Fiziologia Nutritiei

Fiziologia nutriţiei; principalele căi metabolice
2. FIZIOLOGIA NUTRIŢIEI;
PRINCIPALELE CĂI METABOLICE
Mariana Coca, Cornelia Bala
Acest capitol îşi propune prezentarea de o manieră sintetică a fiziologiei nutriţiei

şi descrierea principalelor căi metabolice.
Cunoaşterea acestor noţiuni ajută clinicianul în înţelegerea patogenezei bolilor
metabolice şi tulburărilor de nutriţie, oferind de asemenea suportul pentru o mai
bună integrare a diverselor clase terapeutice în managementul complex al acestei
patologii.
Ne-am propus de asemenea sublinierea, în cadrul descrierii căilor metabolice, a
implicării pe care diversele procese le au pe plan clinic şi terapeutic.
Cuprins
2.1. Digestia şi absorbţia

2.2. Principalele căi metabolice
2.1. DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA [1-3]
Pentru ca nutrienţii să poată fi absorbiţi în organism, alimentele sunt

descompuse prin mecanisme fizice şi chimice în tractul gastrointestinal. Trac-
tul gastrointestinal este situat între cavitatea bucală şi anus, are formă tubulară
şi aproximativ 7 m lungime. Alimentele sunt transportate de a lungul tubului
pe măsură ce sunt digerate.
2.1.1. Cavitatea bucală şi esofagul

În cavitatea bucală alimentele sunt mestecate cu ajutorul dinţilor şi
amestecate cu salivă, produsă de glandele salivare (parotide, submaxilare şi
sublinguale). Saliva conţine amilază, o enzimă care începe digestia amidonu-
lui. Alimentele sunt amestecate cu salivă, mucus şi lichide, pentru a forma un
bol care este împins către faringe cu ajutorul limbii. Bolul ajunge apoi în eso-
fag, contracţiile muşchilor faringelui ducând la înghiţirea bolului. Din esofag
bolul alimentar ajunge în stomac prin mişcări de peristaltism.
25
2.1.2. Stomacul
La joncţiunea dintre esofag şi stomac de află sfincterul cardia, care
prin închidere, împiedică alimentele să reflueze din stomac în esofag. Stoma-
cul este un organ cu musculatură bine dezvoltată care descompune în conti-
nuare bolul alimentar prin procese mecanice, chimice şi enzimatice. Celulele
parietale aflate în peretele gastric secretă acid clorhidric, cu rol în descom-
punerea alimentelor, denaturarea proteinelor şi activarea pepsinogenului în
pepsină. Pepsinogenul este secretat de către celulele principale din peretele
gastric, iar pepsina are rol în degradarea proteinelor. Renina şi lipaza gastrică
au rol în descompunerea proteinelor din lapte şi respectiv a lipidelor. Celulele
glandulare secretă mucina, care protejează mucoasa gastrică de efectele noci-
ve ale acidului clorhidric. Prin acţiunea sucului gastric bolul alimentar devine
chim alimentar, care trece apoi în intestinul subţire.
2.1.3. Intestinul subţire

Sfincterul piloric este reprezentat de o structură musculară circulară
aflată la joncţiunea dintre stomac şi duoden, care controlează trecerea chimu-
lui alimentar din stomac în intestin. Intestinul subţire este alcătuit din duoden,
jejun (care are o lungime de aproximativ 6m) şi ileon. Chimul este transportat
de-a lungul intestinului prin contracţii musculare uşoare ale peretelui intesti-
nal, cunoscute ca mişcări peristaltice. Tranzitarea intestinului subţire de către
chimul alimentar poate să dureze până la 5 ore, timp necesar pentru realizarea
absorbţiei. Suprafaţa intestinului subţire este mare, pentru a facilita procesele
de absorbţie. Mucoasa intestinală conţine proeminenţe alungite, denumite vi-
lozităţi intestinale, care la rândul lor conţin microvili. Digestia carbohidraţilor
este definitivată la acest nivelul, microvilii secretând enzimele necesare aces-
tui proces: lactaza, maltaza şi sucraza. Proteinele sunt descompuse la nivelul
intestinului subţire în aminoacizi. Microvilii conţin capilare sanguine, în care
sunt absorbiţi produşii de degradare ai proteinelor şi glucidelor, precum şi
capilare limfatice, prin care sunt absorbite lipidele.
Pancreasul secretă un amestec de enzime cu rol în digestia chimului
alimentar. Tripsinogenul şi carboxipeptidaza rup proteinele şi polipeptidele în
aminoacizi, iar lipaza pancreatică descompune lipidele în acizi graşi.
Bila este secretată de către ficat şi este depozitată şi concentrată în
perioadele interprandiale în vezicula biliară, postprandial fiind eliberată în in-
testin. Are rol în tamponarea pH-ului acid al chimului gastric şi emulsificarea
26
grăsimilor, facilitând acţiunea lipazei. Nutrienţii hidrosolubili (aminoacizii,

monozaharidele şi micronutrienţii hidrosolubili), precum şi acizii graşi cu
lanţ scurt şi mediu, sunt preluaţi de către vena portă şi duşi la ficat. Nutrienţii
liposolubili sunt preluaţi de către sistemul limfatic şi intră în circuitul sanguin
la nivelul venei subclavii stângi.
2.1.4. Intestinul gros

Chimul remanent din intestinul subţire intră apoi în intestinul gros,
prin sfincterul ileo-cecal (o structură musculară circulară ce separă intestinul
subţire de cel gros). Intestinul gros este alcătuit din cec (şi apendice), colon
(ascendent, transvers, descendent şi sigmoid), rect şi anus. Mai puţin de 10 %
dintre procesele de digestie au loc în intestinul gros. Unele vitamine, cum ar
fi vitamina K şi biotina sunt absorbite la acest nivel. În intestinul gros are loc
reabsorbţia apei pentru păstrarea acesteia în organism şi are loc procesul de
formare a bolului fecal. Acesta este alcătuit din alimente nedigerate, mai ales
fibre insolubile şi este eliminat din rect prin anus prin contracţii puternice.
Defecaţia este un proces controlat de sfincterul anal.
2.1.5. Digestia şi absorbţia lipidelor

Majoritatea lipidelor alimentare se prezintă sub formă de
triacilgliceride (trigliceride) şi sunt digerate de către lipaza pancreatică
în acizi graşi neesterificaţi şi monoacilgliceride. Digestia fosfolipidelor
furnizează lisofosfogliceride şi acizi graşi. Colesterolul este hidrolizat înainte
de a fi absorbit. Digestia trigliceridelor este foarte eficientă, aproximativ 95%
dintre grăsimi fiind digerate şi absorbite, pe cînd doar 40% din colesterol este
absorbit. Produşii digestiei lipidelor formează micelii, agregate moleculare
mari de monoacilgliceride, acizi graşi mari, săruri biliare şi fosfolipide.
Colesterolul, carotenoizii, tocoferolii şi unele trigliceride nedigerate formează
miezul hidrofobic al miceliilor.
Absorbţia lipidelor are loc în principal în jejun. Produşii de digestie
trec din micelii în enterocite printr-un proces de difuziune pasivă prin mem-
brana enterocitară. O proteină de legare a acizilor graşi se ataşează imediat
de acizii graşi, care sunt rapid reesterificaţi la monoacilgliceride. Coleste-
rolul este reesterificat prin acţiunea acilCoA (colesterol-acil-transferaza) sau
prin reversia colesterol-esterazei. Sinteza colesterol-esterazei este indusă
de aportul alimentar crescut de colesterol. Grăsimile sunt apoi asamblate în
27
chilomicroni, care intră în circulaţie şi sunt reţinuţi în principal la nivelul

ţesutului adipos, unde sunt degradaţi de lipoprotein-lipază. Resturile de chi-
lomicroni sunt apoi transportaţi la nivelul ficatului, unde sunt degradaţi. Aci-
zii graşi cu lanţ scurt şi mediu sunt absorbiţi direct în vena portă şi transportaţi
la ficat. Lipidele sintetizate de către ficat şi cele provenite din resturile de
chilomicroni sunt apoi asamblate în lipoproteine cu densitatea foarte mică
(VLDL) şi eliberate în sânge.
2.2. PRINCIPALELE CĂI METABOLICE
2.2.1. Căi metabolice şi mecanisme de reglare

Menţinerea structurii şi totodată îndeplinirea funcţiilor specifice orga-
nelor, ţesuturilor şi celulelor este posibilă doar printr-un consum permanent
de energie.
Prin intermediul metabolismului organismul obţine energie din me-
diul extern şi o utilizează pentru sinteza compuşilor structurali şi funcţionali,
respectiv proteine, lipide, glucide.
Aportul de energie se realizează sub forma nutrienţilor, aduşi de ali-

mente. Prin digestie macromoleculele se descompun în structuri simple (ami-
noacizi, acizi graşi, monozaharide), ce pot fi absobrbite la nivelul tubului di-
gestiv. Ele sunt utilizate de organism în reacţii anabolice sau catabolice.
A. Reacţiile catabolice presupun degradarea la CO2 şi H2O cu eliberare de
energie (stocată în legăturile ATP)
În procesul de degradare a glucidelor, lipidelor, proteinelor există in-
termediari şi secvenţe metabolice comune: acetil CoA, ciclul Krebs şi lanţul
transportor de electroni cuplat cu fosforilarea oxidativă (figura 3.1)
• acetil CoA este un compus comun în căile de degradare a glucidelor,
lipidelor şi totodată a proteinelor.
• ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul Krebs degradează acetil CoA
la CO2 şi hidrogen, preluat de coenzimele NAD+ şi FAD (cu formare
de NADH+H+ şi FADH2). Ciclul Krebs este considerat placa turnantă
a metabolismului intermediar, deoarece prin componentele sale face
legătura între metabolismul lipidic, glucidic şi proteic
• lanţul respirator sau lanţul transportor de electroni, care constituie
ultima etapă a degradării aerobe, reoxidează NADH+H+ şi FADH2 la
28
NAD şi FAD; energia eliberată este utilizată pentru sinteza de ATP

prin fosforilare oxidativă (figura 2.1.)
Figura 2.1. Reprezentare de ansamblu a căilor de degradare a glucidelor, lipidelor şi proteinelor [după
2–4]
Proteine Glucide Lipide
Aminoacizi Glucoza Acizi graşi

Glicoliza
e
NH3 Acid piruvic
ar
id
ox
Uree b- Sinteza corpi cetonici
Acetil CoA Sinteza colesterol
Sinteza acizi graşi
Ciclul Krebs
CO2
NADH+H+ NAD+,FAD
FADH2
ADP+Pi O2
Fosforilare Lant transportor
oxidativă de electroni
ATP H2O
NAD+,FAD
B. Reacţiile anabolice constau în sinteza de structuri complexe (proteine, li-

pide sau glucide). Aceşti compuşi nou formaţi diferă de cei conţinuţi în alimen-
te prin faptul că structura şi funcţia lor sunt strict specifice organismului uman.
Trebuie subliniat că în organismul uman căile metabolice nu sunt
activate simultan; activarea unei secvenţe catabolice (de exemplu glicoliza)
induce reprimarea secvenţei anabolice (gluconeogeneza).
Fiecare cale metabolică este supusă unor mecanisme stricte de
reglare[4].
I. Reglarea prin disponibilitatea de substrat. Concentraţiile crescute de
substrat activează o anumită secvenţă sau reacţie metabolică. De exemplu
creşterea concentraţiei glucozei după mese activează calea glicolitică. Invers,
29
scăderea disponibilităţii de substrat descreşte sau inhibă calea respectivă.

II. Reglarea alosterică. Efectorii alosterici sunt compuşi cu funcţie de regla-
re care se leagă de enzime în mod specific. Fixarea se realizează pe anumite
situsuri, diferite de cele catalitice. Prin această legare se produc modificări
conformaţionale ale moleculei, ceea ce conduce la creşterea sau descreşterea
activităţii enzimatice (prin mascarea sau expunerea situsurilor catalitice)
III. Reglarea hormonală. Hormonii acţionează prin două mecanisme:
• Prin fosforilarea reversibilă a enzimelor; în formă fosforilată activita-
tea unei enzime poate creşte sau descreşte.
Acest mecanism de acţiune este specific insulinei şi glucagonului. Le-
garea hormonilor de receptorii lor membranari induce creşterea cAMP (prin
activarea adenil ciclazei care scindează ATP-ul). Creşterea intracelulară de
cAMP este urmată de activarea protein kinazei cAMP dependentă şi fosfori-
larea enzimei. Un bun exemplu în acest sens îl constituie reglarea hormonală
a metabolismului glicogenului de către insulină, glucagon şi noradrenalină.
• Prin modificarea ratei de transcripţie a enzimei; de exemplu prin acest
mecanism insulina influenţează activitatea HMG-CoA reductazei implicată în
sinteza colesterolului.
Prezentăm în cele ce urmează principalele căi implicate în metabolis-
mul lipoproteinelor, glucidelor şi proteinelor. Pentru o înţelegere mai facilă
a acestora, a mecanismelor de reglare şi a implicaţiilor clinice, vom ilustra
secvenţele metabolice doar în mod schematic, fără a face apel la formule.
2.2.2. Metabolismul glucidelor

STRUCTURĂ, ROL, CLASIFICARE
Glucidele sunt polihidroxialdehide, polihidroxiacetone sau derivaţi ai
acestora. Denumirea de hidraţi de carbon, utilizată încă frecvent, se datorea-
ză formulei (CH2O)n, care însă este improprie pentru unele zaharuri care au
alt raport al atomilor de C, H, O sau conţin şi alte elemente (azot, sulf, fosfor).
Clasificarea glucidelor se face în 2 mari clase, în funcţie de comportarea
la hidroliză:
a. Ozele, numite şi monozaharide, monoglucide sau zaharuri simple
sunt nehidrolizabile. După natura grupării reducatoare din moleculă
pot fi aldoze şi cetoze. După numărul atomilor de carbon din scheletul
de carbon al moleculei (de obicei neramificat) pot fi trioze (C3), te-
troze (C4), pentoze (C5), hexoze (C6), etc.(până la C10)
30
• Cele mai întâlnite monozaharide sunt hexozele: glucoză, fructoză şi

galactoză
• Prin înlocuirea unei grupări hidroxil (OH) din structura unei oze cu o
grupare amino (NH2) se formează aminozaharuri. Cele mai importa-
nate aminozaharuri sunt glucozamina, galactozamina şi manozamina.
• Prin înlocuirea unei grupări hidroxil (OH) cu un atom de hidrogen se
obţin dezoxizaharuri cum este de exemplu 2-dezoxiriboza, compo-
nenta glucidică din structura acizilor dezoxiribonucleici.
b. Ozidele, sunt compuşi hidrolizabili. După numărul de unităţi monoza-
haridice care iau naştere prin hidroliză se disting oligozide (oligozahari-
de) şi polizaharide.
• Oligozaharidele sunt constituite din două până la şase resturi mono-
glucidice legate covalent. Cele mai frecvente sunt dizaharidele, for-
mate din două unităţi glucidice: zaharoza (glucoză şi fructoză), lacto-
za (glucoză şi galactoză) şi maltoza (două molecule de glucoză).
• Polizaharidele, sunt constituite dintr-un număr mare de molecule
monoglucidice condensate (de ordinul miilor). Cele mai răspândi-
te polizaharide sunt produşii de policondensare ai glucozei (glicani)
respectiv amidonul şi celuloza (în lumea vegetală) şi glicogenul (în
regnul animal). Alte polizaharide sunt produşi de condensare a mai
multor tipuri de unităţi structurale (mucopolizaharidele şi poliozidele
bacteriene.)
Glucidele provin din alimente unde sunt prezente sub formă de poli-
zaharide (amidon, glicogen), dizaharide (zaharoză, maltoză, lactoză) şi mo-
nozaharide (glucoză, fructoză, galactoză, pentoze). Absorbţia se efectuează
exclusiv sub formă de monozaharide .
METABOLISMUL GLUCOZEI
CĂI DE METABOLIZARE. Glucoza este un compus indispensabil orga-

nismului uman. Ea îndeplineşte numeroase funcţii metabolice:
A. Constituie sursa energetică majoră pentru organismul uman; pentru unele
ţesuturi şi organe reprezintă aproape singurul combustibil ce poate fi utili-
zat (hematiile şi creierul).
B. Contribuie la constituirea de rezerve energetice sub forma glicogenului.
C. Prin metabolizarea sa rezultă o serie de compuşi care sunt utilizaţi ca pre-
31
cursori în alte căi de sinteză:

• glicerol şi acetil CoA, utilizate în sinteza acizilor graşi, trigliceridelor
şi colesterolului
• pentoze utilizate în sinteza nucleotidelor şi acizilor nucleici
• NADPH necesar biosintezelor reductive
• scheletul de carbon necesar biosintezei aminoacizilor
TRANSPORTUL GLUCOZEI IN CELULE. Există trei mecanisme posi-
bile prin care o substanţă poate traversa membrana celulară: difuziune libe-
ră, difuziune facilitată şi transport activ. Primele două mecanisme presupun
transportul unui molecule în sensul gradientului de concentraţie, adică de la
concentraţii ridicate la concentraţii joase.
• In cazul difuziunii libere rata de transport (cantitatea transportată prin
membrană) nu este limitată, ea fiind dependentă doar de gradientul de
concentraţie.
• In cazul difuziunii facilitate intervin transportori specifici (proteine);
rata de transport depinde de afinitatea transportorului pentru molecula
respectivă şi de numărul de transportori disponibili pe membrană.
• Transportul activ spre deosebire de primele două mecanisme se rea-
lizează împotriva gradientului de concentraţie (de la concentraţii joa-
se la concentraţii ridicate) şi presupune consum de energie respectiv
ATP. Glucoza pătrunde în celulă prin intervenţia a două familii de
transportori: familia transportorilor GLUT (glucose transporters) şi
familia SGLT (sodium -glucose-transporters) (tabel 2.1) [5]
I. GLUT acţionează prin difuziune facilitată, pasiv, fără consum de energie.
Sunt identificaţi 12 membri în această familie dar sunt bine caracterizaţi doar
cinci [4,5]
II. SGLT (sodium-glucose-transporter) acţionează prim mecanism activ, re-
spectiv printr-un mecanism de cotransport sodiu-glucoză. Acest mecanism
este activ doar la nivelul intestinului, tubilor renali şi plexurilor coroide.
Deplasarea glucozei este cuplată cu mişcarea sodiului. Glucoza se deplasează
contra gradientului de concentraţie; mişcarea sodiului în sensul gradientului
său de concentraţie furnizează energie care este utilizată pentru transportul
glucozei [5]
Expresia acestor transportori este specifică fiecărui ţesut sau organ.
O semnificaţie deosebită o au moleculele GLUT 4 din muşchi şi ţe-
sutul adipos, activitatea lor fiind dependentă de insulină. Aceşti transportori
32
sunt sechestraţi intracelular în vezicule. Legarea insulinei de receptorul său

membranar transmite un semnal intracelular prin care veziculele încărcate cu
GLUT 4 fuzionează cu membrana celulară iar disponibilitatea de legare şi
transport a glucozei intracelular creşte [6]. Insulina de asemenea creşte tran-
scripţia la nivel de gene pentru GLUT1,2,3,4.[5]
Tabel 2.1. Principalii transportori ai glucozei în celule. [după 5]

Transportor Localizare Particularităţi
GLUT1 Majoritatea celulelor. Asigură transportul glucozei cu o rată relativ
Hematii constantă.
GLUT2 Ficat, rinichi, Rata de transport proporţională cu concentraţia
pancreas plasmatică a glucozei (la concentraţii mari, rata
(celule β) de transport este ridicată )
GLUT3 Creier Preia glucoza la o rată constantă, independent de
variaţiile de concentraţie extracelulară (legate de
ritmul alimentar).
GLUT4 Muşchi, ţesut adipos Transportori reglabili sub acţiunea insulinei
GLUT5 Jejun Responsabili probabil de transportul fructozei
SGLT-1 Duoden, jejun, tubi Asigură co-transportul unui mol de glucoză
renali cu 2 moli de sodiu
SGLT-2 Tubi renali Afinitate mică pentru glucoză. Asigură co-
transportul unui mol de glucoză cu 1 mol de sodiu
SGLT-3 Tubi renali Asigură co-transportul unui mol de glucoză
cu 2 moli de sodiu
Cadrul 2.1.
Implicaţii patogenetice. Scăderea numărului sau funcţiei acestor
transportori s-a demonstrat a fi una din verigile patogenetice ale diabetului
zaharat tip 2. Astfel, afectarea GLUT2, care asigură transferul glucozei din
spatiul extracelular în celula β pancreatică, induce un răspuns inadecvat
al celulelor β insulare la glicemii ridicate şi consecutiv scăderea secreţiei
de insulină. Este de asemeni cunoscută alterarea GLUT4 (din muşchi şi
adipocite), ceea ce determină utilizarea scăzută a glucozei în aceste ţesuturi
şi contribuind astfel la creşterea glicemiei plasmatice.
33
MENŢINEREA GLUCOZEI IN CELULE. Odată pătrunsă în celulă, glu-

coza este întotdeauna fosforilată; gruparea fosfat încarcă negativ glucoza
ceea ce împiedică ieşirea acesteia din celulă. Gruparea fosfat provine de la
ATP şi este cedată în prezenţa hexokinazei: Glucoză + ATP → Glucozo-6-
fosfat +ADP
Există mai multe izoforme pentru hexokinaze, specifice unor ţesuturi
sau organe. Majoritatea se caracterizează prin afinitate mare pentru glucoză
(Km mică) în special izoforma din creier; aceasta înseamnă că hexokinaze-
le sunt active la concentraţii mici sau limitate ale glucozei (de exemplu în
perioada de repaus nocturn sau în timpul efortului fizic), ceea ce este foarte
important în special pentru ţesuturile glucodependente [7].
Hexokinaza din ficat este cunoscută ca şi hexokinaza D sau glucoki-
naza. Aceasta, spre deosebire de alte specii moleculare se caracterizează prin
Km mare, deci afinitate scăzută pentru glucoză; prin urmare ea este activată
de către concentraţiile mari ale glucozei. Pentru homeostazia glucozei acest
aspect legat de modul de acţiune al glucokinazei este deosebit de important;
la concentraţii ridicate ale glucozei celelalte hexokinaze sunt ineficiente pen-
tru că ele sunt saturate chiar şi la concentraţii mai reduse. In schimb este
necesară pentru organism o hexokinază care să fie activă în momentul în care
concentraţia glucozei creşte (de exemplu în perioadele postprandiale), pen-
tru a promova fixarea glucozei intracelular şi menţinerea relativ constantă a
glicemiilor. Glucokinaza face astfel ca ficatul să aibă un rol central în men-
ţinerea glicemiei: glucoza absorbită intestinal ajunge mai întâi în ficat unde
datorită glucokinazei va fi internalizată celular prevenind hiperglicemia din
perioadele postprandiale [8].
Hexokinazele sunt inhibate de produsul final al reacţiei lor, respec-
tiv de glucozo-6-fosfat. Semnalul pe care îl transmite glucozo-6-fosfatul este
acela că celula este saturată cu glucoză. Creşterea sa intracelulară este urmată
de inhibiţia enzimei până în momentul în care glucoza va fi metabolizată.
Acest mecanism de inhibare nu este funcţional în cazul glucokinazei, ficatul
putând prelua excesul de glucoză plasmatic.
Insulina activează hexokinazele în timp ce glucagonul are un efect
inhibitor. Aceasta face ca postprandial, când insulinemia creşte ca răspuns la
hiperglicemie, hexokinazele să faciliteze menţinerea glucozei intracelular. In
consecinţă este prevenită concentraţia plasmatică ridicată a glucozei şi este
promovată metabolizarea acesteia. Există dovezi conform cărora insulina nu
34
numai că activează hexokinazele ci induce şi creşterea expresiei genelor ce

codifică aceste enzime [5]
Acizii graşi inhibă şi ei hexokinazele; afluxul hepatic crescut al aces-
tora scade captarea glucozei.
Figura 2.2. Reprezentare schematică a glicolizei [după 7]
Glucoza
ATP HK
ADP
Glucozo-6-fosfat
ATP
ADP
Fructozo-6-fosfat
PFK-1
Fructozo 1,6-bifosfat
DHAP GAP
NAD +P +
NADH+H+
1,3-bifosfoglicerat
ADP
ATP
3-fosfoglicerat
2-fosfoglicerat
H2O
Fosfoenolpiruvat
ADP PK
NADH+H ATP
+
NAD Acid
Acid lactic Acetil CoA CAT
piruvic
DHAP-dihidroxiacetonfosfat;
GAP-gliceraldehid-3-fosfat
35
Cadrul 2.2.
Implicaţii patogenetice.
In sindromul de insulinorezistenţă afluxul hepatic crescut de acizi
graşi alterează menţinerea şi captarea glucozei intracelular (prin inhibarea
hexokinazelor) fenomen ce favorizează tulburările de glicoreglare.
In diabetul zaharat tip 2 şi în obezitate, s-a demonstrat că activitatea
hexokinazei din muşchi este scăzută, atât în condiţii bazale cât şi în condiţii
de stimulare, acest defect contribuind la apariţia insulinorezistenţei. Pe
de altă parte, activitatea crescuta a acestei enzime poate avea un caracter
benefic în afecţiuni ale miocardului; în condiţii de hipoxie, inducţia acestei
enzime asigură captarea şi fixarea glucozei în celulă într-un mod mai
eficient, îmbunătaţind contractilitatea şi exercitând astfel un efect protector.
GLICOLIZA este o cale metabolică care constă în degradarea gluco-

zei la acid piruvic într-o succesiune de 10 reacţii. Reacţiile au loc în citosol în
toate celulele din ţesuturi şi organe [4,7]. În figura 2.2. este redată schematic
secvenţa metabolică a glicolizei.
Energia generată este încorporată în ATP şi NADH.
Generarea de ATP prin glicoliză poate avea loc în condiţii de aerobio-
ză sau anaerobioză.
• În condiţii de aerobioză piruvatul pătrunde în mitocondrii. Prin par-
curgerea ciclului acizilor tricarboxilici şi a lanţului transportor de
electroni cuplat cu fosforilarea oxidativă piruvatul este degradat la
CO2 şi H2O cu eliberarea unei cantităţi mari de energie. Reactia con-
densată a glicolizei aerobe este următoarea:glucoză + 2ADP + 2 Pi
+2NAD → 2acid piruvic + 2 ATP + 2NADH + H+ + 2 H2O
Randamentul net al glicolizei aerobe este de 7 molecule de ATP pen-
tru fiecare moleculă de glucoză deoarece fiecare moleculă de NADH este oxi-
dată la rândul său în lanţul transportor de electroni şi generează 2,5 molecule
de ATP.
• În condiţii de anaerobioză piruvatul rămâne în citosol şi este degradat
la acid lactic. Cantitatea de energie este mai mică dar această secvenţă
metabolică este importantă în condiţiile în care ţesuturile sunt priva-
te de oxigen sau în cazul în care celulele sunt lipsite sau sărace în
mitocondrii (de exemplu hematiile). Reacţia condensată a glicolizei
36
anaerobe este următoarea:

glucoză + 2ADP + 2 Pi → 2acid lactic + 2 ATP + 2 H2O
Randamentul net al glicolizei este de 2 molecule de ATP pentru fiecare
moleculă de glucoză metabolizată.
• De remarcat că toţi produşii intermediari ai glicolizei sunt compuşi
fosforilaţi.
Grupările fosfat au rolul de a conserva energia, deoarece ele vor fi încorpo-
rate în final în ATP. La fel ca şi în cazul glucozo-6-fosfatului, gruparea fosfat
încarcă puternic negativ moleculele împiedicînd trecerea lor prin membrana
celulară.
Reglarea glicolizei. Se realizează prin mecanism alosteric sau hormon-
al la nivelul reacţiilor catalizate de glucokinază, fosfofructokinaza-1 şi de
piruvatkinază (vezi figura 2.2. şi 2.3.) [4]
Figura 2.3. Reglarea alosterică şi hormonală a glicolizei [după 4]
Glucoza
Insulina HK Glucagon
Glucozo-6-P
Fructozo-6-P
Insulina Glucagon ATP
AMP PFK-1
Fructozo-2,6-bifosfat Citrat
Fructozo-1,6-bifosfat
on
na
cag
uli
Ins
Glu
Fosfoenolpiruvat
Insulina PK Glucagon ATP
Acid piruvic
Acetil CoA
Citrat
CAT ATP
Activarea glicolizei Inhibarea glicolizei
PFK-1: fosfofructokinaza 1; HK: hexokinaza;

PK: piruvatkinaza; CAT: ciclul acizilor tricarboxilici
37
Figura 2.4. Reglarea glicolizei prin fructozo-2,6 bifosfat [după 4, 9]
Activează glicoliza
Postalimentar Inhibă gluconeogeneza
Inhibă Gluconeogeneza
Creşte fructozo-2,6 bifosfat

Insulina
1,6 Bifosfataza
+
PFK-2
-
Fructozo-6-P Fructozo-2,6 bifosfat
Fructozo-2,6 Bifosfataza +
+ PFK-1
Scade Fructozo-2,6 bifosfatul Glucagon
Activează Glicoliza
Inhibă glicoliza
Activează Gliconeogeneza
A. Modul de reglare a activităţii hexokinazei a fost deja detaliat anterior.

B. Fosfofructokinaza-1 constituie enzima cheie deoarece catalizează etapa
limitantă de viteză a glicolizei.
• Enzima este sensibilă la variaţiile energetice ale celulei. Creşterea
concentraţiei de ATP indică faptul că celula are suficientă energie;
enzima este inhibată şi consecutiv metabolizarea glucozei pe această
cale încetează. Invers, creşterea concentraţiei de ADP are semnificaţia
unui deficit energie, enzima este activată şi prin metabolizarea pe
această cale se formează noi molecule de ATP.
• Citratul, produs intermediar al ciclului Krebs, în concentraţii ridicate
inhibă enzima. Semnificaţia este aceeaşi: în celulă abundă produşii
intermediari deci nu mai este necesară degradarea glucozei.
• Cel mai important activator alosteric al fosfofructokinazei şi implicit
al glicolizei este fructozo-2,6-bifosfatul (figura 2.4.) [4,9]
Fructozo-2,6-bifosfatul se formează prin fosforilarea fructozo-6-fos-

fatului sub acţiunea fosfofructokinazei-2. Reacţia este reversibilă sub acţiunea
2,6-bifosfatazei.
Pe lângă efectul activator asupra PFK-1 din secvenţa glicolitică,
acesta inhibă 1,6 bifosfataza, enzimă implicată în gluconeogeneză. Cu alte
38
cuvinte 2,6-bifosfatul activează glicoliza şi inhibă gluconeogeneza.Din acest

motiv cele două căi metabolice (glicoliza şi gluconeogeneza) nu pot fi active
concomitent.
Deoarece 2,6-bifosfatul este un produs atât de important în reglarea
glicolizei şi concentraţia sa este supusă unui control riguros.
 Creşterea raportului insulină/glucagon (de exemplu postprandial)
favorizează formarea de fructozo-2,6-bifosfat (prin activarea PFK-2);
acesta la rândul său activează PFK-1 şi deci degradarea glucozei prin
glicoliză.
 Scăderea raportului insulină/glucagon (interprandial sau în perioadele
de post) inhibă formarea 2,6-bifosfatului (prin activarea bifosfatazei)
şi implicit scade rata de consum a glucozei prin glicoliză
C. Piruvat kinaza (PK), enzimă implicată în etapa finală a glicolizei, este sub
control hormonal. Insulina favorizează activarea enzimei prin fosforilare în
timp ce glucagonul exercită un efect de inactivare prin defosforilare. Totodată
insulina creşte rata de transcripţie a genei ce codifică PK.
În concluzie se poate afirma că un status energetic ridicat al celulei
(concentraţie de ATP mare), abundenţa de produşi intermediari de degradare
(citrat) şi un raport insulină/glucagon crescut activează degradarea glucozei
prin glicoliză.
Cadrul 2.3.
Implicaţii clinice. Afectarea căii glicolitice în patologie este rară, datorită
importanţei sale; alterarea sa ar conduce în final la blocarea respiraţiei
celulare şi moartea celulei. Au fost descrise totuşi stări patologice în care
activitatea pe această cale este modificată. În unele tumori maligne, rata
glicolizei este până la 200 de ori mai mare decât în ţesuturile de origine.
Acest aspect şi-a găsit o utilitate clinică în diagnosticul şi monitorizarea
tratamentului oncologic prin captare de 2-18F-2deoxiglucoza (un substrat
radioactiv de hexokinază modificat) şi emisie de pozitroni.
Boala Alzheimer este de asemeni asociată cu disfuncţionalităţi ale glicolizei
şi consecutiv utilizarea inadecvată a glucozei în cortex.
39
DECARBOXILAREA OXIDATIVĂ A PIRUVATULUI LA ACETIL CoA

Acidul piruvic format prin calea glicolitică trece din citosol în mito-
condrii unde este convertit la acetil CoA.
Reacţia este catalizată de piruvatdehidrogenază (PDH). Aceasta este
de fapt un complex multienzimatic format din trei enzime (piruvat dehidro-
genaza, dihidrolipoil transacetilaza, dihrodrolipoildehidrogenaza) şi cinci
coenzime (vitamina B1, acidul lipoic, CoA, NAD+ şi FAD).
Activitatea enzimei este reglată prin mecanism alosteric şi hormonal.
• Acetil CoA, NADH şi ATP în concentraţii ridicate inhibă PDH.
Semnificaţia acestei acţiuni este aceea că există suficientă energie şi
produşi intermediari iar metabolizarea pe această cale este sistată.
• Insulina activează enima PDH şi deci formarea de acetil CoA, pro-
movând metabolizarea în continuare a glucozei prin ciclul Krebs.
Cadrul 2.4.
Implicaţii clinice. Deficitul de vitamină B1 care este o coenzimă a
complexului PDH, determină scăderea activităţii acestuia şi consecutiv
acumularea de piruvat. Excesul de piruvat este convertit în lactat. În
concentraţii ridicate, lactatul induce afectare neurologică severă, aşa cum
se întâmplă în boala Beriberi sau în sindromul Wernike al persoanelor sever
deprivate nutriţional (de exemplu în alcoolism)
Formarea şi rolul acetil CoA. Aşa cum am precizat anterior acest compus
nu este produs doar pe această cale ci şi prin catabolizarea lipidelor şi ami-
noacizilor deci reprezintă un intermediar comun căilor de degradare. Odată
format va pătrunde în ciclu Krebs sau va fi utilizat ca precursor în căile de
sinteză a altor compuşi: acizi graşi, corpi cetonici şi steroizi, inclusiv coles-
terol (figura 2.1.)
CICLUL KREBS SAU CICLUL ACIZILOR TRICARBOXILICI este
reprezentat de o succesiune de opt reacţii ce au loc în mitocondrii. Prin acesta
o moleculă de acetil CoA este oxidată complet la două molecule de CO2, cu
generarea de energie încorporată în ATP sau sub formă de echivalenţi reduşi:
NADH şi FADH2 (figura 2.5.)
40
Figura 2.5. Ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs) [după 4, 7, 9]
Glucoza
Glicoliza
Acid piruvic Acizi graşi
l Co A CoA
Lant Aceti
transportor 1
de electroni
Citrat
NADH++H+ Oxaloacetat
8
NAD+ 2
Cis-aconitat
L-Malat
H2O
7
H2O
Izocitrat
Fumarat 3
6
FADH2 µ-cetoglutarat
Succinat CoA
Lant FAD 5 4
transportor Succinil CoA
NAD+
de electroni
GTP
GDP+Pi NADH+H+ Lant transportor de electroni
ATP
Semnificaţie. Ciclul Krebs reprezintă calea comună de metabolizare a glu-

cidelor, lipidelor şi proteinelor şi îndeplineşte două funcţii importante:
• Reprezintă principala cale de furnizare a energiei. Aceasta este
încorporată în ATP sau echivalenţi reduşi: NADH şi FADH2. Aceştia
pătrund în lanţul transportor de electroni. Fiecare moleculă de NADH
furnizează 2,5 molecule de ATP iar una de FADH2 1,5 molecule ATP.
Prin parcurgerea unui ciclu Krebs se obţin 10 molecule ATP. Ciclul
este parcurs de două ori pentru fiecare moleculă de glucoză, deoarece
din glicoliză rezultă două molecule de piruvat iar din acesta 2 molecule
de acetil CoA.
• Furnizează precursori pentru alte căi biosintetice (vezi figura 2.6.)
41
Figura 2.6. Rolul ciclului Krebs în furnizarea de precursori pentru alte căi de sinteză. Interrelaţia dintre
ciclul Krebs şi metabolismul glucidic, lipidic şi protidic [după 4, 7, 9]
Ala Acid Leu Ala

Cis piruvic Liz Cis
Gli Phe Gli
Ser Trp Ser
Tre
Tre Tip
Sinteza Acetil CoA
nucleolide sau
proteine
AG
Asp
Oxaloacetat Acetil CoA
Asn Citrat
Colesterol
L-Malat
Fumarat Izocitrat
Succinat Acid
Ile
µ-cetoglutarat Glutamic sau
Met Alti a.a.
Val Succinil CoA Porfirine Sinteza Hem.
Din aceste motive, ciclul Krebs este o cale amfibolică deoarece in-
tervine atât în căile de degradare cât şi pe căile de sinteză.
Spre deosebire de ciclul Krebs ale cărui reacţii au loc în citosol, oxi-
darea NADH şi FADH2 în lanţul transportor de electroni se realizează în mi-
tocondrii.
Membrana internă mitocondrială este impermeabilă pentru NADH şi
nici nu există o proteină de transport pentru această moleculă. Din acest motiv
electronii sunt transferaţi prin cedarea lor către alţi intermediari: glicerol-3-
fosfat sau printr-un mecanism mai complicat în care este implicat malatul
şi aspartatul (sistemul suveica unidirecţional glicerol-3-fosfat sau sistemul
suveica bidirecţional malat-aspartat).
Bilanţul energetic al metabolizării glucozei.
Prin metabolizarea unei molecule de glucoză se obţin:
• 2 molecule de ATP prin glicoliză anerobă
• 7 molecule de ATP prin glicoliză aerobă
• 32 molecule de ATP prin glicoliză aerobă şi parcurgerea ciclului Krebs
42
urmat de fosforilare oxidativă în lanţul transportor de electroni (dacă

este utilizat transportul malat-aspartat), respectiv 30 molecule (dacă
funcţionează mecanismul glicerol-3-fosfat).
Reglarea ciclului Krebs. Reacţiile catalizate de citrat sintază, izocitrat dehi-
drogenază şi α-cetoglutarază sunt ireversibile şi sunt supuse reglării alosterice
(figura 2.5.)
• Calciul activează cele trei enzime. În cursul efortului fizic, eliberarea
sa din reticulul endoplasmic al fibrelor musculare activează ciclul şi
deci producerea de energie.
• ATP şi GTP inhibă enzimele, oprind furnizarea de energie celulei
• NADH are aceeaşi semnificaţie ca şi ATP, adică un status energetic
ridicat al celulei.Acesta inhibă enzimele şi furnizarea de energie prin
degradarea glucozei.
LANŢUL TRANSPORTOR DE ELECTRONI ŞI FOSFORILAREA
OXIDATIVĂ. Aşa cum am precizat anterior, aceasta este o etapă comună în
degradarea aerobă atât a glucidelor cât şi a lipidelor şi proteinelor (figura 2.1.)
Redarea în detaliu a acestui proces, care poate constitui singur subiec-
tul unui capitol, nu corespunde scopului prezentării noastre. Din acest motiv
redăm succint principalele aspecte legate de această etapă metabolică [4].
Localizare. Cele două procese au loc simultan pe suprafaţa internă a mem-
branei interne mitocondriale a oricărei celule.
Semnificaţie. Prin parcurgerea ciclului Krebs pe lângă CO2 se formează
NADH şi FADH2. Aceste coenzime pătrund în mitocondrii şi sunt reoxidate
la NADH + H+ şi FADH2 prin trecerea hidrogenului pe oxigen, cu formarea
apei (figura 2.1. şi 2.5).
Energia care se degajă în acest proces este utilizată pentru sinteza de
ATP. Sinteza propriu-zisă prin care ATP se sintetizează din ADP şi Pi pe sea-
ma energiei degajată în lanţul respirator se numeşte fosforilare oxidativă.
Sursa NADH şi FADH2. NADH se formează din metabolizarea glucozei prin
glicoliză şi ciclu Krebs. ß-oxidarea acizilor graşi furnizează de asemenea ace-
til CoA şi prin parcurgerea ciclui Krebs NADH şi FADH2. Aminoacizii prin
transaminare pot forma acetil CoA sau intermediari ai ciclului Krebs ce vor
genera aceeaşi echivalenţi reducători.
Componentele lanţului transportor de electroni. Lanţul respirator este for-
mat din patru complexe proteice situate pe membrana internă a mitocondriilor
legate prin două proteine de membrană solubile (coenzima Q şi citocromul
43
c). Complexele sunt aranjate în ordinea creşterii potenţialului redox (măsurat

în volţi).
Mecanismul prin care fiecare din componente acţionează constă în transfe-
rul şi acceptarea de electroni de la un complex la altul ceea ce conduce la
degajarea de energie. Transportul electronilor de-a lungul lanţului este cuplat
cu transportul protonilor de-a lungul membranei interne mitocondriale, din
matricea mitocondrială spre spaţiul intermembranar. Protonii sunt recaptaţi
în matricea mitocondrială; în momentul trecerii lor spre matrice mişcarea lor
activează ATP sintaza (prezentă în membrana internă mitocondrială) iar ener-
gia degajată de deplasarea electronilor este încorporată în ATP. Energia care
nu este captată în ATP este eliberată sub formă de căldură.
Controlul lanţului respirator este strâns legată de cea a ciclului Krebs care
îi furnizează substratul necesar, respectiv NADH şi FADH2. Un rol şi mai im-
portant îl constituie concentraţia de ADP deoarece ATP-ul se sintetizează pe
seama sa. Deficitul de ADP inhibă lanţul respirator şi fosforilarea oxidativă.
Cadrul 2.5.
Implicaţii clinice. Se cunosc numeroase substanţe care inhibă fosforilarea
oxidativă, ca de exemplu amitalul sodic, antimicina, CO, H2S, HCN. În
afara acestor inhibitori de fosforilare există şi substanţe care decuplează
lanţul respirator de fosforilare, cum este dicumarolul. Ambele categorii
de substanţe conduc in final la oprirea respiraţiei celulare şi consecutiv la
moartea celulei.
CALEA PENTOZO-FOSFAŢILOR.
Semnificaţie. Spre deosebire de celelalte căi metabolice ale glucozei, al căror
rol este cel de a furniza energie sub formă de ATP, această cale îndeplineşte
alte funcţii:
1. Generarea de NADPH necesar pentru biosintezele reductive şi pentru sin-
teza glutationului.
• În cadrul biosintezelor reductive, NADPH este utilizat în special
pentru sinteza de lipide: formarea acizilor graşi, respectiv elongarea
lanţului cu doi atomi de carbon la fiecare ciclu necesită în reacţiile de
reducere 2 molecule NADPH
• Glutationul este un antioxidant care protejează celulele dar mai ales
44
hematiile faţă de speciile reactive de oxigen

2. Formarea de riboze, necesare pentru sinteza acizilor nucleotidelor sau aci-
zilor nucleici
Reacţiile au loc în citosol, în special în ficat şi ţesuturile implicate în
lipogeneză (ţesut adipos, glanda mamară în lactaţie, adrenosuprarenală) pre-
cum şi în hematii.
Secvenţa metabolică se desfăşoară în două etape:
1. o etapă oxidativă, formată din trei reacţii ireversibile prin care glucozo-6-
fosfatul este transformat în ribulozo-5-fosfat, bioxid de carbon şi 2 molecule
de NADPH
2 o etapă non-oxidativă, formată din cinci reacţii reversibile, prin care ribu-
lozo-5 fosfatul obţinut anterior este convertit la ribozo-5-fosfat (utilizat în
sinteza nucleotidelor) şi la intermediari implicaţi în glicoliză (gliceraldehid-
3-fosfat şi fructozo-6-fosfat).
Controlul căii pentozo-fosfaţilor. Starea de activare a acestei căi depinde de
raportul dintre NADPH şi NADP.
În timpul reacţiilor de sinteză lipidică, NADPH este consumat şi con-
comitent este generat NADP; creşterea concentraţiei de NADP activează sec-
venţa metabolică şi în consecinţă calea pentozo-fosfaţilor va compensa defi-
citul de NADPH. Astfel, atunci când celula este implicată în sinteză lipidică,
metabolizarea glucozei este deviată de la glicoliză şi ciclu Krebs spre calea
pentozo-fosfaţilor pentru generarea de NADPH.
METABOLISMUL GLICOGENULUI. Unele celule, cum este celula ner-
voasă şi hematiile au nevoie permanentă de glucoză. În perioadele inter-
prandiale, de post sau în cursul efortului fizic glucoza este rapid mobilizată
din depozite; aceste depozite sunt asigurate de glicogenul stocat hepatic şi
muscular.
• Glicogenul este un polimer ramificat de glucoză. Structura sa rami-
ficată face posibil ca glucoza să fie uşor şi foarte rapid detaşată din
molecula de glicogen.
• Aproximativ 10% din greutatea ficatului şi 2% din greutatea muşchi-
lor este reprezentată de glicogen dar cantitatea de glicogen din muşchi
este superioară celei din ficat datorită diferenţei de greutate dintre cele
două ţesuturi (hepatic şi muscular)[4]
• Datorită diferenţei dintre echipamentul enzimatic al celor două ţesuturi
(vezi calea de degradare), glicogenul muscular poate fi utilizat doar
45
pentru nevoile energetice locale, spre deosebire de cel hepatic care

furnizează glucoză şi altor ţesuturi. Degradarea glicogenului este una
din modalităţile prin care ficatul intervine în menţinerea glicemiei.
• Depozitele de glicogen hepatic satisfac nevoile energetice de glucoză
doar pentru o perioadă de 12-24 ore postprandial.
Biosinteza glicogenului constă în esenţă în formarea de legături glicozidice
între unităţile de glucoză, cu formarea unui lanţ liniar care ulterior este rami-
ficat [7].
Între unităţile de glucoză din lanţul de glicogen se formează legă-
turi de tip α 1,4 glicozidic. Ataşarea unităţilor de glucoză necesită un primer
(iniţiator). De obicei acesta este o moleculă mică de glicogen. În condiţii de
depleţie totală a glicogenului funcţia de primer este preluată de un compus
de natură proteică-glicogenina. Reacţia prin care noi şi noi resturi de glucoză
sunt ataşate, cu formarea unui lanţ liniar de glicogen, este catalizată de glico-
gen sintază.
Când lanţul ajunge la 11 sau mai multe reziduuri glucidice intervine
enzima de ramificare care transferă un anumit număr de unităţi glicozidice
(de obicei şapte) de pe un lanţ de glicogen pe un alt lanţ, formând un punct
de ramificare. La acest punct de ramificare noua legătură este de tip α1,6
glicozidic.
Degradarea glicogenului: glicogenoliza. Constă în ruperea legăturilor α1,4
glicozidice precum şi a celor de tip α1,6 glicozidic. Procesul are loc în două
etape:
1. Scurtarea lanţului de glicogen. Sub acţiunea glicogen fosforilazei are loc
clivajul legăturii terminale α1,4 glicozidice şi eliberarea glucozo-1-fosfatului.
Glucozo-1-fosfatul este convertit de către fosfo-glucomutază la glucozo-
6-fosfat care va fi metabolizat diferit în ficat respectiv muşchi:
• La nivelul ficatului poate lua calea glicolizei sau va putea fi transfor-
mat în glucoză sub acţiunea glucozo-6-fosfatazei. Glucoza este elibe-
rată în circulaţie şi va fi utilizată pentru satisfacerea nevoilor energe-
tice ale altor ţesuturi şi organe. Transformarea glucozo-6-fosfatului
în glucoză se poate realiza strict în ficat care este dotat cu această
enzimă.
• La nivelul muşchiului scheletal glucozo-6-fosfatul este utilizat exclu-
siv prin glicoliză deoarece gluco-6-fosfataza lipseşte. Din acest motiv
degradarea glicogenului muscular se opreşte în momentul în care se
46
formează glucozo-6-fosfat fără posibilitatea de formare a glucozei li-

bere. Glicogenoliza la nivel muscular va asigura doar glucoza necesa-
ră satisfacerii nevoilor locale.
2. Deramificarea moleculei de glicogen. Constă în ruperea legăturilor α1,6
glicozidice sub acţiune unei enzime de deramificare.
Reglarea metabolismului glicogenului atât alosterică cât şi hormonală este

deosebit de complexă (figura 2.7.).
Figura 2.7. Reglarea metabolismului glicogenului(Glicogenogeneza şi glicogenoliza). [după 7, 8]
Adrenalina (Muschi, ficat)
Glucagon (Numai în ficat) Ca , AMP (Muschi)

++
GLICOGENOGENEZA
GLICOGENOLIZA
+ + +
Glicogen Glicogen Glicogen
Glicogen
Sinteză Sinteză Fosforilaza
Fosforilaza
Activă Inactivă Activă
- Inactivă -
Insulina
Glucoza
Glucozo-6-P
ATP
I. Reglarea hormonală este dependentă de insulină, glucagon şi adrenalină.

Cele două enzime supuse reglării sunt glicogen sintaza (enzima implicată în
biosinteză) şi glicogen fosforilaza (enzima implicată în degradare) [4].
• Ambele enzime există în două forme: activă şi inactivă. Trecerea de la
o formă la alta se realizează prin procese de fosforilare- defosforilare.
• Glicogen sintaza este activă în formă defosforilată şi inactivă în for-
mă fosforilată. Invers, glicogen fosforilaza este inactivă defosforilată
şi activă prin fosforilare. În acest mod cele două enzime se reglează
reciproc: procesele de fosforilare sau de defosforilare conduc conco-
mitent la activarea uneia şi inactivarea celeilalte. Acesta este şi moti-
vul pentru care cele două căi, de degradare şi sinteză nu pot fi active
niciodată concomitent.
• Adrenalina (la nivel hepatic şi muscular) şi glucagonul (numai la
47
nivel hepatic) activează protein kinaza A cAMP dependentă, cu

fosforilarea consecutivă a glicogen sintazei. Aceasta devine inactivă
iar glicogenogeneza este inhibată. Concomitent fosforilează glicogen
fosforilaza care devine activă şi se activează calea de degradare a
glicogenului.
• Mecanismul intrinsec de acţiune al insulinei este mai puţin precizat.
Se ştie însă că acţionează printr-un mecanism de defosforilare atât a
glicogen sintazei (o activează) cât şi asupra glicogen fosforilazei (o
inactivează). Prin urmare insulina stimulează sinteza de glicogen şi
inhibă degradarea sa.
II. Reglarea alosterică. Glicogen fosforilaza hepatică şi cea musculară sunt
sub controlul unor efectori alosterici specifici.
• La nivelul ficatului enzima (forma activă, fosforilată) este inhibată
de către glucoză. Creşterea concentraţiei de glucoză inhibă glicoge-
noliza. Semnificaţia este aceea că există suficientă glucoză şi depleţia
rezervelor de glicogen trebuie sistată.
• La nivelul muşchiului efectorii alosterici sunt reprezentaţi de calciu şi
AMP.
Calciul eliberat în timpul contracţiei musculare activează glicogen
fosforilaza, favorizând degradarea glicogenului în scopul eliberării de
glucozo-6-fosfat necesar glicolizei.
La fel, AMP activează enzima. Creşterea concentraţiei de AMP con-
stituie un semnal că celula se află într-un status energetic coborât şi este ne-
voie de metabolizarea a noi molecule de glucoză, obţinute prin degradarea
glicogenului.
Cadrul 2.6.
Implicaţii clinice. Deficienţele unor enzime implicate fie în glicogenoliza
fie în glicogenogeneza stau la baza unui grup de boli ereditare cunoscute
ca boli de stocare ale glicogenului sau glicogenoze. Descrierea acestor
afecţiuni face obiectul unui alt capitol.
GLUCONEOGENEZA. Constă în producerea de glucoză din compuşi ne-

gludicidici.
Semnificaţie. Rolul acestei căi metabolice este cel de a asigura glucoză pentru
48
ţesuturile glucodependente (creier şi hematii) în perioadele de post sau în efort

fizic prelungit. Rezervele de glicogen sunt consumate relativ repede. Creierul
poate utiliza corpii cetonici ca substrat energetic, deşi necesită totuşi un minim
aport de glucoză; hematiile însă nu pot utiliza corpii cetonici pentru că sunt
lipsite de mitocondrii (arderea corpilor cetonici are loc în mitocondrii) [10].
Secvenţa metabolică. Gluconeogeneza are loc în ficat la nivelul citosolului
şi parţial în mitocondrii [4,7]
Precursorii gluconeogenezei sunt reprezentaţi de:
- lactat (rezultat din glicoliza anaerobă) în hematii şi muşchiul scheletal
- glicerol (format prin hidroliza trigliceridelor)
- aminoacizi glucogeni (formaţi prin hidroliza proteinelor musculare)
Figura 2.8. Reprezentare schematică a gluconeogenezei. Calea de sinteză din glicerol şi acid lactic.
[după 4, 7]
Glucoza
Glucozo-6-fosfataza
Glucozo-6-P
Fructozo-6-P
Fructozo-1,6-bifosfataza
Fructozo1,6 bifosfat
DHAP GAP
Acizi graşi + Glicerol

PEP
Trigliceride PEP-corboxilikinazia
OAA
Acid piruvic
Acid lactic Aminoacizi
DHAP-dihidroxiacetonfosfat; OAA-oxalacetat;
GAP-gliceraldehid-3-fosfat; PEP-fosfoenolpiruvat
49
I. Sinteza din lactat şi glicerol. Dacă glicoliza constă în parcurgerea etapelor

de la glucoză la piruvat, gluconeogeneza constă în transformarea piruvatului
în glucoză. Aceasta nu se poate realiza simplu, prin parcurgerea în sens invers
a glicolizei deoarece unele reacţii sunt unidirecţionale, respectiv cele catali-
zate de hexokinază, PFK-1 şi piruvat kinază (vezi figura 2.2.). Aceste reacţii
ireversibile în procesul de gluconeogeneză sunt ocolite.
În figura 2.8. este redată schematic secvenţa metabolică a gluconeoge-
nezei pornind de la lactat şi glicerol.
II. Sinteza din aminoacizi glucogeni

• În perioada postabsorbtivă aminoacizii proveniţi prin hidroliza pro-
teinelor alimentare sunt utilizaţi pentru sinteza de proteine proprii
ţesuturilor.
Excesul de aminoacizi este utilizat pentru producerea de energie sau
sunt convertiţi la glicogen şi trigliceride de rezervă. Acest lucru este posibil
datorită faptului că prin catabolizare sunt degradaţi la intermediari ai ciclului
Krebs sau la piruvat.
• În perioadele de post, în nevoia de a compensa deficitul de glucoză al
organismului, proteinele musculare sunt hidrolizate la aminoacizi, care vor fi
utilizaţi în procesul de gluconeogeneză. Aceştia sunt transaminaţi la alanină
şi glutamină după care sunt eliberaţi în circulaţie.
Alanina este preluată de ficat pentru gluconeogeneză. Glutamina este
preluată de intestinul subţire şi de rinichi; în intestin glutamina este utilizată
prin degradare ca şi combustibil iar în rinichi pentru gluconeogeneză.
Reglarea gluconeogenezei se află sub control hormonal dar şi alosteric [4,11].

I. Reglarea hormonală este dependentă de glucagon care acţionează prin me-
canisme de fosforilare asupra enzimelor reglatoare implicate în gluconeoge-
neză şi este strâns legată de cea a glicolizei: prin activarea unei căi în mod
automat este inhibată cealaltă cale.
Gluconeogeneza, aşa cum am menţionat deja, este o cale metabolică
activată în perioadele de post, când secreţia de glucagon este superioară celei
de insulină. Glucagonul acţionează prin:
• Creşterea ratei de transcripţie şi implicit de sinteză a unor
enzime implicate în gluconeogeneză (piruvat kinaza şi fosfoenolpiruvat
carboxikinaza).
50
• Inhibă formarea fructozo-2,6-bifosfatului (prin activarea bifosfa-

tazei) (figura 2.4.). Scăderea sa exercită, aşa cum s-a precizat anterior, un
efect de inhibiţie a căii glicolitice concomitent cu un efect de stimulare a
gluconeogenezei.
ACTH şi cortizolul în concentraţii ridicate favorizează gluconeo-
geneza prin mobilizarea aminoacizilor din muşchi. Aminoacizii formaţi sunt
convertiţi la piruvat, cu formare consecutivă de glucoză.
II. Reglarea alosterică se realizează prin acetil CoA. Concentraţia acestui in-
termediar în perioadele de post sunt crescute pe seama lipolizei şi β-oxidării
a căror rată este ridicată.
Acetil CoA activează alosteric piruvat carboxilaza implicată în
gluconeogeneză şi inhibă piruvat dehidrogenaza din calea glicolitică. În
acest mod piruvatul format nu va lua calea ciclului Krebs ci va lua calea
gluconeogenezei.
Cadrul 2.7.
Implicaţii clinice. Creşterea producţiei hepatice de glucoză prin
gluconeogeneză reprezintă una din verigile patogenetice implicate în diabet,
ca urmare a deficitului de insulină şi a hiperglucagonemiei, care activează
această secvenţă metabolică. Pe de altă parte, datorită deficitului de insulină
(hormon anabolizant), sinteza proteică în ţesuturi este diminuată; în acest
mod, creşte disponibilitatea de aminoacizi pentru ficat care îi va dirija spre
gluconeogeneză şi implicit spre creşterea producţiei hepatice de glucoză.
METABOLISMUL GALACTOZEI ŞI FRUCTOZEI
După digestia la nivel intestinal, glucidele sunt absorbite sub formă

simplă de monozaharide: glucoză (al cărei metabolism a fost deja detaliat),
fructoză şi galactoză.
Fructoza după absorbţie (vezi fiziologia absorbţiei) urmează două căi
metabolice distincte la nivelul ficatului, respectiv a muşchilor [4].
• În ficat se realizează metabolizarea celei mai mari părţi din fructoza
absorbită intestinal. Este iniţial transformată de fosfofructokinază în
fructozo-1-fosfat.
Frucozo-1-fosfatul este metabolizat în gliceraldehid-3-fosfat ce va putea lua
51
fie calea glicolizei fie cea a gluconeogenezei ( figura 2.2. şi 2.8.)

• În muşchi este metabolizată doar o mică parte a fructozei. Aceasta
este fosforilată de hexokinază la fructozo-6-fosfat deoarece spre de-
osebire de enzima omoloagă din ficat poate acţiona şi asupra altor
substrate glucidice, nu doar asupra glucozei. Fructozo-6-fosfatul va
lua calea glicolizei (figura 2.2.)
Metabolizarea fructozei se realizează cu o viteză mai mare decât cea
a glucozei deoarece scurtcircuitează calea glicolitică (pătrunde sub formă de
gliceraldehid-3-fosfat).
Acest fapt are două consecinţe: în primul rând fructoza pătrunde în
celulă independent de insulină şi în al doilea rând ocoleşte etapa limitantă de
viteză a căii glicolitice (catalizată de PFK-1).
Aportul crescut de fructoză nu este supus astfel reglării.
Cadrul 2.8.
Implicaţii clinice. Fosforilarea fructozei în exces induce o depleţie
de grupări fosfat şi limitează formarea de ATP. La rândul său, scăderea
concentraţiei de ATP activează glicoliza cu creşterea producţiei de acid
lactic. Acesta este motivul pentru care nu este recomandată administrarea
parenterală de fructoză în nutriţia parenterală, ci de glucoză, pentru evitarea
lactacidemiei.
Există două afecţiuni ereditare ale metabolismului fructozei prin deficit
al enzimelor implicate în metabolizarea fructozei: intoleranţa ereditară la
fructoză (prin deficit de fructozo-1-fosfat aldolază) şi fructosuria esenţială
(prin deficit de fosfofructokinază)
Galactoza. Sursa principală este reprezentată de lactoza din lapte sau

produsele lactate. Este utilizată ca şi furnizor de energie prin calea glicolitică
sau pentru sinteza de glicolipide, glicoproteine sau proteoglicani [7].
Pătrunderea galactozei în celulă, la fel ca şi în cazul fructozei este
independentă de insulină. Metabolizarea constă în esenţă în transformarea sa
în glucozo-6-fosfat care va fi metabolizat pe calea glicolitică şi în continuare
în ciclul Krebs.
52
2.2.3. Metabolismul lipoproteinelor

Lipidele reprezintă constituienţi esenţiali ai organismului. Acestea
îndeplinesc numeroase funcţii : intră în constituţia membranelor celulare şi
intracelulare, participă la izolarea termică şi mecanică, unele sunt hormoni
sau vitamine şi totodată ele constituie principala formă de depozitare şi de
transport a rezervelor energetice ale organismului. Prezentul capitol este de-
dicat exclusiv prezentării lipidelor plasmatice, respectiv lipoproteinelor.
STRUCTURA LIPOPROTEINELOR
Datorită caracterului lor puternic hidrofob, lipidele nu ar putea fi
transportate în mediul apos al plasmei dacă nu ar fi asociate cu anumite gru-
pări proteice care să le confere caracterul hidrofil necesar. Aceste complexe,
formate din lipide şi proteine, reprezintă lipoproteinele; structurile proteice
asociate sunt denumite apolipoproteine sau mai simplu apoproteine.
Lipoproteinele, de formă sferică, sunt formate dintr-un miez hi-
drofob (esteri de colesterol şi trigliceride) înconjurat la exterior de un
strat de molecule cu grupări polare hidrofile (apoproteine, colesterol li-
ber şi fosfolipide).
CLASIFICAREA LIPOPROTEINELOR
Tabel 2.2 Principalele clase de lipoproteine şi caracteristicile lor
Clasa Dimensi- Compo- Sursă şi funcţie Apoprotei-
uni (nm) ziţie ne majore
Chilo 500 95% TG Formaţi în intestin.Transportul TG de A-I, II, B48,
Microni la nivel intestinal C-I, II, III, E
VLDL 43 65% TG Formate în ficat. Transportul TG de B-100,
la ficat spre ţesuturi periferice C-I, II, III, E
IDL 27 35% PL Formate prin degradarea parţială a B-100,
25% Col VLDL, precursoare a LDL C-III, E
LDL 22 50% Col Formate prin degradarea IDL. B-100
25% Prot Implicat în transportul colestero-lului
spre ţesuturi
HDL 8 55% Prot Format în intestinul subţire şi în ficat; A-I, II,
25% PL Rol: 1) transportul în revers al C-I, II, III,
colesterolului – de la ţesuturi spre D, E
ficat 2) schimbul de apoproteine şi
esteri de colesterol cu CM şi VLDL
TG- trigliceride ; PL- fosfolipide; Col- colesterol; Prot- proteine ; CM-chilomicroni
53
Există diferite tipuri de lipoproteine care diferă între ele prin compoziţie, di-
mensiuni, funcţie şi prin apoproteinele de pe suprafaţa lor. Clasificarea lipo-
proteinelor are la bază fie comportamentul acestora la ultracentrifugare fie
cel la migrare electroforetică.
• În literatura de specialitate actualmente se utilizează aproape exclusiv
clasificarea bazată pe diferenţierea diferitelor lipoproteine prin ultracentri-
fugare, respectiv pe diferenţele de densitate ale acestora: într-un mediu de
suspensie cu anumită densitate, la câmpuri gravitaţionale puternice, lipidele
cu densitate mai mică vor flota iar cele cu densitate mai mare vor sedimenta.
Astfel, chilomicronii care au densitate mică vor flota în timp ce HDL, care
sunt bogate în proteine, au densitatea cea mai mare şi vor sedimenta. In ordi-
nea creşterii densităţii se disting cinci clase de lipoproteine :
 chilomicronii
 lipoproteinele cu densitate foarte joasă: VLDL (very low density li-
poproteins)
 lipoproteinele cu densitate intermediară : IDL (intermediare density
lipoproteins)
 lipoproteinele cu densitate joasă: LDL (low density lipoproteins)
 lipoproteinele cu densitate înaltă: HDL (high density lipoproteins)
În tabelul 2.2. sunt redate principalele caracteristici ale acestora.
• Electroforeza lipoproteinelor (în geluri de agaroză sau poliacrilamidă)

se bazează pe diferenţele de încărcare electrică ale acestora. In practi-
ca uzuală de laborator acest mod de separare este mai puţin uzitat mo-
tiv pentru care şi clasificarea în funcţie de acest criteriu nu este folosit
în mod curent. Prin această tehnică se disting următoarele fracţiuni:
 chilomicronii care nu migrează
 pre-β- lipoproteine: corespund VLDL
 β-lipoproteine: corespund LDL
 α-lipoproteine: corespund LDL
• Au fost descrise şi alte lipoproteine cu densităţi şi proprietăţi electro-
foretice particulare care nu se încadrează în aceste clasificări.
 β-VLDL este o fracţiune lipoproteică care a fost descrisă într-o anu-
mită formă de hiperlipoproteinemie (disbetalipoproteinemie), formată
din resturi VLDL şi resturi de chilomicroni. Aceasta migrează cu frac-
ţiunea β şi flotează cu VLDL de unde şi denumirea acesteia.
54
 Lp (X) a fost descrisă în cazurile de colestază hepatică. Este formată

predominant din fosfolipide şi colesterol iar componenta proteică în
mod neobişnuit din albumină dar şi cantităţi mici de apoproteină C,
A-I, şi E. Este singura lipoproteină care la electroforeza în agar mi-
grează la polul negativ iar în poliacrilamidă în spatele fracţiunii β.
 lipoproteina (a) – Lp (a) migrează cu fracţiunea preβ dar are o densi-
tate apropiată de cea a LDL. In compoziţia sa există o apoproteină
particulară numită apo (a) care are o structură asemănătoare plasmi-
nogenului; datorită acestei similitudini de structură, apo(a) prezintă o
afinitate ridicată faţă de fibrină, fibronectină şi proteoglicani, ceea ce
îi conferă un potenţial aterogen mai ridicat.
COMPONENTE STRUCTURALE. BIOSINTEZĂ ŞI FUNCŢII
APOPROTEINELE
În momentul de faţă este cunoscută structura şi funcţia următoarelor
apoproteine: A I, A II, B (48 şi 100), C I, C II, C III, şi E.
Ele îndeplinesc trei funcţii majore (tabel 2.3.):
1. Rol structural al lipoproteinelor.
2. Rol de liganzi sau situsuri de legare pentru receptorii celulari
3. Rol de activatori sau cofactori pentru anumite enzime implicate în
metabolismul lipidic.
Tabel. 2.3. Funcţiile apolipoproteinelor [4,7]

Apolipoproteina Funcţie
AI Activează LCAT *
A II Activează lipaza hepatică
B –48 Rol structural în chilomicroni
B-100 Rol structural. Ligand pentru receptorii la apoB/E (receptori LDL);
cresc procesul de captare a colesterolului de către celule
CI Cofactor pentru LCAT
C II Activează LPL **
C III Inhibă LPL
D Rol în transferul esterilor de colesterol între diferite clase de
lipoproteine
E Ligand pentru receptorii apoB/E ; creşte captarea LDL şi resturilor de
chilomicroni.
*LCAT-lecitin colesterol acil transferaza **LPL-lipoproteinlipaza
55
• Apolipoproteinele sunt sintetizate în ficat sau la nivelul intestinului

subţire.
• Unele apoproteine sunt specifice doar pentru anumite clase de lipo-
proteine iar altele sunt slab asociate acestor complexe şi pot fi trans-
ferate uşor între diferitele clase (vezi căile de transport exogen şi
endogen)
• Apolipoproteinele din grupul A, C şi E au structuri genice similare şi
secvenţe de aminoacizi omoloage; se crede că au evoluat dintr-o genă
comună ancestrală în timp ce apoproteinele B au structură distinctă.
• Apolipoproteina B există sub două isoforme: apoB100 şi apoB 48.
Prima conţine 4536 aminoacizi. Apo B48 are în structura sa primii
2152 aminoacizi din apoB100 cu alte cuvinte reprezintă aproximativ
48% din apo B100 (de unde şi denumirea).
ACIZII GRAŞI (AG), unităţile de bază ale lipidelor îndeplinesc mai multe
roluri:
1. Structural. AG reprezintă structurile de bază ale lipidelor.
2. Eliberarea rapidă de energie organismului prin catabolizare.
3. Prin încorporarea lor sub formă de trigliceride asigură principalul meca-
nism de stocare a excesului de glucide alimentare. Capacitatea organismului
de a stoca glucoza sub formă de glicogen este limitată; glucidele în exces
sunt convertite în AG iar aceştia în trigliceride, depozitate în ţesutul adipos.
Structură şi nomenclatură. La animale şi în diferite plante au fost identifi-
caţi peste 100 AG diferiţi. Aceştia se deosebesc între ei prin lungimea catenei
şi prin gradul de nesaturare (numărul şi poziţia dublelor legături).
În organismul uman aceştia sunt acizi monocarboxilici alifatici cu catenă nor-
mală, saturaţi sau nesaturaţi şi număr par de atomi de carbon. Structura gene-
rală este CH3-(CH2)n-COOH.
AG prezintă izomerie cis-trans dar forma lor naturală este de tip cis.
În AG nesaturaţi, care conţin una sau mai multe legături duble, poziţia
acesteia poate fi definită în două modalităţi.
a) prin numărare de la gruparea funcţională carboxil (COOH); dubla legătură
este semnificată prin simbolul Δ urmat de numărul poziţiei, numărul atomilor de
carbon şi a dublelor legături. Exemplu: pentru acidul linoleic: C18: Δ 9,12 formula
înseamnă AG cu 18 atomi de carbon şi duble legături în poziţia 9-10, 12-13.
Acest mod de specificare este cel corect, utilizat de chimişti (figura 2.9.)[4,7]
56
b) prin numărare de la capătul opus grupării funcţionale, adică de la gruparea

CH3. Simbolul ώ este urmat de poziţia dublelor legături, numărul atomilor
de carbon şi numărul dublelor legături. Exemplu: pentru acelaşi AG, linoleic
ώ 6,9,18:2 formula înseamnă AG cu duble legături în poziţia 6-7, 9-10, 18
atomi de carbon, 2 duble legături. Acest mod de specificare, nu este tocmai
corect, dar este încă utilizat în unele lucrări de specialitate (figura 2.9.) [4,7]
Am făcut aceste precizări pentru că în publicaţiile medicale se utili-
zează frecvent cel de-al doilea criteriu de denumire (de exemplu AG din seria
ώ3 şi ώ6).
Figura 3.9 Modul de denumire a acizilor graşi. Exemplificare pe acidul linoleic

CH3 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2= CH2 CH2 CH2 = CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 C00H
18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
ACID LINOLEIC C18 Δ9,12
CH3 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2= CH2 CH2 CH2 = CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 C00H
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
ACID LINOLEIC ω 6,9, 18:2
• Acizii graşi saturaţi cei mai răspândiţi la om sunt acidul palmitic (C16)
şi acidul stearic (C18).
• Acizii graşi nesaturaţi au ca reprezentanţi principali: acidul oleic (C18:
Δ9), acidul palmitoleic (C16:Δ9), acidul linoleic (C18: Δ9,12), acidul
γ-linolenic (C18: Δ 6,9,12), acidul linolenic (C18: Δ 9,12,15) şi acidul arahi-
donic (C20: Δ 5,8,11,14)
După cum se poate deduce din aceste denumiri, în raport cu numărul
dublelor legături, AG pot fi mononesaturaţi sau polinesaturaţi (PUFA- poly-
nesaturated fatty acids)
• Organismul uman poate forma duble legături doar în poziţiile Δ4,
Δ5, Δ6 şi Δ9, deoarece nu are echipamentul enzimatic necesar pentru
formarea acestora după cel de-al nouălea atom de carbon. Din acest
motiv, unii AG care au duble legături şi peste poziţia nouă a lanţului,
nu pot fi sintetizaţi endogen. Pentru că sunt vitali pentru organism ei
trebuie preluaţi din alimente; aceştia sunt AG esenţiali (Tabelul 2.4.).
• Principalul AG esenţial este acidul linoleic şi α-linolenic din seria ω3
şi ω6.
57
Pornind de la aceştia pot fi sintetizaţi alţi AG. De exemplu, acidul arahidonic

(precursor al prostaglandinelor şi leucotrienelor) este sintetizat din acid lino-
lenic.
Tabel 2.4. Principalii acizi graşi esenţiali din organismul uman [4].
Seria ω Atomi Legături Poziţia dublei Denumire
de C duble legături
ω3
 ω 3,6,9 18 3 cis Δ 9,12,15 Acid α-linolenic
ω6
 ω 6,9 18 2 cis Δ9,12 Acid linoleic
 ω 6,9,12 18 3 cis Δ 6,9,12 Acid γ-linoleic*
 ω 6,9,12,15 20 4 cis Δ 5,8,11,14 Acid arahidonic
*derivat din acidul linolenic
Figura 2.10. Reprezentare schematică a sintezei acizilor graşi. [după 4]
Glucoza (Glicoza)
Degradare AG şi corpi cetonici
Degradare aminoacizi
Acetil CoA
Acetil CoA Malonil CoA
Carboxilaza
AGS
Acid palmitic
Elongarea şi/sau Desaturare

lanţului
NOI AG
58
Biosinteza AG cuprinde mai multe procese (figura 2.10.)

1. Sinteza „ de novo” cu formare de acid palmitic
2. Elongarea acidului palmitic nou sintetizat sau a unor acizi graşi endo-
geni sau exogeni
3. Introducere de legături duble în AG
1. Sinteza „ de novo” cu formare de acid palmitic. Echipamentul enzimatic
al organismului uman poate conduce doar la sinteză de acid palmitic; de la
acesta prin elongare sau introducere de legături duble se obţin alţi AG cu ex-
cepţia evident a celor esenţiali obţinuţi strict prin aport alimentar.
Sinteza are loc în special la nivelul ficatului, ţesutului adipos, glandei
mamare în lactaţie şi în cantităţi mici în rinichi. Ea are loc în citosol, pornind
de la acetil CoA (format în mitocondrii) printr-un şir de secvenţe caracteris-
tice. În bacterii, enzimele necesare sintezei AG sunt dispersate în citosol; la
eucariote acestea sunt strâns legate sub forma unui complex multienzimatic-
acid gras sintaza (AGS), bogată în grupări tiol (sulfidril). AGS este un dimer
alcătuit din două subunităţi identice, fiecare având şapte activităţi enzimatice
diferite.
2. Elongarea acidului palmitic nou sintetizat sau a unor AG exogeni.

Există două căi metabolice:
A) calea mitocondrială- constă în esenţă în inversarea reacţiilor beta-
oxidării.
Aceasta este importantă pentru elongarea lanţurilor scurte, cele care conţin 14
sau mai puţin de 14 atomi de carbon.
B) calea legată de reticulul endoplasmic – constă în ataşarea la acidul
preexistent unităţi C2 furnizate de malonil CoA.
3. Introducere de legături duble în AG. Acest proces este realizat în reticu-

lul endoplasmic. Sistemul de desaturare necesită cooperarea a două enzime
(citocrom b5 reductaza şi acil CoA desaturaza ) precum şi a citocromului b5.
Capacitatea organismului uman de a realiza duble legături este limitată de
existenţa a doar patru tipuri de desaturază; acestea pot introduce duble legă-
turi numai în poziţiile Δ4, Δ5, Δ6 şi Δ9. Desaturarea AG este necesară pentru
sinteza unor componente importante ale membranelor celulare, a unor mesa-
geri intracelulari precum şi a prostaglandinelor. Aşa de exemplu, prin reacţii
de elongare şi desaturare, acidul linoleic se transformă în acid arahidonic.
59
Reglarea sintezei de AG. Principalul punct de control îl constituie reacţia

catalizată de acetil CoA carboxilază în cadrul secvenţei metabolice de sinteză
a AG. Aceasta se poate afla sub două forme: o formă inactivă, de protomer şi
o formă activă, filamentoasă, polimerică [4].
• Citratul (intermediar al ciclului Krebs) şi concentraţia ridicată de ATP
activează acetil CoA carboxilaza prin promovarea polimerizării protomerilor
inactivi. Semnificaţia este aceea că în celulă există suficientă energie şi in-
termediari ai ciclului Krebs iar restul de hidraţi de carbon pot fi deviaţi spre
sinteza de AG.
Excesul de hidraţi de carbon, care prin metabolizare depăşesc nece-
sarul de ATP al celulei este convertit la piruvat (prin glicoliză) iar acesta la
citrat. Citratul activează acetil CoA carboxilaza, iniţiind sinteza de AG. În
acest mod dietele bogate în glucide se soldează în final cu sinteză crescută de
AG care vor fi încorporate în trigliceride şi stocate în ţesutul adipos.
• Insulina activează acetil CoA carboxilaza (prin defosforilare) şi astfel
promovează sinteza de acizi graşi. Glucagonul are un efect inhibitor asupra
enzimei (prin fosforilare), limitând sinteza AG.
TRIGLICERIDELE
Gliceridele sunt esteri ai glicerolului cu acizi graşi. După numărul gru-
părilor alcoolice esterificate se disting monogliceride, digliceride şi trigliceride.
Rol. Lipidele stocate în celulele adipoase sunt constituite aproape exclusiv
din trigliceride; acestea reprezintă principala formă de stocare a excesului
caloric, lipidic sau glucidic în citosolul adipocitelor.
Sinteza are loc în trei etape (vezi figura 2.11.) pornind de la glicerol-fosfat şi AG.
• Glicerol-fosfatul este obţinut aproape exclusiv din glucoză pe por-
nind de la un produs intermediar al glicolizei, respectiv dihidroxiace-
tonfosfat (DHAP-vezi figura 2.2.)
Din acest motiv, sinteza trigliceridelor este dependentă de glicemie şi
puternic influenţată de insulinemie. Dietele bogate în hidraţi de carbon sunt
asociate frecvent cu hipertrigliceridemie. La nivelul ficatului, în mod exclu-
siv, glicerol-3 fosfatul se poate obţine prin fosforilarea directă a glicerolului
sub acţiunea glicerokinazei, enzimă prezentă doar în hepatocite.
• AG pot proveni din:
- lipidele absorbite la nivel intestinal
- lipidele mobilizate din ţesutul adipos
60
- sinteza de novo, la nivel hepatic, pornind de la acetil CoA ( produs

intermediar provenit fie din metabolismul hidraţilor de carbon fie din
cel al aminoacizilor)
• Sinteza de TG pe această cale poate avea loc în toate ţesuturile dar mai
ales în ficat şi în ţesutul adipos. De remarcat că ficatul, deşi implicat
în sinteza TG, nu este în mod fiziologic un organ de depozitare a
acestora. Între ficat şi ţesutul adipos are loc însă un permanent schimb
bidirecţional de trigliceride şi acizi graşi. Trigliceridele sunt sintetiza-
te în ficat, ajung în adipocite, sunt stocate, iar la nevoie prin lipoliză
vor fi scindate iar acizii graşi rezultaţi vor ajunge din nou la ficat sau
vor fi utilizaţi prin catabolizare pentru nevoile energetice de moment.
Figura 2.11. Reprezentare schematică a sintezei trigliceridelor [după 4, 7]
1. Formarea de glicerol-3-fosfat.
Ficat şi ţesut adipos Numai ficat
Glucoza Glicerol Ch -OH
2
Are loc direct prin fosforilarea
CH2-OH glicerolului sub acţiunea glicero-
CH2-OH
Dihidroxiaceton-P kinazei sau reducerea DHAP* sub
Glicerol-3-p- Glicerokinaza
dehidrogenaza 1
acţiunea G-3-P-DH (glicerol-3-fo-
sfat-dehidrogenaza).
Glicerol-3-P
CoA 2. Activarea acizilor graşi. Acil
R1-CO-CoA
AG activat 2 AGL
R1-COOH
CoA sintetaza activează acizii graşi
Acil CoA
CoA Sintaza prin ataşarea CoA, reacţie care ne-
Aciltransferaza
R2-CO-CoA
cesită ATP.
AG activat
3. Esterificarea glicerol-3-fosfa-
3
CoA tului. Are loc sub acţiunea acil
Acid fosfatic Fosfolipide
transferazei cu sinteză intermedia-
H2O
Fosfataza ră de acid fosfatidic, diacilglicerol

Pi (diglicerid) şi în final triacilglicerol
Diacilglicerol (triglicerid).Acidul fosfatidic poate
Aciltranferaza
Tricilglicerol CH -O-R fi utilizat şi ca precursor în sinteza
R1, R2, R3-
2 1
(triglicerid) CH -O-R 2 2
resturi de AG de fosfolipide
CH2-O-R3
*DHAP-dihidroxiacetonfosfat
Relaţia dintre glucidele exogene şi trigliceride stocate adipocitar.

Există o relaţie strânsă între nivelul plasmatic al glucozei şi rata de sinteză a
61
trigliceridelor stocate ca rezervă în adipocite (figura 3.12.). Excesul glucidic

este convertit parţial sub formă de glicogen dar în cea mai mare parte în
lipide stocate în ţesutul adipos.
Figura 2.12. Relaţia dintre glucoză şi sinteza de trigliceride [după 4, 7]
FICAT (Glucoza) ŢESUT ADIPOS (TG)

Glicoliza Acid piruvic Hidroliza TG sub acţiunea
Decarboxilare LPL
oxidativă Acetil CoA
Transport endogen
Sinteza AG din Acetil CoA Captarea AG
Plasma
Sinteza de TG (AG activat+glicerol) Activarea AG

Încorporare TG în VLDL Sinteza de TG (Ag activat+glicerol)
FOSFOLIPIDELE
Reprezentanţi. Această categorie cuprinde lipide care în mod caracteristic
intră în alcătuirea membranelor celulare, având deci rol structural. Principa-
lele fosfolipide şi structura lor sunt redate în tabelul 2.5.
Sinteza. Prezentarea detaliată a sintezei fiecărui reprezentant depăşeşte sco-
pul acestui capitol. Substanţa de bază este glicerol-3-fosfatul la fel ca şi în
cazul TG. Adăugarea a două resturi acil la glicerol-3-fosfat conduce la for-
marea de acizi fosfatidici. Prin adăugarea la aceştia a diferiţi radicali (colină,
etanolamină, serină, inozitol) se obţin fosfolipidele menţionate în tabelul 2.5.
Tabel 2.5 Principalele fosfolipide şi structura lor [după 4, 7]

Reprezentant Structură
Acid fosfatidic Glicerol fosfat + R1 + R2*
Fosfatidilcolina (lecitina) Acid fosfatidic + colina
Fosfatidiletanolamina Acid fosfatidic + etanolamina
Fosfatidilserina Acid fosfatidic + serina
Fosfatidilinozitol Acid fosfatidic + inozitol
Lizolecitinele Lecitine sau alte fosfatide fără R2
Sfingomieline Fosforilcolină + sfingozină
*R1, R2-radicali acil
62
Proprietăţi. Importanţa fosfolipidelor din lipoproteine, la fel ca şi în cazul

membranelor celulare rezidă din caracterul lor amfipatic (prezenţa de grupări
hidrofile şi hidrofobe) şi de amfiioni (sarcini pozitive şi negative); acestea
permit aranjarea moleculelor sub formă de strat bilipidic în structura mem-
branelor celulare iar în lipoproteine sub forma unui strat monolipidic, cu ori-
entarea grupărilor hidrofile spre exterior (faza apoasă, plamatică) şi a celor
hidrofobe spre interiorul acestor particule.
COLESTEROLUL
Colesterolul îndeplineşte roluri multiple în organism. El este constitu-
ent esenţial al membranelor celulare, precursor al hormonilor steroizi, precur-
sor al acizilor biliari şi a vitaminei D. Prin urmare organismul uman necesită
o continuă sinteză de colesterol.
Sursa. Colesterolul poate fi obţinut prin aport exogen din alimente sau prin
sinteză endogenă. Majoritatea ţesuturilor au capacitatea de a sintetiza coles-
terol, la nivelul citosolului.
Sinteza endogenă. Colesterolul este o moleculă steroidică cu 27 atomi se
carbon.
Toţi atomii de carbon provin din acetil CoA, rezultat din degradarea
glucozei dar şi din cea a proteinelor.
Structura colesterolului şi formarea sa sunt reprezentate schematic în
figurile 2.13. şi 2.14.
Figura 2.13. Structura colesterolului [după 4, 7]
Componenta 21 22 24 27
hidrofilă:
locul de ataşare 20 23 25
al AG pentru 18
formarea CE
12 26
17
11 13 16
19
14 15
1 9
2 10 8
3 5 7
4 Componenta
OH 6 hidrofobă
CE-colesterol ester; AG-acid gras
63
Figura 2.14. Reprezentare schematică a sintezei colesterolului [după 4, 11, 12]
2 Acetil CoA CoA
Tiolaza Acetil CoA CoA

1
Acetoacetil CoA HMG CoA
HMG CoA Sintaza 2NADPH+2H+
HMG CoA Reductaza
2
CoA
2NADP +
Mevalonat
Etapa reglatorie a 3ATP
sintezei de colesterol 3
CO2 3ADP
Isopentil pirofosfat (IPP)

(unitatea isoprenica)
Condensare Ciclizare
6 Unităţi isoprenice Scualen Lanosterol Colesterol
4 5 6
I.Formarea unităţii isoprenice (IPP)(isopentenil pirofosfat)

1. Prin condensarea a trei molecule de acetil CoA are loc formarea de HMG-CoA
(3-hidroxi-3-metilglutaril CoA), urmată de pierderea de CO2.
Adiţia celei de a treia molecule de acetil CoA este catalizată de HMG-CoA sintaza. Reacţia are loc în
citosol.
2. HMG-CoA este redusă la acid mevalonic (mevalonat). Această etapă este ireversibilă şi cea mai
importantă în limitarea ratei de sinteză a colesterolului prin intervenţia HMG-CoA reductazei.
3. Mevalonatul este convertit la IPP prin două fosforilări şi o condensare succesive, ceea ce necesită
trei molecule de ATP.
II. Condensarea progresivă a unităţii isoprenice.
4. Prin condensarea a şase unităţi isoprenice are loc formarea squalenului (compus cu 30 atomi de C).
5. Prin ciclizarea acestuia (închiderea lanţului la mai multe nivele) se formează lanosterolul.
6. Lanosterolul este convertit la colesterol. Această ultimă etapă nu este foarte bine cunoscută dar se
apreciază că ea cuprinde aproximativ 20 reacţii.
64
Reglarea sintezei de colesterol este necesară pentru a preveni concentraţiile

ridicate de colesterol care contribuie la constituirea plăcilor aterosclerotice.
Rolul primar în controlul sintezei revine enzimei HGM-CoA reductază şi re-
ceptorilor LDL.
a) Rolul HMG-CoA reductazei în reglarea sintezei de colesterol [4,11,12]
 Inhibiţia pe termen scurt. HMG-CoA reductaza poate fi inhibată
printr-o fosforilare reversibilă hormon dependentă. Glucagonul acti-
vează protein kinaza cAMP dependentă; acesta fosforilează reversibil
HMG-CoA reductaza, inhibând-o şi astfel descrescând rata de sinteză
a colesterolului. Insulina defosforilează enzima, conducând la activa-
rea ei şi astfel la creşterea sintezei de colesterol.
 Inhibiţia pe termen lung. Acesta este cel mai important mecanism de
control şi depinde direct de cantitatea de colesterol intracelular, atât
cel provenit prin aport alimentar cât şi cel produs endogen.
Colesterolul în concentraţii ridicate inhibă activitatea HMG-CoA re-
ductazei şi implicit sinteza de colesterol. Aceasta se realizează atât prin in-
hibiţia alosterică a enzimei cât şi prin inhibarea transcripţiei genei ce codifică
enzima.
Inhibiţia HMG-CoA reductazei se află la baza mecanismului de acţiu-
ne al preparatelor medicamentoase din grupa statinelor.
b) Rolul receptorilor LDL în reglarea sintezei de colesterol. Receptorii
pentru LDL sunt structuri proteice ancorate pe suprafaţa membranei celulare,
având un domeniu intracelular şi unul extracelular.
• Sunt exprimaţi pe majoritatea celulelor nucleate dar mai ales pe he-
patocite şi pe celulele acelor organe care necesită cantităţi mari de
colesterol (suprarenale, ovare, etc.).
• Particulele LDL se leagă de receptorii LDL şi sunt internalizate prin
endocitoză. Esterii de colesterol conţinuţi în particulele LDL sunt hi-
drolizaţi în lizozomi şi colesterolul rezultat este utilizat pentru încor-
porare în membrane, sinteza hormonilor steroizi, iar în ficat pentru
sinteza acizilor biliari şi a VLDL.
• Creşterea intracelulară a colesterolului determină scăderea ratei de
transcripţie a genei pentru receptorii LDL; numărul acestora şi ex-
primarea pe suprafaţa celulară se reduce şi implicit scade cantitatea
de colesterol preluat de celulă. Invers, scăderea concentraţiei celula-
re de colesterol stimulează transcripţia genei ce codifică sinteza de
65
receptori pentru LDL [12]

Forma de circulaţie şi stocare a colesterolului. Cea mai mare parte a co-
lesterolului din sânge şi din celule se află sub formă de esteri de colesterol,
formaţi prin adiţia unui acid gras la gruparea C3-OH (vezi figura 2.14). Există
două enzime responsabile de esterificarea colesterolului.
a) Lecitin colesterol acil transferază (LCAT), este sintetizată de ficat şi se
găseşte în plasmă. Este asociată cu HDL care conţine apoproteina AI (care
activează enzima). LCAT catalizează transferul unui acid gras de pe fosfoli-
pide (fosfatidilcolina ) spre colesterol. Astfel, HDL va transporta colesterolul
sub formă de ester, de la periferie spre ficat, pentru a fi excretat sau reutilizat.
b) Dacă colesterolul preluat sau sintetizat de către celulă nu este necesar pen-
tru utilizare imediată el este esterificat de către colesterol acil transferază
(ACAT). ACAT transferă un acid gras din forma acid-acil CoA pe colesterol
cu formarea colesterolului esterificat care poate fi stocat în celulă. Există sub
două isoforme: ACAT I (în numeroase ţesuturi) şi ACAT II (numai în ficat şi
enterocite). ACAT este responsabilă şi de esterificarea colesterolului prove-
nit din alimente şi încorporat în chilomicroni.
Homeostazia colesterolului în organism [11]
• Organismul uman conţine aproximativ 140 g colesterol din care în jur
de 8 g se află în plasmă, mai ales în LDL.
• Mai puţin de 1% din colesterolul total este reînnoit zilnic (1g-din care
400 mg Se înlocuieşte prin prin absorbţie intestinală şi 600 mg prin
sinteză endogenă). De remarcat că absorbţia intestinală de colesterol
din alimente este incompletă.
• Din păcate, organismul uman nu dispune de un echipament enzimatic
capabil să degradeze colesterolul. Turnover-ul acestuia în organism
este asigurat prin circuitul enterohepatic al acizilor biliari. Aceştia
sunt formaţi la nivel hepatic din colesterol după care sunt secretaţi
în bilă, ajung în intestin dar se reabsorb la nivelul ileonului.
• La fiecare masă acizii biliari sunt reciclaţi de două ori. În bilă sunt
eliberaţi aproximativ 18 g/zi de acizi biliari şi cea mai mare parte este
reabsorbită (17,5g/zi)
• Colesterolul secretat prin bilă este de aproximativ 1g/zi din care, ju-
mătate este reabsorbit iar restul se pierde în materiile fecale.
• Cantitatea netă de colesterol pierdută în bilă este în jur de 1 g/zi (sub for-
mă de acizi biliari sau colesterol liber împreună cu fosfolipidele); această
66
pierdere este acoperită parţial din dietă şi parţial prin sinteză endogenă.
• Întreruperea circuitului enterohepatic al acizilor biliari previne reab-
sorbţia colesterolului şi conduce la scăderea concentraţiei colesterolu-
lui. Pe acest mecanism se bazează utilizarea răşinilor schimbătoare de
ioni (colestiramină, colestipol) ca agenţi hipocolesterolemianţi.
TRANSPORTUL PLASMATIC AL LIPOPROTEINELOR

Se disting două căi de transport a lipidelor în organism:
CALEA EXOGENĂ prin care lipidele absorbite la nivel intestinal sunt în-
corporate în chilomicroni şi transportate spre ţesuturi.
Figura 2.15. Calea exogenă de transport a lipoproteinelor (numarul încercuit se referă la explicaţiile din
textul subjacent figurii). [după 4, 11, 12]
Lipide alimentare
Ficat
1 B-48 Sânge
Receptori Apo B/E
A
TG
HDL COL C-II
CM nativi Resturi
E de CM
2 Ap 4
E
o
şi
Intestin subţire C-
-II
B-48 II
oC
B-48
Ap
TG C-II TG
E E
Ţesut adipos
Capilare B-48
LPL endotelială 3 TG C-II
TG
AGL +
Glicerol E
CALEA ENDOGENĂ prin care se asigură transportul lipoproteinelor sinte-

tizate endogen de la ficat spre ţesuturi şi invers
Principalele secvenţe ale celor două căi sunt redate schematic în figu-
rile 2.15. şi 3.16. iar adiacent şi explicaţiile necesare [4,11,12].
67
Figura 2.16. Calea endogenă de transport a lipoproteinelor (numarul încercuit se referă la explicaţiile
din textul subjacent figurii). [după 4, 11, 12]
Ficat Ţesut muscular
Receptori LDL
Colesterol 1 B-100
+ TG
CE
LDL
4
A CE
TG
HDL COL C-II
VLDL native
E CETP
E
şi
-II
oC
B-100 B-100
Ap
PL
VLDL TG C-II IDL
Ap TG
COL
Ţesut adipos E oC E
-II
PL
Capilare
B-100 B-48
LPL endotelială 2 TG C-II TG C-II
AGL + 3
E E
Glicerol
Resturi VLDL
1. Formarea VLDL. VLDL este sintetizat în ficat, având în compoziţie o mare cantitate de trigliceride şi
ca apoproteină majoră Apo B-100; particulele native de VLDL sunt eliberate în circulaţie. La fel ca şi
CMs în circulaţie, primesc de la HDL apo C-II şi E. Rolul VLDL este cel de a transporta trigliceridele
sintetizate endogen spre ţesuturile periferice.
2. Hidroliza de către lipoprotein lipază la nivelul ţesuturilor. LPL îndepărtează trigliceridele, la fel ca
şi în chilomicroni. Particulele VLDL devin mai mici şi mai dense (resturi VLDL). Colesterolul eliberat
din resturile de VLDL contribuie la inhibiţia HMG-CoA reductazei conducând la scăderea sintezei
endogene de colesterol la nivelul ficatului.
3. Formarea IDL şi LDL. O parte din TG, PL şi apo C-II sunt transferate pe particulele HDL astfel că
VLDL sunt convertite sub forma unor lipoproteine şi mai dense, respectiv IDL. Esterii de colesterol
sunt transferaţi de pe HDL pe IDL la schimb cu TG şi PL de către proteina de transfer a esterilor de
colesterol. O parte din IDL este preluat de către ficat prin intermediul receptorilor care recunosc apo
B-100 şi apo E de pe suprafaţa lor dar restul formează LDL.
68
4. Furnizarea de colesterol de către LDL spre ţesuturi. LDL se legă de receptorii de pe membranele
celulare şi sunt internalizaţi printr-un mecanism de endocitoză mediat de receptori. Receptorii LDL
recunosc apoB-100 din structura acestor. lipoproteine. Intracelular, enzimele lizozomale hidrolizează
LDL eliberând colesterolul liber.
• Lipoprotein lipaza (LPL) Adipocitele şi celulele în general nu pot

prelua direct TG din cauza dimensiunii lor mari. De aceea ele sunt mai
întâi hidrolizate.
LPL este sintetizată de numeroase ţesuturi sau celule dar este mai
bine reprezentată în adipocit sau în fibra musculară. Este exportată extracelu-
lar, în capilare, pe faţa endoluminală ancorată de glicozaminoglicani.
Acţionează asupra TG, pe care le hidrolizează la AG, în prezenţa Apo
CII. AG eliberaţi sunt preluaţi de celule unde vor fi reesterificaţi (adipocit) sau
oxidaţi (fibra musculară).
În capilarele din adipocite activitatea sa este stimulată de către insuli-
nă prin creşterea transcripţiei enzimei, acţiune ce se menţine 3-4 ore. În muş-
chi activitatea sa este uşor reprimată de către insulină dar stimulată de către
efortul fizic.
Deficitul LPA sau a cofactorului său, Apo CII determină clereance-ul
deficitar al chilomicronilor şi particulelor VLDL, cu creşterea concentraţiei
serice a TG (vezi dislipidemii).
Activarea LPL poate fi indusă terapeutic prin utilizarea fibraţilor (bez-
afibrat, gemfibrozil) care activează enzima şi astfel reduc concentraţia plas-
matică a TG.
• Lipaza hepatică (LH). Este prezentă doar la nivelul ficatului şi acţi-
onează preferenţial asupra particulelor cu dimensiuni mici. Spre deo-
sebire de LPL nu necesită cofactor şi hidrolizează atât TG cât şi esterii
de colesterol.
• LCAT – rolul său a fost deja discutat alături de ACAT în procesul de
formare a esterilor de colesterol.
Metabolismul HDL-transportul în revers al colesterolului [11,12]

HDL este format în ficat şi îndeplineşte două funcţii majore:
1) Acceptă colesterol liber de la ţesuturile periferice şi de la alte lipo-
proteine pe care îl esterifică sub acţiunea LCAT. Esterii de colesterol
formaţi fie sunt transferaţi spre VLDL şi IDL, formând în final LDL
69
fie sunt transportaţi spre ficat prin mecanismul de transport în revers.

2) HDL participă la schimbul de lipide şi apoproteine cu alte clase (chi-
lomicroni şi VLDL). Din acest punct de vedere, particulele HDL re-
prezintă un adevărat rezervor de apoproteine.
• Formarea HDL începe în ficat şi intestinul subţire prin sinteza unor
molecule de apoproteină A-I asociate cu fosfolipide; aceste particule sunt cu-
noscute ca pre-β HDL în raport cu migrarea lor la electroforeză.
• Particulele HDL se îmbogăţesc cu colesterol pe două căi:
- interacţionează cu celulele şi colectează excesul de colesterol.
- primesc excesul de material de pe suprafaţa endoluminală a capi-
larelor, eliberat în timpul lipolizei lipoproteinelor bogate în TG (chi-
lomicroni şi VLDL) sub acţiunea lipoproteinlipazei.
• Colesterolul liber care este primit pe aceste căi va fi esterificat sub
acţiunea LCAT (asociată HDL). În acest mod, în particule se îmbogă-
ţesc în colesterol şi cresc în volum; aceste particule pot fi separate în
prin ultracentrifugare în HDL2 (mari) şi HDL3 (mici).
• La nivelul ficatului particulelele HDL cedează colesterolul prin inter-
acţiunea cu receptori specifici. Receptorii hepatici pentru HDL sunt
diferiţi de cei pentru LDL; fac parte dintr-o familie mai mare de re-
ceptori cunoscuţi ca şi scavenger receptor (SR) (receptori gunoieri)
pentru că rolul lor este cel de îndepărtare a diferite resturi prin fagoci-
toză (mai ales în macrofage). Aceşti receptori de tip particular SR-BI
sunt exprimaţi pe suprafaţa hepatocitelor şi ţesuturilor secretante de
steroizi (suprarenale şi ovare). Legarea HDL de SR-BI este urmată de
descărcarea conţinutului lor de esteri de colesterol care vor putea fi hi-
drolizaţi de aceleaşi hidrolaze lizozomale care intervin în cazul LDL.
Acest mecanism de acţiune al receptorilor este fundamental diferit de
cel al LDL, în care receptorii LDL sunt captaţi şi internalizaţi.
În acest mod excesul de colesterol este transferat de la ţesuturile pe-
riferice spre ficat de unde va fi excretat ca şi colesterol liber sau transformat
în acizi biliari.
Proteina de transfer a esterilor de colesterol (CETP- cholesterol ester
transfer protein) catalizează transferul lipidelor hidrofobe (TG şi esteri de
colesterol) între diferitele clase de lipoproteine.
Acţionează prin difuziune facilitată, în sensul gradientului de concentra-
ţie. La concentraţii ridicate ale TG (de exemplu postprandial) asigură tran-
70
sferul lor din VLDL şi IDL spre HDL; la schimb HDL cedează esterii de
colesterol. Rezultă astfel:
• particule VLDL şi IDL mai sărace în TG dar mai bogate în esteri de
colesterol.
Acestea vor fi transformate în LDL, preluate de ficat prin receptorii pentru
LDL iar esterii de colesterol captaţi la acest nivel.
• particule HDL mai bogate în TG dar mai sărace în colesterol. Aceste
HDL bogate în TG sunt hidrolizate de lipaza hepatică astfel că în final
vor rezulta particule HDL mici, sărace şi în TG şi în esteri de coles-
terol, ceea ce le va permite să acţioneze mai eficient în procesul de
transport în revers.
În esenţă mecanismul de acţiune al CETP este unul antiaterogen,
asigurând o alternativă de îndepărtare a esterilor de colesterol (prin VLDL,
IDL), pe lângă transportul în revers al colesterolului realizat de HDL.
Interrelaţia HDL colesterol-trigliceride. Numeroase studii au arătat că între
concentraţia colesterolului din HDL şi cea a TG este o relaţie invers propor-
ţională. Explicaţia este legată de proteina de transfer a esterilor de colesterol.
La concentraţii ridicate ale trigliceridelor (VLDL, IDL) acestea sunt
transferate spre HDL care le va ceda în schimb esterii de colesterol. Prin
urmare cantitatea de colesterol din particulele HDL se reduce iar valoarea
măsurată măsurată a HDL colesterolului va fi mică.
DEGRADAREA LIPIDELOR
TG stocate în ţesutul adipos servesc ca rezervă majoră de energie

pentru organismul uman. AG sunt uşor mobilizaţi şi utilizaţi în condiţii de
efort prelungit sau inaniţie; oxidarea acestora furnizează aproximativ 9 Kcal/g
comparativ cu proteinele sau glucidele care furnizează aproximativ 4 Kcal/g.
ETAPE IN DEGRADAREA LIPIDELOR. Degradarea lipidelor poate fi
divizată convenţional în 4 stadii: lipoliza, activarea AG, transportul în mito-
condrii şi β-oxidarea.
1. Lipoliza-hidroliza TG de către lipaza hormonsensibilă. Lipoliza are
loc în citosolul celulelor adipoase. In urma acestui proces are loc formarea de
glicerol şi AG.
• AG trec în sânge unde se leagă de albumină şi sunt transportaţi spre
ficat sau celule musculare unde vor fi utilizaţi prin β-oxidare.
71
• Glicerolul nu poate fi utilizat de către ţesutul adipos pentru că nu

este dotat cu enzima necesară: glicerokinaza. El este transportat spre
ficat unde este fosforilat şi poate fi reutilizat pentru sinteza de TG
sau în prezenţa glicerokinazei este convertit la dihidroxiacetonfosfat
(DHAP) care va lua calea glicolizei
Lipaza hormonsensibilă (LHS) acţionează la fel ca şi lipoproteinlipa-
za endotelială, dar spre deosebire de aceasta este o lipază intracelulară, situată
în adipocite. Activitatea sa este strict controlată hormonal (vezi mecanisme de
reglare)
2. Activarea AG. AG rezultaţi prin lipoliză, înainte de a fi oxidaţi sunt acti-
vaţi prin ataşarea de CoA cu formare de acetil CoA. Acest proces are loc sub
acţiunea unei tiokinaze (acil CoA sintetază) la nivelul citosolului.
3. Transportul AG în mitocondrii. Membrana internă a mitocondriilor este
relativ impermeabilă pentru moleculele cu lanţ lung de acil CoA. De aceea.
transportul acil CoA în mitocondrii se realizează prin sistemul carnitinei, for-
mat din trei enzime: o translocază şi două carnitin acil transferaze: CAT I şi
CAT II. [13]
În prezenţa CAT I, acil CoA şi carnitina se combină formând acilcarnitina.
Aceasta este transportată prin membrana celulară internă a mitocondriilor de
către translocază. In matricea mitocondrială CAT II transferă gruparea acil în-
apoi pe CoA cu formare de acil CoA şi carnitină, care este returnată în citosol
pentru a transporta noi molecule.
4. β oxidarea. AG sunt degradaţi printr-un şir de patru reacţii: oxidare, hidra-
tare, oxidare, tioliză (figura 2.17.)
• Pentru AG cu număr par de atomi de carbon, fiecare acest ciclu de
reacţii se repetă de n/2- 1 ori (n-numărul de atomi de carbon). De
exemplu pentru acidul palmitic care are 16 atomi de carbon, ciclul se
repetă de 16/2-1 ori adică de şapte ori.
• În fiecare ciclu lanţul de AG se scurtează cu doi atomi de carbon şi
rezultă.
- Acetil CoA, care pătrunde în ciclul acizilor tricarboxilici
- FADH2, care este oxidat în lanţul respirator
- NADH , care este de asemenea oxidat în lanţul respirator
• β oxidarea este deci în final cuplată cu ciclul acizilor tricarboxilici şi
cu lanţul respirator din membrana internă mitocondrială, generând o
cantitate mare de energie stocată sub forma moleculelor de ATP. De
72
exemplu din acid palmitic se obţin în final 106 molecule ATP.

• Din AG cu număr impar de atomi de carbon prin β oxidare se obţine
în final acetil CoA şi propionil CoA. Acesta din urmă este convertit la
succinil CoA care va fi metabolizat în ciclul acizilor tricarboxilici.
• AG nesaturaţi urmează o secvenţă similară dar cu intervenţia adiţi-
onală a două enzime: enoil CoA isomeraza şi 2,4-dienoil reductaza
(descrisă recent).
Figura 2.17. Reprezentare schematică a β-oxidării [după 11, 12]
Acil CoA
FAD
Acetil CoA
Dehidrogenază
FADH2
D 2 trans-enoil CoA
Enoil CoA H2O
Hidratază
b-OH-acil CoA
NAD+
b-hidroxiacil
CoA Dehidrogenază NADH+H+
b-Cetoacil CoA
CoA
Tiolaza
Acil CoA Acetil CoA

(AG mai scurt
cu 2 atomi de Carbon)
ACIZII GRAŞI LIBERI (AGL) SAU ACIZII GRAŞI NEESTERIFI-

CAŢI (în literatura anglo-saxonă FFA-free fatty acids sau NEFA non esteri-
fied fatty acids).
Sub această denumire este desemnată acea fracţiune a AG care se gă-
seşte liberă în plasmă, nu sub forma altor lipide sau lipoproteine.
De fapt AG (nu AGL) formaţi endogen sau proveniţi din alimente
73
sunt încorporaţi în TG, iar acestea în lipoproteine (mai ales VLDL).

AGL provin exclusiv din ţesutul adipos prin lipoliza mediată de lipaza
hormonsensibilă. In cursul lipolizei, prin scindarea TG o mică parte din AG
sunt lansaţi în circulaţie. Pentru că sunt greu solubili în plasmă circulă legaţi
de albumină. Fiecare moleculă de albumină poate lega trei molecule de AG.
Concentraţia serică este foarte mică dar şi fluctuantă. Fluctuaţiile
sunt dependente de alimentaţie şi de concentraţiile hormonilor reglatori ai
lipolizei (insulină şi glucagon). În principiu există o relaţie invers proporţio-
nală între AGL pe de o parte şi glicemie insulinemie pe de altă parte.
După repaus alimentar (de exemplu după perioada de repaus
nocturn-à jeun) când există o depleţie a rezervelor glucidice, glicemia sca-
de, insulinemia se reduce iar lipoliza este activată. Aceasta conduce la hi-
droliza TG cu creşterea consecutivă a AGL. Postprandial, când glicemia
creşte, este stimulată secreţia de insulină. Aceasta inhibă lipoliza iar con-
centraţia AGL scade [14].
Figura 2.18. Reglarea lipolizei [după 14]
Adrenalina
Glucagon Insulina
TG DHAP
+ -
LHS Ficat Glicerol-3-P
TG Glicerol
+
Acizi graşi Muşchi CAT I
Mitocondrii
Ficat b oxidare
-
Malonil CoA
LHS-lipaza hormonsensibilă; CAT I-carnitinaciltransferaza;

DHAP-dihidroxiacetonfosfat; TG-trigliceride.
MECANISME DE REGLARE IMPLICATE ÎN DEGRADAREA LIPI-

DELOR. Controlul degradării lipidelor este exercitat la trei nivele: lipoliză,
transport prin intermediul carnitinei şi β oxidare.
A) Controlul lipolizei [4,11,14]. Lipoliza este controlată în principal prin
intermediul lipazei hormon sensibile. Reamintim că există două lipaze: lipaza
74
de pe suprafaţa endoteliilor, care acţionează asupra lipoproteinelor plasmatice

şi lipaza hormon sensibilă care este localizată intracelular şi care acţionează
asupra lipidelor stocate sub formă de trigliceride.
• Activitatea lipazei hormon sensibile se reglează printr-o fosforilare
reversibilă.
 Adrenalina în cursul efortului fizic şi glucagonul în condiţii de înfo-
metare sau inaniţie activează adenil ciclaza şi în consecinţă are loc o
creştere a cAMP. Acesta activează protein kinaza cAMP dependentă
şi care la rândul ei fosforilează lipaza. Această fosforilare conduce la
activarea enzimei şi declanşarea procesului de lipoliză. Mecanismul
descris este tipic pentru reglarea hormonală prin fosforilarea unei en-
zime (vezi 2.1.)[5]. In perioadele de repaos alimentar sau în cursul
unui efort fizic susţinut creşterea hormonilor menţionaţi induce lipo-
liza şi consecutiv creşterea AGL. Prin aceasta organismul încearcă să
compenseze deficitul de glucoză şi să asigure o altă sursă energetică
ţesuturilor.
 Insulina, dimpotrivă, împiedică mobilizarea lipidelor prin două me-
canisme: defosforilează lipaza hormonsensibilă, inhibând în acest fel
lipoliza iar pe de altă parte favorizează reesterificarea glicerol-3-fo-
sfatului cu AG. Se explică de ce deficitul acestui hormon în diabetul
zaharat promovează lipoliza şi topirea ţesutului adipos (figura 2.18.)
B). Controlul transportului prin carnitină. Unul din produşii intermediari
ai sintezei AG este malonil CoA (figura 2.10.). Creşterea sa, inhibă CAT I,
ceea ce împiedică pătrunderea grupărilor acil în mitocondrii. In acest mod
este prevenită intrarea AG nou formaţi în mitocondrii şi deci oxidarea lor
imediată.
C). Inhibiţia β oxidării de către NADH şi FADH2. Reacţiile de oxidare ale
lipidelor necesită aport de FAD şi NAD+ care sunt regenerate prin lanţul
transportor de electroni, la fel ca şi în cazul acizilor tricarboxilici. Enzimele
β oxidării acţionează competitiv cu dehidrogenazele din ciclul acizilor tricar-
boxilici pentru NAD+ şi FAD din acest motiv cele două căi nu sunt active în
acelaşi timp dar se autoreglează reciproc.
75
Cadrul 2.9.
Implicaţii patogenetice şi clinice ale metabolismului lipidic. Anomaliile
metabolismului lipidic sunt încriminate în procesul de aterogeneză
şi implicit în apariţia bolilor cardiovasculare. Modul în care alterarea
unor secvenţe metabolice conduc la creşterea lipidelor plasmatice a fost
deja mentionat în paragrafele anterioare şi va fi dezvoltat în capitolul
Dislipidemii. În practica clinică dozarea unor fracţiuni lipidice (colesterol
total, HDL colesterol, LDL colesterol, trigliceride) asigură diagnosticarea
dislipidemiilor şi monitorizarea terapiei hipolipemiante. Detalii sunt oferite
în capitolul dedicat explorărilor de laborator.
CETOGENEZA
Corpii cetonici sunt reprezentaţi de acidul acetoacetic, acidul 3-hi-

droxibutiric şi acetonă. Aceştia sunt sintetizaţi în cantităţi reduse în mod
fiziologic; concentraţia lor creşte în inaniţie, activitate fizică prelungită sau în
diabetul zaharat dezechilibrat glicemic.
Importanţa cetogenezei. Corpii cetonici constituie o sursă alternativă de
energie pentru organism mai ales pentru anumite ţesuturi cum este muşchiul
scheletal, muşchiul cardiac sau creierul. În perioade de inaniţie sau în peri-
oada postabsorbtivă tardivă, respectiv în condiţii de depleţie a rezervelor
glucidice creierul foloseşte ca sursă preferenţială de energie corpii cetonici;
aceasta datorită faptului că AG (combustibilul alternativ utilizat de celelalte
ţesuturi şi organe) nu poate traversa bariera hematoencefalică.
De asemenea, în condiţii de epuizare a glucozei este stimulată gluco-
neogeneza pe seama aminoacizilor rezultaţi prin hidroliza proteinelor muscu-
lare; utilizarea corpilor cetonici protejează astfel proteinele musculare.
Rata de formare în aceste cazuri este egală cu rata de utilizare, spre
deosebire de diabetul zaharat unde deficitul sever de glucoză la nivel intra-
celular conduce la o producţie de corpi cetonici superioară ratei de consum.
Sinteza corpilor cetonici se realizează în mitocondrii pe seama acetil CoA
rezultat în principal din oxidarea AG. În figura 2.19. este redată schematic
secvenţa metabolică a sintezei lor şi catabolismului lor.
Se observă faptul că secvenţa metabolică este identică cu cea a colesterolului
până la nivelul HMG-CoA dar sinteza colesterolului are loc în citosol iar cea
76
a corpilor cetonici în mitocondrii. De fapt în hepatocit există două HMG-CoA

sintaze, una citosolică implicată în sinteza colesterolului şi una mitocondrială
implicată în formarea corpilor cetonici.
Figura 2.19. Sinteza (stânga figurii) şi catabolismul (dreapta figurii) corpilor cetonici. [după 11, 12]
FICAT (mitocondrii) MUSCHI SCHELETAL, CARDIAC,

CREIER (mitocondrii)
b-oxidare Acid b-OH butiric
AG
AA Acid piruvic NAD+
Cetogeni 1
NADH+H+
2 Acetil CoA Acetoacetat

3-Cetoacetil-CoA
1 Transferaza 2
Acetoacetil CoA Acetoacetil CoA

Acetil CoA H2O
2 Tiolaza 3
CoA
HMG-CoA 2 Acetil CoA
CoA
3
Acetoacetat Energie
CO2 NADH+H
+
(ATP)
5 4 CAT
NAD+
Acetona Acid b-OH butiric
Catabolismul corpilor cetonici constă în oxidarea acestora la acetil CoA în

mitocondrii. Acesta va pătrunde apoi în ciclul acizilor tricarboxilici.
Cantitatea de ATP care se formează prin metabolizarea corpilor ceto-
nici este comparabilă cu cea a glucozei: o moleculă de 3-hidroxibutirat fur-
nizează 26 molecule ATP faţă de 31 molecule cât rezultă prin metabolismul
unei molecule de glucoză.
Controlul sintezei corpilor cetonici se realizează prin intermediul acetil
CoA.
77
Acest compus în mod obişnuit se combină cu oxalacetatul pentru a

forma citrat, destinat ciclului Krebs.
În inaniţie sau în diabet zaharat, oxalacetatul este utilizat însă pentru
gluconeogeneză în scopul menţinerii concentraţiei plasmatice a glucozei. In
acest mod, acetil CoA nu va mai lua calea acizilor tricarboxilici ci va fi direc-
ţionat spre sinteza de corpi cetonici. Cu alte cuvinte, utilizarea acetil CoA în
sinteza de corpi cetonici sau în ciclul Krebs depinde de gradul de disponibili-
tate şi utilizare a glucozei.
2.2.4. Metabolismul proteic

INTERRELAŢIA PROTEINE-AMINOACIZI
Proteinele sunt componente fundamentale ale materiei vii, cu struc-

tură macromoleculară, având ca elemente de bază aminoacizii. Prin conden-
sarea mai multor aminoacizi se formează polipeptidele; acestea la rândul lor
formează proteinele.
Din punct de vedere structural proteinele se caracterizează prin exis-
tenţa repetitivă în lanţul polipeptidic a unităţii : –NH-CH-CO-
|
R
Marea variabilitate şi complexitate a proteinelor constă din existenţa

celor 22 radicali R (corespunzatori celor 22 aminoacizi naturali) precum şi
posibilităţii de combinare într-un număr extrem de mare a aminoacizilor;
aceasta conduce la un număr foarte mare de proteine (estimat în lumea vie la
1010 -1012 ).
Există o relaţie strânsă între proteine şi aminoacizi. Din aminoacizi
prin biosinteză se obţin proteine; din proteine prin hidroliză se obţin amino-
acizi. Trebuie remarcat că dacă proteinele se transformă total în aminoacizi,
aminoacizii se transformă doar parţial în proteine; în parte sunt fi degradaţi
cu producere de amoniac, CO2 şi apă sau participă la sinteza altor compuşi
(intermediari ai ciclului Krebs sau glicolizei). Aminoacizii degradaţi vor fi
înlocuiţi de aminoacizii proveniţi din proteinele alimentare sau prin sinteză
endogenă.
78
METABOLISMUL PROTEINELOR
Turn-over-ul proteinelor [9]. In organismul uman există un permanent pro-

ces de reînnoire a proteinelor.
• Turnoverul proteinelor este exprimat prin timpul de înjumătăţire (tim-
pul după care jumătate din cantitatea proteinei respective se înnoieş-
te). Acesta diferă în funcţie de ţesut; de exemplu proteinele din ţesutul
muscular au T1/2 de aproximativ 21 zile, cele hepatice 5-6 zile iar
enzimele în general de ordinul orelor sau chiar a minutelor.
• Cantitatea totală de proteine reînnoită zilnic este apreciată la 3%.
Pentru o persoană cu greutatea de 70 kg aproximativ 300g proteine
sunt zilnic sintetizate şi degradate.
• Organele şi ţesuturile contribuie diferit la aceste procese. Rata de
reînnoire este ridicată în ficat şi intestin: 10% din proteinele hepatice
de export, 7% din cele reţinute în ficat şi 5% din proteinele intestinale
sunt reîmprospătate zilnic. Muşchiul scheletal îşi reînnoieşte zilnic
proteinele doar în proporţie de 2%; dar pentru că în acest ţesut se află
cea mai mare cantitate de proteine, practic la turnoverul proteic al
întregului organism acesta contribuie cu 41%.
• Între procesele de degradare şi cele de sinteză există un permanent
echilibru; din acest motiv cantitatea de proteine în organism este bine
conservată şi nu prezintă fluctuaţii ca şi alţi compuşi (de exemplu gli-
cogenul sau trigliceridele).
• Dozarea proteinelor totale precum şi a unor proteine cu funcţie spe-
cifică (ex. enzime, hormoni, vitamine, imunglobuline, markeri tumo-
rali, factori ai coagulării) contribuie major la diagnosticarea bolilor
precum şi monitorizarea terapiei.
Biosinteza proteinelor (traducerea mesajului genetic) Organismul uman

sintetizează în permanenţă proteine cu rol structural şi funcţional în funcţie de
necesităţi, pornind de la aminoacizi. Descrierea chiar şi rezumativă a acestui
proces căruia i-au fost consacrate tratate depăşeşte scopul acestui capitol.
Menţionăm doar că procesul are loc la nivel ribozomal şi este con-
trolat genetic; informaţia este codificată pentru fiecare proteină în parte de
secvenţa de nucleotide din ADN şi este transmisă codificat în citoplasmă prin
sinteză de ARNm.
79
Degradarea proteinelor are loc pe două căi [4]
A. Calea ubiquitinei. Pe această cale sunt degradate proteinele cu structură

modificată sau proteinele citosolice cu durată de viaţă scurtă.
• Ubiquitina este o proteină bazică ce are capacitatea de ataşare la pro-
teinele ce trebuie degradate - proteine „ţintă”. Acest fapt este datorat
existenţei la capătul carboxi-terminal a unui reziduu de glicină care
poate fixa resturile de lizină. Se formează astfel un complex ubiquiti-
na-glicină- lizină-proteină ţintă.
• Odată ataşată proteina ţintă la ubiquitină este activat complexul pro-
teazic 26S (cunoscut anterior ca endopeptidază) care va cliva protei-
nele.
• Există un semnal biochimic pentru degradarea proteinelor şi anume
tipul aminoacidului din capătul N-terminal al proteinelor. In funcţie
de acesta se disting proteine cu durată de viaţă lungă sau scurtă.
• Reziduurile N-terminale de fenilalanină, triptofan, acid aspartic, ar-
ginină şi lizină constituie un semnal pentru recunoaşterea rapidă de
către ubiquitină iar aceste proteine vor avea o durată de viaţă scurtă.
Indeosebi proteinele cu regiuni PEST (prolină-glutamat-serină-treoni-
nă) sunt rapid degradate.
• Metionina, glicina, alanina şi serina dimpotrivă, sunt stabilizatoare,
sunt greu recunoscute de ubiquitină iar proteinele vor avea durată lun-
gă de viaţă (vor fi degradate lizozomal).
B. Calea lizozomală. Pe această cale sunt degradate organitele, proteinele
extracelulare sau proteinele membranare. În primă fază este necesar ca protei-
nele să pătrundă în lizozomi; aceasta se realizează prin endocitoză (proteinele
extracelulare) sau autofagie (proteinele intracelulare şi organite).
Ulterior are loc degradarea intralizozomală a proteinelor sub acţiunea
proteazelor lizozomale (catepsine).
Reglarea degradării şi biosintezei proteinelor este în principal sub control

hormonal.
• Efecte anabolice sistemice sunt exercitate de către insulină şi hormo-

nul de creştere. Acesta din urmă acţionează prin IGF-1 şi IGF-2 (in-
sulin-like growth factors) secretate de ficat. Insulina este considerată
80
un hormon anabolizant dar ea acţionează mai degrabă prin faptul că

încetineşte degradarea proteică decât stimulează sinteza endogenă.
• Testosteronul promovează sinteza proteică în muşchiul scheletal, ceea
ce explică diferenţele de masă musculară între bărbaţi şi femei.
• Efortul fizic şi hormonii steroizi exercită efecte anabolizante de sti-
mulare a sintezei proteice în muşchi
• Masa proteică musculară depinde şi de influenţele adrenergice: admi-
nistrarea unor droguri β-stimulante cresc volumul muscular iar dener-
varea musculară induce atrofie.
• Efecte catabolice sunt atribuite triiodotironinei (T3) şi cortisolului. T3
induce sinteza dar accelerează şi mai mult degradarea proteinelor, în
special a celor musculare, astfel că efectul total constă în creşterea
turnoverului şi pierderea de masă proteică.
Cortisolul induce catabolismul proteic acţionând specific la nivelul
proteinelor musculare şi din ţesutul osos.
METABOLISMUL AMINOACIZILOR
Există 20 aminoacizi din care 9 sunt esenţiali şi 11 neesenţiali. Spre

deosebire de cei neesenţiali care pot fi sintetizaţi în organism, cei esenţiali nu
pot fi obţinuţi prin sinteză endogenă, ei provenind strict din alimente.
• Aminoacizii esenţiali sunt reprezentaţi de: valină (Val), leucină
(Leu), isoleucină (Ile), lizină (Lys), metionină (Met), treonină (Thr),
fenilalanină (Phe), triptofan (Trp), histidină (His).
• Aminoacizii neesenţiali au ca reprezentanţi: tirozina (Tyr), glicina
(Gly), alanina (Ala), cisteina (Cys), serina (Ser), acidul aspartic
(Asp), asparagina (Asn), acidul glutamic (Glu), glutamina (Gln), argi-
nina (Arg) şi prolina (Pro).
• Clasificarea aminoacizilor în esenţiali şi neesenţiali este controversată.
Unii sunt consideraţi condiţionat esenţiali. Astfel, histidina şi arginina
sunt priviţi ca esenţiali doar în perioade de creştere celulară (copilărie
şi convalescenţă). Tirozina şi cisteina pot fi sintetizate dar pornind
de la alţi aminoacizi esenţiali (fenilalanina respectiv metionina). Ca
urmare a cestui fapt ei pot deveni “ esenţiali” dacă dieta este săracă în
aminoacizii esenţiali precursori.
• Există şi aminoacizi cu structură derivată din cei menţionaţi cum este
81
prolina şi hidroxiprolina.
• Unii aminoacizi nu intră în structura proteinelor motiv pentru care se
numesc neproteinogeni dar îndeplinesc importante funcţii specifice:
β-alanina (component al coenzimei A), acidul butiric (neuromodula-
tor), acidul paraaminobenzoic (precursor al acidului folic), homocis-
teina (intermediar în metabolismul aminoacizilor), acidul aminolevu-
linic (intermediar în sinteza hemului) ornitina şi citrulina (interme-
diari în ciclul ureogenetic).
Figura 2.20. Reacţii specifice aminoacizilor. Transaminarea (1). Exemplificarea reacţiei de transaminare
cu formare de acid glutamic (2). Dezaminarea oxidativă a glutamatului (3). [după 11, 12]
1 Aminoacid 1 a-cetoacid 2
COOH COOH
HC– NH2 C=O
R1 R2
COOH COOH
C=O HC– NH2
R1 R2
a-cetoacid 1 Aminoacid 2
2 a-cetgulatarat
Ala
Acid piruvic Acid glutamic
3 NAD+ NADH+
Acid glutamic a-cetoglutarat + NH4+

GDH
GDH-glutamat de hidrogenaza
Reacţii chimice specifice aminoacizilor. Transaminarea şi dezaminarea

• Transaminarea constă în transferul grupării α-amino (NH3+) de pe un
aminoacid pe un α-cetoacid (piruvat, oxaloacetat sau α-cetoglutarat)
(figura 2.20.)
82
Cel mai frecvent acceptorul este α-cetoglutaratul, iar ��

în acest caz pro-
dusul final este reprezentat de acidul glutamic.
Reacţiile de transaminare sunt reversibile şi catalizate de aminotrans-
feraze sau transaminaze; acestea necesită ca şi cofactor piridoxalfosfatul (vi-
tamina B6). Cele mai importante aminotransferaze sunt ALAT (alaninamino-
transferaza) şi ASAT (aspartataminotransferaza).
După cum se va vedea, aminotransferazele joacă un rol deosebit
în metabolismul aminoacizilor deoarece intervin atât în sinteză cât şi în
degradare.
• Dezaminarea oxidativă a glutamatului. In timpul catabolizării
aminoacizilor toate gruările amino sunt transferate pe α cetoglutarat,
cu formare de acid glutamic; această cale este preferenţială deoarece
acidul glutamic care ia naştere poate fi supus rapid dezaminării
oxidative.
Reacţia constă în îndepărtarea grupării amino de pe acidul glutamic
cu formarea amoniacului şi a scheletului de carbon (rest din α-cetoacid). Spre
deosebire de reacţia de transaminare în care gruparea amino se păstrează (ea
este doar transferată), prin dezaminare oxidativă gruparea este îndepărtată.
Amoniacul rezultat este transformat prin ciclul ureogenetic în uree iar
scheletul de carbon va pătrunde în ciclul acizilor tricarboxilici.
Controlul dezaminării oxidative este dependent de starea energetică a ce-

lulelor, respectiv de cantitatea de ATP şi GTP. Când cantitatea de energie
este redusă, (raportul ATP/ADP respectiv GTP/GDP mic ) aminoacizii sunt
dezaminaţi şi furnizează α- cetoglutarat pentru ciclul Krebs în vederea obţinerii
de energie; acest fapt este datorat stimulării GDH de către concentraţiile ridi-
cate de ADP sau GDP.
Biosinteza aminoacizilor. Fiecărui aminoacid îi corespunde o cale specifică

de sinteză; descrierea în detaliu a acestor secvenţe metabolice depăşeşte
obiectul acestui capitol. Redăm în figura 3.21. precursorii şi căile de obţinere
a aminoacizilor.
După cum se observă, aminoacizii neesenţiali se obţin pornind fie
de la aminoacizi esenţiali fie de la intermediari ai căii glicolitice şi ciclului
Krebs.
83
Figura 2.21. Imagine de ansamblu a căilor de sinteză a aminoacizilor neesenţiali [după 4, 7, 11, 12]
Glicoliza
Cisteina
Glicerol-3-P Serina
Glicina
Purine
+
ALAT Pirimidine
Alanina Acid piruvic
Acetil CoA
ASAT Citrat
Acid aspartic Oxaloacetat
Purine
+
Pirimidine Izocitrat
Fumurat Ciclul ureii
Asparagina
GDH
Succinat a-cetoglutarat Acid glutamic
Succinil CoA
Prolina Glutamina Arginina
Fenilalanina Tirozina
Purine + Pirimidine
Degradarea aminoacizilor. Aşa cum am menţionat, aminoacizii sunt utilizaţi

pentru sinteza de proteine; surplusul este supus degradării la nivelul ficatului.
Catabolismul acestora se realizeză în mai multe etape: îndepărtarea grupării
amino (NH2), formarea ureii prin ciclul ureogenetic şi utilizarea scheletelor
de carbon.
I. Dezaminarea aminoacizilor (îndepărtarea grupării amino) conduce la for-
marea de amoniac şi NADH (figura 2.22.)
84
Figura 2.22. Dezaminarea oxidativă a aminoacizilor [după 4, 7, 11, 12]
Alanina Acid piruvic

Transaminare
a-cetoglutaric Acid glutamic

GIDH
NH3 H2O
NADH+H +
NAD
+
(NADPH+H+) (NADP)
• Aceasta se realizează prin cuplarea unei reacţii de transaminare cu una

de dehidrogenare. Pentru că de fapt dehidrogenarea este o reacţie de
oxidare şi pentru că are loc îndepărtarea grupării amino, această sec-
venţă se numeşte dezaminare oxidativă. Această etapă a catabolismu-
lui aminoacizilor este cunoscută şi sub denumirea de trandezaminare.
• Există o mare varietate de reacţii de transaminare: fiecare din cetoacizi
(acidul piruvic, α-cetoglutaric şi oxaloacetic) reacţionează cu aproape
toţi aminoacizii (excepţie prolina, treonina şi lizina).
Prin aceste reacţii gruparea amino din poziţia alfa a aminoacizilor este
în final colectată pe acidul glutamic.
• Acidul glutamic este dehidrogenat în prezenţa glutamatdehidrogena-
zei şi a NAD; se formează un compus intermediar, acidul iminogluta-
ric ce reacţioneză spontan cu apa, formând amoniac
• NADH rezultat în cursul dezaminării va fi oxidat în lanţul respirator
cu furnizare de energie. Amoniacul rezultat este un compus extrem de
toxic pentru organism şi din acest motiv este rapid îndepărtat.
Cadrul 2.10.
Implicaţii clinice. Alterarea metabolismului aminoacizilor constituie
cauza unui grup de afecţiuni rare – aminoacidopatiile. Au fost descrise
peste 100 de asemenea anomalii, dintre care mai bine caracterizate sunt:
fenilcetonuria, alcaptonuria, tirozinemia, boala urinii cu miros de arţar,
homocisteinemia şi cistinuria.
85
Amoniemia. În cea mai mare parte amoniacul se formează prin dezaminarea

oxidativă a aminoacizilor; în mică proporţie rezultă şi prin degradarea sub
acţiunea florei microbiene a resturilor de proteine din intestin, hidroliza ureei
prezentă în secreţiile tubului digestiv sau prin oxidarea aminelor. Acesta este
unul din cei mai toxici compuşi ai organismului. In concentraţii ridicate afec-
tează îndeosebi sistemul nervos central.
Odată format la nivelul ţesuturilor, amoniacul este convertit rapid în
cea mai mare parte în glutamină. Reacţia de formare a glutaminei din amoni-
ac şi acid glutamic are loc sub acţiunea glutamin sintazei. Glutamina trece în
sânge, unde realizează o concentraţie de 3-5 ori mai mare decât a altor ami-
noacizi şi este preluată în special de către rinichi.
O mică parte din amoniacul format la nivelul ţesuturilor este eliberat
ca atare în circulaţie, concentraţia sa plasmatică fiind foarte redusă (10-20 μg/
dl); acesta este preluat de ficat şi rinichi.
La nivelul rinichilor, organ bogat în glutaminază, glutamina este scin-
dată sub acţiunea acestei enzime în amoniac şi acid glutamic. Amoniacul di-
fuzează prin membrana celulelor tubulare, acceptă protoni şi formează ionul
amoniu eliminat în urină
La nivelul ficatului, amoniacul format la acest nivel sau preluat din
circulaţie pătrunde în ciclul ureogenetic şi este transformat în uree. Afecţiuni-
le caracterizate prin alterarea severă a ficatului se asociaza cu nivele plasma-
tice ridicate ale amoniacului.
II. Biosinteza ureei se realizează într-un ciclu de reacţii cunoscut sub numele
de ciclul ureogenetic, ciclul Krebs-Henseleit sau ciclul ornitinei după numele
unuia din compuşii intermediari. Are loc la nivelul ficatului, mai ales în hepa-
tocitele periportale, parţial în citosol şi parţial în mitocondrii. În figura 2.23.
sunt redate pricipalele reacţii ale acestui ciclu.
• Procesul de biosinteză a ureii este unul consumator de energie: pentru
fiecare moleculă de uree formată sunt necesare 1,5 molecule ATP.
• Conversia amoniacului la uree este avantajoasă pentru organism de-
oarece aceasta este un compus lipsit de toxicitate şi uşor de excretat
prin urină având o moleculă mică şi o solubilitate crescută. În condiţi-
ile unei diete echilibrate organismul produce zilnic aproximativ 35-55
g uree. Deoarece aproape jumătate din greutatea ureii este reprezen-
tată de azot, ea constituie o moleculă foarte eficientă în procesul de
excreţie a acestui element din organism. Ureea poate fi transportată
86
prin sânge la rinichi şi eliminată cu uşurinţă deoarece nu există prag

renal pentru acest compus.
• Controlul ciclului se realizează pe două nivele:
a) Controlul alosteric pe termen scurt este exercitat de către N-acetilgluta-
mat (figura 3.23.). În concentraţii ridicate activează carbamoil fosfat sintaza,
enzimă ce catalizează etapa limitantă de viteză a ciclului ureogenetic [8].
Astfel, după prânzuri bogate în proteine, excesul de aminoacizi sunt dez-
aminaţi cu formare de N-acetilglutamat în concentraţii ridicate. Acesta ac-
tivează enzima, cu activarea consecutivă a ciclului ureogenetic iar excesul
de azot este contracarat. Invers, în perioadă de post, ciclul ureogenetic este
reprimat.
Figura 2.23. Ciclul ureei [după 8]
H2O
Arginina
Uree
Acid Argininsuccinic Ornitina
Carmabil fosfat
Citrulina 2ADP+Pi
2ATP
CO2+NH3
b) Controlul alosteric pe termen lung se realizează prin inducerea sau re-

presia transcripţiei unor enzime implicate în sinteza ureii, fenomen dependent
de modificările de dietă [5]
87
Cadrul 2.11.
Implicaţii clinice. Stările patologice caracterizate prin accelerarea
catabolismului proteic conduc la creşterea ratei de formare a aminoacizilor.
Aceştia sunt degradaţi prin dezaminare, cu formare de amoniac şi consecutiv
uree. Astfel se explică concentraţiile ridicate ale ureii în aceste cazuri. Se
justifică de asemeni de ce concentraţia ureeii sangvine este dependentă de
calitatea dietei (aportul proteic), întru-cât creşte disponibilitatea de substrat
pentru ciclul ureogenetic.
III. Utilizarea scheletelor de carbon. Îndepărtarea grupării amino din ami-

noacizi conduce nu numai la formarea de amoniac, ci şi la formarea schele-
telor de carbon. Acestea pot fi metabolizate la intermediari ai ciclului Krebs
sau ai căii glicolitice.
Prin degradarea celor 20 aminoacizi rezultă de fapt şapte produşi: acid
piruvic, acetil CoA, acetoacetil CoA, α-cetoglutarat, succinil CoA, fumarat şi
oxaloacetat.
În funcţie de necesităţile energetice ale organismului aceşti produşi

pot fi oxidaţi pentru generarea de energie sau pot fi utilizaţi pentru sinteza de
glicogen respectiv lipide.
În raport cu utilizarea scheletor de carbon, aminoacizii sunt clasificaţi
în aminoacizi cetogeni sau glucogeni:
• Aminoacizii cetogeni sunt degradaţi la acetil CoA sau acetoacetil
CoA, intermediari ce pot conduce la formarea de corpi cetonici (de
unde şi denumirea) În acelaşi timp acetil CoA poate fi utilizat pentru
sinteza de acizi graşi iar acetoacetil CoA pentru sinteza de colesterol.
• Aminoacizii glucogeni sunt degradaţi la piruvat sau intermediari ai
ciclului Krebs. Ei pot fi utilizaţi pentru sinteză de glucoză prin gluco-
neogeneză (de unde şi denumirea) dar pot totodată să parcurgă ciclul
Krebs, lanţul transportor de electroni cuplat cu fosforilarea oxidativă
şi să producă energie.
Numai leucina şi lizina sunt aminoacizi pur cetogeni; izoleucina, fe-
nilalanina , triptofanul şi tirozina sunt atât cetogeni cât şi glucogeni iar ceilalţi
sunt doar glucogeni.
88
În figura 2.6. este reprezentată interrelaţia dintre metabolismul ami-

noacizilor şi a ciclului Krebs care reprezintă o cale comună de degradare a
lipidelor, glucidelor proteinelor.
2.2.5. Privire integrată asupra metabolismului glucidic, lipidic şi proteic

Aşa cum am menţionat anterior, căile metabolice de degradare
respectiv de sinteză nu pot fi active în acelaşi timp.
Secvenţele metabolice care sunt activate într-un anumit moment al
zilei depind de disponibilitatea substratelor energetice: când concentraţia
acestora este ridicată predomină procesele anabolice iar când acestea scad
sunt activate procesele catabolice, de consum a rezervelor.
În orice moment însă organismul are nevoie de energie, furnizată
sub formă de compuşi macroergici pentru desfăşurarea metabolismului şi
funcţiilor specifice ţesuturilor.
Concentraţia plasmatică a glucozei este într-o dinamică permanentă;
moleculele sunt îndepărtate din circulaţie, utilizate de ţesuturi şi din nou în-
locuite cu noi molecule, provenite prin aport alimentar, gluconeogeneză sau
glicogenoliză. Cu toate acestea concentraţia plasmatică se menţine relativ
constantă datorită intervenţiei mecanismelor de reglare. La fel se întâmplă şi
cu alţi compuşi ai metabolismului lipidic sau proteic.
Didactic, modificările metabolice pot fi sistematizate în următoarele perioade
[4,12]:
- perioada absorbtivă sau postprandială – intervalul 0–4 ore după in-
gestie alimentară
- perioada postabsorbtivă, de repaus alimentar – intervalul 4–12 ore
după ingestie alimentară
- perioada de post - precoce: intervalul 12 ore–până la 16 zile
- tardivă: peste 16 zile
Perioada absorbtivă sau postprandială se caracterizează prin utilizarea
glucozei ca sursă energetică de către toate ţesuturile şi preponderenţa proce-
selor anabolice (glicogenogeneză, sinteză proteică, lipogeneză) [4,12]
I. Metabolismul glucozei şi lipidelor
• glucoza absorbită la nivel intestinal ajunge pe cale portală la nivelul
ficatului iar mai apoi prin circulaţia sistemică la celelalte ţesuturi şi
organe
• hiperglicemia în această etapă este prevenită prin două mecanisme:
89
- fixarea glucozei intracelular, la nivelul hepatocitelor; acest lucru

este posibil datorită glucokinazei care este activă la concentraţii ri-
dicate ale glucozei.
- eliberarea de insulină din celulele β pancreatice care exercită efec-
te hipoglicemiante
• glucoza este utilizată de către majoritatea ţesuturilor ca substrat ener-
getic; preluarea glucozei este dependentă de insulină în unele ţesuturi
(ţesut muscular, adipos) sau independentă cum este creierul.
• în acelaşi timp, la nivel hepatic glucoza este convertită la:
- glicogen
- acetil CoA (prin glicoliză ), utilizat pentru sinteza de acizi graşi;
aceştia vor fi transformaţi în trigliceride şi încorporaţi în particulele
VLDL
• la nivel muscular glucoza este utilizată pentru sinteză de glicogen şi
sinteză proteică (pornind de la intermediari ai ciclului Krebs)
• la nivelul ţesutului adipos glucoza este convertită în trigliceride; aces-
tea vor fi stocate intracelular la acest nivel ca rezervă energetică
• la nivelul creierului glucoza este utilizată exclusiv ca substrat energe-
tic prin glicoliză, ciclul Krebs şi lanţul transportor de electroni cuplat
cu fosforilarea oxidativă.
II. Metabolismul proteinelor

• aminoacizii proveniţi din digestia proteinelor alimentare sunt absor-
biţi la nivel intestinal. O mare parte din aceşti aminoacizi sunt con-
vertiţi la alanină prin transaminare; prin circulaţia portală vor ajunge
la ficat.
• în ficat, alanina şi ceilalţi aminoacizi pot urma una din următoarele căi
metabolice: - sinteză de proteine
- transaminare la glutamat; acesta este dezaminat oxidativ, cu for-
mare deNH4+ şi mai apoi în uree care va fi excretată renal.
III. Reglarea hormonală este sub controlul insulinei ale cărei concentraţii
cresc ca răspuns la concentraţiile crescute ale glucozei în timp ce glucagonul
are nivele plasmatice reduse. Insulina promovează captarea glucozei la nive-
lul celulelor, utilizarea sa în glicoliză sau sinteză de glicogen, induce sinteza
de TG încorporate în VLDL precum şi sinteza de proteine.
90
Figura 2.24. Aspecte metabolice în perioada postprandială (absorbtivă) [după 11, 12]
FICAT
INTESTIN AA NH3 Uree

Proteine AA Sinteza de proteine
Vena porta Glicogen
Glucide Glucoza Glucoza CO2+H2O+ATP
Lipide Colesterol, TG Acetil CoA (Glicoliza)
Glucoză
AA
CM
VLDL
Glucoza
CIRCULAŢIE SISTEMICĂ
AA
Glucoza
VLDL Glucoza CO2+H2O+ATP

LPL
CM
LPL Sinteza de glicogen

ŢESUT ADIPOS AA Sinteza de proteine
Glucoza MUSCHI
Glucoza AG
Glicoliza
Acetil CoA Silcerol-3-P

AG
CREIER
TG TG TG Glucoza CO2+H2O+ATP
Perioada postabsorbtivă sau de repaus este caracterizată în principal prin

procese catabolice (de glicogenoliză, lipoliză, degradare proteică). Glucoza
nu mai constituie sursa unică de energie, organismul apelând la acizii graşi
(obţinuţi prin lipoliza trigliceridelor din ţesutul adipos). Această perioadă este
ilustrată în mod tipic de către perioada de noapte [4,12]
I. Metabolismul glucidelor şi lipidelor

• acizii graşi reprezintă principala sursă energetică pentru ţesuturi, cu
excepţia creierului şi a hematiilor care utilizează exclusiv glucoza
• concentraţia plasmatică a glucozei este menţinută de către ficat prin
mobilizarea depozitelor de glicogen, respectiv prin glicogenoliză
• la nivelul ţesutului adipos sunt mobilizate trigliceridele stocate. Sub
acţiunea lipazei hormonsensibile acestea sunt hidrolizate cu eliberare
de acizi graşi ce vor fi lansaţi în circulaţie. De aceea nivelul AGL-mi-
91
ei este crescut dimineaţa, a jeun sau tardiv postprandial (la 4–12 ore)
• la nivelul ţesutului muscular şi la nivelul ficatului, acizii graşi sunt
degradaţi complet prin β-oxidare, cu eliberare de energie.
• glucoza plasmatică provine aproape exclusiv din ficat unde este pro-
dusă prin degradarea glicogenului sau gluconeogeneză. Cantitatea
produsă depinde de cantitatea de glicogen, aceasta la rândul său fiind
dependentă de masa anterioară precum şi de efortul fizic. Se apreci-
ază că aproximativ o treime provine din glicogenoliză şi două treimi
din gluconeogeneză
• glicogenul muscular şi hepatic este degradat dar spre deosebire de
ficat, glucoza ce se formează în muşchi nu este utilizată pentru men-
ţinerea glicemiei ci doar pentru nevoile energetice proprii.
Figura 2.25. Aspecte metabolice în perioada de repaus alimentar (postabsorbtivă). [după 11, 12]
ŢESUT ADIPOS
TG de depozit Glucoza
Lipoliza Gluco-
neogeneza MUSCHI
AG Acid piruvic
· Proteine
Ala
AA
Ala
CIRCULAŢIE SISTEMICĂ · AG
b oxidare
CREIER Acetil CoA

Glucoza AG Glucoza
b oxidare CO2+H2O+ATP
Acetil CoA · Glucoza
CO2+H2O+ATP Glicogen
CO2+H2O+ATP Glicogen
FICAT
II. Metabolismul proteinelor

• metabolismul proteic este orientat spre latura catabolică. La nivelul
muşchilor au loc procese de degradare a proteinelor care sunt transa-
minate la alanină (sub acţiunea ALAT) şi acid glutamic (sub acţiunea
ASAT) .
92
• alanina este preluată din circulaţie de către ficat şi este convertită

la piruvat; din piruvat prin gluconeogeneză se obţine glucoză. Este
asigurată astfel glucoza şi energia necesară muşchilor (vezi ciclul
alanină-glucoză)
• alanina este totodată transformată prin transaminare la glutamat. Glu-
atamatul poate fi metabolizat la amoniac şi în final la uree sau poate fi
dezaminat la glutamină. Pentru această din urmă reacţie este necesar
NH4+ care provine din turn-overul aminoacizilor. Glutamina formată
este preluată fie de intestin, fie de ficat.
III. Reglarea hormonală. Concentraţia plasmatică a insulinei în această peri-

oadă scade; creşte în schimb cea a glucagonului şi a noradrenalinei. Glucago-
nul activează glicogenoliza la nivel hepatic. Noradrenalina activează lipoliza;
scăderea concentraţiei
de insulină contribuie şi ea mobilizarea TG din ţesutul adipos.
Perioada de post precoce. În această perioadă domină fenomenele catabo-
lice. Organismul utilizează preponderent ca surse energetice acizii graşi şi
corpii cetonici [4,8].
I. Metabolismul glucidelor şi lipidelor

• la nivelul ţesutului adipos rezervele lipidice stocate sub formă de trigli-
ceride sunt mobilizate: glicerolul şi acizii graşi rezultaţi ajung la ficat.
• la nivelul ficatului glicerolul este utilizat în gluconeogeneză iar acizii
graşi pentru sinteza de corpi cetonici
• tendinţa de scădere a glicemiei în lipsa aportului exogen de glucoză
este contracarată de către ficat; acesta produce glucoză prin gluconeo-
geneză pornind fie de la glicerol fie de la aminoacizii glucoformatori
(proveniţi prin hidroliza proteinelor musculare)
• ficatul utilizează ca substrat energetic acizii graşi, muşchii acizii graşi
şi corpii cetonici iar creierul glucoza şi corpii cetonici.
II.Metabolismul proteinelor
• la nivelul ţesutului muscular, proteinele sunt hidrolizate la aminoacizi;
aceştia, ajung la nivel hepatic unde vor fi utilizaţi în gluconeogeneză
(în special alanina şi glutamina)
93
III. Reglarea hormonală. Hormonii ce acţionează în această perioadă

sunt noradrenalina (induce lipoliza trigliceridelor în ţesutul adipos) şi gluca-
gonul (induce gluconerogeneza şi sinteza corpilor cetonici). Concentraţiile
plasmatice ale insulinei sunt situate la valori scăzute, ceea ce constituie un
factor în plus de activare a lipolizei.
Perioada de post tardivă

• Absenţa aportului alimentar pe o perioadă mai mare de 16 zile (situa-
ţie patologică rar întâlnită) induce depleţia lipidelor stocate în ţesutul
adipos şi proteoliza lentă, progresivă a proteinelor din muşchi.
• Mobilizarea lipidelor în exces conduce la creşterea corpilor cetonici
care asigură funcţionarea creierului. În mică măsură creierul poate
utiliza glucoza obţinută prin gluconeogeneză.
• Din aminoacizii rezultaţi prin hidroliza proteinelor musculare prin
gluconeogeneză se obţine glucoză. În ţesuturile care necesită obliga-
toriu glucoză, ca de exemplu hematiile, aceasta este metabolizată la
lactat. Lactatul este reciclat prin gluconeogeneză folosind energia de-
gajată din oxidarea acizilor graşi. În acest fel organismul încearcă să
minimalizeze deficitul sever de glucoză.
• Muşchii utilizează exclusiv acizii graşi ca şi combustibil.
Figura 3.26. Aspecte metabolice în perioada de post precoce [după 11, 12]
ŢESUT ADIPOS
TG de depozit
Lipoliza
AG Glicerol
MUSCHI
AG CC
Glucoza CO2+H2O+ATP
CIRCULAŢIE SISTEMICĂ CC AG
CC Proteine AA
Glicerol
ALAT ASAT
Glucoza
AG
CC
Ala, Glut
CREIER AG Glicerol
Ala
Glucoza Glut
CC CC Gluco-
neogeneza
CO2+H2O+ATP Glucoza
FICAT
CC - corpi cetonici; AG - acizi graşi; AA - aminoacizi.
94
Aspecte metabolice în timpul efortului fizic

I. Efortul fizic intens, de scurtă durată.
• cantitatea de ATP din muşchi este suficientă doar pentru aproximativ 1
secundă de efort maximal iar apoi creatinfosfatul asigură energia pentru
încă 4 secunde [11]. ATP-ul trebuie însă rapid generat pentru contracţie.
• din acest motiv,acest tip de efort se desfăşoară în anaerobioză; datorită
intervalului scurt de timp pe care ţesuturile îl au la dispoziţie, este
parcursă doar secvenţa glicolitică de degradare a glucozei. Rata glico-
lizei poate creşte de până la 1000 ori. Prin glicoliză anaerobă rezultă o
mare cantitate de lactat.
• lactatul părăseşte muşchiul, pătrunde în circulaţie şi este preluat de
ficat; aici este convertit în piruvat din care prin gluconeogeneză se
sintetizează glucoză.
• glucoza formată astfel în ficat va ajunge din nou la muşchi unde va fi
utilizată ca şi combustibil
• această serie de reacţii prin care lactatul rezultat în ţesutul muscular
este convertit prin gluconeogeneză în ficat şi mai apoi reutilizat pentru
contracţia musculară este cunoscut ca şi ciclul Cori
• datorită consumului mare de glucoză, prin depleţia acestui substrat
energetic, în celula musculară este activată glicogenoliza. Acest pro-
ces este declanşat de către eliberarea de calciu în sarcoplasmă în mo-
mentul contracţiei; ionii de calciu activează glicogen fosforilaza şi
deci degradarea glicogenului (vezi reglarea glicogenolizei) Anticipa-
rea în decurs de secunde a efortului, declanşează secreţia de adrenali-
nă care va activa şi ea glicogen fosforilaza.
II. Efortul fizic

• acest tip de efort se desfăşoară în aerobioză, de aceea poate fi susţinut
mai mult timp. Este suficient să amintim că prin glicoliza aerobă se
generează aproximativ 31 molecule de ATP spre deosebire de glicoli-
za anaerobă în care se produc 2 molecule de ATP.
• în prima oră sunt utilizaţi carbohidraţii respectiv depozitele de glico-
gen; depleţia acestora este urmată de oxidarea AG
• creşterea glucagonului (ca urmare a scăderii glicemiei), noradrenali-
nei şi adrenalinei stimulează lipoliza eliberând AG pentru muşchi cu
scopul de a conserva glucoza
95
• creşterea acestor hormoni acompaniată şi de creşterea cortisolului sti-

mulează degradarea proteinelor din muşchi şi gluconeogeneza. Aceste
modificări sunt similare cu cele din starea a jeun cu deosebire că nive-
lul plasmatic al corpilor cetonici este scăzut probabil datorită faptului
că pe măsură ce se formează sunt imediat consumaţi.
Referinţe:
1. Webster-Grandy J, Madden A and Holdsworth M: Introduction to nutrition. In Oxford

handbook of nutrition and dietetics. Oxford University Press. 2006
2. L. Kathleen Mahanand and Sylvia Escott-St: Digestion, Absorption, Transport, and Ex-
cretion of Nutrients. In Krause’s Food Nutrition and Diet Therapy, Saunders Ed. 2007
3. Keith N. Frayn Digestion and Intestinal Absorbtion In Metabolic Regulation. A Human
Perspective. Second Edition. Blackwell Science Ltd. 2003
4. Roach Benyon. Metabolism and nutrition. Second Edition. Elsevier Ltd. 2003
5. Keith N. Frayn. Some Mechanism Involved in Metabolic Regulation. In Metabolic Regu-
lation. A Human Perspective. Second Edition. Blackwell Science Ltd. 2003
6. Shepherd P.R., Kahn B.B. Glucose transporters and insulin action. Implication for insulin
resistance and diabetes mellitus. N Engl J Med, 341:248-257
7. Veronica Dinu, Eugen Truţia, Elena Popa-Cristea, Aurora Popescu. Biochimie Medicală.
Editura Medicală, Bucureşti, 2002
8. Nordli R.C., Foster J.D., Lange A.J. Regulation of glucose production by the liver. Annu
Rev Nutr, 1999, 19:379-406
9. Okar D.A., Lange A.J., Fructose-2,6-bisphosphate and control of carbohydrate metabo-
lism in eukariotes. BioFactors, 1999, 10:1-14
10. Landau B.R., Wahren J., Chandramouli V., Shumann W.C., Ekberg K., Kalhan S.C. Con-
tributions of gluconeogenesis to glucose production in the fasted state. J Clin Invest,
1996, 98:378-385
11. Keith N. Frayn Integration of Carbohydrate, Fat and Protein Metabolism. In Metabolic
Regulation. A Human Perspective. Second Edition. Blackwell Science Ltd. 2003
12. Crâsnic I., Cucuianu M., Luminiţa Pleşca-Manea. Biochimie Clinică. Fundamentare Fizi-
opatologică. Editura University Press, Arad, 2001.
13. Zammit V.A. Carnitine acyltransferases: functional significance of subcellular distributi-
on and membrane topology. Prog Lipid Res, 1999, 38:199-224
14. Karpe F. Postprandial lipoprotein metabolism and atherosclerosis. J Intern Med, 1999,
246:341-355
96

Fiziologia Nutritiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fiziologia Nutritiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fiziologia nutriţiei; principalele căi metabolice

Mariana Coca, Cornelia Bala

Acest capitol îşi propune prezentarea de o manieră sintetică a fiziologiei nutriţiei

2.1. Digestia şi absorbţia

2.1. DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA [1-3]

Pentru ca nutrienţii să poată fi absorbiţi în organism, alimentele sunt

2.1.1. Cavitatea bucală şi esofagul

2.1.3. Intestinul subţire

grăsimilor, facilitând acţiunea lipazei. Nutrienţii hidrosolubili (aminoacizii,

2.1.4. Intestinul gros

2.1.5. Digestia şi absorbţia lipidelor

chilomicroni, care intră în circulaţie şi sunt reţinuţi în principal la nivelul

2.2. PRINCIPALELE CĂI METABOLICE

2.2.1. Căi metabolice şi mecanisme de reglare

Aportul de energie se realizează sub forma nutrienţilor, aduşi de ali-

NAD şi FAD; energia eliberată este utilizată pentru sinteza de ATP

Aminoacizi Glucoza Acizi graşi

B. Reacţiile anabolice constau în sinteza de structuri complexe (proteine, li-

scăderea disponibilităţii de substrat descreşte sau inhibă calea respectivă.

2.2.2. Metabolismul glucidelor

• Cele mai întâlnite monozaharide sunt hexozele: glucoză, fructoză şi

CĂI DE METABOLIZARE. Glucoza este un compus indispensabil orga-

cursori în alte căi de sinteză:

sunt sechestraţi intracelular în vezicule. Legarea insulinei de receptorul său

Tabel 2.1. Principalii transportori ai glucozei în celule. [după 5]

MENŢINEREA GLUCOZEI IN CELULE. Odată pătrunsă în celulă, glu-

numai că activează hexokinazele ci induce şi creşterea expresiei genelor ce

Figura 2.2. Reprezentare schematică a glicolizei [după 7]

GLICOLIZA este o cale metabolică care constă în degradarea gluco-

anaerobe este următoarea:

Figura 2.3. Reglarea alosterică şi hormonală a glicolizei [după 4]

PFK-1: fosfofructokinaza 1; HK: hexokinaza;

Figura 2.4. Reglarea glicolizei prin fructozo-2,6 bifosfat [după 4, 9]

Creşte fructozo-2,6 bifosfat

A. Modul de reglare a activităţii hexokinazei a fost deja detaliat anterior.

Fructozo-2,6-bifosfatul se formează prin fosforilarea fructozo-6-fos-

cuvinte 2,6-bifosfatul activează glicoliza şi inhibă gluconeogeneza.Din acest

DECARBOXILAREA OXIDATIVĂ A PIRUVATULUI LA ACETIL CoA

Figura 2.5. Ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs) [după 4, 7, 9]

Acid piruvic Acizi graşi

Semnificaţie. Ciclul Krebs reprezintă calea comună de metabolizare a glu-

Ala Acid Leu Ala

urmat de fosforilare oxidativă în lanţul transportor de electroni (dacă

c). Complexele sunt aranjate în ordinea creşterii potenţialului redox (măsurat

hematiile faţă de speciile reactive de oxigen

pentru nevoile energetice locale, spre deosebire de cel hepatic care

formează glucozo-6-fosfat fără posibilitatea de formare a glucozei li-

Reglarea metabolismului glicogenului atât alosterică cât şi hormonală este

Figura 2.7. Reglarea metabolismului glicogenului(Glicogenogeneza şi glicogenoliza). [după 7, 8]

Adrenalina (Muschi, ficat)

Glucagon (Numai în ficat) Ca , AMP (Muschi)

I. Reglarea hormonală este dependentă de insulină, glucagon şi adrenalină.

nivel hepatic) activează protein kinaza A cAMP dependentă, cu

GLUCONEOGENEZA. Constă în producerea de glucoză din compuşi ne-

ţesuturile glucodependente (creier şi hematii) în perioadele de post sau în efort

Acizi graşi + Glicerol

Acid lactic Aminoacizi

I. Sinteza din lactat şi glicerol. Dacă glicoliza constă în parcurgerea etapelor

II. Sinteza din aminoacizi glucogeni

Reglarea gluconeogenezei se află sub control hormonal dar şi alosteric [4,11].

• Inhibă formarea fructozo-2,6-bifosfatului (prin activarea bifosfa-

METABOLISMUL GALACTOZEI ŞI FRUCTOZEI

După digestia la nivel intestinal, glucidele sunt absorbite sub formă