Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la

cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea
peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de
poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul
sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si recitit de
multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al Convorbirilor”.

Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui
ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton,
(iernatice, primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar
celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile
aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt
populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici toposului
romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol,
Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt
ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea
lor majoritate in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit
sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX. Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor,
imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a climelor, unde dulceata
sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu armoniile,
ritmurile si dinamismul lui.

Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din
Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa
de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului
rural si al muncii campenesti” . Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina devine
mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si berzele
isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut”.

Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor
inspirat, starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si
nostalgice, incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.

Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta
poetica a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se
infatisaza zeita inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare
din real si acordarea simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile –
iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri
de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice
inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si
crivatul alearga pe campul innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau
vizita unei zane „gingase”, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un
„val de aur” ce „curge printre flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia,
caldura focului aprins din camin renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale
ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie.
Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele unei lumi posibile
transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se transmite starea de incantare in
fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii.

In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si

groaza in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului.
Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui
anotimp, a carui frumusete inghetata si incremenita o admira insa.
 Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa
cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un
colt din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii
Siretului. Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de
fericire pierduta. In

aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in
lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori
luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului
malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii
usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari
(raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu
antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al
reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul unei capodopere. Dominante in acest poem sunt
imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe,
ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.

Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se

contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de
viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona
alcatuita din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca
din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb,
fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile
Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul
rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal.
Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile
Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile
sentimente produse de maretia naturii.

De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia
de la inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''

In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit
'' al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins
pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral.
Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a
capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.

In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui ''
templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele
coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va
aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.

In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata
solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si
celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '',
muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al
crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima
parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe
zapada nici un pas

In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa
prada-i spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea
nu rupe armonia, granduarea si misterul peisajului.

Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al
imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre
terestru si celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu
stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar
pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.

In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie

nemarginita ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si
interogative, asezate pe primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc
stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.

Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', ''
vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte
coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ]
etc.

Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii
organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se
armomios.
 Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor
descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.

Iarna

-pastelul-

Pastelul este o specie a liricii peisagiste, in versuri, in care este descris un tablou de
natura, prin intermediul caruia autorul isi exprima direct anumite stari afective.

In lirica peisagista a lui Vasile Alecsandri sunt celebrate toate anotimpurile anului. Dintre
acestea, cel mai mult il impresioneaza iarna, cand viscolul, crivatul si ninsoarea devin expresii al
fortei cosmice dezlantuite.

Poezia “Iarna” este un pastel, in care sunt descrise trasaturile anotimpului hibernal, ale
zapezii. Cadrul prezentat este maret, fascinant, privit de autor de la cele mai mari inaltimi.

In prima strofa, autorul inregistreaza semnele iernii, care vine din intensitatea inaltimilor
ceresti, parca de pretutindeni. Forma nearticulata a substantivului “vazduh” largeste limitele
vizuale ale cadrului, care tind spre infinit.

Inversiunea sintactica din primul vers “cumplita iarna” face din acest anotimp o expresie
a puterii cosmice nestapanite.

Primele doua versuri au un caracter metaforic si evidentiaza caracteristicile iernii, care

este personificata, apare ca o fiinta inspaimantatoare. Adjectivul cu valoare de epitet “cumplita”
accentueaza aceasta idée. Norii sunt comparati cu “lungi troiene calatoare”, iar fulgii zbor
asemeni unui “roi de fluturi albi”.

In strofa a doua, efectul artistic al repetitiei “Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge
iara”consta in sugerarea ideii de ninsoare uriasa, continua, asemeni unui nou potop biblic.
Curegerea ii anuleaza pana si timpul, uniformizandu-l. Abundenta zapezii reiese din repetarea
verbului “ninge” si a adverbelor “ziua”, “noaptea”, “dimineata” asezate in enumeratie.

Comparatia “Soarele rotund si palid se prevede printer nori/Ca un vis de tinerete printre
anii trecatori”este o constructie in care soarele, un termen concret, este comparat cu visul, un
termen abstract. Visul “de tinerete” insumeaza mai multe sensuri: un vis poate fi frumos,
trecator, fiind o iluzie; primavara tineretii trece, batranetea este “iarna” pustie.

Primul vers din strofa a treia “Tot e alb, pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare” este
o enumeratie prin care autorul descrie intreaga intindere acoperita de zapada, atat in plan
apropiat, cat si in plan departat.

Invadat de albul zapezii, sufletul omului traieste spaima golului, ca si cand s-ar fi intors
in prelume: spatiu cunoscut devine “intinderea pustie, fara urme, fara drum”.

Strofa a patra constituie o intoarcere la realitate, peisajul se umanizeaza: soarele

straluceste in timp ce o “sanie usoara trece peste vai si in vazduh se aud cum rasuna voios
clinchete de zurgalai”.

Metafora “oceanul de ninsoare” contribuie la accentuarea ideii de spaima a golului.

Ninsoarea de la sfarsitul lumii devine un spatiu mirific, cu un soare stralucitor.

Abundenta zapezii se deduce din sintagmele: “fluturi albi”,”umeri dalbi”, “oceanul de

ninsoare”, “norii de zapada”.
 Desi eul liric nu-si face simtita prezenta prin marcile sale obisnuite (persoana I a
pronumelui sau a verbului), la acest text natura pare sa preia sentimentele poetului, impartasindu-
le.

Poezia “Iarna” este un pastel, deoarece aceasta creatie apartine genului liric, intrucat este
descris un tablou din natura, prin care autorul isi exprima direct sentimentele. Ca si alte pasteluri,
acesta este alcatuit din doua parti: in primele trei strofe este descris un spatiu vast, unde totul este
acoperit de zapada si ultima strofa constituie inseninarea tabloului, peisajul se umanizeaza, totul
se intarce la realitate.

O alta trasatura a pastelului este ca modul de expunere dominant este descrierea,

infatisand notele caracteristica ale unui colt din natura, ale iernii, prin intermediul imaginilor
artistice, reflectand sentimentele si impresiile poetului.

Autorul foloseste o gama variata de procedee artistice. Din acestea, cele predominante
sunt: metafora – “oceanul de ninsoare”, comparatia – “Soarele rotund si palid se prevede printre
nori ca un vis de tinerete printre anii trecatori”, repetitia – “Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata
ninge iara”. Alte figuri de stil folosite de autor sunt : enumeratia – “Tot e alb pe camp, pe dealuri,
imprejur, in departare”, adjectivul cu valore de epitet – “cumplita” si inversiune sintactica
“cumplita iarna”.

Sunt prezente imaginile de miscare : “insirati se pierd in zare”, “norii fug”, „fulgii zbor,
plutesc in aer”, imagini vizuale: „straluceste si dezmiarda”, „lungi troiene calatoare adunate-n cer
gramada” si imagini auditve: „in vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai”.
 Elementele de versificatie il ajuta pe poet sa sugereze tabloul de natura si atmosfera
tabloului. Ritmul este trohaic, rima imperecheata, masura de cincisprezece-saisprezece silabe si
poezia are 4 strofe catrene.