CURS 1-ORL

Semne si simptome in ORL

Urechile, nasul şi gâtul sunt organe învecinate, iar eventualele afecţiuni care pot apărea la
nivelul uneia dintre aceste zone se pot transmite cu uşurinţă şi la celelalte.

ORL–ul se ocupă cu diagnosticarea şi tratarea bolilor de la nivelul urechilor,nasului si gatului.

Durerea

Otitele externe micotice sunt afecţiunile care apar frecvent vara. Mediul umed favorizează
dezvoltarea micozelor .Folosirea beţişoarelor de urechi care nu sunt sterile si care fac leziuni în
conduct favorizează pătrunderea microbilor, cu suprainfectarea rănilor, îngustarea conductului,

hipoacuzie şi, mai ales, durere acută, deoarece urechea este foarte bogat inervată.

Altă afecţiune des întâlnită vara este amigdalita acută pultacee sau flegmonul periamigdalian,

caracterizată prin durere la înghiţire, trismus (contracţie spastică involuntară a muşchilor

mandibulei, care împiedică deschiderea gurii), uneori chiar stare febrilă.

Durerile de cap, senzaţia de pulsiune la nivelul obrajilor, secreţiile purulente sunt semne

pentru care pacientul se adreseaza medicului ORL.

Inflamatie

Rinofaringita acuta inseamna inflamatia mucoasei nasului si a mucoasei faringelui. In

majoritatea cazurilor rinofaringita acuta este data de virusuri si debuteaza cu febra care poate

dura pana la cateva zile. Apetitul scade, vioiciunea dispare, respiratia devine mai frecventa,
apare tusea iar somnul este mai agitat. Daca infectia cuprinde laringele tusea se accentueaza,
vocea devinde ragusita.

Febra -Amigdalite, rinofaringite, laringite, sinuzite, otite etc.

Anosmie – lipsa simtului mirosului

Edem – edem amigdalian in amigdalita acuta

Rinoree – scurgere nazala abundenta

Dispnee – tulburari respiratorii – poate fi intalnita in obstruarea cailor respiratorii datorita

corpilor straini esofagieni, laringieni, nazali etc.

Hemoragie – otica se numeste OTORAGIE si nazala EPISTAXIS. Otoragia apare in

fractura de baza de craniu. Epistaxisul este hemoragia nazala provenind din vasele

mucoasei nazale, cauzele sunt diferite traumatisme, intoxicatii, hipertensiune arteriala.

Disfonie – tulburari ale emisiunii vocale interesand inaltimea, intensitatea si timbrul

vocii. Se manifesta sub forma de raguseala, voce stinsa, voce aspra de exemplu in

laringita datorita unor afectiuni ale corzilor vocale (in urma unui stranut puternic poate

aparea o hemoragie a corzilor vocale urmata de disfonie)

Disfagie – dificultate de a inghiti

Obstructie – obstructie nazala sau nas infundat Nasul este obstrucționat de formarea

mucusului care nu poate fi evacuat, ceea ce conduce la respirația pe gura a pacientului

sau de inflamatia mucoasei nazale.

Parestezie – senzatie de furnicaturi, amorteala, intepaturi, care apar in unele boli ale

sistemului nervos (parestezii faringiene si linguale).

Afonie – pierderea vocii ca urmare a leziunii laringelui sau nervilor acestuia.

Hipoacuzie – scaderea acuitatii auditive, surditate partiala.

Surditate – pierderea auzului

Otoree – scurgerea de puroi sau serozitate din ureche.

Un rol important în prevenirea afecţiunilor urechilor îl are igiena locală.Igienizarea greşită a

urechii, folosirea beţişoarelor,agresează şi dezechilibrează mediul din ureche. Cerumenul (ceara
din ureche) acţionează ca un agent de curăţare, dar în unele cazuri poate provoca infecţii şi
pierderea auzului. Cea mai eficientă modalitate de eliminare a excesului de ceară o reprezintă
intervenţia specialistului ORL, în niciun caz folosirea beţişoarelor de urechi.

La schimbarea de altitudine este normal să se înfunde trompa lui Eustachio, care face legătura

între ureche şi fundul nasului Prin acest canal se egalizează presiunile de o parte şi de alta a
timpanului. Explicaţia este că, la o decolare bruscă, există variaţii de presiune mari, timpul este

prea scurt pentru a se egaliza presiunile, iar timpanul nu mai vibrează corespunzător, dând

senzaţia de ureche înfundată.

Rinita

Definitie = inflamatia mucoasei nazale.

Etiopatogenie – datorata infectiilor virale sau bacteriene la care se adauga si anumiti factori

favorizanti cum ar fi: frigul, incaperi uscate, oboseala si subnutritia.

Simptomatologie

Rinita acuta (coriza) apare in special primavara si toamna, se manifesta prin rinoree
mucopurulenta.

Pacientul prezinta obstructie nazala,tuse si cefalee matinala.

Rinita cronica catarala – nas infundat aproape permanent, jena continua in respiratie in special

cand pacientul se afla in pozitie culcata, secretia nazala care se scurge in faringe si este inghitita.

Tratament

Local : instilatii nazale cu substante antiseptic, vasoconstrictoare si antihistaminice.

General: vitaminoterapia si imunostimulatoare

Sinuzita

Definitie = infectia membranei mucoasei care captuseste interiorul foselor nazale si

sinusurile frontale si maxilare. Sinusurile reprezinta niste cavitati.

Etiopatogenie
Sinuzitele sunt rezultatul unei infectii virale care determina inflamatia membrane mucoasei
care captuseste interiorul foselor nazale blocandu-se drenajul fluidului din sinusuri spre nas sau
gat.

Mucusul si fluidul secretat in sinusuri cauzeaza presiune si durere insa bacteriile isi gasesc un

mediu propice de dezvoltare in lichidul stationar din aceste sinusuri ducand la infectie
bacteriana.

Pe langa infectii mai pot provoca sinuzite si: rinite alergice, polipi nazali, corpi straini nazali,

deviatia de sept sau infectiile fungice.

Simptomatologie

- Presiune si durere la nivelul sinusului afectat

- Cefalee

- Secretii galbui sau verzui care se scurg din nas

- Halena – respiratie urat mirositoare

- Febra

- Diminuarea sensibilitatii gustative sau olfactive

Investigatii

Diagnosticul se bazeaza in general pe anamneza si pe examenul obiectiv.

CT-ul furnizeaza imagini detaliate despre structura sinusurilor.

Radiografia de sinusuri se efectueaza pentru a confirma cazurile suspecte de sinuzita.

Endoscopia nazala – se efectueaza cu ajutorul endoscopului – un instrument cu sursa de lumina

cu care se vizualizeaza structurile interioare

Punctia sinusurilor - pentru prelevarea de secretii si cultura pentru identificare tipului

germenilor si pentru drenarea sinusului.

RM – pentru decelarea formatiunilor sau tumorilor din interiorul foselor nazale sau a
sinusurilor.

Tratament
- Aerosoli, inhalatii

- Antibiotice

- Decongestionante nazale

- Analgetice

- Corticosteroizi

- Mucolitice

Scopul este:

- Imbunatatirea drenajului mucusului

- Combaterea durerii si presiunii

- Eradicarea oricarei infectii

Obstructie cu corpi straini

Corpii straini nazali

Corpii straini nazali sunt observati ca patologie mai ales la copii, dar pot afecta si

adultii, mai ales cei cu retard mental sau boli psihice. Interesul copiilor de a-si explora corpul ii

face predispusi la a introduce corpi straini in cavitatile nazale. Ei isi pot insera astfel de

obiecte pentru a-si ameliora iritatia mucoasei nazale sau epistaxisul. Pe cat de neamenintator

poate parea un astfel de obiect prezinta totusi o mortalitate si morbiditate semnificative daca

traiectul sau progreseaza spre caile respiratorii.

Corpii straini sunt clasificati ca fiind anorganici sau organici. Cei anorganici sunt tipic din

plastic sau metal. Exemplele frecvente cuprind micile parti ale jucariilor. Corpii straini organici

incluzind mancare, cauciuc, lemn si burete tind sa fie mai iritante pentru mucoasa nazala si

produc astfel simptome mai timpuriu.Copii straini unilaterali afecteaza de doua ori mai frecvent
partea dreapta fata de cea stinga a nasului, datorita preferintei indivizilor dreptaci de a-si

introduce obiecte in narina dreapta. Corpul strain in sine poate cauza iritatie pacientului totusi,

morbiditatea este cauzata de inflamatia rezultata, distructia mucoasei si extinderea la

structurile adiacente.

Complicatiile raportate cuprind: sinuzita, otita medie acuta, perforatia de sept nazal,

celulita periorbitala, meningita, epiglotita acuta, difteria si tetanos.

Simptomatologie

Pacientul poate prezenta: iritatie nazala, epistaxis, stranut, sinuzita, stridor, wheezing sau febra.

Stridor = Zgomot suierător al respiratiei, specific în cazuri de spasm sau de obstrucție a

laringelui

Diagnostic

Extinderea testelor de diagnostic depinde de tabloul clinic. Pentru majoritatea corpilor straini

izolati nu sunt indicate alte teste. Exceptia fiind corpii metalici sau calcificati, restul sunt

radiotransparenti.

Cand diagnosticul suspicioneaza o tumora sau sinuzita se ia in considerare imagistica CT.

Daca exista suspiciuni asupra aspirarii sau ingerarii corpului strain, radiografia toracelui si

abdomenului trebuie efectuate. Un corp radiotransparent aspirat poate determina pneumonii.

Tratament

Incercarile repetate de a extrage corpul strain pot fi de fapt mai dificile, iar obiectul se poate

deplasa posterior. Masca de oxigen trebuie sa fie disponibila pentru ca manipularea

corpului strain poate determina aspirare.

Corpii straini endotraheali

La nivelul traheei corpii straini sunt mobili, flotanti. Din acest motiv simptomatologia este

Intermitenta
- dispneea si tusea initiala evolueaza ulterior sub forma unor crize paroxistice, care se produc în
momentul deplasarii corpului strain în sus, catre spatiul subglotic sau în jos, catre pintenul
traheal, la cea mai mica schimbare de pozitie a corpului;

- tiraj toracic, care apare la schimbarea pozitiei pacientului si alterneaza cu perioade de calm

absolut;

- cianoza;

- accese de sufocare;

- raguseala:

- wheezing

- dispneea capata uneori caracter mixt (inspiratorie si expiratorie);

- în intervalele dintre crizele paroxistice, corpul strain poate fi bine tolerat, pacientul

prezentând doar o usoara durere retrosternala;

- fixarea corpului strain la bifurcarea traheei (cu efect reflex inhibitor vagal) poate antrena

decesul brusc.

Corpi straini endobronsici

Dupa ce trec de pintenul traheal, majoritatea corpilor straini patrund în bronsia dreapta (care

este mai larga si a carei directie continua cu un unghi foarte mic directia traheei) si în cazuri mai

rare în bronsia stânga.

Odata patrunsi în bronhie corpii straini pot urma doua cai:

- corpii straini mici si cu suprafata neteda pot ramâne mobili, permitând curentului respirator

sa-i poarte continuu de jos în sus, putându-li-se schimba pozitia cu fiecare respiratie; astfel

pusi în evidenta într-o anumita pozitie la examenul radiologic, ei pot fi gasiti în cu totul alta

pozitie în momentul endoscopiei;

- cel mai frecvent însa se inclaveaza în una din bronsii (de obicei cea dreapta).

Inclavarea unui corp strain în bronsie provoaca adesea aparitia secundara a unor fenomene
inflamatorii, a caror aspect si importanta depind de natura corpului strain:

-boabele de fasole sau alt corp strain care poate putrezi, datorita hidratarii, se descompun,

eliminând uleiuri volatile toxice care irita mucoasa si se suprainfecteaza, determinând

complicatii bronhopulmonare (abces pulmonar, bronsiectazii etc.)

-corpii straini metalici, cu evolutie mai putin zgomotoasa, pot totusi sa determine, prin iritatie

continua, aparitia unui proces de granulatie soldat ulterior cu o stenoza bronsica.

Din punct de vedere clinic un corp strain cu localizare bronsica determina :

-debut brutal cu sindrom de penetratie: acces brusc de tuse, urmat de sufocare si cianoza,

îmbracând un aspect dramatic, de o durata variabila, care în cazurile de gravitate medie nu

depaseste 20 - 30 de minute. De multe ori acest acces poate trece neobservat sau nu i se

acorda atentia cuvenita. Treptat, totul reintra aparent în normal, pentru ca în momentul în

care copilul se agita sau plânge, tusea si dispneea sa reapara.

- în perioada de stare, simptomatologia corpilor straini inclavati variaza cu dimensiunile lor si

locul de inclavare.

Caracterul unilateral al simptomatologiei este un element evocator pentru diagnostic.

Diagnosticul paraclinic cuprinde:

- investigatii imagistice: radiografia toracica, computer tomografia, fluoroscopia;

- proceduri diagnostice: bronhoscopia;

- testul Astrup - stabileste gradul hipoxiei si starea ventilatiei.

TRATAMENT

Obiective tratamentului:

extractia corpului strain

combaterea tulburarilor provocate de prezenta corpilor straini

Extractia corpilor straini traheobronsici se poate face pe 2 cai:

calea perorala folosita în mod obisnuit

calea traheala dupa traheostomie , indicata numai în caz de:

- asfixie iminenta prin corpi straini vomluminosi

- hipersecretie bronsica abundenta care ar obliga la prelungirea bronhoscopiei cu

traumatizarea corzilor vocale si a regiunii subglotice

- esecul bronhoscopiei

În aceste situatii, dupa extractie se aspira secretiile prin canula si se îngrijeste plaga operatorie.

În cazurile diagnosticate tardiv, adesea infectate, care nu au un caracter de urgenta, este

necesara o pregatire prealabila a endoscopiei:

- antibioterapie cu spectru larg (ex: Clamoxyl, Augmentin) sau adaptata prelevarilor

bacteriologice;

 corticoterapie pentru diminuarea edemului supraadaugat;

 bronhodilatatoarele nu sunt utile decât dupa extragerea completa a corpilor straini

aspirati, altfel existând riscul mobilizarii unui fragment si asfixie acute.

Masurile de urgenta la copil de peste un an.

Manevra Heimlich la copilul constient:

1. copilul fiind în picioare sau în sezut, reanimatorul se plaseaza în spatele lui si cu bratele îi

înconjoara bratele

2. pumnul strâns se plaseaza la nivelul abdomenului, pe linia mediana deasupra ombilicului

si sub apendicele xifoid

3. se acopera pumnul cu cealalta mâna si se efectueaza o serie de compresiuni toracice

rapide. Nu trebuie atins apendicele xifoid si marginea inferioara a cutiei toracice deoarece
miscarile puternice pot afecta organele interne.

4. fiecare compresiune trebuie sa fie separata una de cealalta. Se continua compresiunile

abdominale pâna ce corpul strain este îndepartat sau pâna când copilul îsi pierde starea de

constienta

5. daca copilul îsi pierde starea de constienta, i se deschide gura cu un departator si daca se

vede corpul strain, se îndeparteaza

6. se efectueaza o ventilatie. Daca nu se ridica toracele se repozitioneaza capul si se

reefectueaza din nou o ventilatie. Daca caile respiratorii ramân obstruate si copilul este
inconstiet se face manevra Heimlich dupa tehnica descrisa în continuare

Manevra Heimlich la copilul inconstient:

1. se plaseaza copilul cu fata în sus

2. daca se suspecteaza aspiratie de corp strain se deschide gura cu un departator si daca se

vede corpul strain se îndeparteaza

3. se ventileaza o data. Daca ventilatia este fara succes se repozitioneaza capul si se repeta o

ventilatie. Daca este tot fara rezultat se continua cu timpul 4-8.

4. se cuprinde victima între genunchi si coapse.

5. se aplica podul unei palme pe abdomen, pe linia mediana, deasupra ombilicului dar sub

apendicele xifoid. Cealalta mâna o va acoperi pe prima

6. se efectueaza compresiuni rapide de jos în sus. Fiecare compresiune va fi directionata pe

linia mediana si în sus. Se efectueaza 5 serii de astfel de miscari. Miscarile trebuie sa fie
separate

una de cealalta.

7. se deschide gura cu un departator si daca se vede corpul strain acesta se îndeparteaza

8. daca nu se vede corpul strain se repeta timpii 3-6 pâna când manevrele sunt urmate de

succes.

Sugarul care s-a înecat cu mâncare sau cu un obiect trebuie aşezat pe antebraţ cu faţa în jos,

susţinându-i capul cu mâna, astfel încât acesta să fie mai jos decât toracele. Aplică cinci lovituri
scurte şi ferme pe spatele bebeluşului, între omoplaţi. Dacă nu se eliberează căile aeriene, se

susţine capul şi se întoarce copilul pe coapsă cu faţa în sus şi cu capul în jos. Se pun două-trei

degete pe partea inferioară a sternului şi se apasă de cinci ori de jos în sus. Corpul străin se

îndepărtează cu degetele numai dacă poate fi văzut în gura micuţului

ADENOIDITA ACUTA

Reprezintă inflamaţia amigdalei epifaringiene Luschka. Se întâlneşte frecvent la copii, când

ţesutul limfatic de pe bolta rinofaringelui este bine reprezentat iar mijloacele de apărare
generală sunt reduse. Afecţiunea se întâlneşte rar izolată şi mai frecvent asociată cu rinita acută
sau cu laringotraheobronşita acută.Cauza principală a adenoiditei acute o constituie infecţiile
banale, epidemiile de gripă, rinitele acute.

Simptomele sunt variabile, în funcţie de gravitatea bolii şi de vârsta copilului. La sugar,

adenoidita acută debutează brusc prin temperatură ridicată, obstrucţie nazală care-l împiedică
să se alimenteze şi scade ponderal, frisoane, agitaţie, otalgie, convulsii datorită febrei. La
palpare se constată adenită subangulomandibulară, jugulo-carotidiană.

Rinoscopia anterioare decelează congestia şi hipertrofia cornetelor nazale, secreţii

seromucoase în nas, după câteva zile rinoreea devine mucopurulentă. La bucofaringoscopie se
vizualizează secreţii mucopurulente care se scurg din rinofaringe pe peretele posterior al
faringelui, mucoasa faringiană congestionată. Adenoidita acută are evoluţie benignă şi se
vindecă în decurs de 7-8 zile cu tratament simptomatic. În alte cazuri, care ţin de terenul
deficitar sau de agresivitatea germenilor microbieni pot aparea complicaţii (laringită subglotică,
bronhopneumonii acute, spasm glotic, otită medie acută, abces retrofaringian). Afecţiunea este
recidivantă în special în sezoanele reci şi umede.

TRATAMENT La sugar trebuie restabilită permeabilitatea nazală în vederea facilitării

alimentaţiei. Se utilizează ser fiziologic călduţ de 3-4 ori pe zi, aspirarea secreţiilor nazale, se
administrează şi dezinfectante nazale. Febra se combate prin supozitoare cu aminofenazonă iar
procesul infecţios cu antibiotice injectabile. Se asociază ceaiuri calde, vitamine,.

În caz de adenoidite trenante sau repetate care întreţin complicaţii - amigdalite repetate,
sinuzite cronice, otite medii acute congestive sau supurate - se practică adenoidectomia, la 2-3
săptămâni după trecerea puseului acut şi după investigarea hematologică şi pulmonară.
 Polipii nazali

Sunt  formațiuni comune, benigne, care se dezvoltǎ în nas sau sinusuri. Aceștia sunt adesea
asociați cu alergii, cu astmul bronșic sau cu sinuzita cronicǎ. Polipii nazali sunt dificili de
tratat din cauza recurenței. Atunci  cȃnd polipi nazali sunt mici și nu provoacǎ simptomatologie,
nu necesită tratament. Cu toate acestea, polipi nazali de dimensiuni mai mari pot bloca drenajul
normal de la nivelul sinusurilor. Atunic cȃnd se acumuleazǎ prea mult mucus  ȋn sinusuri, acesta
se poate infecta.Sunt formațiuni de culoare albǎ gelatinoase, ȋn timp ce  unii polipi pot fi fibroși.
Cele mai comune simptome date de aceastǎ afecțiune sunt senzația de „nas ȋnfundat”, dar și
pierderea mirosului.

Cauzele care duc la polipoza nazalǎ

Cauzele care duc la dezvoltarea polipilor nazali nu sunt pe deplin cunoscute. Polipii nazali se pot
forma la orice vȃrstǎ, dar sunt mai frecvenți la adulții tineri și cei de vȃrsta mijlocie. Polipii nazali
apar la aproximativ o persoanǎ din 100  iar aceștia sunt mai frecvenți ȋn cazul bǎrbaților decȃt ȋn
cazul femeilor.

Simptomele polipozei nazale

Polipii nazali sunt asociați cu inflamația mucoasei nazale sau a sinusurilor, care durează mai
mult de 12 săptămâni. Simptomele frecvente ale polipilor nazali sunt:

• Obstructie nazala

• anosmie

• Congestie nazalǎ

• Dureri faciale sau cefalee

• Presiune la nivelul feței

• prurit periocular

• Sforǎit(roncopatie)

Diagnosticarea polipozei nazale

Endoscopia nazală - ȋn cadrul procedurii un tub îngust, flexibil, cu o camerǎ video mică, permite
o examinare detaliată a nasului și a sinusurilor. 
Teste imagistice -  cu ajutorul unei tomografii computerizatǎ (CT) sau imagisticǎ prin rezonanțǎ
magneticǎ, se pot localiza polipii și se poate evalua gradul inflamǎrii.

Teste pentru identificarea alergiilor 

Testul pentru a identificarea fibrozei chistice -Testul standard de diagnostic pentru fibroza

chisticǎ este un test neinvaziv al transpirației, care determină dacă sudoarea copilului are un
conținut mai mare de sare decȃt cea normalǎ.

 Tratamentul polipozei nazale

Polipii nazali se pot trata medicamentos sau chirurgical.Tratamentul ȋncepe, de obicei, cu

medicamente, care pot face chiar și polipii de mari dimensiuni sǎ disparǎ: corticosteroizi nazali,
corticosteroizi injectabili, antihistaminice pentru tratarea alergiilor sau antibiotice pentru a
trata o infecție cronicǎ.

Tratamentul chirurgical este utilizat dupǎ ce tratamentul medicamentos nu a dat rezultatele

dorite. Polipectomie - ȋn cadrul  cǎreia polipii mici sau izolați pot fi complet eliminați cu ajutorul
unui mic dispozitiv de aspirare mecanicǎ. Procedura se poate realiza ȋn ambulatoriu.Chirurgie
endoscopica a sinusurilor, procedurǎ ce permite eliminarea polipilor

Ulcer aftos

Ulcerul aftos, sau stomatita aftoasa, se manifesta prin acele mici leziuni din cavitatea bucala,
dureroase, dar care de obicei se vindeca de la sine. Aproximativ 20% din populatie a fost
afectata la un moment dat de aceste afte bucale. Cei care prezinta aceasta leziune mananca cu
dificultate, deoarece durerea este potentata de atingere si unele alimente si fructe acide.
Leziunile ulcerului aftos apar in interiorul cavitatii bucale, pe obraji sau la baza gingiei, au forma
ovala sau rotunda si culoarea alba, rosie sau gri, cu marginea rosiatica.
In functie de marime, ulcerele aftoase se impart in trei categorii:
- Leziuni minore, ce au un diametru de la 1mm pana la 10mm. Acestea sunt cele mai intalnite
(80% din cazuri) si se vindeca in 7 - 10 zile.
- Leziunile majore (10% din cazuri) au un diametru mai mare de 10mm. Vindecarea dureaza
intre 10 si 30 de zile, ramanand cicatrice.
- Ulcerele herpetiforme (10% din cazuri) sunt formate dintr-o grupare de leziuni cu diametrul
mai mic de 3mm. Se vindeca in 7 - 10 zile.
Cauze Cauzele ulcerului aftos sunt necunoscute cu precizie, desi aceste leziuni sunt foarte
intalnite. In general sunt puse pe seama stresului si a lezarii tesutului.
Afectiunea poate fi produsa de factori ereditari sau iritanti, ori poate fi agravata de anumite
alimente, precum sucul de citrice, consumul excesiv de zahar sau mancarea picanta. Printre
cauze se mai pot numara si schimbarile hormonale, alergiile alimentare si stresul emotional.
Leziunile aftoase pot aparea la orice varsta, insa de obicei intre varstele de 10 si 40 de ani.
Femeile sunt mai predispuse decat barbatii. Deseori ulcerul aftos erupe in cazul infectiilor
virale.
Alte cauze pot include traume fizice - periaj prea zelos, aparate ortodontice metalice, fumatul,
proteze necorespunzatoare. Boli ale sistemului imunitar precum lupus, boala Crohn sau enterita
regionala, pot produce umflarea sau inflamatia tesutului.
Simptome
De obicei primul simptom este o senzatie de arsura sau prurit. Ulcerul aftos apare cu precadere
pe partile mobile ale cavitatii bucale - limba, interiorul buzelor si a obrajilor si la baza gingiei.
Leziunile apar la inceput ca niste pete rosiatice, apoi devin albicioase sau galbui, inconjurate de
un cerc rosu. De obicei leziunile se vindeca in 2 - 3 saptamani. De multe ori ulcerele aftoase
reapar. Leziunile dureroase pot produce lipsa poftei de mancare.

Tratament De obicei leziunile aftoase se vindeca de la sine, insa daca dimensiunile depasesc
10mm si vindecarea dureaza mai mult de trei saptamani aplicatii locale de tetraciclina sau
corticosteroizi, precum si analgezice pentru durere.
Se evita alimentele acide si picante, deoarece agraveaza afectiunea. Daca leziunile reapar
frecvent, sunt indicate analizele de sange, pentru a exclude alte posibile boli - boala Crohn,
enteropatia glutenica, enterita regionala, lupus sau chiar SIDA.

HERPES

Se întâlneşte în stări gripale, fiind recidivant. Este determinat de prezenţa unui virus în stare
latentă în celulele pielii şi care devine virulent, producând leziuni veziculoase ori de câte ori
apare o iritaţie locală sau o stare infecţioasă. Au sediul cu predilecţie, pielea aripii nazale şi
buzele.

HERPESUL ZOSTER (zona zoster) se localizează pe ramura maxilară a trigemenului şi determină

vezicule pe obraz, un versant al piramidei nazale, un vestibul nazal, o fosă nazală şi un
hemipalat. În zona zoster oftalmică veziculele apar pe tegumentele supraorbitale. Ceea ce este
caracteristic pentru zona zoster este că durerea precede erupţia şi poate să simuleze o
nevralgie dentara iar distribuţia erupţiei veziculoase este strict limitată la linia mediană (de-a
lungul traiectului nervos).
 TRAUMATISMELE NAZO-SINUSALE

TRAUMATISMELE NASULUI

Având în vedere poziţia centrală - în mijlocul feţei - a nasului, acesta este frecvent supus la
diverse traumatisme.

Etiopatogenia lezării piramidei nazale este legată de accidente de muncă, de circulaţie,

agresiune individuală, accidente casnice.

Simptomatologia este strâns legată de formele anatomo-clinice.

Cea mai simplă formă clinică este escoriaţia piramidei nazale, unde este interesat numai
stratul tegumentar, cu aspect de zgârietură.

Contuzia reprezintă zdrobirea ţesuturilor, fără leziuni de continuitate, care determină

echimoze şi hematoame.Nu necesită tratament pe cale generală, ci numai local, igiena cu
antiseptice, comprese reci.

Plăgile pot fi superficiale sau profunde, , având marginile netede sau neregulate. Necesită
toaleta cu apă oxigenată, cloramină, sutura şi, pe cale generală, tratament cu antibiotice.

Oasele proprii nazale pot fi traumatizate, în funcţie de agresivitatea agentului cauzal, sub
formă de fisură sau de fractură. Oasele proprii pot fi fracturate singure sau în contextul unei
agresiuni mai violente când pot fi interesate şi oasele vecine - maxilarelor, septul nazal,
sinusurile paranazale, orbita- sau pot apare în cadrul unui traumatism cranio-cerebral şi pot fi
traumatisme închise (fără plagă) sau deschise (cu plagă).

Deformările şi aspectul clinic sunt dependente de mecanismul de producere al fracturii,

de forţa şi direcţia loviturii

Bolnavii cu fractura oaselor proprii nazale acuză epistaxis, durere nazală, obstrucţie
nazală, prezenţa sau absenţa plăgii nazale, înfundarea piramidei nazale (când agentul
traumatizant acţioneaza antero-posterior) sau laterodeviere (când lovitura este laterală),
crepitaţii osoase şi mobilitate anormală la palpare. La inspecţie se observă echimoze
palpebrale )în ochelari), cu lărgirea distanţei interpalpebrale.
 Radiografia piramidei nazale stabileşte tipul de fractură.

Tratamentul urmăreşte reducerea ortopedică a focarului de fractură cu contenţia

internă şi externă a piramidei nazale, care se menţine timp de 5 zile, sub protecţie antibiotică
şi antialgice.

La nivelul septului nazal se întâlnesc hematoame, luxaţii şi fracturi.

Hematomul septului se manifestă prin durere, senzaţie de jenă şi tensiune intranazală,

obstrucţie nazală totală, bilaterală, anosmie, rinolalie închisă. Se poate resorbi spontan
(hematom mic), se poate infecta secundar (abces al septului) sau organiza fibros (îngroşare
definitivă a septului).

Hematomul de sept beneficiază de tratament chirurgical, prin incizie şi drenare, urmate

de tamponament anterior bilateral 24-48 ore, antibiotice.

Acelaşi tratament şi pentru abcesul de sept.

Luxaţiile nasului interesează oasele proprii şi cartilajul septal. Lovitura laterală luxează
oasele proprii nazale, modificând forma rădăcinii nasului.

FRACTURILE SINUSURILOR PARANAZALE

Pot interesa pereţii anterior, superior, intern, extern, inferior ai sinusului maxilar iar la nivelul
sinusului frontal - pereţii anterior, inferior sau posterior, asociindu-se cu leziuni cerebrale.

La inspecţie se constată înfundarea peretelui anterior cu echimoze palpebrale şi

periorbitare, tumefacţia părţilor moi şi durere locală, palparea evidenţiind deformarea
conturului osos.

Radiografia sinusurilor anterioare ale feţei stabileşte prezenţa fracturii.

Tratamentul este strict chirurgical, de explorare a sinusului cu eschilectomie parţiala,

reducerea şi contenţia intrasinuzală a fragmentelor fracturate.

Atunci când traumatismul este mai violent, se produc fracturi complexe, orizontale, ale
feţei (ambele maxilare, piramida nazală, craniul) ce necesită îngrijiri în serviciile de chirurgie
maxilo-facială şi neurochirurgie.

Mutilările şi amputaţiile piramidei nazale se produc prin obiecte tăioase şi necesită,

după vindecare, operaţii plastice.
TRAUMATISMELE FARINGELUI

Faringele poate fi lezat pe cale internă sau externă.

Pe cale internă se produce traumatizarea sa prin ingerare voluntară sau accidentală de

substanţe corozive care produc edem local reacţional , tulburări respiratorii şi de deglutiţie.

Arsurile faringelui pot fi provocate de absorbţia voluntară sau accidentală a unor

substanţe chimice ( sodă caustică) , de un jet de vapori fierbinţi sau de gaze iritante.

Subiectiv : durere foarte vie , care ulterior se atenuează.

Tratamentul arsurilor se face cu gargarisme locale alcaline şi antiseptice , administrare de

antialgice , iar în cazul leziunilor profunde - pentru a evita infecţia bacteriană - se administrează
antibiotice pe cale generală.

Înţepăturile de viespe pot fi extrem de grave prin edemul alergic care se instalează rapid
la nivelul hipofaringelui ; apar fenomene dramatice de insuficienţă respiratorie acută care poate
periclita viaţa bolnavului.

Tratamentul în acest caz trebuie să fie energic , cu antiedematoase.

Tot pe cale endofaringiană se pot produce plăgi ale mucoasei aşa cum se întîlnesc la copiii
care ţin în gură obiecte ascuţite (creion) şi la care , prin cădere se produc leziuni ale mucoasei
palatului , amigdalei , peretelui posterior.Tratamentul constă în dezinfecţia plăgii şi sutură.

Pe cale externă , faringele poate fi traumatizat în accidente de muncă , de circulaţie ,

tentative de suicid în care se produce secţionarea părţilor moi ale gîtului , laringelui şi
hipofaringelui - traumetism deschis faringo-laringian.

Recunoaşterea cointeresării faringiene se face pe prezenţa salivei în plagă.

Tratamentul se face în clinica O.R.L. şi constă în explorarea şi sutura plăgii la care se

adaugă tratament antibiotic , şi antialgic.

TRAUMATISMELE LARINGELUI SI TRAHEEI

Laringele şi traheea pot fi traumatizate pe cale externă şi internă, realizând

traumatisme deschise, închise şi prin arsuri accidentale. Se mai întâlnesc şi traumatisme vocale.
 Diagnosticul pozitiv al traumatismelor de laringe şi trahee depinde de cunoaşterea
istoricului şi a condiţiilor etiologice, de simptomatologia clinică, de examenul obiectiv al
laringelui şi de examenul radiologic.

Traumatismele deschise laringotraheale sunt reprezentate de plăgile penetrante ale laringelui

şi conductului laringotraheal produse prin obiecte tăioase (în scop de suicid sau de omucidere),
proiectile (plăgi de război sau atentate criminale) sau obiecte contondente (accidente rutiere,
sport). Tabloul clinic al unui traumatism deschis este în funcţie de natura şi dimensiunile
leziunilor. Accidentatul este în stare de şoc traumatic şi hemoragic. Dispneea este evidentă şi se
explică prin stenoza mecanică realizată de aspiraţia ţesuturilor moi secţionate la nivelul plăgii
şi prin inundaţia traheobronşică de către sângele şi saliva inhalate.

La examenul obiectiv atrage atenţia caracterul suflant al plăgii şi sediul ei mediocervical

anterior. Sângele musteşte în plagă în timpul respiraţiei iar ţesuturile sunt tumefiate Prezenţa
salivei în plagă pledează pentru cointeresarea faringelui şi esofagului.

Tratamentul se va adresa combaterii complicaţiilor imediate (asfixie, şoc, infecţie) şi

refacerii structurilor anatomice. În caz de interesare faringiană sau esofagiană se pune sondă
de alimentaţie nazoesofagiană.

Tratament : antibiotic, antialgic.

Traumatismele închise laringotraheale - apar prin lovirea gâtului cu un obiect contondent sau
compresiunilor pe laringe şi trahee, fie manuale (tentative de omucidere) fie prin spânzurare
(sinucidere sau omucidere). În urma acestor agresiuni asupra laringelui pot apare : comoţia
laringiană (pierderea cunoştinţei prin reflex inhibitor bulbospinal şi laringospasm tranzitor),
contuzia laringelui şi a ţesuturilor din jur (echimoze şi hematoame), luxaţia cricotiroidiană sau
cricoaritenoidiană sau fracturi ale hioidului, tiroidului, cricoidului.

În momentul traumatismului, pacientul acuză o durere extrem de vie, sincopală, cu

pierderea cunoştinţei, care poate merge până la moarte. Disfonia este dureroasă, poate merge
până la afonie, însoţită de tuse iritativă, chintoasă, disfagie, odinofagie, cu durere în punct fix şi
pledează pentru fractura de cartilaj. În cazurile grave, tabloul clinic este dominat de dispnee şi
asfixie, cianoză, sudori reci. Prezenţa hemoptiziei şi a emfizemului subcutanat indică lezarea
mucoasei laringiene sau traheale.

Palparea laringelui decelează împăstarea locală, sensibilitate dureroasă regională,

emfizem subcutanat şi mobilitatea anormală a lamelor tiroidiene.

Laringoscopia indirectă pune în evidenţă edem echimotic al coroanei laringiene şi o

infiltraţie hematica a corzilor vocale, echimoză şi o tumefiere pe repliurile aritenoepiglotice;
imobilitatea unei corzi vocale se constată în fracturi şi luxaţia cricoaritenoidiană. Se mai pot
evidenţia rupturi de mucoasă, muşchi, proeminenţa unor fragmente de cartilaj în lumen.

Radiografia simplă a laringelui decelează prezenţa unui emfizem sau hematom

voluminos.

Radiografia toracică evidenţiază pneumomediastin sau pneumotorax în caz de leziune

traheală toracică.

CONTUZIA LARINGIANĂ se manifestă cu dispnee, disfonie totală şi disfagie, fără emfizem

cervical, cu edem important şi pareza corzilor vocale.

FRACTURILE LARINGELUI

Prezintă emfizem cervical, dispnee, iar laringoscopic se constată rupturi de mucoasă sau
muşchi, edem cu blocarea unui hemilaringe.

FRACTURA TRAHEEI

Fractura traheei cervicale provoacă şoc iniţial şi dispnee importantă, tuse, hemoptizie,
emfizem subcutanat accentuat, însoţit de pneumomediastin şi pneumotorax.

LUXATIILE LARINGELUI

Pot fi izolate sau asociate cu o plagă şi cu o fractură de laringe.

Luxatia cricotiroidiană se manifestă prin dureri vii şi disfagie accentuată, perceperea

unei proeminenţe deasupra cricoidului dată de cornul mic al tiroidului. Laringoscopia arată
translaţia laterală a glotei, iar pe radiografii se observă coloana aeriană laringiană basculată pe
partea opusă luxaţiei.

Luxaţia cricoaritenoidiană prezintă voce bitonală, coarda vocală imobilă şi hematică în

porţiunea posterioară, cu aritenoidul basculat înainte, peste orificiul glotic.

Din punct de vedere al gravităţii se disting traumatisme închise benigne, de gravitate

medie şi foarte grave. Formele benigne şi cele de gravitate medie au simptomatologie discretă
şi cu retrocedare în primele 48 ore de la accident, fără emfizem discret cervical, iar la
laringoscopie, aspect edematos şi echimotic al laringelui.

În formele grave, dispneea domină tabloul clinic, emfizemul cervical este accentuat
şi laringoscopia agravează dispneea. În cazurile extreme doar traheotomia de urgenţă mai
poate salva viaţa bolnavului.
 Tratamentul constă din administrarea de antibiotice, corticoterapie, oxigenoterapie,
reconstrucţia structurilor lezate, traheotomie dacă este nevoie.

ARSURILE ACCIDENTALE ALE LARINGELUI

Sunt arsuri termice sau chimice, produse pe cale internă, în urma ingerării sau inhalării
de lichide sau vapori fierbinţi sau toxici. Ingestia de substanţe caustice (sodă caustică, acizi,
baze) determină leziuni corozive similare celor din esofagita postcaustică.

CLINIC, în ingerarea substanţelor caustice domină tulburările respiratorii. Obiectiv -

edem puternic al coroanei laringiene ce însoţeşte leziunile bucofaringiene. Arsurile prin inhalare
interesează tot arborele respirator, producând fenomene bronho-pulmonare şi determină
intoxicaţie generală. Arsurile termice produc edem laringian, asociat cu edem traheobronşic şi
alveolar (edem pulmonar).

Zonele de edem se acoperă de false membrane albe. Ele sunt responsabile de

accidente asfixice, care necesită traheotomie; acestea provoacă ulterior stenoze cicatriciale.

Substanţele chimice inhalate pot fi : amoniacul (fabricarea gheţei, îngrăşăminte azotate),

clorul (dezinfecţie, decolorare), acidul sulfuric (dezinsecţie), acidul azotic (îngrăşăminte,
explozivi); acestea exercită o acţiune iritantă asupra căilor respiratorii, provocând spasme ale
glotei, laringotraheobronşita sufocantă şi edem pulmonar.

Gazele de luptă sunt clasificate în gaze iritante lacrimogene (bromura de benzil,

cloracetofenona) şi iritante respiratorii, gaze sufocante (clor, fosgen, trifosgen, surpalita,
cloropicrina), vezicante (iperita şi lewizita) şi toxice generale care se fixează pe hematii, pe care
le distrug (acidul cianhidric şi clorura de cianogen). La acestea se adaugă neurotoxicele care
sunt substanţe organofosforice ce pătrund în organism prin inhalare şi pe cale cutantă (tabun,
sarin, soman).

TRATAMENTUL constă din antibiotice, corticoterapie, analgezice, sedative.

TRAUMATISMELE VOCALE

Apar prin folosirea exagerată sau defectuoasă a aparatului fonator.

Sunt traumatisme vocale acute care apar la cântăreţi, în cursul reprezentaţiei sau la
repetiţii şi traumatisme vocale cronice, care apar treptat, de-a lungul anilor, prin surmenaj sau
malmenaj vocal, sub forma unor leziuni de laringită cronică.
 Traumatismele vocale acute au la bază efortul muscular deosebit sau prelungit al
muşchilor intrinseci ai laringelui, la care se adaugă tulburările vasomotorii intense, la nivelul
corzilor vocale (hipervascularizare, ectazii vasculare, hemoragie submucoasă bruscă) şi
traumatismul mecanic al mucoasei laringiene, care duce la formarea unui edem localizat.

TRATAMENTUL urmăreşte punerea în repaus a organului vocal, la care se adaugă

tratament hemostatic şi reeducare fonică, cu evitarea exceselor vocale.

CORPII STRĂINI LARINGIENI

Localizarea corpilor străini laringieni reprezintă între 5 şi 14% din corpii străini ai căilor
aeriene inferioare (majoritatea corpilor străini pătrund în arborele traheobronşic, în laringe se
opresc cei voluminoşi sau cei ascuţiţi). Ca şi în cazul celorlalţi corpi străini, copiii furnizează
procentul cel mai mare de cazuri, ei ducând totul la gură în timpul jocului. Bătrânii edentaţi şi
cu hiporeflexie faringo-laringiană urmează în ordinea frecvenţei.

Cei mai frecvenţi corpi străini sunt exogeni, inerţi organici (oase, pâine, carne, seminţe)
sau anorganici (proteze dentare, cuie, ace). Corpii endogeni sunt reprezentaţi de false
membrane şi cruste. Localizarea se face prin mecanismul de aspiraţie, la copii în timpul jocului,
la alienaţii mintali şi nevropaţi, în somnul fiziologic şi anestezic, în intervenţiile chirurgicale pe
cavităţile supralaringiene, la profesioniştii care ţin în gură ace, cuie. Unii corpi străini pot ajunge
în laringe în cursul unui accident de vomă, în stare de ebrietate. Un corp străin nazal poate fi
împins, prin coane, şi cade în laringe.

Sediul lor poate fi regiunea supraglotică sau glotică, unde sunt aşezaţi în plan sagital,
paralel cu corzile vocale. Corpii străini voluminoşi determină moartea prin asfixie.

Dacă corpul străin nu obstruează complet laringele, bolnavul prezintă sufocare, accese
de tuse, teamă, apnee, greaţă şi vărsături, cianoza feţei, după care rămâne o respiraţie
striduloasă, însoţită de tuse iritativă.

Disfonia apare atunci când corpul străin ocupă glota, iar disfagia este prezentă în corpii
vestibulului laringian. Treptat, semnele de debut se estompează sau dispar, corpul străin
devenind tolerat. Ca semne permanente rămân uşoară dispnee de tip laringian, cornaj, mai rar
tiraj, voce răguşită şi durere locală.

Confirmarea diagnosticului o dă examenul laringoscopic.

Radiografia laringiană este utilă în corpii străini radioopaci (metalici, osoşi).

TRATAMENTUL corpilor străini laringieni este reprezentat de extragerea lor.

CORPII STRĂINI TRAHEOBRONŞICI

Prin corpi străini se înţeleg toate obiectele solide, exogene sau endogene, susceptibile să
obstrueze complet sau parţial lumenul unuia din elementele arborelui traheobronşic.

Se manifestă ca şi corpii străini laringieni la copii, la alienaţi, beţivi.

Natura corpilor străini este similară celor laringieni.

SIMPTOME

o fază de inhalare care este, în general, foarte dramatică putând ajunge la stare sincopală şi
moarte subită;

o fază de toleranţă, cu dispnee importantă, cornaj, şuierat. Radiografia permite localizarea

corpului străin, dacă acesta este opac. Încet, încet, se instalează o hiperventilaţie a segmentului
pulmonar corespunzător.

Dacă corpul străin este necunoscut, ignorat, afecţiunea intră în cea de-a treia fază, care este
faza complicaţiilor, fie complicaţii laringo-traheale (edem laringo-traheal), fie complicaţii
pulmonare (traheobronşite, pneumopatie acută) sau, pe termen lung - pseudoastm, falsa
tuberculoză, cancer bronşic.

La sugari, afecţiunea este extrem de gravă.

Endoscopia confirmă diagnosticul şi permite vizualizarea obiectului. Atunci când corpul străin
este necunoscut, diagnosticul diferenţial cu o rinolaringo-traheită acută sau o pneumopatie
acută dispneizantă este dificil.

TRATAMENT

Dacă localizarea este înaltă, trebuie făcută o traheotomie imediat, aceasta permiţând respiraţia
şi aspiraţia şi, uneori, extracţia corpului străin. Dacă nu, trebuie făcută o bronhoscopie, după o
medicaţie antiinfecţioasă, antispastică, tonicardiacă şi antiinflamatorie. Este vorba de un
accident care rămâne încă grav, în ciuda progresului endoscopiei : mortalitatea postoperatorie
este minimă la adult, ajungând la 5% la copil.

TRAUMATISMELE URECHII

Traumatismele urechii externe

Urechea externă este cea mai expusă traumatismelor, putându-se întâlni : contuzii, plăgi,
muşcături (de animale sau de om), zmulgeri de pavilion, arsuri, degerături, fracturi.

Pavilionul poate fi contuzionat prin cădere sau lovituri (la boxeri şi luptători), consecinţa fiind
apariţia hematomului pavilionar sau a othematomului.

La inspecţie se observă tumefierea ovoidă echimotică-violacee care şterge reliefurile anatomice

de la acest nivel elastică şi renitentă.

Hematoamele mici se pot rezorbi spontan sau după puncţie evacuatoare urmată de
pansamente compresive. Cele mari se tratează chirurgical, prin drenare cu rezecţie de cartilaj
pe faţa posterioară a pavilionului şi prin pansament transfixiant compresiv menţinut 5-6 zile
postoperator. Fără intervenţie chirurgicală se organizează fibros (deformare definitivă) sau se
infectează secundar determinând pericondrite de pavilion.

Plăgile (prin tăiere sau muşcătură) pot fi superficiale (piele) sau profunde (interesarea
cartilajului). Există şi secţionări totale sau zmulgeri de pavilion. Se tratează prin toaletă, sutură
şi refacerea integrităţii anatomice a pavilionului, sub protecţie de antibiotice şi ser antitetanic.

Arsurile (combustiile) şi degerăturile (congelaţiile) pavilionului sunt consecinţa efectelor unor

agenţi fizici (soare, ultraviolete, raze Roentgen, vapori fierbinţi şi, respectiv, frigul, iernile
geroase) sau chimici (substanţe caustice - acid sulfuric-). În leziunile de gradul I tegumentele
pavilionului sunt hiperemiate, edemaţiate, calde şi dureroase. Vindecarea se obţine spontan în
3-4 zile. În leziunile de gradul II apar flictene cu conţinut sero-citrin, care în leziunile de gradul III
se transformă în flictene sangvinolente sau în escare intradermice. Vindecarea se face cu
posibilă pigmentare în primul caz şi cu sechele (cicatrice, discromie, supuraţie) în al doilea caz.
În leziunile de gradul IV se formează o escară dermică totală, uscată, rigidă şi anestezică.
Vindecarea nu este posibilă decât prin grefare, după eliminare chirurgicală. Arsurile şi
degerăturile se pot infecta secundar, producând pericondrite cu vindecări retractile inestetice.

Tratamentul constă în cazul leziunilor de gradul I în fricţionarea pavilionului cu zăpadă sau

atingeri locale cu ulei camforat ori cu tinctură de benzoe (în degerături) şi din aplicarea pe
pavilion de comprese alcoolizate (în arsuri). În leziunile avansate (gradul II, III, IV) se
îndepărtează flictenele şi ţesuturile necrozate (escare) şi se aplică local produse farmaceutice
pe bază de antibiotice, sulfamidă şi hidrocortizon (oxicort, bioxiteracor) ori violet de genţiana 2-
4% sau nitrat de argint 5%. Conductul auditiv extern se protejează prin tampoane de vată
îmbibate în alcool 600. Profilaxia degerăturilor se face protejând urechile de ger (purtarea
căciulei şi apărătorilor de urechi).

Plăgile conductului se întâlnesc asociate cu cele ale pavilionului sau izolate, ca urmare a
introducerii în conduct, în scopul curăţirii lui sau a calmării pruritului, a unor obiecte sau
instrumente (agrafe, ace de păr, scobitori, chibrituri, creioane etc.) sau a unor tratamente
efectuate incorect (timpanotomie în peretele posterior al conductului, rănirea cu seringa Guyon
în cursul unei spălături auriculare, în încercarea de extrgere instrumentală a unui corp străin
etc.). Prin infectare pot genera furunculoze sau otite externe difuze.

Se tratează prin băi auriculare cu alcool 60-700 sau prin introducerea în conduct a unei meşe
sterile îmbibată în alcool.

Fracturile conductului sunt consecutive loviturilor sau căderilor pe bărbie sau iradierii în
conduct a unei fracturi de bază de craniu.

Otoscopic se observă prezenţa de sânge în conduct şi proieminenţa cu plaga profundă a

peretelui anterior al conductului.

Tratamentul se rezumă la tamponamentul strâns al conductului care reduce şi contenţionează

fragmentele osoase deplasate şi antibioterapie 5-7 zile.

Traumatismele urechii medii

Traumatismele timpanului

Timpanul poate fi traumatizat în moduri diferite, fie prin instrumente solide (ac de tricotat), fie
prin variaţii de presiune, fie în cursul unei fracturi a cadrului timpanal. Bolnavul resimte imediat
o durere vie şi prezintă otoragie. Mai acuză acufene şi surditate. Secundar, poate apărea o
suprainfecţie.

Tratamentul va fi antiinflamator şi antibiotic local şi, eventual, şi general. De obicei, se obţine

vindecarea.

Accidente auriculare prin variaţii de presiune

Cauzele sunt multiple : fie variaţii de presiune la aviatori sau paraşutişti, fie variaţii brutale de
presiune la scafandri, muncitorii care lucrează sub clopot în porturi, fie consecutiv deflagraţiei,
suflului exploziei.

Încadrăm în acest grup şi accidentele banale din viaţa curentă cum ar fi palma ermetic aplicată
pe conductul auditiv extern.

Din punct de vedere simptomatic este vorba de un fenomen brutal ce determină creşterea
tensiunii lichidelor labirintice şi se manifestă prin vertij, dezechilibru, acufene cu tonalitate
înaltă şi hipoacuzie brutală. La otoscopie putem vedea un timpan echimotic şi îngroşat. Din
punct de vedere terapeutic, este vorba de un tratament local : antibiotic, cortizon. Tratamentul
general constă în calmante şi antiinflamatorii.

Traumatismele cavotimpanului apar direct (prin armă de foc - război, suicid, omucidere) sau
indirect (în cursul fracturilor de stâncă).

Când timpanul nu prezintă leziuni, otoragia lipseşte, sângele se acumulează în cavotimpan şi se

constituie hemotimpanul manifestat prin durere, hipoacuzie, timpan roşu-violaceu, bombat.
Hematomul casei se poate vindeca spontan prin rezorbţie sau drenaj tubar, se poate infecta
secundar (otită medie supurată) sau se poate organiza fibros (surditate definitivă).

Tratamentul constă din hemostatice, antibiotice şi timpanotomie cu aspiraţia sângelui din casă,
sub microscop.

Fracturile mastoidei sunt consecinţa unor loviri directe cu obiecte contondente sau tăioase, ori
a iradierii unei fracturi din vecinătate (stâncă sau occipital) şi pot interesa canalul lui Fallope şi
labirintul (paralizie facială, surditate de percepţie, tulburări vestibulare).

Se tratează chirurgical.

Traumatismele urechii interne

Fracturile stâncii

Este vorba de accidente relativ frecvente în cadrul traumatismelor craniului. În funcţie de

localizare, putem întâlni tulburări diferite : surditate de transmisie (hemoragie timpanală,
luxarea osişoarelor, ruptura lanţului osicular); în toate aceste cazuri se poate suprapune peste
aceste leziuni o atingere variabilă, mai mult sau mai puţin temporară, a cohleei prin comoţie
labirintică antrenând, în plus, o surditate de percepţie parţială, surdităţi de percepţie totale,
paralizii faciale etc.

Clasificarea radio-anatomo-clinică cea mai frecventă este următoarea:

fracturi timpano-labirintice - interesează urechea medie şi urechea internă. Este vorba de o

fractură axială în raport cu axa stâncii sau o fractură oblică posterioară. Când este interesată
urechea medie, bolnavul prezintă o otoragie şi poate avea semne de paralizie facială (prin
atingerea canalului Fallope); dacă este fracturat şi labirintul vom constata un sindrom vestibular
important cu areflexie şi o surditate de percepţie totală.

fracturile labirintului fără ruperea timpanului - interesează numai urechea internă. Opate fi
vorba de fracturi transversale fie iradiate, fie limitate la stâncă. În acest ultim caz, fractura
poate fi capsulară, adică să nu intereseze decât capsula otică, sau poate fi microscopică.
Urechea medie rămâne intactă, bolnavul nu va prezenta nici otoragie, nici ruptură timpanală.
Din contră, după regresia edemului facial şi a obnubilării cerebrale, putem vedea simptomele
paraliziei faciale (atingerea canalului Fallope) şi semnele distrucţiei urechii interne - areflexie
vestibulară şi surditate de percepţie totală.

Dacă fractura nu interesează decât osul periostic, capsula otică fiind cruţată, putem întâlni
numai o paralizie facială.

fracturi timpanice şi extralabirintice

Numite încă fracturi longitudinale, aceste fracturi interesează urechea mediedar trec înaintea
sau înapoia labirintului, care nu va fi afectat. Bolnavul va prezenta deci, otoragie. Bolnavul mai
poate prezenta o atingere a nervului facial la nivelul ganglionului geniculat. Hipoacuzia, atunci
când există, este de transmisie pură sau mixtă dar, niciodată nu vom întâlni surditate totală.
Participarea urechii interne este determinată de comoţia labirintică concomitentă. În unele
cazuri, şocul traumatic determină o luxaţie a osişoarelor determinând apariţia unei surdităţi de
transmisie.

Din punct de vedere terapeutic, în afara tratamentului imediat de deşocare şi a tratamentului

antiinfecţios, eventual şi antiinflamator, va trebui ulterior, efectuat tratamentul otologic
propriu.zis. Dacă există o infecţie supraadăugată putem face mastoidectomie şi, uneori,
labirintotomie; dacă nu există decât surditate de transmisie, o explorare chirurgicală va fi
totdeauna necesară; dacă există paralizie facială se impune operaţia, chirurgia posttraumatică a
nervului facial dă rezultate foarte bune, fie prin simpla decompresiune a nervului, fie prin
sutură, fie prin grefă dacă nervul a fost rupt sau zdrobit.

Comoţia labirintică

Orice deplasare a conţinutului cavităţilor urechii interne este o comoţie labirintică. Este vorba
de traumatisme cu sau fără fractură.

Circumstanţele etiologice determină, pe de o parte un traumatism sonor datorită undei sonore

care apare cu ocazia unui traumatism iar, pe de altă parte, un şoc lichidian, comoţia propriu-
zisă, ce antrenează o reacţie edematoasă cu hipertensiune secundară în urechea internă şi
comoţie cerebrală concomitentă.

Simptome

Dacă este vorba de o comoţie labirintică adevărată, aceasta se va manifesta prin semne cohleo-
vestibulare precise. În afara semnelor generale determinate de comoţia cerebrală şi de şoc,
vom întâlni vertij de tip periferic, bine sistematizat, nistagmus de poziţie, proba Romberg
pozitivă, mers deviat de partea bolnavă (cu ochii închişi); probele nistagmice arată o
hipovalenţă de partea bolnavă. Din punct de vedere cohlear, bolnavul prezintă o hipoacuzie de
percepţie.

Dacă este vorba de o comoţie cerebrală cu tulburări vestibulare, simptomele cerebrale

primează asupra simptomelor vestibulare, senzaţia vertiginoasă este mai puţin intensă, mai
vagă, dezechilibrul este mai important ca vertijul adevărat, nu există cădere, nici vărsături sau
nistagmus, Romberg-ul este negativ.

Aceste elemente intră în cadrul sindromului subiectiv al traumatizaţilor cranieni, semnele se

ameliorează, în general într-un interval relativ lung, uneori, după mai mulţi ani; în orice caz,
comoţia fragilizează urechea internă faţă de agresiunile ulterioare.

Corpii străini auriculari

Prin corpi străini auriculari se înţeleg corpii străini introduşi accidental sau voluntar în conductul
auditiv extern (corpi străini exogeni) sau formaţi în interiorul conductului (corpi străini
endogeni) prin acumularea secreţiilor glandelor ceruminoase (dopul de cerumen) sau a
lamelelor de epiteliu descuamat (dopul epidermic).

a) Corpii străini exogeni

Corpii străini exogeni se întâlnesc atât la copii cât şi la adult într-o gamă foarte variabilă : boabe
de vegetale, bile, fragmente de plastic. Hârtie, gumă, fragmente metalice - ceea ce realizează
corpii străini inerţi sau insecte vii pătrunse accidental în conduct, larve depuse de insecte (la
bolnavii cu supuraţie auriculară cronică) - constituind corpii străini animaţi.
Corpii străini din conductul auditiv extern se comportă variabil în funcţie de natura lor. Astfel,
corpii străini vegetali, fiind higroscopici, se pot umfla, îşi măresc volumul, obstruează în
totalitate conductul, se pot suprainfecta generând otite externe difuze.

Simptomatologia pe care o acuză bolnavii cu corpi străini animaţi (purici, ţânţari, musculiţe,
fluturi) constă din semne puternic subiective : vâjâituri intense şi crize de vertij.

În cazul corpilor străini inerţi, simptomatologia este sub formă de jenă auriculară, uşoară
hipoacuzie.

Unii corpi străini pot fi ascuţiţi (fire de iarbă) şi generează durere auriculară, otoragie.

Diagnosticul se stabileşte uşor, pe baza anamnezei şi a examenului obiectiv.

Copiii îşi introduc din joacă, din curiozitate, diverşi corpi străini - boabe de fasole sau porumb,
fragmente de jucării.

La adulţi, corpii străini ajung în ureche în mod voit, cu scopul de a calma durerile dentare (sunt
introduse în ureche fragmente de usturoi, care conţin arsenic). Aceste fragmente ulterior nu
mai pot fi extrase şi, dacă bolnavul întârzie 2-3 zile, datorită usturoiului care irită tegumentul
vor apărea otite externe, foarte dureroase.

Tratamentul acestor corpi străini exogeni este relativ uşor - în principiu, se extrag prin spălătură
auriculară. Corpii străini vegetali higroscopici întâi se deshidratează prin băi auriculare cu alcool
600, timp de 1-2 zile şi apoi se extrag prin spălătură auriculară.

Corpii atrăini auriculari inclavaţi sau care depăşesc istmul conductului auditiv se extrag numai
de către specialistul ORL, sub anestezie locală sau generală şi sub microscopul operator cu
instrumentar de cofochirurgie.

La copii, extragerea corpilor străini se face după o imobilizare bună sau sub anestezie generală
pentru a evita lezarea conductului auditiv extern, a timpanului şi a structurilor urechii medii.

b) Corpii străini endogeni

Dopul de cerumen este cel mai frecvent corp străin auricular. Poate fi unilateral sau bilateral.

El se formează din secreţia glandelor ceruminoase din conductul auditiv extern, pe un conduct
auditiv cu configuraţie anormală ca mărime, cu hipersecreţie ceruminoasă.

Bolnavii cu dopuri de cerumen sunt “abonaţi” la cabinetul ORL.

Simptomatologia constă din hipoacuzie, acufene sau vertij. Hipoacuzia se accentuează după
baie, în urma pătrunderii apei în conduct, aceasta favorizând umflarea cerumenului şi
obstrucţia completă a conductului.

Obiectiv, se constată prezenţa dopului de cerumen care este de culoare maroniu-închis.

Dopul epidermic este foarte rar, apare din descuamarea epidermei conductului sub formă de
lamele care se depun concentric şi duc la formarea unui dop.

Simptomul pe care îl determină este hipoacuzia.

La examenul otoscopic se prezintă de culoare albicioasă, aderent de pereţii conductului.

Tratamentul corpilor străini endogeni se rezumă, în majoritatea cazurilor, la spălătură

auriculară. Atunci când dopul de cerumen este deshidratat şi lipit de pereţii conductului auditiv
se încearcă ramolirea dopului de cerumen cu băi auriculare cu apă oxigenată sau substanţe
uleioase (ulei de bucătărie, glicerină) timp de 1-2 zile, după care se practică spălătura
auriculară.

Pentru dopul epidermic prima tentativă constă din ramolirea cu substanţe keratolitice (alcool
salicilic 1-2%) după care se extrage, fie prin spălătură auriculară, fie cu ajutorul instrumentelor.

Este bine ca medicul generalist să ştie să efectueze spălătura auriculară dar să nu se aventureze
în extragerea corpilor străini auriculari cu instrumente ascuţite pentru că pot apărea complicaţii
neplăcute (sfâşierea conductului, ruptura timpanului).

FARINGITA

Faringita se definește drept inflamația sau infecția faringelui și/sau amigdalelor. Etiologia este în
general infecțioasă, cu 40-60% cazuri de origine virală și cca 40% din cazuri de origine
bacteriană. Alte cauze includ alergiile, traumatismele și toxinele.

Faringita se manifestă prin secreții nazale, febră (între 38 si 40 °C) și tuse seacă, iritativa. La
copil, se dezvoltă în special în partea superioară a faringelui (rinofaringe), în timp ce la
adolescent în partea inferioară.
În faringita de origine infectioasă, bacteriile sau virusurile invadează direct mucoasa faringiană,
determinând un răspuns inflamator local. Alte virusuri (rinovirus, de exemplu) determină iritații
ale mucoasei faringelui consecutive secrețiilor nazale.

Incidența faringitei este considerabil mai mare în rândul populației pediatrice. Infecțiile cu
streptococ beta hemolitic de grup A determină 15% din faringite la adulți și cca 30% din cazurile
pediatrice. Vârful incidenței faringitelor bacteriene și virale se situeaza între 4 și 7 ani. 
În general, vindecarea este spontană și se produce în termen de o săptamână.

Semne si simptome

Faringita acuta:

 - durere la deglutitie (inghitire)

 - senzatie de uscaciune la nivelul mucoasei faringiene

 - iritatie faringiana

 - senzatia de corp strain, cu prurit (mancarimi) si arsuri

 - crize de tuse

 - stare generala de rau, mai mult sau mai putin intense

 - febra – frecventa la copii

Faringita cronica catarala – se manifesta prin parestezie faringiana, febra, tuse insotita de o
senzatie de uscaciune sau de corp strain la nivelul faringelui, dar in special, prin durere la
deglutitie.

Faringita cronica hipertrofica – mucoasa peretelui posterior al faringelui este hipertrofica,

prezinta o hipersecretie mucoasa si dilatatii venoase. Printre altele, pacientul sufera frecvent de
greturi si varsaturi.

Faringita cronica atrofica – peretele posterior al faringelui este uscat, prezentand deseori
cruste groase. Mucoasa faringiana are un aspect palid, neted si transparent. Frecvent, este
asociata rinita atrofica si/sau laringita, cu senzatie de jena respiratorie in timpul noptii si
insomnii. Aceste semne sunt legate de clima (clima marina este benefica, spre deosebire de
aerul uscat si cald) si se intalnesc frecvent la varstnici.

Cauze

Faringita acuta:
 - infectie virala: rinovirus, adenovirus,  virus coxsackie,  coronavirus, virusul herpes simplex,
virusul Epstein-Barr, cytomegalovirus

 - infectie bacteriana: streptococ beta hemolitic de grup A, Neisseria gonorrhoeae, Haemophilus

influenzae, alti streptococci

 - etiologie fizica: arsura termica, chimica, etc.

 - faza de debut sau infectie ce insoteste rujeola, scarlatina, rubeola, etc.

Faringita cronica:

- fragilitate constitutionala a mucoasei

 - diversi factori exogeni: praf, arsura chimica, caldura, variatii extreme de temperatura,
expunerea profesionala la curentii de aer,  la aerul uscat neventilat, utilizarea excesiva a aerului
conditionat, intoxicarea cu alcool si tutun, abuzul de picaturi nazale

 - factori endogeni: respiratia bucala, obstructie nazala, sinuzita cronica, hipertrofia vegetatiilor
adenoide
 - tulburari hormonale: menopauza, hipotiroidism, diabet

 - carenta de vitamina A

 - insuficienta respiratorie

 - bronsita cronica

 - utilizarea necorespunzatoare a vocii la profesori, politicieni, cantareti, etc.

Complicatii

In general, complicatiile faringitei (intalnite indeosebi in cazurile de faringita bacteriana)

constau in sinuzita, otita medie, epiglotita (inflamatia epiglotei), mastoidita si pneumonie.
Recurenta infectiei se datoreaza in general nerespectarii tratamentului, rezistentei bacteriilor
la antibiotice sau unei noi expuneri.

Complicatiile supurative ale faringitei bacteriene survin ca urmare a diseminarii infectiei de la

nivelul mucoasei faringelui, fie prin cale hematogena sau limfatica, fie prin extindere directa
(mai frecventa in cazul streptococilor) si constau in: abces  periamigdalian, abces retrofaringian
sau limfadenita cervicala.
Complicatiile nesupurative (incidenta 3%) specifice infectiilor cu streptococi de grup A constau
in reumatism articular acut (RAA), glomerulonefrita poststreptococica si sindromul de soc toxic.

TratamentObiectivul tratamentului (constand de obicei intr-o antibioterapie) este de a reduce

durata bolii, de a calma simptomele, de a diminua incidenta recidivelor si a complicatiilor
(reumatism articular acut, de exemplu).

Tratamentul curative

Antibioticele sunt prescrise in cazul infectiilor cu streptococ beta hemolitic de grup A, pentru a
preveni sechelele, dar pot fi utilizate in cazurile de faringita severa cauzata de alti agenti
bacterieni.Corticosteroizii sunt utilizati in cazurile de obstructie a cailor respiratorii si pentru
reducerea simptomelor. Se administreaza intotdeauna impreuna cu antibiotice pentru a
preveni bacteriemia.
Medicamentele antifungice sunt indicate in cazurile de faringita asociata cu candidoza
bucala.Antivirale – in general, aceste medicamente nu au rezultate clinice in faringita virala.
Totusi, la pacientii imunodeprimati, antiviralele pot fi eficiente. In cazurile severe de faringita
cauzata de virusul herpes simplex la pacientii imunodeprimati, se poate prescrie aciclovir. In
infectiile cu citomegalovirus (CMV) la pacientii imunodeprimati, se recomanda  ganciclovir.

Tratamentul simptomatic

Se recomanda inhalarea de solutii mentolate, incetarea fumatului, ingestia de lapte cald cu

miere si umidificarea aerului.

EvolutieMajoritatea cazurilor de faringita se rezolva spontan in 10 zile. In cazurile de faringita

cauzata de streptococ, tratata cu penicilina, simptomele se atenueaza in 24 ore de la instituirea
tratamentului. Perioada contagioasa si cea febrila sunt reduse la o zi.

In cazul terapiei cu eritromicina, atenuarea simptomele se poate observa in 72 ore. Incidenta

rezistentei la eritromicina este mai mare de 25%. Prin urmare, pacientii ce urmeaza tratamentul
cu eritromicina trebuie sa fie atent monitorizati pentru a se urmari eficienta tratamentului.

Esecul tratamentului, relativ frecvent, poate avea drept cauze nerespectarea indicatiilor,
rezistenta la antibiotice, o noua expunere, supresia imunitatii gazdei sau a florei necesare.

LARINGITELE ACUTE BANALE

Prin laringită acută se înţelege o boală acută infecţioasă caracterizată prin inflamaţia
mucoasei laringiene şi care prezintă o evoluţie spontană spre vindecare. Rareori există
ca o entitate de sine stătătoare, însoţeşte de obicei inflamaţia difuză a arborelui
rinotraheobronşic.

TABLOU CLINIC: uscăciune şi mâncărime în gât, tuse seacă, răguşeală cu nevoia " de
limpezire" a vocii, arsură şi durere la nivelul laringelui şi retrosternal, apoi, într-o fază
mai avansată, tuse ,frisoane, febră, curbatura). Tusea este însoţită de expectoraţie.
Diagnosticul pozitiv al laringitelor acute nu poate fi precizat numai pe baza simptomelor
subiective; sunt obligatorii laringoscopia indirectă sau directă, prelevările bacteriologice
de la nivelul laringelui, faringelui şi foselor nazale.În urma examenului laringoscopic
direct sau indirect se stabilesc formele anatomoclinice ale laringitelor acute.

1) LARINGITA CATARALĂ ACUTĂ Este de origine virala. Este identică la adult şi la

copil, se manifestă cu simptomele descrise anterior. Laringoscopic se constată
congestia difuză a mucoasei laringelui şi în special a corzilor vocale care sunt roşii şi
acoperite de secreţii mucopurulente sau purulente.

2) LARINGITELE EDEMATOASE.Reprezintă un stadiu mai avansat al inflamaţiei şi, în

funcţie de localizarea edemului, pot determina tulburări disfonie, dispnee sau
disfagie.TRATAMENTUL laringitei acute edematoase are obiectiv principal restabilirea
respiraţiei prin medicaţie corticoterapică pe cale intravenoasă (aşa-zisa traheotomie
albă) şi administrare de Clorură de calciu şi Romergan. Local se aplică comprese calde
în jurul gâtului, se aspiră secreţiile laringiene. Se adaugă antibiotic -Penicilină.Dacă
evoluţia nu este favorabilă se practică traheotomia de urgenţă, la care se continuă
tratamentul anterior efectuat

3) LARINGITA STRIDULOASĂ.Este o formă particulară de laringită infantilă, întâlnită

între 5 -6 ani şi este caracterizată prin crize nocturne de dispnee acută, cu cornaj şi tiraj,
tuse lătrătoare, agitaţie, cianoză, dar fără febră.Crizele dispar rapid în cel mult o oră,
după care copilul readoarme.Crizele se datoreaza unor spasme laringiene apărute pe
un laringe cataral, iritat în permanenţă de respiraţia nocivă bucală întreţinută de
vegetaţiile adenoide şi de secreţiile lor descendente. Se mai adaugă şi terenul
spasmofil (hipocalcemie, carenţă de vitamina D2), care favorizează spasmele şi deci,
crizele de laringită striduloasă.Diagnosticul de laringită striduloasă se stabileşte pe baza
debutului brusc şi a dispariţiei rapide a crizei de dispnee.

4) LARINGITELE SUPURATE ACUTE.Exprimă o infecţie mai virulentă, cu supuraţia

ţesutului conjunctiv submucos şi diferă subiectiv şi obiectiv, după sediul supuraţiei.

5) LARINGOTRAHEOBRONŞITA ACUTĂ.Este o afecţiune inflamatorie acută ce

interesează laringele, traheea şi bronhiile, însă procesul inflamator este mai evident la
regiunea subglotică.Edemul subglotic se însoţeşte de asfixie.Afecţiunea interesează în
primul rând copiii sub 3 ani.Agentul cauzal este virusul sinciţial parainfluenzae.

LARINGITELE ACUTE SPECIFICE

a). LARINGITA DIFTERICĂ. Este o laringită acută specifică produsă de bacilul difteric
(Loeffler), este o laringită cu false membrane, crupul difteric.În prezent, se întâlneşte în
mod excepţional, difteria fiind eradicată la noi în ţară. Apare cu predilecţie la copii, între
1 şi 7ani.Afecţiunea poate debuta printr-o angină difterică, care se extinde la laringe,
constituindu-se crupul difteric.Simptomele incipiente sunt răguşeala, care poate merge
până la afonie, tuse uscată, iritativă.Ulterior sau concomitent cu afonia se instalează
dispneea, care poate merge către asfixieLa laringoscopie se constată aspectul
caracteristic, depozite alb-cenuşii sau galben-verzui, care ocupă lumenul laringian şi cel
traheal.DIAGNOSTICUL laringitei difterice se stabileşte pe baza examenului clinic şi
este confirmat de examenul bacteriologic, prin evidenţierea bacilului
Loeffler.TRATAMENTUL se face în serviciul boli infectocontagioase
b) LARINGITA ACUTĂ DIN SCARLATINĂ.În scarlatină, pe lângă afectarea mucoasei
bucofaringiene, enantemul se poate extinde şi la mucoasa laringiană, acest fenomen
inflamator poate fi foarte uşor şi trece neobservat.
c) LARINGITA GRIPALA.Este secundară gripei, este o afecţiune virotică, frecvent
întâlnită la adult, în epidemiile de gripă. Simptomele sunt cele specifice gripei la care se
adaugă simptomatologia laringiană, disfonia, edemul şi congestia difuză a mucoasei
laringiene. Tratamentul este simptomatic, superpozabil peste cel din laringita acută
banală. În formele edematoase se pot adauga antibiotice şi cortizon.
d)LARINGITELE ACUTE DIN RUJEOLĂ, VARICELĂ ŞI TUSEA CONVULSIVĂ.Sunt de
tip cataral, cu evoluţie benignă, fără complicaţii locale.Tratamentul este cel obişnuit, din
laringitele acute banale.
e) LARINGITA AFTOASĂ ŞI HERPETICĂ.Se prezintă sub forma de erupţii veziculoase,
urmate de eroziuni superficiale diseminate pe mucoasa bucofaringiană dar şi pe
epiglotă şi vestibulul laringian.Simptomul dominant este disfagia şi, numai excepţional,
disfonia.Aftele laringiene beneficiaza de tratament simptomatic.

LARINGITELE CRONICE BANALE.Laringitele cronice sunt inflamaţii prelungite ale

mucoasei laringelui, manifestate prin răguşeală veche, continuă sau intermitenta. Ele
pot fi banale sau specifice, unele reprezentând stări precanceroase ale
laringelui.Bărbaţii sunt frecvent afectaţi de această boală, fiind expuşi la factori iritativi
favorizanţi (tutun, alcool, surmenaj şi malmenaj vocal, noxe profesionale -praf, fum,
vapori toxici, substanţe chimice). Sunt predispuşi diabeticii, hepaticii cronici,
enterocoliticii, purtătorii de infecţii cronice rinofaringiene şi amigdaliene, de sinuzite,
bronşite şi infecţii cronice pulmonare, toate cauzele de obstrucţie nazală.Diagnosticul
pozitiv de laringită cronică se pune pe trei elemente: suferinţa subiectiv functională,
examenul laringoscopic şi examenul histologic (biopsia). Singurul semn subiectiv de
laringită este răguşeala, puţin agresivă şi care prezintă perioade alternante de agravări
şi ameliorări. Alterarea vocii (disfonia) îmbracă aspecte variate, de la simpla răguşeala
(voce aspră, neclară, rugoasă), la fonastenie(oboseala vocii vorbite după eforturi vocale
minime), rezastenie(oboseala vocii la cânt),până la afonie
(voce albă, fără timbru).Disfonia poate fi însoţită de tuse iritativă, senzaţii parestezice
faringo-laringiene, uneori dispnee.Examenul laringoscopic stabileşte forma anatomo-
clinică de laringită cronică. În linii mari, se diferenţiază după aspectul endoscopic, 4
grupe de laringite cronice, între ele existând nenumărate forme de trecere:
-laringita catarală cronică(forma de inflamaţie incipientă, care interesează doar stratul
superficial al mucoasei)
-laringita hipertrofică pseudomixomatoasă(frecvent întâlnită la fumatori şi la
profesionişti)
-laringita hipertrofică roşie(cuprinde toate îngroşările de mucoasă ale laringelui de
culoare rroşie, deci fără leziuni de hiperkeratoză)
-laringita hipertrofică albă (pahidermia albă)-sunt caracterizate prin cheratinizarea
mucoasei laringelui şi reprezintă stări precanceroase

LARINGITELE CRONICE SPECIFICE

TUBERCULOZA LARINGIANĂLocalizarea tuberculozei la nivelul organului vocal
îmbracă forme diferite, în funcţie de virulenţa bacilului tuberculos şi de predispoziţia
terenului pacientului. În majoritatea cazurilor, TBC laringiană este secundară unei
tuberculoze pulmonare, inocularea făcându-se prin arborele aerian, cel mai des prin
limfatice sau vasele sanguine. TBC primitivă a laringelui se prezintă sub formă tumorală
şi lupică, fiind vorba de infecţii mai atenuate, determinate de bacilul bovin, mai puţin
virulent pentru om. Laringele constituie oglinda plămânului, evoluţia leziunilor laringiene
fiind dependentă de cea a leziunilor pulmonare.
DIAGNOSTICUL POZITIV se pune pe antecedentele şi anameza bolnavului, pe starea
generală alterată, examenul laringoscopc, radiografia pulmonara, examenul sputei.
SIMPTOMATOLOGIA este dominată de disfonie, tuse care este apanajul leziunilor
laringiene şi pulmonare, expectoraţie, disfagie, cu odinofagie, ceea ce justifica teama de
alimentaţie, inaniţia şi denutriţia bolnavului. Dispneea este caracteristică în leziunile
stenozante, edematoase, infiltrante, vegetante sau tumorale.TRATAMENTUL se face
prin reţeaua TBC. EVOLUŢIA este favorabilă sub tratament şi leziunile se vindecă
concomitent cu leziunile pulmonare.
SIFILISUL LARINGELUI.Localizarea sifilisului este rar întâlnită datorită diagnosticării
luesului în stadii precoce şi extinderii tratamentului cu penicilină.Etiologia este
Treponema pallidum. Laringele nu este niciodată afectat în stadiul primar de
boalăSIMPTOMATOLOGIA este dominată de răguşeală. Nu există durere, iar în sifilisul
terţiar se întâlneşte şi dispneea.Diagnosticul de certitudine îl ofera examenele
serologice şi biopsia.TRATAMENTUL este de resortul dermatologului : administrarea de
Penicilină.
SCLEROMUL LARINGIAN.Agentul cauzal este bacilul Frisch.Simptomatologie
-răguşeală, tuse, dispnee accentuată. Procesul stenozant se localizează în regiunea
subglotică.Tratament : Streptomicină, corticosteroizi, traheotomie, după caz.
LEPRA LARINGELUIProvocată de bacilul Hansen, determină leziuni nodulare cu
tulburări fonatorii şi respiratorii.Tratament : sulfone 1 -4 ani, corticosteroizi, traheotomie.

OTITELE
OTITA EXTERNĂ DIFUZĂ este o dermoepidermită a întregului conduct cu simptomatologie
asemănătoare cu a furunculozei şi care este favorizată de căldură, umiditate şi pătrunderea
apei în urechi. Factorul responsabil este traumatismul local, provocat de scărpinatul în ureche
cu diverse obiecte şi care deschide astfel căi de pătrundere a infecţiei prin microleziunile
determinate în pielea conductului. Germenii responsabili, cei mai des întâlniţi sunt piocianicul,
proteusul, streptococul şi stafilococul auriu.

TRATAMENTUL constă din antibiotice pe cale generală. Pentru edemul conductului se

fac băi cu alcool boricat sau se badijonează pielea conductului cu violet de genţiană 2%, cu
nitrat de argint 5% sau cu soluţie Garasone. Pacientul trebuie prevenit asupra posibilităţii
apariţiei unor viitoare pusee, în special după înot (otita externă difuză de piscină). Pentru
evitarea acestora bolnavul trebuie să-şi menţină urechea uscată, folosind băi auriculare cu
alcool diluat, ori de câte ori vine în contact cu apa.

Otita externă fungică Este infecţia cu ciuperci a conductului auditiv extern.

Simptomatologia este asemănătoare cu a otitelor externe bacteriene, la care se adaugă

prezenţa în conduct a unor dopuri de miceliu de aspect şi culoare variabilă, în funcţie de natura
ciupercii.În ureche se găsesc două ciuperci: Candida albicans şi Aspergillus.

Când ciuperca responsabilă de miceliu este Candida albicans, dopul are aspectul de
hârtie de sugativă umedă.Dacă ciuperca în cauză este Aspergillus, culoarea dopurilor este
diferită după varietatea de Aspergillus: dopuri negre – Aspergilus niger, dopuri verzi –
Aspergilus fumigatus, dopuri galbene – Aspergilus flavus.

Dopurile miceliene au proprietatea de a se reface rapid după extragerea prin spălătură şi

prin prezenţa lor provoacă iritaţia şi inflamaţia pielii conductului auditiv extern şi a timpanului.

TRATAMENTUL în otomicoză începe prin îndepărtarea dopurilor miceliene prin spălătura

auriculară, urmat de pulverizaţii locale apoi badijonări otice pe bază de iod (acid boric iodat în
pulverizaţii, tinctură de iod pentru badijonări).În Candida albicans se fac pulverizaţii cu stamicin,
nistanin, la nivelul conductului auditiv extern.

Acest tratament local se efectuează câteva zile la rând, până la obţinerea vindecării.

Otitele externe virale

OTITA EXTERNĂ VIRALĂ SAU MIRINGITA BULOASĂ apare în epidemii de gripă şi este
caracterizată prin formarea de bule şi vezicule violacee pe timpan şi pe pielea conductului
auditiv extern. Aceste vezicule sunt pline cu lichid hemoragic, care determină durere şi scurgere
sanguinolentă după spargere.

Se tratează prin toaletă locală, nu se vor inciza bulele pentru că favorizează infecţia
secundară. Pe cale generală se administrează analgezice.

OTITA EXTERNĂ HERPETICĂ constituie localizarea erupţiei herpetice pe pielea pavilionului şi a

conductului şi se asociază cu alte localizări similare.

Tratamentul este simptomatic prin analgezice, iar local se păstrează igiena.

OTITA EXTERNĂ ZOSTERIANĂ SAU ZONA ZOSTER AURICULARĂ reprezintă localizarea virusului
zosterian pe ganglionul geniculat al nervului facial şi se traduce prin leziuni herpetice pe pielea
conductului, pe timpan. La aceste localizări se adaugă paralizia nervului facial şi uneori poate fi
interesat nervul acustico-vestibular (surditate, acufene, vertij). Durerile puternice auriculare
preced cu câteva zile apariţia erupţiei şi a paraliziei faciale.

Tratamentul este simptomatic prin antialgice, vitamine din grupul B, corticoterapie; pe

cale generală. Local se ating veziculele cu pomadă sicativă.

Otitele externe reactive

Cuprind dermatitele medicamentoase, dermatitele de contact, ezeme (dermatoze

pruriginoase), neurodermatita (pruritul simplu auricular), dermatitele atopice.

Toate acestea reprezintă forme particulare de alergie cutanată locală, la care există o
eliberare de histamină în ţesuturile conductului auditiv. Din cauza naturii lor alergice sunt
frecvent recidivante sau cronice.

Fiecare episod de otită externă reactivă face urechea mai sensibilă pentru puseele
viitoare.

Starea de sensibilizare a celulelor pielii se face faţă de un microb, în cazul unor

otite medii supurate acute sau cronice sau faţă de un material alergic cosmetic – şampon sau
vopsele de păr, ori faţă de un antibiotic aplicat local – neomicina.

Tratamentul este dificil. Se face toaleta conductului şi se aplică local preparate

cortizonice (Elocom, Diprosalic) sau heparină. Atunci când se cunoaşte cauza, se va suprima
contactul agentului alergizant cu tegumentul conductului.

OTITELE EXTERNE SEBOREICE

 Sunt caracterizate prin starea solzoasă a pielii tegumentului, a pavilionului, a pielii
capului cât şi a şanţului retroauricular şi lobul urechii, de etiologie necunoscută.

Tratamentul constă din toaleta crustelor, nitratarea tegumentelor din conduct, urmată
de aplicarea de pomezi cortizonice şi cheratolitice.

INFLAMAŢIILE URECHII MEDII

Inflamaţiile urechii mijlocii poartă denumirea de otite medii şi din punct de vedere evolutiv sunt
acute sau cornice. Prin otită medie acută se înţelege inflamaţia acută, cu sau fără supuraţie a
mucoasei cavităţii urechii mijlocii, produsă de o agresiune virală, sau bacteriană, ori asociată.

În funcţie de prezenţa sau absenţa scurgerii auriculare, deci de starea de integritate a

timpanului, otitele acute pot fi privite ca otite acute cu timpan închis şi otite acute cu timpan
deschis.

OTITELE MEDII ACUTE CU TIMPAN ÎNCHIS sunt diagnosticate prin otoscopie, care arată
absenţa perforaţiei timpanice. În această categorie pot fi identificate mai multe varietăţi
anatomoclinice, în funcţie de imaginea timpanului, de suferinţa subiectivă a bolnavului şi de
condiţiile de apariţie a otitei.

OTITA SEROASĂ ACUTĂ este legată de disfuncţia trompei lui Eustachio cu perturbarea
funcţiei echipresive şi de drenaj. Alterarea acestor funcţii tubare este realizată de o obstrucţie
nazală sau rinofaringiană, care antrenează o stare inflamatorie latentă a mucoasei trompei cu
impermeabilizarea tubară.

La copil, cauza principală de obstrucţie tubară este reprezentată de vegetaţiile adenoide

sau de sinuzitele infantile (maxilară sau edmoidală).

La adult, pe primul plan se situează sinuzitele apoi obstrucţiile nazale, prin deviaţii ale
septului, hipertrofia cornetelor, alergia nazală sau nazosinuzală; cancerul cavumului este o altă
cauză de otită seroasă acută, constituind adesea, prima lui manifestare.

Disfuncţia tubară la început produce o congestie a mucoasei casei şi a trompei,

cunoscută sub denumirea de catar tubotimpanic acut sau catar ototubar. Într-un grad mai
avansat, impermeabilizarea trompei duce la resorbţia aerului din casa timpanului, unde se
crează un vid, adică o presiune negativă. În consecinţă, timpanul se înfundă, capilarele
mucoasei casei şi ale timpanului se dilată şi se constituie, prin transudare, o serozitate aseptică
în urechia medie. În otita seroasă acută epansamentul seros, cu vâscozitate slabă poate fi
evacuat uşor de îndată ce trompa devine permeabilă.
 Dacă procesul se cronicizează, epansamentul devine vâscos şi evacuarea lui prin trompă
este mai dificil – se realizează otita seroasă cronică

Otita seroasă acută de cele mai multe ori este bilaterală şi se recunoaşte după semnele
funcţionale şi subiective şi pe baza examenului fizic otoscopic şi audiometric.

Semnele subiective şi funcţionale ale otitei seroase acute realizează triada: otodinie –
vâjiituri – surditate. Otodinia este primul semn, dar este discretă, mai mult o jenă dureroasă în
ureche, care dispare repede. Acufenele au un timbru grav şi se însoţesc de o scădere de auz
variabilă, care se modifică cu poziţia capului, cu strănutul sau cu deglutiţia, de obicei surditatea
este mai puţin netă când bolnavul este culcat şi este însoţită de senzaţie de deplasare a
lichidului în ureche. Hipoacuzia se instalează rapid şi durează atâta timp cât inflamaţia tubo-
timpanică persistă. Autofonia (rezonanţa propriei voci în ureche) poate fi sau nu prezentă.
Starea generală a bolnavului este întotdeauna bună, nealterată.

Otoscopia arată modificări de culoare, poziţie şi mobilitate a timpanului. Acumetria şi

audiometria arată prezenţa surdităţii de transmisie Audiograma arată afectarea frecvenţelor
grave.

OTITA BAROTRAUMATICĂ este consecinţa variaţiilor exagerate, peste limita

fiziologicului, a presiunii atmosferice din mediul ambiant aerian (în aviaţie) sau lichidian (în
mediul subacvatic).

Este forma de otită medie acută întâlnită la aviatori şi la cei ce lucrează sub apă
(scafandri, chesonieri, scufundători). Cea mai frecvent semnalată este cea a aviatorilor, motiv
pentru care se numeşte aerootită. Mecanismul de producere este identic şi pentru aerootita şi
pentru otita barotraumatică a scafandrilor şi scufundătorilor.

Presiunea atmosferică se modifică la ridicare şi la coborâre.

La ridicare, presiunea atmosferică scade, se produce o variaţie de presiune negativă,

care este resimţită de individ sub forma unei hiperpresiuni intraauriculare şi a unei hiperacuzii
uşoare.

Otoscopia efectuată în acest moment arată o bombare a timpanului. Când diferenţa de

presiune atinge un anumit prag, trompa este forţată şi se aude un pocnet în ureche (un click) şi
echipresiunea este restabilită automat.

La coborâre, presiunea atmosferică scade (variaţia de presiune pozitivă) şi se realizează

un blocaj al trompei. De data aceasta, deblocarea tubară nu mai poate fi făcută automat, de la
sine, ci sunt necesare manevre de deschidere forţată, prin înghiţiri succesive sau prin
procedeele Valsalva. Dacă prin aceste procedee, deblocarea trompei nu poate fi obţinută şi
dacă coborârea continuă, blocajul devine ireversibil şi se instalează aerootita sau otita seroasă
prin mecanism barotraumatic. Ea se manifestă prin durere vie în ureche însoţită de acufene,
surditate şi uneori de vertij.

Otoscopia pune în evidenţă un timpan retractat, congestionat, prin transparenţa căruia

se poate vedea un nivel de lichid, sau se poate deduce existenţa unui epansament aerogazos,
prin prezenţa bulelor de aer caracteristice.

Examenul funcţional pune în evidenţă prezenţa unei surdităţi de transmisie cu deficit pe

grave, frecvenţele acute sunt normale.

Vindecarea se face fie spontan, fie după câteva insuflaţii tubare.

Având în vedere cauza determinantă a otitelor seroase trebuie rezolvată deviaţia de

sept, sinuzita, rinita cronică hipertrofică, vegetaţiile adenoide.

OTITA ACUTĂ CONGESTIVĂ apare în cursul infecţiei virale a căilor respiratorii superioare
(rinitele sau corizele acute) şi reprezintă extensia inflamaţiei mucoasei nazale către urechea
medie prin intermediul trompei lui Eustachio, primul stadiul al unei otite medii acute supurate.

Se întâlnesc mai frecvent la copiii adenoidieni.

Clinic se manifestă prin dureri auriculare foarte vii, surditate uşoară.

Examenul otoscopic remarcă timpanul congestionat, cu reliefurile anatomice şterse, dar

fără bombare.

În câteva zile, spontan sau sub influenţa tratamentului, simptomele dispar.

OTITELE MEDII ACUTE CU TIMPAN DESCHIS reprezintă stadii evolutive ale unor otite medii
acute care, iniţial, nu prezentau perforaţii timpanale.

OTITA MEDIE SUPURATĂ ACUTĂ sau otita acută cu timpan închis reprezintă localizarea unui
proces supurativ în urechea medie.

Se întâlneşte la toate vârstele, dar mai frecvent la copii, datorită hiperactivităţii ţesutului
limfoid.

Prezenţa antibioticelor şi utilizarea lor pe scară largă, a redus mult incidenţa supuraţiei
auriculare acute şi implicit a complicaţiilor, iar folosirea incorectă a antibioticelor a creat
rezistenţa microbiană, cu apariţia unor otite trenante şi recidivante.
Germenii microbieni implicaţi în declanşarea infecţiei auriculare sunt:

– Streptococcus pneumoniae 35%;

– Hemophilus influenzae 20%;

– Streptococcus grup A 8%;

– Branhamella catarhalis 3%;

– Staphilococcus aureus 2%;

Cauzele favorizante ale otitei medii acute sunt locale şi generale.

CAUZELE LOCALE sunt: adenoidita acută, amigdalita acută, sinuzita acută, tumori
nazofaringiene.

CAUZELE GENERALE sunt: virozele respiratorii, boli infecto-contagioase, alergia

nazosinuzală, imunitate deficitară.

În majoritatea cazurilor, 80%, infecţia se produce prin intermediul trompei, rar pe cale
hematogenă şi pe cală externă.

Modificările persistente în urechea medie, exudat, transudat, favorizează infecţia cu

germenii microbieni.

Calea hematogenă apare în cadrul septicemiilor şi în unele boli infecto-contagioase.

Pe cale externă apare infecţia în caz de perforaţie preexistentă a timpanului, când se

face spălătura auriculară sau când se instilează în conduct soluţii dezinfectante.

Otita medie acută supurată evoluează în patru faze succesive: inflamatie, supuraţie, complicaţie
şi rezoluţie.Stadiul de inflamaţie sau faza preperforativă este caracterizat prin hiperemie şi
edem al mucoperiostului din urechea medie, cu formarea exudatului serofibrinos în decurs de
3–7 zile. Exudatul creşte în cutia timpanică, o umple şi apasă asupra timpanului, ceea ce îl face
să bombeze către conduct.

Subiectiv, în această fază, bolnavul acuză dureri violente în ureche (otodinie), care
iradiază în tâmplă, mastoidă, orbită, maxilarul superior şi ceafă, mai accentuate noaptea,
însoţite de hiperacuzie, vâjiituri şi uneori ameţeli, febră 38°–39°C.

Obiectiv se constată timpanul congestionat difuz, cu dispariţia reperelor anatomice,

timpan care bombează cu precădere în cadranul postero-superior sau în jumătatea superioară.
Stadiul de supuraţie înseamnă transformarea exudatului în mucopuroi franc adică se formează
un abces al casei timpanului. Exudatul sero-sangvinolent se transformă în exudat muco-
purulent şi purulent.

Subiectiv, bolnavul acuză dureri pulsatile, care sunt mai intense noaptea, dureri ce
determină insomnie şi alterează starea generală, febră 39°–40°C, surditate accentuată, ameţeli
şi vâjâituri puternice.Palparea mastoidei este dureroasă.

Obiectiv, timpanul se prezintă cu congestie difuză, cu dispariţia reperelor anatomice şi

bombat. Către a 4–5 zi apare perforaţia spontană la nivelul locului de bombare maximă,
frecvent în cadrul antero-inferior.

Este bine să nu se aştepte perforarea spontană ci să se practice miringotomia, când

semnele de colectare sunt evidente.

Odată cu apariţia perforaţiei şi scurgerii auriculare, durerea dispare şi cu ea febra şi

starea toxicoseptică, precum şi sensibilitatea dureroasă a mastoidei.

Când durerea mastoidiană se menţine după perforarea timpanului, aceasta este

explicată numai prin drenajul insuficient al perforaţiei timpanice şi existenţa retenţiei de puroi
în celulele mastoidiene.

La otoscopie se constată prezenţa secreţiei mucopurulente pulsatile la nivelul

perforaţiei, unde poate să prolabeze o mucoasă roşie, edematiată (perforaţia în “ţâţă de vacă”).

Stadiul de complicaţii apare când mastoida se umple cu granulaţii ale mucoasei şi cu

puroi sub presiune. Acest stadiu poate să apară pe un organism tarat, când virulenţa germenilor
este crescută.

Stadiul de rezoluţie se caracterizează prin diminuarea secreţiei, revenirea auzului şi vindecare şi

durează în medie o săptămână.

TRATAMENTUL otitei medii supurate acute este simptomatic şi vizează reducerea durerii şi
febrei.

Se administraeză Penicilină, Augmentin, Zinnat, Amoxicilină, Eritromicină;

antiinflamatorii - Aspirină, Diclofenac.

Local se practică timpanotomia urmată de pansamente cu antibiotic sub formă de

insilaţii auriculare.Tratamentul durează 7-10 zile.

OTITA MEDIE ACUTĂ NECROZANTĂ diferă de cea banală sau simplă printr-o evoluţie
supraacută, cu distrugeri largi ale structurilor urechii medii (timpan, oscioare). Ea apare la copii
ca o complicaţie a pojarului, scarlatinei şi gripei. Infecţia este provocată de streptococul beta
hemolitic. Extinderea procesului de necroză depinde de rezistenţa organismului şi de virulenţa
infecţiei. Cazurile mai puţin virulente sunt limitate numai la distrugerea timpanului.

Simptomatologia este identică cu cea a otitei supurate simple, numai că simptomele

sunt mai severe şi mai rapide, iar primul simpton este scurgerea auriculară timpurie şi net
purulentă.

Din punct de vedere evolutiv, otita acută necrozată are tendinţa rapidă la
cronicizare, sau, dacă se vindecă, lasă sechele cicatriceale postotitice, cu important deficit
auditiv.

TRATAMENTUL care trebuie aplicat în această formă de otită constă din antibiotice cu
spectru larg şi doze mari, parenteral, iar local se foloseşte aceeaşi metodă ca în otitele supurate
bacteriene.

Datorită sechelelor de perforaţie timpanică acestea se vor repara ulterior prin

timpanoplastie.

INFLAMAŢIILE CRONICE ALE URECHII MEDII

Otitele medii cronice sunt expresii ale inflamaţiei cronice dezvoltate în cavitatea urechii
mijlocii, care se asociază şi se intrică cu procese infecţioase, astfel încât pot sau nu pot să
determine otoree. Prin cronicitate nu trebuie înţelese durata evoluţiei şi alura dureroasă sau
nedureroasă a bolii, ci posibilitatea de reversibilitate sau ireversibilitate ale leziunilor.

Spre deosebire de otitele medii acute care se vindecă „restitutio ad integrum“, otitele
medii cronice se vindecă totdeauna prin cicatrici, lăsând sechele postotitice, sub forma otitelor
cicatriceale, adezive şi fibroadezive.

Se deosebesc două categorii de otite medii cronice: cu timpan închis şi cu timpan deschis.

OTITA CRONICĂ CU TIMPAN ÎNCHIS cuprinde trei forme anatomoclinice: otita seroasă cronică,
otita adezivă şi catarul tubotimpanic cronic.

OTITA SEROASĂ CRONICĂ este secundară otitei seroase acute sau poate să se instaleze în
urma unor episoade inflamatorii sau mecanice obstructive rinofaringiene. Conţinutul din cutia
timpanică este seromucos sau chiar mucos, vâscos, greu de eliminat.

Bolnavii prezintă surditate şi vâjiituri, cu senzaţie de plenitudine în ureche, fără să acuze

dureri.Evoluţia otitei seromucoase netratată se face către otita adezivă, cu retracţie de
timpan, care se lipeşte de peretele interior al casei şi cu organizarea de aderenţe în cutia
timpanică şi în jurul oscioarelor.

OTITA ADEZIVĂ SAU FIBROADEZIVĂ poate să apară după o otită acută virală sau după o otită
medie acută supurată neperforată, care în urma tratamentului antibiotic efectuat a dus la
rezoluţia puroiului, dar şi la formarea de aderenţe cicatriceale cu blocarea oscioarelor şi
ferestrelor.

Ea poate fi rezultatul şi a otitei seromucoase cronice a cărei evoluţie îndelungată

permite fibrozarea epansamentului vâscos şi nedrenat din cutia timpanului.

Obstrucţia tubară repetată, de origine mecanică sau inflamatorie produce cu timpul o

reacţie fibroasă, cu aderenţe şi procese adezive între timpan şi peretele intern al casei.

Simptomele constau din surditate şi acufene cu caracter grav, supărătoare pentru

bolnav.

CATARUL TUBOTIMPANIC CRONIC se datorează obstrucţiei cronice a tubei şi în casă se

formează aderenţe care înglobează şi blochează lanţul oscicular, realizând timpanoscleroza.

Tratamentul în toate aceste forme de otite cu timpan închis vizează înlăturarea factorilor
cauzali şi restabilirea permeabilităţii tubare şi ventilaţia cutiei timpanice. Se practică insuflaţie
tubară cu sonda Itard, injecţii transtimpanice cu hidrocortizon, miringotomia cu aspiraţia
mucusului vâscos şi drenajul permanent al casei cu un aerotor de plastic.

OTITE CRONICE CU TIMPAN DESCHIS

Se prezintă în două forme, după cum există sau nu scurgerea auriculară.

Când scurgerea auriculară e prezentă este vorba de otita cronică evolutivă, iar când
lipseşte, termenul folosit este de otită cicatriceală, termen impropriu, care trebuie înlocuit cu
cel de sechelă postotitică.

OTITELE CRONICE EVOLUTIVE se caracterizează prin scurgerea purulentă sau purulentă

permanentă sau intermitentă cu debut de 2– 3 luni şi prezenţa unei perforaţii timpanice.

Sunt descrise două forme de otită evolutivă: otita medie supurată simplă
(mezotimpanita) şi otita medie cronică supurată coleastomatoasă (epitimpanita).
 MEZOTIMPANITA sau otita medie cronică supurată se prezintă cu otoree mucoasă sau
mucopurulentă sau tubară unde leziunile interesează numai mucoasa urechii medii, sunt
benigne şi nu duc la complicaţii grave.

ETIOPATOGENIE. Se poate întâlni după o otită acută banală sau după o serie de otite
subacute banale şi la copii se observă cum scurgerea purulentă devine sero-purulentă şi apoi
mucoasă, cum timpanul în loc să se închidă îşi măreşte perforaţia, iar otita se cronicizează.

Cauza iniţială a acestor otite acute banale, care se transformă în otoree mucoasă tubară
este o infecţie rinofaringiană şi frecvent se întâlnesc la copiii cu vegetaţii adenoide infectate, iar
la adult, o sinuzită cronică, cozi de cornet, igiena defectuoasă a nasului. Infecţia rinofaringiană,
prin intermediul trompei întreţine şi agravează otoreea mucoasă.

SIMPTOMATOLOGIE

1. Scurgerea se aseamănă cu secreţiile rinofaringiene. Este mucoasă, opalescentă,

putând deveni mucopurulentă, gălbuie, dar totdeauna este filantă şi nu se disociază în apa de
spălătură. E foarte abundentă, dar variază de la o zi la alta, în raport cu starea rinofaringelui. Nu
este fetidă, dar dacă devine rău mirositoare, este datorită stagnării saprofiţilor şi cedează la
tratament, spre deosebire de forma osteitică, unde fetiditatea se menţine cu tot tratamentul
instituit.

2. Hipoacuzia este foarte variabilă, vocea şoptită putând fi auzită la distanţă de câţiva
cm. Bolnavii spun că aud mai bine în timpul călduros şi uscat, iar alţii aud mai bine în momentul
exagerării scurgerii.

Examenul obiectiv al urechii bolnave pune în evidenţă perforaţia în cadranul antero-

inferior, largă, ovalară. Marginile au, fie un aspect cicatriceal, fie uşor infiltrate, roşiatice.
Oricare ar fi întinderea perforaţiei, ea nu atinge niciodată cadranul timpanului.

Polipii – rari, au câteva caractere care-i deosebesc de polipul unei otorei purulente: e
mic, pediculat, cu implantare pe marginea perforaţiei şi are o foarte slabă tendinţă la recidivă.

EVOLUŢIE Otoreea mucoasă, de obicei, nu duce la complicaţii grave. Se poate

semnala totuşi o otită externă circumscrisă sau difuză Prognosticul, în general benign, dar
în timp poate duce la o scădere pronunţată de auz, prin aderenţe secundare şi scleroză.

TRATAMENT

Patogenic – interesează cauzele rinofaringiene.

La copil –adenoidectomie. La adult – rezecţia septului nazal, ablaţia cozilor de cornete,

tratamentul sinuzitelor.
 Simptomatic – pentru otoree – băi auriculare cu apă oxigenată 4%, instilaţii auriculare cu
antibiotice, antiinflamatorii, ablatia polipului – dacă există.

Tratamentul general: vitaminoterapie, cure climatice, cure termale sulfuroase.Acest

tratament complet local, regional şi general poate fi suficient pentru vindecare. Rănim însă
sechela, în special perforaţia. Pentru aceasta este necesară restabilirea funcţiei aparatului
timpano-oscicular-timpanoplastic.

EPITIMPANITA SAU OTITA MEDIE CRONICĂ SUPURATĂ COLESTEATOMATOASĂ

Este caracterizată prin dezvoltarea, în cavitatea urechii medii, a unui epitelii malpighian
keratinizat şi descuamant, denumit colesteatom.

Colesteatomul este o formaţiune epidermică, cu aspect tumoral, albă, strălucitoare,

perlată, constituită din lamelele epiteliale suprapuse concentric (ca foile de ceapă), cu creştere
extensivă, continuă, ce provoacă procese de resorbţie osoasă (prin acţiune enzimatică, litică
probabil) sau de erodare a structurilor osoase din jur.

ETIOLOGIE. Otita poate fi cronică de la început, dar cel mai frecvent urmează unei otite
acute.

Cauzele care favorizează trecerea de la cronicitate sunt multiple şi pot fi împărţite în

cauze locale şi generale.

Cauzele locale – neglijarea unei otite acute banale, o terapeutică defectuoasă şi

neglijarea infecţiei cauzale, un drenaj insuficient, cu perforaţie mică şi înaltă, otitele necrozante
în diferite boli infecţioase (rujeola, scarlatina, difteria, febra tifoidă).

Cauze generale – starea generală deficitară, subnutriţie, lipsa de igienă, diabet, TBC,
lues.

SIMPTOMATOLOGIE

Otoreea purulentă – puroi bine legat, puroi seros, cu striaţii de sânge sau puroi brun.
Scurgerea este fetidă. Fetiditatea este rebelă la tratamentele banale.

Prezenţa sângelui în puroi arată existenţa polipilor.

Otoreea variază în cantitate: uneori minimă, alteori abundentă, dar nu se poate stabili
nici un raport între cantitatea puroiului şi gravitatea afecţiunii.

Surditatea, de obicei, este de transmisie pură.

 În supuraţiile vechi se asociază adesea şi o uşoară participare a aparatului de percepţie
prin scleroză ducând la surditate maximă.

EVOLUŢIE. PROGNOSTIC

Colesteatomatomul poate evolua lent, fără complicaţii sau poate fi la originea extinderii
procesului infecţios concomitent.

Scurgerea auriculară poate fi intermitentă sau continuă, cu perioade de acutizare, în

cursul cărora apar complicaţii grave de ordin vital, favorizante de erodarea structurilor din jur
de către colesteatomatom (numai dura mater opune mai multă rezistenţă evoluţiei extensive a
masei colesteatomatoase).

Există trei posibilităţi de evoluţie:

1. Otoreea purulentă se vindecă spontan – este foarte rară;

2. Otoreea purulentă durează infinit, fără a da complicaţii;

3. Otoreea purulentă duce la complicaţii după un puseu acut sau subacut, sau fără nici
un simptom premergător.

Otita colesteatomatoasă e considerată cea mai gravă formă, cu cele mai multe
complicaţii. Puseele de reîncălzire sau retenţia puroiului sunt factori care determină în ultimă
instanţă complicaţiile.

O ureche nu e considerată vindecată decât după un lung control, o atentă şi

permanentă supraveghere (dispensarizare). După vindecare, aceasta lasă cicatrici importante
ale timpanului şi duce la entitatea de otită cicatricială.

Mastoidita acută se manifestă prin dureri spontane retroauriculare cu iradieri în

hemicraniul omolateral. La aceste simptome se adaugă şi simptome generale ca: febra,
anoxeria şi paloarea feţei.

La palpare se constată punctele mastoidiene dureroase (zona antrului, marginea

posterioară a mastoidei şi vârful apofizei mastoidiene).
 Otoscopia pune în evidenţă abundenţa şi caracterul pulsatil al puroiului care se reface
rapid după aspiraţie, prăbuşirea peretelui postero-superior al conductului, prezenţa perforaţiei
şi bombarea timpanului în partea postero-superioară ca o „ţâţă de vacă“, semn de retenţie. În
situaţii particulare supuraţia auriculară lipseşte prin închiderea perforaţiei şi simptomatologia
clinică se exacerbează.

Examenul funcţional al auzului stabileşte prezenţa surdităţii de transmisie Examenele

paraclinice hematologice arată hiperleucocitoza cu neutrofilie, VSH cu valori crescute.

Radiografia mastoidei pune în evidenţă voalarea mastoidei cu dispariţia septurilor

celulare.

La diagnosticul de mastoidă acută ne gândim către a 3-a săptămână de la debutul otitei

acute, uneori poate apare în prima săptămână (mastoidita precoce), sau mai târziu, după o lună
de la debutul otitei (mastoidita tardivă).

Un rol important în instalarea mastoiditei acute îl are tratamentul iraţional şi insuficient

cu antibiotice, care generează ostomatoidita mascată.

Evoluţia mastoidei acute poate să fie nefavorabilă, ducând la exteriorizare, în diverse

direcţii – prin tabla osoasă externă determinând abcesul subperiostal sau cutanat, cu localizare
retroauriculară, unde există bombare fluctuentă cu împingerea pavilionul înainte şi în afară – se
diferenţiază de limfadenita retroauriculară prin păstrarea şanţului retroauricular, uneori chiar
accentuarea acestuia:

– prin porţiunea anterosuperioară a mastoidei determinând forma temporo-zigomatică

care se prezintă cu tumefiere la nivelul fosei temporale, edem palpebral şi împingerea
pavilionului în jos şi în afară;

– prin porţiunea postero-superioară a mastoidei, ceea ce duce la exteriorizarea

occipitală care determina edem occipitoparietal;

– prin vârful apofizei mastoide colecţia purulentă se exteriorizează fie sub muşchiul
sternocleidomastoidian (mastoidita Berzold) determinând torticolis şi împăstare postero-
sternocleidomastoidiană, fie de-a lungul muşchiului digastric (mastoidita jugodigastrică Mouret)
care prezintă tulburări la deglutiţie simulând un abces laterofaringian;

– prin peretele anterior al mastoidei, când secreţia purulentă se elimină prin conductul
auditiv, se constituie fistula Gelle, în apropierea timpanului – se diferenţiază de furuncul prin
faptul că acesta din urmă se dezvoltă pe conductul membranos (care are foliculi piloşi) şi de
osteita benignă a conductului care are sediul pe peretele inferior al acestuia.
 Mastoidita acută neexteriorizată se diferenţiază de algiile suboccipitale din cadrul
spondilozei cervicale şi cu algiile auriculomastoidiene din cursul leziunilor faringiene, laringiene,
dentare.

TRATAMENTUL mastoiditelor acute constă din tratament medicamentos antibiotic pe

cale generală şi tratament chirurgical, care are ca obiectiv îndepărtarea leziunilor osteitice până
în ţesut prin trepanarea mastoidei (mastoidectomie) şi evacuarea colecţiei supurate.

Mastoidita cronică este consecutivă otitei medii cronice supurate – forma epitimpanală
sau poate fi continuarea mastoiditei acute neoperate sau incomplet operate şi tratată incorect
postoperator.

DIAGNOSTICUL se stabileşte pe simptomatologia subiectivă a bolnavului care prezintă

cefalee temporoparietală, cu caracter de hemicrAnie nocturnă şi otoree fetidă.

Obiectiv se constată otoree fetidă, existenţa perforaţiei epitimpanale şi hipoacuzia de

transmisie.

Radiografia mastoidei (incidenţa Schuller, Chausse III) pune în evidenţă leziunile osteitice,
colesteatomul şi condensarea osoasă.

TRATAMENTUL efectuat este strict chirurgical, care poate fi radical (evidare petromastoidiană
totală), conservator (evidări parţiale) ori reconstructive (timpanoplastie).

FURUNCULUL CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN este o infecţie circumscrisă a foliculului pilos,

produsă de către stafilococ. Se întâlneşte la nivelul conductului membranos, care dispune de
foliculi piloşi şi glande sebacee.

Bolnavul acuză durere intensă locală cu iradiere în tâmplă, ceafă, maxilar, durere
exacerbată de masticaţie, culcatul pe pernă.

Tracţiunea pavilionului în sus şi înapoi, apăsarea pe tragus şi 1/3 inferioară a şanţului

retroauricular, determină durere vie.

Când furunculele sunt mai multe determină furunculoza, care este însoţită obligatoriu
de limfadenita retroauriculară.
 Furunculele se localizează pe oricare dintre pereţii conductului auditiv extern şi
determină tumefacţia tegumentului conductului cu desfiinţarea lumenului.

Prin prezenţa limfadenitei retroauriculare se pune în discuţie diferenţierea acesteia de

mastoidita acută exteriorizată retroauricular.

LIMFADENITA RETROAURICULARĂ MASTOIDITA EXTERIORIZATĂ

1. Şanţul retroauricular se păstrează sau se 1. Tumefacţia retroauriculară şterge şanţul

accentuează (sensul lui Jacques) retroauricular.

2.Nu are surditate de transmisie

3. Tracţiunea pavilionului dureroasă. Nu 2. Surditate de transmisie prezentă.

prezintă dureri în punctele mastoidiene.
4. otoscopia nu se poate face, este foarte
dureroasă şi pune în evidenţă furunculele.
3. Nu doare tracţiunea pavilionului.
Punctele mastoidiene sunt dureroase.
4.Otoscopia este nedureroasă.

Local, se manifestă prin tumefacţie circumscrisă. Ulterior se constituie burbionul, iar

abcedarea spontană sau incizia duc la cedarea durerii.

TRATAMENTUL este local prin antiseptice: alcool, rivanol pe compresă sterilă, introdusă
în conductul auditiv, căldură uscată pe ureche care calmează durerea şi grăbeşte abcedarea.

Pe cale generală se administrează antibiotice, Penicilină, Eritromicină, Oxacilină,

Augmentin, Cedax, antialgice, antiinflamatorii.

În faza de abcedare se practică incizia şi drenajul furunculului.

Pentru evitarea recidivelor se administrează fie anatoxina stafilococică, în injecţii

subcutanate, în diluţii crescânde, 10 fiole, sau autovaccin, care se prepară din secreţia
furunculului.

TUMORILE BENIGNE ALE PIRAMIDEI NAZALE

 CHISTELE DERMOIDE - au dimensiuni variabile, forma sferica,sunt remitente, mobile,
situate pe linia mediana (dosul nasului).

Prin infectare secundară pot fistuliza, golindu-şi conţinutul format din sebum şi păr.

Tratamentul este chirurgical, de exereza a întregii pungi chistice.

PAPILOMUL CORNOS Îmbraca aspectul de excrescenţă conopidiformă în forma de

corn care are potenţial malign, în cazul unor inflamaţii repetate. Se extirpă prin
electrocoagulare.

HEMANGIOMUL - se recunoaşte prin coloraţia sa roşie- violacee, putand interesa

vasele arteriale venoase.

BOTRIOMICOMUL (granulom teleangiectazic) - este o tumora inflamatorie a dosului

nasului.

TUMORILE BENIGNE ALE FOSELOR NAZALE

Au structură polimorfă.

Indiferent de structura histologică, simptomatologia constă din obstructie nazala.

PAPILOAMELE FOSELOR NAZALE - sunt formaţiuni conopidiforme galben-cenusii,

inflamate la nivelul vestibulului narinar al foselor nazale. Etiologia acestor papiloame este
virala - a fost demonstrata prezenta virusului Papora.
 Tumora poate fi sesila sau pediculata; are forma neregulata si consistenta ferma.
Diagnosticul pozitiv il certifica biopsia.

Tratamentul consta in exereza chirurgicala.

OSTEOMUL FOSELOR NAZALE - este o proliferare osoasa, de tip hiperplazic, situata

in portiunea inalta a foselor nazale.

In etiopatogenia osteoamelor sunt incriminate traumatismele sau inflamatiile repetate.

Tabloul clinic este dominat de obstructia nazala, la care se adauga hemicrania, rinoreea si
microepistaxisul.

Radiografia sinusurilor anterioare ale fetei permite localizarea osteomului si stabileste

dimensiunile.

Tratamentul este chirurgical, de exereza, prin rinoscopie anterioara.

CONDOMUL - este tumora cartilaginoasă localizată în 1/2 inferioara a septului

cartilaginos.

ADENOMUL - tumoră granuloasă localizată în etajul superior al foselor nazale, rotunda,

cu evoluţie lentă.

POLIPUL SÂNGERÂND AL SEPTULUI NAZAL - este formatiune angiofibromatoasa

pediculata, situata la nivelul petei vasculare, este rotunda, cu suprafata mamelonata, este
de culoare violacee. Histologic este un angiofibrom.

Simptomatologia este dominata de epistaxis unilateral, repetat si obstructie

nazala de aceeasi parte.

Tratamentul este chirurgical, de extirparea formatiunii tumorale impreuna cu

patul cartilaginos.
 TUMORILE BENIGNE ALE SINUSURILOR PARANAZALE

MUCOCELUL ETMOIDOFRONTAL - se dezvolta prin retentia de mucus la 2 sau mai

multe celule etmoidale.

Etiopatogenia mucocelului este complexă: infecţia sinuzală cronică, traumatismele,

corpii străini nazo-sinuzali, pot determina obstructia orificiului de drenaj, al celui etmoidal
sau al canalelor fronto-nazale.

Blocajul ostial determina formarea unui chist de retenţie - mucocelul - care capătă,
cu timpul, dimensiuni considerabile, producând eroziunea pereţilor osoşi.

Mucocelul etmoidal se prezintă ca o tumefacţie unilaterală, situata la radacina nasului,

iar cel frontal este situat mai sus şi pe rebordul orbital superior si duce la deplasarea globului
ocular în afară şi in jos. La palpare are consistenţă elastică - "minge de ping-pong".

Diagnosticul de certitudine se stabileşte pe baza radiografiilor S.A.F. sau craniu şi pe

tomografie computerizată. Puncţia extrage un lichid vâscos caracteristic.

Tratamentul este chirurgical, de exereză pe cale externă.

OSTEOMUL FRONTAL SI ETMOIDAL - este o tumoră osoasă extensivă. Este

produsă de un viciu de dezvoltate de origine necunoscută. Este mai frecvent la nivelul
sinusului frontal.

Simptomatologia este absentă şi osteomul se descoperă întamplator, în unele

cazuri, sau poate să determine dureri vagi sau să se exteriorizeze în regiunile invecinate.

Radiografia stabileste diagnosticul.

Se extirpă chirurgical.
 TUMORILE MALIGNE ALE NASULUI

CANCERELE PIRAMIDEI NAZALE - au caracterul cancerului de piele şi se dezvoltă pe

leziuni preexistente, inflamatorii sau tumorale benigne. Sunt citaţi factorii favorizanţi:
microtraumatisme repetate, expuneri prelungite la soare.

Clinic se prezintă sub formă de ulceraţie sângerândă (carcinoame) sau de nodozitate

multilobată subcutanată (sarcoame), pe un nev benign se dezvoltă nevocarcinomul.

Se tratează prin excizie chirurgicală sau prin radioterapie de contact, rontgenterapie sau
cobaltoterapie.

CANCERUL FOSELOR NAZALE SI SINUSURILE PARANAZALE

Reprezintă 7% din totalul tumorilor maligne otorinolaringologice.

În etiologia tumorală factorii favorizanţi sunt unele produse chimice poluante,

unele răşini lemnoase determină metaplazii ale mucoasei pituitare. Din punct de vedere
histologic, predomină epitelioamele, la nivelul etmoidului se întâlnesc adenocarcinoamele
(epitelioamele glandulare). Indiferent de locul de origine, aceste tumori maligne se extind
în fosele nazale, etmoid, orbită, obraz şi produc asimetrie facială, deformarea nasului,
exoftalmie şi limitarea miscărilor oculare.

Cancerul de etmoid determină ca simptome subiective obstrucţie nazala, dureri

regionale, epistaxis, iar obiectiv, edem palpebral superior si exoftalmie antero-externa.

Cancerul de sinus maxilar prezinta dureri dentare, nevralgii faciale, semne de

sinuzita maxilara cronica supurata, ulcerarea si bombarea rebordului alveolar, peretelui
anterior sau a rebordului orbitar inferior, care se constata si la palpare, anestezie in teritoriul
nervului suborbitar. Isi face aparitia in meatul mijlociu muguri tumorali, mamelonati, care
determina si epistaxis si obstructie nazala.
 Radiografia S.A.F. evidentiaza voal al sinusului maxilar C.T. delimiteaza extensia
tumorala. Punctia sinusului maxilar extrage sânge.

Certitudinea o ofera examenul histopatologic a fragmentelor tumorale.

Tratamentul rezida in exereza chirurgicala, daca nu invadeaza organele vitale, in

asociere cu radioterapia si chimioterapia.

TUMORILE BENIGNE ALE LARINGELUI

POLIPII LARINGIENI

Se localizează pe o singură coardă vocala, rar pe ambele corzi vocale. Mărimea polipului
laringian este variabilă, de la un bob de mei la o alună.

Etiopatogenic se întalnesc mai frecvent la adulţi, la bărbaţii care îşi folosesc vocea
suprasolicitând-o, la fumători, la cei care lucrează în mediu cu factori iritanţi asupra corzilor
vocale.

SIMPTOME

Polipul laringian se manifestă clinic prin disfonie şi chiar afonie în polipii voluminoşi.

La laringoscopie se decelează polipul laringian, formaţiune albicioasă sau roşietică, cu

bază largă sau pediculată situat pe marginea liberă a corzii vocale.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL se face teoretic, cu toate afecţiunile care produc disfonie.

Orice formaţiune benignă se extirpă şi se analizează la microscop.

TRATAMENTUL este chirurgical şi constă din ablaţia polipului

NODULII CORZILOR VOCALE

 Se prezintă ca mici tumefacţii simetrice bilaterale, la unirea treimii anterioare cu cele
două treimi posterioare ale corzilor vocale, mai frecvent întâlniţi la femei. Simptomele
sunt funcţionale: voce alterată apoi răguşeală veritabilă, continuă.

Imaginea laringoscopică este variabilă: noduli ascuţiţi, atrofie uşoară a corzilor,

nodozităţi.

TRATAMENTUL este ortofonic (reeducare), medical (pentru tratarea stării

neuroendocrine), microchirurgical endoscopic, dacă nodulul este deja foarte voluminos, se
practică exereza cu raze LASSER.

PAPILOAMELE

PAPILOMATOZA COPILULUI

Etiologia sa este încă necunoscută: se invocă iritaţia şi infecţia laringelui. Se pare că este
vorba de un virus filtrant, deoarece papilomul se poate grefa cu uşurinţă dintr-un loc în altul al
arborelui aerian. Există probabil un teren favorabil.

SIMPTOME

Tulburările încep la vârsta de 2 - 3 ani prin răguşeală, voce aspră, apoi voalată, iar în
final, afonă - apare dispneea cu accese de sufocare.

TRATAMENTUL în cele mai multe cazuri rezidă ca prin timp, în practicarea traheotomiei,
care facilitează respiraţia şi pune laringele în repaus. Ulterior se extirpă papilomul, prin
microchirurgie, de preferinţă cu LASSER-ul. Pot fi extirpate şi cu pensa.

PAPILOMATOZA ADULTULUI

Papilomul adultului este cel mai adesea localizat şi mic. Factorul iritativ şi inflamator
sunt evidente. Simptomul dominant este disfonia.

Diagnosticul diferenţial se face cu tumorile maligne, tuberculoza tumorală şi se impune biopsia.

Tratamentul este în mod esenţial endoscopic, de extirpare, fie cu pensa fie cu LASSER.
 LARINGOCELUL

Este o tumoră aerică, produsă prin hernierea pneumatică a mucoasei laringiene,

produsă datorită unei anomalii congenitale a ventriculului Morgagni şi a unei hiperpresiuni
endolaringiene repetate (afecţiuni tusigene, trompetişti, suflători în sticlă). Dacă hernia se
dezvoltă spre exterior este vorba de un laringocel exolaringian lateral sau median şi tumora se
prezintă ca o tumefacţie cervicală moale, netedă, indoloră, reductibilă, sonoră la percuţie,
transparentă la transiluminare şi care se reface rapid la tuse şi efort.

Dacă sacul herniar rămâne în laringe este vorba de laringocel endolaringian. Tumora
este moale. Radiografia şi tomografia confirmă diagnosticul.

TRATAMENTUL este chirurgical, pe cale externă, cervicală, sau translaringiană.

CHISTELE JUXTALARINGIENE

Sunt tumori congenitale ori de retenţie glandulară, situate pe coroana laringelui, cu

predominenţă pe faţa linguală a epiglotei şi care determină tulburări mecanice de deglutiţie şi
respiraţie.

Tratamentul constă din extirparea prin faringotomie externă.

Alte tumori benigne laringiene - chiste, fibroame, lipoame, mixoame, angioame,

adenoame, encodroame cu localizare variabilă şi dimensiuni importante antrenează tulburări
respiratorii, fonatorii şi de deglutiţie.

Tratamentul este chirurgical, de extirpare cu LASSER.

CONDROMUL LARINGIAN
 Se întâlneşte mai frecvent la bărbaţi, decât la femei. Localizarea de elecţie este pecetea
cartilajului cricoid, urmat de tiroid, aritenoid şi epiglotă.

Simptomele condromului laringian sunt : răguşeala, dispneea şi disfagia, senzaţia de

nod în gât. Răguşeala este dată de reducerea mobilităţii corzilor vocale prin masa tumorală.

Radiografia laringo-traheală simplă sau tomografia dau relaţii despre forma şi

extensia condronului.

TRATAMENTUL constă în extirparea prin laringofisură în localizările endolaringiene.

Abordul cervical extern se practică pentru condromul de cartilaj tiroid, cricoid.

TUMORI MALIGNE ALE LARINGELUI

CANCERUL DE LARINGE reprezintă tumora malignă a laringelui

Din punct de vedere etiologic, tabagismul şi alcoolismul sunt factori de risc indubitabili, iritaţiile
cronice ale căilor respiratorii (aer poluat prin fum, produse de ardere, pulbere, praf de
cărbune), stările precanceroase ale laringelui (hipercheratozele, pahidermiile, leucoplaziile,
papilomul cornos) şi eforturile vocale (malmenaj şi surmenaj).

Vârsta cea mai afectată este între 40 şi 70 ani, iar sexul masculin este cu precădere
interesat.

DIAGNOSTICUL POZITIV al cancerului de laringe se bazează pe acuzele bolnavului, datele

examenului laringoscopic şi al celui exocervical, investigaţiile radiologice şi pe examenul
anatomo-patologic.

Acuzele bolnavului sunt diferite după localizare.

 Cancerul glotic are un debut insidios, manifestat prin răguşeală, care devine suspectă
dacă se prelungeşte peste 3-4 săptămâni şi dacă progresează, fără să existe perioade de
ameliorare. La început, vocea oboseşte uşor, apoi treptat, capătă un caracter aspru, rugos şi
lemnos. Disfonia constituie un semn de alarmă pentru bolnav, atunci când ea se instalează pe
un laringe sănătos, făra o laringită cronică în antecedente.Disfonia poate fi însoţită, uneori, de
o tuse seacă, datorită iritaţiei corzii vocale sănătoase de către leziunea neoplazică.

Cancerul supraglotic are o simptomatologie mai săracă şi mai insidioasă. Primul semn
este disfagia, sub forma unei discrete jene la deglutiţie; însoţită sau nu de otalgie şi care aduce
pe pacient la medic, după o evoluţie tenace şi uşor progresivă de 2 - 3 luni. Disfonia este
tardivă, variabilă ca tonalitate, vocea are un caracter stins, nu este aspră, rugoasă,ca în cancerul
glotic iar emisiunea sunetelor acute este conservată. Tusea lipseşte şi primul semn de alarmă
este reprezentat de adenopatia cervicală, care atrage atenţia bolnavului. Dificultăţi respiratorii
nu există decât în formele extrem de burjonante ale neoplasmului şi prin neglijenţa totală a
pacientului.

Cancerul subglotic este cel mai înşelător ca simptomatologie. Primul semn este
dispneea, care la început este uşoară, numai la efort, pacientul acuză dificultăţi la urcatul
scărilor şi uneori atrag atenţia mici crize de sufocare, diferite spasme supraadăugate. Caracterul
progresiv al dispneei aduce pe bolnav la medic. Al doilea simptom este răguşeala discretă,
fără caracterele disfoniei cancerului de coardă vocală, dar care persistă de câteva luni şi care
este datorită imobilizării progresive a corzii vocale.

Cancerul transglotic este dominat de dispnee, care îmbracă aceleaşi caractere cu cea din
cancerul glotic.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL al cancerului de laringe se face cu toate tipurile de

laringită, tumorile benigne laringiene, tuberculoza laringiană.

EVOLUŢIA

Indiferent de punctul de plecare, cancerul evoluează către asfixie prin obstrucţia

completă a lumenului laringian, către extensie ganglionară şi metastaze la distanţă, caşexie şi
moarte.
 TRATAMENTUL este diferit, în funcţie de topografia tumorii, extinderea şi prezenţa sau
nu a adenopatiei. El este chirurgical.

Intervenţia chirurgicală poate fi parţială, dacă tumora este relativ limitată sau totală,
dacă tumora a invadat deja cel puţin jumătate din laringe şi comisura anterioară şi posterioară.

Laringectomiile parţiale pot fi supraglotice, pentru etajul superior, ceea ce permite

conservarea corzilor vocale; pentru etajul glotic - cordectomie. Aceste operaţii parţiale
conservă un lumen laringian, iar bolnavul poate respira şi vorbi pe căi naturale.

Laringectomia totală antrenează traheostomie definitivă. Bolnavul nu poate vorbi

normal, dar poate fi obiectul unei reeducări (voce esofagiană - erigmofonaţie) sau poate vorbi
cu ajutorul unui aparat ce dă rezultate vocale bune.

Laringectomiile subtotale reconstructive permit, în anumite cazuri, recuperarea funcţiei

vocale pe căi naturale.

Cura ganglionară simultană este necesară şi obligatorie.

Dacă procesul tumoral a invadat organele vecine şi adenopatia este fixată, tratamentul
este paleativ şi constă numai din traheotomie de necesitate, radioterapie şi medicaţie
antialgică.

Postoperator,orice bolnav operat de neoplasm laringian este supus telecobaltoterapiei

şi chimioterapiei.

PROGNOSTIC

Tratat precoce, înainte ca leziunile să depăşească regiunea endocavitară, cancerul

laringian este curabil în foarte mare măsură. Cancerul corzii vocale dă foarte bune rezultate
dacă este surprins la debut, peste 90% şanse de vindecare.

Cancerul supra- şi subglotic au evoluţie mai puţin favorabilă, dând 60 - 70% şanse de
vindecare.

TUMORILE FARINGELUI
 TUMORILE BENIGNE ALE RINOFARINGELUI

ANGIOFIBROMUL NAZOFARINGIAN JUVENIL

Este cea mai importantă tumoră benignă cu localizare faringiană ; se întîlneşte aproape
exclusiv la băieţi în perioada de pubertate fiind numită şi tumora pubertăţii masculine.

Din punct de vedere histologic este benignă dar prin evoluţia clinică este malignă.

Diagnosticul pozitiv se sprijină pe simptomatologie, semne obiective şi examene

paraclinice.

Debutul este insidios cu obstrucţie nazală unilaterală însoţită de epistaxis repetat,

hipoacuzie, rinolalie închisă , tulburări de gust şi de miros. Insuficienţa respiratorie nazală nu
cedează la tratamentele obişnuite ci se accentuează treptat şi devine bilaterală.

Simultan, apare rinoree purulentă, cefalee şi anemie marcată datorată sîngerărilor nazale
repetate.

Prin invadarea organelor vecine se produc deplasarea globului ocular , exoftalmia ,

lărgirea rădăcinii nasului şi deformări faciale impresionante (“faţă de broască”).

La rinoscopia anterioară şi posterioară se pun în evidenţă în fosa nazală şi în cavum mase

tumorale roşietice-violacee , bine delimitate , care nu aderă la structurile vecine (sept , cornete)
pe care le împinge şi deformează.

Aprecierea gradului de extensie tumorală se face prin examen radiologic care precizează
starea cavităţilor anexe şi în special a sinusului sfenoidal care este frecvent invadat de
prelungirile tumorale.Pentru aceasta , se practică radiografii de faţă şi profil , politomografii ,
tomografie computerizată , rezonanţă magnetică nucleară.

Arteriografia urmată de embolizare este utilă în scop diagnostic dar şi terapeutic

preliminar.

Netratat , invadează organele din jur şi expune la complicaţii.

 Unicul tratament de care beneficiază este cel chirurgical - ablaţia tumorii în totalitate.

CANCERUL DE RINOFARINGE

Este în creştere continuă din punct de vedere al incidenţei şi afectează în special adulţii şi
vîrstnicii.

Etiologia este multifactorială şi sînt discutaţi în special factorii genetici şi virali -

virusul Epstein Barr care produce limfomul Burkitt.

Simptomatologia diferă funcţie de stadiul bolii.

Perioada de debut este mult timp lipsită de simptomatologie.Ulterior apar tulburări

auriculare(obstrucţie tubară şi otită seroasă), respiratorii(criză prelungită cu secreţii ce conţin
striuri sanguinolente) , neurologice (cefalee în cască,nevralgie de trigemen) , ganglionare
(adenopatie subangulo-mandibulară).

În perioada de stare obstrucţia nazală se accentuează şi tulburările auriculare se

amplifică.

Diagnosticul pozitiv se pune pe baza examenului cavumului , radiotomografiilor bazei

craniului , a scanner-ului şi biopsiei.

Rinoscopia posterioară se poate completa cu fibroscopia flexibilă.

Tratamentul de elecţie este radioterapia pe zona rinofaringelui şi a ariilor ganglionare

jugulocarotidiene.

Prognosticul este funcţie de extensia tumorii primare , adenopatia , tipul histologic , vîrsta
pacientului.
 TUMORILE BUCOFARINGELUI

Tumorile benigne ale cavităţii bucale şi orofaringelui se localizează la nivelul limbii ,

planşeului bucal , lojilor amigdaliene , vălului palatin şi peretelui posterior.

PAPILOAME se pot localiza pe văl , luetă , pilieri , amigdale.Se prezintă ca tumori mici , cît
un bob de piper,de culoare roşie , pediculate sau cu bază largă de implantare. Simptomatologia
este cea a unui corp străin. Se extirpă chirurgical , sînt supuse examenului anatomo-patologic
pentru că un anumit potenţial de malignizare.

ANGIOAME situate pe văl , amigdale , limbă , buze;se prezintă ca nişte tumori netede ,
roşii sau violacei , depresibile.

TUMORI MIXTE SALIVARE localizate pe văl şi bolta palatină, se dezvoltă din glandele
salivare accesorii şi au aspectul unor tumori rotunde acoperite de mucoasă normală care
bombează iar la palpare au consistenţă renitentă.

Se decolează şi se extirpă pe cale endobucală.

TUMORA TIROIDIANĂ sub formă de guşă aberantă sau accesorie situată la baza limbii ca
urmare a necoborîrii tiroidei , parţial sau în totalitate.Are simptomatologie de corp străin situat
în dreptul hioidului.

RANULA sau GRENUETA este o tumoră chistică a glandei sublinguale care apare prin
obstrucţia canalului excretor şi este situată în planşeul bucal Se extirpă chirurgical.
 CANCERUL FARINGELUI BUCAL

Este aproximativ egal ca incidenţă cu cancerul laringian şi reprezintă aproximativ 40% din
totalitatea cancerelor faringiene.

CANCERUL AMIGDALEI PALATINE debutează prin disfagie unilaterală şi adenopatie cervicală

jugulocarotidiană înaltă.

Iniţial , pacientul acuză senzaţia de umflătură în gît , de o parte şi afirmă prezenţa unui
corp străin. Durerea şi otalgia apar ceva mai tîrziu.Uneori , bolnavul scuipă sînge sau salivă cu
striuri sanguinolente.

Bucofaringoscopia pune în evidenţă tumora sîngerîndă care ocupă în totalitate suprafaţa

amigdalei. La palpare leziunea este lemnoasă şi palparea declanşază sîngerare.

Diagnosticul este confirmat de examenul anatomopatologic al fragmentelor de biopsie.

Fibrosarcoamele se întîlnesc la copii şi la tineri sub forma unei tumori violacee , dură şi
fără adenopatie.

Cancerul poate să fie limitat numai la amigdala palatină sau poate să depăşească loja şi să
invadeze organele din jur.

Tratamentul ţine cont de extensia tumorală. Dacă interesează doar amigdala se va

practica amigdalectomie urmată de iradiere şi chimioterapie. În stadii avansate se face doar
tratament oncologic.

CANCERUL PERETELUI POSTERIOR FARINGIAN

Reprezintă localizarea cu prognosticul cel mai sever pentru că se depistează în stadii

avansate de evoluţie datorită absenţei simptomelor în fazele incipiente.
 La debut , tumorile orofaringiene sunt practic asimptomatice iar manifestările clinice apar
doar în fazele avansate ale bolii.Durerea este cel mai comun simptom , poate apare şi trismusul
şi adenopatia.Datorită disfagiei şi odinofagiei apare scădere ponderală.

Tratamentul este doar paleativ în srviciul de oncologie.

CANCERUL LIMBII

Poate cuprinde numai porţiunea mobilă a organului pînă la “V-ul” lingual;poate interesa
numai baza limbii (porţiunea din spatele “V”-ului lingual) sau poate prinde concomitent ambele
porţiuni.

Histopatologic este un epiteliom spinocelular.

Simptomatologia diferă după localizarea iniţială a tumorii. La început apar vagi dureri ale
limbii care se accentuează pe parcurs , sialoree sanguinolentă , tumefacţia regiunii linguale
afectate , disfagie , limitarea mişcărilor limbii , halenă fetidă , hemoragii linguale.

Ulterior apar metastaze ganglionare regionale.

Diagnosticul este simplu pentru că limba este un organ care se examinează uşor.Tumora
apare ca muguri cărnoşi sau ca ulceraţie sîngerîndă situată pe marginile limbii şi poate fi eronat
etichetată ca ulceraţie dentară. Bolnavul acuză jenă la masticaţie şi arsuri ale limbii.

Confirmarea anatomopatologică este obligatorie.

Tratamentul este chirurgical - rezecţia , evidare ganglionară cervicală urmată de

cobaltoterapie şi chimioterapie. Dacă cancerul este întins sunt necesare rezecţii mutilante.

Prognosticul este nefavorabil.

 CANCERUL HIPOFARINGELUI

Se localizează la nivelul sinusului piriform.

Apare predominat la sexul masculin.

Pentru că există două sinusuri piriforme prin care trece bolul alimentar iar cancerul se
localizează numai la unul , boala este mult timp asimptomatică. De multe ori adenopatia
cervicală este cea care aduce pacientul la medic. În faza iniţială se constată doar stază salivară
în sinusul piriform respectiv.În perioada de stare apare disfagia şi otalgia reflexă. În faze
avansate tumora invadează gura esofagului şi laringele.

Tratamentul este oncologic prin chimioterapie şi iradiere .

Prognosticul este nefavorabil.

TUMORILE URECHII

Tumorile pot fi benigne sau maligne. Tumorile benigne sunt extrem de rare - amintim glomusul
de jugulară şi neurinomul de acustic. Din contră, tumorile maligne sunt mai frecvente, în special
epitelioamele.

1.Tumorile benigne

1.A. Tumorile benigne ale urechii externe

Toate produc tulburări estetice (la pavilion) şi hipoacuzie de transmisie (la conductul auditiv
extern).

Tratamentul constă din ablaţia chirurgicală totală.

1.B. Tumorile benigne ale urechii medii

Glomusul de jugulară

SIMPTOMATOLOGIA

* Semnele otologice sunt reprezentate de acufene pulsatile, vertij, hipoacuzie, otoragie

* Semne neurologice - cel mai adesea, este vorba de afectarea nervilor trunchiului posterior IX,
X şi XI. Atunci când extinderea endocraniană este mai importantă, apar semnele de
hipertensiune intracraniană - cefalee, stază papilară.

* Semnele cervicale sunt reprezentate de apariţia la nivelul gâtului, sub urechi, a unei tumori
moi, pulsatile, ce prezintă “tril”.

DIAGNOSTICUL se pune în special pe aspectul local otologic Radiografia, în poziţii speciale

Tomografiile şi tomodensitometria (scanner-ul) precizează extinderea procesului.

TRATAMENTUL este cel mai adesea chirurgical, aceste tumori fiind puţin radiosensibile. Putem
efectua, ca tratament adjuvant, o embolizare prealabilă printr-un cateterism arterial.

1.C. Tumorile benigne ale urechii interne

Neurinomul de acustic, Din punct de vedere simptomatic, întâlnim :

Semne vestibulare : vertij ,nistagmus spontan orizontal-rotator.

Semne cohleare : o surditate de percepţie fără recruitment.

Semne de atingere a nervului facial, în general foarte discrete.

În cazul unor tumori mari, semne asociate : cefalee, afectarea nervului trigemen (anestezie
corneană), fundul de ochi (arată uneori modificări de tip edem papilar etc.).

DIAGNOSTICUL se bazează pe radiografie : tomografia conductului auditiv intern şi, mai ales,
tomodensitometria şi eventual, meatocisternografie cu aer şi control CT.

TRATAMENTUL este chirurgical

PROGNOSTICUL a fost transformat prin progresul otologiei : precocitatea diagnosticului,
eficacitatea microchirurgiei otologice şi otoneurologice. Dacă tumora este extirpată în primul
stadiu, mortalitatea operatorie este 0% iar sechelele, mai ales paralizia facială, sunt
excepţionale.

Tumorile maligne

Pot fi localizate la nivelul urechii externe sau a celei medii.

2.A. Tumorile maligne ale urechii externe

Cancerele epiteliale ale urechii externe sunt mai frecvente după vârsta de 40-50 ani, cu
precădere la bărbaţi, având localizare pe pavilion (partea superioară sau lobul) şi fiind
favorizate de intemperii şi expunerile la soare (agricultori, muncitorii în aer liber). Localizarea pe
conductul auditiv extern este mai rar semnalată.

Se tratează prin radioterapie sau excizie chirurgicală parţială sau totală a pavilionului.

Cancerele conjunctive (fibrosarcoame, osteosarcoame, angio-sarcoame, mixosarcoame,

melanosarcoame) sunt mai rar semnalate dar au un prognostic mai rezervat decât
epitelioamele şi sunt întâlnite mai des la copii, cu localizare mai mult la conductul auditiv
extern. Pot invada secundar urechea medie.

Tratamentul este paliativ, citostatic şi telecobaltoterapic.

2.B. Tumorile maligne ale urechii medii

Sunt mult mai frecvente decât tumora glomusului jugular totuşi, în ansamblul neoplaziilor sferei
ORL, sunt rare. Epitelioamele, în general de tip cilindric, se întâlnesc în jurul vârstei de 50 ani, în
timp ce sarcoamele, extrem de rare, se întâlnesc mai ales la copii.

SIMPTOMATOLOGIA este foarte insidioasă, mai puţin la debut, deoarece tumora survine adesea
în continuarea unei perioade de inflamaţie cronică prelungită; durerea este ca în otita acută,
surditate de transmisie, scurgere purulentă sau sangvinolentă. Extinderea procesului va antrena
alte simptome cum ar fi paralizia facială sau manifestări labirintice. Examenul otoscopic arată o
tumoră burjonantă, sângerândă, tipică. În cazul în care este vorba de un sarcom, tumora este
polipoidă iar evoluţia este, în general, mai rapidă.

TRATAMENTUL este chirurgical însoţită de evidare ganglionară, dacă există ganglioni

perceptibili şi urmată de un tratament fizic, radioterapie, cobaltoterapie, electroterapie.

PROGNOSTICUL epitelioamelor şi sarcoamelor urechii medii este foarte rezervat.

TUMORI MALIGNE ESOFAGIENE

Neoplaziile esofagului sunt, în cea mai mare parte, de natură epitelială; foarte rar sunt
conjunctive.

Cancerul primitiv al esofagului este de 8 ori mai puţin frecvent ca cel al stomacului.
Reprezintă 1,5% din totalul cancerelor. Afectează, de obicei, bărbaţii (8/1 raportul
bărbaţi/femei) între 45-70 ani.

Tabagismul şi alcoolul par să aibă rol favorizant. Stările precanceroase sunt

incontestabile: inflamaţie cronică, plăci de leucoplazie, cicatrici anterioare de arsură prin
caustic, traumatisme, radioterapie intensivă pentru leziuni mediastinale (Hodgkin).

SIMPTOMATOLOGIE
 * SEMNE CLINICE

- Simptome subiective funcţionale: trebuie să alerteze bolnavul încă de la debut.

Precocitatea diagnosticului este necesară pentru elaborarea unui tratament curativ: senzaţii
nedefinite, parestezii, jenă, înţepături. Nu există durere.

În perioada de stare, puţin câte puţin, se constituie elementele simptomatice ale

sindromului esofagian: disfagie de tip organic, progresivă şi insidioasă la început, electivă
pentru solide, apoi pentru paste şi, în final, pentru lichide. Salivaţia intensă, regurgitaţii tardive,
dureri ce semnifică progresia leziunii spre exteriorul organului, halena fetidă.

- Semne generale sunt foarte rapide: slăbire şi, uneori, semne infecţioase (esofagita
supraadăugată)

DIAGNOSTICUL se stabileşte pe 4 planuri:

- diagnosticul clinic: orice parestezie, senzaţie de jenă, toate disfagiile trebuie să fie
investigate, mai ales radioscopic şi radiografic.

- diagnosticul radiologic

- diagnosticul endoscopic: permite vizualizarea tumorii şi propriilor sale caractere.

- diagnosticul histologic: biopsia trebuie făcută în plină masă tumorală. În acest stadiu
putem afirma aproape întotdeauna diagnosticul.

TRATAMENTUL

TRATAMENTUL MEDICAL: diminuarea iritaţiilor alimentare, împotriva spasmelor -

antispastice (belladona), împotriva infecţiei - antibiotice, antiinflamatorii; contra cancerului -
antimitotice moderne.

TRATAMENTUL FIZIC

- curieterapie,

- cobaltoterapie în mai multe câmpuri (metoda câmpurilor fracţionate);

- cicloterapie după reperarea riguroasă a poziţiei tumorii, sursa radiogenă este pusă în
mişcare circulară axată pe tumoră;

- betatronterapie - urmează aceleaşi principii.

 TRATAMENTUL CHIRURGICAL - poate fi paliativ.

Dacă disfagia este foarte intensă, trebuie pus esofagul în repaus, alimentarea bolnavului
făcându-se prin gastrostomă.

Poate fi curativ: în tumorile cervicale, o esofagectomie este posibilă, cu refacerea

ulterioară a tubului esofagian prin operaţii plastice; la nivelul regiunii toracice, o toracofreno-
laparotomie cu ablaţia şi reconstituirea continuităţii esofago-gastrice este posibilă, dacă
leziunea este joasă.

Putem încerca să facem un esofag pretoracic sau retrosternal, care vine şi se alipeşte la
faringe în porţiunea superioară şi în stomac în porţiunea inferoară (cu ajutorul colonului).

PROGNOSTICUL

Fără tratament, evoluţia se face spre moarte rapidă, în mai puţin de doi ani.

După tratament, mijloacele terapeutice moderne au prelungit supravieţuirea bolnavilor

dar, aceştia nu depăşesc, în general, 5 ani.

Chirurgia este încă grevată de o mortalitate importantă iar recidivele sunt extrem de
frecvente.