INTRODUCERE

Omenirea se găseşte în faţa unei probleme critice de sănătate publică: în

următoarele decade, cancerul va deveni cea mai importantă boală mondială.
Dimensiunea acestei probleme în societatea modernă este doar parţial reflectată
de statisticile de mortalitate şi morbiditate. Cuvântul cancer precipită reacţii
emoţionale negative şi şoc, şi multe persoane (inclusiv profesioniştii din
sănătate) îl găsesc dificil de utilizat, preferând să utilizeze eufemisme precum
neoplasm, masă tumorală sau malignitate.
Creşterea incidenţei globale a cancerelor este datorată atât frecvenţei crescute a
tumorilor asociate stilului de viaţă în ţările sărace (ex. cancerele de col uterin şi
hepatocarcinoame) dar şi în Occident (ex. cancerele mamare, de plămân, colon
şi prostată), cât şi absenţei prevenţiei primare şi secundare, indisponibilităţii sau
folosirii inadecvate a resurselor de diagnostic şi tratament. Astfel, se estimează
că spre anul 2020 incidenţa cancerelor va creşte de 2,5 ori în ţările puţin
dezvoltate, deşi va rămâne stabilă sau chiar va scădea uşor în cele industrializate.
Presupunând o creştere constantă a incidenţei şi o mortalitate anuală de 1% la
nivel global, la momentul respectiv ar putea exista anual 26,4 milioane de noi
pacienţi, 17,1 milioane de decese şi 80 de milioane de persoane cu cancer în
viaţă după cinci ani de la diagnostic.
Către anul 2020, se estimează că mortalitatea prin cancer o va depăşi pe cea prin
bolile cardio-vasculare, dublându-se până în anul 2030. Actual, cancerul omoară
mai multe persoane decât SIDA, tuberculoza şi malaria la un loc, fiind
responsabil de 12,5% din toate decesele pretutindeni în lume (7,9 decese la
100.000 locuitori în anul 2007, dintre care 72% în ţările mediu şi în curs de
dezvoltare, unde ratele de supravieţuire sunt adesea cu până la 50% mai reduse
decât cele înregistrate în ţările dezvoltate).
Un concept frecvent enunţat, deşi nu în totalitate exact, este acela că problema
cancerului ar fi aproape exclusiv legată de costuri. Cancerul este într-adevăr o
boală „scumpă”, care reclamă resurse importante pentru depistare, prevenţie,
diagnostic, tratament şi urmărire, iar acest concept se bazează pe diferenţele de
incidenţă, mortalitate, curabilitate şi supravieţuire între ţările cu resurse reduse,
medii şi foarte crescute. De exemplu, în Europa şi Statele Unite, o femeie
prezintă 70% şanse de supravieţuire după un cancer de col uterin, în timp ce
acestea sunt de numai 58% în Tailanda, 42% în India sau 21% în Africa sud-
sahariană; în ţările cu resurse limitate, doar 41% din femeile diagnosticate cu
cancer de col uterin au şansa accesului la un tratament adecvat.
Cu toate acestea, din ce în ce mai multe persoane sunt vindecate actual de
cancer. De exemplu, în 1940, una din patru persoane supravieţuia după 5 ani de
la tratament, pentru ca în prezent supravieţuirea să crească la 40-50% (cu alte
cuvinte, peste 100.000 de pacienţi astăzi în viaţă ar fi murit de cancer în mai
puţin de 5 ani în anii ’40). Când speranţa de viaţă în populaţie este normală, rata
de supravieţuire relativă la 5 ani este de circa de 64% pentru toate cancerele
luate împreună.
Aceste progrese se datorează unor tehnici de diagnostic mai bune şi unor
mijloace noi de tratament, dintre care multe au apărut odată cu creşterea
volumului de cunoştinţe asupra biologiei celulei maligne.
Oncologia (gr. ονκος [onkos] = masă, tumoră; logos = ştiinţă) este ramura
medicinei care se ocupă cu studiul şi tratamentul tumorilor maligne (bolii
canceroase). Este o specialitate tânără, dinamică şi progresistă care abandonează
rapid legăturile cu dogmele trecutului, cancerul fiind considerat o entitate din ce
în ce mai complexă pe măsura înţelegerii unor aspecte biologice fundamentale.
În ciuda faptului că este patologia cea mai extensiv studiată din toate timpurile
şi a progreselor spectaculoase în descifrarea mecanismelor sale celulare şi
moleculare, patologia transformării maligne rămâne însă incomplet elucidată.
Oncologul este un clinician care se ocupă de managementul pacienţilor pe toată
durata timpului său de activitate. Acesta se poate forma în domeniul oncologiei
medicale, radioterapiei sau chirurgiei oncologice, şi va continua să-şi reînnoiască
permanent cunoştinţele pentru beneficiul optim al pacienţilor cu cancer, luând
în considerare necesităţile medicale, psihologice şi sociale ale acestora şi ale
familiilor acestora. Oncologul medical este un medic specializat în evaluarea şi
investigarea pacienţilor cu cancer, în administrarea şi evaluarea rezultatelor
tratamentelor sistemice active (incluzând chimioterapia, terapiile endocrine şi
cele biologice ţintite), şi ale celor suportive, simptomatice şi paliative (conform
definiţiei Royal College of Physicians, UK).
Volumul de cunoştinţe derivate din studiul cancerului creşte foarte rapid în
comparaţie cu oricare altă disciplină medicală, schimbând dramatic orizontul
posibilităţilor terapeutice. Siguranţa administrării şi eficacitatea tratamentelor
sistemice antineoplazice reclamă de la oncologi o înţelegere aprofundată a
biologiei tumorale, a interacţiunilor dintre tumoră şi pacient, precum şi a celor
medicamentoase, pentru a putea anticipa, adapta şi monitoriza atât efectele
benefice cât şi cele adverse ale medicaţiei, ceea ce îi constrânge la o necesitate
de informare permanentă. Cu toate acestea (sau tocmai din aceste motive)
munca în domeniul oncologiei este o carieră promiţătoare, devenind în mod
special satisfăcătoare datorită posibilităţii de a ajuta oamenii într-o perioadă
critică a existenţei lor.
Lucrarea actuală este şi un omagiu adus învăţătorilor noştri din trecut şi
colegilor din prezent, fără de care munca în domeniul oncologiei ar avea valoare
limitată, iar progresul ar fi dificil.

Iaşi, februarie 2012

Autorii