Sunteți pe pagina 1din 157

Fundamentele psihologiei.

Personalitatea
Ipostazele psihicului
Conștiința - Prima etapă în definirea conștiinței
Prima etapă conține definițiile de la începuturile psihologiei până în anii 1930. A fi conștient înseamnă:
● a gândi, a stabili relații sau raporturi (Spencer, 1875);
● a dispune de capacitatea de a face sinteză creatoare (Wundt);
● a te putea autosupraveghea (Janet, 1928);
● a te adapta cu suplețe la noile solicitări (Claparede, 1920).
După Pavelcu, conștiința este o activitate de înțelegere, o funcție de supraveghere (a sinelui și a lumii) și este o
anumită adaptare la lumea externă prin operații simbolice.

Conștiința - A doua etapă în definirea conștiinței


Henry Ey (1963-67)
● Conștiința este o structură complexă, ca organizare a vieții de relație a subiectului cu alții și cu lumea;
● A fi conștient înseamnă a dispune de un model personal al lumii.
● Conștiința este acea formă de activitate bazală a creierului și a gândirii care poate fi definită ca organizarea
experienței sensibile actuale.
● Activitatea conștiinței este un sistem care integrează în ordine spațio-temporală instanțele care o compun.
● Experiența sensibilă actuală este constituită din formele perceptive sau reprezentative ale evenimentelor
trăite în prezent.

Conștiința - A treia etapă în definirea conștiinței


Jean Piaget (1974): „Priza de conștiință” = o nouă elaborare a cunoștințelor prin trecerea de la un plan psihologic
la altul (de la acțiune la reprezentare, de la reprezentare concretă la formală). Este un travaliu cognitiv care
presupune o susținute elaborare.
Mielu Zlate (1976): Conștiința este o formă supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea
activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieții psihice și care facilitează raportarea / adaptarea continuă a
individului la mediul natural și social.

Conștiința - Funcțiile conștiinței


Funcția informațional-cognitivă: omul re-produce obiectul în subiectivitatea sa, sub formă de imagini, noțiuni,
impresii.
Funcția finalistă a conștiinței: reproducerea conștientă are un anumit scop definit.
Funcția anticipativ-predictivă: omul are capacitatea de a anticipa rezultatul acțiunilor sale, de a-l stabili mental
înainte de a a-l realiza sub forma sa concretă.
Funcția reglatoare a conștiinței: organizarea mentală a activității, fragmentarea ei în elemente componente,
stabilirea succesiunii desfășurării și realizării lor.
Funcția creativ-proiectivă: modificarea, schimbarea și adaptarea necesităților.

Subconștientul - Etape în definirea subconștientului


Pierre Janet consideră că subconștientul nu este total obscur, că este orientat mai mult spre conștiință, că
presupune un grad de transparență, într-o formă inferioară.
Freud consideră că între subconștient și conștient nu există o diferență calitativă, ceea ce conduce la excluderea
subconștientului din structura psihicului.
Henri Wallon (1924) definește subconștientul ca o „cerebrație latentă”, un nivel de sine stătător cu un caracter
dinamic, iar stările subconștientului se modifică și se influențează reciproc.

Subconștientul - Caracteristici și roluri


● Latența și potențialitatea (până la activarea conținuturilor de către conștiință);
● Coexistența cu conștiința (conținuturile subconștiente sunt mai condensate);
● Facilitatea, servirea conștiinței;
● Filtrarea și medierea conținuturilor care trec dintr-un nivel în altul.

Subconștientul nu este un simplu rezervor al faptelor de conștiință, ci are propriile lui mecanisme. El nu doar
conservă, ci și prelucrează, restructurează, crează conținuturi. Conștientul scoate la suprafață amintiri,
automatisme, deprinderi, însă acestea nu sunt identice cu cele intrate în subconștient. Dinamismul vieții
subconștiente organizează și integrează datele psihismului într-o structură nouă.

Inconștientul - Definire, natură și roluri


Psihologia contemporană definește inconștientul ca fiind o formațiune psihică ce cuprinde tendințele ascunse,
conflictele emoționale generate de resorturile intime ale personalității. Inconștientul este preponderent afectiv,
dar implică și ideație (Jung).
Henry Ey consideră că principalele structuri ale inconștientului sunt: sistemul neurovegetativ sau autonom cu
funcțiile sale (respirație, digestie etc.); automatismele psihologice exprimate de organizarea normală a câmpului
conștiinței; și baza inconștientă a persoanei, care conține stadiile arhaice (primitive).
Roluri: de energizare și dinamizare a vieții psihice; de facilitare a procesului creator; de asigurare a unității Eului
(integrarea programelor informaționale și motivaționale).
Inconștientul - Tipuri de relații cu conștientul
Relații circulare: oricare dintre conținuturile conștientului trece în inconștient, iar apoi, în urma germinației,
unele se vor întoarce. Schimbările și transformările sunt continue și reciproce, iar conștientul captează rezultatul
prelucrărilor inconștiente.
Relații de subordonare integrativă: dominarea inconștientului de către conștient (când impulsurile inconștiente
sunt stăpânite sau contracarate) și dominarea conștientului de către inconștient (când se impun, indirect,
tendințele și forțele agresoare ale inconștientului, mai ales în stările patologice).
Relații de echilibrare: anumite stări în care individul nu este nici total conștient, nici total inconștient (stări de
ațipire, reverie, spontaneitate, contemplație).

Motivația

Teorii ale motivației - Teoria instinctului


William James: Oamenii au instincte care îi ajută să supraviețuiască și care determină comportamentul social.
Motivația umană este constituită din instincte care se cer satisfăcute.
William McDougall a întocmit o listă cu 12 instincte bazale, printre care foamea, nevoia de sex și nevoia de
afirmare de sine.
Teoria ia în considerare latura biologică a ființei umane, dar și nevoi psihologice superioare, cum ar fi dragostea.

Teorii ale motivației - Teoria nivelului optim de stimulare


Fiecare persoană are propriul nivel de stimulare la care se simte bine și la care poate performa -> fiecare individ
caută nivelul optim de stimulare.
Stimularea se referă la afectivitate, la nivelul implicării intelectuale, dar și la activitatea fizică. Corelează cu legea
optimului motivațional, de Yerkes și Dodson:
● Pentru sarcinile simple, stimularea va crește performanța doar până la un anumit nivel, apoi se va plafona;
● Pentru sarcinile dificile, performanța în sarcină crește o dată cu nivelul de stimulare, dar dacă nivelul de
stimulare devine prea ridicat, performanța va scădea.

Teorii ale motivației - Teoria reducerii impulsului


Clark Hull (1930): Impulsurile primare precum foamea, setea și durerea provoacă excitație (tensiune) și activează
comportamentul. Oamenii învață răspunsurile care reduc tensiunea. Putem dobândi impulsuri pentru
aprobarea socială și pentru afilierea cu alți oameni, care prin acțiunea lor ne ajută să reducem impulsurile
primare. De asemenea, impulsul de a avea bani este dobândit pentru că banii ne permit achiziționarea hranei și
a locuinței.
Principiul homeostaziei: păstrarea condițiilor interne ale organismului la nivel constant. Omul va acționa în
direcția satisfacerii nevoilor bazale, fără de care organismul nu ar putea supraviețui. Această perspectivă nu
oferă explicații pentru comportamentele mai complexe, superioare: estetice, de realizare.
Teorii ale motivației - Teoria lui Henry Murray (1938)
Clasificarea trebuințelor în: primare / viscero-organice (foame, sete, sex, evitarea durerii) și trebuințe secundare
/ psihogene.
20 de trebuințe psihogene: supunere, realizare, afiliere, agresivitate, autonomie, contracarare, apărare,
deferență (conformare), dominanță, exhibiție, evitarea durerii (psihologice), evitarea inferiorității, îngrijire și
acordare de ajutor, ordine, joc, respingere, stimulare, sexualitate, suport (a primi sprijin), înțelegere.

Teorii ale motivației - Teoria nevoii de realizare


David McClelland (1961)
A redus lista lui Murray la 3 nevoi: nevoia de realizare, nevoia de afiliere și nevoia de putere.
Nevoia de (auto)realizare = dorința puternică de a îndeplini sarcini provocatoare, de a dobândi și de a demonstra
deprinderi, competențe și abilități la un nivel superior. Este cea mai importantă pentru liderii eficienți în
organizație.
Nevoia de afiliere = motivația de a stabili relații, de a se afla într-un grup.
Nevoia de putere = dorința de a influența și de a avea control asupra altor persoane.

Teorii ale motivației - Modelul lui Abraham Maslow (1943)


Piramida trebuințelor cu cele 5 trepte (primele 4 sunt trebuințe de deficit):
1. Trebuințele fiziologice.
2. Trebuințele de securitate: locuire, servicii medicale, venitul stabil.
3. Trebuințe de afiliere socială: socializare, relaționare, interacțiune cu alte persoane, nevoia de
apartenență la grup.
4. Trebuința de stimă: nevoia de stimă de sine, statusul social, reputația, recunoașterea meritelor.
5. Trebuința de auto-actualizare: dorința de atingere a potențialului maxim ca ființă umană. Aceasta este
o dorință de creștere. Include: nevoia de adevăr, de dreptate, de înțelepciune, de sens, nevoi cognitive,
estetice, spirituale.

Teorii ale motivației - Teoria echității


John Stacey Adams (1963)
Compararea socială conduce la 3 tipuri de sentimente: al echității (între efortul investit și rezultat); al inechității
negative; și al inechității pozitive. Sentimentul de echitate apare când recompensa este pe măsura efortului și
corect prin comparație cu colegii.
Input-uri: efortul, loialitatea, angajamentul, priceperea, adaptabilitatea, flexibilitatea, toleranța, entuziasmul,
determinarea, susținerea oferită și sacrificiul personal.
Output-uri: recompensele financiare, recunoaștere, laudă, interes, stimulare, responsabilitate, training,
dezvoltare, promovare.
Teorii ale motivației - Teoria expectanței
Victor Vroom (1995) introduce 3 concepte de bază:
● Valența = gradul de atractivitate pe care o anumită activitate sau un anumit scop le exercită asupra persoanei.
● Instrumentalitatea = percepția asupra tăriei asocierii între productivitate / performanțe și recompensele
asociate muncii.
● Expectanța = așteptările pe care omul le are cu privire la rezultatul obținut în urma efortului depus.
Forța = Valența × Instrumentalitate × Expectanță = Efortul depus pentru atingerea performanțelor
(productivității).

Teorii ale motivației - Teoria proceselor oponente


Richard Solomon (1980)
Emoțiile se regăsesc în perechi opuse (teamă-relaxare, plăcere-durere), iar atunci când o emoție se manifestă,
cealaltă este suprimată. Reacțiile emoționale sunt urmate mai degrabă de opusele lor, decât de o stare neutră,
atunci când condițiile care le-au declanșat se schimbă.
In consumul de droguri, inițial drogul produce emoții plăcute, însă apoi se instalează o stare emoțională
negativă. Consumatorii ajung să le folosească nu pentru efectele plăcute, ci pentru a evita simptomele de după.

Motivarea acțiunii personale - Locul controlului


Julian Rotter (1950)
Locul controlului extern: propriul comportament este influențat de soartă, noroc, sau alte circumstanțe
exterioare. Oamenii pot duce o viață mai liniștită, mai relaxată, chiar mai fericită decât persoanele cu locul
controlului intern.
Locul controlului intern: propriul comportament este ghidat de hotărârile și eforturile personale; este mai
sănătos din punct de vedere psihologic. Orientarea internă trebuie să fie în general asociată cu competența,
eficiența personală și șansa pentru a putea experimenta sentimentul responsabilității și controlului personal.
Aceste persoane au o nevoie mai mare de realizare și locuri de muncă mai bine plătite.

Motivarea acțiunii personale - Conștiința propriei eficiențe


Albert Bandura (1986)
Există o mare probabilitate ca oamenii să se implice în activități în care se percep ca fiind competenți. Are un rol
cheie în reglarea cognitivă a motivației, deoarece oamenii își stabilesc nivelul efortului în concordanță cu
efectele așteptate.
Supraestimarea capacității de a realiza sarcina conduce la afectarea imaginii de sine. Oamenii cu o conștiință a
propriei eficiențe sub nivelul capacității personale au șanse minime de a se dezvolta și de a-și extinde abilitățile.
Nivelul optim al conștiinței propriei eficiențe trebuie să fie puțin peste capacitățile individului, pentru a încuraja
implicarea în acțiuni ce reprezintă provocări.
Motivarea acțiunii personale - Conștiința propriei eficiențe
Experiența = factorul cel mai important. Experiența succesului va duce la creșterea conștiinței propriei eficiențe.
Modelarea socială = procesul de comparare socială. Când vedem pe cineva având succes într-o activitate, acest
lucru are ca efect creșterea conștiinței propriei eficiențe.
Persuasiunea socială = încurajările și descurajările venite din exterior referitoare la performanțele individului.
Este mai ușor a scădea această conștiință a propriei eficiențe prin feedback negativ decât de a o crește cu
încurajări.
Factori fiziologici: „fluturi în stomac”, oboseală, grețuri, dureri, care schimbă conștiințe propriei eficiențe a
persoanei.

Motivarea acțiunii personale - Neajutorarea dobândită


Martin Seligman și Steve Maier (1975)
Neajutorarea dobândită este o condiție psihologică în care persoana a învățat să acționeze sau să se poarte ca
fiind neajutorată într-o anumită situație, chiar dacă în realitate persoana are puterea de a schimba sau de a ieși
din situația respectivă. Depresia clinică și bolile mentale relaționate cu aceasta sunt urmarea credinței că
rezultatul unei circumstanțe, a unui eveniment, nu poate fi controlat.
Sistemul atribuțional al individului este cheia pentru a înțelege răspunsurile oamenilor la evenimentele
neplăcute. Modul în care o persoană interpretează sau își explică evenimentul va afecta posibilitatea de a
dezvolta neajutorarea dobândită.

Motivarea acțiunii personale - Teoria atribuirii


Bernard Weiner (1980) a integrat teoria cognitivă și teoria conștiinței propriei eficiențe. Înțelesurile și explicațiile
pe care oamenii le dau succeselor și eșecurilor pot fi analizate după trei seturi de factori:
1. Cauza poate fi internă sau externă (teoria locului controlului);
2. Cauzele pot fi constante sau întâmplătoare. Dacă o persoană atribuie succesul sau insuccesul unei șanse,
atunci persoana nu va ști care va fi rezultatul unei noi încercări.
3. Cauzele (factorii interni sau externi) pot fi controlabile sau incontrolabile.
Oamenii vor interpreta acțiunile și mediul pentru a obține o imagine de sine pozitivă.

Principiul de bază este că factorii cărora o persoană le atribuie succesul sau insuccesul determină cantitatea de
efort și de energie investită în acea activitate în viitor. Modul cum persoana percepe sarcina sau cauza eșecului
/ succesului determină mobilizarea voluntară pentru o sarcină similară ulterioară.
Există 4 factori care influențează motivația în învățare și educație:
● Abilitatea: factor intern și stabil asupra căruia nu prea există control direct;
● Dificultatea sarcinii: factor extern și stabil asupra căruia nu există control;
● Efortul: factor intern și variabil, asupra căruia există control personal;
● Norocul: factor extern și variabil care poate fi controlat în foarte mică măsură.

Frustrarea
Poate fi văzută ca rezultatul unui conflict dintre trebuințe, stări de necesitate, motive și posibilitatea obiectivă
de realizare a acestora. Frustrarea are cauze:
● interne: scopuri divergente ale persoanei, o imagine de sine negativă, aspirațiile mai înalte decât abilitățile
obiective de realizare;
● externe: reguli și norme sociale care stabilesc comportamentele dezirabile și indezirabile în societate.
Latura negativă a frustrării se manifestă atunci când depășește limitele de toleranță ale organismului și când
frustrarea a fost întărită în timp. Latura pozitivă constă în orientarea activă a proceselor evolutive ș
compensatorii, și în formarea unor comportamente noi de atingere a obiectivelor și de satisfacere a motivelor.

Agresivitatea
John Dollard (1939): Teoria frustrare - agresivitate.
Este o reacție la frustrare și este cea mai periculoasă, atât pentru individ, cât și pentru cei din jur. De câte ori
efortul unei persoane de a atinge un scop este blocat, se activează impulsul agresiv care motivează înlăturarea
obstacolului. Se întâmplă ca agresivitatea să fie redirecționată asupra altei ținte decât sursa de frustrare, acolo
unde există șansa unor repercursiuni mai mici sau inexistente.
Sunt predispuse la răspuns persoanele care: au personalitatea de tip A (extrem de competitivă, mereu grăbită,
iritabilă, conflictuală), cu tendințe atribuționale ostile (angajarea în relații conflictuale) și sunt de sex masculin.

Stresul
Este o consecință a frustrării puternice. Atunci când obstacolul care determină frustrarea reprezintă o
amenințare la adresa integrității morale sau fizice a persoanei, se instalează stresul. Are trei accepțiuni
principale:
1. Stresul ca stimul (factorii de stres): evenimentul care poate vătăma;
2. Stresul ca reacție (tensionare): reacții emoționale și cognitive, precum și modificări în funcționarea
organismului (ritm cardiac crescut, transpirație);
3. Stresul ca proces: persoanele pot reacționa diferit la același eveniment extern.
În sindroamele psihiatrice, stresul este un factor declanșator: stresul posttraumatic, tulburările de adaptare,
reacțiile psihotice scurte (cu halucinații și idei delirante).

Afectivitatea
Teoriile afectivității - Definiții
Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relațiile omului cu lumea înconjurătoare și măsura
în care necesitățile lui interne sunt satisfăcute sau nu.
Emoțiile sunt stări afective de scurtă durată și intensitate variabilă, având 3 componente: una cognitivă, una
fiziologică și una comportamentală. Manifestările fiziologice sunt de ordin simpatic, cât și parasimpatic, iar
comportamental există tendințe specifice (de a ataca, de a fugi, de a se retrage în inactivitate).
Teoria comună în legătură cu emoțiile este aceea conform căreia apare o situație, aceasta este interpretată de
persoană, iar apoi apare starea emoțională (o combinație între declanșare și gânduri).

Teoriile afectivității - Teorii mecaniciste


Teoria lui William James și Carl Lange (sec. XIX): anumiți stimuli externi declanșează în mod instinctiv anumite
modele de excitații pentru a face față la două modalități de apărare (fuga sau lupta). Percepția atrage după sine
modificări fiziologice, iar conștientizarea acestora este ceea ce denumim emoție. Emoțiile sunt reprezentări
cognitive (secundare) ale răspunsurilor psihologice și comportamentale automate.
Teoria lui Walter Cannon și Philip Bard (1927-34): reacțiile au loc în urma proceselor nervoase centrale, iar un
anumit eveniment declanșează un răspuns fizic (excitare și acțiune) și trăirea unei emoții, în același timp.
Emoțiile acompaniază răspunsul fizic și nu sunt produse de schimbările la nivel fizic.

Teoriile afectivității - Teorii cognitiviste


Principiul general susține că evenimentul inductor este receptat, apoi interpretat. O dată interpretat, el este
codificat și transpus într-o formă de reprezentare internă. În funcție de această reprezentare internă se adoptă
un plan de pregătire a reacției de răspuns. Abia după acest pas se face o evaluare a adaptării la situația
respectivă.
Robert Zajonc consideră că emoția este o entitate independentă, autonomă ce nu poate fi redusă la simpla
cogniție și este complet diferită de aceasta. Reacțiile afective:
● se produc într-un timp mult mai scurt decât reacțiile cognitive;
● ocupă un loc important în evoluția speciei, pentru că emoția precedă cogniția;
● sunt relativ independente de voință și rațiune, deseori dificil de exprimat verbal.

Teoriile afectivității - Teoriile pragmaticii emoționale


Charles Darwin (1859) susține că emoțiile sunt perturbatoare și există 3 principii care explică majoritatea
expresiilor și gesturilor involuntare:
● principiul perenității obiceiurilor utile, care s-au fixat ereditar;
● principiul expresiei antitetice a emoțiilor opuse;
● principiul acțiunii directe a sistemului nervos: predeterminarea unui pattern expresiv ce corespunde
predeterminării structurilor nervoase.
Exprimarea emoțiilor (Paul Ekman): există expresii faciale care sunt universal valabile și transmit aceleași emoții,
indiferent de persoană sau cultură.
Feedback-ul facial: expresiile faciale pot influența stările emoționale pe care le trăim.

Furia
Are două tipuri de funcții:
● Pregătirea în vederea acțiunii: fugă sau luptă. Funcția de intimidare este esențială întrucât permite evitarea
confruntării;
● Comunicarea cu alți indivizi. Cognitiviștii consideră că „simțim emoții pentru că “gândim”, deci furia este
rezultatul unei serii de evaluări psihologice asupra evenimentelor, apreciind că situația este: nedorită, contrară
sistemului nostru de valori și controlabilă prin reacția noastră de furie.
Freud (1915) consideră că deplasarea, transferul unei emoții asupra unui alt obiect decât cel care l-a declanșat,
este mecanismul care stă la baza teoriei pulsiunilor.

Bucuria
Este o îmbinare a două componente: gradul de satisfacție a individului și trăirea emoțională a acesteia. Fericirea
depinde mai mult de frecvența emoțiilor positive decât de intensitatea acestora. Duchenne a descoperit
diferența dintre un zâmbet fals și un zâmbet sincer („zâmbetul cu ochii”). Factorii care determină (cresc)
fericirea:
● factor foarte important: personalitatea (extroverți / persoane stabile emoțional);
● factori importanță: sănătatea, căsătoria, practica religioasă, activitatea, prietenii și relațiile (sprijin emoțional,
respect, sprijin informativ, sprijin material);
● factori mai puțin importanți: vârsta, banii.

Tristețea - Funcțiile tristeții


● Ajută la evitarea situației ce ar provoca apariția acestei emoții;
● Determină retragerea și reflectarea la propriile greșeli;
● Atragerea simpatiei și atenției celorlalți;
● Protejează, pe moment, de agresivitatea celorlalți;
● Ajută la manifestarea simpatiei și empatiei față de tristețea altor persoane.
Capacitatea de a supraviețui unei pierderi depinde de anumiți factori precum:
● Sprijinul acordat de familie și de celelalte persoane;
● Sensibilitatea personală la pierderi și resursele de coping;
● Intensitatea și durata relației, precum și complexitatea emoției resimțite.
Frica - Definiții
Frica = o emoție specifică primejdiei și percepției asupra primejdiei reale. Funcțiile fricii sunt evitarea sau
limitarea pagubelor, precum și pregătirea pentru a reacționa în fața situației. Funcțiile fricii se rezumă prin cei
trei F: fight (lupta), flight (fuga) și freeze (nemișcarea). Este determinată prin sistemul nervos autonom și
adrenalină. Are manifestări fizice (tremurături, tensiune, accelerarea ritmului cardiac).
Anxietatea = se referă la anticiparea unei primejdii presupuse sau iminente, nu are un obiect exact asupra căreia
se concentrează (nu se cunoaște exact natura primejdiei) și are ca manifestări grijile și neliniștea (manifestări
psihologice). Boala asociată anxietății este anxietatea generalizată - griji incontrolabile legate de viața de zi cu
zi.

Frica - Tipuri și boli asociate


● Temerile înnăscute: pierderea puntului de sprijin și zgomote (< 6 luni), persoane necunoscute (< 1 an),
despărțirea de părinți (1-2 ani), întuneric, măști, zgomote sau animale (2-4 ani), ființe supranaturale, tunete,
răni corporale, oameni „răi” (5-8 ani), evenimente din mass-media sau moarte (9-12 ani).
● Temerile naturale: șerpi, înălțimi, sânge și injecții, spații închise, apa, furtuni.
● Temerile culturale: legate de religie și supranatural, de posibili dușmani, de inovații.
Fobiile: agorafobia și atacurile de panică, fobia socială, fobiile specifice. Stresul posttraumatic: trauma este
retrăită zilnic, prin flash-backuri.

Genetica

Genomul uman
ADN-ul (Watson și Crick, 1953) conține întreaga informație pentru encodarea celor 20 de aminoacizi esențiali ai
corpului uman.
Sinteza proteică = transcriptarea informațiilor din ADN la nivelul ARNm (mesager) și translatarea ARNt (transfer)
în proteinele specifice. Codul genetic conținut de ADN este structurat pe unități de câte trei baze, numite codoni.
Genele care codează proteine sunt secvențe liniare de baze ADN de la câteva mii la câteva milioane.
Translatarea ARNm în proteine = procesul de integrare a aminoacizilor esențiali în structura proteinelor, care
sunt macro-secvențe variind de la 100 la 1000 de aminoacizi. Funcțiile proteilor pot fi afectate și de modificări
necontrolate genetic.
Transcriptnomul
Transcriptnomul = expresia genetică a genomului, care presupune transcriptarea ARNm și apoi translația în
proteine. O mare parte din ADN este transcriptată într-o formă a ARN care nu participă la codarea proteinelor
(noncodant), dar care reglează activitatea genelor prin diverse mecanisme. De aceea ARN-ul a fost considerat
„materia neagră” a genomului.
Polimorfismul ADN-ului are efect doar atunci când genele se exprimă. Dar nu toate genele se exprimă în mod
permanent în activitatea organismului. O parte a lor se exprimă doar când produsul lor este solicitat de mediu.
Variabilitatea interindividuală a patternurilor de expresie genetică a fost pusă în legătură cu factorii de mediu.
Epigenomul
Epigenetica = disciplina care studiază modificările ADN-ului și ale proteinelor asociate (altele decât variația
secvențelor ADN) care transferă un conținut informațional în timpul diviziunii celulare. Epigenomul este cel care
care comandă specializarea celulelor în funcții specifice (musculare, hepatice, etc.). Genele sunt sunt
susceptibile a fi activate sau dezactivate sub condițiile mediului extern.
Patternul de activare / dezactivare controlat epigenetic se va reflecta nu doar în biologia persoanei, ci și în psiho-
comportamentul acesteia (inclusiv în patologie). Mecanismele epigenetice sunt: metilarea ADN-ului și
modificarea cromatinei. Expresia genelor este reglată prin intermediul ambelor mecanisme epigenetice.

Proteinomul
Proteinele sunt formate din una sau mai multe polipeptide, iar acestea din aminoacizi. Proteinomul are o
complexitate mult mai mare decât transcriptnomul, pentru că numărul de proteine sintetizate este mai mare
decât numărul de gene codoare din ADN, iar proteinele acționează în complexe proteice, nu ca structuri izolate.
Variabilele externe (excesele termice) sau interne (mediul acid) pot influența și structura proteică, pot anula
funcția normală a proteinei în organism. Configurația proteinomului este dată de factorii genetici și cei de mediu.
Impactul genelor în cadrul comportamentului a fost studiat în cadrul proceselor de învățare și de memorie.

Neuronul - Neurotransmițătorii
DOPAMINA- (DA) cu planurile, focusarea atenției. Activarea în cortexul prefrontal este critică pentru
recompensa naturală (hrană, sex) sau indusă de droguri. Legată de comportamentul de abordare și explorare,
senzitivitatea față de recompense, veselie, speranță, dorință.
NOREPINEFRINA/NORADRENALINA- (NE) dispoziție, reglarea presiunii sangvine și excitare, iar scăderea nivelului
de NE determină un nivel scăzut de excitație (arousal) și o depresie a activității.
EPINEFRINA/ADRENALINA- (EPI) stres acut, stări de frică și situații de tipul „luptă sau fugi”. Este mai degrabă un
neurohormon, controlând funcții endocrine.
SEROTONINA- (5HT) durere, activitatea sexuală, somnul, tulburările mintale. Medicamentele antidepresive și
cocaina influențează direct activitatea serotoninei. Joacă un rol vital în procesele de învățare întărind sinapsele
dintre neuroni.
MONOAMINOOXIDAZA- (MAO) activism, dominanță, interes sexual, agresivitate) și cu căutarea de senzații.
Nivelurile înalte sunt corelate cu somnul și pasivitatea generală
ACETILCOLINA- (ACH) (boala Alzheimer).

Hormonii și temperamentul
Testosteronul: la bărbații tineri relaționează puternic cu căutarea de senzații, dezinhibiții pulsionare,
extraversiune, dominanță sexuală. La femei, este asociat cu responsivitatea și frecvența actelor sexuale.
Corelează pozitiv cu asertivitatea și sociabilitatea.
Cortizolul: este secretat în exces în stresul psihologic și fiziologic prelungit. Nivelul său foarte ridicat apare ca un
indicator al tulburărilor dispoziționale depresive, anxioase au obsesiv-compulsive, fără a fi o cauză directă a
acestora. Valorile extrem de scăzute conduc la subcontrol comportamental, asociat clinic cu tulburarea
borderline și cea antisocială.

Interacțiuni între genetică și mediu


Mediul îmbogățit și activarea genetică: un mediu de viață stimulativ duce la dezvoltarea în termeni calitativi și
cantitativi ai creierului. Îmbogățirea mediului a indus ramificarea dendritică, a crescut numărul de sinapse,
permițând restabilirea în anumite limite a capacității de învățare și accesul la memoria pe termen lung.
Mediul ostil și activarea genetică: experiențele sociale timpurii și schimbările induse de aceste experiențe la
nivelul corelatelor neuronale ale cogniției și emoției joacă un rol crucial în transmisia transgenerațională a
fenotipului și în particular a comportamentului matern. Modificările care au loc la nivelul mediului - stimulare
pozitivă versus factor de stres agresiv - afectează biochimia care susține pervaziv comportamentele definitorii
ale indivizilor și se perpetuează transgenerațional.

Activarea genetică în cazul oamenilor


Gemenii monozigoți nu se disting în primii ani de viață, dar pe măsură ce avansează în vârstă apar diferențieri
remarcabile sub aspectul conținutului general, care afectează reflectarea patternului de expresie genetică la
nivelul fenotipului. Se remarcă rolul semnificativ pe care îl au factorii de mediu în traducerea unui genotip
comun în fenotipuri diferite → principiul interacționist în cercetarea personalității.
Neglijarea, maltratarea și abuzul suportate de oameni în copilări modifică patternul de metilare ARN, ceea ce
conduce la apariția unor aberații în mecanismele de sinteză proteică la nivelul creierului și va susține semnificativ
dispozițiile suicidare. Evenimentele sociale timpurii pot altera statutul epigenetic al genelor care mediază
funcțiile neuronale, inducând astfel diferențe de personalitate stabile.

Biologia temperamentului
Temperamentul
Temperamentul este latura dinamico-energetică, reactivă și reglatorie a personalității. A fost definit și ca măsură
a diferențelor interindividuale în reactivitate și autoreglare. După Eysenck, dimensiunile temperamentale sunt:
extraversia, nevrotismul, psihotismul și agresivitatea.
Reactivitatea = excitabilitate, arousal sau responsivitate a sistemelor fiziologice și comportamentale ale
organismului, concretizate în răspunsuri motorii și emoționale.
Autoreglarea = procesele neuronale (excitație și inhibiție), atenționale și comportamentale care reglează și
modulează reactivitatea. Aceasta exprimă eficiența cu care energia nervoasă este cheltuită în reacțiile
individului.

Extraversia - Teoria lui Eysenck (1967)


Teoria excitației: o diferență în nivelul de arousal cortical între extraversie și introversie. Introvertiții au un prag
senzorial mai scăzut și deci o activitate cerebrală mai mare în raport cu extravertiții. Introvertiții au nevoie de
niveluri mai mici de arousal pentru a deveni suprastimulați fiziologic. Suprastimularea se traduce prin distres și
tendința de retragere din fața stimulilor. Extraverții au un level-of-arousal mai scăzut, ceea ce se traduce printr-
o nevoie implicită de suprastimulare, căutarea activităților (petreceri).
Un extravertit va înregistra performanțe mai scăzute atunci când realizează sarcini monotone, nestimulative,
ceea ce duce la plictiseală, declinul atenției și ineficiență. Un introvertit ar avea o performanță scăzută în sarcini
cu stimulări intense (pompier).

Extraversia - Sistemele BIS-BAS


Sistemul de abordare comportamentală (Behavioral Activating System - BAS) și sistemul de inhibiție
comportamentală (Behavioral Inhibitory System - BIS).
BAS determină individul să abordeze stimulii externi, să își activeze comportamentele de abordare, să se
orienteze spre scopuri dezirabile. BAS este un sistem de energizare care activează și facilitează reacții rapide,
specific extraverților. BAS determină cât de senzitiv este individul la semnalele de recompensă și plăcere.
BIS determină cât de senzitiv este individul la semnalele de pedeapsă și non-recompensă, fiind specific
introverților. Ambele sisteme sunt active în psihicul uman, însă există o predominanță a unuia sau altuia.

Extraversia - Nivelul cerebral și biochimic


Asimetria corticală (nivelul de activare pentru emisferele stângă și dreaptă) se manifestă în extraversie.
Asimetria stângă se remarcă pentru persoanele care au răspunsuri pozitive la stimulii plăcuți și un nivel BAS mai
ridicat. Asimetria dreaptă se observă la persoanele predispuse la stres când se confruntă cu evenimente
neplăcute.
La nivel biochimic, extraversia a fost legată de fiziologia monoaminelor (dopamina, norepinefrina și serotonina).
Persoanele extraverte, caracterizate printr-o senzitivitate mai mare față de recompense și prin comportamente
de abordare active a stimulilor, dispun de sisteme dopaminergice mai active decât persoanele introverte. Atunci
când sistemul dopaminergic prezintă o reactivitate accentuată, persoanele sunt „căutători de senzații”, ceea ce
este o trăsătură distinctă față de extraversie.

Nevrotismul
Nevrotismul se referă la tendința de a fi anxios versus calm. Componenta cheie a nevrotismului este anxietatea.
Acesta este un fenomen complex care implică răspunsuri cognitive, comportamental-expresive, fiziologice și
experiențiale. În stările acute de anxietate s-a descoperit o activare crescută a sistemului nervos vegetativ
(tahicardie, respirație sacadată, presiune arterială) și o puternică emoționalitate negativă. Nevrotismul reflectă
sensibilitatea la pedeapsă sau tendințele de evitare.
Anxietatea este controlată de sisteme interconectate ale creierului, care gestionează procesări variate de la
percepții la stimulare fiziologică. Norepinefrina este principalul neurotransmițător implicat în răspunsurile
anxioase. Amigdala este centrul care integrează și organizează stimulii percepuți ca amenințători.
Psihotismul / Impulsivitatea
Psihotismul include aspecte comportamentale eterogene precum: impulsivitate, căutare de senzații, tendințe
agresive, fiind o temă opusă sociabilizării. Este explicat printr-un nivel crescut de level-of-arousal, încercând să
găsească stimulare continuă.
Trăsătura principală este căutarea senzațiilor, măsurată cu Sensation Seeking Scale: căutarea aventurii și
pericolelor, căutarea experiențelor noi inedite, dezinhibiție (stimulare socială, impulsuri sexuale) și intoleranța
la plictiseală. Profilul unei persoane cu scoruri mari include: experiențe sexuale variate, droguri ilegale, sporturi
extreme, preferințe intelectuale pentru complexitate, toleranță față de ambiguitate, originalitate și creativitate,
interese și atitudini liberale, profesii înalt stimulative, percepția dragostei ca un joc și angajament scăzut față de
relația de cuplu.

Căutarea de senzații - Aspecte de biochimie


Impulsivitatea și căutarea de senzații corelează pozitiv cu sistemul dopaminergic și negativ cu cel serotoninergic.
Există o corelație negativă între nivelul de norepinefrină și căutarea senzațiilor ca aspect comportamental.
Căutarea de senzații corelează negativ cu nivelul MAO. În cazul persoanelor normale clinic, nivelul scăzut al MAO
este caracteristic celor cu un istoric marcat de impulsivitate și tendințe spre comportamente antisociale, precum
și celor care consumă tutun, alcool și alte droguri.
Persoanele cu tulburare bipolară și cele cu ADHD au un nivel MAO scăzut, acesta reprezentând un marker pentru
tulburări ulterioare.

Agresivitatea
Agresivitatea se referă la aspecte comportamentale și atitudini ostile (violență, atac fizic, atac verbal, insulte) și
la tendința cronică de a descărca emoții puternice precum mânia sau furia. Agresivitatea psihopatică nu este
însoțită de nivele crescute de arousal, iar cea non-psihopatică se caracterizează prin dezinhibiție emoțională și
impulsivitate.
Dezechilibrele în metabolismul serotoninei constituie unul dintre factorii care explică agresivitatea. Există o
corelație negativă între nivelul de serotonină și cel de agresivitate. Administrarea de agoniști (stimulanți)
serotoninergici reduce agresivitatea persoanelor cu aceste tendințe. Metabolitul norepinefrinei corelează
puternic pozitiv cu manifestarea agresivității.

Modelul psihobiologic al personalității - Zuckerman, 1991


● Nivelurile scăzute de MAO pot conduce simultan la reliefarea unor caracteristici sociale eterogene precum
sociabilitate, căutare de senzații, agresivitate și conduite antisociale.
● Nivelurile scăzute de serotonină pot fi legate de agresivitate impulsivă și de depresie, ambele putând conduce
la sinucideri sau omucideri la aceeași persoană.
● Activarea norepinefrinei, dopaminei și serotoninei nu se produce independent, ci activarea uneia
influențează nivelul celorlalte. Serotonina poate avea nivel antagonist asupra norepinefrinei și dopaminei.
● Personalitatea apare din interacțiunea diferențelor de funcționare cerebrală, influențate genetic, cu
modelele de mediu și întăririle sociale.
Reactivitatea comportamentală
Temperamentul este o măsură a diferențelor interindividuale în reactivitate și autoreglare. Aceste diferențe se
asumă că au o bază genetică, biochimică, fiziologică.
Reactivitatea comportamentului se operaționalizează prin 5 parametri:
● latența răspunsurilor / timpul de reacție;
● timpul necesar pentru amplificarea răspunsului;
● intensitatea maximă posibilă a răspunsului;
● intensitatea globală a răspunsului;
● timpul de revenire de la excitabilitatea maximă la cea de bază.

Autoreglarea temperamentală
Autoreglarea temperamentală este operaționalizată prin intermediul acelor procese neuronale / atenționale și
comportamentale care modulează reactivitatea:
● controlul emoțional;
● apropierea vs. evitarea stimulilor;
● inhibiția comportamentală.
Reacțiile temperamentale sunt activate selectiv în funcție de context. Pragul (intensitatea) răspunsului
temperamental atinge diferențiat sistemele care răspund de acțiune, afectivitate și emoție. Temperamentul se
dezvoltă gradual, întrucât inițial intră în funcție sistemul reactiv, apoi cel autoreglator, apoi cel al autoreglării
voluntare.

Dimensiunea reglatorie a temperamentului


Dimensiunea reglatorie se fundamentează pe operarea sistemelor atenționale. Controlul exogen al atenției este
mecanismul prin care copiii mici (din primele luni de viață) atenția este comutată de pe obiectul frustrării pe alt
aspect mai pozitiv. După 6 luni apare treptat controlul endogen al atenției, începând maturizarea mecanismelor
de control atențional. Cercetările au relevat următoarele aspecte:
● controlul temperamental reprezintă capacitatea individului de a inhiba un răspuns dominant și de a executa
un răspuns subdominant;
● diferențele de control temperamental corelează cu agresivitatea;
● afectivitatea negativă corelează negativ cu posibilitățile de adaptare, conducând spre utilizarea predilectă a
copingului evitativ, însoțit de distres.
Teoria sistemului cognitiv-afectiv al personalității (CAPS)

Elemente introductive
Walter Mischel și Yuichi Shoda (1995)
Personalitatea este un sistem neuromimetic compus din unități cognitive și afective multiplu interconectate
între ele și activate de stimulii externi, dar și de stimulii interni. Sistemul personalității confruntat cu stimulările
mediului învață și își stabilizează anumite patternuri de activare și răspuns.
Răspunsurile oferite de rețea pot fi concomitent cognitive, afective și comportamentale. Modurile de procesare
și răspunsurile oferite la stimuli capătă stabilitate și devin definitorii pentru individ sub forma unei amprente
comportamentale coerente. Dinamica personalității este frecvent predictibilă și nu aleatorie.

Asumpții CAPS
1. CAPS preia asumpția Modelului Condițional Dispoziționale care prevede că personalitatea funcționează
după patternuri de tipul „dacă… atunci”;
2. Sistemul personalității generează patternuri stabile de tipul situație - comportament. Există deci o
variație situațională a răspunsurilor oferite de sistemul personalității, dar această variație nu este pur aleatorie
și nici comună tuturor indivizilor. Variația stabilă în timp a comportamentului în raport cu situațiile reflectă
patternul predictibil al sistemului de personalitate individual.
3. Gândurile, emoțiile și comportamentele se modifică flexibil de fiecare dată, dar organizarea lor
subiacentă este stabilă în multe tipuri de situații similare.
4. Diferențele interindividuale stabile configurează amprenta sau semnătura unică comportamentală a
fiecărui individ.

Organizarea elementelor
Două tipuri de unități: cognitive și afective, care sunt multiplu interconectate. Pot fi considerate neuroni
artificiali, iar legăturile sunt analoage dendritelor și axonilor. Relațiile dintre unități for fi pozitive (de amplificare)
sau negative (de diminuare).

Situațiile-stimul pot fi obiectiv-externe sau subiectiv-interne (gânduri, emoții, expectanțe, scene sociale și
persoane evocate).
Rețeaua neuromimetică = modelarea prin neuroni și conexiuni artificiale. Sistemul personalității este o rețea de
unități cognitiv-afective care, activată de stimuli interni sau externi, își definește patternuri unice de procesare
psihologică reflectate în răspunsurilor comportamentale predictibile.

Modul de organizare a relațiilor


La nivel intraindividual, organizarea sistemului personalității are stabilitate și unicitate de expresie. El reflectă
diferențele interindividuale, disponibilitatea și predilecția de activare a anumitor patternuri de procesare și
răspuns.
Scopurile de viață, strategiile de adaptare sau comportamentele de urmărire a scopurilor care diferențiază net
indivizii între ei sunt dependente de constrângerile impuse de organizarea preexistentă în rețea.
Faptul că sistemul realizează doar activarea anumitor unități, nu a tuturor, corespunde principiului economiei
de utilizare a resurselor și a celui specializării funcționale. Teoria CAPS se focalizează pe macrostructurile
psihologice

Particularități de funcționare
Teoria CAPS se focalizează pe macrostructurile psihologice (reprezentări afectiv-cognitive) și nu pe
microstructurile biologice care asigură suportul necesar apariția celor dintâi. În psihologia cognitivă apare
diferențierea dintre nivelul reprezentațional (psihologic) cel implementațional (biologic).
Comportamentale individului depind de interacțiunea dintre caracteristicile situaționale și patternul de activare
al rețelei de procesare. Teoria Social-Cognitivă a lui Mischel (1973) introduce 5 variabile-persoană: schemele de
encodare; expectanțele și credințele; afectele și emoțiile; scopurile și valorile; competențele de autoreglare.
CAPS integrează aceste variabile-persoană în forma condensată a unităților cognitiv-afective care mediază
relația input-output a personalității.

Specificul idiografic al CAPS


CAPS este o abordare idiografică, pentru că este interesată de identificare legăturilor care permit realizarea
demersurilor explicative și predictive ale evoluției comportamentale pentru un singur caz.
În viața de zic cu zi, procesările sunt activate în principal de scopuri și valori personale și moderate de
expectanțele subiective, ceea ce face ca șansa unor patternuri comune mai multor indivizi să scadă dramatic.
Reprezentările cognitive și stările cognitive interacționează dinamic și se influențează reciproc, organizarea
relațiilor dintre ele fiind esența structurii de personalitate ce ghidează și constrânge impactul lor.

Modelarea neuronală a personalității


Modelarea personalității în forma rețelelor recurente este mult mai adecvată decât cea în forma celor cu
propagare unidirecțională (feed-forward). O astfel de rețea recurentă tinde să-și stabilizeze în timp anumite
patternuri de activare, răspunzând coerent constrângerilor impuse de evenimentele procesate.
Sistemul personalității fiecărui individ ar putea fi încapsulat printr-o rețea neuromimetică compusă din unități
cognitive, afective, asocieri și ponderi de asocieri strict specifice. Ea se compune din unități de detecție (input),
unități de procesare și unități de răspuns comportamental (output). Prin contactul cu stimulii externi și interni,
unitățile de detecție sunt activate.

Conectarea unităților rețelei neuronale


Activarea unităților de detecție se propagă către unitățile de procesare prin intermediul legăturilor formate în
timpul experienței anterioare.
Procesarea va genera noi cogniții și emoții dependente de istoria și ponderea activărilor anterioare. Se
finalizează în forma unei reacții comportamentale în plan concret sau simbolic.
Rețeaua de asociații între cogniții și afecte (= structura personalității), care caracterizează persoana, poate fi
invariantă între situații, dar răspunsul comportamental se așteaptă să varieze într-un mod predictibil de la o
situație la alta. De la un context la altul, cognițiile și afectele activate se schimbă, dar patternul după care se
produc activările reflectă structura invariantă a fiecărei persoane. Relațiile de tipul „dacă… atunci” descriu
modul coerent de variație trans-situațională a persoanei.

Simularea unei rețele neuronale pentru un caz individual


În termenii teoriei CAPS, fiecare stare-atractor din cei 4 clusteri de stări finale reflect un grup de situații-stimul
de tipul „dacă… atunci” care, fiind reprezentate în sistem ca funcțional echivalente, primesc același răspuns de
tipul „atunci”.
Simularea reprezintă o confirmare a faptului că personalitatea funcționează ca un pattern dinamic (de cogniții,
emoții și comportamente), caracterizat de o formă de variație predictibilă, non-aleatoare. În măsura în care
individul percepe o varietate de stimuli ca fiind funcțional echivalenți, el va comprima procesările informaționale
într-un număr redus de patternuri de răspuns sau stări-atractor. Predicția patternurilor comportamentale are
mai multă acuratețe atunci când se pot identifica asocierile invariante de tipul „dacă… atunci…” între situații și
comportamente.

Simularea unei rețele neuronale în cazul diadei


O formă elementară a interacțiunii sociale este cea diadică, între partenerii unui cuplu. Cercetătorii au setat noi
conexiuni, astfel încât unitățile de răspuns ale fiecărei rețele au fost conectate la unitățile de detecție ale rețelei
pereche din cadrul diadei. Output-ul comportamental al fiecărui partener devine stimul (input) pentru
partenerul diadic.
Atunci când se află într-o interacțiune diadică, persoana își definește patternuri comportamentale predictibile,
chiar dacă gândurile și emoțiile ei variază nu doar în raport cu stimulările externe independente, ci și cu feed-
back-ul (stimulări externe dependente) primite de la partener. Patternul procesărilor este diferit în contextul
funcționării diadice, reflectând ajustarea flexibilă la constrângeri psihologice.

Abordarea psihanalitică

Teoria psihanalitică a personalității


1. Toate comportamentele sunt cauzate de anumite forțe din interiorul persoanei.
2. Sursa motivației umane se află în energia psihică. Oamenii au o anumită cantitate de energie psihică
utilizată pentru toate funcțiile psihologice.
3. Personalitatea individului este structurată pe mai multe paliere. Prima structurare este: Inconștient,
Preconștient, Conștient. Al doilea model recunoaște trei instanțe de bază: Id (eul primitiv, originea pulsiunilor),
Eu (selful rațional) și Supraeul (în care sunt internalizate valorile societății).
4. Instinctele biologice, natural (Id) se află într-un conflict cu restricțiile realității (Eu) și cu regulile societății
(Supraeu). De aici decurge natura dinamică a personalității, în care Inconștientul și Id-ul joacă un rol primordial.

Dezvoltarea personalității
Stadiile dezvoltării sunt stadii psihosexuale, deoarece sunt legate de manifestarea psihologică a pulsiunii
sexuale.
În diferite etape de dezvoltare, o anumită parte a corpului (gură, anus, zona genitală) este sensibilă în mod
particular la stimularea erotică, fiind zone erogene. Astfel, cea mai mare parte a libidoului este investită în
comportament de stimulare a acelei zone.
Abilitatea de a transfera libidoul de la un stadiu la altul depinde de cât de bine a rezolvat individul conflictul de
dezvoltare asociat fiecărui stadiu.
Fixația = o cantitate de libido este investită permanent într-un anumit stadiu de dezvoltare anterior, ceea ce va
influența personalitatea adultului.

Stadiile de dezvoltare psihosexuală - Stadiul oral


Primul an de viață: gura este principala sursă de plăcere și reducere a tensiunii. Înțărcarea este conflictul crucial,
părăsirea sânului mamei.
Tipul oral: preocupare față raportul dependență - independență, pasivitate - activitate, atitudini speciale cu
privire la apropierea și distanța de ceilalți, singur versus atașat unui grup, ambivalență neobișnuită, deschidere
spre experiențe noi și idei care implică curiozitatea, neliniștit, avid de lucruri și evenimente cu care să se
„hrănească”, utilizarea canalelor orale de gratificație (mâncatul în exces, fumatul, vorbitul).

Stadiile de dezvoltare psihosexuală - Stadiul anal


Atunci când copilul este înțărcat, libidoul se orientează dinspre gură spre anus. Conflictul apare între pulsiunea
sexuală, respectiv plăcerea copilului (reducerea tensiunii prin eliminarea resturilor biologice) și expectațiile
sociale ca acesta să își dezvolte autocontrolul.
Tipul anal expulziv: neîngrijit, dezordonat, nepăsător, risipitor, extravagant, nechibzuit, nepunctual, insolent,
agresiv.
Tipul anal retentiv: curat, ordonat, organizat, atent, econom, chibzuit, precis, prompt, reținut, pasiv-agresiv.

Stadiile de dezvoltare psihosexuală - Stadiul falic


În perioada 4-5 ani: libidoul este orientat spre zona genitală. Conflictul din acest stadiu este cel mai important
pentru că implică dorința inconștientă de a pune
stăpânire erotică pe părintele de sexul opus și eliminarea părintelui de același sex (complexul lui Oedip și
complexul Electrei, versiunea feminină).
● Perioada de latență: după rezolvarea complexului lui Oedip/Electrei, pulsiunea sexuală nu continuă să se
dezvolte, pentru că există o reprimare masivă a impulsurilor sexuale.
● Stadiul genital: începe la pubertate și durează toată perioada vârstei adulte. Acest stadiu este orientat spre
zona genitală, spre plăcerea heterosexuală și nu spre plăcerea autoerotică.

Structura personalității - Id-ul


Prima topică freudiană: Conștientul, Preconștientul (gânduri pe care le putem accesa cu relativă ușurință, dar
de care nu suntem imediat conștienți) și Inconștientul (sediul forțelor care ajung în conștiință doar într-o formă
deghizată sau simbolică).
A doua topică freudiană: Id/Sine, Ego/Eu, Superego/Supraeu.
Id-ul = rezervorul tuturor pulsiunilor și guvernează descărcarea, urmărind gratificarea imediată. Este guvernat
de principiul plăcerii (reducerea imediată a tensiunii și durere absentă) prin acțiunile reflexe și procesul primar
(fabricarea unei imagini mentale care substituie obiectul / gratificația ce a fost amânată, reducând temporar
tensiunea). Procesul primar este un mecanism brut, care substituie obiectul cu imaginea sa.

Structura personalității - Eul și Supraeul


Eul împrumută din energia psihică a Id-ului pentru propria sa funcționare. Eul este guvernat de principiul
realității, care amână descărcarea energiei până când un obiect sau o situație corespunzătoare apare în lumea
reală, suspendând temporar plăcerea.
Eul funcționează printr-un proces secundar care creează strategia de a obține obiectul (de exemplu, reveria) și
este caracterizat de o gândire realistă.
Supraeul este reprezentantul intern al valorilor parentale și societale, luptând mai degrabă pentru ideal decât
pentru real. Această instanță judecă acțiunile ca fiind corecte sau greșite în raport cu valorile morale. Mândria
și satisfacția sunt sentimentele pozitive ale Supraeului, iar rușinea și vinovăția sunt cele negative.

Conflictele în structura personalității


Eul este un mediator între trei forțe bazele: cerințele Id-ului, cerințele realității și limitele impuse de Supraeu.
Eul asigură faptul că nevoile instinctuale sunt satisfăcute într-o manieră realistă și acceptată de societate.
Conflictul intrapsihic are atunci când scopurile uneia dintre instanțele personalității vin în contradicție cu
scopurile celorlalte.
1. Id versus Eu: a alege între o recompensă mică, dar imediată, și una mare, dar care necesită amânare;
2. Id versus Supraeu: a returna o diferență de bani primită necuvenit;
3. Eu versus Supraeu: a alege de a spune o mică minciună sau adevărul brutal.

Mecanismele de apărare ale Eului


● Represia / reprimarea = excluderea activă și totală a gândurilor amenințătoare;
● Negarea = imaginarea că unele evenimente nu au avut loc;
● Regresia = implicarea în comportamente specifice unei perioade timpurii;
● Formațiunea reacțională = eliminarea unui impuls inacceptabil prin accentuarea cognitivă și comportamentală
a opusului său;
● Proiecția = atribuirea dorințelor inacceptabile unei alte persoane;
● Deplasarea = redirecționarea unui impuls spre un obiect mai puțin amenințător;
● Raționalizarea = găsirea unei motivații rezonabile pentru un gând inacceptabil;
● Identificarea = mecanism folosit pentru a elimina sentimentul ostil de invidie;
● Sublimarea = transformarea impulsurilor inacceptabile în comportamente sociale acceptabile sau chiar
admirate (singurul mecanism de succes).

Măsurarea personalității în practica psihanalitică


● Procedurile de măsurare sunt indirecte, pentru că ele au fost proiectate pentru a evalua procesele
inconștiente ce nu pot fi observate direct.
● Hipnoza: ca stare modificată de conștiință, permite aducerea în conștiință a trăirilor emoționale refulate de
persoană, pentru a fi prelucrate inconștient.
● Asocierile libere permit interpretările unui material inconștient care se manifestă conștient într-o formă
deghizată sau simbolică.
● Interpretarea viselor se realizează prin asocieri libere, pentru a interpreta conținutul latent, ascuns al visului,
dar și asocierile oferite de individ.
● Tehnicile proiective au aceste caracteristici: stimulul este relativ ambiguu și nestructurat, subiectul nu
cunoaște scopul tehnicii și nici modalitatea de scorare, scorarea și interpretarea sunt laborioase și implică mult
subiectivism.

Carl Gustav Jung - Arhetipuri


Inconștientul fiecărui individ este format din două instanțe distincte: inconștientul personal și inconștientul
colectiv.
Inconștientul colectiv nu a fost niciodată conștient pentru o persoană. El conține gânduri, memorii și patternuri
comportamentale ancestrale cu care se naște fiecare individ, ca o moștenire comună a speciei. Aceste imagini
primordiale se numesc arhetipuri (mama, tatăl, bătrânul înțelept, soarele, luna, eroul, dumnezeu, moartea).
Self-ul este arhetipul organizator și unificator, ne oferă unicitatea noastră.
Anima / Animus = latura feminină / masculină din inconștientul colectiv.
Umbra = latura noastră rea, refulată, inconștientă, partea întunecată a personalității.

Carl Gustav Jung - Tipuri psihologice


Jung a introdus conceptul de orientare a personalității, adică modul în care o persoană se relaționează cu alții și
cu mediul de viață. El a descris 4 modalități esențiale prin care oamenii experimentează lumea: senzația, intuiția,
afectul și rațiunea. Oamenii diferă consistent în funcție de modalitatea predominantă. Indivizii diferă și sub
aspectul direcției orientării energiei psihice, unii fiind extravertiți, iar alții introvertiți.
Din combinarea fiecărei orientări cu fiecare dintre cele patru modalități, rezultă 8 tipuri psihologice:
● Introvertit ↔ gândire: orientat spre interior, în special spre lumea ideilor;
● Extravertit ↔ senzație: atent la fapte și detalii, cu o bună capacitate de analiză.

Alfred Adler - Sentimentul de inferioritate


Dezvoltarea personalității are la bază asumpția neajutorării copilului mic, care îl face vulnerabil din punct de
vedere fizic și biologic. Acestă vulnerabilitate se numește inferioritate de organ și devine centrală sub forma
sentimentului de inferioritate.
Motivația fundamentală a individului este lupta pentru depășirea sentimentului de inferioritate. Dacă individul
eșuează în compensarea inferiorității resimțite, el va dezvolta un complex de inferioritate, care îl va determina
să se simtă profund inadecvat.

Alfred Adler - Familia și dezvoltarea personalității


Două tipuri de atitudini parentale pot avea consecințe nefaste asupra personalității viitorului adult: răsfățarea
excesivă și neglijarea copilului.
Răsfățarea conduce la dependență exagerată față de alții și la sentimente de inferioritate, precum și la
incapacitatea adultului de a face față problemelor vieții.
Neglijarea copiilor conduce la formarea unor adulți care vor avea o atitudine distantă, rece și suspicioasă,
incapabili să dezvolte relații puternice și sănătoase.
Adler a subliniat rolul important al poziției copilului (primul născut, al doilea, copilul singur la părinți) în cadrul
familiei.

Concepția lui Erich Fromm


Oamenii sunt în primul rând ființe sociale care pot fi înțelese în termenii relațiilor lor cu alți oameni. Calitățile
lor esențiale sunt tendința spre creștere, dezvoltare și realizare a propriului potențial.
Idealurile umane precum adevărul, dreptatea și libertatea sunt forțe autentice și nu simple raționalizări ale
motivațiilor biologice, cum susține psihanaliza clasică.
Atributele pozitive ale oamenilor - precum dorința de liberate și capacitatea de a iubi - sunt aspecte esențiale
ale naturii umane.

Erik Erikson - Stadiile de dezvoltare a personalității


Stadiul oral senzorial (0-1 an) → Criza „Încredere - Neîncredere” în mamă sau substitutul acesteia → Rezolvare
prin încredere bazală și optimism
Stadiul muscular anal (2 ani) → Criza „Autonomie - Rușine” prin independență → Rezolvare prin simțul
controlului asupra propriei persoane și a mediului
Stadiul locomotor-genital (3-5 ani) → Criza „Inițiativă - Vinovăție” pentru curiozitate → Rezolvare prin
directivitatea scopurilor și a obiectivelor
Latența (6 ani - pubertate) → Criza „Sârguință - Inferioritate” în școlarizare → Rezolvare prin competență

Erik Erikson - Stadiile de dezvoltare a personalității


Stadiul pubertății și adolescenței → Criza „Identitate - Confuzie de rol” în grupul de prieteni și societate →
Rezolvare prin reintegrarea trecutului cu scopurile prezente
Vârsta adultă timpurie → Criza „Intimitate - Izolare” în relația de cuplu → Rezolvarea prin angajament și bucurie
împărtășită, prin afiliere și dragoste
Vârsta adultă → Criza „Generativitate - Auto-absolvire” în nevoia de stimă de sine și auto-realizare → Rezolvare
prin preocuparea pentru generațiile următoare
Maturitatea / Bătrânețea → Criza „Integritate - Disperare” în acceptarea succeselor și eșecurilor, precum și
sentimentul acceptării morții → Rezolvare prin înțelepciune

Abordarea psihometrică
Modelul clasic dispozițional
Abordarea bazată pe trăsături → Modelul clasic dispozițional, în care au fost integrate mai multe concepții
metodologice și teoretice:
● Gordon Allport
● Raymond Cattell
● Hans Eysenck
● Modelele Big Five

Allport - Definiția trăsăturilor


O trăsătură (trait of personality) sau dispoziție caracteristică este o unitate de bază a personalității, are o
existență absolut reală, fiind o realitate ultimă ce dă expresie modului de manifestare psihologică a
experiențelor personale acumulate. Totuși, trăsăturile nu sunt observate direct, ci inferate dintr-o succesiune
de acte adaptative.
Trăsătura este un sistem neuropsihic generalizat și focalizat (specific individului) cu capacitata de a prelucra și
interpreta o multitudine de stimuli funcțional echivalenți și de a iniția și ghida forme consistente (echivalente)
de comportament adaptativ și expresiv. Trăsăturile dispun de două atribute: generalitatea și permanența
(caracterul omniprezent). Ele unifică și imprimă o amprentă unică răspunsurilor adresate stimulilor.

Allport - Particularități ale trăsăturilor (1937)


● Sunt personale, interdependente și trebuie determinate empiric;
● Nu pot fi observate direct, ci trebuie inferate ca tendințe;
● Sunt postulate ca stări de a fi prin apariția repetată a acțiunilor cu aceeași semnificație personală sau
echivalență a răspunsurilor la un șir de stimuli;
● Nu sunt mereu active, ci pot rămâne latente;
● Sunt exprimate prin etichete lingvistice ale limbajului comun;
● Operează unic în viața fiecărui individ, dar pot fi operaționalizate și scalate pe un continuum liniar;
● Nu sunt independente unele de altele, dar pot fi concepute ca focusuri sau patternuri de organizare dinamică;
● Există trăsături dinamice și motivaționale, iar altele care doar stilizează acțiunile.

Allport - Precizări privind trăsăturile


Trăsăturile sunt dispoziții corticale, subcorticale sau posturale având capacitatea de a provoca sau ghida reacții
fizice specifice, doar aspectul fizic fiind vizibil.
Trăsăturile includ un spectru larg de seturi de aptitudini, precum și variabile ca dispoziții de răspuns perceptiv,
constructe personale și stiluri cognitive.
Trăsăturile pot fi studiate la două niveluri:
(a) dimensional, ca aspect al psihologiei diferențelor individuale; și (b) individual, în termeni de dispoziții
personale.
Candidații ideali pentru studiul trăsăturilor sunt adjectivele și substantivele din tezaurul lexical al fiecărui popor.

Allport - Organizarea trăsăturilor


Trăsăturile cardinale = dispozițiile generalizate ale persoanei, care modelează cea mai mare parte a
comportamentelor persoanei (ex. parvenitismul).
Trăsăturile centrale = subordonate trăsăturilor cardinale, dispoziții cu un grad mai scăzut de generalitate, mai
puțin prezente în conduita persoanei.
Trăsăturile secundare = au un grad și mai redus de generalitate și iau forma unor atitudini personale.
Fiecare persoană are un mod unic de structurare a acestor tipuri de trăsături. Există structuri autentice în fiecare
personalitate, care explică coerența comportamentală.

Allport - Diferențieri conceptuale


Trăsături ⎯ atitudini: atitudinea este legată întotdeauna de un obiect sau de o valoare concretă, bine precizată,
în timp ce trăsăturile sunt dispoziții generalizate care depășesc granițele unei clase de obiecte.
Trăsături ⎯ tipuri: tipurile sunt construcții abstracte sau prototipuri, utilizând referenți biosociali. Punctul de
referință este dat de câteva atribute corelate, abstractizate de la diverse persoane, în funcție de interesul unui
observator.
Trăsături ⎯ habitudini: habitudinile sunt răspunsuri invariante față de anumite situații-stimul recurente, de care
se leagă pe baza unei practici îndelungate. O trăsătură este o fuziune de habitudini sau poate forța crearea de
noi habitudini.

Cattell - Analiza factorială a trăsăturilor


Trăsăturile sunt structuri mentale, inferabile pe baza observării comportamentelor unei persoane sau
constructe fundamentale responsabile de regularitatea și consecvența comportamentului.
Cattell introduce analiza factorială în psihologia personalității, demonstrând cum pot fi extrași factorii-trăsătură
și cum pot fi eliminate elementele redundante. Cattell a redus personalitatea la 16 factori primari (trăsături-
sursă), pornind de la o listă de cuvinte-trăsătură și ajungând la 36 de clusteri, denumiți trăsături de suprafață.
Acestea sunt rezultatul intercorelării unor elemente-cheie variate, care se asociază puternic și pot fi reduse la
un singur factor, în timp ce trăsăturile-sursă sunt pure și independente.

Eysenck - Organizarea ierarhică a factorilor


A limitat la 3 numărul factorilor extrași prin analiză factorială: extraversiune, nevrotism și psihotism, care trebuie
investigați printr-un demers ipotetico-deductiv care să le confirme existența empirică. Tipurile de personalitate
constau în interconexiuni între trăsături, care au un caracter habitual cu o anumită frecvență, detectabilă pe
baza observațiilor experimentale.
● Factorii eroare sunt reacții accidentale în situații accidentale;
● Factorii specifici sunt răspunsuri habituale cu consecvență în apariție;
● Prin intercorelarea răspunsurilor grupale se obțin factori grupali, trăsăturiprecum persistența, rigiditatea,
inflexibilitatea, perfecționismul, iritabilitatea;
● Factori generali sau tipuri se obțin prin intercorelarea trăsăturilor.

Eysenck - Organizarea ierarhică a factorilor


INTROVERSIUNE
TRĂSĂTURĂ RIGIDITATE
RĂSPUNS HABITUAL RH2 RH3 RH4
RĂSPUNS SPECIFIC RS2 RS3 RS4 RS5

Modelele Big Five


Teoria Clasică Dispozițională este ilustrată fidel prin modelele Big Five ale personalității (Costa și McCrae). Au
fost replicați 5 superfactori (factori-sursă): nevrotism, extraversie, deschidere, agreabilitate și conștiinciozitate.
Superfactorii împreună cu fațetele lor sunt structuri durabile ce conferă un caracter pervaziv comportamentului,
iar superfactorii personalității nu ar fi afectați de variațiile factorilor situaționali, deci rămân consistenți de-a
lungul timpului și contextelor situaționale pentru un anumit individ.
Modelul clasic dispozițional asumă valoarea cauzală a trăsăturilor de personalitate, care sunt definite ca
predispoziții stabile, forțe determinante interne.

Critici la adresa modelului trăsăturilor


Modelul Clasic Dispozițional nu manifestă interes față de apariția și dezvoltarea pattern-urilor comportamentale
care diferențiază indivizii între ei.
Ignorarea variabilelor externe/situaționale, care contribuie cu necesitate la ecuația comportamentului
individual. Subestimarea de către observatori a factorilor situaționali și supraestimarea factorilor dispoziționali
care ar controla comportamentul persoanei.
Acuratețea explicării și prezicerii personalității a fost decepționantă prin acest model. Superfactorii nu explică
decât o foarte mică parte din variația comportamentului individual.

Modelul interacționist
Interacționismul lui Endler (1976) este centrat pe relația dintre persoană și trăsături, ca soluție adecvată prin
faptul că subliniază ce tipuri de răspunsuri oferă indivizii și cu ce intensitate, în diverse situații.
Tolman (1935) a introdus variabilele independente: S (stimuli exteriori), E (ereditatea), T (trecutul/experiența),
F (apetitul sau aversiunea psihologică).
Comportamentul C = f (S, E, T, F).
Lewin (1936) subliniază ideea gestaltistă că obiectele pot funcționa doar interrelaționate. Comportamentul
poate fi exprimat ca C = f (P × S), unde P este persoana și S este situația.

Două modele interacționiste


Interacționismul mecanic: acest model ia în considerare doar acțiunea unilaterală a variabilelor independente P
și S asupra comportamentului, fiind preocupat de evidențierea cauzalității prin analiza varianței. Sursa
importantă de variație comportamentală este interacțiunea persoană-situație P ✕ S.
Interacționismul dinamic: modelul este numit și reciproc-interacționist și presupune că atât evenimentele
afectează comportamentul persoanei, cât și persoana este un agent activ, care poate influența evenimentele
externe. Asumpțiile modelului sunt că: comportamentul manifest este o funcție a unor interacțiuni
multidirecționale, a unor procese de feedback între individ și situația dată, iar factorii cognitivi și motivaționali
ai persoanei sunt determinanții comportamentali, pentru că situațiile au semnificație.

Modelul condițional dispozițional


Jack Wright și Walter Mischel (1987)
Modelul se focalizează pe relația (contingența) dintre o situație și un comportament, care ia forma unei
propoziții condiționale „dacă… atunci…”.
Modelul propune renunțarea la conceptul de trăsătură și introduce:
constructul dispozițional = unitatea de analiză a personalității, un mod mai complex de conceptualizare a
personalității aflate în contextul situațional.
Constructele definitorii pentru o persoană sunt seturi de probabilități condiționale, comportamental-
contextuale. Ele nu sunt simple probabilități ale frecvenței comportamentelor de bază.
Modelul condițional dispozițional
La nivelul modelului, regula probabilistică de asociere a celor două categorii (P și S) surprinde aspectul dinamic
al personalității. Acest model pune sub control strict condițiile-stimul activatoare.
Exemplu: constructul dispozițional al agresivității implică existența unei categorii comportamentale cu elemente
fizice și verbale, și o categorie situațională antecedentă, care conține situații interne (frustrare) și externe
(incitări) care amorsează comportamentul potențial al persoanei. Cele două categorii sunt unite printr-o relație
de tip probabilistic. Categoriile comportamentale și cele situaționale au granițe și conținuturi fuzzy (de tip
fuzionat).

Abordarea fenomenologică

Teoria constructelor personale - George Kelly, 1955


Constructele personale sunt moduri subiectivate de reprezentare internă a evenimentelor externe; de aceea
constructele sunt strict personale. Un eveniment poate fi de orice natură: alte persoane, obiecte, fenomene.
Constructele sunt utilizate pentru a construi semnificația evenimentelor reflectate/trăite de persoană.
Construirea unei situații presupune că persoana va activa și va aplica un construct care va prezice ceva despre
dinamica probabilă a situației. Fiecare conduită efectuată este determinată de constructul activat, adică de
șablonul unic după care persoana percepe evenimentele. Persoana va testa ipoteza derivată din construct,
comportându-se așa cum dictează constructul.

Teoria constructelor personale - Asumpții ale teoriei


● Oamenii au teorii despre lume, iar aceste teorii le ghidează comportamentul în relații cu alții și cu
evenimentele. Oamenii rețin acele constructe care i-au ajutat să prezică corect un anumit eveniment.
● Oamenii percep lumea prin intermediul unor „șabloane” sau constructe = interpretări cognitive ale
evenimentelor.
● Constructele sunt impuse, aplicate asupra evenimentelor reale, provenind din mintea persoanei și sunt unice,
personale.
● Constructele sunt bipolare, pozitiv - negativ (just - injust, stabil - schimbător).
● Constructele ele dau semnificație evenimentelor, iar unul și același eveniment poate fi văzut dintr-o varietate
de perspective.

Teoria constructelor personale - Proprietățile constructelor


Fiecare construct este utile în construirea unui set limitat de evenimente = lungimea spectrului de aplicabilitate.
Aplicarea unui construct peste limita de spectru va duce la scăderea eficienței predictive până la zero.
Fiecare construct are o zonă de focalizare, în care prezice cel mai bine evenimentele.
Permeabilitatea este măsura în care constructul poate fi utilizat pentru a crea noi constructe. Un construct înalt
permeabil permite interpretarea unei multitudini de evenimente. Permeabilitatea unui construct este zero
atunci când se iese din spectrul de aplicabilitate al acestuia.

Teoria constructelor personale - Postulatul și corolare


Postulatul fundamental: Toate procesele psihice și personalitatea țintesc spre anticiparea evenimentelor.
Corolarele postulatului sunt:
1. Omul realizează predicții despre evenimente ca teme recurente (replicări).
2. Atunci când anticipează, persoana trebuie să facă o dublă alegere: la nivel de construct și la nivel de pol
pozitiv sau negativ al acelui construct. Validitatea unui construct reprezintă puterea lui de predicție.
3. Fiecare persoană deține un număr finit de constructe dihotomice. Un construct indică similaritatea sau
disimilaritatea dintre două evenimente.
4. Un construct este util pentru anticiparea unui set finit de evenimente.
5. Constructele sunt organizate într-o ordine ierarhică, ce permite anticiparea.
6. Sistemul de constructe se schimbă continuu pe măsură ce persoana construiește replicări (trăsături
similare) ale evenimentelor.
7. Variația în sistemul constructelor este limitată de permeabilitatea constructelor.
8. O persoană poate implica succesiv o varietate de subsisteme de constructe, din care constructele noi nu
sunt extensii logice ale celor vechi.
9. Modul de construire și ierarhizare a sistemului de constructe personale conduce la individualizare.
10. Empatia este disponibilitatea de a construi evenimentele prin șabloanele unei alte persoane, cu
procesările subiacente similare.
11. Procesul social de interrelaționare se bazează pe similaritatea proceselor constructive a persoanelor.

Teoria auto-actualizării - Carl Rogers, 1959


Două asumpții majore:
● Comportamentul este determinat/ghidat de tendința unică a fiecărei personae spre auto-actualizare;
● Toți oamenii au nevoie de considerație (evaluare) pozitivă.
Tendința de auto-actualizare este o tendință inerentă a organismului de a-și dezvolta toate capacitățile în
moduri care servesc la menținerea și îmbunătățirea acestuia. Această tendință ghidează omul spre dobândirea
autonomiei, extinderea experienței și dezvoltare personală. Procesul valorizării organismice este procesul prin
care fiecare om evaluează experiențele în funcție de măsura în care îl ajută să se dezvolte.
Teoria auto-actualizării - Self și self-concept
Conceptul de self reprezintă percepția globală, organizată și consistentă pe care omul o are despre sine. Include
percepția asupra lumii, precum și valorile și atitudinile cu privire la aceste percepții.
Eul trebuie să rămână consecvent pentru ca funcționarea personalității să fie normală. Self-percepțiile variate
trebuie să rămână relativ compatibile.
Rogers diferențiază între Eul real (modul în care se percepe persoana) și Eul ideal (așa cum ar vrea persoana să
fie). Ogilvie introduce distincția dintre Eul ideal (dezirabil) și Eul indezirabil, ca o altă fațetă de contrast a selfului
real. Satisfacția de viață este prezisă de analiza discrepanței dintre Eul real și Eul indezirabil.

Teoria auto-actualizării - Considerația pozitivă


Pe măsură ce persoana devine autonomă, sentimentul valorii vine din interior devenind auto-considerație
pozitivă. Inițial, aceasta provine din evaluarea pozitivă
oferită de ceilalți. La adult, considerația pozitivă provine atât de la sine, cât și de la ceilalți, fiind un proces
reciproc - de a oferi și de a primi.
Considerația pozitivă condiționată = considerația pozitivă oferită doar cu condiția ca persoana să realizeze
anumite comportamente.
Considerația pozitivă necondiționată = oferită independent de orice valorizare aplicată asupra
comportamentelor. Individul se bazează pe sine și nu pe ceilalți pentru consolidarea sentimentului valorii și
stimei de sine.

Teoria auto-actualizării - Condițiile de valorizare


Valorile aplicate asupra anumitor comportamente de către individ se numesc condiții de valorizare. Acestea
apar atunci când considerația pozitivă venită din partea unor persoane semnificative pentru individ este oferită
condițional. Condițiile de valorizare pot interfera cu cu procesul organismic de valorizare și pot afecta
dezvoltarea personalității atunci când se substituie acestui proces.
Funcționarea optimă a personalității presupune că Eul este guvernat exclusiv de procesul de valorizare
organismică. În aceste condiții, Eul rămâne consecvent pentru că se aplică un singur set de reguli. Conflictele
pot fi generate de aplicarea a doua seturi de reguli: unui organismic, celălalt dat de condițiile de valorizare care
au devenit o parte a Eului, pentru că individul caută considerația pozitivă a celorlalți.

Teoria auto-actualizării - Conflicte și procese defensive


Conflictul apare atunci când self-conceptul și experiențele sunt incongruente, iar conflictul fragmentează Eul.
Frica este experimentată emoțional ca tensiune difuză, anxietatea fiind semnalul că unitatea self-conceptului
este în pericol sau dezorganizată.
Anxietatea conduce la procese defensive destinate reducerii incongruenței. Distorsiunea perceptivă este
mecanismul prin care persoana modifică percepția unei experiențe amenințătoare pentru ca aceasta să devină
compatibilă cu self-cenceptul.
Negarea este un proces ce permită persoanei să nu devină conștientă cu faptul că experiența și self-conceptul
sunt incongruente.
Abordarea comportamentală

Condiționarea clasică - Pavlov, 1927


Experimentul lui Pavlov are 3 faze.
1. Stimulul necondiționat: administrarea hranei → răspuns necondiționat: salivația.
2. Stimul neutru: aprinderea luminii, concomitent cu prezentarea hranei. Asocierea repetată conduce la
condiționare, lumina devine stimul condiționat.
3. Stimul condiționat: aprinderea luminii → răspuns condiționat: salivația.
Extincția unui răspuns condiționat se produce atunci când asocierea dintre stimulul condiționat și cel
necondiționat nu se mai repetă pentru o perioadă de timp. Totuși, lipsa repetării asocierii nu duce întotdeauna
la extincția răspunsului condiționat, de exemplu în cazul fricilor și anxietății produse în mod traumatic.

Condiționarea clasică a emoțiilor - J.B. Watson


Cazul „micul Albert”: inducerea unei temeri față de șobolani, prin condiționare clasică. Reacțiile emoționale,
precum anxietatea, pot fi condiționate.
Dezvoltarea fricii și anxietății este frecvent produsul unei condiționări clasice. Aceasta a devenit o alternativă
pentru a explica cazurile nevrotice din anxioase în raport cu psihanaliza - cazul „micul Hans” descris de Freud.
Tehnica aversivă = presupune eliminarea unui răspuns condiționat indezirabil prin asocierea stimulului
condiționat cu un stimul necondiționat cu efecte negative.
Desensibilizarea sistematică = expunerea graduală a clientului la stimulii evocatori de anxietate, pentru a exersa
răspunsuri comportamentale adaptative.

Condiționarea operantă - B.F. Skinner


Un comportament este modificat de consecințele care îi urmează. Rezultatul asociat oricărui comportament
(operant) determină probabilitatea de a fi repetat în viitor.
Condiționarea operantă = învățarea comportamentelor bazată pe consecințele produse sau prin învățare și
eroare. Întărirea comportamentului indică o creștere a probabilității de repetare a acestuia:
● Prin întărire pozitivă, stimulul este prezentat după producerea unui comportament.
● Prin întărire negativă, stimulul este eliminat ca o consecință a comportamentului.
● Pedeapsa este inversul întăririi și conduce la extincția comportamentului.

Condiționarea operantă - Formarea comportamentului


Stimulul are un rol central în înțelegerea comportamentului. Ideea că stimulii controlează comportamentul a
fost cuprinsă în sintagma „stimulus control”.
Pentru a explica, forma sau remodela comportamentul, cercetătorul trebuie să identifice condițiile sau situațiile-
stimul care controlează comportamentul. Formarea comportamentului se referă la obținerea
comportamentului dorit, prin întărirea răspunsurilor ce compun configurația finală a acestuia.
Dacă întăririle sunt aplicate în orice situație în care apare comportamentul, atunci se ajunge la generalizare. În
schimb, socializarea individului este o formă de training discriminativ, pentru că anumite răspunsuri pot fi
însoțite de consecințe favorabile.

Condiționarea operantă - Graficul de întărire


Frecvența cu care întăririle sunt alocate în urma efectuării unui comportament duce la diferențe în formarea
comportamentului, iar graficul de întărire poate fi uneori chiar mai important decât natura stimulului. Întărirea
poate fi continuă (ori de câte ori se efectuează comportamentul) sau discontinuă (intermitentă), după 4 scheme:
● la un interval fix: salariul lunar;
● cu frecvență fixă (mai eficientă decât intervalul fix): bonusurile periodice;
● la un interval variabil: pescuitul sportiv;
● cu frecvență variabilă (generează comportamente dezadaptative, foarte stabile): jocurile de noroc.

Teorii social-cognitive
Teoria învățării sociale - Julian Rotter, 1954
Potențialul comportamental = probabilitatea ca un comportament să se producă în anumite situații, în funcție
de alternativele permise de situație.
Valoarea de întărire (valența) = preferința subiectivă a persoanei pentru una din alternativele comportamentale
disponibile la un moment dat.
Expectanța = o variabilă pur subiectivă, percepția individului cu privire la posibilitatea de împlinire a unui
eveniment. Locul controlului este o expectanță generalizată identificată de Rotter.
Potențialul comportamental = f (Expectanța ✕ Valoarea de întărire). Funcția este situația psihologică, contextul
situațional.

Învățarea observațională - Albert Bandura, 1969


Procesele de condiționare operantă nu sunt suficiente, iar oamenii învață și prin simpla observare a ceea ce fac
și primesc alte persoane.
Învățarea observațională = procesul prin care observatorul își schimbă comportamentul ca urmare a expunerii
la comportamentul unui model.
Expunerea poate fi reală sau simbolică (experimentul „Bobo doll”, 1961).
Învățarea observațională presupune 3 faze: expunerea observatorului la influența modelului, achiziția modelului
prin sarcini de reproducere/amintire și acceptanța, adică gradul de disponibilitate a observatorului de a imita
comportamentele modelatoare exterioare ⇒ efectuarea spontană a comportamentului.
Teoria social-cognitivă bazată pe variabile-persoană
Walter Mischel (1973) a identificat 5 tipuri majore de variabile-persoană pe care se clădește personalitatea. Se
recomandă o abordare idiografică, centrată pe persoană, și nu un demers nomotetic cu agregări interindividuale
în prelucrări statistice.
1. Encodările/reprezentările = modul unic în care o persoană reprezintă, evaluează și interpretează
experiențele externe, trăirile interne, pe ceilalți și pe sine.
2. Expectanțele = așteptările cu privire la consecințele anumitor comportamente.
Locul controlului: este o expectanță generalizată, introdusă de Julian Rotter. Evaluează măsura în care o
persoană consideră că poate controla evenimentele importante care o afectează.
Autoeficacitatea: o expectanță generalizată introdusă de Albert Bandura (1977). Se referă la credința persoanei
că poate efectua un anumit comportament sau că poate îndeplini o activitate cu un anumit grad de dificultate.
O astfel de expectanță va influența modul în care se desfășoară comportamentul real al persoanei.
Autoeficacitatea este un factor motivațional întrucât persoanele cu un nivel crescut sunt mai persistente în
urmărirea scopului când se confruntă cu adversități.
Expectanțele iau forma unor relații ipotetice de tipul „dacă… atunci…” între alternativele comportamentale și
rezultatele așteptate în anumite situații. Dacă persoana se află într-o situație nouă, comportamentul va depinde
de expectanțele comportament-rezultat care au fost confirmate în trecut în situații similare.
3. Emoțiile: se referă la modul de procesare și răspuns afectiv al persoanei la situațiile stimul (interne sau
externe). Ele sunt puternic conectate cu encodările și procesările cognitive. Cognițiile care activează emoții
personale puternice (hot cognitions) sunt cele despre sine și despre viitorul personal. Emoțiile pot să se
organizeze în patternuri stabile de ordin temperamental.
4. Scopurile și valorile: servesc la organizarea și motivarea eforturilor persoanei furnizând direcție și
structură pentru proiectele urmărite pe termen lung.
5. Competențele de autoreglare: oamenii se autoreglează prin scopurile liber impuse și prin întăririle
autogenerate. Autoevaluarea este dependentă de modul de encodare și de valoarea rezultatului obținut în
report cu expectanțele. Se referă și la selectarea liberă a situațiilor la care persoana se va expune.

Evaluarea personalității

Teoria trăsăturilor și teoria tipurilor


Trăsăturile de personalitate sunt dimensiuni ale diferențelor individuale privind tendința de a prezenta
patternuri consistente de gândire și acțiune (Costa și McCrae, 1992). Teoria trăsăturilor pornește de la premisa
fundamentală a existenței unor trăsături de personalitate distincte (relativ necorelate), ale căror manifestări
comportamentale tind să fie stabile în timp și situațional. Singurul model validat științific este Big Five.
Teoria tipurilor psihologice, ca alternativă la teoria trăsăturilor, vine cu ideea de bază că fiecare individ prezintă
o echilibrare specifică a unor tipuri sau structuri de bază. Cea mai relevantă teorie din perspectiva evaluării
personalității este cea jungiană.
Surse de eroare în evaluarea personalității
● Limitele modelelor teoretice: orice teorie este un decupaj limitativ, realizat asupra realității extrem de
complexe a personalității umane, ceea ce va genera inevitabil pierderea din vedere a unor domenii de conținut
ale constructului evaluat.
● Erori legate de construcția instrumentului: operaționalizarea deficitară a constructului; limita capacității de
traducere a conținuturilor constructului în itemi; erori în construcția itemilor (caracteristicile itemilor, relația
semantică item-trăsătură, problema limbajului); erorile de eșantionare, în elaborarea normelor (estimarea
corectă a populației țintă).
● Limita capacității de transmitere și receptare corectă a probei: probleme comunicaționale, claritatea
instructajului, accesibilitatea limbajului, abilitățile de citire și înțelegere.

Surse de eroare în evaluarea personalității


● Starea internă și intenționalitatea respondenților: distorsiuni introduce intenționat sau nu de către
respondenți, datorate dorinței de a răspunde într-un anumit fel la instrumentul de evaluare. Se poate corecta
prin investigarea indicatorilor calitativi/cantitativi ai validității.
● Vârsta respondenților: începând cu 13-14 ani, nu există instrumente de tipul CPI pentru copii, din cauza
problemelor ce țin de dezvoltarea limbajului. Însă instrumentele cu itemi non-verbali (NPQ) au putut fi utilizate
cu succes și pentru vârste mai mici.
● Schimbarea sau constanța comportamentului: există dovezi privind lipsa de consistență la nivel temporal a
personalității, ceea ce introduce distorsiuni de evaluare datorită schimbării comportamentale de la un context
la altul.

Relația semantică item-trăsătură

Descrieri de reacții
Trăiri deschise, comportamente observabile; trăiri acoperite, interne, neobservabile; simptome precum reacțiile
fiziologice.
Atribute ale trăsăturii
Dispoziții: nemodificabile, sau modificabile (când sunt specificate frecvența, durata, contextul situațional).

Dorințe și trebuințe
Intenția de a se angaja în comportamentele specificate, dorința pentru ceva anume.

Fapte biografice
Itemi centrați pe aspecte din trecut
Atitudini
Opinii puternic susținute față de diferite categorii de subiecte generale, personale, sociale.

Reacții ale altora


Comportamente, atitudini și reacții ale altora față de participant.

Itemi bizari
Comportamente și trăiri evident neobișnuite, stranii, anormale.

Caracteristicile de suprafață ale itemilor


Forma de răspuns a itemilor: este preferată forma de răspuns a alegerilor forțate, în perechi, scale cu 4 sau 5
variante de răspuns. Pentru scalele Likert, se apreciază că scalele cu mai mult de 5 trepte nu reușesc să facă
diferențieri acceptabile. Se folosesc și scalele Q-sort, care cer respondentului să sorteze un număr impar de
răspunsuri, în funcție de un criteriu dat, de la o extremă spre cealaltă.
Lungimea itemului: este preferată o lungime medie de 12 cuvinte.
Complexitatea itemului: un număr cât mai mic de negații, se evită diateza pasivă, timpul trecut. Se caută ca
itemul să aibă un nivel cât mai înalt al referinței personale.

Caracteristici semantice ale itemilor


● Comprehensibilitatea: ușurința de a înțelege itemul, cu atenție la traducerile unor instrumente care pot
conține formulări nenaturale.
● Ambiguitatea: posibilitatea atribuirii a mai multor înțelesuri. Ambiguitatea ține de prezența unor cuvinte sau
afirmații care au mai multe înțelesuri, relații echivoce între propoziții, incompatibilitatea dintre itemi și formatul
de răspuns.
● Nivelul de abstractizare: afectează integrarea experienței personale. Cu cât un item este mai abstract, cu atât
este perceput mai puțin diferențiat.
● Gradul de referință personală: trebuie să fie cât mai înalt, acolo unde este relevantă imaginea de sine a
respondentului
● Dezirabilitatea socială: itemul evocă valori, standarde aprobate social.

Personalitatea ca predictor
Chestionarele de personalitate sunt utilizate în toate ariile psihologiei aplicate. Acestea pot prezice cu o
acuratețe medie/ridicată:
● Riscul de suicid;
● Abuzul de droguri și alcool;
● Agresivitatea și violența;
● Performanța profesională și alte comportamente dezirabile la locul de muncă (selecția de personal);
● Alegerile educaționale/de carieră (consiliere vocațională);
● Sănătatea mentală/tendințele psihopatogice.

CPI - Introducere

Inventarul psihologic California a fost creat de Harrison D. Gough, fiind inspirat din structura și funcționarea
MMPI. Prima ediție a inventarului a fost publicată în 1956.
Testul a fost construit tot prin intermediul unei strategii empirice, dar criteriile în raport cu care dimensiunile
acestuia trebuiau să discrimineze nu erau categorii diagnostice, ci implicații specifice normalității psihologice
(interacțiunile sociale, performanța academică sau profesională).
Prima ediție a instrumentului includea 548 de itemi grupați în 15 scale. Prima versiune disponibilă comercial a
fost aceea care includea 480 de întrebări, versiune publicată de California Psychologist Press în 1956.
Instrumentul a fost revizuit ulterior, numărul de itemi fiind redus la 434, respectiv la 260 (cea mai recentă
versiune publicată în 2002).
Spre deosebire de alte instrumente dezvoltate pentru a avea consistență internă ridicată și măsurarea discretă
a dimensiunilor, CPI a fost construit pe baza unei filozofii pragmatice. Scopul principal al scalelor nu este acela
de a avea consistență și nici de a nu corela puternic unele cu celelalte, ci de a discrimina în funcție de criterii
externe. Criteriile vizate de Gough nu sunt cele clinice, ci performanța și realizarea academică, diverse criterii
ocupaționale, creativitate, diferite aspecte ale relațiilor interpersonale sau ale raportării persoanelor la normele
sociale.

CPI - Sistemul descriptiv al personalității


În loc să formuleze un model prestabilit al personalității pe care ulterior să-l raporteze la aceste criterii, Gough
a preferat să utilizeze un sistem descriptiv al personalității care să întrunească următoarele caracteristici:

● Un sistem deschis: să accepte adăugarea, respectiv eliminarea dimensiunilor în funcție de evoluția criteriilor
vizate de instrument;
● Reflecte conceptele populare („folk scales”): adică acele dimensiuni sau caracteristici pe care oamenii le
folosesc zi de zi pentru a se descrie sau înțelege unii pe ceilalți.
CPI are 20 de scale primare (populare), 3 scale de validitate și 14 scale speciale.

CPI - Prezentare generală


CPI este aplicabil începând cu vârsta de 13 ani, normele fiind structurate pe sexe. Răspunsurile la itemi se culeg
în manieră dihotomică: Adevărat / Fals.
CPI dispune de trei categorii de scale, dintre care ultimele două au fost dezvoltate de-a lungul timpului cu ocazia
revizuirii instrumentului: scale populare, scale vectoriale și scale speciale. În CPI nu lucrăm cu o simplă înșiruire
de trăsături, ci evoluăm treptat în interpretare spre o structură care ne poate deschide noi ipoteze.
Scalele populare sunt scalele de baza ale CPI. Exista 4 grupe de scale populare. Pentru fiecare scală populară,
profilul CPI generat electronic furnizează semnificații pentru scorurile înalte și scăzute.

CPI - Prima grupă de scale populare


Evaluează calitățile interpersonale ale individului: încredere în sine, echilibru, ambiție și eficiență pe planul
relațiilor sociale:
1. Dominanță (Do): persoane active, dominante, asertive, sigure pe sine, persistente,
2. Capacitate de statut (Cs): persoane ambițioase, active, eficiente, perspicace, ingenioase, multilaterale,
ascendente, care își urmăresc scopurile personale și afirmă un câmp larg de interese.
3. Sociabilitate (Sy): comportament participativ, întreprinzător, ingenios, un individ care se atașează ușor,
competitiv, fluent în gândire, original.
4. Prezența socială (Sp): un comportament spontan, imaginativ, neformalist, rapid, cu o natura expresivă
și creativă.
5. Acceptare de sine (Sa): o persoană inteligentă, sinceră și spirituală, pretențioasă, activă, centrată pe sine,
insistentă, cu fluență verbală, cu siguranță și încredere în sine.
6. Independența (In): putere, capacitatea de reziliență și un fel de tărie personală.
Sunt persoane distante față de ceilalți și care stau separat de grup. Determinare personală, întreprinzătoare,
independente, individualiste, asertive, ascendente social.
7. Empatie (Em): persoane cu determinare clară, perceptive, intuitive, întreprinzătoare, individualiste,
asertive, cu ascendență socială și fluență verbală.

CPI - A doua grupă de scale populare


Valorile interne și standardele așteptate de ceilalți, ceea ce s-ar putea numi management de sine: maturitate,
autocontrol, responsabilitate.
8. Responsabilitate (Re): persoană capabilă, conștiincioasă, cumpătată, fidelă, responsabilă, serioasa,
stabilă, constantă, temeinică, discretă, intuitiva, cu tact.
9. Conformism social, socializare (So): adaptabil, eficient, onest, corect, organizat, cumpătat, sincer,
temeinic, sănătos, respectuos, precaut, lucid, metodic, rezonabil, autocontrolat, modest, conservator, înțelept.
10. Autocontrol (Sc): amabil, logic, sârguincios, precis, cumpătat, fidel, autocontrolat, critic, demn de încredere,
calm, modest, conservator, gentil, răbdător, liniștit.
11. Impresie bună (Gi): adaptabil, amabil, maleabil, binevoitor, rezonabil, tandru, cu tact, altruist, cald,
prietenos, moderat, calm, conservator, modest, răbdător, împăciuitor, încrezător, înțelegător.
12. Comunalitate (Cm): prudent, conștiincios, reflexiv, eficient, precis, organizat, practic, responsabil, temeinic,
cumpătat, lucid, de încredere, energic, realist.
13. Sănătate, stare de bine (Wb): persoane satisfăcute, care se simt bine în propria piele, energice,
întreprinzătoare, alerte, ambițioase și multilaterale, productive.
14. Toleranță (To): iertător, generos, binevoitor, independent, neformal, mulțumit, cumpătat, tandru, cu tact,
altruist, calm, eficient, intuitiv, matur.

CPI - A treia grupă de scale populare


Nevoia de realizare și atributele cognitive individuale, motivații și stil de gândire:
15. Realizare prin conformism (Ac): o persoana capabilă, cooperantă, eficientă, organizată, responsabilă,
fermă, sinceră, persistentă și muncitoare.
16. Realizare prin independență (Ai): persoana matură, eficace, puternică, dominantă, pretențioasă și
precaută, independentă și sigură de sine, cu abilitate intelectuală și discernământ.
17. Eficiență intelectuală (Ie): un individ confortabil și încrezător în a trata chestiuni intelectuale, abstracte și
conceptuale, cu fluență verbală, care se gândește înainte de a întreprinde ceva.

CPI - A patra grupă de scale populare


Evaluează capacitatea de adaptare, sensibilitatea.
18. Intuiție psihologică (Py): pătrundere psihologică și analitică asupra oamenilor și motivațiilor acestora, își
formează repede impresii, nu se manifestă întotdeauna cald și empatic.
19. Flexibilitate (Fx): o persoană flexibilă, cu adaptare facilă la schimbare, cu preferință pentru varietate,
neformală, aventuroasă, cu încredere în sine, cu simțul umorului, nesupusă, idealistă, egoistă, sarcastică, cinică.
20. Feminitate/masculinitate (FM): sensibil la sentimentele altora, tinde să interpreteze evenimentele dintr-o
perspectivă personală, se simte adesea vulnerabil.

CPI - Scalele vectoriale


În CPI există 3 scale vectoriale, care configurează 4 stiluri de viață și tipologii umane. Aceste scale au fost
construite prin analiză factorială și definesc așa numitul model cuboid asupra personalității umane, elaborat de
Gough în 1987.
Vectorul 1 - Prima dimensiune se referă la extraversie, ascendența socială și asigurare de sine (self-assurance);
Vectorul 2 - Cel de-al doilea vector reprezintă gradul în care individul răspunde și aderă la normele sociale (Norm
favouring / Norm questioning);
Vectorul 3 - Cel de-al treilea vector evaluează gradul în care persoana și-a realizat sau integrat propriul tip de
bază (de personalitate), propriul potențial.

CPI - Cele 4 tipuri de personalitate


Un tip este definit printr-o combinație de două orientări, una ținând de vectorul 1 (extravertă sau introvertă) iar
cea de-a doua de vectorul 2 (norm favouring sau norm questioning).
Rezultă astfel patru combinații posibile, respectiv patru tipuri de personalitate. Gough a numit aceste tipuri de
bază cu litere din alfabetul grec vechi: Alfa, Beta, Gama și Delta, și a folosit un sistem de scorare în 7 trepte
pentru vectorul 3 (1 - foarte scăzut, 2 - mult sub medie, 3 - sub medie, 4 - mediu, 5 - peste medie, 6 - mult peste
medie, 7 - foarte mult) pentru a specifica tăria relativă cu care se manifestă fiecare tip în personalitatea și
interacțiunile persoanei. Deci, un scor 7 la un Alfa reprezintă un tip alfa pe deplin realizat.

CPI - Alfa (implementare)


Combina aderența la norme cu o orientare către exterior în ceea ce privește relațiile interpersonale și este
considerat un stil foarte managerial. Sunt oameni de bază în majoritatea organizațiilor și au un stil de
interacțiune participativ. Sunt focalizați pe sarcini și productivi. Sunt văzuți de ceilalți ca fiind puternici, ambițioși,
asertivi, extraverți și orientați către acțiune. Ca manageri, ei sunt centrați pe atingerea scopurilor
organizaționale, respectarea termenelor limită și sunt văzuți ca fiind influenți. La scorurile foarte înalte întâlnim
lideri carismatici.
La scorurile foarte joase întâlnim indivizi manipulativi și centrați pe sine (intoleranți față de persoanele care nu
sunt de acord cu ei, autoritari, punitivi și preocupați doar de atingerea propriilor scopuri).

CPI - Beta (suportiv)


Combină acceptarea normelor cu o orientare mai degrabă introvertă față de lume.
Sunt persoane percepute ca fiind lente, responsabile, stabile, dependente, moderate, pricepute și predictibile.
Sunt cei care păstrează normele și valorile într-un grup. Ca manageri, ei sunt centrați tot pe realizarea scopurilor
organizaționale, numai că într-un mod mai lent și mai așezat. Sunt persoane care au nevoie să le fie trasate
direcții de către manageri și sunt buni în roluri executive.
La scorurile foarte înalte sunt modele din care te poți inspira în legătură cu bunătatea și de asemenea modele
parentale. La scorurile foarte joase sunt persoane foarte precaute, rigide, caracterizate printr-un conformism
temător.

CPI - Gama (inovator)


Combină evaluarea (respingerea) normelor cu o orientare extravertă. Sunt vizionari, poate acei lideri strategici
ce pot schimba orientarea unei organizații. Contestă și pun sub semnul întrebării stările de fapt. Ca manageri,
pun sub semnul întrebării misiunea
și scopurile organizaționale, preferă să schimbe directivele organizaționale și sunt orientați către inovație. Sunt
percepuți ca inovativi, inteligenți și aventuroși.
La scorurile foarte înalte sunt creativi, vizionari, imaginativi, inovativi.
La scorurile foarte scăzute sunt rebeli, impulsivi, intoleranți, autoindulgenți și disruptivi.

CPI - Delta (vizionar)


Combină îndoiala legată de norme cu o orientare detașată și introvertă. Sunt persoane reflexive, detașate de
mediu, preocupate și perceptive și au tendința de a fi experți tehnici sau științifici. Ca manageri, tind să lucreze
cel mai bine în colective mici sau organizații mici, în care pot fi cumva independenți.
La scorurile foarte înalte găsim persoane idealiste, preocupate, imaginative, artistice sau vizionare.
La scorurile foarte scăzute persoane rezervate, conflictuale, bulversate și fragmentate. La extrema de jos a
scorurilor putem vorbi de fragmentare și dezorganizare la nivelul personalității. Astfel de scoruri obțin pacienții
psihiatrici.

CPI - Validitatea protocolului


Cele 3 cauze principale ale invalidităţii unui protocol sunt:
1. „răspuns aleator” (random answer),
2. „distorsiune pozitivă” (fake good),
3. „distorsiune negativă” (fake bad).
Modalitățile de testare a validității disponibile pentru CPI sunt: 1. Indicatorii calitativi ai validității și 2. Indicatorii
cantitativi ai validității, respectiv: a) scalele de validare și b) indicii de validitate (Fake good, Fake bad și Random
versus Fake).

CPI - Scale de validare


Dintre cele 20 de scale populare, trei pot fi utilizate în sensul examinării validității profilului (identificarea
tendințelor la distorsiune): Gi - impresie bună, Wb - stare de bine și Cm - comunalitate. Scorurile mici la Wb și
Cm (începând de la scorul de 30, dar mai ales cele sub 20 note standard) indică tendința subiectului de a
răspunde acceptând ca adevărați itemi de tip simptomatic, deci tendința de falsificare în sensul înrăutățirii.
Scorul scăzut la Gi este în acest sens și mai relevant pentru această
tendință de falsificare în sensul înrăutățirii. Scorul critic este de 30 exprimat în note standard. Scorurile înalte la
Gi (peste 70 note standard) indică tendința subiectului de a falsifica în sens pozitiv, cu scopul de a se pune într-
o lumina favorabilă. De obicei acest gen de falsificare determină și o creștere a scorurilor pe ansamblu (la
majoritatea scalelor).

CPI - Random vs. fake


Fake good: tendința de falsificare în sens pozitiv a răspunsurilor. Scorul critic pentru acest indice este 65,5. Un
scor mai mare indică tendința de falsificare în sens pozitiv.
Fake bad: tendința de falsificare în sens negativ. Dacă scorul la fake bad este mai mare sau egal cu 66 și dacă
scorul la random vs fake este mai mic sau egal cu 51,49, protocolul este considerat fake bad. Dacă scorul la fake
bad este mai mare sau egal cu 66 și dacă scorul la random vs fake este mai mare sau egal cu 51,5, protocolul
este considerat random.
Random vs fake: tendința de a răspunde la întâmplare. Invalidarea în acest sens a profilului nu ne va permite să
utilizăm adecvat chestionarul pentru a diagnostica forța sau slăbiciunea eului sau pentru a evalua dinamica și
tendințele conflictuale.
CPI - Distorsiunea pozitivă (Fakegood)
Respondentul va încerca în mod voluntar să creeze evaluatorului o imagine pozitivă despre sine:
● Constatarea unor scoruri mari la scalele privind imaginea de sine;
● Scoruri peste praguri critice la scalele privind validitatea protocolului;
● Scoruri peste pragul critic la indicii cantitativi de tip fake good;
● Elevații semnificative ale mai multor scale în cadrul profilului, cu mai mult de 3 scale peste T 70.
● Variabilitate redusă a scorurilor inter-scale, forma plată a profilului;
● Existența a numeroase tăieturi și ștersături pe foaia de răspuns;
● Timp de răspuns foarte lung, în ciuda indicației de a răspunde spontan.

CPI - Distorsiunea negativă (Fakebad)


Respondentul va încerca să creeze evaluatorului o imagine negativă despre sine. Va încerca să se prezinte într-
o lumină nefavorabilă, ca manifestând comportamente simptomatice sau dezadaptative (evitarea consecințelor
unor fapte penale):
● Scoruri scăzute la scalele de tip well being;
● Scoruri ridicate la scalele de simptom;
● Scoruri peste praguri critice la indicii cantitativi de tip fake bad;
● Scalele au tendința generală de a se plasa la valori sub medie, tot profilul este sub media populației;
● Scoruri scăzute la scalele care evaluează imaginea de sine și stima de sine.

CPI - Răspunsul aleatoriu


Se asociază cu lipsa motivației respondentului pentru evaluare, dacă proba este impusă sau dacă nu are
capacitatea de înțelegere a probei (deficite mentale).
Aceste profile nu pot fi interpretate, spre deosebire de cele de tip fake good sau fake bad, care pot fi interpretate
cu precauție.
● Scoruri relevante la indicii de tip random;
● Scoruri foarte scăzute la scale precum Comunalitate;
● Diferențe masive între toate scalele din aceeași grupă;
● Tipare de răspuns regulate sau bizare;
● Timpul de răspuns foarte scurt și prezența a multe răspunsuri lipsă.

CPI - Distribuția scorurilor


Se utilizează scorurile standardizate T, care utilizează modelul normal de distribuție, cu media 50 și abaterea
standard 10.
● Un scor în intervalul 40 și 60 va fi interpretat ca un scor mediu, pentru că acest interval reține 68,3 % din
populație;
● Un scor între +1σ și +2σ va fi un scor înalt (13,6 % din populație);
● Un scor peste +2σ va fi un scor foarte înalt (2,3 % din populație);
● Un scor între -1σ și -2σ va fi un scor scăzut (13,6 % din populație);
● Un scor mai mic de -2σ va fi foarte scăzut;
● Scorurile în afara intervalului -2σ și +2σ vor fi denumite scoruri extreme.

CPI - Interpretarea scorurilor


Pașii sunt: examinarea validității ➡ interpretarea scorurilor relevante ➡ intepretarea corelată a grupărilor de
scale ➡ analiza patternului profilului ➡ concluzii.
Scorurile medii nu transmit informații despre persoana evaluată, sunt foarte sărace în informație din perspectivă
diagnostică.
Scorurile care ies în afara intervalului mediu dau nota de individualitate într-un profil de personalitate. Este
importantă și legătura dintre scorurile T și percentile, care dau informație despre procentul de populație care
are scoruri mai mari sau mai mici.
Scorurile extreme foarte înalte sau foarte scăzute pot indica abateri majore de la normalitate și vor necesita un
nivel sporit de atenție.

EPQ - Eysenck Personality Questionnaire


Eysenck consideră că influențele genetice joacă rolul de predispozant, definind un set de tendințe naturale ale
organismului către modalități specifice de simțire, percepere și reacție la stimulările mediului. Influențele
genetice sunt mediate de aspectele fiziologice, neurologice și hormonale ale organismului.
Comportamentul observabil este un rezultat al diferențelor constituționale în interacțiune cu mediul. Există
diferențe interindividuale, ce se pot identifica la nivelul trăsăturilor și al tipului, diferențe ce permit descrierea
personalității și găsirea de explicații privind apariția lor. Conceptele (trăsăturile și tipul) permit diagnosticianului
să facă predicții asupra comportamentului individual.

EPQ - Extraversia
Se definește prin afirmare de sine, sociabilitate, energie de viață și dominanță. Extraverții au o atitudine isterică
față de simptome, prezintă o energie slabă, interese înguste, au un trecut profesional problematic și au tendința
de a fi ipohondrici. Au un nivel de aspirație scăzut, dar își supraevaluează capacitățile. Sunt flexibili și prezintă o
mare variabilitate interpersonală.
Introverții sunt deschiși ca având tendințe obsesionale și pot dezvolta simptome de anxietate și depresie. Se
percep pe sine ca ușor de rănit, sunt conștienți de sine, nervoși, cu tendința de a avea sentimente de
inferioritate, au adesea reverii, insomnii, stau în fundal în situațiile sociale. Sunt rigizi și prezintă o variabilitate
interpersonală slabă. Au un nivel înalt de aspirații, dar și o tendință de a se subestima.

EPQ - Nevrotismul
Factorul a fost denumit și instabilitate emoțională și este definit prin anxietate, depresie, autoapreciere scăzută,
timiditate. Instabilul emoțional are reacții emoționale puternice, care interferează cu adaptarea lui slabă,
conducându-l la reacții iraționale și rigide.
Din asocierea dintre nevrotism și extraversie vor ieși în prim plan neliniștea și sensibilitatea, comportamentul
excitabil sau chiar agresiv. Stabilul are reacții emoționale lente și slabe, prezentând tendința de a-și relua starea
inițială foarte repede după activarea emoțională.

EPQ - Psihotismul
Este cea mai complexă trăsătură a personalității, definită prin agresivitate, egocentrism, comportament
antisocial și lipsă de empatie.
Individul cu un scor înalt se caracterizează prin tendința de a produce tulburări, de a fi solitar, de a arăta cruzime,
de a fi ostil față de ceilalți, de a prefera lucruri ciudate și neobișnuite. Este genul de persoană care nu are
considerație față de regulile sociale.
Persoana cu scor scăzut este înalt socializată și are tendința de a respecta și de a ține cont de drepturile celorlalți.

EPQ - Minciună, dependență, infracționalitate


Scala de minciună - conține itemi care afirmă comportamente sociale dezirabile, dar pe care majoritatea
oamenilor le încalcă frecvent în comportamentul informal. Cu cât tendința de disimulare este mai mare, cu atât
respondentul va alege răspunsuri care afirmă respectarea întocmai a comportamentelor dezirabile formal.
Scala de dependență - distinge persoanele dependente de droguri de cele normale.
Scala de infracționalitate - distinge între infractori și noninfractori, putând fi utilizată ca un predictor al acestor
comportamente într-o varietate de medii.

Inventarele Big-Five
Modelul Big-Five deriva deci din abordările de tip lexical în studiul personalității, având la bază ipoteza că toți
termenii relevanți ca descriptori ai personalității sunt stocați în fondul general de cuvinte al unei limbi.
● Allport și Odobert (1935) - 18.000 de termen care pot diferențiancomportamentul persoanelor;
● Cattell (1943) a redus lista la 4500 și a creat instrumentul 16 Personality Factors;
● Goldberg (1981) a dat numele instrumentului Big Five.
● Costa și McCrae (1992) au creat instrumentul NEO PI-R.
Inventarele Big-Five
Într-un sens restrâns, modelul Big Five reprezintă o generalizare empirică bazată pe covarianța trăsăturilor de
personalitate (McCrae, & Costa, 1987). Cei cinci factori de personalitate au fost extrași atât din auto-evaluările
persoanelor, cât și din hetero-evaluări, integrarea diferitelor dimensiuni de personalitate sau a diferitelor
concepții despre aceasta. Acest model care cuprinde cinci factori deschide noi direcții de investigație și cercetare
cu privire la relația dintre personalitate și performanță.
Deși modelul Big Five nu se bazează pe o teorie care să preceadă formularea modelului, se poate considera că
acesta se încadrează în teoria trăsăturilor, fiind bazat pe utilizarea analizei factoriale ca metoda constructivă.

Modelul Costa & McCrae


În modelul asupra personalității, cei doi autori accentuează asupra câtorva concepte, prezentate în continuare.
Trăsăturile bazale ale personalității, sunt dispoziții psihice fundamentale, deci nu pot fi privite drept constructe
biologice. Ele sunt constructe psihice, deservite, influențate de bazele biologice.
Trăsăturile măsurate prin modelul Big Five pot fi cel mai bine înțelese dacă sunt privite ca explicații pentru o
categorie intermediară de fapte psihice, denumite adaptări caracteristice, care la rândul lor pot furniza explicații
pentru comportamentele observabile. În raport cu manifestările observabile, trăsăturile de personalitate apar
doar ca explicații distale. Un rol important la nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o
subdiviziune.

Modelul Costa & McCrae


Conținuturile itemilor inventarului sunt legate direct de nivelul imaginii de sine. Influențele externe includ cadrul
socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele de viață și întăririle pozitive sau negative primite de individ.
Ele operează asupra individului în ontogeneza și pot fi rezumate prin conceptul de situație existențială. Biografia
obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor și trăirilor care formează viața individului.
Comportamentul observabil este o secțiune temporală a biografiei obiective și include gânduri, sentimente,
acțiuni, atitudini.
Itemii inventarelor pot fi plasați, prin analogie cu modelul, la nivelul biografiei obiective. Fațetele evaluate în
cadrul fiecărui factor s-ar plasa la nivelul adaptărilor caracteristice, iar cei cinci mari factori la nivelul tendințelor
bazale.

Scalele NEO PI-R: Nevrotismul


Este considerat a fi domeniul cel mai cercetat al personalității și se definește ca stabilitate emoțională vs
instabilitate, neadaptare. Scorurile înalte definesc tendința generală de a trăi afecte negative, de a avea idei
iraționale, scăderea capacității de control și de a face față stresului.
Scorurile joase definesc stabilitatea emoțională și capacitatea de autoreglaj emoțional. Este văzut ca o
dimensiune a normalității, deci nu este de așteptat cu necesitate ca o persoana cu scor mare pe aceasta scala
să aibă o tulburare din zona nevrozelor. Scorurile extreme (foarte înalte) sunt interpretabile în sens de risc de
dezvoltări psihiatrice, dar fără ca semnificația patologică să fie obligatorie.

Anxietate: tendința de a trăi afecte în zona anxietății. Scorurile înalte pot indica fobii.
Ostilitate: tendința de a trăi stări frecvente de manie, frustrare, înverșunare. Exprimarea lor depinde de nivelul
agreabilității.
Depresie: cel mai bun predictor (scoruri mici) pentru starea de fericire generală, de bine. Scorurile mici nu indică
predominanta stărilor de veselie și lipsa de griji, care țin de extraversie.
Timiditate: conține anxietate socială și timiditate, stări de rușine, sensibilitate la ridicol, sentimente de
inferioritate, tensiune în contactele interpersonale. Scorurile joase indică faptul că persoana nu se tulbură în
situații sociale penibile.
Impulsivitate: Incapacitatea auto-percepută și auto-resimțită de control asupra impulsurilor și dorințelor,
urmată uneori de regrete. Scorurile mici indică capacitatea de a rezista la tentații și frustrări. Impulsivitate nu
înseamnă spontaneitate, timp scurt de decizie și nici asumarea riscului.
Vulnerabilitate: față de stres, cu tendința de a deveni dependenți, panicați, fără speranță în situațiile de urgență.
Scorurile joase indică autoaprecierea de competență și stăpânire în fața stresului.

Scalele NEO PI-R: Extraversia


Extraversia este un superfactor care face referire la domeniul interpersonal.
Căldură / entuziasm: afectiv și prietenos, se apropie ușor de ceilalți, se atașează ușor. Scorurile mici indică un
mod mai distant, formal de conduită interpersonală, și nu ostilitate sau lipsă de compasiune.
Spirit gregar: preferința pentru compania altora. La polul opus este preferința pentru solitudine, de a evita
compania.
Asertivitate: comportament dominant, cu forță, ușurință în vorbire, eficiență ca lider. La polul opus sunt cei care
preferă să rămână în fundal.
Activism: tempo ridicat în comportament, energie, nevoia de acțiune. La polul opus este prezentă preferința
pentru loisir și un tempo mai relaxat, fără ca acestea sa fie interpretabile ca lene, comoditate.
Căutarea stimulării: preferința pentru stimulare, viață excitantă, culori vii, zgomot, pericol, versus preferința
pentru monotonie. Le scorurile foarte înalte poate fi un indiciu pentru comportamentul psihopat, așa cum este
descris de MMPI.
Emoții pozitive: tendința de a trăi emoții pozitive, persoane optimiste și satisfăcute de viață.

Scalele NEO PI-R: Deschiderea


Este un factor mai puțin cunoscut, caracterizat prin imaginație activă, sensibilitate estetică, atenție pentru viața
și sentimentele interne, preferința pentru varietate, curiozitate intelectuală, independență în gândire, aspecte
care nu se asociază neapărat cu educația sau inteligența. Polul opus este un comportament conservator,
preferința pentru familiar, viața afectivă „în surdină”. Lipsa deschiderii nu înseamnă intoleranță, agresivitate
autoritară, sau lipsă de principii.
Fantezia: imaginație vie, îmbogățirea vieții interioare versus structuri prozaice.
Pe plan estetic: deschiderea către și interes pentru artă și frumos.
Modurile proprii de a simți: apreciere și sensibilitate pentru viața interioară;
În planul acțiunilor: dorința de a încerca lucruri și activități noi versus nevoia de ancorare în cunoscut.
În plan ideativ: curiozitate intelectuală, interes pentru idei noi.
În planul valorilor: tendința de a reexamina valorile personale, sociale versus acceptarea autorității și tradițiilor.

Scalele NEO PI-R: Agreabilitatea


Dimensiune interpersonală, asemănătoare extraversiei. Aspectele centrale:

Încredere versus cinism, scepticism orientat spre ceilalți


Onestitate în exprimarea opiniilor și conduită vs. manipulare și minciună.
Altruism: interes pentru binele altora, generozitate.
Complianță: tendința de a ceda, uita, ierta în situații conflictuale. Modestie: umilință versus aroganță, atitudine
de superioritate.
Blândețe: simpatie și preocupare față de ceilalți versus duritate și lipsa emoțiilor.

Scalele NEO PI-R: Conștiinciozitatea


Capacitatea de auto-organizare, planificare, îndeplinire a datoriilor, voință. Este un predictor pentru realizările
de valoare din orice profesie.
Competență versus încredere redusă în propriile capacități.
Ordine: organizare, claritate versus autoapreciere scăzută privind organizarea. Simțul datoriei: responsabilitatea
asumării conștiente, principii etice.
Dorința de realizare: nivel de aspirație înalt și perseverență.
Auto-disciplină: capacitatea de a finaliza în ciuda obstacolelor versus descurajare. Deliberare: tendința de a
gândi atent înainte de a acționa versus grabă, pripeală.

Statistică și metodologie
Statistică

Statistică descriptivă și inferențială


Statistica descriptivă reprezintă organizarea, prezentarea și descrierea datelor. Cu toții suntem familiarizați cu
cel puțin un termen care poate descrie un set de date – media aritmetică. încă din școala generală este bine
cunoscută modalitatea prin care se obține media un grup de numere. în esență, statistica descriptivă ne oferă o
expre- sie (un număr) care descrie setul de date.
Statistica inferențială impune ca ipoteza să fie verificată la nivelul unui eșantion care îndeplinește anumite
condiții, rezultatele obținute urmând a fi extinse la nivelul populației din care acesta a fost extras. Rezultatele
majorității experimentelor se bazează pe statistica inferențială.

Populație și parametru
Populația reprezintă totalitatea cazurilor care constituie obiectivul de interes al unei cercetării. Prin cazuri ne
referim la subiecți sau persoane, cupluri, mașini, departamentele unei organizații, etc. Populația se referă la
domeniul de interes pe care cercetătorul își propune să îl exploreze. Caracteristica numerică sau nominală a
unei populații se numește parametru. Există două tipuri de populații:
● Infinite – numărul cazurilor componente nu este cunoscut (populația cardiacilor, a consumatorilor de cafea,
etc.)
● Finite – numărul cazurilor componente poate fi cunoscut (populația angajaților unei organizații, a sportivilor
unui club, etc.)

Eșantion și indicator
Eșantionul reprezintă totalitatea cazurilor selectate pentru a fi studiate. Astfel, pornind de la datele obținute la
nivelul eșantionului se vor face aprecieri în legătură cu întreaga populație.
Calitatea unui eșantion prin care rezultatele pot fi extinse la nivelul populației se numește reprezentativitate.
Oricâte eșantioane am extrage dintr-o populație, nici unul nu va reprezenta o estimare perfectă a populației.
Aceste estimări conțin o cantitate mai mică sau mai mare de eroare. Cu cât eroarea este mai mică, cu atât
eșantionul reprezintă o estimare mai bună a populației din care a fost extras.
Caracteristica numerică sau nominală a unui eșantion se numește indicator.

Variabile dependente și independente


Prin variabilă ne referim la proprietatea constructului analizat de a lua valori diferite. De exemplu, vârsta,
greutatea, genul și statutul marital sunt variabile. Există două clasificări tradiționale ale variabilelor.
Variabila care se află sub controlul cercetătorului se numește variabilă independentă. Variabila măsurată de
cercetător, cea care depinde de variabila independentă poartă denumirea de variabilă dependentă.
Variabila independentă (predictor) este cea care generează efecte asupra variabilei dependente. Variabila
dependentă (criteriu) este obiectul măsurării cu scopul extragerii unor concluzii.

Variabile discrete și continue


O variabilă este continuă atunci când poate lua orice valoare numerică. Altfel spus, o variabilă între ale cărei
valori numerice nu există întreruperi, poartă de numirea de variabilă continuă. Acest tip de variabilă primește
teoretic un număr infinit de valori. Greutatea, înălțimea sau timpul de reacție sunt exemple de variabile
continue.
Prin variabilă discretă ne referim la o variabilă care poate primi un număr fi de valori, acestea fiind numere
întregi. Numărul copiilor dintr-o familie, numărul răspunsurilor corecte la un test, numărul de repetări în
vederea memorării unui material sunt exemple de variabile discrete.

Variabile latente și observabile


Experiența umană presupune lucrul cu variabile care pot fi observate direct (timp de reacție, înălțime), dar și cu
o serie de constructe latente (depresie, anxietate, sociabilitate, etc). În cazul celor din urmă trebuie să găsim
indicatori care ne vor permite estimarea constructului latent.
Astfel, în cazul sociabilității vom adresa întrebări precum: „Vă face plăcere să cunoașteți persoane noi?”. Fiecare
întrebare reprezintă o variabilă observată, încărcată cu sociabilitate. Dacă pentru fiecare răspuns pozitiv oferim
un punct, sociabilitatea se estimează ca sumă a punctelor obținute. Astfel, întrebările dintr-un chestionar care
își propune să măsoare sociabilitatea devin indicatori ai acesteia.
Majoritatea constructelor utilizate în psihologie sunt variabile latente.

Măsurarea
A măsura înseamnă a atribui numere sau simboluri unui aspect al realității în funcție de anumite aspecte
cantitative sau calitative care le caracterizează. Modul în care sunt atribuite anumite numere sau simboluri
pentru a măsura ceva se numește scală de măsurare.
Există patru tipuri de scale de măsurare:
● nominală;
● ordinală;
● de interval;
● de raport.

Scalele de măsurare
Scalele nominale: nu sunt propriu-zis scale, nu au zero absolut, nu permit ierarhizarea indivizilor, ci doar
stabilirea apartenenței la o categorie. Permit calcularea modului și analiza frecvențelor.
Scalele ordinale: nu dispun de zero absolut, dar permit ordonarea persoanelor în raport cu o variabilă
investigată, fără a oferi o imagine despre valorile variabilei respective sau despre diferențele dintre indivizi.
Permit calcularea medianei, a percentilelor, a statisticilor care implică ierarhii.

Scalele de interval: sunt scale propriu-zise de măsurare, nu au zero absolut și servesc împărțirii unei populații
de referință într-un număr de intervale egale. Ele nu permit diferențieri în cadrul intervalelor, între respondenții
pentru același interval. Exemplu: calcularea percentilelor (100 de intervale egale). Permit calcularea mediei, a
varianței și a corelației Pearson.
Scalele de raport: reprezintă esența noțiunii de măsurare, au zero absolut, conduc la împărțirea populației într-
un număr de intervale inegale și permit diferențieri între indivizi în cadrul aceluiași interval. Exemple: toate
tipurile de scoruri pe curba normală (z, IQ, T). Permit calcularea medianei, a varianței și a corelației Pearson.
Erori de măsurare
Orice măsurare cuprinde o cantitate mai mică sau mai mare de eroare. Din acest motiv, constructul măsurat
este format din manifestarea reală a respectivului construct (scor real, SR) și o cantitate de eroare.
Atunci când aplicăm un test de inteligență, scorul obținut (120) exprimă performanța la test a unui subiect. O
analiză amănunțită a unui astfel de scor nu ne permite să trecem peste faptul că acest scor este afectat de o
cantitate de imprecizie. Imprecizia poate proveni din calitatea instructajului, a construcției testului (erori
grafice), precum și ca urmare a unor influențe din partea mediului de testare. Este datoria cercetătorului de a
se asigura că mărimea erorii este cât mai mică, astfel încât să atribuie o explicație corectă rezultatelor obținute.

Erori aleatorii și sistematice


Eroarea aleatorie este produsă de diferite surse care pot afecta valorile măsurate atât în sens crescător, cât și
în sens descrescător. Trebuie să ținem cont de faptul că eroarea aleatorie nu are o sursă unică. Eroarea aleatorie
mai este cunoscută și sub numele de eroare de stare.
Eroarea sistematică afectează scorurile într-un singur sens (mai mic sau mai mare), față de scorul adevărat. De
exemplu, dacă la un test de cunoștințe, una din variantele de răspuns este subliniată, se presupune că acest fapt
ar influența toate scorurile înregistrate de subiecți. Eroarea sistematică conduce fie la creșterea scorurilor, fie
la scăderea lor, în funcție de orientarea ei. Eroarea sistematică se mai numește bias.

Statistica parametrică sau neparametrică


Procedurile parametrice sunt adecvate atunci când variabilele dependente sunt de tip cantitativ (interval sau
raport). Nivelurile variabilei sunt egal distribuite, adică o unitate a scalei este egală cu o unitate din orice altă
zonă a scalei. Valorile variabilei definesc o anumită caracteristică prin raportare la un etalon extern, care
garantează echivalența intervalelor.
Procedurile neparametrice sunt adecvate atunci când variabilele dependente sunt de tip calitativ (nominale sau
ordinale). Valorile sunt expresia denumirii unei caracteristici a unui individ sau a unei categorii, sau nivelurile
variabilei exprimă ordinea unora față de celelalte. Lungimea intervalelor dintre valori este incertă sau subiectivă.
Nu există un criteriu extern, obiectiv, de atribuire a valorilor.

Studii experimentale sau corelaționale


În cazul studiilor experimentale, cercetătorul nu se limitează la măsurarea variabilei dependente, dar o și
manipulează. Dacă există o relație de determinare (de cauzalitate), atunci studiul este experimental.
În cazul studiilor corelaționale, variabilele dependente și independente sunt măsurate în condiții care nu permit
concluzii de tip cauzal. Deși studiile corelaționale au ipoteze privind influența unor variabile asupra altora, nu se
pot trage concluzii valide asupra unor relații de tip cauzal. Studiul corelațional se mai numește și observațional,
pentru că nu utilizează doar coeficientul de corelație ca procedură statistică.

Instrumente ale statisticii descriptive


● Distribuția de frecvență;
● Tabelele de frecvență simple sau grupate;
● Proporții și procente;
● Reprezentări grafice pentru date nominale, ordinale, de interval și de raport;
● Reprezentarea stem-and-leaf;
● Indicatorii tendinței centrale (media, mediana, modul);
● Indicatorii variabilității (amplitudinea, amplitudinea interquartilă, dispersia și abaterea standard);
● Forma distribuției (simetria, aplatizarea).

Statistica inferențială - Scorurile standard z


Modalitatea de a exprima semnificația unei anumite valori dintr-o distribuție prin raportarea la parametrii
distribuției (media și abaterea standard) este scorul standardizat z. Acesta măsoară distanța dintre o anumită
valoare și media distribuției în abateri standard: z = (x - m) / s, unde x este oricare dintre valorile distribuției.
Unul dintre avantajele importante este că permite compararea valorilor ce provin din distribuții diferite,
indiferent de unitatea de măsură a fiecăreia.
Media unei distribuții z este întotdeauna egală cu 0. Abaterea unei distribuții z este întotdeauna egală cu 1.
Distribuția T are formula T = 50 + 10z. Distribuția IQ (Wechsler) = 100 + 15z.

Statistica inferențială - Curba lui Gauss


Este o distribuție teoretică cu următoarele proprietăți:
● are formă de „clopot”: cea mai mare parte a valorilor se concentrează în zona mediană;
● este perfect simetrică pe ambele laturi ale sale;
● linia curbei se apropie de infinit pe axa orizontală, fără a o atinge vreodată;
● de fiecare parte a mediei se află exact jumătate dintre valorile distribuției;
● poate avea diferite nivele de aplatizare.

Statistica inferențială - Curba normală standardizată


Curba normală în care valorile sunt exprimate în scoruri z se numește curba normal standardizată. Ea are toate
proprietățile de mai sus, media 0 și abaterea standard 1.
● aproximativ 34% dintre scoruri se află între medie și o abatere standard;
● între -1z și +1z se află aproximativ 68% din valorile distribuției;
● aproximativ 96% din scoruri se află între -2z și +2z.
Procentajul ariilor de sub curba normală poate fi privit ca o probabilitate a distribuției. Probabilitatea de a avea
un scor între medie și +1z este de p = 0,34.
Distribuția normală z este o distribuție teoretică, iar o distribuție z oarecare păstrează forma distribuției valorilor
originale.

Statistica inferențială - Distribuția de eșantionare


Distribuția de eșantionare = distribuția valorilor mediilor tuturor eșantioanelor extrase dintr-o populație. Media
distribuției de eșantionare se numește medie de eșantionare (media mediilor eșantioanelor).
Eroarea standard a mediei = abaterea standard a distribuției de eșantionare. Deoarece abaterea standard a
populației nu este cunoscută, eroarea standard a mediei se calculează utilizând abaterea standard a
eșantionului, care reprezintă o estimare a împrăștierii la nivelul populației. Pe măsură ce volumul eșantionului
crește, media eșantionului se apropie tot mai mult de media populației, iar eroarea standard a mediei scade tot
mai mult.

Statistica inferențială - Teorema limitei centrale


1. Cu cât numărul eșantioanelor dintr-o populație este mai mare, cu atât media distribuției de eșantionare
se apropie de media populației.
2. Distribuția mediei de eșantionare se supune legilor curbei normale, chiar și atunci când distribuția
variabilei la nivelul populației nu este normală, cu condiția ca volumul eșantioanelor să fie suficient de mare.
Dacă eșantionul de referință cuprinde cel puțin 30 de subiecți, teoria statistică acceptă că avem o distribuție
normală a mediei de eșantionare.
Un eșantion poate fi „obișnuit” (având media mai aproape de media populației) sau „neobișnuit”, ceea ce poate
fi observat prin transformări z ale mediilor.

Statistica inferențială - Ipotezele metodei științifice


Ipoteza statistică (de nul, H0) se bazează pe un scenariu negativ, se formulează ca opusul ipotezei cercetării
(H1).
Respingerea ipotezei de nul implică o dovadă indirectă a validității ipotezei cercetării. Ipoteza de nul afirmă că
nu există două populații distincte sub un anumit aspect măsurabil, iar ipoteza cercetării afirmă existența acestor
două populații distincte.
Distribuția mediilor eșantioanelor aleatorii extrase din populația de nul se numește distribuția populației de nul
sau distribuția de nul. Conform teoremei limitei centrale, mediilor acestor eșantioane se distribuie pe o curbă
normală.

Statistica inferențială - Decizia statistică


Prin testul z pentru un singur eșantion putem vedea dacă valoarea mediei din eșantionul cercetării decurge sau
nu din variația aleatorie a mediei de eșantionare, sau provine dintr-un factor sistematic care a condus la o
îndepărtare semnificativă de media populației.
Pragul critic = nivelul alfa (α) căruia îi corespunde probabilitatea de 0,05. Pe curba normală z, fiecărei
probabilități îi corespunde o anumită valoare z.
Dacă rezultatul calculat pentru un eșantion este cel puțin egal sau mai mare decât scorul critic, atunci avem un
rezultat semnificativ al cercetării. Ipoteza de nul se respinge, iar ipoteza cercetării se consideră confirmată la un
prag de α = 0,05.

Se efectuează un test unilateral dacă rezultatul confirmă ipoteza cercetării pe direcția valorilor din dreapta
curbei normale (z pozitiv) sau din partea stângă (z negativ).
Se aplică un test bilateral dacă se păstrează același nivel α = 0,05 care se distribuie în mod egal pe ambele
extreme ale curbei, astfel încât avem 2,5% pe fiecare parte și un z critic de ± 1,96. Semnificația statistică este
mai greu de atins pentru un test bilateral.
Nivelul α = 0,05 poate fi exprimat și în procente prin opusul său, adică nivelul de încredere = 95%. În practică se
mai folosesc praguri de 0,01 sau 0,001.
Un nivel de încredere de 95% semnifică faptul că, dacă extragem 100 de eșantioane, vom respinge ipoteza de
nul în cel puțin 95% din cazuri.

Statistica inferențială - Intervalul de încredere


Dacă luăm pe curba normală un interval cuprins între z = ± 1,96 de o parte și de alta a mediei, știm că acoperim
95% dintre valorile posibile ale distribuției. În acest caz, z = ± 1,96 se numește z critic (această alegere este
convențională). Se pot alege valori ale lui z care să cuprindă 99% sau 99,9% dintre valorile pe curba normală.
Există 95% șanse ca media populației să se afle în intervalul μ = m ± zcritic × sm, unde:
μ = media populației, m = media eșantionului, sm= eroarea standard a mediei, care este raportul dintre abaterea
standard a populației și radical din volumul eșantionului.

Statistica inferențială - Distribuția t


Distribuția t este o distribuție teoretică care are toate caracteristicile unei distribuții normale, dar înălțimea ei
depinde de un parametru care se numește grade de libertate (df), egal cu N-1 (unde N este volumul
eșantionului).
Curba devine tot mai aplatizată pe măsură ce volumul eșantionului este mai mic (spre df = 1), ceea ce are ca o
consecință faptul că va fi un număr mai mare de valori spre extremele curbei. Pe măsură ce numărul de grade
de liberate crește, distribuția t se apropie de o curbă normală standard. La N > 30, scorul critic pentru t va fi egal
cu scorul z pe curba normală (1,96).
Testul z nu va fi utilizat pentru eșantioane sub 30 de participanți.

Statistica inferențială - Erorile statistice


Statistica inferențială - Eroarea de tip I
Dacă diferența dintre două medii se dovedește a fi semnificativă și respingem ipoteza de nul, deși în realitate
(„adevărul vieții”) nu există această diferență, atunci comitem eroarea de tip I.
Probabilitatea ei este egală cu valoarea pragului α, al cărui nivel maxim fixat este la 0,05. Eroarea de tip I este
un fals pozitiv. Deci ne apăram (printre altele) de eroarea de Tip I lucrând cu praguri de probabilitate severe (α
și p cât mai mici).
Nivelul de încredere (minim 95%) este probabilitatea de a accepta ipoteza de nul când aceasta este într-adevăr
corectă, iar α este probabilitatea de a respinge ipoteza de nul în mod nejustificat (când aceasta este reală).

Statistica inferențială - Eroarea de tip II


Eroarea de tip II este un fals negativ, atunci când acceptăm ipoteza de nul, deși aceasta este falsă, adică există
o diferență semnificativă în realitate între cele două medii. Probabilitatea erorii de tip II este codificată beta (β).
Puterea testului (probabilitatea deciziei corecte) este 1 - β, iar valoarea recomandabilă este de 0,8. Deci β
recomandat este la 0,2.
Eroarea de tip I este considerată mai periculoasă decât eroarea de tip II, dar micșorarea erorii de tip II conduce
la asumarea unei valori mai mari pentru eroarea de tip I. De aceea, în practică se urmărește în primul rând
fixarea unui prag cât mai mic pentru alfa (probabilitatea erorii de tip I).

Statistica inferențială - Eroarea de tip III


Eroarea de tip III reprezintă o interpretare greșită a rezultatului, adică este observată o relație semnificativă,
însă cauzele identificate de cercetător nu sunt în realitate cele corecte. Efectul placebo este o eroare de tip III.
O altă posibilitate este atunci când sensul cauzalității este estimat invers decât este în realitate. Această eroare
de tip III se întâlnește în studiile experimentale, acolo unde pot fi identificate relații cauzale.

Statistica inferențială - Puterea testului


Puterea testului este capacitatea unui test statistic de a detecta un efect real (sau o legătură reală între
variabile), indiferent dacă este de tip cauzal sau asociativ.
Puterea testului este probabilitatea de a respinge ipoteza de nul atunci când ea este cu adevărat falsă și se
exprimă ca 1 - β, adică ipoteza cercetării este în realitate adevărată. Eroarea de tip II (β) și puterea testului sunt
complementare.
Eroarea standard a mediei este cu atât mai mare cu cât eșantionul este mai mic. Deci creșterea eșantionului (N)
crește puterea testului.
Maximizarea variabilității primare (abaterea standard) crește puterea testului.
Reducerea erorilor de măsurare are ca efect creșterea puterii testului (utilizarea unor proceduri de investigare
adecvate, controlul și eliminarea surselor de eroare, tratarea identică a subiecților cercetării, selectarea
aleatorie a eșantioanelor, eliminarea surselor de eroare sistematică - bias).
Modelul de cercetare within-subjects (intrasubiect) are mai multe putere decât modelul between-subjects
(intersubiect).
Testul statistic bilateral reduce posibilitatea erorii de tip I, dar crește probabilitatea erorii de tip II, deci scade
puterea testului.
Testele parametrice au o putere statistică mai mare decât testele neparametrice.
Trebuie să existe un echilibru între nivelul acceptat pentru erorile de tip I și II. Prin fixarea unui nivel mai redus
pentru α, se va reduce probabilitatea erorii de tip I, dar se va reduce și puterea testului, mărind în schimb riscul
erorii de tip II (respingerea unei ipoteze de cercetare adevărate).
Pragul α = 0,05 reprezintă un optim convențional pentru a păstra suficientă putere a testului și un nivel de
încredere acceptabil în plan științific. Dacă un studiu are o putere mare, de exemplu prin utilizarea unui eșantion
foarte mare, crește foarte mult și probabilitatea de a respinge ipoteza de nul, chiar dacă aceasta este adevărată.
În acest caz, pragul α trebuie scăzut pentru a reduce eroarea de tip I.

Raportul dintre α și β
E mai rău să zicem că ceva există și să nu existe (eroarea de tip I). De principiu e mai bine să ignori un adevăr
(eroarea de tip II) decât să crezi într-o greșeală. De aceea se consideră că eroare de tip I e mai gravă decât eroare
de tip II. Se consideră că raportul de „gravitate” dintre cele două este de 4:1, deci de obicei echilibrul dintre β și
α este de 4:1. Asta înseamnă că pentru un α = .05 avem un β = .20, deci un prag de încredere de 1-α = .95 și o
putere a testului de 1-β = .80. Totuși, la studii de eficacitate e posibil să vrem să micșorăm β și să mărim puterea.
Teoretic, când scad un tip de eroare, crește celălalt, și pentru ca ambele să fie optime, e nevoie de un echilibru
foarte fin între: N, α, β, mărimea efectului.

Analiza de putere
Analiza apriori: știm la ce mărime a efectului să ne așteptăm; știm cu ce α operăm; știm cu ce β operăm; cerem
să ni se calculeze N-ul optim. Analiza apriori nu ne scutește însă de analiza reală a studiului nostru real, după ce
avem datele.
După ce avem datele știm exact, facem analiza post-hoc:
● ce mărime a efectului avem;
● ce α avem la acea mărime a efectului;
● cât e N;
● deci putem calcula puterea reală a studiului nostru (1-β).

Statistica inferențială - Mărimea efectului


Semnificația testului = mărimea efectului × volumul eșantionului.
Testul de semnificație are un rol inferențial, iar indicele de mărime a efectului are un rol descriptiv. Semnificația
testului poate fi atinsă pe un eșantion mic, cu condiția unei mărimi a efectului mare, sau pe un eșantion mare
chiar și atunci când mărimea efectului este foarte mică. O mărime redusă a efectului poate fi compensată prin
creșterea numărului de participanți.
Mărimea efectului oferă o informație suplimentară, care plasează rezultatul sub semnul importanței și al
relevanței practice. Se va urmări mărimea efectului pentru dimensionarea eșantionului necesar pentru
atingerea unei anumite puteri a testului.
Statistica inferențială - Situații și interpretări
Rezultat semnificativ și volumul eșantionul mic ⇒ Rezultat important, puterea testului mică, dar mărimea
efectului este importantă.
Rezultat semnificativ și volumul eșantionul mare ⇒ Semnificația poate rezulta din puterea testului, ca urmare a
volumului mare, sau poate fi expresia unei diferențe importante între populațiile comparate.
Rezultat nesemnificativ și volumul eșantionului mic ⇒ Rezultat neconcludent, ipoteza cercetării poate fi falsă
sau testul are o putere prea mică.
Rezultat nesemnificativ și volumul eșantionului mare ⇒ Ipoteza cercetării este falsă.

Testul t pentru eșantioane independente


Acest test este utilizat pentru a compara mediile a două eșantioane ce provin din populații diferite (eșantioane
independente). În esență, testul t pentru eșantioane independente are rolul de a evidenția existența
diferențelor statistic semnificative la nivelul aceleiași variabile măsurată pe două eșantioane independente. De
exemplu, nivelul de anxietate al bărbaților diferă de cel al femeilor?
În cadrul testului t pentru eșantioane independente variabila independentă se măsoară pe scală categorial
dihotomică, iar variabila dependentă este măsurată pe scală de interval/raport.
Testul Levene ne permite să afirmăm dacă varianța celor două grupuri este egală.

Atunci când calculăm testul t, relevantă nu este valoarea acestuia, ci probabilitatea asociată acesteia (p). Chiar
dacă probabilitatea asociată valorii t este foarte mică, sub pragul α, magnitudinea acestei diferențe poate să fie
mică. Aprecierea importanței diferenței dintre mediile grupurilor este oferită de indicele de mărime a efectului
- indicele d al lui Cohen, cu pragurile:
● 0,20 - efect mic;
● 0,50 - efect mediu;
● 0,80 - efect mare.

Intervalul de încredere pentru diferența dintre medii reprezintă limitele între care se află diferența mediilor la
nivelul populațiilor de nul (corespunzătoare celor două grupuri comparate). Cu cât intervalul este mai restrâns,
cu atât diferența constatată este mai precisă în estimarea diferenței reale.
Condiții de aplicare a testului t pentru eșantioane independente:
● eșantioane aleatorii și neafectate de erori sistematice;
● variabila măsurată se distribuie normal în cele două populații, deci și distribuția diferențelor dintre medii
este normală;
● dispersia celor două eșantioane este omogenă.

Testul ANOVA
Dacă avem mai mult de două eșantioane independente, prin aplicarea repetată a testului t, cu fiecare decizie
statistică se va cumula cantitatea de eroare de tip I (adică
0,05 × numărul de perechi comparate). Pentru a elimina această situație, se folosește testul ANOVA (analysis of
variance). Există mai multe tipuri de ANOVA:
● unifactorială (one-way): când avem o variabilă dependentă măsurată pe o scală interval-raport pentru trei
sau mai multe valori ale unei variabile independente categoriale;
● multifactorială: când avem o singură variabilă dependentă, dar două sau mai multe variabile independente,
fiecare cu două sau mai multe valori pe scală nominală sau ordinală.

Dispersia intragrup este estimarea împrăștierii valorilor măsurate la nivelul populației de nul. Dispersia intergrup
este dispersia mediilor grupurilor de cercetare.
Raportul F (Fisher) = (tratamentul + dispersia intergrup) / dispersia intragrup.
Dispersia intragrup este o variabilă neexplicată, definită generic ca varianța erorii. Grupurile de subiecți ar trebui
să aibă scoruri diferite, fie pentru că au fost supuse unui tratament diferit, fie pentru că fac parte din populații
diferite. În același timp, subiecții din cadrul aceluiași grup ar trebui să aibă scoruri similare. Dacă ipoteza de nul
este adevărată, atunci efectul tratamentului este zero, iar F este rezultatul varianței erorii, iar F este aproximativ
1.

Distribuția F este o familie de distribuții cu anumite caracteristici:


● are o asimetrie pozitivă, poate lua valori oricât de mari, dar numai pozitive;
● are un caracter unilateral (one-tailed);
● forma distribuției diferă în funcție de gradele de libertate;
● dfintergrup = numărul grupurilor - 1;
● dfintragrup = numărul cumulat al subiecților - numărul grupurilor.
Mărimea efectului este indicele eta-pătrat, care < 0,5 este un efect moderat, iar > 0,5 este un efect mare. O altă
variantă este testul f al lui Cohen.

Analiza post-hoc se bazează pe proceduri precum: Tukey, Scheffe, Bonferoni. Analiza post-hoc este practicată
numai după ce a fost obținut un rezultat semnificativ pentru testul F.
Avantajul ANOVA este eliminarea riscului cumulării unei cantități prea mari de eroare de tip I, prin efectuarea
repetată a testului t. Avem posibilitatea să punem în evidență diferențele semnificative între mediile mai multor
grupuri, dar ANOVA oferă aceleași rezultate ca testul t atunci când se aplică pentru două grupuri.
Cerințele testului ANOVA sunt egalitatea varianței grupurilor comparate (homoscedasticitate) și absența
valorilor extreme (outliers).
Testul t pentru eșantioane dependente
1. Situația în care o anumită caracteristică psihologică se măsoară înaintea unei condiții și după acțiunea
acesteia: modelul măsurătorilor repetate (repeated-measures design).
2. Situația în care cercetătorul utilizează două condiții de investigare, dar plasează aceiași subiecți în
ambele condiții: modelul intrasubiect (within-subjects design).
3. Cazul în care natura situației experimentale nu permite utilizarea acelorași subiecți pentru cele două
măsurări (în contextul unei intervenții terapeutice pe termen foarte lung). Se poate găsi pentru fiecare subiect
din condiția inițială, un subiect „similar” în condiția finală, construind astfel „perechi de subiecți” între care se
face comparație directă: eșantioane pereche (matched pairs design).

Puterea unui model de cercetare intrasubiect este mai mare decât în modelul intersubiecți.
Problema cercetării: Se poate obține o reducere a anxietății prin aplicarea unei anumite metode de
psihoterapie? Nivelul de anxietate pentru eșantionul de subiecți este testat înainte și după programul de
psihoterapie.
Ipoteza cercetării (H1):
● Pentru testul bilateral: Programul de psihoterapie are un efect asupra anxietății.
● Pentru testul unilateral: Programul de psihoterapie reduce intesitatea reacțiilorde tip anxios.

Variabila independentă este reprezentată de condiția în care a avut loc măsurarea, iar variabila dependentă este
trăsătura care face obiectul măsurării, fiind exprimată pe scala cantitativă. Se utilizează metoda diferenței
directe, pentru fiecare pereche.
Modul de interpretare a testului, calcularea intervalului de încredere și al mărimii efectului sunt similare testului
t pentru eșantioane independente.
Mărimea efectului → indicele d al lui Cohen are ca praguri:
● 0,20 efect mic;
● 0,50 efect mediu;
● 0,80 efect mare.

Coeficientul r de corelație Pearson


Coeficientul de corelație este suma produselor scorurilor standard z ale două variabile x și y, raportată la volumul
eșantionului.
● Corelația pozitivă: de la 0 la +1.
● Corelația negativă: de la 0 la -1.
● Nu există corelație: la valoarea 0.
Coeficientul r se raportează la o distribuție teoretică, derivată din distribuția t. Prin raportarea lui r la valoarea
critică, putem accepta ca semnificativ coeficientul de corelație obținut, iar datele susțin ipoteza cercetării că
între cele două teste există o legătură pozitivă / negativă semnificativă.

Corelație și cauzalitate. Mărimea efectului


Coeficientul de corelație oferă informații despre modul în care variază valorile a două variabile, una în raport cu
cealaltă. Astfel, coeficientul r nu are semnificație cauzală, decât dacă cele două variabile au fost culese în cadrul
unui experiment.
Coeficientul r exprimă doar intensitatea corelației liniare, însă în realitate relația dintre cele două variabile s-ar
putea să nu fie liniară. Pentru a testa natura relației reale dintre variabile se poate observa un grafic scatterplot.
Coeficientul de corelație este considerat mic (< 0,3), moderat (0,3 - 0,5), mare (0,5 - 0,7), foarte mare (> 0,7).
Mărimea efectului se raportează doar dacă valoarea lui r este mai mare decât pragul critic (dacă se atinge pragul
de semnificație).

Coeficientul de determinare
Coeficientul de determinare este pătratul lui r. Acesta este un indicator mai adecvat al mărimii efectului,
deoarece ia valori mai mici decât cele ale coeficientului de corelație. Coeficientul de determinare se
interpretează ca: „procentul din variația unei variabile explicat de variația celeilalte variabile”, sau cantitatea de
variație pe care cele două variabile o au în comun.
Grila de interpretare pentru r2 este:
● 0,019 efect mic;
● 0,13 efect mediu;
● 0,26 efect mare.

Limitele de încredere pentru coeficientul de corelație


Limitele de încredere se află în jurul unui punct de estimare, la care se adaugă și se scade valoarea r critic,
înmulțită cu eroarea standard a estimării. Cu cât limita inferioară este mai aproape de valoarea 0 (zero), cu atât
valoarea de generalizare a coeficientului de corelație este mai mică.
Amplitudinea intervalului de încredere este direct dependentă de volumul eșantionului. Cu cât N este mai mare,
cu atât valoarea erorii standard tinde să scadă, iar limitele intervalului de încredere sunt mai apropiate de
valoarea calculată r.

Utilizarea coeficientului de corelație


Analiza consistenței și a validității testelor psihologice. Consistența se referă la gradul în care un instrument de
evaluare se concentrează asupra unei anumite realități psihologice. Validitatea evaluează dacă ceea ce se
presupune că analizează un anumit instrument psihologic este măsurat cu adevărat de acel instrument.
Coeficientul de corelație este aplicat atât pentru variabile măsurate cu aceeași unitate de măsură, cât și pentru
variabile măsurate cu unități diferite.
Valoarea coeficientului de corelație este, prin ea însăși, un indicator de mărime a efectului, dar în acest scop se
folosește și coeficientul de determinare (r2).

Metodologia cercetării psihologice


Are următoarele obiective:
● Definirea și utilizarea corectă a noțiunilor teoretice în cercetarea psihologică;
● Cunoașterea și aplicarea metodelor și tehnicilor de cercetare științifică în psihologie;
● Dezvoltarea abilităților de cercetare științifică în domeniile aplicative ale psihologiei;
● Utilizarea metodei științifice în procesul obținerii cunoștințelor de psihologie;
● Formarea deprinderilor de prezentare a rezultatelor cercetării științifice;
● Pregătirea pentru participarea la diverse manifestări științifice.

Acțiunile specifice în cercetarea științifică în psihologie


1. Observare
2. Descriere
3. Explicație și intelegere
4. Descoperirea legilor psihologice
5. Anticipare / predicție

Obiectul psihologiei ca știință


Psihologia este o știință care se ocupă de fenomene și capacități psihice, urmărind descrierea și explicarea
acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularități sau modalități determinative. Psihologia are un
obiect de studiu extrem de complex, dinamic, de natură informațională; un obiect de studiu evolutiv datorită
modificării profilului specific de la o etapă de dezvoltare la alta; un obiect cu dimensiuni conștiente și
inconștiente. Cunoașterea psihologică este o cunoaștere mediată, indirectă.
Obiectul de studiu este multiplu condiționat de factori: biologici (neurologici, genetici, hormonali), psihologici
(personalitatea, vârsta psihologică), socio-culturali (demografici, culturali, religioși).

Componentele psihologiei ca știință


1. Paradigma psihologică: concepția științifică de ansamblu asupra modului de abordare a fenomenelor
psihice;
2. Ansamblul de teorii psihologice;
3. Terminologia specifică;
4. Factorul uman: echipa de cercetători;
5. Metodologia cercetării psihologice: metode, principii, tehnologii computerizate;
6. Produsele activității de cercetare: descrieri, explicații, implicații, concluzii, noțiuni științifice, ipoteze și
teorii noi.
Demersul teoretic se fundamentează pe descrierea fenomenelor empirice, explicația cauzelor diferitelor
manifestări psiho-comportamentale și realizarea de predicții.

Nivelurile cunoașterii psihologice


Nivelul paradigmatic ⇆Nivelul teoriilor și modelelor ⇄Nivelul cercetărilor empirice
Nivelul paradigmatic este cel mai complex și valoros deoarece orientează eforturile cercetătorilor spre
sistematizarea și generalizarea informațiilor de la nivelele inferioare. Acest nivel exercită influențe teoretice și
metodologice de reglare și control asupra celorlalte niveluri de cunoaștere.
Elaborările teoretice legitimează și recomandă utilizarea unor metode și instrumente specifice concepției
teoretice. Există teorii concurente care explică din direcții diferite unul și același fenomen psihic. Apariția
dovezilor empirice care contrazic aserțiunile teoretice ale unei teorii determină apariția de teorii alternative

Nivelurile cunoașterii psihologice - Principii


1. Principiul integrării informațiilor, care conduce la creșterea gradului de complexitate teoretică, până la
nivelul paradigmatic;
2. Principiul ierarhizării nivelurilor de cunoaștere, unde nivelurile superioare conțin informație mai
complexă și condensată, depășind observațiile specific bazei empirice a teoriilor;
3. Principiul interacțiunii nivelurilor de cunoaștere: pe verticală (internivelar, între nivele cu grade diferite
de complexitate și generalizare), pe orizontală (intranivelar, între teorii și modele teoretice concurente);
4. Principiul reglării, pentru optimizarea sistemului de cunoaștere, atât internivelar cât și intranivelar; are
ca scop abandonarea ipotezelor, teoriilor și modelelor care se dovedesc incapabile să ofere explicații și
interpretări valide.

Designuri de cercetare
Designul de cercetare - Este un plan sistematic pentru a studia o problema științifică.
● Schema, schița de organizare a cercetării (similara cu schița unui arhitect),
● Trasează ce trebuie și ce nu trebuie să facă investigatorul
● Cuprinde: întrebarea cercetării, ipotezele, variabilele dependente și independente, procedura cercetării
(eșantionarea, metodele de colectare a datelor, planul de analiză statistică).
Două mari scopuri ale unui design de cercetare:
● să ofere răspunsuri la întrebările de cercetare;
● să controleze varianța.
Controlul varianței
Designul de cercetare este un set de instrucțiuni pentru cercetător pentru a culege și a analiza datele într-un
anumit mod.
Principiul MaxMinCon reprezintă:
● Maximizarea varianței sistematice
● Minimizarea varianței erorilor;
● Controlul varianței sistematice externe studiului;
Varianța experimentală = varianța care privește variabilele din design (independente, dependente, de
intervenție).
Maximizarea varianței = inversul lui range restriction – variabilele care pot fi manipulate trebuie să aibă modurile
cât mai depărtate unul de altul (să aibă varianță).
Minimizarea varianței erorii = erori de măsurare ce provin din variații ocazionale ale răspunsurilor în afara zonei
în care ele ar fi de fapt conform variabilei măsurate: neatenție, oboseală, uitare, stări emoționale tranziente etc.
Există doar două modalități de reducere a erorii de măsurare:
● prin controlul condițiilor,
● prin creșterea fidelității măsurilor (instrumentelor).

Controlul varianței sistematice externe = varianța sistematică datorată unor variabile externe este varianța
„rea”, e în afara modelului nostru. Se realizează prin:
● transformarea unor variabile externe în constante (inducerea unei omogenități, eliminarea efectului
variabilei independente);
● randomizare: selecția participanților, alocarea pe grupuri, derularea tratamentelor;
● includerea variabilelor independente externe în model: grupuri experimentale/ de control realizate în
pereche (gen, inteligență, mediu de proveniență);
● controlul statistic: modelele statistice sunt forme de control ale varianței.

Modele de cercetare
Modelele experimentale ↠ repartiția aleatorie prin tehnici specifice de selecție + manipularea tratamentului.
Este necesară administrarea mai multor factori organizați în modele experimentale multifactoriale, care permit
indicarea efectelor principale și efectului interacțiunii dintre factori, deoarece efectul unui factor este
dependent de acțiunea celorlalți factori.
Modele cvasi-experimentale ↠ manipularea tratamentului fără repartiția aleatorie a subiecților.
Modelele non-experimentale ↠ distribuție nonaleatorie și absența manipulării tratamentului.

Tipuri de design
Designuri descriptive – Scop = Descriere (observare, structurare, descriere)
Designuri corelaționale – Scop = Predicție (ce se întâmpla când ...) Designuri cvasi-experimentale – Scop =
Cauzalitate / Slabă
Designuri experimentale – Scop = Cauzalitate / Puternică
Designuri de studii („studii de studii”) – Scop = Explicație (Foarte puternică)
Designuri descriptive - Cercetarea naturalistă
● Metoda: observație, nu se manipulează variabile.
● Scop: o privire de ansamblu asupra unui subiect, în lipsa unor studii anterioare.
● Ținta: comportament natural, neafectat de măsurare țintită. Nu putem măsura prin metodele alese de noi,
trebuie să cuantificăm ceea ce observăm.
● Ideal: când nu sunt deținute informații anterioare despre subiect și când comportamentele ar fi modificate
prin observație.
● Utilitate: utilitate în documentarea inițială a unor fenomene. Utilizarea ei trebuie argumentată prin lipsa
literaturii și concluziilor anterioare în domeniu.
Categoriile (dimensiunile etc.) sunt generate post factum.
● Limite: nu permite inferențe robuste, se limitează la descriere. Statistica este doar descriptivă.

Designuri descriptive - Studiul de caz


● Definiție: studiu intensiv (in-depth study) al unei situații clar definite.
● Utilitate: testarea unor modele teoretice în practică, prin aplicarea la situații cotidiene.
● Fundament (aspect critic): alegerea cazului, subiect + relevanță, izolarea unui anumit caz (sau populație, sau
entitate). Mai ghidat decât observația naturalistă.
● Limite: nu este inferențial, nu este construit pe ipoteze, nu face apel la statistică decât foarte rar, iar analiza
nu este inferențială.
● Time frame: poate fi longitudinal, sau se poate referi la o perioada mai lungă de timp, însă asta nu îl face
“design longitudinal”!

Designuri descriptive - Ancheta


● Utilitate: cercetare aplicată, cunoașterea opiniei despre ...
● Scop: descriptiv.
● Articulare: sondajul este mult mai articulat și decât observația naturalistă și decât studiul de caz. Pleacă de
la un set de categorii pe care le investighează țintit, la un eșantion suficient de reprezentativ încât să poată
extrapola concluziile.
● Limite: statistica utilizată e rudimentară (de obicei statistica descriptivă, cel mult inferențe post-facto).
● Concluzii: foarte util în cazuri aplicate, dar nu există o modalitate de a infera de la teorii mai generale la acele
cazuri speciale.

Designuri corelaționale - Case control design


● Utilizare: intensiv în zona medicală, în psihologie, în principal în clinică/terapie, psihologia sănătății etc.
● Principiu: comparăm grupuri de pacienți care au o afecțiune cu pacienții care nu au afecțiunea (sau
simptomele). Sunt utilizate diverse metode pentru a extrage din istoricul pacienților variabile relevante, de ex.
istoric medical, interviuri etc.
● Utilitate: situații când inducerea fenomenului la un eșantion nu poate fi realizată (non-etic, riscant etc.)
● Concluzie: un design robust care implică analiza statistică, permite inclusive inferențe slabe privind
cauzalitatea, foarte util în cazuri în care experimentul nu este posibil sau în cazuri în care fenomenul nu este
repetabil.

Designuri corelaționale - Studiu longitudinal


● Principiu: studiu cu durata mai mare, cu offset în timp între culegerea diferitelor variabile (de obicei cel puțin
între variabilele independente și variabila dependentă). Posibil cu măsurători repetate (repeated measures /
time-series).
● Este posibil să se concentreze pe un număr mai mic de participanți. Poate fi confundat cu studiul de caz, dar
diferența este că studiul longitudinal extrage informații în mod activ, cu scopul de a realiza statistici inferențiale
(pe când studiul de caz este descriptiv).
● Concluzie: design foarte puternic, poate surprinde cauzalitate, poate surprinde evoluție. Dificil de realizat,
costuri mari / resurse multe. Variabila principală e timpul.

Designuri corelaționale - Studiul pe cohorte


● Definiție: studiu longitudinal – design în care un grup cu o anumita trăsătură („cohorta”) este investigat pe o
perioadă mai lungă de timp (Prospective Cohort design). Trăsătura definitorie este de obicei definită criterial
(grupul are o anumită afecțiune, sau a primit un anumit tratament).
● Tipic: este mai intruziv decât Case Control Design, pentru că face măsurări țintite (nu doar istoric) pe
participanți. Există totuși și Retrospective Cohort Design, iar utilizarea „cohortei”, adică a unui volum
semnificativ din populație, face chiar și atunci investigația mai validă.
● Concluzie: cohorta este omogenă, este posibil să aibă un anumit istoric comun (și diferit de cel al altor
cohorte) – acestea sunt variabile tipice pentru aceasta cohortă și negeneralizabile. Permite statistici mai
complicate.

Designuri corelaționale - Studiu transversal


Cross-sectional design
● Principiu: variabile corelate într-un moment în timp, deci fără offset în timp între predictori și criterii. Dar nu
putem să ne asigurăm că starea unei variabile la momentul culegerii este aceeași cu starea variabilei în urmă cu
ceva timp. Deci utilizăm variabile relativ stabile, facem aserțiuni privind covariația unor fenomene, nu despre
cauzalitate. Nu presupune împărțire pe grupuri (control, experimental), căci nu se manipulează variabile.
● Panel Design: combină transversal cu longitudinal; realizează studii transversal pe aceiași oameni în mai
multe momente în timp.
● Concluzie: cel mai des întâlnit tip de design; permite multă sofisticare statistică.

Designuri cvasi-experimentale
● Principiu: cvasi-experimentul arată ca un design experimental, dar îi lipsește unul sau mai multe din
următoarele lucruri - randomizarea atât în selectarea participanților, cât și în alocarea pe grupuri de tratament,
sau existența unui grup de control. Restul cercetării se desfășoară ca la un experiment clasic.
● Utilitate: când dorim să fim cât mai puțin disruptivi cu putință. Se aseamănă cu studiul naturalist. Spre
deosebire de studiile transversale, se manipulează variabile (există tratament / intervenție).
● Concluzie: cel mai des întâlnit tip de design care seamănă cu cel experimental.
Deseori confundat cu cel experimental (pentru că există grupuri și există tratament). Nu există alocare
randomizată. Este util pentru detecția cauzalității, însă nu controlează toate variabilele.

Designuri experimentale - Modelul intersubiect


Between-subjects design
● La cercetare participă subiecți diferiți (eșantioane independente);
● Variabila dependentă (scala interval-raport) este evaluată în condiții diferite de aplicare a tratamentului;
● Variabila independentă (= tratamentul) măsurată la nivel nominal sau categorial.
● Reduce substanțial numărul de cercetări care ar trebui efectuate pentru fiecare modalitate/categorie a
tratamentului. Pot fi studiate efectele mai multor variabile independente asupra variabilei dependente.
● Cu cât numărul variabilelor independente crește, se multiplică numărul de grupuri aflate în studiu.

Designuri experimentale - Modelul intrasubiect


Within-subjects design sau modelul măsurătorilor repetate cu aceiași subiecți:
● Modelul „înainte-după”: același grup este evaluat înainte și după introducerea tratamentului. Se vor compara
rezultatele și performanțele obținute în cele două situații. Permite analiza de varianță pentru măsurători
repetate.
● Modelul cu un singur subiect sau modelul comparației partenerilor de cuplu.
● Variația dintre grupuri este foarte mică în comparație cu modelul intersubiect.
● Realizarea controlului variabilelor gen, vârstă, religie, etc.
● Probabilitatea apariției efectului de ordine (de învățare).
● Amenințări la adresa validității interne datorită stărilor participanților (oboseală, dispoziție afectivă,
schimbări de atitudine, renunțări).

Metoda experimentului - Definiții


Experimentul constă în observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra unei
variabile dependente într-o situație în care acțiunea altor factori străini studiului este redusă la minimum (Leon
Festinger).
Variabilele dependente fac obiectul observației, iar variația lor va fi studiată în cursul experimentului. Ele trebuie
să fie sensibile la variațiile variabilei independente; să fie bine definite și ușor de măsurat; să fie fiabile (să nu
producă efecte fluctuante).
Variabilele independente sunt introduse de cercetător în experiment, iar modalitățile lor nu depind de alte
variabile.

Metoda experimentului - Variabilele independente


Sunt de două feluri:
● de tipul S (stimul) = variațiile mediului, ale stimulilor;
● de tipul O (organism) = diferențierea indivizilor supuși experimentului.
Variabilele independente alese de cercetător se numesc controlate (pentru că sunt manipulate), iar cele care
intervin fără voința cercetătorului se numesc parazite (de obicei sunt necunoscute sau neglijate).
Relația fundamentală este: Y = f(X).

Metoda experimentului - Tipuri de experimente


Experimentul de laborator: stabilește cel mai bine relațiile cauzale dintre evenimentele studiate, dispune de un
grad mai mare de precizie și rigurozitate.
Experimentul natural: presupune activarea probei într-un cadru obișnuit, familiar.
Experimentul psihopedagogic: țintește spre introducerea unor factor de progres, în vederea schimbării
comportamentelor.
Autoexperimentul și experimentul pe un singur subiect: solicitări adresate subiectului de a-și proiecta și realiza
singur experimente în raport cu partenerii de interacțiune. Acestea au variabilitate intrinsecă și ar trebuie
controlate și analizate statistic.

Metoda experimentului - Modele experimentale


● Utilizarea a două grupuri, unul experimental și unul de control, cu măsurarea numai „după” introducerea
factorului experimental.
● Utilizarea a două grupuri, cu măsurarea „înainte” și „după” introducerea variabilei independente.
● Utilizarea unui singur grup, cu măsurarea „înainte” și „după”, sau numai „după”introducerea variabilei
independente.
Există modele experimentale cu o singură variabilă independentă și modele cu mai multe variabile. De
asemenea, în unele modele experimentale, personalitatea este un mediator al relației dintre stimul și reacție.

Metoda experimentului - Demersul experimental


1. Generarea surselor de variație: stabilirea variabilei dependente.
2. Formularea paradigmei experimentale: precizarea situației studiului; stabilirea relației dintre variabila
dependentă și cea independentă, ca articulare dintre metodologie și teorie.
3. Emiterea și testarea ipotezei: trebuie să existe o variabilă dependentă (Vd); trebuie să existe surse de
variație (Vi); trebuie să existe predicția unui efect.
4. Manipularea experimentală: stabilirea a cel puțin două stări ale variabilei independente.
5. Construirea planului experimental: atestarea existenței unui efect paradigmatic, prin planul unor
măsurări „înainte” și „după” intervenția experimentală.

Designuri de studii meta-analitice


Trec în revista și evaluează stadiul cunoașterii într-un domeniu: în mod calitativ și părtinitor (literature review);
în mod calitativ și nepărtinitor (systematic review); în mod cantitativ și nepărtinitor (meta-analysis).
● Literature review: trecerea în revistă a literaturii referitoare la o ipoteza, de obicei grefată de selection bias,
este o analiză calitativă.
● Systematic review: criterii de incluziune severe, analiză realizată independent de mai mulți evaluatori, analiză
calitativă.
● Meta-analysis: criterii de incluziune severe, repere analitice clare (explicite,repetabile, consacrate), analiză
cantitativă; ponderare numerică a rezultatelor de la studii multiple. Este cel mai puternic design de studiu.

Metoda observației și metoda anchetei psihologice

Metoda observației
Metoda observației este o înregistrare sistematică și cât mai precisă a manifestărilor psiho-comportamentale a
subiectului uman în contextul celor mai diferite acțiuni și activități având la bază numeroase ipoteze.
Cercetătorul trebuie să stabilească foarte clar ipoteza sau ipotezele de cercetare.
Observația științifică este sistematică și utilizează ipoteze explicite. Informațiile rezultate în urma aplicării
metodei sunt supuse unor procese explicativ- interpretative, de clasificare și sistematizare.
Observația este utilizată împreună cu alte metode științifice, cum ar fi experimentul.
Ipoteză → Observație → Noua ipoteză → Experiment
Conținutul observației
● Indicatori obiectivi ai stărilor psihice: mimică, pantomimă, gestică, afectivitate;
● Analiza conduitei verbale: aspecte formale de expresivitate (sonoritatea vocii, fluența, debitul, intonația),
conținutul mesajului de tip verbal (structura vocabularului, cantitatea de informație, nivelul de abstractizare,
logica raționamentelor).
● Reactivitatea generală la atmosfera din laborator, la prezența și activitatea cercetătorului;
● Modul în care participanții se implică în derularea experimentului: reacții motrice, verbale, emoționale;
atenția, abordarea sarcinii, nivelul responsabilității față de sarcină, reacția la erori și eșec;
● Indicatorii variabilei dependente: numărul de răspunsuri corecte/greșite.

Etapele aplicării metodei observației


1. Precizarea scopurilor cercetării observaționale;
2. Formularea ipotezei de cercetare;
3. Stabilirea indicatorilor variabilelor dependente (variabile de ieșire a sistemului psihic) pentru ca
înregistrarea să poată fi realizată în același mod de cercetători diferiți;
4. Selecția și pregătirea instrumentelor;
5. Selecția subiecților prin operația de eșantionare;
6. Stabilirea locului și intervalelor de timp în care se desfășoară observația;
7. Prelucrarea statistică și interpretarea datelor;
8. Valorificarea rezultatelor obținute.

Tipuri de observație
● Observația pasivă / participativă. Observația participativă presupune integrarea în diferite grade a
cercetătorului în viața și contextul relațional al participantului și realizarea unor interacțiuni cu acesta.
● Observația structurată / nestructurată. Observația structurată se recomandă în vederea cuantificării precise
a datelor.

● Observația directă și observația indirectă. Observația directă presupune accesul direct al cercetătorului la
fenomenele psihice studiate, prin examinarea înregistrărilor video-sonore și stabilirea unui sistem de notare.
● Observația intensivă / extensivă. Observația intensivă investighează aspecte reduse ca număr, prin focalizare
expresă pe câteva aspecte ale studiului.
● Observația transversală / longitudinală (de-a lungul unei perioade de timp).

Condițiile unei bune observații


1. Necesitatea ca observația să aibă o finalitate bine precizată cu stabilirea clară a obiectivelor și indicarea
sarcinilor de observare.
2. Fundamentarea metodologică a observației presupune organizarea și aplicarea metodei în concordanță
cu teoria.
3. Realizarea observației după un plan bine stabilit care să conțină ipotezele cercetării, tehnica de
observare, instrumentele, durata observației, numărul de observații, condițiile de spațiu și timp.
4. Aplicarea obiectivă a metodei presupune un nivel ridicat de competență metodologică: un anumit nivel
de specializare a operatorului, experiența anterioară a cercetătorului, abilitatea de a înregistra rapid și precis
faptele de observație.

Protocolul de observație
● Datele de identificare ale participanților: nume, codul, vârsta, genul etc.;
● Informații privind condițiile de spațiu (loc, ambianță) și timp;
● Elementele de conținut ale observației: categorii de comportamente măsurate (nominal, ordinal sau interval).
Pentru fiecare dintre aceste niveluri de măsurare trebuie utilizate proceduri statistice adecvate demersurilor
explicative și formulării concluziilor finale;
● Tehnologia utilizată în cercetare: instrumente și aparate utilizate, durata înregistrărilor, modul în care se
realizează cuantificarea datelor. Nu se recomandă urmărirea simultană a mai mult de 8-10 categorii de
informații, decât dacă se folosește o tehnologie adecvată.

Dezavantajele metodei observației


● Subiectivitatea cercetătorului poate influența recoltarea datelor; se recomandă verificarea experimentală a
rezultatelor pentru creșterea obiectivității.
● Stilul perceptiv și nivelul de pregătire de specialitate a observatorului pot influența semnificația acordată
conținutului observației.
● Observarea simultană a mai multor subiecți poate deveni foarte dificilă; se recomandă înregistrarea datelor
de către mai mulți observatori pentru creșterea fidelității datelor.
● Controlul redus asupra variabilelor externe va influența conduita persoanelor.

● Dificultățile de generalizare de la eșantion la populație; se recomandă realizarea unui număr optim de


observații pentru a elimina datele accidentale.

Metoda anchetei psihologice - Chestionarul


Ancheta pe bază de chestionar (= o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice ca
stimuli, care determină un răspuns verbal/nonverbal):
● Stabilirea conținutului întrebărilor (factuale, de identificare, de cunoștințe, de opinii și atitudini, de
motivație);
● Stabilirea tipului întrebărilor (cu răspunsuri codificate sau cu răspunsuri libere, postcodificate; cu răspunsuri
în evantai, care sunt ierarhizate);
● Stabilirea formei întrebărilor (perceptiv, proiectiv-prezumtiv, apreciativ-evaluativ, motivator-explicativ);
● Stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebărilor (întrebări introductive, de trecere, filtru, bifurcate,
de motivație, de control, de identificare).

Metoda anchetei psihologice - Interviul


Interviul (= raporturi verbale între participanții aflați față în față, centrarea asupra temei cercetate, direcție
unilaterală de acțiune):
● interviuri individuale sau de grup;
● interviuri clinice (centrate pe persoană) sau focalizate (pe problemă);
● interviul ostil;
● interviul de cercetare (un grad de obiectivitate);
● interviul raport (cu scop de cooperare);
● interviul încrederii asimetrice (între medic și pacient);
● interviul de profunzime (grad maxim de încredere a intervievatului);
● interviul fenomenologic (discuții libere, final deschis).

Cercetarea psihologică
Strategii de cercetare psihologică
● Cercetarea genetică: istorico-filogenetic și individual-ontogenetic;
● Cercetarea comparată: deosebirile între diferite etape evolutive ale psihicului;
● Cercetarea psihopatologică: tulburările și devierile psihice și comportamentale;
● Cercetarea longitudinală: urmărirea acelorași indivizi de-a lungul mai multor etape ale vieții și evoluției lor;
● Cercetarea transversală: cercetarea indivizilor aflați la nivele diferite de dezvoltare psihică, cercetările
sincrone;
● Cercetarea de teren: testarea pe subiecți în situații aparent naturale, înscenate;
● Cercetarea-acțiune: îmbină observarea, experimentarea cu intenția pentru ameliorarea comportamentelor
celor investigați, mai ales în scop didactic.

Etapele cercetării: 1. Delimitarea domeniului și temei


1. Delimitarea domeniului, temei și problemei de cercetare
2. Informarea și documentarea
3. Specificarea obiectivelor sau scopurilor
4. Formularea ipotezelor și variabilelor
5. Definirea metodelor, procedeelor și tehnicilor de investigare
6. Alegerea și descrierea domeniului de aplicare a metodelor
7. Aplicarea metodelor și colectarea datelor
8. Prelucrarea datelor recoltate
9. Formularea concluziilor
10. Validarea concluziilor
11. Comunicarea rezultatelor și a concluziilor și 12. Reluarea întregului ciclu

Informarea și documentarea
● Recenzarea tradițională: bazată pe selecția lucrărilor, clasificarea după dimensiuni sau segmente particulare
care sunt abordate, analiza pe conținut.
● Recenzarea cantitativă: luarea în calcul a lucrărilor existente pe o temă dată.
● Lectura naivă: care este problema specifică abordată? care este contextual teoretic, empiric și metodologic
al problemei tratate? care sunt ipotezele și rezultatele?
● Lectura informativă: aspecte metodologice legate de eșantion, materiale, variabile.
● Lectura critică: enunțarea clară și coerentă a problemei, logica ipotezelor, adecvarea eșantionului, pertinența
variabilelor, slăbiciuni metodologice, analiza statistică, prudență în concluzii.
Formularea ipotezelor și a variabilelor
Prima etapă: ipotezele generale = ipoteze de lucru care ghidează reflecția cercetătorului, nu sunt direct
verificabile.
A doua etapă: ipotezele de cercetare = conceptualizarea ipotezei generale într-o cercetare particulară. Ipoteza
de cercetare este precisă, enunțată formal, este operațională (definită în termeni de operații, comportamente
concrete care pot fi observate și măsurate), riguroasă, fecundă teoretică și verificabilă.
A treia etapă: ipotezele statistice = pot fi deductive / inductive, empirice / teoretice, cauzale, de covariație (nu
se poate preciza o relație cauzală), exploratorii, interpretative, ipoteza nulă.
Definirea metodelor, procedeelor și tehnicilor
Validarea instrumentului de cercetare se referă la procesul prin care se investighează gradul de validitate a
interpretării propusă de test.
Validitatea = 1) măsura în care instrumentul surprinde ce și-a propus; și
2) gradul în care raționamentele teoretice și dovezile oferă sprijin interpretărilor.
● Validitatea de construct se obține prin validare factorială, convergentă sau discriminantă;
● Validitatea de conținut (reprezentativitatea pentru domeniul de cunoaștere);
Validitatea de criteriu (realizarea de prognoze corecte asupra persoanelor examinate) prin validare concurentă
sau validare predictivă.

Alegerea și descrierea eșantionului


Stabilirea eșantionului (aleatorie, de stratificare, multidimensională, cu probabilități variabile, multifazică, pe
cote), mărimea și reprezentativitatea lui.
Validitatea eșantională ⇒ se obține când eșantionul a fost ales prin hazard din populația-țintă, iar concluziile
pot fi extinse asupra întregii populații.
Alcătuirea grupurilor nominale și de control: asigurarea reprezentativității eșantionului dintr-o perspectivă
teoretică, prin potrivirea subiecților, nu prin hazard. Eșantioanele specializate sunt relevante pentru fenomenul
investigat: subiecții vor fi repartizați în grupuri bazate pe diferențe ale variabilei de interes, dar nivelele celorlalte
variabile (sex, vârstă) nu trebuie să difere între grupuri.

Aplicarea metodelor, recoltarea și prelucrarea datelor


Datele pot fi colectate pe teren sau în laborator. Laboratorul oferă condiții mai bune de control a variabilelor,
diminuează posibilitatea apariției factorilor perturbatori, dar condițiile sunt mai artificiale și mai coercitive.
Analize cantitative descriptive: calcularea mărimilor medii, calcularea varianței și erorilor, corelația, semnificația
unor frecvențe, folosirea scalelor nominale, ordinale sau de interval.
Analizele inferențiale: evaluarea importanței efectelor observate și decizia privind riscul de eroare: ANOVA;
MANOVA, regresia.
Analiza factorială: construirea unor variabile/factori fără corelație între ei.

Interpretarea rezultatelor și validarea concluziilor


Confirmarea parțială a ipotezelor: atunci când rezultatele nu acoperă decât o parte din ipotezele de la care s-a
pornit, datorită intervenției unor efecte neprevăzute. Infirmarea ipotezelor: negarea tuturor demersurilor,
necesită prudență în interpretare.

Validarea concluziilor se face prin analiza:


● validității interne: concluziile sunt extrase din fapte;
● validității externe: modul legitim în care concluziile pot fi generalizate;
● validității individuale: adecvarea datelor statistice la realitățile individuale;
● validității statistice: metodele statistice sunt adecvat aplicate;
● validității ecologice: extinderea concluziilor asupra situației naturale.
Creșterea gradului de validitate
Menținerea factorilor controlați: grupurile studiate nu diferă decât după o singură variabilă -> crește validitatea
internă;
Randomizarea: egalizarea valorilor medii ale factorilor liberi în diferite grupuri;
Ortogonalizarea: combinarea adecvată a factorilor experimentală;
Eșantionarea reprezentativă: pentru generalizarea asupra altor indivizi sau populații, asupra altor condiții sau
momente;
Eșantionarea bazată pe tipicitate: investigarea unor persoane tipice pentru o populație facilitează extinderea
concluziilor.

Selecția participanților - Concepte de bază


Eșantionarea este procesul de selecție care constă în extragerea după anumite reguli a unui număr de membri
dintr-o populație. Eșantionul este rezultatul acestui proces.
Eșantionul este format dintr-un număr determinat de unități de eșantionare (individ, tip de familiei, cuplu) din
cadrul populației de referință pentru cercetare.
Populația este totalitatea participanților. Din punct de vedere statistic, populația este totalitatea măsurătorilor
pentru o anumită caracteristică. Delimitarea populației țintă presupune identificarea caracteristicilor care fac
obiectul cercetării.
Bazele de eșantionare sunt liste ale populației (numere de telefon, liste electorale).

Selecția participanților - Reprezentativitatea


Un eșantion este reprezentativ dacă permite generalizarea rezultatelor la nivelul populației din care a fost
extras. Cu cât un eșantion este mai asemănător cu populația de referință sub aspectul caracteristicilor luate în
considerare, cu atât este mai reprezentativ pentru acea populație.
Metoda științifică apelează la instrumentul estimării bazate pe teoria probabilităților. Astfel, se asigură
validitatea externă a cercetării psihologice.
Eroarea de eșantionare = indicatorul „eroarea standard” ce indică gradul de reprezentativitate a eșantionului.
Este indicatorul invers „preciziei estimării”.
Eroarea de eșantionare depinde de volumul eșantionului și de omogenitatea acestuia.

Eșantionarea randomizată simplă și sistematică


Eșantionarea randomizată oferă fiecărui membru al unei populații șanse egale de a fi ales în structura
eșantionului. Vom opta pentru această metodă de eșantionare atunci când populația la care ne raportăm este
relativ omogenă sub aspectul caracteristicilor psiho-comportamentale de interes pentru cercetare.
Eșantionarea randomizată simplă se poate realiza cu ajutorul unor procedee specifice (tragere la sorți, tabele
de numere randomizate). Această tehnică presupune existența unei liste complete a tuturor membrilor
populației.
Eșantionarea randomizată sistematică implică selecția participanților în funcție de un reper metodologic: pasul
statistic.

Eșantionarea stratificată
Opțiunea este justificată în situațiile în care populația este eterogenă sub aspectul caracteristicilor demografice.
Avantajul major al acestei metode constă în creșterea semnificativă a reprezentativității eșantionului și
reducerea probabilității de apariție a erorii de eșantionare.
Se realizează în funcție de una sau mai multe variabile clasificatorii și vizează obținerea de grupe omogene intern
(similare intragrup) și eterogene extern. Aceste grupuri se numesc „straturi” și numărul lor va fi în funcție de
numărul caracteristicilor studiate. Eșantionarea poate fi stratificată proporțional sau neproporțional.
Eșantioanele vor fi extrase din aceste straturi prin tehnica selecției randomizate simple sau sistematice.
Stabilirea unor sub-grupe (populații) în funcție de anumite criterii mutual exclusive. Criteriile ar trebui să fie
relaționate sau relevante pentru modelul de cercetare. Ulterior se va aplica una din tehnicile de eșantionare
menționate anterior. Alocare proporțională: straturile unui eșantion pot fi orice fel de variabile, însă de obicei
sunt considerate variabile demografice (gen, vârstă, mediu de proveniență).
● Asigură faptul că diferitele sub-grupuri sunt reprezentate adecvat în structura și volumul eșantionului;
● Asigură un grad ridicat de control asupra eșantionului – minimizând erorile;
● Creșterea preciziei analizelor statistice;
● Poate facilita realizarea unor analize mai detaliate.

Eșantionarea cluster și unistadială / multistadială


Eșantionarea tip cluster: participanții sunt selectați din grupuri care deja există în structura populației, ducând
la reducerea numărului de unități de eșantionare.
Eșantionarea unistadială și multistadială: pentru eșantionarea unistadială, procesul se desfășoară într-o sesiune
de lucru, de exemplu, în cadrul selecție stratificate, se poate opta pentru selecția a două straturi, fără reveniri
ulterioare. Pentru eșantionarea multistadială, procesul se desfășoară într-un număr determinat de etape
succesive. Rezultatul fiecărui stadiu va constitui baza de selecție pentru nivelul următor. Acest tip de eșantionare
este caracteristic cercetărilor sociologice cu grupuri de oameni în zone geografice mari.

Alte tipuri de eșantionare


Eșantionare pe cote: cercetătorul stabilește în mod deliberat proporțiile pe care le au diferitele grupuri (straturi)
din eșantion. De obicei supra-reprezintă anumite straturi astfel încât să se asigure că sunt totuși reprezentate.
Uneori sub-reprezintă anumite straturi, pentru a nu irosi resurse.
Eșantionare pe obiectiv: un subset non-reprezentativ al populației, care servește unui scop anume (ex: manageri
de resurse umane, nu cunoaștem populația, vom include orice manager de resurse umane care ne stă la
dispoziție, îi vom căuta în mod activ).
Eșantionare de conveniență: includem orice participant este la îndemână, de ex.voluntari, sau o întreaga clasa
etc.
Eșantionarea în cercetările experimentale
Pentru cercetările experimentale, pe lângă selecția randomizată, cercetătorul poate opta și pentru selecția
realizată după criteriul echivalenței performanțelor la diferite probe experimentale (grupe corelate): fiecare
participant dintr-un grupă are un echivalent sub raportul performanței în celălalt grup.
Dacă este implicat un singur grup, atunci cele două eșantioane se vor numi „grupe perechi”, deoarece fiecărui
participant îi vor corespunde două valori măsurate, la momentul t1 și la momentul t2.
Vom folosi selecția randomizată pentru obținerea grupului experimental și a celui de control, pentru grupul din
designul „înainte și după”, pentru eșantioanele corelate.

Eșantionări nerandomizate / neprobabilistice


Eșantionul nu este reprezentativ pentru populație, iar relațiile dintre variabile nu pot fi de tipul cauză/efect.
Eșantionare de conveniență pseudo-aleatorie: participanții sunt cei disponibili într-un context de cercetare, de
multe ori ei fiind deja constituiți în grupe de activități specifice (clase de elevi). Este cel mai întâlnit în practica
cercetării și are o reprezentativitate acceptabilă.
Eșantionare pe cote: selecția în cadrul grupurilor nu se realizează randomizat.
Eșantionare de tip bulgăre: subiecții sunt adăugați succesiv în baza de eșantionare prin recomandări, având o
caracteristică specială: toxicomani, alcoolici, TBC, etc.

Fidelitate și validitate
Fidelitatea
În orice măsurare a fidelității, referirea se face la consistența și reproductibilitatea unei observații (cotă, scor,
notă) sau set de observații (distribuția scorurilor). Dacă cu același instrument de măsură se fac determinări în
timpi succesivi și de fiecare dată se ajunge la aceleași valori, spunem că am obținut o măsurare cu o fidelitate
mare.
Prin fidelitate se înțelege finețea cu care testul măsoară constructele sale componente, respectiv gradul de
exactitate și lipsa greșelilor de măsurare. Fidelitatea indică utilizatorului gradul în care poate avea încredere în
rezultatele testului.
Fidelitatea este „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile, adică gradul în care ele nu sunt
afectate de erorile de măsură” (APA Standards, 2014).

Teoria clasică a măsurării


Fidelitatea vorbește despre: exactitate, lipsa de eroare, repetabilitate.
În teoria clasică a testării, rezultatul unei măsurări psihologice este definit drept:
Scorul real = Scorul obținut + Eroarea
Deci, cu cât eroarea este mai mică, cu atât scorul observat (măsurat în mod efectiv) este mai corect, mai apropiat
de „realitate” (scorul „adevărat”).
Pentru instrumentele construite pe teoria clasică a testării, fidelitatea este de obicei stabilită prin calcularea
consistenței interne și a corelației test-retest.

Determinarea fidelității
Măsurarea fidelității (empirical correlational methods, multiple measurement):
● test-retest;
● forme echivalente.
Estimarea fidelității (multivariate methods, single measurements):
● split-half;
● Cronbach’s alpha - consistența internă;
● Guttman’s lambda;
● Kuder Richardson’s KR-20 & KR-21.

Fidelitatea test-retest
Metodă foarte puternică, de măsurare a fidelității (nu estimare). Se administrează același test de 2 ori, la o
oarecare distanță între administrări. Distanța este dependentă de tipicul testului (aptitudini generale și
specifice, personalitate).
● Probleme cu eșantioane mici, de obicei;
● Probleme cu eșantioane necontrolate, care se reduc (dropouts);
● Efectele învățării (la distanțe de retest mici și la anumite tipuri de teste)
● Efectele dezvoltării/evoluției (mai ales la distanțe de retest mari)

Se raportează: rtt = coeficientul de corelație între seturile de date obținute în test și retest; distanța de retest (2
săptămâni, 5 zile etc.). Un coeficient mai mare de 0,7 este considerat acceptabil pentru un instrument stabil.

Fidelitatea forme-echivalente
Metodă foarte puternică, de măsurare a fidelității (nu estimare). Pentru a investiga magnitudinea surselor de
eroare legate de conținutul constructului, două forme paralele ale aceluiași instrument sunt administrate
aceluiași eșantion.
● Este posibilă doar la acele teste unde există forme echivalente.
● Efort foarte mare pentru autor să genereze forme echivalente.
● Echivalența nu este niciodată perfectă.
Se raportează: rAB = coeficientul de corelație între seturile de date obținute cu Forma A și Forma B.

Fidelitatea split-half
Metodă mai slabă, de estimare a fidelității (nu măsurare).
Investighează eroarea legată de conținutul itemilor. Vor rezulta două jumătăți ale testului cu același nivel de
dificultate și în număr egal. Eșantionarea itemilor poate fi făcută ori aleatoriu, ori după o regulă, de obicei itemi
pari vs. impari.
Se raportează: rxy, coeficientul de corelație între cele 2 subteste, de obicei rpar-impar.

Fidelitatea consistență internă


Metodă mai slabă, de estimare a fidelității (nu măsurare), cea mai populară metodă de raportare a fidelității.
Indică în ce măsură itemii sunt convergenți în evaluarea unui construct psihologic, oferă informații despre
dimensionalitatea unei scale. Dacă scala are consistență internă, atunci toți itemii scalei măsoară o singură
dimensiune. Tinde să crească pe măsură ce crește numărul de itemi al unui instrument.
● coeficientul Alpha, α (Cronbach)
● coeficienții KR 20 și KR 21 (Kuder & Richardson)
● coeficienții Lambda (1-6) ai lui Guttman, λ3 este similar cu Alpha-Cronbach
Se raportează media deviațiilor fiecărui item de la valoarea medie, la deviația scorului total. α/ λx /KR20/KR21=
[0.00-1.00]. Praguri (Bernstein & Nunnaly): .70 / .90

Fidelitatea unor metode diferite


În această evaluare de obicei metodele sunt împărțite în calitative vs. cantitative
Fidelitatea inter-evaluator: uneori chiar aceleași seturi de răspunsuri pot genera opinii diferite cu privire la scorul
final de la evaluatori diferiți. Pentru a estima magnitudinea acestei erori, doi sau mai mulți evaluatori scorează
un set de rezultate. Dacă în urma procesului de scorare, rezultatele sunt convergente (corelații mai mari de 0,7)
atunci putem considera că instrumentul nu este extrem de vulnerabil.

De obicei fidelitatea unui test crește odată cu numărul de itemi. Spearman-Brown prophecy (demonstrația
clasică, Guilford, 1954): adevărata varianță crește mai repede decât varianța erorii, rnn = n × rtt / (1+ (n-1) rtt )

Concluzii privind fidelitatea


Fidelitatea se poate măsura sau estima, iar metodele de măsurare sunt mai puternice decât cele de estimare.
Indicele de fidelitate e cuprins între 0 și 1; operăm cu praguri de .70 și de .90 pentru fidelitate, atunci când o
aplicăm unor probleme de măsurare
Dacă ne întoarcem la ecuația din Teoria Clasică a Testării, fidelitatea este relaționată cu eroarea prin intermediul
Erorii Standard a Măsurării - SEM (Standard Error of Measurement).
Eroarea standard a măsurării - SEM
Nu putem cunoaște scorurile reale (SR) ale persoanelor evaluate, deci întotdeauna vom lucra cu scoruri obținute
(SO), deci cu estimări ale realității:
SR = SO + (S)E (eroarea).
SEM = abaterea standard a unei distribuții ipotetice a scorurilor rezultată din completarea unui număr infinit de
administrări ale aceluiași instrument. Se calculează în funcție de coeficientul de fidelitate al scalei (α sau rtt).
SEM permite determinarea intervalului în care ar putea fi încadrate cu o probabilitate extrem de ridicată
scorurile unei persoane (intervalul de încredere al scorului).
Intervalul de încredere (al scorului) = plaja (probabilitatea) de variație a scorului real. Exemplu: pentru o
probabilitate de 68 % ⇒ SR = SO ± 1 SEM.
Se calculează pentru estimarea erorii de măsurare: la fidelități sub .70, SEM crește foarte mult și scala nu mai
poate fi utilizată pentru decizii majore. La fidelități de peste .90, SEM scade la un nivel la care se poate lucra
coerent cu scala.
Se utilizează în scopul comparației scorului unui individ cu scorul altui individ și a scorului unui individ cu un
prag.
Fidelitatea este considerată o condiție a validității.

Validitatea
Definiție
În linii generale, validitatea exprimă gradul în care un test măsoară ceea ce își propune să măsoare. La această
calitate se mai poate adăuga și o alta, dacă testul poate fi utilizat în luarea unor decizii corecte. Cu alte cuvinte,
dacă noi cunoaștem performanțele unei persoane la un test (predictor), cât de precis vom putea estima ce
performanțe profesionale va obține?
Validitatea poate fi definită în termeni operaționali ca o corelație dintre predictor și criteriu (de ex.
performanțele profesionale ale unui eșantion de indivizi). Rezultatul este cunoscut ca un coeficient de validitate.
Un test poate avea mai mulți coeficienți de validitate, în funcție de numărul de dimensiuni profesionale
(calitatea muncii, disciplina, categoria profesională etc.) care corelează cu el.

Validitatea - Concepția actuală


Concepția actuală despre validitate spune că aceasta reprezintă un corpus complex și integrat de demonstrații
și cunoștințe științifice care examinează variabilele psihologice măsurate de test. „Forme de validitate” este o
formulare depășită.
Validitatea este conceptul central pe care se bazează măsurarea psihologică, atât în cazul aptitudinilor, cât și al
personalității.
Ea ne permite formularea de aserțiuni privind gradul de dezvoltare al unei caracteristici care ne interesează sau
emiterea de predicții în ceea ce privește comportamentul viitor al persoanei evaluate.
Perspective actuale asupra validității
Validitatea de conținut: reprezentativitatea întrebărilor și validitatea de aspect.
Validitatea de construct:
● Intercorelații între scorurile la scalele unui test / între subtestele dintr-o baterie;
● Matricea multi-trăsătură, multi-metodă;
● Funcționarea scorurilor în funcție de variabile demografice (gen, vârstă etc);
● Analiza factorială exploratorie și analiza factorială confirmatorie.

Validitatea de criteriu:
● Corelația scorurilor obținute cu un criteriu extern la momentul actual;
● Corelația scorurilor la momentul actual (predictor) cu un criteriu plasat în viitor.

Surse de validitate
Validitate de conținut (content validity):
● validitatea de construct
● validitatea de aspect
● validitatea traducerii
Validitatea de criteriu (criterion-related validity):
● validitate predictivă: prezice ce ar trebuie să prezică;
● validitate concurentă: distinge între grupuri;
● validitate convergentă: corelează cu alte operaționalizări ale conceptului;
● validitate discriminantă/divergentă: față de alte concepte similare.

Validitatea de construct
Validitatea de construct = definește sensul fundamental al conceptului de validitate. Nu poate fi investigată
direct, ci doar teoretic, urmărind dacă instrumentul dispune de celelalte tipuri de validitate. Investigarea sa
necesită testarea ipotezelor posibile privind validitatea. Nu există un coeficient de validitate de construct.9
Validitatea de conținut / construct pune probleme legate de gradul în care dimensiunile măsurate sunt cu
adevărat relevante pentru conceptul pe care se concentrează testul:
● dacă sunt prezente toate dimensiunile relevante;
● dacă nu sunt prezente dimensiuni nerelevante.
Existența unor dimensiuni străine de concept sau lipsa unor dimensiuni importante se tratează prin recurs la
teorie și se probează validitatea de construct demonstrând că în testul-țintă conceptul respectiv este tratat așa
cum o teorie sau model anume prescrie. Corespondența dintre modul în care dimensiunile se agregă și ceea ce
prescrie teoria se tratează empiric & statistic:
● analiza factorială exploratorie (EFA), care reproduce coerent ce zice teoria (de ex. extrage numărul corect de
factori, itemii au tiparul corect de saturații);
● analiza factorială exploratorie (EFA), cu rotație Procrustes;
● analiza factorială confirmatorie (CFA): goodness-of-fit measures.

Validitatea de criteriu
Un indicator al faptului că testul poate fi utilizat ca predictor pentru un anumit comportament (criteriu).
Validitatea de criteriu spune ce predicții sunt valide – deci cum se interpretează scorurile testului:
● Date continue: corelație între criteriu și predictor (validitate predictivă), se raportează drept coeficient de
validitate r;
● Grupuri contrastante sau puternic contrastante (validitate concurenta);
● High vs low scorers pe predictor coincid cu high vs. low scorers pe criteriu;
● Se raportează testul t, al semnificației diferenței între doua medii (p<.05);
● alte metode, inovative, cum ar fi de ex. metode de grupare (analiza de cluster, analiza factorială de tip Q).

Validitatea predictivă și validitatea divergentă


Validitatea predictivă = corelația între scorul la test obținut la momentul t0 și scorul la criteriu obținut la
momentul t1, necesită studii longitudinale. Cea mai puternică, dar și cea mai rară. Se bazează pe studii
longitudinale, care prezic evoluții sau comportamente pentru populații largi, pe perioade de timp relativ lungi.
Validitatea divergentă: este importantă mai ales în acele condiții în care conceptul- țintă este foarte apropiat de
alte concepte. Exemplu: la un test de depresie, există comorbiditate între depresie și anxietate. Ar trebui să
demonstrăm nu doar că testul nostru diferențiază pacienții depresivi de nondepresivi, ci și că nu corelează cu
teste de anxietate și că diferențiază mai bine între high și low scorers de depresie decât între high și low scorers
de anxietate.

Validitatea convergentă și validitatea de aspect


Validitatea convergentă (concurentă) = corelațiile scorurilor la un instrument nou construit, cu scorurile la alt
instrument care măsoară același construct și a fost deja validat. Important este modelul teoretic de construcție
a instrumentului.
Validitatea de fațadă (de aspect, face validity) = testul pare că măsoară ceea ce-și propune / arată bine / pare
„profi”, nu este propriu-zis o formă de validitate. Are impact asupra atitudinii respondenților / implicarea lor în
sarcină. Este o modalitate (greșită) de a infera că validitatea de criteriu (sau validitatea în general) este bazată
pe itemii scalei sau pe natura problemei.
Validitatea factorială și validitatea metodelor
Validitatea factorială = analiza factoriala confirmatorie (CFA), investighează măsura în care datele recoltate se
potrivesc (fit) cu modelul.
Validitatea metodelor se referă mai degrabă la măsurători specifice, scorurile (la teste specifice). Totuși se
vorbește despre faptul că unele metode sunt mai valide decât sunt altele. Validitatea unei metode se poate
evalua prin prisma potențialului său de a genera informație validă (pentru validitatea de criteriu). Numărul de
itemi (de instanțe comportamentale care sunt eșantionate) determină validitatea, nu doar fidelitatea testului;
de aceea un test mai lung (sau interviu mai lung) este mai valid (presupunând că este bine construit). Ținând
orice altă variabilă constantă, testele mai lungi sunt mai valide.

Validitate internă și externă


Validitate internă ⇒ a generat cu adevărat stimulul experimental schimbarea în cazul specific studiat? Efficacy:
studii în contexte experimentale (in vitro) – pacienți selectați într-un anumit fel (de ex. criterii de incluziune care
presupun absența unei alte afecțiuni).
Validitate externă ⇒ la ce populații, contexte sau variabile poate fi generalizat efectul stabilit? Effectiveness:
studii în contexte naturaliste (in vivo) – pacienții au în mod frecvent mai multe afecțiuni. În special în științele
educaționale – validitate ecologică: dacă studiul reține experiențele normale, cotidiene, ale profesorului,
elevului, clasei.

Relația cauzală - John Stuart Mill


1. Cauza precede efectul.
2. Cauza este relaționată cu efectul.
3. Nu putem găsi altă explicație plauzibilă pentru efect, alta decât cauza.
În experiment manipulăm o variabilă și:
● vedem că după manipulare apare un efect,
● vedem că există o relație între manipulare și efect, și
● vedem dacă există alte explicații plauzibile pentru acel efect (și încercăm să le izolăm).

Corelația nu este cauzalitate!


Corelația nu este cauzalitate: corelația nu este decât condiția 2 din cauzalitate, nu presupune și condițiile 1
(cauza precede efectul) și 3 (nu există altă explicație).

Relații simetrice vs. asimetrice:


● Relații simetrice: două variabile pot fi corelate, fără să existe o relație de cauzalitate.
● Relații asimetrice: există cauzalitate și ea poate fi dedusă.
Amenințări la adresa validității
Existența unor variabile care influențează rezultatul, fără să ne dăm seama că acest lucru se întâmplă: variabile
externe (extraneous variables).
Tipuri de variabile
● independente
● dependente
● moderatoare
● mediatoare
● de intervenție (uneori moderatoare/mediatoare)
● confundate (confounded / lurking)

Variabilele externe
Variabile moderatoare: parte din lanțul cauzal, dar nu obligatoriu. Lanțul se desfășoară și în absența lor, dar au
un efect puternic asupra relației, modificând intensitatea sau manifestările ei. Exemple: buffer vs. amplifier /
attenuator.
Variabile mediatoare: parte din lanțul cauzal.
Variabilele de intervenție NU sunt în mod obligatoriu variabile confundate: recunoașterea lor și controlul lor în
design le fac să nu mai fie confundate.
Variabile confundate: variabile care sunt explicative dar pe care le ignorăm din lipsă de gândire critică.

Amenințările la validitatea internă


Istoricul: a avut loc vreun eveniment deosebit în timpul studiului, care ar fi putut să influențeze rezultatul? În
mod special o problemă în studii cros-secționale sau în studii experimentale fără grup de control.

Maturizare: atunci când modificările pot fi datorate trecerii timpului (recuperare, dezvoltare, evoluții diverse).
Este o problemă chiar și în studiile experimentale cu grup experimental și grup de control.
Evaluarea: efectele pretestului asupra rezultatelor post-testului. Pretestul poate sensibiliza participanții la o
problemă. Pretestul devine „tratament”, sau interacțiunea “pretest × tratament”. Amenințare în designurile cu
pre- și post-test, designurile longitudinale, în designurile “diary” sau repeated-measure.

Amenințările la validitatea internă


Instrumentarea: felul în care este “instrumentat” studiul, în mod special modificările în măsurare. Modificări în
instrument, observatori, modalități de scorare.
Regresia spre medie: tendința scorurilor extreme de a regresa către medie. Atunci când participanții la studiu
sunt selectați din grupuri extreme (de ex. diagnostice extreme), scorurile subsecvente au o șansa mai mare să
regreseze către medie decât departe de medie. Fenomenul ține de fidelitatea testului.
Selecția participanților: cum au fost selectați participanții? problemă în special în auto-selecție și snowball
sampling. Dacă participanții sunt împărțiți în grupuri, sunt grupurile echivalente? Randomizarea nu rezolvă toate
probleme de echivalență.

Amenințările la validitatea internă


Mortalitatea: numărul participanților care au dispărut din grupul sau grupurile utilizate în cercetare. Mortalitate
înseamnă și renunțare (drop-out). Problemă în designurile cu un singur grup sau cu mai multe grupuri.
Contaminarea designului: efectul John Henry / Hawthorne - cunoașterea de către participanți a grupului din care
fac parte (experimental sau de control): participanții încearcă să confirme sau infirme sistematic o concluzie.
Este un efect negeneralizabil în viața reală când manipulăm condițiile de muncă.

Amenințările la validitatea externă


Efectul interacțiunii dintre testare și tratament: evaluarea din pretest dă indicii participanților privind felul în
care e dezirabil să reacționeze la tratament. Acest lucru nu s-ar întâmpla în viața reală, unde nu ar exista pretest,
deci efectul experimental, chiar dacă e stabilit, nu se poate generaliza la populație.
Efectul interacțiunii dintre selecție și tratament: selecția participanților face ca grupul să nu fie reprezentativ
pentru populație. Chiar dacă există un efect experimental, el nu se poate generaliza la populație.
Interferența tratamentelor multiple: efectul tratamentelor ulterioare nu poate fi diferențiat de efectul prelungit
al primului tratament. Problemă în experimentele cu tratament multiplu și în designurile cu expunere prelungită
la stimul.

Evaluarea psihologică

Bazele teoretice ale evaluării psihologice

Definiții
Evaluarea = proces general de colectare de informații. Evaluarea este incluzivă în raport cu testarea.
Testele reprezintă o modalitate standardizată de adunare a informațiilor.
Alte metode de adunare a informațiilor (calitative): interviul, observații, tehnici proiective, istoric personal, date
biografice. Metodele pot fi combinate, împreună aducând un aport mai consistent de informații.
Instrumente sau tehnicile pot fi: cantitative & calitative / obiective & subiective.

Domeniul clinic
1. Scopul diagnostic: evidențiere și explicare a unor mecanisme cauzale implicate în geneza unor tulburări
psihice. Ex: MMPI, MCMI.
2. Scopul predictiv sau de prognostic: posibilitatea de a anticipa evoluția viitoare a persoanei, evidențierea
resurselor personale pe care se poate baza intervenția recuperativă și construirea intervenției în sine.
3. Validarea unor intervenții psihologice cu finalitate recuperativă, prin instrumente special construite
pentru practica clinică, destinate de a evalua aspecte specifice: complianța clientului și evoluția simptomelor.
Ex: evoluția scorurilor la scalele clinice ale unui inventar de tip MMPI în urma tratamentului medicamentos sau
a psihoterapiei.

Domeniul organizațional
1. Selecția de personal: pentru prezent (un post bine definit) sau pentru viitor (determinarea potențialului
personal de dezvoltare). Accentul cade asupra validității predictive a bateriei de instrumente, deci a corelației
dintre predictori (rezultatele la teste) și criterii (eficiența, rezultate, performanța).
2. Evaluarea personalului: a da o măsură obiectivă evoluției în timp a persoanei angajate în carieră, a oferi
o estimare a potențialului de dezvoltare a angajatului, a permite o estimare a modului în care angajatul face față
solicitărilor postului, a realiza estimări ale progreselor realizate. Psihologul trebuie să identifice criteriile
relevante în context și să construiască modalități și instrumente specifice realității organizației în care activează.

Domeniul educațional
1. Din perspectiva orientării carierei, activitatea psihologului se apropie de specificul selecției de personal,
iar din perspectiva consilierii școlare, activitatea se apropie de evaluarea clinică în scop diagnostic.
2. În orientarea vocațională, este importantă focalizarea evaluării asupra corelației dintre potențialul
aptitudinal, de personalitate și structurile motivaționale ale elevului, cât și asupra corelației dintre
caracteristicile personale ale elevului și cerințele reale identificabile la nivelul pieței muncii.
3. Instrumentele și activitățile de evaluare facilitează atât informații necesare pentru proiectarea
intervenției, cât și o mai bună autocunoaștere a elevului, o adaptare mai eficientă a acestuia la cerințele
mediului educațional.

Abordarea etică și abordarea emică


O abordare etică este centrată pe evaluarea unui set definit de aspecte general umane, comune indivizilor
indiferent de cultura de apartenență (DSM, Big Five). Sunt promovate modalități impuse de evaluare
standardizată, iar traducerea și transferul instrumentelor în diverse spații culturale sunt demersuri acceptabile
și valide. Majoritatea activităților de evaluare se bazează pe o abordare etică.
Abordarea emică este focalizată asupra explorării culturilor specifice și a aspectelor psihologice generate în
interiorul acestora. Fiind cultural specifice, aceste constructe psihologice necesită construcția de instrumente
indigene de evaluare, ce nu pot fi traduse sau transpuse în alte spații culturale.

Psihometrie = Standardizare
Instrumente psihometrice = TESTE cu un nivel crescut de obiectivitate.
Măsurarea psihologică are o dimensiune comparativă pentru că rezultatele individuale sunt raportate la
etalonul populației de referință.
● Instrument;
● Proceduri de administrare / scorare / interpretare;
● Norme (etalon = media & abaterea standard într-o populație de referință);
● Scoruri / Scale de măsurare: nominale (tipuri), ordinale, de interval (% = percentile) & de raport (curba
normală: z, IQ, T, sten, stanine);
● Perspectivă cantitativă & nomotetică.

Standardizarea în evaluarea psihometrică


1. Standardizarea probei (a instrumentului): toate persoanele trebuie să fie confruntate cu aceeași situație
de stimulare, adică materialele utilizate în evaluare, structura prezentărilor și instructajelor pentru probe.
2. Standardizarea procedurilor de administrare și scorare: manualul tehnic al unui instrument psihometric
trebuie să ofere instrucțiuni clare și neechivoce privind administrarea probei și calcularea scorurilor.
3. Standardizarea interpretării rezultatelor: a da aceeași semnificație aceluiași rezultat la aceeași probă de
evaluare, indiferent dacă acest rezultat este obținut de persoane diferite, sau de aceeași persoană în contexte
diferite, sau proba a fost administrată de evaluatori diferiți.

Abordarea normativă
Norma pentru o scală destinată măsurării unei caracteristici psihologice este media (μ = media populației și x =
media eșantionului) și abaterea standard (σ) a scorurilor constatate în populația de referință / eșantionul utilizat
pentru normare.

Cerința principală pentru un eșantion de normare este aceea de a-i asigura reprezentativitatea în raport cu
populația de referință, volumul și caracteristicile acesteia determinând cerințele specifice privind structura
eșantionului.
În domeniul evaluării aptitudinilor, cercetările au pus în evidență faptul că diferite grupe de vârstă diferă sub
raportul performanțelor absolute obținute. În domeniul personalității, s-au constatat diferențe între sexe pentru
constructele de personalitate.

Constructe măsurate și dimensiuni evaluate


Constructe măsurate
● Aptitudini
● Personalitate
● Motivații
● Comportament adaptativ
● Altele: creativitate, inteligență emoțională, coping, stil de învățare, etc.
● Scale clinice
Dimensiuni evaluate: instrumente unidimensionale și multidimensionale (inventarele broadband).

Predictor, criteriu și scoruri brute


Predictor = scorurile la teste sau orice informație utilizată ca bază pentru a face predicții despre persoane sau a
lua decizii privind persoanele evaluate.
Criteriu = performanța reală, orice aspect care poate fi constatat empiric, independent de măsurare.
Scoruri brute (SB) reprezintă numărul total de răspunsuri relevante date de un respondent la un instrument sau
scală de evaluare. Ele nu au semnificație din perspectivă diagnostică, pentru că același scor brut poate avea
semnificații diferite în funcție de alte variabile. Sunt folosite pentru determinarea scorurilor standardizate.

Scorurile standardizate
Scorul standardizat reprezintă transpunerea scorului brut într-un sistem standardizat de scorare, cu ajutorul
scalelor de măsurare și implică raportarea la etalon, deci comparația cu media populației de referință.
Transformările liniare presupun modificarea unităților de măsură într-o manieră care menține relațiile dintre
acestea și forma distribuție scorurilor (scorurile z și T).
● Scorurile z au media de 0 și abaterea standard de 1.
● Scorurile T au media de 50 și abaterea standard de 10.
Transformările neliniare țin cont de frecvențele cumulative: centilele (procentul de valori situate sub un anumit
scor obținut) și staninele.
Surse de eroare în evaluarea psihologică
1. Instrument: model teoretic, conținutul itemilor, relația item –trăsătură, caracteristicile itemilor (transparență,
ambiguitate).
2. Context: factori culturali, condiții fizice, anxietatea de testare, experiența anterioară, distractori.
3. Respondent: motivație, dezvoltare cognitivă, utilizarea limbajului, credințe personale.
4. Evaluator: gestionarea interacțiunii evaluator-evaluat, credințe personale.

Clasificarea instrumentelor psihometrice


● După natura constructului măsurat: de aptitudini; de personalitate; de valori și interese; de evaluare a
motivațiilor individuale; de evaluare a comportamentelor adaptative; de creativitate. Cele două mari domenii
ale psihometriei sunt: domeniul evaluării aptitudinilor (performanța rezolutivă); și domeniul personalității
(capacitatea de autoevaluare a participantului).
● După numărul de dimensiuni măsurate: unidimensionale (scale de anxietate, depresie, empatie, abilitate
numerică); și multidimensionale (bateriile de inteligență și aptitudini, inventarele de personalitate).
● După modul de administrare: creion-hârtie și computerizate.

Clasificarea instrumentelor psihometrice


● În funcție de numărul de respondenți evaluați simultan: cu administrare individuală; și instrumente ce pot fi
administrate colectiv.
● În funcție de persoana care face evaluarea: de tip autoevaluare sau autoadministrare; și cu tip heteroevaluare
(peer report).
● În funcție de sarcina cu care este confruntate participantul: teste - unde sarcina este de obicei de rezolvare
a unor probleme; și chestionare (scale/inventare) - unde sarcina este de a furniza autodescrieri prin intermediul
itemilor.
● În funcție de formatul de culegere a răspunsurilor: cu răspuns deschis (WAIS); cu răspuns închis, dihotomic
(CPI), trihotomic (MMPI), pe scală (NEO PI-R), cu alegere forțată (JVIS) sau de tip ierarhizare (Q-sort).

Integrarea surselor de date


Integrarea diferitelor surse de date reprezintă o abordare productiva în interpretare, pentru creșterea
obiectivității în evaluare. Integrarea datelor obținute din: testare, observațiile preluate pe parcursul evaluării,
istoria personală.
Datorită faptului că majoritatea instrumentelor psihometrice presupun o raportare conștientă a individului care
implică auto-dezvăluirea deliberată (self-report) acestea pot fi sensibile la distorsiuni.
Modelul celor 5 multi: asigură creșterea validității prin combinarea informațiilor obținute prin metode diferite,
din surse diferite, prin evaluatori diferiți, privind trăsături diferite, la momente diferite în timp.

Cadrele multiple în evaluarea psihologică


1. Evaluarea „multi-trăsătură” = presupune evaluarea unui număr mai mare de trăsături (predictori).
Reducerea unui fenomen la un singur predictor este limitativă.
2. Evaluarea „multi-metodă” = extragerea de informații prin mai multe metode.
Combinarea metodelor duce la creșterea validității.
3. Evaluarea „multi-sursă” = atragerea de informații din mai multe surse, crește validitatea predicțiilor
realizate.
4. Evaluarea „multi-evaluator” = evaluatori multipli. Utilizarea informațiilor de la evaluatori multipli poate
crește validitatea evaluării.
5. Evaluarea „multi-temporală” = investigarea constanței comportamentului poate crește validitatea
evaluării.

Caracteristici psihometrice
Dau indicații despre valoarea și calitatea respectivului instrument ca măsură.
Este nerecomandată utilizarea instrumentelor deficitare la nivelul caracteristicilor psihometrice sau ale căror
caracteristici psihometrice sunt necunoscute. Un instrument de evaluare bun va avea caracteristici psihometrice
bune.
● Fidelitatea (pragul minimal acceptabil pentru coeficienții psihometrici este 0,7)
● Validitatea
● Capacitatea de discriminare
● Dificultatea itemilor

Evaluarea aptitudinilor și inteligenței

Aptitudinile
Aptitudinile și procesele psihice nu se identifică dar nici nu le putem separa de acestea. Orice aptitudine implică
diverse procese psihice pentru realizarea, manifestarea ei. Există 2 tendințe oarecum structurate și determinate
mai ales de rațiuni aplicative (practice):
● De a ne referi la aptitudinile mnezice, senzorial-perceptive, motrice mai degrabă din perspectivă procesuală
și mai puțin sub aspect funcțional;
● De a pune accent îndeosebi pe latura funcțională, adaptativă atunci când ne raportăm la aptitudinile speciale
(matematice, tehnice, muzicale, artistice, literare, sportive etc), ceea ce primează în acest caz este randamentul,
eficiența, performanța obținută.

Capacitățile
Acest concept apare deseori atât în limbaj obișnuit cât și în domeniul psihologic atunci când ne referim la latura
instrumental-operațională a personalității umane, în strânsă legătură cu cel de aptitudine. Astfel unii autori
consideră că aptitudinea este o precondiție obligatorie pentru capacitate.
Ceea ce este esențial pentru exersarea capacității sau aptitudinii sunt:
● context pozitiv,
● condiții favorabile și
● antrenamentul care pot duce la dobândirea sau îmbunatățirea unui randament.

Abilitățile
„Competența dobândită, care conduce la niveluri de performanță ridicate în realizarea unei atribuții sau a unei
categorii de atribuții. Sunt cunoștințe declarative și procedurale. Desemnează substratul constituțional sau
dobândit al unor însușiri psihice de mare randament de care dispune cineva.
Educarea abilităților personale este un aspect este un aspect care ține esențialmente de dezvoltarea umană.
Prin exersarea și aplicare se automatizează, devin deprinderi. Sunt transferabile între diferite tipuri de sarcini,
activități. Acest concept este îndeosebi folosit atunci când ne referim la acele aspecte care țin preponderent de
„manualitate” (aspecte motrice, tehnice, artistice, sportive) și mai puțin atunci când facem trimitere la aspecte
care țin de competența intelectuală.

Deprinderile
Manieră de a se comporta sau de a acționa, în domeniile motor și intelectual, dobândită prin învățare și, mai
ales, prin repetiție. Sunt moduri de acțiune, de operare, tehnici de execuție a unor activități și presupun o
operare eficientă cu informațiile, cunoștințele.
Ca urmare a exersării sunt automatizate. Ele exercită o influența pozitivă asupra dezvoltării aptitudinilor și
reciproc. Ele sunt de asemenea transferabile între diferite tipuri de sarcini, activități. Gradul lor de
transferabilitate diferă în funcție de specificitatea, specializarea lor.

Interesele
Reprezintă preferințe cristalizate ale unei persoane pentru anumite domenii de cunoștințe sau de activitate și
de asemenea mai presupune interes cognitiv (curiozitate). Sunt factori motivaționali esențiali în toate activitățile
umane.
Sunt dispoziții relativ stabile, au cauze multiple individuale și sociale, sunt diferite de la o persoană la alta și
foarte important pot fi relativ independente de aptitudinile și/sau cunoștințele dintr-un anumit domeniu.
Dezvoltarea, cristalizarea lor este determinată atât de factori genetici (potențial aptitudinal) cât și de
oportunitățile de învățare (jocurile, activitățile în care sunt antrenați copiii, instrumentele, materialele pe care
le au, oportunitățile care li se oferă). În urma experiențelor pe care le are copilul „va învăța” să prefere unele
activități în favoarea altora.

Interesele și valorile
Interesele se manifestă prin comportamente de apropiere față de anumite activități și pot fi identificate atât pe
baza unor indicatori calitativi (de exemplu, trăirea emoțională resimțită de o persoană atunci când realizează o
anumită activitate), cât și cantitativi (frecvența activităților de același tip în care se angajează o persoană).
Valorile: constituie nucleul central al organizării atitudinilor, ele ghidează, orientează comportamentele și le
susțin. Unii cercetători le abordează ca „realități psihologice naturale” care se asimilează în procesul dezvoltării,
alții consideră valorile drept realități sociale externe pe care copilul învață să și le însușească, le internalizează
prin procesul educativ și prin comunicare.

Aptitudini generale și speciale


Aptitudinile generale sunt acele aptitudini care necesită efort intelectual şi de care depinde succesul unor
activități numeroase și diverse. În abordarea clasică în sensul strict aici vom regăsi: inteligența sau aptitudinile
intelectuale. Însă tot o aptitudine generală implicată în diverse domenii și tipuri de activități este și creativitatea.
Aptitudini speciale sunt implicate în arii, domenii specifice de activitate, cum ar fi: artele plastice, muzică,
literatură, sport, tehnic, etc. Deseori facem referire la diverse tipuri de aptitudini care asigură succesul în variate
contexte, astfel vorbim despre: aptitudini școlare (cele care asigură reușita la învățătura sau la diferite
discipline), aptitudini profesionale (vorbind despre succesul într-o profesie), aptitudini pedagogice.

Coeficientul de vârstă mentală - Binet și Simon


Alfred Binet împreună cu T. Simon construiește în 1905 „Scala metrică de inteligență” (revizuită în 1908, 1911),
fiind primul instrument psihodiagnostic pentru măsurarea „proceselor superioare”, datele observate putând fi
cuantificabile. În ceea ce privește modalitatea de examinare acesta conținea sarcini asemănătoare celor
întâlnite în viața reală, fiind compus din 30 de itemi, iar traducerea rezultatului se făcea printr-un coeficient de
vârstă mentală.
W. Stern introduce o versiune a acestei scale în 1912, tot el propunând și conceptul de coeficient de inteligență
– raportul dintre vârsta mentală și vârsta cronologică.

Coeficientul de inteligență - Wechsler


Terman traduce scala și în urma unor revizuiri apare în 1908 prima versiune a „Scalei de Inteligență Stanford-
Binet” și tot el, în 1916, propune pentru coeficientul de inteligență abrevierea IQ și înmulțirea cu 100 a acestuia.
Wechsler considera că „inteligența este o aptitudine globală de a activa în mod rațional, de a gândi rezonabil şi
de a depăși greutățile vieții”. El dezvoltă o serie de baterii de inteligență: WAIS (Scala Wechsler de inteligență
pentru adulți), WISC (Scala Wechsler de inteligență pentru copii), WPPSI (Scala Wechsler de inteligență pentru
copii preșcolari și pentru școlarii mici) care furnizează un IQ global dar și unul verbal precum şi unul non-verbal
(IQ al performanței).

Teoria bifactorială - Spearman


Spearman este susținător al teoriei biologizante a lui Galton (a avut intuiția unui factor general al inteligenței) şi
studiind corelațiile dintre mai multe teste, în condițiile în care într-o baterie nu sunt incluse mai multe probe de
același tip, corelațiile
apărute puteau fi explicate printr-o singură sursă de variații interindividuale și anume factorul g, fiind un factor
general care se regăsește în fiecare test și factori specifici s. Azi factorul g este o reprezentare a conceptului de
inteligență generală și ar corespunde dezvoltării şi organizării energiei nervoase provenite de la întregul cortex
cerebral.
Testele care aduc în itemi principiul inducției corelatelor, bazat în același timp pe material non-verbal, au cea
mai mare saturație în factor g - inteligență generală.

Teoria multifactorială - Thurstone


Utilizând metoda analizei factoriale autorul identifică 7 factori de abilități primare, puși în evidență cu ajutorul
testelor de inteligență:
● înțelegerea verbală;
● fluența cuvântului;
● abilitatea numerică;
● abilitatea spațială;
● abilitatea de memorare;
● rapiditatea perceptuală;
● raționament.
Modelul tridimensional al intelectului - Guilford
Analizând factorii care compun inteligența elaborează un model structural tridimensional al intelectului, ce
poate fi reprezentat sub forma unui paralelipiped, având ca dimensiuni:
1. operații (evaluare, gândire convergentă și divergentă, memorie, cunoaștere);
2. conținutul activității intelectuale (figural, simbolic, semantic, comportamental);
3. produsele activității intelectuale (unități, clase, relații, sisteme, transformări, implicații).
Din acest model rezultă 120 de factori. Fiecare câmp rezultă printr-o singură combinație de factori, reprezentând
o capacitate mintală descrisă în termenii operației, conținutului și produsului.

Modele de tip ierarhic - Burt


Apariția unor trepte intermediare între factorul g și factorii specifici s. Astfel, de exemplu, Burt introduce factori
de grup, ca nivel intermediar și, în consecință, stabilește 5 niveluri în cadrul sistemului ierarhic al aptitudinilor:
● nivelul A: procese senzoriale simple;
● nivelul B: procese perceptive și motrice;
● nivelul C: procese asociative (memoria, asociațiile productive, imaginația reproductivă, aptitudini verbale,
aptitudini numerice, aptitudini practice);
● nivelul D: procese relaționale superioare (procesul de gândire);
● nivelul E: procese generale (funcții receptive și executive, rapiditatea funcțiilor mentale, atenția).

Inteligența fluidă și inteligența cristalizată - Cattell


Propune diferențierea a două forme de inteligență, respectiv, inteligența fluidă (Gf) și inteligența cristalizată
(Gc). Prima se referă la aspectul operațional mai ales, acesta fiind dat de la naștere iar, a doua, se referă la
achizițiile realizate prin învățare și educație. Deci, în cadrul structurii cognitive a individului, inteligența fluidă
este un dat nativ iar inteligența cristalizată este ceea ce se dobândește pe calea cunoașterii ca urmare a
confruntării cu influențele socio-educaționale și socio-culturale.
Inteligența fluidă este în mare măsură non-verbală și ea intervine atunci când individul se confruntă cu solicitări
privind adaptarea la o nouă situație. Inteligența cristalizată este în mare măsură mediată socio-cultural și ea
intervine atunci când individul se confruntă cu sarcini care solicită un răspuns învățat.

Teoria genetică - Piaget


Teoria genetică este legată de numele lui J. Piaget care insistă mai ales asupra genezei inteligenței. În cadrul
teoriei sale folosește noțiuni preluate din biologie, dar care capătă o altă semnificație. Astfel, inteligența este o
adaptare a organismului la mediu. Adaptarea, la rândul ei, este o echilibrare între asimilare (integrarea noilor
informații în sistemul celor vechi) și acomodare (restructurarea schemelor de asimilare impusă de noile
informații):
● stadiul senzorio-motor (0-2 ani): reacții circulare;
● stadiul preoperațional (2-7 ani): formarea simbolurilor;
● stadiul operațiilor concrete (7-11 ani): judecăți și raționamente;
● stadiul operațiilor formale (de la 11 ani): abstractizare și logică.

Teoria trifactorială - Carroll


Nivelul I include o mulțime de abilități specifice, ca de exemplu: abilități de vorbire, rapiditate de judecată
(raționament).
Nivelul II include o varietate de abilități, factori de grup: inteligența fluidă, inteligența cristalizată, procesele de
învățare și memorie, percepția vizuală, percepția auditivă, producția facilă a ideilor (similară cu fluența verbală).
Nivelul III cuprinde un factor general al inteligenței (3G) care în esență este similar cu factorul general (g) al lui
Spearman (1904); este un factor integrativ, dominând factori și variabile precum raționament inductiv,
vizualizare, comprehensiune a sarcinilor verbale, memoria de lucru.

Inteligența de succes - Sternberg


„Capacitatea mentală de generare de comportamente adaptate mediului în acele zone de continuum
experienţial, care presupun o reacție la noutate sau procesare automată
de informație ca funcție de metacomponente, componente de performanță și componente de achiziționare de
cunoștințe”:
● Abilitățile analitice sunt cerute pentru a analiza și evalua opțiunile valabile în viața personală: definirea naturii
problemei, ajustarea strategiei, monitorizarea.
● Abilitățile creative sunt în primul rând necesare pentru a genera opțiuni în rezolvarea problemelor.
● Abilitățile practice sunt necesare pentru a transpune opțiunile și a le face să meargă în contextul vieții reale.

Inteligențele multiple - Gardner


Inteligența = „abilitatea de a rezolva probleme sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe
contexte culturale”. Autorul „sparge” unitatea factorului g, lăsând loc liber de manifestare a 7 forme de
inteligență:
1. Lingvistică: sensibilitatea vorbirii și limbajului scris;
2. Logico-matematică: analiza logică a problemelor;
3. Muzicală: creație muzicală și interpretare;
4. Corporal-kinestetzică: potențialul întregului corp de a rezolva probleme;
5. Spațială: reorganizarea și manipularea structurilor;
6. Interpersonală: înțelegerea intențiilor, motivațiilor altor persoane;
7. Intrapersonală: capacitatea de a se înțelege pe sine.
Inteligența emoțională - Goleman
1. Cunoașterea de sine: o evaluare realistă a talentelor proprii și o încredere de sine bine întemeiată;
2. Auto-control: stările emoționale trebuie conduse astfel încât să favorizeze îndeplinirea obiectivelor și
nicidecum să le stânjenească sau să le blocheze;
3. Motivarea: folosirea preferințelor personale în direcționarea către atingerea țelurilor propuse, de a lua
inițiativa și de a persista în ciuda adversității;
4. Empatia: identificarea stărilor emoționale ale celorlalți, capacitatea de a cultiva relații ne-conflictuale cu
ceilalți;
5. Deprinderi sociale: capacitatea să te descurci bine din punct de vedere emoțional în relații; capacitatea
să interpretezi bine rețelele și situațiile sociale.

Taxonomia aptitudinilor umane a lui Fleishman


● Aptitudini cognitive (ex. înțelegerea verbală, exprimarea în scris, originalitatea, raționamentul, orientarea
spațială, rapiditatea percepției, atenția);
● Aptitudini psihomotorii (ex. precizia controlului, coordonarea mișcării membrelor, timpul de reacție,
dexteritatea, sincronizarea mișcărilor);
● Aptitudini fizice (ex. forța statică / explozivă / dinamică, suplețea extensiei, echilibrul corporal, rezistența
fizică);
● Aptitudini senzorial/perceptuale (ex. acuitatea vederii, vederea periferică / nocturnă, sensibilitatea auditivă,
localizarea sunetelor, claritatea vorbirii);

● Aptitudini social/interpersonale (ex. amabilitatea, responsabilitatea, persuasiunea, sociabilitatea,


conformitatea socială, autocontrolul, încrederea, dorința de realizare, independența, perseverența,
argumentarea verbală).

JVIS - Introducere
Chestionarul de Interese Vocaționale Jackson (Jackson Vocational Interest Survey) a fost creat pentru a oferi un
instrument eficient de măsurare a intereselor vocaționale, în vederea estimării intereselor vocaționale ale
persoanelor de ambele sexe. Util în consilierea vocațională și în luarea deciziilor vocaționale, instrumentul are
cea mai mare utilitate în mediile în care sunt luate aceste decizii. Aceste medii includ școli și colegii, centre
universitare de consiliere, agenții și oficii de ocupare a forței de muncă, inclusiv cele din afaceri și industrie,
centre de reabilitare vocațională și de consiliere.
Testul este format din 289 de perechi de afirmații, acești itemi descriind activități ocupaționale. Există un total
de 34 de scale, care numără câte 17 itemi fiecare.
JVIS - Scalele structurale
Dezvoltarea JVIS s-a bazat pe o conceptualizare a dimensiunilor intereselor vocaționale, numite Scalele
Intereselor de Bază (Basic Interest Scales), sau „SCALELE STRUCTURALE”, care traversează anumite grupuri
ocupaționale. Scopul a fost acela de a găsi un set de caracteristici care să poată fi folosite singure sau în
combinații și care să fie utile în descrierea unei varietăți cât mai largi de ocupații. Utilizarea ca unitate de bază
în analiză a intereselor vocaționale, mai degrabă decât direct a
ocupațiilor, furnizează un cadru pentru a descrie în mod eficient și economic patternurile intereselor unei arii
largi de grupuri ocupaționale. JVIS a apelat la conceptul de profil ocupațional, pentru a face interpretarea și
utilizarea sa în consiliere mai simplă.

JVIS - Roluri și stiluri de muncă


Preferința față de un anumit stil de muncă nu implică atât un interes pentru o activitate legată de o meserie
anume, ci mai degrabă o propensiune pentru lucrul într-un anumit tip de mediu sau pentru un serviciu în care
un anumit tip de comportament reprezintă norma. Astfel, stilurile de muncă implică mai degrabă preferințe
pentru moduri de comportament, care sunt importante în anumite medii de muncă, decât să reprezinte
trăsături psihologice sau de personalitate propriu-zise.
ROLUL DE MUNCĂ face o trimitere mai clară la domeniul muncii.
STILURILE DE MUNCĂ se referă la preferința pentru felul în care acea muncă este realizată și pentru mediul ei.

JVIS - Roluri de muncă și stiluri de muncă


Roluri de muncă: Arte creative, Arte interpretative, Matematică, Științe fizice, Inginerie, Științe Biologice,
Științele sociale, Aventură, Natură-Agricultură, Meserii calificate, Servicii personale, Activități familiale, Servicii
medicale, Predare, Servicii sociale, Educație elementară, Finanțe, Afaceri, Muncă de birou, Vânzări, Supervizare,
Managementul relațiilor umane, Drept, Consultanță profesională, Autor-Jurnalism, Literatură tehnică.
Stiluri de muncă: Conducere dominantă, Siguranța locului de muncă, Rezistență, Responsabilitate, Realizare
academică, Independență, Planificare, Încredere interpersonală.

JVIS - Temele ocupaționale generale


Temele ocupaționale generale se referă mai degrabă la tipuri mai largi de interese decât la interesele față de
activități specifice. Luând ca punct de plecare lucrarea lui John Holland, care a definit șase teme ocupaționale,
pe care le-a considerat ca un fel de substrat personal pentru interesele vocaționale, studiile prin analiză
factorială cu JVIS au relevat 10 dimensiuni distincte, care subsumează interesele specifice. Metoda de dezvoltare
a scalelor, care a fost utilizată pentru JVIS, a rezultat într-o mai mare independență a scalelor.
Cele zece teme sunt următoarele: Expresiv, Logic, Curios, Practic, Asertiv, Socializat, Orientat spre ajutorare,
Convențional, Întreprinzător, Comunicativ.

JVIS - Satisfacția academică


Scorul pentru Satisfacția Academică, prezentat și el în raportul JVIS, este o informație importantă care rezultă
din scorarea chestionarului. Scala Satisfacției Academice a
fost derivată empiric prin compararea scorurilor medii obținute de studenți și de elevi de liceu, la scalele de
interese. Acele scale structurale care au prezentat diferențe semnificative au fost incluse în această scală de
Satisfacție Academică. Scorurile scalei de Satisfacție Academică pot fi utilizate în predicția gradului de satisfacție
ce va fi resimțit de persoana evaluată, în medii educaționale, în special în acelea care accentuează programele
științifice sau academice tradiționale. Indirect, această scală poate fi folositoare în alegerea între două sau mai
multe ocupații care sunt plasate în același cluster, dar care presupun grade diferite de pregătire academică
avansată.

Raven - Introducere
Testele au fost construite pentru a evalua două componente ale factorului g menționat de Spearman, abilitatea
eductivă și abilitatea reproductivă, precum și pentru a identifica originile genetice ale deficitelor mentale și
influențele mediului asupra acestora.
Matricele măsoară dezvoltarea graduală a constructelor superioare care permit cu ușurința analiza situațiilor și
evenimentelor complexe. Procesele implicate sunt de cele mai multe ori non-verbale, depinzând de insight-urile
mult prea rapide pentru a fi asimilate în limbaj.

Raven - Descriere
Testul este alcătuit din 5 serii de imagini lacunare în care apar modificări seriale simultan în două dimensiuni.
Testul standard este alcătuit din 60 de itemi organizați pe cinci serii progresive a câte 12 probleme. Itemii sunt
așezați în ordine crescătoare a dificultății. Ordinea itemilor oferă antrenamentul necesar înțelegerii metodei de
lucru. A fost construit pentru a putea fi utilizat în evaluarea copiilor și adulților.
Itemii de probă sunt foarte importanți pentru acele persoane care provin din medii care nu le-au oferit
posibilitatea de a se familiariza cu probleme de acest gen. Acoperă întreaga gamă a dezvoltării intelectuale, de
la momentul în care copilul este capabil să înțeleagă ideea găsirii unei piese lipsă pentru a completa un pattern
până la nivelul de abilități necesare realizării comparațiilor și al raționamentului analogic.

Raven - Abilitatea eductivă


Face referire la procesele de educţie sau de creare de noi insight-uri și informații în afara celor care sunt deja
percepute sau deja cunoscute. Identificarea oricărei probleme necesită percepția contextuală.
Întotdeauna una dintre seriile testului presupune căutarea „gestaltului”, formarea unei imagini unitare, se
începe cu formarea schemei care permite păstrarea în minte, la un moment dat a câtorva elemente. Imaginea
unitară care se formează imediat și al cărei conținut nu se limitează doar doar la materialul imagistic, permite
realizarea în continuare a activităților. Recunoașterea problemei ca întreg este un precursor esențial pentru
activitatea analitică. Persoana trebuie să fie capabilă să distingă elementele unele de altele, mai degrabă decât
să perceapă întregul.

Raven - Abilitatea reproductivă


Matricele au fost construite cu scopul de a măsura abilitatea eductivă într-o modalitate care să fie dependentă
de constructele și simbolurile achiziționate, astfel încât scorurile să fie cât mai puțin influențate de variațiile
interpersonale și de grup determinate de cultură. Pe de altă parte scalele de vocabular au fost construite cu
scopul de a discrimina între cunoștințele persoanelor și abilitățile lor de reproducere a conceptelor verbale.
Succesul în execuția multor sarcini (examinărilor școlare) este dependent de bagajul de cunoștințe și de
capacitatea de a opera cu ele.
Trebuie făcută o diferență între între abilitatea de a înțelege o idee și abilitatea de a comunica acestă idee;
abilitatea eductivă permite dezvoltarea înțelegerii, în timp ce aptitudinea verbală este solicitată în traduceri și
permite înțelegerea cuvintelor.

Raven - Abilitatea eductivă și inteligența


Testul Raven nu a fost construit cu scopul de a măsura factorul g și cu atât mai puțin inteligența generală, totuși
o serie de studii de analiză factorială au arătat că testul surprinde bine acest factor. Abilitatea de învățare este
definită operațional prin teste care evaluează abilitatea de reproducere a informației efective, mai degrabă
decât prin teste care evaluează aspecte cum ar fi gândirea critică, raționamentul, abilitatea de a găsi soluții.

Corelațiile dintre Raven și testele tradiționale de inteligență variază între 0.6-0.8, în timp ce corelațiile cu scalele
de vocabular sunt de 0.8-0.95. Aceasta înseamnă că testele tradiționale de inteligență sunt măsurători primare
ale abilității reproductive. Corelațiile dintre scalele de vocabular și Raven variază între 0.5-0.6.

Binet-Simon - Scala din 1908


Scala din 1908 a introdus conceptului de vârstă mentală, care este rezultatul la testul ce corespunde vârstei
cronologice (în ani şi luni) a unui grup de copii normali. Administrarea subtestelor, care durează între 30 şi 85
de minute, începea cu determinarea vârstei bazale (basal age), adică cel mai înalt nivel de vârstă la care subiectul
reușește la toate subtestele. Testarea continuă până la determinarea vârstei plafon (ceiling age), adică cel mai
scăzut nivel de vârstă la care subiectul eșuează la toate subtestele. Apoi, vârsta mentală a examinatului se
calculează însumând vârsta sa bazală cu un credit de 1 an pentru fiecare din subtestele trecute peste nivelul
vârstei de bază.
Scala a fost construită pentru intervalul de vârstă 3-13 ani.

Binet-Simon - Scala din 1911


Scala este extinsă, incluzând și un nivel pentru adulți, cu teste corespunzătoare.
Binet a avertizat că este necesară uneori prudență maximă în interpretarea vârstei intelectuale a copilului. În
primul rând el a observat că era absolut normal ca un copil să aibă o vârstă intelectuală cu doar un an mai puțin
decât vârsta cronologică, acesta având, probabil, mici tulburări în școală. Copiii la care vârsta intelectuală era cu
2 ani mai mult în urma vârstei lor cronologice întâmpinau dificultăți în programul școlii obișnuite și aveau nevoie
de o atenție specială. Însă chiar și atunci când se obțin rezultate slabe la teste, nu se impune, în general,
considerarea școlarilor respectivi ca fiind deficienți mintal.

Stanford-Binet - Revizia din 1916


Testul de inteligență Stanford-Binet construit de Terman a încorporat coeficientul de inteligență definit de Stern
ca raportul dintre vârsta mentală și vârsta cronologică. Terman a dorit să creeze un test care să poată diferenția
nivelele sau gradele de dezvoltare a abilității intelectuale într-o populație normală. Un asemenea test poate fi
utilizat nu numai pentru identificarea și prognozarea abilităților copiilor retardați, ci și pentru predicția
performanțelor școlare și a altor criterii ale copiilor normali.
Varianta din 1916 apare sub denumirea Revizia Stanford-Binet și Extinderea Scalei de inteligență Binet-Simon.
Itemii au fost grupați pe nivele de vârstă iar testul a circulat apoi sub denumirea Scala de Inteligență Stanford-
Binet.

Stanford-Binet - Scala din 1916


Pentru Scala din 1916, vârsta mentală maximă de atins a fost de 19 ani și 6 luni (234 de luni). De exemplu,
indiferent de cât de inteligent ar fi fost un copil de 16 ani (adică 192 de luni), el nu putea obține o valoare a IQ
mai mare de 122.
Terman considera că dezvoltarea mentală încetează la aproximativ 16 ani, de aceea a decis ca, pentru orice
examinat a cărui vârstă cronologică este de 16 ani și peste, valoarea vârstei cronologice în cadrul formulei IQ
trebuie să fie fixată la 16 ani (192 de luni).

Stanford-Binet - Scala din 1937


Această scală a fost extinsă în jos, până la 2 ani şi, în sus, până la 3 nivele superioare ale adultului. Extinderea în
sus a condus la o vârstă mentală maximă de 22 de ani şi 10 luni, dar nu a oferit în mod real o scală pentru adulți.
Extinderea a făcut însă posibilă mai buna testare a copiilor dotați.
Testarea începea prin aflarea nivelului de vârstă cel mai înalt la care subiectul putea să treacă toate subtestele
(vârsta bazală). Testarea continuă până la obținerea vârstei plafon, adică cel mai scăzut nivel de vârstă la care
examinatul eșuează la toate subtestele. Vârsta mentală a subiectului se calcula prin adăugarea la vârsta bazală
a numărului total de luni credit obținute pentru toate subtestele trecute până la vârsta plafon. În final, se calcula
valoarea coeficientului de inteligență (IQ).

Stanford-Binet - Ediția din 1985


Această scală se bazează pe un model ierarhic al abilității cognitive, ce cuprinde, la rândul lui, trei nivele. Cei
care au dezvoltat acest model ierarhic au fost influențați de teoriile curente din domeniul psihologiei cognitive.
La vârful modelului este factorul g, respectiv, raționamentul general, care este utilizat de către subiecți pentru
a rezolva problemele pentru care nu au fost învățați să le rezolve. Următorul nivel împarte factorul g în 3 factori
majori:
● Abilități cristalizate,
● Abilități analitic-fluide și
● Memoria de scurtă durată.

Stanford-Binet - Factorii majori


Abilitățile cristalizate reprezintă factorii cognitivi implicați în achiziționarea și utilizarea informației necesare
pentru abordarea conceptelor verbale și cantitative în vederea rezolvării problemelor. În mare măsură
influențate de educație, acesteabilități reprezintă, de asemenea, mai multe deprinderi de rezolvare a
problemelor verbale și cantitative achiziționate pentru o varietate de experiențe de învățare, atât formale (în
școală), cât și informale.
Abilitățile analitic-fluide reprezintă deprinderile cognitive necesare pentru rezolvarea unor probleme implicând
stimuli non-verbali sau figurali.
Memoria de scurtă durată este inclusă datorită relațiilor sale pozitive cu sarcini mult mai complexe ale
performanțelor cognitive.

Stanford-Binet - Dezvoltarea cognitivă


Termenul de inteligență a fost înlocuit cu cel de dezvoltare cognitivă. De altfel, în Manualul pentru a patra ediție
nu mai sunt folosiți termeni, precum: inteligență, IQ, vârstă mentală. De exemplu, în loc de coeficient de
inteligență (IQ) este utilizat termenul de Scorul standard al vârstei – Standard Age Score (SAS), care este o
estimare a factorului g al lui Spearman (abilitate mentală generală). A patra ediție a acestei scale și-a mai propus
ca, suplimentar diagnosticării nivelului general al dezvoltării cognitive, să ofere un profil clinic util al abilităților
cognitive și să reducă ponderea mult prea mare a deprinderilor verbale din conținutul edițiilor anterioare.
Scala de inteligență Stanford-Binet a fost construită pentru a putea fi folosită la măsurarea abilităților cognitive
a subiecților cu vârsta între 2 și 23 de ani.

WAIS - Introducere
Ceea ce măsoară testul este rezultatul unei interacțiuni complexe între dezvoltarea biologică și experiența
subiectului. Mai mult, Wechsler consideră calitatea rezolvării testului ca fiind dependentă de anumiți factori
noncognitivi.
În 1958, definește inteligența ca fiind un agregat sau o capacitate globală a individului de a acționa intenționat,
de a gândi rațional și de a aborda eficient mediul său. În 1975, Wechsler revine asupra acestei definiții și, în urma
unei revizii, consider inteligența ca fiind: capacitatea individului de a înțelege lumea, de a acționa asupra ei și
inventivitatea de a face față provocărilor și solicitărilor acestei lumi.

WAIS-III, 1997
WAIS-III este un instrument psihodiagnostic administrat clinic individual pentru măsurarea abilităţii intelectuale
a adulţilor cu vârsta între 16 şi 89 de ani. Poate fi utilizat pentru mai multe scopuri: ca test psihoeducațional,
pentru măsurarea dizabilităților de învățare, pentru predicția achizițiilor școlare, pentru plasarea unor subiecți
în școlile speciale, pentru diagnostic diferențial în tulburările neurologice și psihiatrice ce afectează funcționarea
mentală, în cercetarea clinică, pentru măsurarea intelectuală în selecția managerială.
WAIS-III conține 14 subteste: subscala verbală (vocabular, similitudini, aritmetică, memoria cifrelor, informații,
înțelegere, succesiunea literă-număr) și subscala performanță (completare imagine, cuburi, raționamente
matrice, asamblare obiect).

WAIS-III - Calculare IQ
Dacă se urmărește calcularea numai a scorurilor IQ se aplică subtestele: Completarea imaginii, Vocabular,
Simbol Număr-Codul, Similitudini, Cuburi, Aritmetică, Raționamentul matrice, Memoria cifrelor, Informații,
Aranjarea imaginii și Succesiunea Literă-Număr. Suma scorurilor scalate la subtestele ce aparțin Scalei verbale
sunt transformate în IQ Verbal (VIQ) iar suma scorurilor scalate ce aparțin Scalei de performanță sunt
transformate în IQ Performanţă (PIQ). Fiecare dintre scorurile IQ au o medie de 100 și o deviaţie standard = 15:
+130 (excepțional); 130-129 (superior); 110-119 (peste medie); 90-109 (medie); 80-89 (sub medie); 70-79
(borderline); sub 69 (extrem de scăzut).

Cognitrom (CAS) - Introducere


CAS cuprinde 23 de teste fiind o nouă generație de teste psihologice, compusă dintr-o baterie pentru evaluarea
aptitudinilor cognitive, pentru evaluarea personalității, intereselor ocupaționale și pentru evaluarea emoțiilor.
Este un sistem deschis care permite evaluarea psihologică individuală, evaluarea și selecția de personal,
psihologul putând crea propriul profil ocupațional în acord cu cerințele; este un sistem centrat pe client
(„validitate de exploatare”); bazele de date create pot fi transferate între cele două câmpuri „testarea
psihologică individuală” – „evaluare și selecție de personal”; profilele ocupaționale sunt actualizate. Etaloanele
au fost construite pentru o populație cu vârsta cuprinsă între 12 şi 50 de ani, cu patru intervale de vârstă: 12-
15, 16-18, 19-29, peste 30 de ani.

Cognitrom (CAS) - Aptitudinile cognitive


CAS măsoară aptitudinile cognitive, adică principalele noastre capacități endogene de prelucrare a informației.
Cantitatea și complexitatea procesării de informație variază în funcție de natura sarcinii, dar prelucrările
informaționale sunt tot timpul prezente. Ca atare aptitudinile cognitive sunt cei mai stabili și cei mai puternici
factori implicați în performanțele noastre.
Aptitudinile evaluate de CAS++: abilitatea generală de învățare, aptitudinea verbală, numerică, spațială, de
percepție a formei, funcționărești, rapiditatea în reacții, capacitatea decizională. Fiecare aptitudine în funcție de
complexitatea ei a fost operaționalizată printr-o serie de probe pentru a fi măsurată.

Cognitrom (CAS) - Abilități și aptitudini testate


Abilitatea generală de învățare reprezintă aptitudinea de a asimila informații noi, de a le reorganiza și de a opera
cu aceste informații: raționamentul analitic, transferul analogic, inhibiție cognitivă, memoria de lucru,
comutarea atenției. Primul factor, operator-mnezic, include probele care presupun operații ce implică
funcționarea memoriei de lucru. Cel de-al doilea factor, atenție selectivă, include probele care vizează
focalizarea pe o regulă de rezolvare a problemei și ignorarea informațiilor irelevante.
Transferul analogic este o componentă cheie a inteligenței, a raționamentului inductive și a învățării, iar testul
evaluează acele procese care ne oferă posibilitatea rezolvării de noi probleme pe baza similitudinii cu probleme
deja rezolvate.

Cognitrom (CAS) - Abilități și aptitudini testate


Inhibiția cognitivă nu înseamnă activarea informațiilor relevante, ci inhibarea activă a informațiilor irelevante
pentru subiect. Altfel spus, din totalitatea informațiilor care acționează asupra analizatorilor, cele care sunt
irelevante pentru scopurile proprii vor fi inhibate activ, astfel că informațiile relevante vor fi prelucrate fără a fi
afectate de informațiile irelevante. Testul elaborat pentru a măsura inhibiția cognitivă se bazează pe sarcina de
tip Stroop.
Testul privind memoria de lucru evaluează capacitatea sistemului cognitiv de a stoca pe o durată scurtă de timp
informații relevante din punctul de vedere al sarcinii şi de a opera în paralel cu aceste informații. Include 2
componente: stocarea pe termen scurt și procesarea informației.

Cognitrom (CAS) - Abilități și aptitudini testate


Comutarea atenției sau schimbarea setului mental presupune dezangajarea dintr-o sarcină devenită irelevantă
și angajarea într-o nouă sarcină relevantă pentru scopurile de moment ale subiectului.
Comutarea atenției este un predictor relevant în performanța școlară și în performanța în muncă. Acest lucru
este important îndeosebi pentru meseriile care necesită realizarea mai multor sarcini în paralel, cum ar fi
operatorii de trafic aerian, conducătorii auto etc. În acest sens, testul poate fi utilizat în combinație cu alte
instrumente în selecția candidaților pentru meserii care presupun în mod constant realizarea de sarcini multiple
în paralel. Trecerea flexibilă de la un set mental la altul sau de la o regulă la alta este un indicator al flexibilității
cognitive.

Principii etice privind evaluarea


Principii etice - A: Aduce beneficii și nu face rău
Beneficence and nonmaleficence
Psihologii ar trebui să depună toate eforturile pentru ca persoanele ce apelează la serviciile lor să obțină
beneficii; de asemenea ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a nu cauza prejudicii clienților lor.
Datorita faptului ca deciziile și acțiunile profesionale ale psihologilor pot afecta viata altor persoane, aceștia ar
trebui sa se protejeze împotriva factorilor financiari, sociali, organizaționali sau politici ce pot conduce la o
utilizare în sens negativ a influentei pe care psihologii o au.

Principii etice - B: Fidelitate și responsabilitate


Psihologii stabilesc relații de încredere cu cei ce beneficiază de serviciile lor.
Psihologii sunt conștienți de responsabilitățile pe care le au față de societate sau față de comunitatea în care își
desfășoară activitatea.
Psihologii consultă sau colaborează cu alți specialiști sau instituții, în vederea interesului clientului lor. Pe
psihologi îi preocupă, din punct de vedere etic, comportamentul colegilor lor.

Principii etice - C: Integritatea, D: Dreptatea, E: Respect


C: Psihologii caută să îmbunătățească onestitatea, adevărul și precizia în cercetarea, predarea și practicarea
psihologiei. În situațiile în care inducerea în eroare poate fi justificată din punct de vedere etic, psihologii au
obligația să evalueze în mod adecvat posibilele riscuri sau consecințe nefaste.
D: Psihologii recunosc faptul că, în spiritul dreptății și echitații, toate persoanele beneficiază și au acces în mod
egal la procedurile și serviciile oferite de psihologi.
E: Psihologii valorizează în mod egal fiecare individ, respectând drepturile acestora referitoare la
confidențialitate și autodeterminare. Psihologii sunt conștienți de, și respecta diferențele individuale atunci
când lucrează cu grupuri diferite sub aspecte de rol, vârstă, sex, statut socioeconomic.

Standarde etice în evaluarea psihologică


I. Utilizatorii de teste ar trebui să-și bazeze opiniile emise în recomandări, în rapoartele de evaluare pe informații
și tehnici care sunt suficiente pentru a susține opiniile .
II. Utilizatorii de teste ar trebui să folosească instrumente a căror caracteristici psihometrice au fost clar stabilite,
pe o anumita populație.
III. Obținerea consimțământului informat presupune 2 componente:
● informarea clientului cu privire la evaluare;
● obținerea consimțământului.
IV. Divulgarea datelor testării: se recomandă ca datele testării să fie distribuite numai către acele persoane
agreate anterior de respondent. Datele pot fi divulgate către terțe persoane doar în urma unei hotărâri
judecătorești.
V. Construcția testelor: constructorii de teste ar trebui să utilizeze metode psihometrice adecvate, să valideze și
să standardizeze testul, și să minimizeze sursele de eroare. De asemenea ar trebui să fie disponibile instrucțiuni
pentru utilizarea și interpretarea adecvată a testului. Ex: Utilizarea frauduloasă a unor instrumente de tip
„producție proprie”.
VI. Interpretarea rezultatelor evaluării: atunci când interpretează rezultatele testării, evaluatorii ar trebui să țină
cont de scopul evaluării, de variabilele personale, situaționale, de diferențele lingvistice, sau culturale.
VII. Folosirea testelor de către persoane necalificate. Ex: Poate genera probleme grave începând de la modul în
care e aplicat un instrument pana la interpretarea datelor.
VIII. Folosirea unor teste ieșite din uz, sau nepotrivite scopului evaluării.
IX. Utilizatorii de teste sunt direct responsabili pentru aplicarea și interpretarea adecvată a testelor, chiar dacă
interpretarea și scorarea sunt realizate automat.
X. Utilizatorii de teste ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că respondenții primesc
explicații cu privire la răspunsurile date, precum și un feed-back interpretativ, indiferent de natura evaluării
(selecție, consiliere educațională, evaluare clinică).
XI. Menținerea securității testului. Materialele unui test se referă la: manual, instrumente, protocoale, întrebări
ale testului, sau stimuli. Utilizatorii de teste depun toate eforturile pentru menținerea integrității și securității
materialelor de testare.

Psihopatologie și psihoterapie
Schizofrenia
Tulburările psihotice - Ideația delirantă
Ideația delirantă constă în convingeri fixe care nu pot fi schimbate prin dovezi argumentate. Ideile delirante de
persecuție (i.e., convingerea că individul urmează să fie rănit, hărțuit sau altele de acest tip, de către o persoană,
organizație sau alte grupări) sunt cele mai frecvente. Ideile delirante de referință (i.e., convingerea că anumite
gesturi, comentarii, replici din mediu și altele de acest tip sunt adresate individului) sunt de asemenea des
întâlnite. Ideile delirante de grandoare (i.e., individul crede că are abilități, averi sau faimă excepționale) și ideile
delirante erotomane (i.e., individul are falsa convingere că o altă persoană este îndrăgostită de el) apar și ele.
Ideile delirante nihiliste sunt reprezentate de convingerea că va avea loc o catastrofă majoră iar ideile delirante
somatice se concentrează asupra preocupării privind sănătatea și funcționarea organelor.

Tulburările psihotice - Halucinațiile


Halucinațiile sunt experiențe de tip perceptiv care apar în absența unui stimul extern. Au un caracter foarte viu
și clar, având forța și impactul percepțiilor normale și nu pot fi controlate voluntar. Pot să apară în orice
modalitate senzorială, dar halucinațiile auditive sunt cele mai frecvente în schizofrenie și tulburările înrudite.
Halucinațiile auditive sunt de obicei trăite ca voci, familiare sau nu, care sunt percepute separat de gândurile
individului.
Halucinațiile trebuie să apară în contextul clarității senzoriale; cele care apar în momentul adormirii
(hipnagogice) sau la trezire (hipnapompice) sunt considerate ca experiențe normale. Halucinațiile pot
reprezenta un element normal al practicii religioase în anumite context culturale.

Tulburările psihotice - Gândirea dezorganizată


Gândirea dezorganizată (tulburarea gândirii formale) se deduce de obicei din discursul individului. Acesta poate
trece de la un subiect la altul (deraiere sau pierderea asociațiilor). Răspunsurile la întrebări au legătură tangențial
sau sunt complet fără legătură cu acestea (tangențialitate).
Rareori discursul poate fi atât de dezorganizat încât este aproape neinteligibil și se aseamănă cu afazia de
recepție în ceea ce privește dezorganizarea lingvistică (incoerență sau „salată de cuvinte"). Deoarece vorbirea
ușor dezorganizată este frecventă și nespecifică, simptomul trebuie să fie suficient de sever pentru a perturba
substanțial comunicarea eficientă.

Tulburările psihotice - Comportamentul motor anormal


Comportamentul motor intens dezorganizat sau anormal se poate manifesta în diverse moduri, de la
„stupiditatea” copilărească la agitația impredictibilă. Anomaliile pot să apară în orice formă de comportament
direcționat către un obiectiv, conducând la dificultăți în efectuarea activităților cotidiene.
Comportamentul catatonic constă într-o scădere importantă a reactivității la mediu. Acesta se poate manifesta
prin: rezistența la comenzi (negativism); menținerea unei posturi rigide, inadecvate sau bizare; absența totală a
răspunsurilor verbale și motorii (mutism și stupor). Poate cuprinde și activitatea motorie excesivă și lipsită de
scop, apărută fără o cauză evidentă (agitație catatonică). Alte forme sunt mișcările repetitive stereotipe, fixarea
privirii, grimasele faciale, mutismul și ecoul vorbirii.

Tulburările psihotice - Simptome negative


Diminuarea expresivității emoționale cuprinde reducerea expresivității emoțiilor la nivelul feței, a contactului
vizual intonației vorbirii (prozodie) și mișcării mâinilor, capului și feței care dau, în mod normal, accentul
emoțional al vorbirii.
Avoliția reprezintă o scădere a motivației de a iniția activități cu scop. Individul rămâne așezat perioade lungi de
timp și prezintă interes redus privind participarea la activități profesionale sau sociale.
Alogia se manifestă prin scăderea debitului vorbirii. Anhedonia constă în scăderea capacității de a simți plăcere
în urma unor stimuli pozitivi sau diminuarea rememorării bucuriilor trăite anterior. Lipsa de sociabilitate se
referă la absența evidentă a interesului pentru interacțiuni sociale.

Schizofrenia - Elemente de diagnostic (A)


Trebuie să fie prezente cel puțin două simptome aparținând Criteriului A, un interval semnificativ de timp pe
parcursul unei perioade de cel puțin o lună. Cel puțin unul din următoarele simptome trebuie să fie cu
certitudine prezent:
● ideație delirantă,
● halucinații sau
● vorbire dezorganizată.
Pot fi de asemenea prezente comportamentul intens dezorganizat sau catatonic și simptomele negative.

Schizofrenia - Elemente de diagnostic (B)


Schizofrenia presupune afectarea cel puțin a unui domeniu de funcționare principal. Dacă tulburarea debutează
în copilărie sau adolescență, nu va fi atins nivelul așteptat de funcționare. Poate fi utilă compararea individului
cu frații neafectați. Disfuncția persistă o perioadă lungă de timp pe parcursul tulburării și nu pare să fie rezultatul
direct al unei singure caracteristici a bolii.
Avoliția (i.e., reducerea motivației de a urma un comportament direcționat către un obiectiv) are legătură cu
disfuncția socială descrisă la Criteriul B. Există, de asemenea, dovezi semnificative privind relația dintre
deteriorarea cognitivă și cea funcțională la indivizii cu schizofrenie.

Schizofrenia - Elemente de diagnostic (C)


Unele semne ale tulburării trebuie să persiste pentru o perioadă de cel puțin 6 luni. Simptomele prodromale
preced frecvent faza activă, iar simptomele reziduale îi pot urma, fiind caracterizate prin forme ușoare sau sub
pragul de severitate ale halucinațiilor sau ideilor delirante.
Indivizii pot prezenta diferite credințe neobișnuite sau bizare care nu sunt însă de proporții delirante (e.g., idei
de referință sau gândire magică); pot prezenta trăiri perceptive neobișnuite (e.g., simt prezența unei persoane
nevăzute); de obicei discursul este inteligibil, dar vag; iar comportamentul lor poate fi neobișnuit, dar nu intens
dezorganizat (e.g., murmură în public). Indivizii care erau activi social își părăsesc obiceiurile anterioare.

Schizofrenia - Elemente de diagnostic (D)


Sunt excluse tulburarea schizoafectivă, tulburarea depresivă și bipolară cu elemente psihotice deoarece: fie 1)
nu a apărut niciun episod depresiv sau maniacal simultan cu simptomele fazei acute, fie 2) dacă astfel de
episoade afective au apărut pe parcursul acestei perioade, au fost prezente o perioadă scurtă din durata totală
a perioadelor activă și reziduală ale bolii.
Simptomele afective și episoadele afective complete sunt frecvente în schizofrenie și se pot manifesta simultan
cu simptomatologia de fază acută. Totuși, spre deosebire de o tulburare afectivă psihotică, diagnosticul de
schizofrenie implică prezența ideilor delirante și a halucinațiilor în absența episoadelor afective.

Schizofrenia - Elemente asociate


Indivizii cu schizofrenie pot afișa:
● afecte inadecvate (e.g., râd în absența unui stimul corespunzător);
● dispoziție disforică, prezentă sub forma depresiei, anxietății sau mâniei;
● program perturbat al somnului (e.g., somn în timpul zilei și activitate nocturnă);
● lipsă de interes pentru alimentație sau refuzul de a se alimenta.
Pot să apară: depersonalizarea, derealizarea și preocupările somatice, uneori de proporții delirante. Sunt
frecvente anxietatea și fobiile.

Deteriorarea cognitivă apare deseori în schizofrenie și stă la baza afectării profesionale și funcționale. Aceste
deficite cuprind: scăderea memoriei declarative, a celei de lucru, a funcției limbajului și a altor funcții executive,
precum și scăderea vitezei de procesare a informațiilor. Se întâlnesc și anomalii ale procesării senzoriale și ale
capacității de inhibiție, precum și scăderea atenției.
Unii indivizi cu schizofrenie prezintă deficite cognitive sociale, inclusiv privind capacitatea de a deduce intențiile
altor persoane (teoria minții), aceștia observând evenimente sau stimuli nesemnificativi și apoi interpretându-i
ca având semnificație, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la generarea ideației delirante care să o explice.
La unii indivizi cu psihoze lipsește înțelegerea sau conștientizarea tulburării (i.e., anosognozia). Această lipsă de
„înțelegere” cuprinde absența conștientizării simptomelor schizofreniei și poate fi prezentă pe tot parcursul
bolii. Lipsa de conștientizare a bolii reprezintă mai curând un simptom caracteristic al schizofreniei decât o
strategie de adaptare.
Ostilitatea și agresivitatea pot să apară în schizofrenie, deși atacurile spontane sau întâmplătoare sunt
neobișnuite. Agresivitatea este mai frecventă la bărbații tineri și la indivizii cu istoric de violență, lipsa aderenței
la tratament, abuz de substanțe și impulsivitate.

Schizofrenia - Prevalența în funcție de sex


Vârful vârstei de debut a primului episod psihotic se situează la începutul-mijlocul celei de-a treia decade la
bărbați și finalul aceleiași decade la femei. Cazurile cu debut tardiv (după vârsta de 40 de ani) sunt mult mai
frecvente la femei, unele dintre ele căsătorite. Deseori evoluția acestor cazuri se caracterizează prin
predominanța simptomelor psihotice, cu conservarea funcțiilor afectivă și socială.
Există câteva caracteristici care fac diferența între exprimarea clinică a schizofreniei la femei și la bărbați.
Incidența generală a schizofreniei tinde să fie ușor mai scăzută la femei, mai ales la cazurile tratate. La femei
simptomele au de obicei o încărcătură afectivă mai mare și sunt prezente mai multe simptome psihotice care
tind să se agraveze cu vârsta.

Fobiile

Caracterizarea generală a fobiilor


Fobia este o frică puternică, irațională, însoțită de manifestări psihofiziologice, care se declanșează în prezența
unui anumit obiect sau într-o anumită situație, afectând întreg comportamentul și conduita persoanei. Pe
termen lung, poate duce la inadaptare în plan interpersonal, profesional sau social.
Expunerea la stimulul fobic provoacă invariabil un răspuns anxios, iar persoana recunoaște că frica sa este
nejustificată. Situațiile fobice sunt evitate sau îndurate cu anxietate și disperare. Aceste stări interferează
semnificativ cu rutina normală a persoanei, cu activitatea profesională sau școlară, ori cu activitățile sau relațiile
sociale.

Clasificarea tulburărilor anxioase


● Atacul de panică (gândul că individul este pe punctul de a muri);
● Tulburarea de panică (teama de posibile atacuri de panică recurente);
● Fobiile specifice;
● Fobia socială;
● Tulburarea obsesiv-compulsivă;
● Sindromul de stres post-traumatic;
● Stresul acut (anxietatea caracteristică simptomelor disociative);
● Tulburarea de anxietate generalizată (pe o perioadă de cel puțin 3 luni);
● Agorafobia (cu sau fără istoric de panică);
● Tulburarea anxioasă datorată unei condiții medicale sau consumului de substanțe.

Definiții
Anxietatea = stare dispozițională negativă, caracterizată prin încordare continuă, individul simțindu-se
permanent amenințat de situații viitoare. Poate fi un simptom al tulburării depresive.
Fobia = o frică intensă și irațională experimentată de individ în momentul confruntării cu stimulul fobic sau la
gândul acestei confruntări. Poate fi un simptom al tulburării obsesiv-compulsive.
Atacul de panică = manifestarea paroxistică a anxietății și poate apărea în oricare dintre tulburările anxioase,
pot surveni în toate formele fobiilor (prin manifestări specifice fiecărei formă de fobie).

Simptome și asocieri cu alte tulburări


Sociofobia poate fi un simptom specific al tulburării de personalitate schizoidă, în care se evită oamenii,
aglomerările, situațiile și profesiile care implică interacțiunile cu alte persoane, grupuri și viața socială. Poate fi
un simptom și în tulburarea de personalitate anxios-evitantă, prin teama de a fi ridiculizat, respins, umilit în
public.
Foarte multe fobii apar în tulburarea obsesiv-compulsivă: teama de praf, de mizerie, germeni, viruși,
contaminare, tenii, viermi, dezordine, mirosuri, sudoare, secreții ale corpului, imperfecțiune.
Dacă individul nu recunoaște că frica sa este irațională, atunci poate avea o tulburare de tip delirant în loc de
fobie specifică.

Cauzele tulburărilor anxioase


Cauzele biologice: partea din creier cea mai puternic asociată cu anxietatea este sistemul limbic; sistemul
noradrenergic este implicat în anxietate.

Cauzele psihologice: behavioriștii vedeau anxietatea ca produs al condiționării clasice, al modelării sau al altor
forme de învățare. Simțul controlului sau lipsa acestuia, ce se dezvoltă în experiențele de viață din copilărie, este
factorul psihologic esențial ce ne face mai mult sau mai puțin vulnerabili la fobii.
Cauze sociale: viața stresantă declanșează vulnerabilitatea biologică și psihologică a individului și poate fi un
factor semnificativ în declanșarea anxietății.

Cauzele fobiilor - Barlow, 2009


Teoria triplei vulnerabilități cu privire la dezvoltarea anxietății identifică: vulnerabilitatea biologică generalizată
(moștenită); vulnerabilitatea psihologică generalizată („lumea este periculoasă, nu poate fi controlată”); și
vulnerabilitatea psihologică specifică (anumite situații potențial periculoase).
Cauzele fobiilor pot fi:
● experimentarea directă a unei situații traumatizante;
● experimentarea unui atac de panică într-o situație specifică;
● observarea unei alte persoane care trăiește o frică puternică;
● implementarea fricii de către o altă persoană (un pericol învățat).

Simptomele fobiilor
A. Simptome fiziologice: tahicardie, transpirație abundentă, tremor, senzația de sufocare, gol în stomac,
nod în gât, paloare sau înroșire a feței, gâtului, pieptului, dureri sau disconfort în piept, dureri de cap, amețeală,
senzație de greață, vomă, nevoia de micțiune frecventă, diaree, tensiune, slăbiciune musculară, anorexie,
tulburări ale somnului, leșin.
B. Simptome psihologice: jenă, rușine, anxietate, nevoia de fugă, de evitare, dorința de a se ascunde, nevoia
de a fi însoțit, gândul morții iminente.
C. Simptome comportamentale: conduite de evitare (a situație sau stimulului fobic), conduite de asigurare
(căutarea prezenței unei persoane apropiate), conduite de fugă (hiperactivitate, atitudine de bravură sau de
sfidare).

Afectarea vieții sociale


Toate fobiile sunt într-o anumită măsură invalidante, de la fobia socială care îl transformă pe individ într-un
auto-exclus, la fobiile specifice care îi pot afecta anumite activități. Fobia apărută în copilărie își va pune
amprenta asupra creșterii, dezvoltării și maturizării personalității individului.
Fobia socială afectează indivizii în plan sexual, în special bărbații. În rândul persoanelor care au fobii s-a constatat
un nivel ridicat de consum de alcool și droguri. Cei mai mulți dintre fobicii care utilizează alcool și droguri fac
aceasta pentru a reduce anxietatea și teama. Prezența fobiilor sociale este asociată cu dificultăți la locul de
muncă, absenteism, scăderea eficienței și productivității, concediere frecventă de la locul de muncă, creșterea
șomajului, dependența financiară.

Clasificarea fobiilor - Mitrofan

I. După cauze: fobii învățate (prin observarea altor persoane și introiectarea patternului comportamental);
fobii dobândite prin expunerea directă la situația fobică; fobii asociate ca simptom al altor tulburări psihice (în
tulburarea obsesiv-compulsivă, sau dismorfofobia în schizofrenie); fobii derivate din prejudecăți, stereotipuri,
mentalități (transfobia, homofobia, xenofobia).
II. După obiect/situația anxiogenă: animale, păsări, insecte; diferite obiecte (ace, bolduri, oglinzi); entități
paranormale (fantome); entități biologice (viruși); spațiu, timp și sunet (claustrofobia, agorafobia, cronofobia);
elemente naturale (plante, păduri, apă, foc, înălțimi, prăpăstii, tunete, lună); gânduri și superstiții (numărul 666,
vineri 13), interpersonale/sociale (sociofobia, gerontofobia).

Clasificarea fobiilor - Mitrofan


III. După nivelul de invalidare psiho-comportamentală a individului:
1. intim: teama de a nu fi murdar, fobia de sex, de sărut, de atingere;
2. interpersonal: teama de a nu răspândi mirosuri neplăcute, teama de socrii, teama de femei frumoase,
de a se îndrăgosti, de căsătorie.
3. socio-profesional: teama de eșec, de a vorbi în public, de muncă, de mulțimi, de noutate.
În timp ce unele fobii afectează întreg spectrul psiho-comportamental al persoanei (agorafobia, sociofobia),
altele sunt în mai mică măsură generatoare de spaimă și invalidare (de exemplu, teama de blănuri sau de statui).

Sociofobia
Este teama de societate sau de oameni în general. Frica extremă de a interacționa cu ceilalți, de a te simți
evaluat, criticat, stânjenit în public. Comportamentele pot varia de la a nu se putea exprima în public, a nu mânca
în public, a nu folosi toalete până la a nu interacționa cu nimeni în plan social.
Simptome asociate: palpitații, paloarea feței și răcirea extremităților, ritm respirator accelerat, tensiunea
mușchilor care duce la tremor, rigiditatea faciesului, transpirație, nevoia de a micționa, crampe intestinale,
vomă, dificultăți de vorbire, percepția obturată, vigilență crescută, piloerecție, roșeața gâtului, feței, urechilor,
pieptului.

Sociofobia
Sociofobii se tem de propriile lor reacții și prin urmare vor avea tendința să evite restaurantele, băncile, ghișeele
publice. Ei evită privirea în ochi, păstrează o distanță foarte mare față de interlocutor, se tem să meargă la
petreceri dacă vor veni personae pe care nu le cunosc.
Cei care suferă de fobii au o structură de tip introvertit și suferă de timiditate excesivă. Mulți agorafobi prezintă
și simptomele sociofobiei, dar nu și invers. Individul încearcă să mascheze manifestările fricii purtând ochelari
fumurii, pălării.
Unii sociofobi utilizează alcoolul, medicamente sau droguri ca inhibitori ai sistemului nervos supraexcitat,
reducând palpitațiile și tremorul mâinilor.

Sociofobia
Situații specifice în care se manifestă comportamentul sociofobilor:
a) dificultatea de a intra într-un rol social (a exprima punctul de vedere, a se integra în instituții formale, a
face prezentări sau comunicări);
b) integrarea într-un grup social și participarea la activitățile acestuia (apare marginalizarea, excluderea și
izolarea);
c) străinii, cei nefamiliari reprezintă o sursă de amenințare și sunt evitați;
d) se simt securizați în relațiile în care afecțiunea este reciprocă, devin mai spontani și mai puțin anxioși.
Sociofobia își are originea într-un eveniment traumatizant cu semnificație, care a survenit în sfera socială în
copilărie sau adolescență.

Tulburările disociative

Tulburarea disociativă de identitate


Caracteristica fundamentală a tulburării disociative de identitate constă în prezența a două sau mai multe stări
de personalitate distincte sau trăirea unei experiențe de posedare. Atunci când presiunea psiho-socială este
severă și/sau prelungită pot apărea perioade îndelungate de fragmentare a identității.
Persoanele descriu sentimentul că devin brusc observatorii depersonalizați ai „propriului" discurs și ai acțiunilor
lor, pe care se simt neputincioși să le întrerupă (sentimentul sinelui). Acești indivizi raportează percepția unor
voci (voce de copil; plâns; vocea unei entități spirituale). Perturbările conștiinței de sine și pierderea conștiinței
de acțiune pot fi însoțite de sentimentul că aceste atitudini, emoții și comportamente „nu sunt ale mele”.
Amnezia disociativă
Amnezia disociativă se manifestă în principal în trei moduri:
1. sub formă de lacune de memorie în rememorarea evenimentelor de viață din trecutul îndepărtat (e.g.,
perioade din copilărie sau adolescență; unele evenimente de viață importante);
2. lapsusuri în memoria de lucru (e.g., legate de cele întâmplate pe parcursul zilei respective, sau cu privire
la abilități de bază cum ar fi utilizarea calculatorului, cititul, șofatul); și
3. descoperirea unor dovezi cu privire la acțiunile și sarcinile zilnice pe care nu-și amintesc să le fi îndeplinit
(e.g., descoperirea inexplicabilă a unor obiecte în sacoșele de cumpărături; descoperirea unor leziuni).

Amnezia localizată, incapacitatea de a rememora evenimentele desfășurate pe parcursul unei perioade


circumscrise de timp, este forma cea mai frecventă de amnezie disociativă. Amnezia localizată poate fi mai
extinsă decât amnezia pentru un eveniment traumatic unic. În amnezia selectivă, pacientul își reamintește o
parte dar nu toate evenimentele petrecute într-o perioada delimitată de timp.
Amnezia generalizată, pierderea completă a amintirilor despre istoricul propriei vieți, este rară. Persoanele cu
amnezie generalizată își pot uita identitatea personală. Unii își pierd cunoștințele dobândite anterior despre
lume şi nu mai pot accesa niciodată unele abilități binecunoscute (i.e., cunoștințe procedurale). Amnezia
generalizată are un debut acut, cu starea de perplexitate, dezorientarea și rătăcirea fără scop.

Frecvent, indivizii cu amnezie disociativă nu sunt conștienți (sau sunt doar parțial conștienți) de tulburările lor
mnezice. Mulți dintre ei, în special cei cu amnezie localizată, minimizează importanța pierderii de memorie și se
simt derutați atunci când sunt obligați să își amintească.
În cadrul amneziei sistematizate, individul își pierde amintirile legate de o categorie specifică de informații (e.g.,
toate amintirile legate de propria familie, de o persoană anume sau de un abuz sexual suferit în copilărie).
În amnezia continuă, individul uită fiecare eveniment nou pe măsură ce se produce.

Fuga disociativă
Fuga disociativă, în urma căreia persoana descoperă că a realizat călătorii disociative, este un eveniment
frecvent. Astfel, persoanele cu tulburare disociativă de identitate declară adesea că au fost surprinși să se afle
pe plajă, la lucru, într-un club de noapte sau într-o zonă din locuință fără să-și amintească cum au ajuns acolo.
Amnezia, în cazul persoanelor cu această afecțiune, nu este limitată la evenimente stresante sau traumatice;
deseori, acestea nu-și pot aminti nici evenimentele zilnice.

Tulburarea de depersonalizare / derealizare


Depersonalizare: Sentimentul de irealitate, detașare sau de a fi observatorul exterior al propriilor gânduri,
sentimente, senzații, corp sau acțiuni (e.g., alterări ale percepției, sentimentul distorsiunii timpului, sentimentul
irealității sau absenței sinelui, indiferență emoțională și/sau fizică).
Derealizare: Sentimentul de irealitate sau detașare de mediul înconjurător (e.g., persoanele sau obiectele sunt
percepute ca ireale, ca într-un vis, neclare, lipsite de viață sau distorsionate).
Pe parcursul experiențelor de depersonalizare sau derealizare, conștientizarea realității rămâne intactă.

Depersonalizarea
Episoadele de depersonalizare sunt caracterizate prin sentimentul de irealitate, de detașare sau de lipsă de
familiaritate față de propriul eu sau față de unele aspecte ale acestuia. Individul se poate simți în totalitate
detașat de propria persoană (e.g., „Sunt nimeni", „Sunt lipsit de sine"). El se poate simți detașat subiectiv de
anumite aspecte ale sinelui, printre care: sentimente (e.g., scăderea intensității emoțiilor), gânduri, întregul corp
sau porțiuni ale acestuia, sau senzații (e.g., tactile, proprioceptive, foame, sete, libido). Individul poate prezenta
și scăderea conștiinței de acțiune (se simte ca un robot, ca un sistem automat; lipsa controlului vorbirii sau
mișcărilor). Sentimentul depersonalizării constă uneori în senzația de fragmentare a sinelui, una din cele două
părți având rol de observator iar cealaltă fiind cea care acționează.

Derealizarea
Episoadele de derealizare se caracterizează prin sentimentul irealității sau al detașării de mediu sau prin lipsa
de familiaritate față de mediu, iar mediul este reprezentat de indivizi, obiecte, sau tot ce îl înconjoară. Individul
se simte ca și cum ar fi în ceață, în vis sau într-un balon, sau ca și cum s-ar interpune un voal sau un perete de
sticlă între el și lumea înconjurătoare. Mediul poate fi perceput ca artificial, lipsit de culoare sau de viață.
Derealizarea este în mod obișnuit însoțită de distorsiuni vizuale subiective precum lipsa de claritate a câmpului
vizual, creșterea acuității perceptive, lărgirea sau îngustarea câmpului vizual, vederea bidimensională sau
aplatizarea vizuală, amplificarea vederii tridimensionale, alterarea distanței sau a mărimii obiectelor (i.e.,
macropsia sau micropsia).

Tulburarea cu simptome somatice


Tablou general
Toate tulburările din acest capitol au o trăsătură comună: caracterul dominant al simptomelor somatice este
asociat cu disconfort și deteriorare semnificativă. Pacienții cu afecțiuni caracterizate prin simptome somatice
semnificative sunt frecvent întâlniți în instituțiile de asistență medicală primară și în alte centre medicale, dar
sunt întâlniți mai rar în spitale de psihiatrie sau în alte centre de sănătate mintală.
O caracteristică distinctivă a multor indivizi cu tulburare cu simptome somatice nu este simptomul somatic per
se, ci modul în care le prezintă și le interpretează.

Tulburarea cu simptome somatice


Persoanele cu tulburare cu simptome somatice prezintă de obicei numeroase simptome somatice neplăcute sau
care determină o perturbare semnificativă a activității cotidiene, deși uneori este prezent un singur simptom
sever, cel mai adesea durerea. Simptomele pot fi specifice (e.g. durere localizată) sau relativ nespecifice (e.g.
fatigabilitate).
Simptomele reprezintă uneori senzații corporale normale sau disconfort care nu indică de obicei o boală gravă.
Simptomele somatice fără explicație medicală evidentă nu sunt suficiente pentru diagnostic. Suferința
individului este reală, indiferent dacă este sau nu explicată medical, iar simptomele pot fi sau nu asociate cu altă
afecțiune medicală.
Îngrijorarea față de boală
Indivizii cu tulburare cu simptome somatice prezintă de regulă o îngrijorare exagerată legată de boală. Ei
consideră că simptomele fizice pe care le prezintă sunt extrem de periculoase, nocive sau îngrijorătoare și
adesea se gândesc la ce este mai rău în legătură cu sănătatea lor. Chiar și atunci când le este dovedit contrariul,
unii pacienții se tem în continuare de severitatea simptomelor lor. În forma severă a tulburării, preocupările
legate de sănătate pot ajunge să domine viața individului și relațiile interpersonale ale acestuia. Indivizii cu
această tulburare prezintă de obicei disconfort legat în principal de simptomele somatice și semnificația lor.
Acești indivizi apelează frecvent la serviciile medicale de sănătate, dar îngrijirile primite au rareori efect privind
atenuarea simptomelor. Ca urmare, individul ajunge să consulte mai mulți doctori, iar orice intervenție pare să
exacerbeze simptomele inițiale.

Tulburarea nosofobică
Cele mai multe persoane cu ipohondrie sunt clasificate acum ca având tulburare cu simptome somatice; totuși,
într-un număr mic de cazuri se aplică diagnosticul de ipohondrie. Tulburarea nosofobică se caracterizează prin
îngrijorarea de a avea sau de a dobândi o afecțiune medicală gravă, nediagnosticată. Simptomele somatice nu
sunt prezente, sau dacă sunt prezente au doar intensitate redusă. În urma unei evaluări complete nu este
identificată nicio afecțiune clinică gravă care să explice îngrijorarea individului. Deși îngrijorarea poate proveni
de la un semn sau o senzație fizică nepatologică, suferința individului nu este generată în primul rând de acuza
fizică în sine, ci de anxietatea privind sensul, semnificația sau cauza simptomului.
Dacă este prezentă o afecțiune medicală cunoscută, anxietatea și îngrijorarea persoanei sunt exagerate și
disproporționate față de severitatea afecțiunii.

Tulburarea nosofobică
Indivizii cu tulburare nosofobică se alarmează ușor în privința bolilor, auzind despre cineva că s-a îmbolnăvit sau
citind o știre legată de sănătate. Îngrijorarea acestora legată de o boală nediagnosticată nu cedează la încercările
de liniștire ale medicului, la aflarea rezultatelor negative ale testelor de diagnostic sau la evoluția benignă. În
general, încercările de liniștire ale medicului și tratamentul simptomatic nu atenuează îngrijorarea individului,
ci pot chiar să o amplifice. Îngrijorarea legată de boală capătă un loc important în viața individului, afectându-i
activitățile zilnice și poate duce chiar la invaliditate. Boala devine un aspect central al identității persoanei și al
imaginii de sine, un subiect frecvent de discuție și o reacție caracteristică la evenimentele stresante din viață.

Tulburarea conversivă
Mulți medici utilizează denumirile alternative de „funcțional" (referindu-se la disfuncția sistemului nervos
central) sau „psihogen” pentru a descrie simptomele tulburării conversive (tulburarea cu simptome funcționale
neurologice). Pot fi prezente unul sau mai multe simptome din categorii diferite. Simptomele motorii cuprind
slăbiciune musculară sau paralizie; mișcări anormale, precum tremor sau mișcări distonice; tulburări de mers; și
poziție anormală a membrelor. Simptomele senzoriale cuprind alterarea, scăderea sau absența sensibilității
cutanate, vizuale sau auditive. Episoade de convulsii generalizate ale membrelor cu alterarea sau pierderea
cunoștinței pot fi asemănătoare cu crizele de epilepsie (psihogene/nonepileptice). Pot apărea episoade de
nonreactivitate asemănătoare cu sincopa sau coma.
Tulburarea dismorfică corporală
Indivizii cu tulburare dismorfică corporală (cunoscută anterior ca dismorfofobie) sunt preocupați de unul sau
mai multe defecte sau imperfecțiuni percepute în aspectul lor fizic, pe care ei îl consideră urât, lipsit de
atractivitate, anormal sau deformat. Defectele percepute nu sunt observabile sau par minore altor persoane.
Preocupările variază de la un aspect „neatrăgător” sau „necorespunzător”, la un aspect „hidos” sau
„monstruos”. Preocupările pot viza una sau mai multe părți ale corpului, cel mai adesea tegumentul (individul
percepe că are acnee, cicatrice, riduri fine sau adânci, paloare), părul sau nasul. Totuși, orice parte a corpului
poate fi obiectul preocupărilor (e.g., ochii, dinții, greutatea, stomacul, sânii, picioarele, dimensiunea sau forma
feței, buzele, bărbia, sprâncenele, organele genitale).

Tulburarea dismorfică corporală


Preocupările sunt intruzive, nedorite, consumatoare de timp (ocupă, în medie, 3-8 ore pe zi) și de obicei dificil
de controlat. Comportamentele repetitive excesive sau actele mentale (e.g„ comparații) sunt realizate ca
răspuns la preocupare. Individul se simte obligat să adopte aceste comportamente, care nu produc plăcere și
pot crește anxietatea și disforia. De obicei, ele sunt consumatoare de timp şi dificil de controlat.
Comportamentele frecvente includ: compararea aspectului propriu cu aspectul celorlalți indivizi; verificarea
repetată a presupuselor defecte în oglinzi sau alte suprafețe reflectante sau examinarea lor directă; îngrijirea
excesivă a părului; camuflajul; nevoia de primi asigurări repetate din partea celorlalți privind aspectul
presupuselor defecte; atingerea zonelor considerate neplăcute pentru a le verifica; practicarea de exerciții fizice
în exces sau ridicarea de greutăți; proceduri cosmetice.

Tulburarea dismorfică corporală


Preocuparea trebuie să provoace disconfort semnificativ clinic sau afectare în domeniul social, profesional sau
în alte domenii importante de funcționare; ele obicei sunt prezente ambele. Tulburarea dismorfică corporală
trebuie să diferențiată de tulburările comportamentului alimentar. Conștientizarea convingerilor din tulburarea
dismorfică corporală poate varia de la bună, la absentă/delirantă (i.e., convingeri delirante ce constau în,
convingerea fermă că viziunea sa asupra aspectului propriu este corectă și nedistorsionată). În medie, gradul de
conștientizare este redus; cel puțin o treime din indivizi au în mod curent convingeri delirante în cadrul tulburării
dismorfice corporale. Indivizii cu tulburare dismorfică corporală delirantă tind să prezinte o morbiditate crescută
(e.g., risc suicidar).

Alcoolismul
Sevrajul
Tulburarea consumului de alcool este definită printr-o combinație de simptome comportamentale și fizice care
cuprind sevrajul, toleranța și dorința intensă (craving). Sevrajul la alcool se caracterizează prin simptome de
sevraj care se dezvoltă în decurs de aproximativ 4-12 ore după reducerea consumului care urmează unei ingestii
prelungite, masive de alcool. Deoarece sevrajul la alcool poate fi neplăcut și intens, indivizii continuă frecvent
consumul de alcool în ciuda consecințelor nefavorabile, pentru a evita sau reduce simptomele sevrajului. Unele
simptome de sevraj pot persista la un nivel redus timp de mai multe luni și pot contribui la recădere. Indivizii cu
tulburare a consumului de alcool vor aloca perioade lungi de timp pentru a procura și consuma băuturi alcoolice.
Nevoia intensă de alcool
Nevoia intensă (craving) este indicată de dorința puternică de a bea, individului fiindu-i dificil să se gândească la
orice altceva, și care conduce deseori la reluarea consumului. Performanțele școlare sau cele profesionale sunt
de asemenea afectate din cauza efectelor consumului prelungit, sau ca urmare a intoxicației la școală sau la
locul de muncă; îngrijirea copilului și responsabilitățile casnice pot ajunge să fie neglijate; individul poate lipsi
de la școală sau serviciu din cauza alcoolului. Individul consumă alcool în situații cu risc pentru vătămare fizică.
Indivizii cu tulburare a consumului de alcool continuă să consume alcool deși sunt conștienți că are consecințe
nefaste în plan fizic (e.g., episoade scurte de amnezie, afecțiuni hepatice), psihologic (e.g., depresie), social și
interpersonal (certuri, abuz).

Consecințe funcționale
Criteriile de diagnostic ale tulburării consumului de alcool reflectă ariile principale de funcționare care sunt cel
mai frecvent afectate. Acestea includ conducerea și manevrarea utilajelor, școala și serviciul, relațiile
interpersonale și comunicarea, și starea de sănătate. Tulburarea consumului de alcool determină o creștere
semnificativă a riscului de accidente, violență și suicid. Se estimează că alcoolul este răspunzător pentru mai
mult de 55% din accidentele rutiere fatale. Tulburarea severă a consumului de alcool, în special la indivizii cu
tulburare de personalitate antisocială, este responsabilă pentru comiterea actelor criminale, inclusiv homicid.
Consumul problematic sever de alcool contribuie de asemenea la stare de dezinhibiție și la sentimentele de
tristețe și iritabilitate, premergătoare tentativelor de suicid și suicidului reușit.

Orientări și metode în psihoterapie


Procesul psihodinamic - Tehnici și proceduri utilizate
Terapiile psihodinamice sunt centrate pe aducerea la nivelul conștiinței a motivațiilor inconștiente care produc
comportamente dezadaptative și pe întărirea Eului clientului. Psihoterapia psihodinamică se bazează pe
descoperirea cauzelor simptomului pe insight asupra cauzelor comportamentelor și mai puțin pe
comportamentul în sine.
Metoda asociațiilor libere: conținuturile reprimate ale inconștientului vor ieși la iveală, eliberând persoana de
efectele lor. Atitudinea terapeutului este de „ecran alb” și de neutralitate binevoitoare.
Analiza viselor se face conform aceluiași principiu al asociațiilor libere. Fiecare individ visează după un cod
specific al personalității lui.
Procesul psihodinamic - Tehnici și proceduri utilizate
Analiza acțiunilor clientului: comportamentul verbal și non verbal pot furniza elemente importante pentru
procesul psihoterapiei.
Interpretarea analitică reprezintă o explicație cu sens dată materialului produs de client în cursul asociațiilor
libere și a analizei viselor.
Analiza rezistențelor. Rezistențele reprezintă orice fapt care interferă cu dezvoltarea normală a ședințelor. Ele
sunt mecanisme prin care prin care persoana se apără de anxietatea inerentă aducerii în conștient a unor motive
și conflicte inconștiente.

Procesul psihodinamic - Tehnici și proceduri utilizate


Analiza transferului. Transferul reprezintă un mecanism prin care raportarea la o altă persoană nu are legătură
cu ceea ce este ea în realitate, și are un caracter irațional și proiectiv. Analiza acestora reacții poate conduce la
descoperirea unor experiențe din copilăria clientului, experiențe care au generat aceste tendințe, precum și la
cunoașterea motivațiilor inconștiente.
Contratransferul. Consilierul poate răspunde emoțional la solicitările clientului; el trebuie să își controleze
sentimentele și atitudinile față de client, pentru a nu cădea în capcana contratransferului.

Abordările umaniste - experiențiale și holiste


Metode clasice:
● Gestalt - Perls;
● Psihoterapia centrată pe persoană - Rogers;
● Psihodrama clasică - Moreno;

Metode moderne:
● Analiza existențială - Frankl, May;
● Analiza tranzacțională - Berne;
● Analiza bioenergetică - Reich;
Metode postmoderne: NLP, terapiile transpersonale, terapia experiențială a unificării
- bazată pe meditație creativă și restructurativă (Iolanda Mitrofan).

Abordarea existențială - Dimensiunile de bază


Ludwig Biswanger, Rollo May, Medard Boss, Viktor Frankl.
1. Capacitatea omului de a fi conștient și de a lua decizii.
2. Libertatea și responsabilitatea, reprezintă condiții ale schimbării.
3. Străduința pentru construirea identității și a relațiilor cu alții, presupune: curajulde a fi autentic,
experiența singurătății, relaționarea cu ceilalți.
4. Căutarea înțelesului vieții este corelată cu: debarasarea de valorile introiectate, conștientizarea că
ființarea nu are un înțeles în sine, căutarea unui nou înțeles.
5. Anxietatea ca condiție a vieții.
6. Confruntarea cu moartea.

Abordarea existențială - Tehnici utilizate


● Tehnica fanteziei ghidate;
● Tehnici dramatice;
● Fantezia și reveria;
● Reveria;
● Relaxarea musculară;
● Tehnici de concentrare a atenției;
● Tehnici de educare a voinței;
● Analiza viselor;
● Experimentarea imaginativă a propriei morți.

Consilierea centrată pe persoană - Rogers


O persoană autoactualizată are următoarele caracteristici: percepția corectă a realității; acceptare a Eului, a
celorlalți și a naturii umane; spontaneitate și centrare pe problemă; detașare; independență de cultură și mediu;
prospețime continuă a aprecierii; orizonturi nelimitate; sentimentul social; relații sociale profunde, dar
selective; certitudine etică; simț al umorului fără ostilitate; spirit creator.
Pentru ca Eul să corespundă realității, persoana trebuie să dispună de libertate experiențială, libertatea de a-și
recunoaște propriile simțiri și gânduri, fără distorsiuni sau cenzurări. Contactul cu sine înseamnă restabilirea
unității Eului.
Consilierul trebuie să aibă convingeri și atitudini de încredere în capacitatea de dezvoltare a ființei umane.

Consilierea centrată pe persoană - Tehnici și proceduri


1. Ascultarea reflectivă (activă): reflectare de tip ecou, reflectarea ca reformulare, parafrazarea, reflectarea
sentimentelor (cea mai profundă formă de reflectare, înțelegerea dimensiunii emoționale a mesajului).
2. Amplificarea.
3. Tehnicile de deschidere („așadar tu...”).
4. Focalizarea dialogului în prezent.
Un punct nodal îl reprezintă relația consilier-client, bazată pe încredere și acceptare necondiționată a clientului.
Responsabilitatea evoluției clientului îi revine acestuia în cea mai mare măsură. Se accentuează nevoile de
autocunoaștere, de întărire a Eului, de dezvoltare personală.

Psihoterapia Gestalt - Frederick Perls


Abordarea gestalt este una holistă, ce pune accent pe faptul că fiecare element al structurii personalității este
conectat cu întregul. Terapeutul este centrat pe contactul cu realitatea, pe conștiința lui „aici și acum”, pe cum
se simte, gândește și trăiește prezentul, și foarte puțin pe „de ce”-ul din spatele acestuia.
Principalele rezistențe la contactul cu prezentul sunt:
1. Introiecția: asumarea nediscriminatorie a valorilor altor indivizi;
2. Proiecția: atribuirea altora de gânduri, sentimente, dorințe proprii;
3. Retroflecția: reținerea acțiunii și deturnarea acesteia spre interior;
4. Confluența: absența graniței dintre sine și mediu;
5. Deflecția: evitarea contactului sau rigiditatea contactului.

Psihoterapia Gestalt - Ciclul experienței gestalt


Nevoia personală (fiziologică sau psihică) → Simțirea și conștientizarea stării de tensiune → Adunarea resurselor
și acțiunea → Contactul cu obiectul nevoii, care poate satisface nevoia persoanei → Retragerea, reorientarea
interesului.
Atunci când o nevoie este activată, persoana se orientează către ceva specific din mediu care să îi satisfacă
nevoia, adică avem detașarea unei figuri în fondul perceptiv al persoanei. Pe măsură ce nevoia este îndeplinită,
figura își pierde din pregnanță, lăsând loc alteia care corespunde altei necesități. La persoana normală există o
mobilitate a figurilor și o legătură unitară între figură și fond. La persoana bolnavă, fondul și figura sunt rupte,
unde obiectul realizării nevoilor nu are legătură cu realitatea sau persoana nu-și orientează scopurile spre ceva
anume din realitate.

Psihoterapia Gestalt - Tehnici și proceduri


1. Tehnici de conștientizare corporală.
2. Tehnici de conștientizare afectivă și relațională: tehnica reprezentării spațiului personal, tehnica zidului,
tehnica cubului, tehnica peșterii, tehnica „rămâi în starea respectivă”, tehnica scenarizării, tehnica amplificării
și diminuării.
3. Tehnici de conștientizare și restructurare cognitivă: tehnica fanteziei ghidate, tehnica reconversiei
gestaltiste, tehnici de diminuare și integrare, tehnica metapozițiilor, tehnica scaunului gol.
4. Lucrul cu visul.

Abordarea tranzacțională - Eric Berne


Stările Eului:
● Eul Copil (liber sau adaptat);
● Eul Părinte (critic sau afectuos);
● Eul Adult.
Egograma = reprezentarea grafică a cantității de energie pe care o conține o stare a Eului.
Scenariul de viață = modalitatea de a structura realitatea prin atribuirea de roluri pentru sine și pentru ceilalți.

Abordarea tranzacțională - Cele 4 scenarii existențiale


Eu sunt OK, tu ești OK: scenariul sănătos.
Eu sunt OK, tu nu ești OK: scenariul paranoid.
Eu nu sunt OK, tu ești OK: scenariul depresiv.
Eu nu sunt OK, tu nu ești OK: scenariul de inutilitate.
Tranzacțiile = unități de comunicare interpersonală, stimulări și răspunsuri între stadiile Eului aparținând a două
persoane. Când doi oameni comunică, tranzacțiile pot fi: complementare (paralele), încrucișate (răspunsul nu
vine de la starea Eului căreia s-a adresat), ulterioare (un mesaj explicit și un mesaj ascuns). Jocurile psihologice
sunt mecanisme defensive, reactivări ale strategiilor folosite în copilărie. Oamenii joacă unul dintre aceste trei
roluri: persecutor, salvator sau victimă.

Psihodrama clasică - Moreno


Psihodrama este un model de consiliere/terapie de grup în care, cu ajutorul jocului de rol, sunt explorate atât
conținuturile vieții psihice, cât și comportamentul persoanei în diferite situații problematice.
Spontaneitatea = adaptarea promptă atât la nevoile interioare, cât și la cerințele realității; este strâns legată de
creativitate.
Întâlnirea = autenticitatea relației dintre persoane.
Ședința de psihodramă are 3 momente: încălzirea, reprezentarea scenică și discuția finală. Rolurile sunt
delimitate ca: protagonistul, Eul auxiliar, conducătorul grupului și auditoriul. Tehnici de psihodramă sunt:
inversiunea de rol, dublul și oglinda.

Abordarea comportamentală clasică


● Tehnica stingerii comportamentelor nedorite;
● Tehnica desensibilizării sistematice: în situații anxiogene;
● Tehnica aversivă: în cazul dependențelor;
● Tehnica modelării: învățarea de comportamente dezirabile;
● Tehnica asertivă: exprimarea deschisă și adecvată a gândurilor și emoțiilor;
● Tehnica Premark: consilierea copiilor, depresii și autism;
● Tehnica contractului: consilierea cuplului și adolescentului;
● Tehnica amorsajului: accelerarea comportamentului dorit;
● Tehnica sațierii: reducerea comportamentului prin exagerare;
● Tehnica paradoxală: amplificarea frecvenței comportamentului nedorit.

Abordarea cognitiv-comportamentală
1. Metode de identificare a gândurilor negative: discutarea experiențelor stresante, retrăirea
evenimentelor anxiogene în plan imaginativ, analiza gândurilor asociate modificărilor de dispoziție în cadrul
ședinței de consiliere.
2. Metode de modificare a gândurilor negative și comportamentelor aferente: explicarea relației dintre
gândire, afectivitate și comportament; informarea clientului despre mecanismele anxietății; distragerea
clientului de la gândurile negative, prin implicarea în diverse activități; programarea activităților; explicarea unui
principii de planificare riguroasă a timpului; verificarea veridicității gândurilor negative automate asociate unor
situații.

Abordarea rațional-emotivă - Albert Ellis


Operează cu paradigma ABC (A = evenimente; B = gânduri iraționale; C = emoțiile generate de ceea ce gândește
persoana). Metode utilizate:
● studierea materialelor privind modul în care oamenii se perturbă prin intermediul gândirii;
● identificarea situațiilor stresante și analiza gândurilor și emoțiilor;
● efectuarea unor sarcini cu caracter imploziv;
● separarea stărilor afective raționale (frică, tristețe, frustrare) de cele iraționale (panică, depresie);
● umorul, jocul de rol, imageria dirijată.

Psihoterapiile de familie
Terapia de familie - Murray Bowen
Cel mai utilizat instrument este genograma. Are 8 concepte interconectate:
1. Diferențierea Sinelui = gradul de autonomie al individului;
2. Sistemul emoțional familial nuclear = modalitățile de relaționare emoțională;
3. Triangulare = triadele emoționale ale copiilor cu părinții;
4. Procesul proiectiv al familiei = transmiterea nivelului de diferențiere de la părinți la copii;
5. Distanțarea emoțională = modalitate de scădere a anxietății în familia fuzională;
6. Transmiterea multigenerațională a modalităților dezadaptative;
7. Poziția de frate sau soră;
8. Regresia socială = interacțiunile familiale pot fi observate la nivel social.

Terapia structurală de familie - S. Minuchin


Structura familiei = totalitatea pattern-urilor de interacțiune între membrii; Subsisteme familiale = fiecare
individ, diadă maritală, adulții, frații etc.
Granițele interpersonale separă aceste subsisteme și reglează schimburile; Ierarhia ne arată cine are puterea
deciziei în familiei.
Procesul terapiei depinde de înțelegerea elementelor de mai sus.

Terapia experiențială a comunicării - Virginia Satir


Criteriile pentru a stabili dacă o familie este sănătoasă:
● comunicarea congruentă;
● reguli flexibile, în funcție de situație;
● roluri clare și relații satisfăcătoare cu exteriorul.
Rolul terapiei este schimbarea pattern-urilor de comunicare ineficiente în familie. Stilurile de comunicare
ineficiente sunt:
● concilierea;
● dezaprobarea;
● comunicarea fără emoții;

● distragerea.

Terapia strategică de familie - Haley și Madanes


Tehnici utilizate de consilieri:
● paradoxul;
● reîncadrarea = schimbarea perspectivei asupra problemei;
● prescrierea simptomului = clientul este încurajat să continue în mod controlat comportamentul simptomatic;
● sarcinile metaforice = se acționează asupra problemei într-o manieră simbolică.

Terapia sistemică de familie (TSF)


Trei principii folosite în lucrul terapeutic: formularea ipotezelor, neutralitatea (terapeutul este liber de
prejudecăți și este la o distanță psihologică egală de fiecare membru al familiei), circularitatea (centrarea pe
relațiile în interiorul familiei).
● Tehnica întrebărilor circulare;
● Utilizarea conotației pozitive a motivelor, prin reformulare;
● Prescrierea simptomului (tehnică paradoxală);
● Mesaje diferite din echipa terapeutică (tehnică de diversiune);
● Ritualurile și ceremoniile (prescrierea unor comportamente);
● Prescrierile invariante (pentru copiii schizofrenici sau anorexici);
● Părinții co-terapeuți.

Terapia narativă de familie - White și Epson


Tehnica de bază este externalizarea, ca răspuns la interiorizarea problemei (simptomul). Externalizarea îi ajută
pe clienți să perceapă anumite părți ale Eului care nu sunt contaminate de simptom, ceea ce conduce la o nouă
viziune asupra propriei persoane, ca fiind liberă și responsabilă de alegerile pe care le face.
Consilierul ajută clienții să construiască o poveste alternativă despre ei înșiși, care este derivată din propria
experiență de viață și care uneori nu se potrivește cu povestea impusă de societate. Persoana nu se identifică
niciodată cu problema, pentru că problema are propria sa identitate.

Psihologia muncii și organizațională

Recrutare și selecție
Etapele procesului de recrutare și selecție
1. Identificarea nevoii de personal
2. Stabilirea responsabilităților postului
3. Identificarea criteriilor de selecție
4. Promovarea anunțului publicitar de angajare
5. Selectarea CV-urilor
6. Interviuri preliminare
7. Testarea profesională și personală
8. Decizia de angajare, verificarea referințelor
9. Integrarea în organizație

Identificarea nevoii de personal


Criteriile profesionale (pentru unele posturi sunt necesare persoane care știu să execute anumite acțiuni la un
nivel ridicat de performanță): experiența generală în muncă; experiența în vânzări sau în lucrul cu produse
similare; performanțe deosebite.
Criteriile personale (anumite caracteristici pe care o persoană trebuie să le dețină pentru a putea realiza
performanțe în calitatea sa de ocupat al postului): capacitate de comunicare și negociere; deschidere și
flexibilitate; capacități analitice; punctualitate; perseverența; gândire pozitivă, dinamism, încredere în sine.
Criterii organizaționale (cer ca individul să se încadreze cât mai bine în cultura firmei): potrivirea cu postul,
însușirea unor caracteristici promovate de crezul firmei, potrivirea la nivel salarial cu postul.

Promovarea anunțului de angajare


1. Anunțarea postului în sistemul intern: recrutarea internă este mai puțin costisitoare, se va crea un sistem
care să fie cunoscut de toți angajații și la care aceștia să poată apela pentru a se informa.
2. Anunțarea postului în sistemul extern: anunțuri publicitare de angajare în presă; anunțuri publicitare de
angajare afișate pe site-ul companiei; baza de date formată cu prilejul altor recrutări; universități și târguri de
joburi; firme specializate care se ocupă de recrutare; târguri de locuri de muncă sau colaborarea cu instituții ale
statului.

Anunțul publicitar de angajare


Numele firmei și profilul acesteia;
Responsabilitățile postului;
O listă cu atributele personale și profesionale necesare pentru buna performare a postului;
Avantajele oferite de companie ocupantului postului;
Modul de contactare a companiei angajatoare.

Plan scurt de interviu


1. Aspecte profesionale: responsabilitățile anterioare, dificultăți apărute și rezolvarea lor;
2. Comunicare și interacțiune: modalitățile folosite pentru rezolvarea unui conflict;
3. Caracteristici personale;
4. Acțiuni în calitate de manager (funcții de conducere): acțiunile candidatului în prezent și în viitor;
5. Acțiuni care să indice orientarea spre client (posturi de interacțiune).

Planul de interviu în șapte puncte – Alec Rodger


1. Aspecte fizice (sănătatea, forța fizică, energia, aspectul extern, defecte care împiedică realizarea muncii,
agreabilitate generală);
2. Educație și experiență (tipul educației, experiența în muncă, performanțe);
3. Inteligență generală;
4. Aptitudini speciale (forme de raționament, aptitudini mecanice, dexteritate, utilizarea facilă a unui
vocabular complex, talent la desen);
5. Interese (intelectuale, practice, sociale, artistice);
6. Dispoziție generală (influența asupra altor persoane, stabilitate sau dependență, încredere în forțele
proprii);
7. Circumstanțe (integrarea în familie și comunitate, disponibilitate pentru alte posturi sau ore
suplimentare).
Erori de evitat în timpul interviurilor
● Ierarhia întrebărilor de la simplu la complex
● Nu se va adresa decât o singură întrebare o dată
● Notați informațiile imediat
● Efectuați și analiza postului la pregătirea interviului
● Fără întrebări vagi, ambigue
● Fără generalizări pripite

● Circumspecți în privința aspectelor pozitive insuficient explicate


● Observăm neconcordanțele între aspectele verbale și cele nonverbale
● Nu cereți referințe fără aprobarea candidatului

Interviul structurat
Interviul structurat este acel tip de interviu care se bazează pe analiza sistematică a criteriilor de performanță
ale poziției, care conține întrebări construite logic pornind de la caracteristicile fișelor de post, a evidenței
aptitudinilor, deprinderilor, capacităților și comportamentelor candidaților, evaluarea definită a răspunsurilor
candidaților și evitarea temelor sau întrebărilor din afara obiectivelor de interes ale organizației angajatoare.
Nu conține întrebări care vizează aspecte ale vieții personale a candidaților.

Interviul structurat
Intervievatorii vor construi întrebări și grile standardizate cu evaluare calitativă în trepte (Likert) în vederea
evaluării răspunsurilor candidaților. Acest model de evaluare oferă posibilitatea de a calcula un scor total pentru
fiecare intervievator și un scor brut pentru fiecare candidat. În interviul structurat, întrebările trebuie construite
astfel încât să se facă diferențierea între performanțele înalte și cele scăzute, și trebuie să investigheze
performanțele obținute de candidat prin implicarea sa în sarcina de lucru. Întrebările analizează fiecare criteriu
de performanță înregistrat în fișa postului.

Interviul nestructurat
Este un tip de interviu care nu este planificat și direcționat, nu este controlat de către intervievator și nu are un
format prestabilit. Se va aplica schema dialogului în comunicare, cu precizarea că întrebările nu au obiective
prestabilite, nu au o grilă de evaluare obiectivă și presupun flexibilitate în comunicare atât din partea
intervievatorului, cât și din partea candidatului.
Avantajul acestui tip de interviu este că un candidat poate da răspunsuri amănunțite, însă dezavantajul este că
același candidat se poate pierde în explicații și detalii, preluând controlul asupra interviului.
Interviul semistructurat
Reprezintă o combinație între interviul structurat și cel nestructurat. Poate fi formula cea mai adecvată pentru
realizarea unui interviu, astfel încât la finalul acestuia să se obțină profilul complet al candidatului cu o puternică
valoare predictivă. Întrebările obiective, cu răspunsuri standardizate, vor alterna cu întrebările cu răspunsuri
libere, unde candidatul se va simți în largul său și va povesti cu detalii anumite întâmplări de la locurile de muncă
anterioare, dar și situații din timpul vieții și anilor de studiu.
Oferă posibilitatea introducerii unor întrebări legate de aspecte, situații, rezolvări de probleme, și depășirea
unor riscuri din timpul vieții candidatului.

Interviul comportamental și situational


Interviul comportamental se bazează pe evidențierea comportamentului la locurile de muncă anterioare, dar și
pe felul în care candidatul își exprimă modul de abordare a sarcinilor, activităților, relațiilor de comunicare la
noul loc de muncă. Acest tip de interviu poate să fie structurat, nestructurat sau semistructurat.
Interviul situațional poate să fi de două feluri: cu variante multiple de răspunsuri sau cu răspunsuri deschise. În
primul caz interviul este foarte bine structurat, atât din punct de vedere al întrebărilor, cât și din punct de vedere
al evaluării răspunsurilor. În al doilea caz interviul permite un grad crescut de subiectivitate, deoarece nu există
grile de evaluare cu răspunsuri standardizate.

Interviul biografic și interviul bazat pe competențe


Interviul biografic se prezintă sub forma unei explorări semistructurate și cronologice a experiențelor din
trecutul candidatului. Intervievatorul pornește de la premisa că un comportament anterior al candidatului are
o valoare predictivă asupra comportamentelor viitoare. Obiectivele interviului biografic sunt centrate pe
aspectele și particularități ale experiențelor din trecutul candidatului de la fostele locuri de muncă și pe
strategiile de educație, relațiile cu familia, prietenii și colegii.
Interviul bazat pe competențe poate explora următoarele competențe: lucrul în echipă; capacitatea de
planificare; capacitatea de abordare a schimbării; automotivarea; abilități de prezentare; serviciile oferite
clienților; soluționarea problemelor.

Interviul stresant
Interviul stresant sau „sub presiune” presupune o serie de întrebări directe și provocatoare ce vor crea
disconfort candidatului, atitudini defensive, justificative. În acest caz, intervievatorul va interpreta rolul unei
persoane agresive, nervoase, nemulțumite de răspunsurile primite, interviul fiind centrat pe analiza
comportamentului produs de candidați ca urmare a acestui tip de interacțiune. Scopul interviului sub presiune
este de a selecta persoane pentru posturi ce presupun activitatea în condiții majore de stres și o personalitate
care poate face față cu succes acestor provocări.

Formele interviului
Interviu realizat în organizația angajatoare, de tipul „față în față”: necesită costuri ridicate atât cu selecția,
evaluarea și formarea continuă a echipei de intervievare, dar și cu recrutarea și selecția candidaților, precum și
cu realizarea interviului de selecție. Permite contactul vizual între candidat și intervievator; transmiterea
informației atât la nivel verbal cât și nonverbal; posibilitatea de a înregistra interviul cu acordul părților și de a
realiza o analiză a diferitelor aspectele relevante.
Interviul realizat pentru un centru de evaluare, „față în față” permite realizarea unor profiluri psihologice
complete și reale, dar are costuri mult mai reduse decât varianta realizării la sediul firmei.

Formele interviului

Interviul de tip panel: la realizarea lui participă un grup de 2-3 intervievatori, nu doar unul singur. Poate fi
situațional, comportamental, structurat, liber. Se poate calcula coeficientul de corelație interevaluator, pentru
a dovedi obiectivitatea evaluării răspunsurilor. Întrebările sunt discutate între evaluatori și se decide
introducerea lor în grila de interviu.
● Interviul la telefon
● Video-interviul
● Interviul computerizat
● Interviul realizat în scris

Analiza muncii
Analiza muncii reprezintă un proces sistematic de determinare a deprinderilor, responsabilităților și
cunoștințelor solicitate în prestarea unei activități specifice unui loc de muncă în organizație. Analiza muncii
beneficiază de un evantai larg de metode de investigare, iar precizia utilizării acestora depinde de o multitudine
de activități de personal. Analiza muncii este utilizată în vederea proiectării fișei postului de muncă, ce cuprinde
două elemente fundamentale:
● Descrierea activității de muncă: descrierea sarcinilor de muncă, îndatoririlor și responsabilităților pretinse de
postul de muncă;
● Calificarea minimă necesară, particularitățile psihice implicate în prestarea activităților solicitate.

Schema unei fișe de post

Denumirea postului de muncă Poziția în COR


Obiective specifice ale activității

Integrarea în structura organizatorică Poziția postului în cadrul structurii organizaționale


(postul imediat superior, postul imediat inferior,
subordonări)

Relațiile de muncă Ierarhice


Funcționale
De reprezentare
Competențele postului de muncă Cunoștințe în legătură cu domeniul
Cunoștințe privind modul de execuție a sarcinilor
Experiența
Cunoștințe legate de folosirea accesoriilor

Contextul muncii ● Relații interpersonale (comunicarea, relații de


rol,
responsabilitatea pentru alții, contacte conflictuale)
● Condițiile fizice ale muncii (postul de muncă,
condițiile de mediu,
solicitările postului)
● Caracteristicile structurale (criticalitatea
poziției, rutină vs.
provocare, ritmul muncii)
● Cunoștințe
● Deprinderi
● Aptitudini generale și specifice
● Personalitate (trăsături necesare activității)
● Interese generale și specifice
● Stiluri de muncă
● Valori

Salariul și condiții de promovare

Analiza muncii centrată pe postul de muncă


Analiza muncii orientată pe postul de muncă este o activitate de colectare de informații cu privire la natura
responsabilităților, sarcinilor, a activități. Se pot identifica trei elemente fundamentale:
● obiectivele de îndeplinit în condiții determinate;
● activitatea de muncă sau ceea ce face operatorul pentru realizarea sarcinii prescrise de proiectant;
● consecințele activității care se referă la condițiile externe.
Cel care îndeplinește sarcină prescrisă așteaptă o anumită activitate de la un deținător al unui post de muncă,
un anumit rezultat din partea celui care execută.

Analiza muncii centrată pe postul de muncă


Pentru realizarea unei analize a sarcinilor de muncă au fost menționați șase pași:
1. Colectarea și analiza documentelor privitoare la postul de muncă analizat (manuale de instrucțiuni, fișe
tehnice);
2. Intervievarea managerilor avizați despre specificul postului de muncă respective (obiectivele postului de
muncă și activitățile pe care le presupune);
3. Intervievarea deținătorilor postului de muncă (înregistrarea detaliată a activităților);
4. Observarea deținătorilor postului și a modului cum lucrează;
5. Încercarea de a presta activitatea de muncă impusă de post;
6. Redactarea descrierilor activităților de muncă specifice postului.

Competențele
Competențele sunt seturi de comportamente cu rol instrumental în oferirea rezultatelor dorite. Ele sunt
performanțele solicitate deținătorului postului de muncă. Recrutarea personalului impune din start cunoașterea
de către candidat și de către persoana care face recrutarea a competențelor aferente postului de muncă. Pe
baza acestora vor fi proiectate interviul și examinarea de cunoștințe.
Competențele necesare unei activități de muncă sunt formulate de către proiectant și optimizate de către
angajator. Ele sunt trecute în oferta de recrutare și în fișa postului. Competențele își au dinamica lor, se
perfecționează sau se dezvoltă în timp, însă fișele de post conțin competențe minime pe care le necesită
ocuparea postului de muncă respectiv.

Contextul muncii
Sarcinile aferente unui proces de muncă sunt întotdeauna incluse între un anumit context care presupune
contacte interpersonale, anumite condiții fizice de muncă și particularități structurale ale muncii. Contextul
muncii poate schimba complet solicitările unui loc de muncă, cerințele privind aptitudinile cognitive, fizice sau
unele solicitări pe planul caracteristicilor de personalitate.
Angajații realizează o adaptare la mediul muncii, astfel încât contextul muncii poate fi văzut ca un set de variabile
moderatoare care pot afecta comportamentul operatorului în procesul adaptării. Mediul fizic, structural și social
înglobează contexte în care lucrătorii își desfășoară activitatea, ei reacționează, interacționează și întrețin relații
cu alte persoane.

Analiza muncii orientată pe deținătorul postului


Recrutarea și selecția profesională presupun derularea unor activități specifice care pot avea în vedere două
componente majore: examinarea psihologică și examenul de cunoștințe. Studiul comportamentului de muncă
ne oferă o suită de repere obiective esențiale pentru descifrarea sau analiza muncii și organizarea procesului de
recrutare și selecție de personal. Acest stadiu al analizei se referă direct la psiholog.
Cerințele psihologice ale muncii se referă la cunoștințe, deprinderi, aptitudini și alți indicatori personali sau de
personalitate implicați în practicarea unei profesii.
Această analiză se referă la consemnarea atributelor sau particularităților individuale care trebuie să
caracterizeze deținătorul unui post de muncă.

KSAO
Cunoștințele (knowledge): sunt ceea ce deținătorul unui post de muncă trebuie să știe pentru a se achita de
sarcinile pe care le are.
Deprinderile (skills): se referă la ceea ce o persoană trebuie să facă în postul respectiv de muncă.
Aptitudinile (ability): se referă la capacitatea unei persoane de a fi performantă în realizarea unei sarcini de
muncă, la potențialul de a-și dezvolta unele calități impuse de realizarea unor performanțe și structurarea unor
deprinderi specifice.
Alte particularități individuale (other): include orice particularități de personalitate și interese care nu sunt
cuprinse în celelalte trei componente.

Motivarea organizațională

Teorii motivaționale: Alderfer


Trei tipuri de necesități:
● de existență (similare cu cele fiziologice și de securitate la Maslow);
● relaționale (se direcționează spre comunicarea cu ceilalți, interacțiune și sentimente - similare cu nevoile de
stimă și apartenență la Maslow);
● de creștere / dezvoltare (focalizate pe utilizarea maximală a potențialului individului, dezvoltarea creativă a
unor noi abilități și deprinderi).
În teoria lui Alderfer, nesatisfacerea unei nevoi superioare pentru un angajat va fi un factor motivator pentru
reîntărirea nevoilor de relaționare sau de existență. Există un proces de progresie, dar și unul de regresie prin
satisfacerea unor nevoi.

Teorii motivaționale: Herzberg


Două categorii de factori:
● Factori de menținere sau „igienici”: salariul, statutul deținut, securitatea postului, condițiile de lucru, nivelul
și calitatea controlului, politica și procedurile companiei, relațiile interpersonale. Acești factori nu conduc la
motivare în sine, ci servesc pentru a evita apariția insatisfacției.
● Factori de dezvoltare, care conduc la motivare și satisfacție: natura muncii în sine, realizările, recunoașterea,
responsabilitatea, dezvoltarea personală și avansarea.

Teorii motivaționale: McClelland


Nevoile studiate nu au fost ierarhizate. Oricare dintre acestea poate conduce în condiții potrivite la o
performanță înaltă. Se regăsesc nevoile de:
● Realizare: implicarea în sarcini cu dificultate moderată, responsabilitate personală pentru performanță,
dorința de feedback, tendința de a evita rutina și de a căuta noi moduri de a face lucrurile, nevoia de provocări
și succes;
● Afiliere: tendința persoanelor de a avea inteligență socială, învață repede rețelele sociale și sunt deschise
pentru a comunica frecvent și a evita conflictele;
● Putere: nevoia de a avea influență asupra celorlalți, a se impune într-o poziție de lider.
Teorii motivaționale: J.S. Adams
Teoria echității aduce o determinantă procesuală în studiul motivației. Angajații unei companii își compară
raportul dintre eforturile proprii la locul de muncă (inputuri) și recompensele obținute în urma acestor eforturi,
cu raportul de același tip al unei alte persoane sau grup. O egalitate între aceste raporturi îi oferă angajatului
posibilitatea satisfacției în muncă, iar o inegalitate este aducătoare de insatisfacție și conduce la descurajarea și
demotivarea angajatului. În ambele situații, ea va fi motivată să reducă inechitatea prin mecanisme diverse:
schimbarea rezultatelor, a inputurilor sau prin retragere.

Teorii motivaționale: Gordon, 1983


● Trebuințele fiziologice: plata, pauza de prânz, locuință de serviciu;
● Trebuințe de securitate: planuri de beneficii, de pensie, stabilitate, salariu;
● Trebuințe de afiliere: sporturi în echipă, picnicuri, evenimente sociale, echipele de muncă;
● Trebuințele de stimă: dezvoltarea autonomiei angajaților, responsabilitatea, prestigiu, plata ca simbol de
statut
● Trebuințe de realizare (competență): provocarea oferită de postul ocupat;
● Trebuințele de putere: poziții de conducere, creșterea autorității;
● Trebuințele de autoactualizare: provocări și creșterea gradului de autonomie.

Politica salarială de motivare


Echitatea internă pornește de la un echilibru între performanța angajatului și modul de recompensare oferit de
companie. Factorii pe care se bazează politica salarială:
● experiența;
● educația;
● complexitatea responsabilităților;
● gradul de supervizare necesare;
● gradul de supervizare exercitat;
● capacități fizice necesare;
● capacități mentale necesare;
● condițiile de muncă.

Politica salarială de motivare


Echitatea externă se referă la echilibrarea nivelului salarial din companie cu gradul de salarizare existent pe piața
muncii pentru un post similar, iar salariul stabilit trebuie corelat cu performanța. Lipsa de echitate externă va
conduce la o fluctuație mare de personal și la angajarea de persoane subcalificate.

În stabilirea sistemului de plată se poate ține cont de aceste direcții majore:


● simplitate vs. complexitate (asigură managerilor mai multe opțiuni);
● standardizare vs. diferențiere (adaptarea salariilor la diferențele individuale);
● rigiditate vs. flexibilitate (evitarea conflictelor cu forța de muncă);
● creșterea performanței vs. construirea unei relații colective armonioase.

Politica salarială de motivare


Programul de recompensare trebuie stabilit și comunicat astfel încât acesta sa fie cunoscut și apreciat la justa
lui valoare de către toți angajații. La rândul său, programul de acordare a bonusurilor trebuie să reflecte direcția
pe care organizația s-a înscris și dorește să o urmeze în continuare.
Sistemele de premiere pot influența în mod pozitiv sau negativ șase factori: atracția și retenția în organizație,
motivația, dezvoltarea abilitaților, cultura organizațională, reîntărirea și definirea structurii, precum și costurile
(la nivel de costuri-beneficii).

Strategii formale și informale de motivare


● Întăriri sociale: comentarii verbale, expresii faciale și gesturi, un prânz cu managerul, petreceri (ziua
companiei, sărbători);
● Întăriri grafice: insignă, etichetă, decorațiune;
● Întăriri ale activității (timp liber suplimentar, training);
● Întăriri tangibile (premii, diplome, cadouri, bilete, măriri de salariu).
Se observă că rolul acestor tehnici este acela de a-i recunoaște angajatului meritele și de a-i oferi astfel un
feedback la performanța realizată. Ele implică de asemenea costuri foarte mici sau chiar inexistente, ținând mai
mult de creativitatea și deschiderea pe care factorii de decizie o au asupra fenomenului motivării, dar impactul
poate fi considerabil.

Integrarea și cariera organizațională


Definiție
Socializarea = întregul proces prin care noi dezvoltăm modalități de gândire, simțire și acțiune acumulate prin
interacțiunea cu diverse persoane sau prin alte modalități cu scopul de a ne adapta la viața socială.

Suma dinamică a procesului de profesionalizare și de socializare a noului angajat este procesul de integrare
organizațională. Este procesul prin care un nou angajat învață: scopurile principale ale organizației, mijloacele
prin care aceste scopuri pot fi atinse, responsabilitățile ce îi revin în rolul organizațional deținut, modelele
comportamentale cerute de realizarea rolului, regulile și principiile ce permit menținerea identității și integrității
organizației, climatul în care membrii organizației interacționează (Schein, 1985).

Conținutul integrării organizaționale


● Integrarea organizațională prin adaptarea profesională: aria de acțiune se referă la modalitățile de îndeplinire
a sarcinilor de către angajat. Acesta va afla care este aria sa de autoritate și decizională. Pentru angajatul într-o
postură nouă, apare necesitatea cunoașterii responsabilităților proprii și a limitelor de autoritate: aducerea la
cunoștință a poziției sale în organigramă.
● Latura socială: acomodarea angajatului la cultura organizațională = modul de viață al membrilor organizației,
cuprinzând valorile, credințele, expectațiile, atitudinile, întreaga filosofie care ghidează angajații unei
organizații, comportamente și norme zilnice , „regulile jocului” care ajută angajații să se mențină în organizație.

Etapele integrării organizaționale


1. Înainte de intrarea în organizație: metoda cea mai bună este prezentarea realist (realistic job preview) a
postului în cadrul procedurilor de recrutare: acuratețea, specificitatea, profunzimea, credibilitatea, importanța
informațiilor.
2. Acomodarea noului angajat: stabilirea de noi relații interpersonale, formale și informare; învățarea de
noi sarcini și modalități de acțiune, înțelegerea rolului pe care individul îl deține în organizație și a progresului în
carieră. Perioada de acomodare depinde de: complexitatea postului, personalitatea individului (sociabil și
adaptabil), și gradul de acceptare al colectivului.
3. Administrarea rolului: noul angajat devine membru cu drepturi depline, internalizarea normelor și
valorilor organizației.
Traseul integrării carierei - Pascale
A. Selecția.
B. Abandonarea trecutului: renunțarea la comportamentele trecute, începe etapa acomodării cu noua
organizație.
C. Training / antrenament: realizarea sarcinilor sau instruirea în afara postului;
D. Monitorizare și recompensă: performanțele sunt monitorizate și recompensarea se face prin întărirea
valorilor organizației;
E. Identificarea: angajații încep să se identifice cu valorile firmei;
F. Reîntărirea: asimilarea de noi legende organizaționale;
G. Modelele de rol: membrii de succes ai organizației oferă modele de rol noilor-veniți.

Strategii formale / informale


Strategiile formale sunt acelea prin intermediul cărora integrarea organizațională a noilor angajați urmează
programe standardizate, după o planificare bine definită (nu se poate schimba în funcție de anumite situații
aleatorii).
Socializarea informală are loc în cursul desfășurării sarcinilor de serviciu, neexistând un program prestabilit, fără
a fi operate ,,scoateri din producție"; de asemenea, nu există o durată delimitată (de pilda, socializarea în muncă
și prin muncă, cu ajutorul lucrătorilor de același tip). Dacă există o relație mentor-discipol, noul angajat va primi
informațiile necesare într-o manieră deschisă și fără constrângeri.

Strategii individuale / collective


Socializarea individuală se asigură pentru un singur angajat, în funcție de necesitățile fiecăruia și conform
experiențelor și pregătirii sale anterioare (acestea din urmă corelate cu necesitățile slujbei). Tot în cadrul acestor
programe de integrare individuală putem vorbi despre coaching, activitate de instruire care a luat un avânt
relativ important în ultima vreme (de pilda, coaching pentru succesorul conducătorului/managerului general).
Dimensiunea colectivă se realizează când membrii unui grup sunt socializați împreună, ei dezvoltând
comportamente asemănătoare și o mentalitate similară. Vorbim, practic, despre socializare colectivă formală
(de exemplu, în universități, în organizații - programele de construire a echipei).

Strategii secvențiale / nonsecvențiale


Strategiile secvențiale conțin un număr strict de pași prin care se ajunge la rezultatul dorit; cerința de bază este
că absolut toți pașii trebuie urmați. De regulă, se desfășoară atunci când este necesară o cunoaștere foarte
detaliată a responsabilităților și mediului de muncă sau când se așteaptă performanțe înalte de la început.
Strategiile nonsecvențiale includ o singură ședință de socializare sau un pas ad-hoc spre socializare. Se pot folosi
în organizațiile mici, cu doar câțiva membri, sau când individul a mai lucrat în organizație, deci cunoaște valorile
după care trebuie să acționeze și strategiile firmei.

Strategii seriale / disjunctive


Strategia serială este definită de preluarea noilor membri ai organizației de către membrii mai vechi pentru a-i
familiariza cu modul de lucru din interiorul firmei.
Strategiile disjunctive oferă un spațiu pentru inovație și creativitate în modul de manifestare al noilor angajați.
Sunt caracteristice organizațiilor cu structuri foarte flexibile, care dau o mare liberate de acțiune angajaților,
care sunt selectați dintre cei cu inițiativă înaltă și cu abilitate crescută de a lucra în condiții de incertitudine.

Strategii fixe / mobile


Strategiile fixe asigură noului angajat cunoștințe precise despre modul și timpul în care el va acționa (de
exemplu, programul studenților în universități).
Strategiile mobile sunt flexibile: în funcție de cunoștințele și nevoile de pregătire, de circumstanțele variabile la
un moment dat se realizează socializarea (de exemplu, cariera oamenilor de afaceri).

Strategii de învestire / dezînvestire


Socializarea de tip învestire ratifică și stabilește validitatea unor caracteristici pe care persoanele recrutate pe
posedă deja.
Socializarea de tip dezînvestire neagă sau îndepărtează caracteristicile de intrare ale unui nou angajat,
realizându-se o relativă uniformizare a personalului din anumite poziții.
În procesul de socializare se accentuează trăsăturile ce trebuie puse în practică și care sunt folosite
neconștientizat.

Integrarea de tip competiție


Este realizată prin separarea angajaților pe baza cunoștințelor, abilităților, calităților și prin integrarea
individualizată în funcție de acestea. Reprezintă integrarea prin care persoanele sunt angajate pentru anumite
poziții și au parte de un tratament special, în funcție de propriile nevoi.
Strategii diferite se vor aplica pentru scopuri diferite. Dacă o organizație încearcă să promoveze similarități înalte
de gândire și acțiune, va combina integrările de tip formal, colectiv, fix, serial și de dezînvestire; la polul opus,
organizațiile care doresc disimilarități între angajații proprii vor folosi strategiile de integrare de tip informal,
nonsecvențial, disjunctiv, de investire. Este vital ca în organizații să apară programe de integrare specifice, care
să asigure rezolvarea tuturor problemelor inițiale.

Modelul competențelor - Dreyfus


● Stadiul de novice: o persoană care execută relativ rigid, folosind faptele și regulile pe care le-a învățat;
percepția situațională este minimă, acțiunea novicelui fiind puțin legată de unicitatea condițiilor problemei.
● Stadiul de începător-avansat: performanța persoanei se îmbunătățește de experiența mai multor situații în
care a lucrat. Înțelegerea fenomenelor trece dincolo de faptele și regulile învățate, dar fiecare condiție de lucru
este tratată ca având importanță egală.
● Stadiul reprezentat de asigurarea competențelor: angajatul apreciază orizontul și nivelul sarcinilor pe care le
primește, recunoaște mai multe aspecte și poate selecta și concentra ceea ce este important, poate recunoaște
obiectivele pe termen lung.
● Nivelul specialistului: angajatul vede situațiile cu care se confruntă mai degrabă ca pe un sistem, ca pe un
întreg decât ca aspecte izolate; observă, de asemenea, ce este mai important în situații și poate devia de la
norme și reguli dacă acest lucru este necesar.
● Calitatea de expert: angajatul manifestă o înțelegere de profunzime a situațiilor cu care se confruntă și
utilizează un mod intuitiv de a face acest lucru. În acest stadiu, persoana posedă și folosește un larg repertoriu
de planuri și stratageme pentru a rezolva situațiile care se schimba și posedă o viziune asupra modalităților în
care pot rezolva cu succes majoritatea situațiilor de lucru.

Teoria ancorelor carierei - Edgar Schein (1975)


Ancoră a carierei = în formă sintetică, imaginea de sine a persoanei privind rolul jucat în comunitatea de muncă.
Este o imagine-concept cu semnificație majoră pentru individ, în care anumite componente (valori personale și
profesionale, abilități, atitudini, talente, aspirații) tind să se impună cu tărie ca definitorii și să fie valorizate.
O ancoră a carierei se dezvoltă în timp, în cursul interacțiunii cu mediul de muncă; se manifestă relativ constant
și este definitorie pentru persoană; este o imagine-valoare ce se constituie ca un factor motivațional
reprezentativ pentru procesul alegerilor vocaționale. Deși o ancoră poate deveni definitorie, fiecare persoană
are elemente specifice celorlalte ancore, astfel încât putem vorbi de configurații strict individuale.
Teoria ancorelor carierei
1. Competența tehnică sau funcțională: persoanele sunt atrase de munca în sine;
2. Competența managerială generală: nevoia și capacitatea de a-i conduce pe alții;
3. Autonomie / independență: viața organizațională este privită ca fiind constrângătoare, irațională și
nepotrivită cu viața personală;
4. Siguranța și stabilitate: persoana valorizează mediul organizațional predictibil, cu contracte de muncă
nedeterminate, loialitatea față de organizație;
5. Creativitatea antreprenorială: creativitatea este valorizată în mediul de afaceri;
6. Servirea unei cauze: acordare de ajutor pentru alți oameni;
7. Provocare pură: condiții crescute de risc, competiție și performanțe înalte;
8. Stilul de viață: implicarea în muncă, dar și valorizarea vieții de familie.

Teoria ancorelor carierei - Competența funcțională


Competența funcțională / tehnică: Persoanele incluse în aceasta categorie își aleg locul de muncă în vederea
asumării și practicării responsabilităților pentru care și-au dezvoltat abilitățile teoretice și practice. Pentru
acestea, dezvoltarea profesională presupune perfecționarea și extinderea capacităților și deprinderilor, punând
un preț mai mic pe funcții manageriale și jocuri ,,politice". Interesul major al indivizilor definiți de acest tipar se
direcționează în special spre realizarea sarcinilor pe care le cunosc; sunt persoanele care îndeplinesc rolurile de
expert, persoane de care orice organizație are nevoie într-o măsură însemnată. Provocarea reprezintă o
caracteristică importantă, apreciata de acești membri în ceea ce privește munca proprie.

Teoria ancorelor carierei - Competența managerială


Competența managerială: angajații au ca scop real managementul - dorința de a conduce, promovarea pe
posturi înalte. Factorul legitim al promovării este abilitatea de a obține rezultate. Ei își văd competența legată
de 3 domenii:
● analitic: de analiză, sinteză, rezolvare a problemelor care au nevoie de soluții integratoare;
● interpersonal: de influențare, de conducere și control al celor din jur, de motivare eficientă astfel încât să-i
determine pe aceștia să acționeze pentru îndeplinirea scopurilor;
● emoțional: definind acțiunea responsabilă de a exercita puterea și de a nu se demotiva când apar crize
interpersonale și organizaționale.

Teoria ancorelor carierei - Siguranța


Siguranța. Valoarea dominantă este dată de un contract sigur, pe termen lung, de o activitate predictibilă, în
organizații „sigure”, stabile financiar; dezvoltarea competențelor este importantă în măsura în care îi sprijină să
mențină această stabilitate și anumite beneficii sigure, atât pentru viața profesională, cât și în plan personal.
Persoanele adoptă ușor valorile și normele organizației, acceptă să li se spună ce și cum să facă, știind că își
asigură siguranța dorită. Persoanele doresc să li se recunoască loialitatea și faptul că efortul lor se alătură
eforturilor ce conduc la obținerea rezultatelor organizaționale.

Teoria ancorelor carierei - Independența


Independența. Angajații abordează cu deschidere posturile care nu le îngrădesc libertatea de mișcare și acțiune,
poziții în care alții nu le stabilesc programul, modul de comportare, regulile conform cărora se desfășoară
munca. Mobilitatea poate fi mult mai mare, întrucât scopul este fructificarea oportunităților. Persoane intuitive,
cu stil de muncă adaptat, ritm propriu de acțiune, în funcție de criteriile personale pe care și le creează, cu mare
încredere în propria persoană, în capacitățile individuale. Principiul promovării este creșterea autonomiei
proprii.

Teoria ancorelor carierei - Creativitate antreprenorială


Creativitate antreprenorială. Angajații posedă un nivel ridicat de nevoie de independență, dar doresc să dezvolte
proiecte personale, sunt întreprinzători care își dezvoltă propriile afaceri sau devin inventatori. Sunt centrați pe
produs sau proiect, este posibil să nu dezvolte suficient abilități manageriale. Își urmăresc de timpuriu interesele
creative, care sunt dublate de talent și motivație puternică. Promovarea înseamnă controlul afacerii sau al
tuturor aspectelor de care sunt interesați.

Teoria ancorelor carierei - Stilul de viață


Stilul de viață. Poziția în organizația le oferă angajaților o anumită tendință spre autonomie, dar satisface și alte
cerințe generale conforme unui stil de viață (munca flexibilă, copiii). Pentru acești angajați, evoluția carierei
înseamnă flexibilitate și posibilități mai largi de a integra aspecte profesionale, familiale și personale într-un mod
armonios.

Teoria ancorelor carierei - Spirit competițional


Spiritul competițional. Angajații pot fi înalt motivați de competiția cu alții și rezolvarea unor probleme cu grad
mare de dificultate. Pentru aceste persoane, cariera reprezintă un proces de „cucerire” a unor noi poziții
organizaționale sau rezultate dificil de atins. „Provocarea pură” este ceea ce îi definește.

Teoria ancorelor carierei - Dedicarea unei cauze


Dedicarea unei cauze. Oamenii își aleg profesii în zona medicinei, învățământului, asistenței sociale. Valorile
personale ale celor din această categorie sunt centrate pe semenii lor și pe ajutorarea acestora. Persoanele sunt
implicate în munca lor și doresc ca remunerația să fie corectă. Ei acceptă funcții de conducere dacă promovarea
înseamnă a deține mai multă influență pentru urmarea cauzei.

Mentoratul
Mentoratul, ca activitate organizațională, descrie o relaționare specială între o persoană cu mai multă
experiență, dornică și capabilă să ofere sprijin, și un nou-venit în organizație, o persoană care accede pe un post
nou ori o persoană care are nevoie de sprijin într-o anumită etapă a carierei sale.
Procesul vizează următoarele obiective: susținerea angajatului în rolul pe care îl are în organizație; integrarea în
echipa de lucru; asimilarea de cunoștințe necesare unui post prezent sau viitor; dezvoltarea unor tehnici de
acțiune adaptate situațiilor concrete; îmbunătățirea comunicării și climatului organizațional; dezvoltarea de
abilități și capacități profesionale.

Funcțiile mentorului
● Integrează angajatul debutant în mediu, îl ghidează în legătură cu normele, valorile din cultura
organizațională;
● Familiarizează debutantul cu stilul de lucru al celorlalți membri;
● Favorizează avansarea debutantului în mediul organizațional;
● Antrenarea protejatului pentru a-și forma deprinderi practice;
● Oferirea de informații în zona profesională;
● Model pentru debutant, propune situații provocatoare pentru a-și exersa abilitățile;
● Oferă feedback și îl consiliază pe debutant privind diverse probleme;
● Susținerea moralului și sprijinirea protejatului.

Etapele procesului de mentorat - Turner


1. Dezvoltarea personală a debutantului: autonomia, responsabilitatea, abilitatea de a face alegeri în
funcție de diverse alternative;
2. Dezvoltarea unei viziuni asupra carierei și asupra direcției de viață, încercând să realizeze o identificare
între viziunea sa și cea a companiei din care face parte;
3. Implementarea în practică a viziunii personale: identificarea obiectivelor concrete, prin corelația dintre
general și particular. Se pot fixa obiective profesionale, trepte de carieră și pașii ce trebuie urmați pentru a
parcurge aceste trepte, standarde de performanță și nevoi de instruire.
4. Feedback și susținerea permanentă a protejatului, până când acesta alege calea cea bună în urmarea
carierei sale profesionale conform propriei viziuni.

Probleme apărute în activitatea de mentorat


● Clarificarea scopurilor interacțiunii dintre mentor și protejat;
● Incompatibilitatea dintre persoanele implicate în mentorat;
● Diferențe în educație, experiență profesională;
● Așteptări nerealiste;
● Durata perioadei de mentorat.
Pentru ca procesul de mentorat să-și atingă obiectivul privind dezvoltarea carierei celui mentorat, comunicarea
este esențială. Comportamentul dorit de la partener trebuie specificat în amănunțime, pentru ca relația să nu
fie perturbată de apariția unor ambiguități ulterioare. Încrederea pe care se construiește colaborarea dintre cei
doi este, de asemenea, importantă pentru reușita întregului proces.

Comunicarea și evaluarea organizațională

Comunicarea descendentă
Comunicarea descendentă are ca punct de plecare pe managerul ce se adresează subordonaților săi; așadar, se
desfășoară de la eșaloanele superioare către cele inferioare. Prin acest tip de comunicare, managerul își poate
exercită funcțiile specifice: comunicarea obiectivelor pe termen lung și scurt, modul de organizare a activității,
transmiterea deciziilor luate și a procedurilor în care vor fi puse în practică, evaluarea asupra activității și
acțiunile ameliorative ce vor avea loc. Comunicarea descendentă permite ca deciziile luate de manager să se
transforme în fapte și asigură că acțiunea este consistentă și coordonată.

Comunicarea ascendentă
Comunicarea ascendentă se desfășoară de la subordonat către manager; deci se desfășoară de la pozițiile
ierarhice inferioare către cele superioare. Rolul comunicării ascendente este acela că asigură feedback de la
subordonați către manager. Efectele unei asemenea comunicări sunt importante atât asupra productivității, cât
și asupra climatului de lucru. Fără informații de la subordonați, managerii nu ar avea la dispoziție datele necesare
desfășurării muncii lor și informații despre modul de îndeplinire a sarcinilor de către angajați.

Comunicarea orizontală
Comunicarea orizontală se referă la mesajele trimise de la egal la egal, de la același nivel ierarhic între manageri
sau între angajați. Acest tip de comunicare facilitează împărtășirea înțelegerii unor fenomene, metode și
probleme, dezvoltă satisfacția angajaților în legătură cu locul de muncă. Avantajul comunicării orizontale se
referă la faptul că motivația membrilor de a împărtăși informații tinde să fie naturală și puternică, deoarece nici
o autoritate nu este așteptată să apară imediat.

Bariere organizaționale în comunicare


1. Diferențele ierarhice în organizație;
2. Bariere fizice: distanțele fizice, zgomotul exterior sau „zgomotul intern”(bruiajele induse de factori
mentali);
3. Deficiențe ale comunicării ascendente: bariera ineficienței comunicării atunci când este inițiată de
angajați;
4. Efectele negative ale rețelei informale de transmitere a informațiilor (zvonurile);
5. Supraîncărcarea sistemului, distorsiuni, omisiuni.
Barierele individuale în comunicare
1. Percepția evenimentelor;
2. Prezumțiile transmițătorului: stereotipuri, prejudecăți și generalizări;
3. Ignorarea importanței receptorului: interpretările oamenilor urmează calea minimei rezistențe, iar
oamenii sunt mai deschiși la mesaje consonante cu imaginea existentă, credințele și valorile lor;
4. Comportamentul defensiv al receptorului;
5. Lipsa feed-back-ului: atrage o serie de distorsiuni care contribuie la perpetuarea unei comunicări
inexacte.

Optimizarea comunicării
Ameliorarea comunicării descendente:
● prezentarea sarcinilor de muncă în mod clar fiecărui angajat;
● explicarea motivelor care au determinat cererea contribuției angajatului;
● furnizarea frecventă a feed-back-ului cu privire la calitatea performanțelor realizate;
● multiplicarea canalelor de comunicare în vederea creșterii probabilității de recepție a mesajului;
● repetarea mesajelor importante pentru a permite integrarea lor.
Ameliorarea comunicării ascendente se poate face prin: politica ușilor deschise; întâlniri formale ale angajaților;
întâlniri informale; scrisori ale angajaților.

Funcțiile evaluării organizaționale


Funcția de diagnoză: urmărește să realizeze reflectarea obiectivă a rezultatelor, a activității și proceselor ce au
condus la aceste rezultate.
Funcția de informare: cunoașterea parametrilor muncii angajatului este utilă pentru angajat și pentru managerul
său.
Funcția de monitorizare: vizează procesul evaluării îndeplinind rolul de feedback. Pentru angajat, monitorizarea
și feed-back-ul se constituie ca un motivator pentru performanță; funcția de monitorizare trebuie să fie
combinată cu funcția de motivare, de stimulare a activității angajaților.
Funcția de prognoză se bazează pe celelalte trei funcții amintite; se pot formula judecăți anticipative asupra
modului în care procesul va decurge în viitor.
Funcția de optimizare a activității reprezintă prelungirea evaluării în căutarea unor măsuri ameliorative care să
conducă la îmbunătățirea activității viitoare a angajaților.
Funcția de autoevaluare: îi servește angajatului pentru a-și interioriza mecanismele de evaluare și a deveni
propriul său evaluator.
Metode de evaluare organizațională

Metoda analizei standardelor de performanță presupune evidențierea nivelului dorit al performanțelor și


evaluarea conform acestora. Standardele de performanță stabilesc ce trebuie să realizeze o persoană și cât de
bine, folosind indicatori ca: timp, resurse consumate, calitatea produsului, cost. Avantajele acestei metode
constau în faptul că angajații știu dinainte ce se așteaptă de la ei.
Tehnica scalelor și ancorelor comportamentale se aseamănă cu metoda descrisă anterior, fiind un indicator mai
larg și oferind informații mai nuanțate referitoare la persoanele evaluate. Primul pas în această tehnică
reprezintă stabilirea unor criterii pe care dorim să le urmărim în procesul de evaluare; se va trece apoi la
acordarea unui punctaj pentru fiecare criteriu în funcție de frecvența acestuia în comportamentul angajatului,
sau de gradul în care îl pune în practică. Managerul însuma toate punctajele acordate pentru a obține o
perspectivă mai largă.
Incidentele critice = sunt rapoarte ale evaluatorilor privind acțiuni eficiente / ineficiente ale angajaților. Sunt ca
niște anecdote, care se referă la performanță, nu la personalitatea angajatului.

Construirea scalelor cu ancore comportamentale


1. Colectarea de elemente critice: prin folosirea unui chestionar scris sau interviu; elementele critice
reprezintă comportamente extreme (bune sau slabe), însă o scală completă are nevoie de itemi care să ilustreze
toate nivelurile de performanță.
2. Sortarea elementelor critice în categorii: prin analiza postului.
3. Analiza categoriilor: determinarea consistenței interne, eliminarea categoriilor în plus.
4. Conceperea elementelor critice: acestea sunt examinate pentru a elimina repetițiile; elementele critice
rămase sunt editate pentru a avea o formă clară; elementele adiționale sunt menționate pentru a ilustra
cazurile-limită ale nivelurilor de performanță.
5. Retraducerea scalei: prin apelul la experți în domeniu, aceștia trebuie să atribuie elementele critice
dimensiunii din care provine.
6. Realizarea de scale numerice de valori pentru elementele critice: fiecare expert acordă un calificativ
incidentelor pe o scală numerică, iar elementele critice care au primit calificative foarte variate sunt eliminate
(pentru că nu au consistența internă).
7. Pregătirea finală a formei instrumentului.
8. Valabilitatea, pretestarea și eliminarea defectelor minore.

Metode de evaluare organizațională


Tehnica ierarhiilor: prin evaluare putem concepe o ierarhie pornind de la persoana cu cele mai reduse
performanțe până la angajatul cu cele mai bune rezultate. Putem aplica criteriul raportării la norma individuală,
în sensul că aprecierea nu se va face nici prin raportare la standarde, nici la colectiv, ci la potențialul angajatului,
precum și la performanțele anterioare.
Evaluarea obiectivelor: între sesiunile de evaluare, managerul și angajatul stabilesc obiective, iar gradul de
atingere a acestora va fi măsurat la un moment viitor de evaluare. În interiorul metodei găsim și o componentă
de autoevaluare care dezvolta un mecanism reglator al activității angajatului.

Evaluarea psihologică este folosită mai ales în momentul selecției candidaților pentru un anumit post în cadrul
organizației; ea poate fi extinsă dincolo de procesul de selecție, furnizând informații valoroase despre angajați.
Se pot aplica teste de personalitate diferite, în funcție de aspectele pe care dorim să le investigăm; rezultatele
obținute vor fi corelate cu datele recoltate despre angajat, privitoare la factori contextuali care au determinat
un anumit comportament.
Autoevaluarea poate fi folosită ca un corelativ la alte metode de evaluare; ea poate să se prezinte și ca o metodă
independentă și se poate realiza după criteriile și standardele stabilite de management sau de către specialistul
în resurse umane. Avantajul discuției personalizate este că se poate ajunge la un punct comun cu privire la
situația existentă și că se poate trece rapid la stabilirea unor măsuri de rectificare.

Feedback 360° poate fi considerat ca având exclusiv o finalitate evaluativă a performanțelor, atitudinilor și
comportamentelor individuale, dar poate servi și ca metodă de eficientizare a comunicării în organizație.
Această metodă folosește ca date de intrare evaluările persoanei făcute de manager, subordonați, colegi,
beneficiari și cumpărători. Adunând date din surse diferite, de la persoane care lucrează direct cu persoana
evaluată, se obține o viziune globală pentru fiecare individ. Fiecare persoană supusă evaluării va realiza și o
autoevaluare, cu scopul comparării imaginii pe care fiecare o are despre sine cu imaginea formată prin
intermediul celorlalți. Metoda aceasta are rolul de ghidaj pentru cariera individuală.

Greșeli de evaluare
Efectul „halo”: reprezintă supraaprecierea rezultatelor unei persoane sub influența impresie generale create;
unui angajat considerat în general cu rezultate peste medie îi pot fi trecute cu vederea anumite rezultate mai
slabe. Efectul pornește de la tendința extinderii impresiei parțiale pe care o avem despre o persoană evaluate
asupra întregii activități a acesteia.
Efectul de anticipație: aprecierea rezultatelor angajatului este influențată de percepția evaluatorului în ceea ce
îl privește. Persoana trebuie să fie analizată doar prin prisma celor realizate în perioada evaluată și conform
criteriilor din respectivul procesul de evaluare
Efectul „blând”: eroarea de evaluare ce presupune tendința de a aprecia cu indulgență persoanele cunoscute în
comparație cu persoanele mai puțin cunoscute. Eroarea de generozitate este tendința de a găsi „motive” pentru
aprecierea făcută.
Efectul asprimii: se manifestă prin tendința de a aprecia acțiunile cuiva ca fiind neperformante și greșite în
general.
Efectul nivelării sau eroarea tendinței centrale: apare atunci când evaluatorii au tendința de a include pe toți
evaluații în categoriile de performanță medie, pentru că evaluatorul se simte confortabil în aprecierea sa dacă
elimină tendințele extreme.
Ecuația personală a evaluatorului presupune că diferențele individuale care pot apărea între evaluatori sunt
datorate diversității existente la nivelul concepțiilor, al manifestărilor, în interpretare. Unii dintre aceștia sunt
mai generoși, iar alții sancționează cele mai mici erori.
Efectul standardelor subiective-selective: presupune evaluarea pe baza unor standarde existente, dar percepția
evaluatorului este diferită în funcție de subiect. Criteriile folosite sunt unitare, identice pentru angajații evaluați,
dar gradul de indulgență sau severitate tinde să fie diferit.
Efectul de similaritate: constă în faptul că evaluatorul face aprecieri favorabile persoanelor care îi sunt similare
din punct de vedere profesional sau atitudinal. Evaluatorul pornește de la premisa că propriile atitudini sunt
bune, deci și persoana evaluată este pozitivă dacă are acele atitudini.
Efectul de contrast: se manifestă la evaluatori externi atunci când au de realizat o apreciere a mai multor
persoane, din același departament, în mod simultan. Se va tinde spre o evaluare contextuală; dacă o persoană
are o discuție cu evaluatorul imediat după un coleg care s-a prezentat excelent, standardul momentan de
evaluare tinde să crească și persoana va fi defavorizată de poziția sa în programul de evaluare.
Efectul de ordine: atunci când un evaluator a evaluat un întreg departament care a corespuns standardelor,
evaluatorul intră într-o stare de inerție, dezvoltând tendința de a oferi o apreciere asemănătoare chiar și unui
membru care are o performanță mult mai slabă.
Eroarea logică: presupune că evaluatorul va lua în calcul elementele neimportante pentru obiectivele pe care le
are procesul de evaluare propriu-zis.

Modalități de acordare a feed-back-ului


Feedback evaluativ pozitiv: încearcă să mențină activitatea angajatului în direcția în care se află deja. Trebuie
oferit imediat ce o activitate a fost dusă la capăt cu succes;
Feedback evaluativ negativ: servește unei funcții corective care ajută la diminuarea sau eliminarea
comportamentelor nepotrivite;
Feedback formativ: este un tip special de feedback negativ, care trebuie trebuie amânat până în momentul în
care activitatea ar putea fi reluată, iar acest tip de feed-back va fi văzut ca un sprijin mai degrabă decât o critică.
El oferă o cale de a remedia problema fără ca angajatul să fie pus într-o lumină proastă pentru greșeala făcută.

Consilierea vocațională

Teoria lui Holland


Teoria explică importanța factorilor de personalitate în luarea deciziilor privind alegerea carierei. Ea este o teorie
a personalității vocaționale (1997). Satisfacția în muncă este cu atât mai mare cu cât gradul de compatibilitate
între structurile de personalitate și specificul activității de muncă este mai mare.
Modelul descrie șase tipuri de personalitate (RIASEC): Realist, Investigator, Artistic, Social, Întreprinzător și
Convențional. Oamenii tind să își aleagă o profesie care să le pune maximal în valoare capacitățile intelectuale
și motrice, exprimate în comportamente corespunzătoare. Un anumit tip de personalitate va căuta un mediu de
lucru caracterizat prin existența unui complex de stimuli care să le asigure obținerea satisfacției și împlinirea
profesională.
Teoria lui Holland - Relațiile dintre tipurile de personalitate
Fiecare tip de personalitate se învecinează cu alte două tipuri de personalitate. O persoană care nu poate activa
în profesia dorită se poate orienta spre domeniile învecinate, corespunzătoare tipurilor specificate. Mediul de
lucru poate influența structura de personalitate. Relațiile dintre cele 6 tipuri pot fi de:
1. congruență (compatibilitate): între tipul Realist și mediul Realist;
2. consistență (similaritate): între tipul Realist și tipul Convențional;
3. diferențiere: dacă o persoană aparține unui singur tip;
4. identitate: stabilitate și claritatea percepției asupra propriilor caracteristici specifice unui tip de
personalitate vocațională.

Teoria lui Holland - Tipurile de personalitate vocațională


Tipul realist: bună organizare în planul acțiunilor motorii, centrat pe reglări de tip feed-back, acțiuni marcate de
agresivitate, stabil emoțional, materialist, conformist, preferințe pentru probleme concrete ↠ Agricultor,
tehnician, pompier, detectiv, muncitor, mecanic, pădurar, dulgher, zugrav, bodyguard, tehnician, șofer, croitor.
Tipul investigativ: centrat pe abordări teoretice, cunoașterea lumii și a sinelui, adevărul reprezintă valoarea
supremă, bine orientat în sarcină, încearcă să înțeleagă cauzalitatea, tendință spre introversie, riguros și
metodic, vie curiozitate științifică, satisfacție în rezolvarea de probleme, preocupat de abstract, de concept, de
situații slab definite ↠ Psiholog, sociolog, cercetător, istoric, inginer, mathematician, statistician, biolog,
farmacist, medic, programator, chimist, geolog.
Tipul artistic: activități cu un grad mare de flexibilitate, libertate în abordarea sarcinilor, sensibilitate emoțională
și creativitate artistică, introspectiv și nonconformist, evită activitățile administrative, organizate, rigid
structurate, marcate de proceduri ↠ Actor, regizor, designer, pictor, compozitor, poet, scriitor, arhitect,
fotograf, coregraf, dansator.
Tipul social: prietenos și agreabil, preferă să își exercite influența în plan social, abilități de relaționare, altruism,
caută contactul social, dezvoltă cu grijă relațiile sociale, are comportamente orientate spre cooperare și
soluționarea conflictelor ↠ Psihoterapeut, consilier, profesor, preot, asistent social și medical, antrenor.
Tipul întreprinzător: persoană extravertă, stenică, energică, tenace, pentru care inițiativa este un element
definitoriu, își asumă riscul în decizii, fixează obiective și termene de predare, are flexibilitate decizională și
tendințe accentuate de dominare și conducere, motivat de obținerea și exercitarea puterii, are mare încredere
în forțele proprii ↠ manager HR, vânzări, marketing, politician, avocat, judecător, agent turism.
Tipul convențional: persoană conformistă, agreează stabilitatea și siguranța în muncă, loialitate față de putere,
activitățile marcate de rutină nu constituie o sursă de stres, caută un cadru normativ bine precizat, dependent
de structurile birocratice, manifestă rezistență la schimbare ↠ Analist financiar, bancher, bibliotecar, controlor
de trafic, secretară, lucrător comercial, agent de turism, operator PC.

Teoria personalității în alegerea carierei - Anne Roe, 1951


Autoarea consideră că, dintr-o perspectivă psihodinamică, experiențele de până la 11-12 ani au o valoarea
explicativă pentru alegerile vocaționale. Ipoteze:
● deși există o bază ereditară pentru inteligență și abilități, influența componentei genetice este nespecificată;
● direcțiile pe care energia psihică tinde să fie consumată sunt determinate de frustrările și satisfacțiile din
prima copilărie;
● intensitatea trebuințelor inconștiente determină gradul de motivare;
● activarea trebuințelor de la baza piramidei lui Maslow va inhiba activarea trebuințelor de nivel înalt;
● trebuințele a căror satisfacere este amânată devin factori motivatori inconștienți.

Teoria personalității în alegerea carierei


Anne Roe a clasificat ocupațiile în opt categorii, fiecare dintre acestea având șase nivele de pregătire/calificare
(de la nivel managerial la necalificat):
1. Servicii ↠ terapeut personal, funcționar, frizer, șofer de taxi, menajeră;
2. Contacte de afaceri ↠ promoteri, vânzători, agenți de licitație;
3. Organizații ↠ președinte de stat, bancheri, contabili, directori, casieri, notari;
4. Tehnologii ↠ inventatori, ingineri, aviatori, electricieni, mecanici, muncitori;
5. Activități în aer liber ↠ arhitect, fermier, pădurar, miner, grădinar;
6. Științe ↠ cercetător, medic, profesor universitar, farmacist, tehnicieni;
7. Cultură generală ↠ judecători, profesori, editori, savanți, bibliotecari;
8. Arte și divertisment ↠ artist, muzeograf, atlet, compozitor, decorator, fotograf.

Teoria dezvoltării vocaționale - David Tiedeman


Dezvoltarea carierei reprezintă un aspect al dezvoltării generale, sinele având un rol hotărâtor în procesul
decizional.
Etapa de anticipare (etapă preliminară) în alegerile vocaționale are 4 stadii:
1. explorarea: stadiul familiarizării persoanei cu alternativele privind școala și cariera, în condițiile social-
economice ale societății respective;
2. cristalizarea: organizarea informațiilor importante în configurații specifice, ce vor susține cognitiv și
motivațional luarea deciziei privind un post specific;
3. alegerea: decizia efectivă asupra uneia dintre alternativele existente;
4. clarificarea: analiza modalităților concrete de aplicare a deciziei luate.

Etapa de implementare (aplicare) a deciziei are 3 stadii:


1. inducția: persoana este inclusă într-o organizație reală, caracterizată prin cultură, obiective și sarcini
specifice; este etapa de inițiere în sistemul cerințelor, responsabilităților și beneficiilor aferente postului,
precum și în sistemul influențelor ierarhice și interacțiunilor generatoare de feed-back;
2. reformarea: persoana ar putea să încerce schimbarea organizației sau a grupului de muncă, dacă nu se
regăsește în formula de muncă inițială;
3. integrarea: stadiul unor procese complexe de asimilare a solicitărilor specific postului și de acomodare
internă, de rezolvare a disonanțelor existente între sine și organizație.

Teoria valorilor profesionale - Donald Super


Are două concepte-cheie:
● Life-span: dezvoltarea profesională are loc de-a lungul vieții - 5 stadii;
● Life-space: roluri și contexte de muncă foarte variate, în care oamenii în valorizează abilitățile, deprinderile
și talentele lor.
1. Stadiul de creștere: fantezie (4-10 ani), interese (11-12), capacități (13-14);
2. Stadiul explorării: tentativa (15-17), tranziție (18-21), încercări (21-24);
3. Stadiul instalării: încercare (24-30), stabilizare (31-44);
4. Stadiul menținerii (45-64);
5. Stadiul pregătirii pentru retragere (> 65 ani).

Teoria valorilor profesionale


Valorile joacă un rol esențial în ghidarea deciziilor și acțiunilor privind cariera. Valorile nu există separat, ci se
structurează în configurații complexe și dinamice.
Au fost identificate 15 valori profesionale: altruismul, valorile estetice, stimularea intelectuală, reușita
profesională, gradul de independență, prestigiul, conducerea, avantajele economice, siguranța profesională,
ambianța fizică a mediului, calitatea relațiilor cu superiorii, calitatea relațiilor cu colegii de muncă, stilul de viață
dorit, varietatea, creativitatea.
Work Values Inventory are 45 de itemi, cu răspunsuri pe scala cu 5 trepte (foarte important - lipsit de
importanță).

Consilierea carierei - Natura consilierii


Consilierea carierei îndeplinește funcții de predicție, prevenție și optimizare profesional-personală a angajaților
organizațiilor, fundamentate pe teoria dezvoltării carierei. Consilierea vocațională are scopuri constructive, în
spiritul psihologiei pozitive, centrându-se pe problemele muncii, profesiunii, carierei.
Ideal este ca funcția de consiliere să fie efectuată de psiholog, care trebuie să faciliteze tranzacțiile reușite între
individ și mediul său profesional. Intervenția este rezultatul previzibil al întâlnirii caracteristicilor individuale cu
cele situaționale. Tranzacțiile psihologului vor fi reușite atunci când rezultatele satisfac trei tipuri de exigențe:
ale mediului profesional, trebuințele materiale ale individului și cele psihosociologice.

Consilierea carierei - Structura consilierii


Prima fază constă în stabilirea obiectivelor clientului sau în identificarea, clarificarea și specificarea problemei
acestuia. Se parcurg următoarele faze:
● deschiderea către client sau formarea alianței de lucru;
● culegerea informațiilor despre client (instrumente cantitative și calitative);
● înțelegerea și formularea ipotezelor asupra comportamentului clientului.
A doua fază a structurii consilierii este rezolvarea problemelor și scopurilor clientului:
● acțiunea: tehnici de consilierea, evaluări cantitative și calitative;
● dezvoltarea obiectivelor carierei și a planurilor de acțiune;
● evaluarea rezultatelor și încheierea relației.

Managementul carierei - Definiții


Managementul carierei reprezintă implicarea directă a agenților organizaționali în orientarea, dezvoltarea și
consilierea carierei angajaților. Include asistarea planurilor de carieră ale angajaților, cu condiția ca aceștia să le
fi făcut publice.
Automanagementul carierei este managementul carierei de către indivizi pentru ei înșiși. Individul realizează
trei acțiuni în automanagementul carierei:
● explorarea carierei (colectarea informațiilor despre mediu și valori, interese, abilități, mai mult sau mai puțin
dezvoltate);
● stabilirea obiectivelor carierei (strict dependente de valori, interese și abilități);
● realizarea obiectivelor (prin selectarea unor strategii care să le traducă în fapt).

Automanagementul carierei - Autocunoașterea


Autocunoașterea și autoevaluarea: descoperirea imaginii de sine, ca element central al personalității. Pe baza
teoriei despre sine, persoana reușește să interpreteze experiența socială și să-și orienteze comportamentele.
Rolul deosebit de important îl are o imagine de sine corectă, pozitivă și realistă.
Procesele construirii și descoperirii imaginii de sine sunt anevoioase, dar rezultatele compensează eforturile
investite: construirea consistenței de sine (regularității psiho-comportamentale) prin coerență, stabilitate și
echilibru; apariția sentimentului de identitate și de împlinire de sine care asigură continuitatea și autonomia și
asumarea plenară a propriei existențe; elaborarea simțului valorii proprii, ceea ce asigură stabilirea unor
proiecte realiste și traducerea lor în fapt.

Automanagementul carierei - Dezvoltarea abilităților


Individul trebuie să își elaboreze și să-și dezvolte o serie de abilități care conțin în ele și elemente cu un grad
mare de obiectivitate (mișcări, operații, acțiuni; viteza și precizia percepției, ideației, deciziei; volumul
reactivității complexe; deprinderi și priceperi; coordonări motorii), adică instrumentele de lucru ale individului.
Abilități cerute de automanagementul carierei: abilitatea de a învăța; abilitatea de a investiga (a formula
întrebări, a căuta materiale informative, resurse); abilitata de a-și formula obiective, de a elabora planuri de
acțiune; abilitatea de a lua decizii corecte și oportune; abilitatea de autocunoaștere; abilitatea de comunicare.
Numărul și varietatea abilităților deținute de o persoană vor permite flexibilitatea sau, dimpotrivă, rigiditatea
carierei acesteia.

Automanagementul carierei - Planificarea carierei


În planificarea individuală se parcurg 5 pași:
1. Autoevaluarea: recoltarea informațiilor despre propria persoană, evaluarea lor și raportarea la alte
persoane (prin inventare și chestionare);
2. Explorarea oportunităților: în interiorul și în exteriorul organizației, training-uri și alte oferte de instruire
propuse de organizație;
3. Luarea deciziilor și stabilirea scopurilor, pe termen lung și pe termen scurt;
4. Planificarea: stabilirea căilor și mijloacelor de realizare a scopurilor propuse, ordonarea acțiunilor în
vederea realizării lor, considerarea consecințelor;
5. Urmărirea realizării scopurilor: contabilizarea succeselor și eșecurilor în raport cu planurile propuse.

Automanagementul carierei - Mentoratul


Atunci când inițiativa alegerii unui mentor aparține unui tânăr angajat, acesta va întreprinde acțiuni precum:
detectarea persoanelor care au succes în organizație; cunoașterea acestora din punct de vedere profesional și
personal; căutarea ocaziilor pentru a ieși în evidență, pentru a lucra cu oameni experimentați, căutarea
feedback-ului din partea acestor persoane; diversificarea opțiunilor privind mentorii.
Rolurile mentorului privesc:
● susținerea (transferuri și promovări avantajoase pentru protejat);
● expunere și vizibilitate (în cadrul organizației);
● pregătire și feedback (strategii de lucru, puncte tari și puncte slabe);
● dezvoltarea capacităților profesionale (cunoștințe esențiale pentru carieră).

Etapele consilierii - Construirea relației


Succesul în această etapă depinde în exclusivitate de abilitățile consilierului, de tact și nivel de implicare.
Obiectivele pe care consilierul și le propune sunt strâns legate de asigurarea unei bune relații de cooperare
bazată următoarele valori:

● acceptare și respect: clientul este responsabil pentru el însuși și capabil să facă alegeri bune.
● înțelegere și empatie: ascultare activă și reflectarea mesajelor clienților, a sentimentelor lor.
● încrederea: este o demonstrație a acceptării, înțelegerii, empatiei și respectului reciproc. Implică o atitudine
lipsită de prejudecăți și implică păstrarea confidențialității informației oferite de client.

Etapele consilierii - Evaluarea


Consilierul utilizează tehnicile de clarificare prin întrebări deschise și închise. Utilizează atât instrumente
formale, cât și informale. Interviurile sunt de obicei folosite la începutul acestei etape. Consilierul va sonda
interesele legate de carieră ale clientului, talentele, abilitățile, valorile, stilul personal și cunoștințele.
Identificarea abilităților transferabile este unul dintre cele mai importante aspecte ale evaluării.
Dacă activitatea de evaluare este bine făcută, clientul se va simți înțeles, ușurat, încrezător, deschis la noutate
și motivat. Dacă nu este bine făcută, clientul se va simți frustrat, anxios, interogat, vulnerabil și va avea așteptări
slabe de la viitorul proces.

Etapele consilierii - Empowerment și stabilirea obiectivelor


Stabilirea unui obiectiv prin modelul RUMBAS:
● Realist: obiectivul este moderat dificil, dar tangibil;
● Clar (understandable): obiectivul poate fi înțeles de oricine;
● Măsurabil: schimbarea poate fi observată și evaluată;
● Comportamental (behavioral): obiectivul cuprinde pași de acțiune concretă;
● Agreat: de către cei care ar putea fi implicați în atingerea lui;
● Specific: obiectivul poate fi descris prin comportamente observabile.
Mesajele, exercițiile și experiențele de empowering sunt încurajatoare, pentru că ele cresc conștiința auto-
eficienței (Bandura).

Etapele consilierii - Intervenția


● Orientarea umanistă: axată pe înțelegerea misiunii în viață, responsabilizare, liberate și înțelegerea
potențialului clientului.
● Orientarea cognitivă: axată pe modelul ABCDE - A (activare), B (sistemul de credințe și valori, „beliefs”), C
(consecințele emoționale ale evenimentului), D (disputarea credințelor/valorilor clientului), E (atingerea noilor
efecte).
● Orientarea comportamentală: axată pe jocuri de rol, tehnici de reușită prin forțele proprii
(autorecompensare), învățarea de noi abilități, exersarea anumitor comportamente.

● Orientarea sistemică: axată pe sistemul DECIDES - definirea problemei, stabilirea planului de acțiune,
clarificarea valorilor, identificarea alternativelor, descoperirea posibilelor rezultate, eliminarea opțiunilor și
startul acțiunii.
Etapele consilierii - Finalul
Semnele unei finalizări de succes sunt:
● obiectivele și planul de acțiune sunt foarte clare pentru client care își asumă responsabilitatea pentru
implementare;
● relația consilier-client rămâne profesională (fără prietenie sau aversiune);
● clientul vorbește liber despre sentimentul de pierdere pe care îl asociază cu încheierea procesului; adresează
întrebări privind modalitatea în care relația cu consilierul va continua după terminarea procesului.
● discuțiile follow-up îi oferă consilierului multe informații semnificative cu privire la propria sa abordare
(confirmare dacă este eficient sau nu) și asupra evoluției clientului.

Analiza SWOT
Acronimul: Strengths (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities (oportunități), Threats
(amenințări).
SWOT este o tehnică managerială utilizată pentru înțelegerea poziției strategice a unei întreprinderi/organizații
sau un „model de management” al firmei. Este unui dintre principalele instrumente alături de analiza de nevoi
și analiza PEST.
Este o metodă de descriere a unei afaceri sau a unui proiect, ținând cont de factorii cu cel mai mare impact. Este
un instrument des utilizat în procesele de planificare strategică, pentru că se bazează pe realitatea internă și
externă, examinând punctele tari și slabe, precum și oportunitățile și temerile legate de mediul extern.

Analiza SWOT - Puncte tari și puncte slabe


Punctele tari: experiența în muncă; educația, nivelul de pregătire; cunoștințe în domeniul IT; aptitudini
transferabile (comunicare, lucru în echipă); caracteristici personale (etică profesională, auto-disciplină,
creativitate, optimism, nivel ridicat de energie); rețeaua de contacte de succes; legături cu organizații
profesionale.
Puncte slabe: lipsa de experiență profesională; nivel redus de pregătire școlară; lipsa aspirațiilor, a cunoașterii
de sine; pregătire insuficientă în zona IT; abilități transferabile necultivate; inabilitatea de a căuta un loc de
muncă; caracteristici personale negative (lipsă de motivație, indecizie, timiditate, încălcarea eticii profesionale).

Analiza SWOT - Oportunități și amenințări în carieră


Oportunități: Tendințe pozitive în domeniu care vor crea locuri de muncă; aptitudini personale căutate în diferite
domenii; oportunități oferite de buna cunoaștere de sine și capacitatea de atingere a scopurilor în carieră;
oportunități de promovare și dezvoltare profesională; posibilități oferite de cariera aleasă; zona geografică
favorabilă; rețea puternică de relații profesionale.
Amenințări în carieră: Tendința de reducere sau dispariție a locurilor de muncă în domeniu; competiția cu colegii
de generație; rivali cu aptitudini de căutare a locului de muncă; absolvenți rivali ai unor școli de prestigiu; lipsa
de pregătire și instruire, resurse financiare reduse; dezvoltare profesională limitată, loc de muncă rutinier;
dezinteresul companiilor de a angaja persoane cu un anumit nivel de pregătire.
Analiza SWOT - Identificarea strategiilor
Strategii SO: care utilizează punctele tari pentru a profita de oportunități, de tip max-max, dinamice și agresive
pe piață, pentru crearea avantajului competitiv.
Strategii WO: care caută să atenueze impactul punctelor slabe profitând de oportunități, de tip min-max, se
încearcă transformarea punctelor slabe în puncta forte sau conjuncturi favorabile.
Strategii ST: care utilizează punctele forte pentru a preveni amenințările, de tip max-min, sunt strategii de atac
dacă se evaluează forțele interne față de cele externe.
Strategii WT: care atenuează punctele slabe și caută să reducă impactul amenințărilor, min-min, strategii
defensive, atunci când organizația este în declin.

Analiza SWOT - Deliberarea și luarea unei decizii


Clientul trebuie să aleagă strategia cea mai potrivită pentru a acționa în funcție de cerințele și posibilitățile
existente până la acel moment. Scopul final al oricărei strategii este acela de a echilibra factorii interni cu cei
externi, pentru a obține sau menține performanța dorită.
În mod obișnuit, se recurge la o strategie dominantă (ofensivă sau defensivă) și la una de corecție (min-max-
min), care se vor derula simultan. Clientul își va permite să fie mai agresiv atunci când dispune de puncte forte
și oportunități, lucrând pentru a-și corecta sau diminua defectele și aplicând o strategie de apărare doar dacă
nu există suficiente atu-uri sau este amenințat.

Psihologia dezvoltării și a educației

Psihologia dezvoltării

Stadiile dezvoltării intelectuale - Piaget


1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani): copiii recunosc permanența obiectului, trăsătura esențială a acestui
stadiu este egocentrismul (existența obiectelor din mediu este condiționată de percepția lor);
2. Stadiul preoperațional (2-6 ani): achiziția limbajului, copiii învață utilizarea simbolică a acestuia, sunt
recunoscute relațiile simple și manipulează obiectele în plan mental;
3. Stadiul operațiilor concrete (7-12 ani): cauzalitate, gândirea intuitivă este înlocuită de cea logică, sunt
conservate masa, greutatea și volumul, sunt operate clasificări, ordonări și este utilizat raționamentul deductiv;
4. Stadiul operațiilor formale (>13 ani): gândirea abstractă, testarea ipotezelor, utilizarea simbolurilor și
manipularea în plan mental, gândire complexă.

Stadiile dezvoltării psihosociale - Erikson


1. Încredere vs. neîncredere (0-2 ani): în sine, în părinți, în mediul înconjurător;
2. Autonomie vs. îndoială (2-4 ani): controlul de sine;
3. Inițiativă vs. vinovăție (4-5 ani): motivație pentru activitățile copilului;
4. Hărnicie vs. sentimentul de inferioritate (6-12 ani): dezvoltarea competențelor;
5. Identitate vs. confuzie identitară (adolescența): căutarea identității de sine;
6. Intimitate vs. izolare (tinerețe): relații romantice cu partenerii, căutarea și începutul unei cariere;
7. Generativitate vs. stagnare (adult): construirea unei familii, cariera, dezvoltarea societății;
8. Onestitate și echilibru vs. deznădejde (bătrânețe): retragere și pregătirea pentru moarte, satisfacția când
individul își privește viața.

Stadiile dezvoltării psihomorale - Kohlberg


Nivelul I - Pre-moral (0-10 ani)
Stadiul 1. Pedeapsă și supunere: un lucru este corect în funcție de recompense; Stadiul 2. Hedonism: există un
beneficiu personal pentru a se supune regulilor;
Stadiul 2. Moralitatea convențională (10-20 ani)
Stadiul 3. Armonia interpersonală: evitarea dezaprobării celorlalți; Stadiul 4. Autoritatea: interdicții din partea
persoanelor cu autoritate;
Stadiul 4. Moralitatea autonomă (20+ ani)
Stadiul 5. Moralitatea contractuală: a obține și păstra respectul celorlalți; Stadiul 6. Principii universale:
conștiința individuală, justiție / egalitate.

Atașamentul
Atașament este definit ca o relație foarte apropiată cu un adult, în care copilul devine o extensie a acestuia.
Atașamentul este un indicator extrem de important în maturizarea psihosocială a copilului mic. Se exprimă ca o
legătură durabilă, de protecție, iubire și securitate, cu rol de prototip pentru relațiile următoare din viața
individului. Atașamentul este o relație afecțională pe care o formăm față de cineva și care persistă în timp și
spațiu, în condiții de proximitate și contact, ca relație afectivă preferențială.
Bowlby: Atașamentul este o formă de comportament ce rezultă din obținerea sau menținerea unei proximității.
Atașamentul este pregnant în primii ani de viață și în copilărie, dar apare în toate ciclurile vieții umane.

Fazele atașamentului
Pre-atașamentul (0-2 luni), caracterizat prin răspunsuri sociale nediscriminative;
Atașamentul în formare (2-7 luni), perioada de învățare a regulilor de bază ale interacțiunilor;
Atașamentul evident (7-24 luni), când copilul manifestă protest la separare, anxietate la apariția străinilor,
comunicare intențională;
Parteneriat orientat spre scop (24 luni +), moment în care relațiile devin bidirecționale și caracterizate prin
empatie.
Fazele atașamentului
Între 1 și 3 ani, emoțiile copilului sunt legate strict de context, sunt instabile, capricioase, relativ superficiale, au
puternice componente organice, dar devin din ce în ce mai bogate și variate. Copilul începe să aibă preferințe și
să simtă nevoie mai mare de protecție și dragoste din partea părinților.
La 18 luni, rezonanța afectivă a copilului crește, devenind mai impresionabil, mai receptiv la dispozițiile mamei.
Apar manifestări de gelozie dacă mama acordă atenție altui copil sau dacă nu îi acordă lui atenție. Atașamentul
este o puternică formă de legătură afectivă și există în formă embrionară încă din faza de nou-născut. Scopul
atașamentului este obținerea și păstrarea siguranței; aceasta înseamnă la început supraviețuire, apoi se
rafinează și capătă noi înțelesuri.

Modalități experimentale în studiul atașamentului


Una dintre cele mai cunoscute modalități de studiu este „situația străină”, o procedură de investigare a calității
atașamentului dezvoltată de Mary Ainsworth. Sunt activate diferite comportamente de atașament în patru faze:
a fi cu mama, a fi cu un adult străin, a fi singur și a fi din nou cu mama. Astfel s-au identificat 4 tipuri de
atașament:
● Atașament securizant: nivel moderat de căutare a proximității cu mama;
● Atașament anxios-evitant: evită contactul cu mama după întoarcerea ei;
● Atașament anxios-rezistent: separarea de mamă produce o supărare puternică, copilul este dificil de
consolat;
● Atașament dezorganizat: comportamentele copilului sunt contradictorii și lipsite de coerență.

Procesul identificării la copil


Identificarea constituie premisa dobândirii conduitelor sociale, iar conceptul fundamental este identitatea de
sex-rol. Genul constituie un atribut ce modelează rolurile sociale, care determină apartenența la statutul de fiu
sau fiică, soț sau soție, prieten sau prietenă.
Pentru băieți, dezvoltarea identității de gen necesită diferențiere, în timp ce pentru fete, aceasta se realizează
prin afiliere (cu figura maternă). Identificarea prin diferențiere are două faze: identificarea primară, cu anumite
obiecte asemănătoare copilului (în primul an de viață); și identificarea secundară, cu o persoană similară lui.
Băieții își doresc să arate și să se comporte ca tații lor (Freud).

Identificarea prin observație (imitație) și prin cogniție


Identificarea prin observație și imitație (Bandura; Mischel) se realizează atunci când copiii își dezvoltă ipoteze
cu privire la comportamentele potrivite și așteptate. Ei vor alege acele comportamente care să le asigure o
recompensă. Părinții nu oferă doar modele pentru copii, ci și gratificări pentru acele comportamente pe care le
consider corespunzătoare, ori sancțiuni pentru cele necorespunzătoare.
Identificarea prin cogniție (Kohlbeg): copiii sunt conștienți de sine, de sex-rol, își formează reprezentări morale,
acceptă normele grupului, se conformează regulilor de joc, înțeleg și respectă norme de comportare mai
complexă, iau în stăpânire spațiul personal și dovedesc conștiința de sine în acțiune. Copiii devin tot mai
conștienți de calitățile lor, se manifestă ca lideri în mod spontan, sancționează greșelile altora.

Jocul - Stadiile de dezvoltare ale jocului după Piaget


1. Jocul de stăpânire (0-2 ani), copilul învață modul în care reacționează obiectele și oamenii la activitatea fizică,
la cuvinte sau comenzi.
2. Jocul simbolic (2-7 ani): copilul explorează modul în care pot fi utilizate obiectele, iar jocurile de limbaj reflectă
modul în care pot fi utilizate cuvintele și numerele ca simboluri. Este specific perioadei preșcolare și se bazează
pe exercițiu, simbolism și ficțiune, permite manipularea și producerea de imagini mentale.
3. Jocul cu reguli (+7 ani): copiii încep să joace jocuri de cooperare, care au reguli foarte bine definite. Se stabilesc
jocuri colective și relații sociale veritabile. Copilul începe să îi perceapă pe colegii de joacă ca parteneri cu o
individualitate proprie.

Tipuri de jocuri
● Jocul dramatic sau jocul de rol: recunoașterea și exprimarea emoțiilor;
● Jocul de explorare: tentativele copilului de a cunoaște și a descoperi lucruri noi;
● Jocul de mișcare: folosirea corpului în activități care solicită competențe fizice;
● Jocul de manipulare: antrenează capacitățile de coordonare și aptitudinile;
● Jocul de socializare: implică interacțiunile copilului cu ceilalți, înțelegerea faptului că nu este singur în ceea
ce face. Socializarea prin joc este dimensiunea fundamentală a jocului;
● Jocul de simulare: folosirea imaginației și transformarea obiectelor în simboluri ale lumii exterioare;
● Jocul de soluționare a problemelor: efort de gândire și căutare a soluțiilor la diferite probleme.

Adolescența - Teorii
G.S. Hall este „părintele psihologiei adolescenței”.
Anna Freud: conflictul intern determină o regresie în stadiile anterioare de dezvoltare, și apar mecanisme de
apărare tipice, precum tendința către ascetism și tendința către intelectualizare.
Havighurst: identifică 9 sarcini de dezvoltare în perioada adolescenței: acceptarea aspectului fizic și a rolului
masculin/feminin; dezvoltarea de noi relații cu persoane de ambele sexe; independenta emoțională în raport
cu părinții; sentimentul Independenței economice; pregătirea pentru o ocupație sau profesiune; dezvoltarea
abilităților intelectuale; asumarea unor comportamente responsabile social; pregătirea pentru căsătorie și viața
de familie; constituirea unui sistem de valori.

Criza de originalitate în adolescență


Este o perioadă de tranziție, care reprezintă un ansamblu de schimbări bruște de natură psihologică și socială,
ce se bazează pe schimbări biologice. Constă într-o izbucnire bruscă de revoltă, prin negarea sistematică a
identității sale anterioare de copil și dorința de a obține statutul social al adultului. Adolescentul duce un război
pentru a evita subjugarea sa de către modelele adultului.
Criza personalității apare ca o adaptare la un statut social nou, pentru că adolescentul este nevoit să își formeze
o nouă imagine de sine și manifestă o atitudine de refuz a tot ce i se pare oficial, formal și învechit. Această
etapă este caracterizată pe frecvente perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale și tulburări
de conduită, acte impulsive sau deviante, ostilitate față de părinți, față de interdicții.

Etapele crizei de originalitate


1. Perioada revoltei: exprimată prin refuzul de a se supune, neplăcerea de a i se ordona ceva,
comportamente nonconformiste. Este o dovadă a conflictului între generații.
2. Perioada închiderii în sine: adolescentul își analizează toate sentimentele și fiecare mișcare, caută să își
cunoască propriul său personaj transformat, pentru a dovedi celor din jur că a ieșit din copilărie și a devenit un
om stăpân pe faptele sale. Pornește spre descoperirea eului propriu.
3. Perioada de exaltare și afirmare: constă în valorificarea aptitudinilor și capacităților proprii, curiozitate
sporită, intensificarea activităților intelectuale, dezaprobarea minciunii și a ipocriziei, dorința de a descoperi
necunoscutul și de a îndeplini obiective cu un grad înalt de dificultate.

Tipuri de relații maritale


● Tipul conflictual: cuplul are tendința de a ascunde adevărata intensitate a conflictelor, față de rude, copii și
prieteni. Tensiunea reprezintă o nevoie a cuplului și este un factor de coeziune.
● Tipul devitalizat: o dată cu trecerea timpului, dragostea se pierde, iar cuplul de vine apatic și se instalează un
confort.
● Tipul pasiv: ingredientul dragostei lipsește de la bun început, iar aceste cupluri consideră căsătoria ca o
convenție și se conformează așteptărilor societății.
● Tipul vital: cuplul este implicat în probleme de viață importante, iar fiecare consideră orice activitate
plictisitoare dacă partenerul nu îi este alături.
● Tipul total: cuplul petrecere timp în societate, unul în prezența celuilalt și împărtășesc toate aspectele
importante ale vieții.

Dualitatea perioadei maturității


Maturitatea este o perioadă de noi împliniri, dar este și o perioadă de insatisfacții și tensiuni interioare.
Maturitatea se caracterizează prin stabilitate și reflectivitate, dar conține și conștiința apropierii sfârșitului și a
scurgerii ireversibile a timpului.
Maturitatea permite un control deplin asupra propriei vieți, dar poate conduce și la depresie.
Criza vârstei de mijloc
Bărbatul transcendent privește maturitatea ca o perioadă de împlinire și relaxare. Bărbatul pseudo-dezvoltat
face față problemelor, prin autosugestie că totul e sub control; în realitate el se simte confuz, pierdut și are o
atitudine rigidă. Bărbatul aflat în plină criză este confuz și depășit de vârstă, simte că întreaga lui viață se
prăbușește și devine depresiv. Bărbatul punitiv este nefericit, manifestă ostilitate în raport cu ceilalți și cu sine.
La femei, criza vârstei de mijloc conduce la sentimente de inutilitate, atunci când nu își mai pot exercită rolul
matern. Alte femei așteaptă cu nerăbdare această perioadă de „libertate”, pentru a urmări cariera sau alte
interese. Pe măsură ce se instalează menopauza, femeile nu se mai simt atractive, dorite, feminine și apar
tendințe depresiv, mai mari la femei decât la bărbați.

Stadiile bătrâneții
● Stadiul de trecere (65-75 ani): este o perioadă marcată de încetarea activității profesionale, menținerea unei
sănătăți bune, valorificarea experiențelor de viață, implicarea în activități casnice și familiale, culturale și sociale;
● Prima bătrânețe (70-80 ani): se produce o conștientizare puternică a declinului fizic și psihic, restrângerea
cercului relațional, o criză identitară generată de sentimentul inutilității;
● A doua bătrânețe (80-90 ani): nevoi multiple dependență de ceilalți, diminuarea autonomiei personale și
necesitatea de a fi supravegheat;
● Bătrânețea târzie (peste 90 ani): ultimii ani de viață, probleme acute de sănătate, deteriorări ale
funcționalității psihice, tulburări de memorie, stări depresive, până la pierderea totală a identității de sine.

Teoriile adaptării la bătrânețe


● Teoria dezangajării apreciază îmbătrânirea ca fiind un proces progresiv de retragere fizică, psihologică și
socială. La nivel psihologic apare fenomenul comutării atenției pe problemele interne, pe emoționalitate, pe
gândire. La nivel social are loc un proces de retragere mutuală a omului din societate.
● Teoria activității afirmă că, pe măsură ce scade nivelul activității, scade și nivelul satisfacției și al împlinirii.
Vârstnicii care rămân activi și rezistă restrângerii vieții sociale pot avea o existență de succes.
● Teoria ieșirii din rol consideră că pierderea statutului ocupațional și marital (văduvia) reprezintă un impuls
devastator pentru imaginea de sine.
● Teoria schimbului social susține că vârstnicii pot deveni vulnerabili datorită deteriorării și restrângerii acestui
proces de relaționare interpersonală.

Psihologia educației

Stimularea și energizarea activității de învățare în școală


Principalele nevoi în dinamizarea activității de învățare sunt:
● nevoia de stimulare;
● nevoia de competență și compatibilitate cu mediul;
● nevoia de apartenență sau de afiliere;
● nevoia de atenție;
● nevoia de realizare: ambiție, competitivitate, autoperfecționare;
● nevoia de autoactualizare.

Motivația intrinsecă și extrinsecă


Stimulente pentru motivația extrinsecă:
● cunoașterea rezultatelor;
● recompensa și pedeapsa;
● cooperarea și competiția.
Stimulente pentru motivația intrinsecă:
● afirmarea propriei competențe;
● trezirea curiozității pentru activitate;
● responsabilizarea elevilor în diferite sarcini;
● solicitarea fanteziei;
● rezolvarea unor probleme interesante;
● implicarea în activități care cere efort.

Încurajarea stimei de sine a elevilor


Se poate realiza prin următoarele strategii:
a) ● Valorizarea și acceptarea eforturilor elevului;
b) ● Crearea unui climat de siguranță fizică și psihică;
c) ● Clarificarea standardelor de evaluare;
d) ● Construire a contextului adecvat pentru autoevaluare critică;
e) ● Evitarea comparațiilor distructive și a competiției;
f) ● Construirea unei conduite care să transmită elevului că este acceptat;
g) ● Încurajarea elevului în asumarea responsabilității propriilor reacții;
h) ● Educarea elevilor în spiritul suportului afectiv reciproc.

Diferențele individuale în învățare


Depind de următoarele dimensiuni ale personalității:
● Patternurile individuale de creștere și dezvoltare,
● Aptitudinile,
● Inteligența,
● Creativitatea,
● Strategiile de învățare,
● Stilul cognitiv,
● Stilul de învățare și de studiu,
● Abilitatea mnezică,
● Interesele.

Inteligența școlară
Patternurile individuale de creștere și dezvoltare sunt legate de conceptul de maturitate. tipurile de maturitate
sunt: maturitatea fizică, intelectuală, social (capacitatea și dorința de a asuma responsabilități și disponibilitatea
de schimbare a intereselor sociale), maturitatea emoțională.
Inteligența școlară este echilibrul dinamic dintre asimilarea cerințelor școlare și acomodarea la acestea la diferite
niveluri de școlarizare. Inteligența școlară este o formă specifică, particulară a inteligenței, care se diferențiază
de aceasta mai ales prin specificitatea conținutului său, dar în același timp se supune legilor generale ale
dezvoltării mentale.

Încurajarea creativității în școală


a) Acceptarea și încurajarea gândirii divergente a elevilor, încurajarea căutării de noi soluții;
b) Încurajarea efortului elevilor de a folosi o cale neobișnuită de rezolvare a problemelor;
c) Încurajarea de a avea încredere în propria capacitate de evaluare;
d) Sesizarea și evidențierea efortului creativ al fiecărui elev;
e) Utilizarea brainstorming-ului.

Modelele asociaționiste ale învățării


Asocierea S-R prin contiguitate (condiționarea clasică): asocierea stimulului condițional cu cel necondițional și
schimbarea de comportament care constă în transferul răspunsul lui reflex de la stimulul necondițional la cel
condițional, caz în care răspunsul devine condiționat.
Pavlov: conexiunea răspunsului reflex cu stimulul nou.

Guthrie: învățarea este un rezultat al efectului primei experiențe cu stimulul și se realizează pe principiul „totul
sau nimic”.
Watson: asocierea stărilor emotive cu stimuli anteriori neutri arată că toate procesele de învățare sunt similare
condiționării clasice.
Asociarea S-R prin întărire: constă în modificarea comportamentului datorită consecințelor unui comportament
anterior. Când un răspuns este urmat de consecințe plăcute, probabilitatea repetării comportamentului în
circumstanțe asemănătoare crește. Când un răspuns este urmat de consecințe neplăcute, probabilitatea scade.
Răspunsul care este urmată de o reducere a unor trebuințe tinde să se repete, iar cel care nu este urmat de
reducerea trebuinței tinde să dispară
Thorndike: fenomenul numit întărire se manifestă prin legea efectului = răspunsurile la o situație care sunt
urmate de o recompensă vor fi întărite și vor deveni răspunsuri obișnuite la respectiva situație. Recompensa
este mult mai eficientă decât sancțiunea, iar recompensele nu afectează doar conexiunea care le-a produs, ci și
conexiunile adiacente temporar.

B.F. Skinner: Asocierea între un anumit stimul și un răspuns spontan se realizează numai dacă răspunsul este
întărit consecutiv executării lui → condiționare operantă. Stimulul întăritor crește probabilitatea unui răspuns
și există două grupe de întăritori: întăritor pozitiv (stimulul introdus care crește probabilitatea apariție
răspunsului) și întăritor negativ (stimulul care fiind îndepărtat din situație crește probabilitatea apariției unui
răspuns operant).
Recompensa este ceea ce primește persoana pentru ca ea să se simtă bine ca urmare a răspunsului dat. Întărirea
pozitivă (recompensa) combinată cu întărirea negative (retragerea recompensei) sunt mai eficiente decât
pedeapsa deoarece aceasta poate să accentueze comportamentul indezirabil sau chiar să devină o recompensă.
Există patru modalități de întărire: întărirea la interval fix; întărirea la interval variabil; întărirea în proporție fixă
(pentru o anumită cantitate sau sumă de răspunsuri); întărirea în proporție variabilă. Întărirea continuă constă
în apariția consecințelor comportamentului ori de câte ori acesta se produce. Întărirea intermitentă constă în
apariția consecințelor comportamentului doar în anumite circumstanțe după ce acesta s-a produs. Întărirea
comportamentului care devine operant nu trebuie să se realizeze cu regularitate și uniform.
Skinner spune că cele mai eficiente sunt întăririle pozitive și intermitente; informația trebuie prezentată în
cantități mici pentru ca întărirea să vină imediat; întăririle se generalizează la mai mulți stimuli, producând
condiționarea secundară.

Edward Tolman: construiește o variantă a teoriei behavioriste în care central devine comportamentul
intențional. Omul învață ceea ce așteaptă să îi ofere beneficii, iar aceste așteptări sunt fenomene centrale în
procesul învățării. Tolman a introdus termenul de hartă cognitivă, adică o reprezentare mentală a „labirintului”.
Un nou stimul (semnal) este asociat cu stimuli deja semnificativi, nefiind necesară întărirea pentru apariția
învățării. Comportamentul este dirijat de obiective; nu stimulii determină alegerea și fixarea unor răspunsuri, ci
scopul răspunsului la stimuli.
Învățarea este întotdeauna intenționată și este orientată spre un scop. Ea implică folosirea factorilor de mediu
pentru atingerea scopului și se aleg cele mai scurte căi sau cele mai ușoare metode pentru atingerea scopului.

Modelul gestaltist al învățării


Include rolul experienței anterioare în învățare, experiență care poate fi reactivată de procesele prezente.
Sistemul de urme mnezice ale experienței anterioare este un sistem organizat de legile gestaltului și se
transformă în conformitate cu legea pregnanței. Schimbările acestui sistem contrazic teoria conexiunilor simple
care slăbesc în timp sau sunt estompate de o nouă învățare. Astfel este înlocuit procesul încercării și erorii cu
înțelegerea subită a inter-relațiilor unei probleme.
Acest proces numit insight seamănă mai mult cu punerea unei piese într-un puzzle decât cu răspunsul la un
stimul. Termenul de insight se referă la faptul că, atunci când suntem conștienți de o legătură, această legătură
rezultă din caracteristicile obiectelor luate în considerare.
Ideea centrală a teoriei gestalt este cea de grupare a caracteristicilor stimulilor. Factorii primari care determină
gruparea sunt vecinătatea (apropierea, similitudinea), completitudinea (itemii sunt grupați dacă împreună tinde
să completeze o entitate), simplitatea (itemii sunt organizați în figuri simple respectând simetria și
regularitatea). Acești factori sunt numiți legile organizării și au fost identificați în contextul cercetărilor
percepției și al rezolvării de probleme.
În procesul de învățare, aceasta trebuie să înceapă cu prezentarea situației structurate, global, pentru a înțelege
semnificația ansamblului, iar ulterior trebuie să urmeze antrenamentul, exersarea aspectelor specifice sarcinii.
În acest context, învățarea este la început mai lentă și pe parcurs devine mai rapidă.

Modele cognitiviste ale învățării


Învățarea este un proces de transformare a informațiilor receptate din mediu.
Mintea umană este comparată cu un sistem de procesare a informației (hardware), cogniția cu programul
software, iar învățarea cu achiziția de cunoștințe (date)
Învățarea prin procesarea informației la diferite feluri de profunzime = cu cât procesarea este mai adâncă, cu
atât informația va fi reținută mai bine. Procesarea informației la diferite nivele se realizează inconștient și
automat, cu excepția cazului în care suntem atenți la aceste nivele. Mecanismul atenției este o întrerupere în
procesare, nu un proces cognitiv în sine. Orice nivel poate deveni conștient dacă există o problemă la acel nivel
(ex. dificultate de citire).
Hărțile conceptuale din psihologia cognitivă sunt reprezentări grafice ale modului în care cunoștințele sunt
structura pe la nivel mental. Organizatorii cognitive funcționează ca o punte de legătură între noul material și
ideile anterioare cu care s-ar putea relaționa și pe care s-ar putea sprijini. Astfel pentru a învăța un subiect,
studenții trebuie să învețe relațiile dintre concepte, iar manipularea și explicarea subiectului facilitează
înțelegerea.
Studenții ar trebui să fie învățați nu doar cunoștințele, ci și algoritmii și euristicile pe care le utilizează experții în
operarea cu respectivele cunoștințe, ca metode generale de gândire.

Modele constructiviste ale învățării


Modelele constructiviste recurg la paradigma învățării ca o construcție activă a cunoașterii și competențelor, în
opoziție cu modelele tradiționale care privesc învățarea ca o achiziție de cunoștințe și aptitudini. Învățarea este
descrisă ca un proces activ în care elevul își construiește o imagine internă a cunoștințelor și își interpretează în
mod personal experiența. Învățarea implică o construcție mentală a cunoștințelor și nu absorbția acestora din
surse externe; construirea cunoașterii este un proces social și cultural mediat de limbaj.

În constructivismul exogen, învățarea constă în construirea structurilor mentale care reflectă lucrurile așa cum
sunt ele în realitate, iar elevul este un procesator activ al informațiilor utilizând strategii de organizare, de
organizare și de reactualizare.
Constructivismul endogen: cunoașterea nu este doar oglindirea lumii, ci în primul rând o transformare și o
organizare a vechilor structuri cognitive. Învățarea este o restructurare activă a cunoștințelor anterioare,
realizată prin procese de conectare a noilor informații la ceea ce este deja cunoscut.
Constructivismul lui Piaget descrie ca mecanisme ale învățării: asimilarea, acomodarea și echilibrarea. Ceea ce
este învățat este organizat conform unor scheme care sunt reprezentări mentale ale obiectelor, fenomenelor,
evenimentelor.
Asimilarea începe prin dezvoltarea unor noi scheme mentale, iar acomodarea începe când schemele sunt
insuficiente pentru încorporarea noilor informații. Echilibrarea reprezintă balanța între structurile mentale vechi
și cele noi.
Constructivismul dialectic: cunoașterea subiectivă reflectă lumea externă filtrată prin cultură, limbaj, credințe și
interacțiuni sociale. Învățarea este înțeleasă o construcție a cunoștințelor și valorilor definite social prin
interacțiunii în context social, unde cel care învață este un actor social.
Constructivismul social pune accentul pe importanța culturii și a înțelegerii contextului a ceea ce se întâmplă în
societate. Învățarea este un proces social și are loc atunci când indivizii se implică în activități sociale. Sensurile
sociale și cunoașterea sunt modelate și evoluează prin negocierea în cadrul grupurilor. Sistemele de simboluri
(cuvinte, numere, semne) afectează în cea mai mare măsură natura și gradul de extindere a învățării.

Modelul determinismului reciproc - Bandura


Modelul determinismului reciproc afirmă relația de determinare în care se află factorii personali (cognitivi),
comportamentul individual și mediul în care și în funcție de care persoana învață. Cele trei variabile se
influențează reciproc: cogniția influențează comportamentul, acesta influențează cogniția, experiențele
acesteia cu mediul influențează gândirea, iar învățarea este o construcție a cunoștințelor și valorilor definite
social.
Învățarea socială se realizează prin organizarea și repetarea simbolică a comportamentului modelat și apoi
punerea acestuia în practică. Șansele ca un individ să adopte un comportament cresc dacă acel comportament
duce un rezultat pe care individul îl apreciază și dacă modelul are o valoare funcțională.

Modelul învățării bazate pe self-concept - Rogers


Se focalizează pe relația dintre imaginea de sine și achizițiile specifice învățării. Condițiile necesare și suficiente
pentru a susține învățarea sunt empatia, aprecierea pozitivă necondiționată și congruența. Constrângerile,
condiționările și feedback-ul negativ pot determina pierderea sentimentului de sine. Doar prin dezvoltarea unei
imagini de sine pozitive individul se simte liber să învețe și va învăța doar ceea ce este cu adevărat important și
relevant pentru el ca om.
Modelul învățării experiențiale: descrie învățarea ca un proces de creare a cunoașterii prin transformarea
experienței personale și reflecție transformatoare asupra acesteia. Acest model se regăsește în teoria și practica
învățării la adulți, a învățării și educației informale și a învățării pe întreg parcursul vieții.
Stilul de învățare
Stilul de învățare reprezintă modul în care este abordată sarcină, strategiile activate pentru îndeplinirea sarcinii
de învățare, ceea ce este stabil în modul de abordare a sarcinilor de învățare și ceea ce este caracteristic
individului atunci când învață.
Stilul cognitiv este o modalitate individuală de organizare și procesare a informației și experienței. Se referă la
forma cunoașterii, nu la conținutul cunoașterii sau la nivelul deprinderilor exprimate în performanța cognitivă.
El a fost conceptualizat ca atitudine stabilă, preferințe sau strategii habituale, care determină un anumit mod
tipic personal, de percepere, reamintire, gândire și rezolvare de probleme.
Stilul cognitiv poate fi activ (agresiv), pasiv sau asertiv. Cercetările afirmă că stilul asertiv oferă un suport
considerabil al succesului în activitatea de învățare.
Stilul de învățare - Modelul lui Jackson
Inițiatorul este impulsiv, extrovert, în căutarea senzațiilor, se angajează față de problemă, își focalizează atenția,
are capacitatea de a acționa concret.
Logicianul este obiectiv, rațional, intelectual, nu are dificultăți majore de a se adapta. Are capacitatea de a
înțelege lucrurile pe deplin, de a identifica premisele acțiunilor, de a funcționa cu autonomie și intuiție.
Analistul este introvert, metodic, înțelept, intuitiv, responsabil, precaut și de încredere. Are cunoștințe solide
despre majoritatea problemelor și capacitatea de a sesiza atât cauzele, cât și consecințele.
Implementatorul este practic, realist, expeditiv, nu este preocupat de cauzele și posibilele soluții ale
problemelor sociale, are înțelegerea realității și pragmatism.

Stilul de învățare - Abordările învățării


Abordarea profundă a învățării: înțelegerea și relaționarea ideilor noi la experiențele și cunoștințele anterioare,
căutarea de principii de relaționare, examinarea logică și argumentarea critică a situațiilor, conștientizarea
nivelului de înțelegere și învățare. Abordarea pe suprafață: tendința de adaptare la solicitările cursurilor și
profesorilor, tratarea informațiilor ca unități fără relații semnificative, memorarea informațiilor și focalizarea pe
proceduri de rutină, neglijarea semnificațiilor noilor idei, studiul fără reflexie și scop strategic.
Abordarea strategică: intenția de a obține cele mai bune rezultate exprimate în note, un efort consistent pentru
studiu, eficiența în managementul timpului, identificarea condițiilor și materialelor optime pentru studiu,
monitorizarea eficienței învățării, sensibilitate la criteriile evaluărilor externe.