Conform Organizației Mondiale a Sănătății cancerul ocupă locul al doilea în

privința cauzelor majore de deces în țările dezvoltate, fiind depășit doar de bolile
cardiovasculare. Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului estimează că în
anul 1996 s-au înregistrat peste 10 milioane de noi cazuri, cu 7 milioane de decese
asociate aceleiași maladii (Thun, DeLancey, Center, Jemal & Ward, 2010). Comisia
Europeana estimează in prezent că la nivel European există peste 12 milioane de
supraviețuitori ai cancerului, dintre care circa 300 000 s-au confruntat cu cancerul în
copilărie. Acest lucru se datorează progreselor înregistrate în materie de depistare
timpurie, terapii eficace și tratament de susținere.
În secolul al XIX – lea , precum și în secolele precedente, un diagnostic de
cancer a fost sinonim cu moartea iminentă, având în vedere lipsa cauzelor sau a
remediilor cunoscute. Dezvăluirea unui astfel de diagnostic pacienților a fost
considerată inumană, deoarece se credea că pacientul își va pierde speranța de viata și
se va descurca mai bine în lipsa unui diagnostic concret, adesea fatalist. Această
practică, văzută ca o „minciună nevinovată” acceptabilă, a fost răspândită, fiind
informată doar familia pacientului. Florijn & Kaptein (2012) fac referire la lucrarea lui Lev
Tolstoi „Moartea lui Ivan Ilici” ca fiind reprezentativă pentru izolarea resimțită de indivizi
precum Ilici în secolul al XIX-lea, deoarece familiile și medicii lor pretindeau că durerea
lor severă nu avea nicio cauză sau importanță, participând la o conspirație a tăcerii.
Progresele chirurgicale și dezvoltarea anesteziei la începutul secolului al XX-lea au
permis vindecarea potențială a cancerului dacă este detectat în timp util (Shimkin,
1977). În consecință, educația publică a devenit imperativă, inițiată prin programe de
către Societatea Americană de Cancer, înființată în 1913. Aceste programe urmăreau
să modifice atitudinile fataliste prin diseminarea cunoștințelor despre simptomele
cancerului, tratament și prevenire.
Lucrarea lui Holland & Zittoun (2018) surprinde debutul timpuriu al sprijinului
psihologic acordat pacienților diagnosticați cu cancer, limitat în perioada de după cel de-
al Doilea Război Mondial în principal prin programele „vizitatorilor” ale Societății
Americane de Cancer. Aceste programe au implicat pacienți care au suferit proceduri
specifice, oferind sprijin celor care se confruntă cu provocări similare. Grupuri de suport,
cum ar fi grupurile de laringectomie și stomie, și inițiative precum „Reach to Recovery”
pentru pacienții cu mastectomie au apărut în anii 1950, deși s-au confruntat cu
rezistență în obținerea acceptării în comunitatea medicală. Medicii au întârziat să
recunoască rolul unic și valoros pe care l-au jucat pacienții în sprijinirea altora cu
același diagnostic și tratament.
În ultimii 20 de ani psiho-oncologia s-a dezvoltat ca subspecialitate clinică a
oncologiei. Această arie de intervenție studiază modificările comportamentale,
tulburările de personalitate pe care pacientul bolnav de cancer le prezintă în diferite
stadii ale afecțiunii, și evidențiază răspunsurile psihologice, comportamentale și sociale
implicate în dinamica evoluției bolii (Dolbeaut, Szporn & Holland, 1999).