CURSUL NR.

1
INTRODUCERE
Oncologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul tumorilor în general; ea include domenii diverse cum sunt
epidemiologia, etiologia, fizio-patologia, clinica şi profilaxia cancerului. În consecinţă şi specialiştii implicaţi în
oncologie corespund acestor domenii variate.
Cancerul este un termen generic ce grupează un număr mare de afecţiuni (între 150-200) din punct de
vedere al originii, al mecanismului de apariţie şi al evoluţiei, care au ca element comun proliferarea celulară
necontrolată. Cancerul ocupă locul doi în lume între cauzele mortalităţii, cu o frecvenţă în continuă creştere,
devenind astfel una din principalele probleme de sănătate publică, de o gravitate deosebită, având importante
implicaţii economice, sociale, psihologice, un adevarat flagel al lumii moderne, un tribut platit poate progresului.
Prin consecinţele lui cancerul poate fi considerat o adevarată boală socială, fiind o reală problemă de
sănătate publică prin consecinţele pe care le are nu numai asupra bolnavilor în sine ci şi asupra familiilor lor, şi
asupra societăţii în general, consecinţe atât în plan uman, psihic, cât şi în plan material. În acest context medicilor
implicaţi în oncologie le revine un rol important de sensibilizare a comunităţii asupra gravităţii cancerului pentru
societate în ansamblul ei şi de participanţi activi ca profesionişti la organizarea acţiunilor de control al cancerului
(profilaxie, informarea şi educarea publicului, depistare) dar şi de a oferi individului îngrijirea de care acesta are
nevoie pentru a se reintegra cât mai complet, fizic şi psihic, în familie şi societate.
Oncologia se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul bolii canceroase în scopul ameliorării rezultatelor
terapeutice atât în ceea ce priveşte durata supravieţuirii cât şi în ceea ce priveşte calitatea ei.
Oncologia nu trebuie considerată o specialitate medicală exercitată de un individ izolat, ea fiind apanajul
unei echipe pluridisciplinare, singura modalitate eficace de abordare a problemelor diagnostice şi terapeutice pe
care le ridică boala canceroasă.
La începutul secolului XXI, cancerul continuă să rămână o problemă globală de sănătate. În întreaga lume,
cancerul reprezintă principală cauză de deces, după bolile cardio-vasculare.
Sunt trei componente majore care explică creșterea anuală a numărului de cancere în țările mai puțin
dezvoltate economic:
Creșterea generală a populației mondiale
Procesul de îmbătrânire a populației lumii
Asocierea factorilor de risc din țările dezvoltate la cei deja existenți în țările cu resurse medii și scăzute.
În anul 2000, Hanahan şi Weinberg au identificat principiile care formează baza de înţelegere logică a
diversităţii remarcabile pe care o reprezintă cancerul. Aceştia au propus şase „capacităţi” (hallmarks) ale
cancerului pe care le-au definit ca fiind „capacităţi distinctive şi complementare care permit tumorii creşterea şi
diseminarea metastatică”. Capacitatea a fost definită ca acea proprietate funcţională dobândită care permite
celulei canceroase să supravieţuiască, să prolifereze şi să disemineze.
Cele şase capacităţi iniţiale erau:
1. semnalizare proliferativă susţinută
2. sustragerea (insensibilitatea) la supresorii creşterii
3. capacitatea de invazie şi metastazare
4. imortalitatea replicativă (replicare nelimitată)
5. inducţia angiogenezei
6. rezistenţa la moartea celulară
În anul 2011, în lumina noilor achiziţii în domeniul biologiei tumorale, aceiaşi doi cercetători constatând
valabilitatea celor şase capacitati iniţiale au identificat alte două noi capacităţi:
- eludarea (scăparea) distrugerii imune
- reorganizarea metabolismului energetic
şi două condiţii favorizante care fac posibilă achiziţionarea celor şase capacităţi ale fenotipului malign:
- instabilitatea genomică şi mutaţiile
- inflamaţia cronică.
Cancerul a devenit o componentă important (fie și numai emoțională!) a muncii oricărui personal medical,
care nu poate rămâne departe de importantele progrese obtinute în acest domeniu.
Explozia progresului tehnico-știintific în ultimii cincisprezece ani a permis succese fără precedent în
confruntarea cu boala canceroasă.
Spre deosebire de trecut, cancerul este astăzi mult mai tratabil; pentru fiecare tip de tumoră, pentru fiecare
stadiu de boală canceroasă, sunt disponibile strategii particulare de tratament.
Asistentului medical îi revine un rol vital în coordonarea echipei de îngrijire a unui pacient cu cancer.
În acelasi timp, asistentul medical care lucrează în domeniul oncologiei este obligat să-si actualizeze
permanent bagajul de cunoștințe pentru a face față asaltului de informații.
Asistentul medical participă tot mai frecvent în protocoalele de cercetare, experimentând noi medicații
dar și efectele secundare carora trebuie să știe să le facă față, fiind confruntat cu probleme complexe care necesită
rezolvarea într-un timp de spitalizare cât mai scurt.
Managementul și administrarea îngrijirii pacientului individual tind să nu mai fie efectuate în relații
circumstanțiale, ci în acord cu standardele naționale și internaționale.
Nursing-ul actual al pacientului oncologic necesită atenție, rigoare și competență!
Incărcătura de muncă a asistentului din oncologie şi nevoia de educaţie continua. După cum se ştie,
sistemul sanitar este una dintre cele mai mari „industrii” dintr-o ţară. Acest sistem nu poate fi conceput fără
activitatea de nursing ca o componentă absolut necesară a asigurării sănătăţii.
Rolul asistentului medical în procesul de îngrijire este bine definit în sistemele din ţările dezvoltate şi are
la bază calitatea îngrijirii pacientului.
Activitatea de nursing este reglementată prin protocoale de îngrijire care stabilesc şi încărcătura de muncă
a asistentului medical.
Sistemul medical românesc la început de secol XXI este într-un proces de schimbare structurală majoră,
început de peste 15 ani. Din punct de vedere al îngrijirilor medicale s-au schimbat prea puţine aspecte.
Sistemul medical şi implicit îngrijirile medicale sunt influenţate de:
factorii demografici,
fondurile alocate şi personalul medical.
În România, factorii demografici urmează aceeaşi evoluţie ca şi în ţările UE. Astfel, creşte populaţia care
are nevoie de îngrijiri (datorită creşterii speranţei de viaţă şi implicit a incidenţei bolilor specifice vârstei
înaintate), iar numărul asistenților medicală sau mai precis al posturilor din sistem nu creşte proporţional cu
nevoile.
Datorită, în primul rând acestor modificări demografice şi în al doilea rând lipsei fondurilor pentru crearea
de posturi noi, a apărut o criză majoră de personal medical de îngrijire.
Astfel, în ţara noastră nu se poate vorbi în momentul de faţă de un număr insuficient de asistenţi medicali,
ci de lipsa fondurilor pentru crearea de posturi noi, ceea ce duce la o criză acută de personal, acesta fiind
subnormat în toate domeniile îngrijirilor medicale.
Subnormarea personalului şi încărcarea inegală cu sarcini de serviciu conduc la: suprasolicitarea fizică,
psihică, emoţională a asistentelor medicale,diminuarea calităţii îngrijirilor, nemulţumiri atât în rândul pacienţilor,
aparţinătorilor, cât şi în rândul asistentelor medicale.
După cum ştim, activitatea asistentei medicale implică:
îngrijirea directă care presupune observaţia, evaluarea,
înregistrarea simptomelor,
reacţiilor şi evoluţiei pacienţilor,
administrarea medicaţiei;
asistarea medicilor în timpul examinării, consultului;
asigurarea suportului emoţional,
consilierea şi educaţia pacienţilor.
În domeniul îngrijirilor oncologice, activitatea asistentului medical are un specific aparte datorită:
particularităţilor tratamentelor, duratei de îngrijire, impactului bolii asupra pacientului şi familiei, aspectelor
psihologice
După cum se ştie cancerul este o afecţiune cunoscută din antichitate şi constituie una din problemele
majore de sănătate ale lumii moderne, fiind a doua cauză de mortalitate din lume, după afecţiunile cardio-
vasculare.
Numărul cazurilor noi de cancer este în creştere de la an la an, numărul de personal medical ar trebui să
crească şi el, iar acest lucru nu se întâmplă. În oncologie, normarea personalului este făcută ca pentru o secţie de
clinică oarecare, fără să se ţină cont de: specificul secţiei, timpul necesar în vederea pregătirii tratamentului, pe
de o parte, iar pe de altă parte de condiţiile de muncă (toxicitate ridicată, suprasolicitare fizică, psihică,
emoţională) şi lipsa materialelor de protecţie conform standardelor.
Tratamentul pacienţilor cu afecţiuni neoplazice beneficiază în prezent de tehnologii noi şi descoperiri
ştiinţifice remarcabile. Aplicarea tehnologiilor noi de îngrijire presupune pe lângă cheltuieli materiale
semnificative, şi un personal de îngrijire mai numeros, foarte bine calificat şi nu în ultimul rând posesor al unor
aptitudini specifice muncii în acest domeniu.
Pricipalele probleme cu care ne confruntăm în domeniul îngrijirii pacienţilor cu afecţiuni neoplazice sunt:
subnormarea personalului (cu implicaţiile mai sus menţionate), lipsa protocoalelor de îngrijire, aptitudinile şi
pregătirea personalului.
Normarea activităţii personalului de îngrijire trebuie să se realizeze pe baza unor indicatori de timp, în
funcţie de activitatea prestată şi de postul ocupat, urmărindu-se calitatea îngrijirii sub toate aspectele.
Pentru evitarea încărcăturii inegale cu sarcini de serviciu, se impun: elaborarea protocoalelor de tratament,
stabilirea exactă a sarcinilor membrilor echipei de îngrijire pe baza protocoalelor şi a planurilor de îngrijire, în
funcţie de fiecare nevoie în parte.
Protocolul privind tratamentul trebuie să ia în considerare:
➢ durata medie necesară administrării unui tratament;
➢ factorii care influenţează tratamentul - pregătirea medicaţiei;
➢ timpul acordat fiecărui pacient pentru evaluarea stării generale, comunicarea, administrarea
tratamentului).
Planul de îngrijiri elaborat în funcţie de fiecare nevoie în parte, trebuie să cuprindă procedurile de nursing
recomandate, timing-ul acestora, persoana care le efectuează.
Acesta trebuie să se bazeze pe modele standardizate interne şi să permită crearea unui sistem de control
al calităţii îngrijirilor medicale (audit intern de nursing), care va analiza sistematic şi critic calitatea îngrijirilor
medicale acordate, a procedurilor utilizate, a utilizării resurselor, a rezultatelor în ceea ce priveşte evoluţia
pacientului şi calitatea vieţii.
Acest audit va identifica slăbiciunile şi va propune soluţii de remediere.
Asistentul medical specializat în tratarea pacienţilor cu afecţiuni oncologice reprezintă un component vital
al echipei care asigură calitatea îngrijirii. Practic, de ei depind calitatea actului medical. De aceea sunt necesare
anumite aptitudini ale personalului de îngrijire, cunoştinţe profesionale în pas cu evoluţia tehnologiilor şi nu în
ultimul rând asigurarea condiţiilor de muncă pentru personal.
Acestea presupun:
➢ iniţierea unor programe individuale şi colective de specializare, studiu şi perfecţionare;
➢ construirea unei infrastructuri educaţionale de nursing în oncologie;
➢ participarea la trialuri clinice;
➢ implicarea asistentei medicale în cercetare;
➢ oferirea unor oportunităţi în a învăţa mai multe despre nursing-ul oncologic (schimburi de experienţă,
burse în străinătate).

EPIDEMIOLOGIA CANCERILOR
Epidemiologia este domeniul care studiază frecvenţa, distribuţia (în funcţie de sex, vârstă, profesie, spaţiu,
timp etc.) şi determinanţii cancerului (cauze, factori de risc individuali şi colectivi, condiţii de răspândire) în
populaţia umană, aceasta definiţie fiind aplicabila si altor patologii umane.
Aceasta se axează pe studiul evenimentelor care apar în diverse populaţii, nu la nivel individual. Mai mult,
interesul epidemiologiei în identificarea precursorilor diverselor afecţiuni oncologice (ex. neoplazia cervicală
intra-epitelială ca şi precursor al cancerului de col uterin, gastrita atrofică ca si precursor al cancerului gastric
etc.) confirmă importanţa acestei discipline ȋn prevenţia şi controlul bolilor, prin dezvoltarea programelor de
screening. Un alt rol important este studierea distribuţiei bolilor intr-o populație, furnizarea de informatii cu
privire la etiologia acestora şi determinarea riscului.
Epidemiologia s-a dezvoltat iniţial ca domeniu în legătură cu bolile infecţioase, şi abia ulterior al bolilor
cronice. Deşi epidemiologia cancerului nu este o ştiinţă nouă, a ajuns la maturitate doar în a doua jumătate a
secolului XX, când bolile infecţioase (ex. tuberculoza) au înregistrat un declin de incidenţă şi mortalitate, iar
dezvoltarea de noi mijloace de comunicare şi statistice, ca şi centralizarea evidenţelor globale, a făcut posibil
studiul incidenţei şi mortalităţii prin cancer.
Cercetarea epidemiologică include aspecte precum:
• Demonstrarea variaţiilor incidenţei geografice şi temporale;
• Corelarea incidenţei în diferite comunităţi cu prevalenţa agenţilor de mediu şi factorii sociali;
• Compararea grupurilor de persoane cu şi fără cancer;
• Înlăturarea agenţilor suspecţi (prevenţia primară) şi observarea rezultatelor;
• Observaţii cantitative care testează aplicabilitatea la om a modelelor şi mecanismelor prin care este
produsă boala.
 Epidemiologia poate îmbrăca doua forme principale, în funcție de intervenția investigatorului:
1. Observatională – presupune observarea de către investigator a evenimentelor care urmează sa se
întâmple, în special cu privire la expunerea subiecților la un anumit agent sau rezultatul acestei expuneri.
Aceasta este la rândul ei împărțită în:
➢ Descriptivă (studiul distribuţiei cancerelor în populaţie, generează ipoteze);
➢ Analitică (studiul relaţiilor cauzale a unor factori de mediu cu cancerele prin studii de tip caz
control, cohortă sau cros-secțională; testează ipoteze).
2. Experimentală – verificarea ipotezelor identificate prin primele două modalităţi de studiu alocând
subiecților un tip de tratament prin randomizare.

Epidemiologia cancerului cuprinde trei mari ramuri:

• EPIDEMIOLOGIE DESCRIPTIVĂ
• EPIDEMIOLOGIE ANALITICĂ: studiază loturi restrânse populaţionale evaluând pentru fiecare caz
riscul de cancer (verifică analitic la nivel individual rolul factorilor de risc sau de protecţie)
• EPIDEMIOLOGIE EXPERIMENTALĂ: măsoară efectele factorilor de risc asupra populaţiei şi
stabileşte dacă există o relaţie cauzală între boală şi factorii potenţiali cancerigeni (controlează o ipoteză elaborată
descriptiv şi verificată analitic

EPIDEMIOLOGIE DESCRIPTIVĂ
Epidemiologia descriptivă studiază răspândirea şi progresia cancerului precum şi decesele prin cancer la
nivelul unei populaţii. Rolul principal al acesteia este de a genera ipoteze, urmând ca ulterior sa fie testate
utilizând studii analitice.
În acest scop, studiile descriptive înregistrează cazurile noi de cancer, reconstituie evoluţia fenomenului
epidemiologic şi stabilesc criteriile de distribuţie ale bolii în colectivitatea implicată. Aceste informații statistice
sunt obținute din registrele naționale, regionale sau instituționale de cancer, permițând aflarea numărului
persoanelor afectate, perioada de timp studiată și caracteristicile populației studiate.
Sunt descrise două categorii de indicatori:
➢ Extensivi: sau de greutate specifică sau de structură. Se calculează împărţind un fragment din
fenomenul studiat la fenomenul luat în întregime şi înmulţind cu 100 (raport procentual al părtii faţă de întreg).

Indicator extensiv = fragment din fenomenul studiat/ fenomenul luat în întregimex100

➢ Intensivi: indici de frecvenţă sau de intensitate. Se calculează împărţind numărul de cazuri noi
de boală sau de decese la numărul populaţiei dintr-o unitate geografică bine delimitată, într-o anumită perioadă
de timp (de obicei un an) înmulţit cu 100.000.

Indicator intensiv = număr de cazuri noi (boalăsau decese)/numărul populației dintr-o regiunex100.000

Aceşti indicatori arată intensitatea fenomenului sau a unei părţi din acesta, la nivelul unei populaţii bine delimitate
în timp şi spaţiu.
Pentru a obţine valoarea reală a acestor indicatori sunt necesare câteva condiţii esenţiale:
• Înregistrarea şi comunicarea corectă a tuturor cazurilor de cancer
• Precizarea timpului şi ariei geografice pentru care se face aprecierea indicatorilor
• Prelucrarea exactă a datelor obţinute

Importanţa indicatorilor statistici

Indicatorii statistici sunt deosebit de importanţi deoarece:
• Stabilesc situaţia reală a cancerului într-o anumită perioadă de timp
• Orientează asupra eficienţei diagnosticului şi tratamentelor în cancer (prevalenţa mare arată eficienţa
bună a tratamentelor, prevalenţa mică dar cu incidenţa mare şi mortalitate mare arată eficienţa redusă a măsurilor
de prevenire, diagnostic şi tratament)
• Permit compararea situaţiei cancerului în diverse regiuni sau ţări şi astfel formularea unor ipoteze privind
anumiţi factori de risc
• Ajută la stabilirea unor prognoze şi elaborarea unor programe obiective de combatere a cancerului.
 Surse de informare pentru obţinerea indicatorilor
Pentru obţinerea datelor necesare calculării indicatorilor statistici sunt folosite diferite surse:
• Fişele de consultaţie sau carnetele de sănătate individuale
• Certificatul de deces (Are valoare dacă diagnosticul de certitudine a fost pus în timpul vieţii sau la
examenul necroptic; în celelalte circumstanţe nu există diagnostic de certitudine de cancer şi poate constitui sursă
de erori; din păcate în ţara noastra procentul de cancere fără diagnostic de certitudine şi fără înregistrare anterioară
decesului este crescut)
• Registrul spitalicesc de cancer
• Registrul naţional de cancer – reprezintă un sistem complex de colectare, înregistrare şi prelucrare a
tuturor datelor legate de cazurile de cancer pe teritoriul unei ţări; din păcate şi la acest capitol se înregistrează
deficienţe în ţara noastră, neexistând în prezent un registru naţional de cancer cu date actualizate la zi.
Ar trebui să se realizeze cu ajutorul unui sistem informaţional bine pus la punct. La noi în ţară la baza
acestui registru stă ICD-O (International Clasification of Disease for Oncology) care trebuie completată de toţi
medicii care au pus diagnosticul de cancer şi trimisă la direcţia de sănătate publică şi la cabinetele de oncologie
teritoriale. Neraportarea tuturor cazurilor crează o situaţie falsă despre numărul de cazuri de cancer din ţară, având
ca rezultat subfinanţarea programelor de cancer. În prezent circulaţia informaţională privind boala canceroasă pe
teritoriul României este deficitară.

Obiectivele Registrului National de Cancer:

➢ cunoaşterea incidenţei cancerului şi a localizărilor anatomice pe sexe, grupe de vârstă şi mediu#
socio-economic;
➢ evidenţierea schimbărilor de incidenţă şi a tendinţelor evolutive a cancerului în diverse localizări;
➢ monitorizarea și evaluarea eficacității măsurilor de control/prevenție a cancerului;
➢ stabilirea priorităților de sănătate publică cu privire la programele de prevenție primară, secundară
și terțiară;
➢ poate oferi materialul sursă pentru studii etiologice.
Indicatorii de sănătate utilizați în epidemiologia descriptivă (incidenţa, prevalenţa şi mortalitatea) permit
aprecierea statusului de sănătate a populaţiei.
Indicatori de morbiditate:
Incidenţa măsoară probabilitatea dezvoltării bolii (riscul de cancer) şi compară ratele acesteia între
populaţii, fiind cel mai bun indicator al frecvenţei cancerului, foarte sensibil în practica diagnostică şi/sau
depistare. Incidenţa reprezintă numărul de cazuri noi ce apar într-o populaţie cu risc de boală într-o anumită
perioadă de timp (de obicei 1 an), şi este exprimată uzual ca număr de cazuri la 100.000 de persoane. La copii
(cancerele fiind foarte rare), incidenţa se exprimă ca număr de cazuri la 1.000.000 de persoane.

Indicatori de morbiditate:
Prevalenţa - reflectă răspândirea unei boli într-o populaţie. Prevalența creşte odată cu incidenţa şi cu
durata bolii în comunitate, şi descreşte cu mortalitatea şi cu ratele de vindecare. Cancerele cu mortalitate redusă,
şi cele în care metodele terapeutice actuale permit o prelungire importantă a supravieţuirii, prezintă o prevalenţă
mare, care însă asociază costuri de îngrijire crescute.
Prevalenţa reprezintă estimarea numărului total de persoane cu cancer (cazuri noi şi preexistente) aflate
în viaţă la un moment dat (prevalenţa punctiformă) sau după o perioadă definită de timp (prevalenţa periodică),
şi se exprimă ca număr de cazuri la 100.000 de persoane.
 Indici de mortalitate
Serviciul de evidență a populației poate oferi date cu privire la mortalitate, pe baza certificatelor de deces
completate de medic. Ratele de mortalitate sunt exprimate ca număr de decese prin cancer la 100.000 de persoane
pe an.

Creşterea mortalității prin cancereste dependentă de factori demografici (creşterea populaţiei vârstnice),
diagnostici (facilităţi adecvate) şi terapeutici (tratamentul oncologic disponibil).
Mortalitatea poate oferi informații cu privire la prognosticul unor localizari oncologice sau eficiența
diverselor strategii de depistare precoce și prevenție. În localizările rapid letale, incidenţa şi mortalitatea au valori
similare.

EPIDEMIOLOGIE ANALITICĂ
Această ramură contribuie la identificarea si cuantificarea factorilor de risc responsabili pentru apariția
diverselor forme de cancer. În cadrul acesteia fac parte mai multe tipuri de studii:
1. Studiile cros-secționale:
- Informația cu privire la diverși factori de risc este colectată într-un moment anume de la populația
studiată.
- Acest tip de studiu poate evalua starea generală de sănătate a populației.
- Prezintă limitări metodologice întrucât expunerea și statusul bolii sunt evaluați simultan (relația
temporală este dificil de stabilit; Exemplu: daca s-a observat o frecvență mai mare de tumori cerebrale la pacienții
cu depresie, nu inseamnă că depresia determină apariția acestora).

2. Studiile de cohort:
- În acest tip de studiu, populația este grupată în funcție de expunere (prezența sau nu) și urmărită pentru
o perioada de timp; ulterior, cele doua grupe (expuși/ne-expuși) sunt comparați în ceea ce privește statusul bolii
(incidenta acesteia in cele doua grupe). Este cea mai buna modalitate de a studia istoria unei boli.
- Scopul acestui tip de studiu este de a evalua dacă incidența unei boli se corelează cu o anumită expunere.
- Limitarile acestui tip de studiu sunt alegerea subiectilor si pierderea din urmarire a acestora.

3. Studiile caz-control:
- Acest tip de studiu prezintă un design alternativ față de cel prezentat anterior (cohorta), având rolul de a
studia legatura dintre expunere și o boală anume, cu scopul de a obține aceeași concluzie ca ȋn cazul studiilor de
cohortă.
- Aceste studii îşi identifică subiectii dupa expunere/rezultat (Exemplu: chirurgie digestiva, o anumită
complicație etc.), urmând ca brațul control sa fie ales din aceeasi populatie sursa, insa fara aceeasi
expunere/rezultat.
- Limitările metodologice sunt reprezentate de alegerea subiecţilor pentru ambele braţe, matching-ul
(metoda care asigură compararea celor două brațe pentru a reduce variabilitatea şi diferenţele sistematice dintre
cele două grupuri) sau diverse bias-uri (erori sistematice care determină o estimare incorectă a unei asocieri dintre
două variabile) care ţin de culegerea şi acuratețea datelor inregistrate.
Criteriile pozitive privind asocierea epidemiologică a unui anumit cancer cu o cauză posibilă sunt
următoarele:
• Există studii asupra unor factori potenţial protectori faţă de efectul agentului cancerigen (având în vedere
faptul că evidenţe privind experimente cu agenţi cancerigeni pe om nu pot exista).
• Puterea asocierii (cuantificarea riscului relativ) este suficient de mare.
• Există o asociere temporală (expunerea a precedat boala).
• Gradientul de risc este pozitiv (există o relaţie directă între creşterea riscului şi creşterea nivelului
expunerii).
• Pe baza pe cunoştinţelor clinice şi experimentale actuale, există atât un sens biologic, cât şi unul
epidemiologic al asocierii respective.
• Specificitatea asocierii este satisfăcătoare (cancerul studiat se datorează clar cauzei/cauzelor respective).
 EPIDEMIOLOGIE EXPERIMENTALĂ
Epidemiologia experimentala în oncologie studiază diverşi factori legaţi de identificarea precoce,
prognostic, tratament, calitatea vietii sau costurile necesare tratamentului. În oncologie, cel mai frecvent sunt
utilizate trialurile clinice pentru evaluarea unui tratament și identificarea elementelor de siguranță (toxicitate)
înaintea aprobării acestuia de către FDA (Food and Drug Administration) și EMA (European Medicine Agency).
Acest tip de cercetare include:
• experimente pe modele animale
• studii terapeutice
• observaţie clinică
• acţiuni de sănătate publică

Aceste trialuri sunt clasificate astfel:

- Trialurile de fază I – reprezintă prima fază de testare pe subiecți umani a unui medicament cu eficiență
demonstrată pe animale. Sunt colectate date legate de doze, momentul sau modalitatea administrării și identifică
efectele secundare.
- Trialurile de fază II – După determinarea siguranței în studii de fază I, testarea unui medicament va fi
evaluată în studiile de fază II, pe un număr mai mare de pacienți (25-100 pacienți). Design-ul poate varia în ceea
ce privește obiectivele (rata de răspuns – RR; supraviețuirea fără progresie – PFS etc.), randomizarea (un braț sau
brațe multiple), includerea biomarkerilor sau metoda statistică utilizată. Scopul este de a acumula date mai solide
cu privire la eficiența unui tratament administrat unui grup specific de pacienți.
- Trialurile de fază III – prezintă putere statistică superioară și compară pe o populație semnificativă
(cateva sute/mii de pacienți) un tratament nou cu tratamentul standard. Prezintă două sau mai multe brațe, din
care unul este reprezentat de tratamentul standard la momentul respectiv, iar celălalt (celelalte) sunt reprezentate
de noul tratament (asocierea noului tratament cu alte medicamente sau scheme terapeutice). Pacienții sunt alocați
unui braț prin randomizare (atribuire „oarbă”). Endpoint-ul este în principal PFS sau OS (supraviețuirea
generală).
- Tralurile de fază IV- evaluează efectele secundare pe termen lung și scurt a unui medicament deja
aprobat și utilizat în populația oncologică. Aceste trialuri vin să ofere o imagine mai clară asupra elementelor de
siguranță (toxicitate, interacțiuni medicamentoase etc.).

FACTORI DE RISC IMPLICAŢI ÎN ETIOPATOGENIA CANCERELOR

Confirmarea rolului etiologic al unor factori de risc în apariţia cancerului are la bază stabilirea unei
corelaţii între expunerea individului la aceşti factori şi apariţia bolii, precum şi demonstrarea unei incidenţe
crescute a bolii la populaţia expusă comparativ cu cei neexpuşi. Datorită intervalului mare de timp de la momentul
expunerii şi până la apariţia bolii clinic manifeste demonstrarea rolului etiopatogenic al diferiţilor factori de risc
este deseori dificilă.
După natura lor aceşti factori de risc se împart în factori ambientali şi comportamentali, care sunt factori
de risc exogeni şi sunt responsabili de 80-90% din cancere, şi factori constituţionali, proprii organismului care
sunt factori endogeni şi răspund de apariţia a 10-20% din cancere. Factorii de risc exogeni pot fi identificaţi şi
înlăturaţi, permiţând astfel realiyarea unei profilaxii primare.
Factorii de risc ambientali pot fi factori fizici, chimici, virali, etc.
Factori fizici:
1. Radiaţiile ionizante sunt clasificate după natura lor în radiaţii electromagnetice (radiaţii X şi γ), radiaţii
corpusculare încărcate electric şi radiaţii corpusculare neutre electric. Radiaţiile ionizante eliberează local o
cantitate de energie suficientă pentru a determina ruperea legăturilor chimice ale moleculelor cu funcţie biologică
importantă. Acestea determină leziuni ale ADN-ului cellular. Radiaţiile ionizante au efect carcinogen mai ales pe
celulele aflate în diviziune (gonade, glanda mamară la tinere, etc.). De aceea iradierea la vârste tinere este cu risc
mai mare decât la adulţi sau vârstnici. În general iradierea poate produce cancere în zona iradiată dar şi hemopatii
maligne (leucemii)
2. Radiaţiile ultraviolete au energie joasă şi penetranţă redusă. Studiile epidemiologice evidenţiază o
incidenţă crescută a cancerelor cutanate la persoane ce se expun prelungit la radiaţiile solare. Atât leziunile
cutanate melanice cât şi cele nemelanice (epitelioame bazo sau spinocelulare) sunt asociate cu o expunere intensă
la radiaţii ultraviolete.
 3. Radonul Radonul este un gaz radioactiv prezent în atmosfera terestră care se găseşte în cantităţi
crescute în soluri şi roci în anumite regiuni geografice, în unele materiale de construcţii, etc. Expunerile la niveluri
crescute de radon cresc incidenţa cancerului bronhopulmonar (minerii din mine de uraniu dar şi fier, zinc, fluor,
etc.).
4. Traumatismele au fost adesea implicate ca factor etiologic în producerea unor tumori osoase, de părţi
moi, mamare, testiculare, etc. De multe ori traumatismele singure nu pot fi însă răspunzătoare de apariţia unui
cancer şi au doar rol revelator în descoperirea acestuia.
5. Corpii străini Iritaţia cronică produsă de corpi străini poate declanşa malignizarea. Ex. Fibre de azbest
sau de sticlă inhalate pot determina cancere bronhopulmonare, mezotelioame; uleiurile minerale inerte inoculate).
6. Câmpul electromagnetic O serie de studii stabilesc creşterea incidenţei cancerelor legat de utilizarea
tot mai largă a aparaturii electronice şi electrocasnice: cuptor cu microunde, telefoane mobile şi fixe, televizoare,
etc.

Factori chimici
Numeroşi produşi chimici sunt implicaţi în producerea unor cancere: hidrocarburi aromatice policiclice,
pesticide, erbicide, aditivi alimentari, conservanţi, produse cosmetice, medicamente, alcool, tutun, nichel, crom,
azbest, arsen, etc. Şi în cazul carcinogenilor chimici există o latenţă mare de la momentul expunerii şi până la
apariţia bolii. Carcinogenii chimici acţionează de regulă la nivelul moleculelor de ADN. Majoritatea lor trebuie
să fie mai întâi metabolizaţi de către organism pentru ca ulterior aceşti metaboliţi chimic activi să reacţioneze cu
ADN-ul, ARN-ul şi proteinele celulare. Carcinogenii chimici necesită de obicei administrări repetate pentru a
produce tumori. Perioada de latenţă dintre momentul aplicării agentului şi apariţia tumorii este invers
proporţională cu doza zilnică şi doza totală a carcinogenilor.
1. Factorul ocupaţional şi industrial Procesele chimice industriale ar fi responsabile de 2-4% din totalul
deceselor prin cancer.
2. Erbicidele şi pesticidele au fost implicate în producerea mai multor tumori: limfoame, leucemii,
sarcoame de părţi moi, cancere de colon, plămân, ovar, etc.
3. Poluarea atmosferică şi a apelor Rolul poluării atmosferice este mai redus (1-5%); conţinutul crescut
în benpiren al gazelor de eşapament poate explica incidenţa crescută a unor cancere în mediul urban.
4. Medicamentele Medicaţia citotoxică antineoplazică prezintă un risc crescut de cancer. Cancerele
secundare survin după o perioadă de latenţă în special în urma tratamentelor citostatice efectuate în perioada
copilăriei. Se estimează că 3-12% din copii trataţi pentru cancer vor dezvolta un nou cancer în următorii 20 de
ani. O parte din aceste neoplazii secundare se datorează unei susceptibilităţi genetice crescute.

Factori infecţioşi
1. Virusuri Studiile epidemiologice au constatat implicarea unor virusuri în producerea unor forme de
cancer. Ex. Virusul Epstein-Barr în cancer de rinofaringe şi limfom Burkit, virusurile hepatitice în
hepatocarcinoame, papilomavirusurile umane în cancerul de col uterin, penis, vulva, HIV în limfoame mai ales
cerebrale, sarcom Kaposi, etc. Virusurile acţionează sinergic cu alţi factori fizici sau chimici; ele nu realizează
transformarea în toate celulelel, dar transformarea se transmite generaţiilor următoare de celule.
2. Paraziţi Unii paraziţi întâlniţi preponderent în anumite regiuni geografice au fost asociaţi cu incidenţa
crescută a unor cancere: schistostoma haematobium – cancerul vezicii urinare pe valea Nilului, clonorchis sinersis
– cancer de căi biliare în China; trichomonas – cancer de col uterin
3. Bacterii Helicobacter pilori a fost implicat in etiopatogenia neoplasmului gastric alătruri de alţi factori.
4. Fungi Infecţia candidozică a fost citată ca factor de risc în producerea cancerului de col uterin.

Factorii de risc comportamentali implicaţi în apariţia bolii canceroase sunt: fumatul, alcoolul, dieta,
comportamentul sexual şi reproductiv, stresul, etc.
Fumatul Peste 25-40% din decesele prin cancer sunt atribuite fumatului. Fumatul este corelat în special
cu cancerul bronhopulmonar dar şi cu cel al cavităţii bucale, faringelui, vezicii urinare, laringelui, esofagului,
colului uterin. Riscul depinde de intensitatea fumatului, vârsta la debut, durata în timp, numărul ţigărilor, etc.
Fumatul pasiv este de asemenea implicat in apariţia unor cancere.
Alcoolul Consumul de alcool este legat de apariţia cancerelor de laringe, esofag, ficat, cavitate bucală,
faringe. Alcoolul şi fumatul au acţiune sinergică în determinarea apariţiei cancerelor de limbă şi esofag. Acţiunea
sa depinde de asemenea de intensitatea şi durata expunerii.
Dieta Unele alimente sunt direct sursă de carcinogeni sau procarcinogeni: compuşi din plante precum
ceaiul, cafeaua, produşi chimici, microbieni sau fungici apăruţi în timpul preparării sau conservării alimentelor,
aditivi alimentari (coloranţi sintetici, îndulcitori, condimente), produşi contaminanţi (conservare prin fum,
pesticide, erbicide). O altă categorie de alimente favorizează formarea carcinogenilor: excesul de sare poate
favoriza pariţia cancerului gastric, esofagian; excesul de grasimi favorizează cancerul de colon, rect, sân,
endometru; excesul de colesterol poate duce la un hiperestrogenism cu creşterea riscului de cancer mamar şi de
endometru; conţinutul crescut în proteine al alimentaţiei favorizează proliferarea epiteliului intestinal prin
intermediul amoniacului, care intensifică rata de proliferare şi scurtează durata de viaţă a celulelor epiteliale
favorizând oncogeneza.. De asemenea sunt o serie de 14 constituenţi alimenari cu rol antioxidant: seleniu, calciu,
vitamina C, vitamina A. Vitamina D are rol antiproliferativ direct prin favorizarea diferenţierii celulare normale.
Vitaminele din grupul B favorizează activarea metabolismului celular detoxifiant.
Comportamentul sexual şi reproductiv Vârsta precoce a menarhei, vârsta tardivă a menopauzei sau
absenţa sarcinilor prin expunerea mai îndelungată la estrogeni determină un risc crescut de cancer mamar.
Cancerele uterine, ovariene şi mamare sunt mai rare la femeile cu mulţi copii şi la cele cu sarcini la vârste tinere.
Cancerul de col uterin este asociat cu promiscuitatea sexuală, cu contacte sexuale frecvente, la vârste precoce, cu
parteneri multipli.
Sresul Reprezintă un factor de risc care este atât endogen cât şi exogen, cunoscut ca fiind asociat cu
creşterea incidenţei cancerului fără a se fi determinat o cauză precisă.
Factorii de risc constituţionali, endogeni, permit identificarea persoanelor cu risc crescut şi măsuri de
depistare precoce, dar nu şi realizarea unei profilaxii primare, deoarece aceştia nu pot fi de regulă înlăturaţi. Ei
intervin în apariţia a 10-20% din cancere. Terenul genetic Frecvenţa cancerelor umane determinate genetic este
apreciată între 5 şi 10%. În cadrul cancerelor determinate genetic se deosebesc forme ereditare) cancere
moştenite, cu transmitere directă) şi forme cu prdispoziţie familială. Acetse forme ereditare se caracterizează prin
frecvenţa crescută la membrii familiei, apariţia la vârste tinere şi caracterul multifocal sau bilateral.
Factorii hormonali Excesul de estrogeni şi prolactină şi deficitul de progesteron predispun la cancer
mamar (menarha precoce, menopauza tardivă, vârsta înaintată la prima sarcină, nuliparitatea). Criptorhidia
(necoborârea testicolului în scrot) predispune la cancer testicular. Diabetul predispune la cancer de endometru.
Hiper sau hipotiroidia pot predispune la cancer mamar. Hipotiroidismul de durată poate duce la cancer tiroidian.
Factori imunologici Cancerul apare cu o frecvenţă crescută la cei cu deficite imune congenitale sau
dobândite, permanente sau temporare (vârstnici, convalescenţa prelungită a unor boli, stress, tratamente
imunosupresoare, etc.).

CELULA CANCEROASĂ ŞI CARCINOGENEZA

CELULA CANCEROASĂ Cancerul este reprezentat de o populaţie celulară a cărei creştere scapă de
sub controlul mecanismelor de reglare homeostatică – cu originea într-o celulă suşă transformată sau în anumite
cazuri în mai multe suşe (rar).

Carcinogeneza este definită ca procesul multistadial prin care o celulă normală dobândeşte proprietăţi ce
permit dezvoltarea fenotipului malign, ca rezultat al interacţiunilor multiple între factori exogeni şi endogeni
(genetici, hormonali, imunologici, metabolici). Carcinogeneza este cascada de evenimente ce conduc la
transformarea unei celule normale, adesea clonogenă (stem), în malignă.
Carcinogenul poate fi definit ca un agent a cărui administrare la animalele de experienţă determină o
incidenţă semnificativ crescută statistic a neoplaziilor, de unul sau mai multe tipuri histologice, faţă de animalele
neexpuse. Studiile epidemiologice au demonstrat că apariţia neoplaziilor este rezultatul agresiunii unor agenţi
carcinogeni extrinseci(chimici, fizici sau virali), asociaţi în măsură mai mare sau mai mică cu acţiunea factorilor
endogeni asupra genelor codificate de ADN.Modificările din secvenţa ADN pot avea consecinţe severe pentru
celulă şi progenitorii săi. Cancerul este o boală care implică alterări (mutaţii) ale structurii şi expresiei genelor la
nivel cellular.

Principiile carcinogenezei:
• carcinogeneza este un proces multistadial, în fiecare etapă având loc numeroase evenimente genetice
• există o largă variaţie între indivizi în răspunsul la expunerea de carcinogeni
• expunerea la carcinogeni poate fi difuză, afectând suprafeţe (epitelii) mari care vor fi predispuse la
carcinogeneză în sedii multiple, având ca rezultat posibilitatea apariţiei unor cancere multiple (teoria
„carcinogenezei în câmp” – descrisă iniţial în 1950, pentru cancerele sferei ORL).

Tipurile de carcinogeni
Carcinogenii pot fi grupaţi în una din următoarele categorii în funcţie de compoziţia lor:
• carcinogeni fizici.
• carcinogeni biologici
• carcinogeni chimici

I. Carcinogeneza fizică
Carcinogeneza fizică este implicată în etiologia a 5% din cancerele umane.
Cel mai bine cunoscuţi carcinogeni fizici sunt radiaţiile (ionizante, ultraviolet şi altele, componente ale
mediului înconjurător), şi azbestul.
A. Radiaţiile ionizante Radiaţia este o formă de propagare a energiei.
După natura lor, radiaţiile ionizante se clasifică în:
• electromagnetice: radiaţiile X şi γ
• corpusculare încărcate electric: protoni, particule alfa (α) şi beta (β)
• corpusculare cu masă de repaus şi sarcină electrică nulă: neutroni prin interacţiunea cu nucleii atomilor
cărora le cedează energia, aceste radiaţii produc protoni de recul, particule alfa şi fragmente nucleare grele ce vor
ioniza materia.
Mecanismele carcinogenezei radice
Cancerele umane apar ca urmare a activării unor protooncogene, transformate astfel în oncogene (mutaţii
punctiforme, translocaţii cromosomiale, amplificare genică) sau prin deleţia unor gene supresor tumorale (GST).
Absorbţia energiei radiaţiilor ionizante în materie se face prin intermediul electronilor puşi în mişcare de
fotonii fasciculului incident prin 3 mecanisme: efect fotoelectric, efect Comptonşi generarea de perechi de baze.
Cancerele induse de radiaţii ionizante
Experimentele pe animale ca şi cele (istorice) pe subiecţi umani au arătat că expunerile la radiaţii ionizante
în doze suficiente poate determina inducerea cancerului. Susceptibilitatea diferitelor ţesuturi este variată, dar
riscul de cancerizare este prezent în toate cazurile; intensitatea este independentă de doză (efect stocastic). Există
întotdeauna o perioadă de latenţă între iradiere şi momentul apariţiei malignităţii; pentru tumorile solide,aceasta
este mai lungă (până la 40 de ani postiradiere), în timp ce leucemiile prezintă cele mai scurte intervale de latenţă.
În unele boli genetice (sindromul ataxie-telangiectazie, cancer mamar familial, retinoblastomul ereditar,
sindromul carcinomului bazocelular nevoid), mutaţiile unei GSTse asociază cu creşterea susceptibilităţii la
cancere în zonele iradiate.
B. Radiaţiile ultraviolete Tumorile maligne cutanate sunt cele mai frecvente neoplazii datorate radiaţiilor
ultraviolete (RUV), care determină leziuni ale ADN. La grupările etnice cu pigmentare melanică crescută,
incidenţa cancerului cutanat este redusă datorită efectului protector al melaninei faţă de RUV.
Sunt trei tipuri de RUV:
➢ RUA (lungime de undă între 290-380 nm),
➢ RUB (lungime de undă 290- 320nm)
➢ RUC (200-380nm).
Studiile epidemiologice evidenţiază o relaţie puternică de cauzalitate între expunerea la RUV (în special
de tip UVB) şi incidenţa crescută a epitelioamelor cutanate, în special pentru carcinoamele bazocelulare
(incidenţă de 5-6 ori mai crescută comparativ cu cele spinocelulare). Spre deosebire de carcinogeneza indusă de
radiaţii ionizante, cea indusă de RUV necesită expuneri multiple.
C. Alte forme de radiaţie Radiaţiile infraroşii (RIR) au fost incriminate în apariţia cancerelor cutanate
prin hipertermie cronică (Khangri cancer) în Kaşmir, apărut în zona de eritem produs prin aplicarea unui vas cu
cărbuni pentru încălzirea corpului. Câmpurile electromagnetice de joasă frecvenţă au fost implicate în riscul de
leucemii la persoanele expuse profesional.
D. Expunerea la fibre minerale. Rolul azbestului. Cea mai frecventă formă de cancer asociată cu
expunerea la azbest este mezoteliomul malign, dar riscul de cancer bronho-pulmonar este de asemenea crescut.
Azbestul este un grup complex de fibre minerale, fiecare cu structură unică, compoziţie şi reactivitate chimică
diferite. Este alcătuit dindouă tipuri de fibre distincte: chrisotil (serpentinate, lungi) şi amfiboli (scurte, drepte).
 II. Carcinogeneza biologică
Cancerele datorate factorilor infecţioşi (în marea lor majoritate virusuri, dar şi bacterii sau paraziţi)
reprezintă 28% dintre cazurile înregistrate în ţările puţin dezvoltate, şi mai puţin de 8% în cele dezvoltate.
Propusă ca şi concept de către Amedee Borell, şi demonstrată încă din 1909 de W. Ellermanşi O. Bang
(transmiterea leucemiei aviare prin filtrate acelulare), carcinogeneza virală a fost ulterior confirmată
epidemiologicca mecanism valabil atât în cazul neoplaziilor hematologice, cât şi al tumorilor solide.
A. Virusuri ADN oncogenice Virusurile ADN determină de regulă infecţii cu caracter litic, integrarea
genomului viral în cel al gazdei determinȃnd declanşarea proliferării celulare. Oncogenele implicate sunt
specifice virusurilor, fără a exista corespondente celulare ale acestora, şi vor determina transcripţia unor proteine
ce interferă cu funcţiile normale ale celulei (ex. antigenul T al virusului SV40, proteinele E1A sau E1B produse
de adenovirusuri).
Dintre familiile de virusuri ADN descrise, patru sunt mai frecvent asociate cu cancerele umane: papiloma
virusurile umane (HumanPapilloma Virus, HPV), virusurile hepatitice B şi C (HBV, HCV) şi virusul Epstein-
Barr (EBV).
B. Virusuri ARN (retrovirusuri) oncogenice Elucidarea mecanismelor cancerogenezei virale a fost
iniţiată prin studiul retrovirusurilor oncogene. Aceste virusuri alcătuiesc un grup vast caracterizat prin activarea
ADN-polimeraza, enzimă implicată în transcrierea copiei lanţului ARN monocatenar viral într-un provirus ADN
ce se integrează apoi în mod semirandomizat în genomul celulei infectate, unde va persista pe toată durata vieţii
gazdei.
Retrovirusurile includ trei familii: Oncoviridae (HTLV-1 şi 2), Lentiviridaeşi Spumaviridae.
Retrovirusurile nu determină de regulă moartea gazdei (HIV este o excepţie) şi numai rareori o transformă
tumoral.
Mecanismele posibile de oncogeneză sunt:
1. directe, în cazul virusurilor acut transformante–clasa I (ex. virusul sarcomului aviarRous)
2. indirect – virusuri lent transformante, cu perioadă de latenţă mare (ani) – clasa a II-a (ex. HIV, HTLV)
3. de transactivare, valabil pentru infecţia celulelor T cu HumanT-cellLeukemia Virus (HTLV-1, 2).
Activarea transcripţiei virale este realizată de proteina Tax, care concomitent interferează transcripţia unor factori
celulari şi determină supresia genei IL-2 şi a receptorilor pentru IL-2, ducând la o stimulare autocrină,
necontrolată a celulei.
III. Carcinogeneza chimică Carcinogenii chimici afectează ADN-ul celular şi induc mutageneza în
anumite condiţii. Deşi faptul că un organism expus la factori chimici complecşi poate dezvolta cancer a fost
descoperit din secolul al XVIII-lea, abia 75 de ani mai târziu au putut fi obţinute modele animale pentru studiul
carcinogenezei.
În urma experimentelor pe pielea de şoarece, ficatul de şobolan sau alte modele biologice, s-a ajuns la
concluzia că intervalul de timp dintre administrarea carcinogenului şi apariţia tumorii poate fi împărţit în cel puţin
3 etape distincte:
Iniţierea (stadiul I), este procesul rapid, ireversibil, prin care se produc modificări „discrete” dar
permanente ale ADN-ului celular, sau alterarea ireversibilă a structurii genetice a unei celule, rezultând o celulă
cu potenţial evolutiv spre o clonă malignă.
Promoţia (stadiul II) este procesul prin care o celulădeja iniţiată dobândeşte capacitatea de diviziune
selectivă şi de expansiune clonală, prin dereglarea creşterii şi diferenţierii, sau,cu alte cuvinte, procesul prin care
este stimulată apariţia de celule tumorale în ţesuturile ce au fost expuse în prealabil la un agent initiator.
Progresia (stadiul III) este procesul în decursul căruia celulele iniţiate şi promovate achiziţionează
proprietăţile fenotipului malign (invazivitate locală, angiogeneză, metastazare, responsivitate hormonală şi la
citostatice etc.), apar secvenţial subpopulaţii celulare care exprimă în grade diferite aceste trăsături şi începe
expansiunea clonelor maligne agresive

SIMPTOME ÎN ONCOLOGIE
➢ cicatricile (plăgile) postoperatorii
➢ durerea
➢ tulburările respiratorii
➢ tulburările digestive
➢ limfedemul
➢ escarele
➢ tumorile exulcerate
➢ fracturile patologice (pe os patologic)
 ➢ simptomele de HIC (hipertensiune intracraniană)
➢ somnolenţa, insomnia
➢ depresia, anxietatea, delirul

Manifestari de dependență
scăderea valorilor hematologice
• în urma tratamentului cu citostatice scad valorile hemoglobinei, trombocitelor și leucocitelor
• scăderea numărului de trombocite poate produce sângerări masive
• scăderea numărului de leucocite produce scăderea imunității și crește riscul de infecții
• scăderea hemoglobinei produce anemie
greața și vărsăturile
• majoritatea pacientilor prezintă greață și vărsături, acestea apar în funcție de constituția pacientului,
de citostatic și de doza administrată.
alopecie
• din cauza tratamentului cu citostatice se produce căderea părului
• după terminarea tratamentului părul crește din nou fără tratament
• alterarea mucoaselor
• în general suferă mucoasa cavității bucale datorită apariției infecției cu ciuperci, ea se poate intinde pe tot
tubul digestiv ceea ce poate provoca diareea
infecții cu diferiți germeni
• datorită scăderii numărului de leucocite apare riscul crescut la infecții
febra prelungită de etiologie necunoscută, peste 38˚C timp îndelungat
afectarea funcției organelor de reproducere
• orice pacient care face tratament cu citostatice sau radioterapie va avea probleme în funcționarea organelor
de reproducere
• pacienții trebuie atenționați ca în această perioadă nu poate da naștere la copii sau chiar daca se întâmplă
copii pot avea diferite problemei ei trebuie sa fie atentionați că și după terminarea tratamentului trebuie să treacă
cel puțin 5 ani până să poată procrea
toxicitate organică
• tratamentul cu citostatice poate produce toxicitate
• cardiacă – doxorubicina
• hepatică – methotrexatul
• renală – ciclofosfamida, holoxan
• pulmonară - bleomicina
mucozita
• pot apare ulcerații
• apare prin înroșirea mucoasei bucale, edem al mucoasei, după câteva zile apar punctele albe și
suprainfecția
• poate dura între 7-14 zile
• efectele apariției mucozitei sunt urmatoarele:
imposibilitatea de a se alimenta
pierderea simțului gustului
durere la deglutiție
nu poate să se hidrateze
uneori în cazuri grave nu mai poate nici vorbi
• cavitate bucală infectată poate produce Pneumonie sau chiar sepsis, acestea pun în pericol viața
pacientului
• fiecare pacient care urmează tratament cu citostatice trebuie să aibă o fișă de urmărire a cavității bucale
constipatia
• apare din cauza imobilizarii la pat si a tratamentului