LUCRARE DE LICENŢĂ

Impactul tipului de personalitate în relaţiile de

cuplu

Conducător ştiinţific: Student:

i
CUPRINS

REZUMAT.....................................................................................................................................1

INTRODUCERE...........................................................................................................................3

CAPITOLUL I. FUNDAMENTE TEORETICE........................................................................6

1.1. Relația de cuplu.......................................................................................................................6

1.1.1. Conceptualizarea relației de cuplu...........................................................................6

1.1.2. Formarea relației de cuplu.......................................................................................6

1.1.3. Menținerea relației de cuplu....................................................................................9

1.1.4. Factori determinanți ai relației de cuplu................................................................11

1.1.5. Satisfacția în relația de cuplu.................................................................................14

1.2. Istoria individului..................................................................................................................17

1.3. Dezvoltarea atașamentului....................................................................................................18

1.3.1. Stiluri de atașament timpuriu.................................................................................19

1.3.2. Stiluri de atașament la adulți..................................................................................21

1.3.3. Paralelă între stiluri de atașament la copii și adulți................................................22

1.4. Stilul parental al mamei........................................................................................................23

1.4.1. Stilul parental autoritar..........................................................................................24

1.4.2. Stilul parental permisiv..........................................................................................24

1.4.3. Stilul parental competent.......................................................................................25

ii
 1.4.4. Stilul parental neglijent/ neimplicat.......................................................................26

1.5. Percepția în stilul parental al mamei.....................................................................................26

CAPITOLUL II. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII......................................27

2.1. Obiectivele cercetării............................................................................................................27

2.2. Ipotezele cercetării................................................................................................................28

CAPITOLUL III. METODOLOGIA CERCETĂRII..............................................................29

3.1. Designul cercetării................................................................................................................29

3.2. Participanți............................................................................................................................29

3.3. Instrumente de cercetare.......................................................................................................30

3.3.1. The Parental Bonding Instrument – PBI................................................................30

3.3.2. The Marriage Expectation Scale – MES................................................................32

3.3.3. The Marital Satisfaction Inventory, revised – MSI-R...........................................32

3.4. Procedura de cercetare..........................................................................................................33

3.4.1. Analiza statistică a datelor.....................................................................................34

3.4.2. Impactul tipului de personalitate în relaţiile de cuplu (trăsături de personalitate

şi particularităţi ale relaţiei de cuplu)................................................................... 37

CAPITOLUL IV. REZULTATE AȘTEPTATE.......................................................................37

CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI DISCUȚII...........................................................................58

5.1. Concluzii generale și aplicații practice................................................................................58

5.2. Limitele cercetării și direcții noi de cercetare......................................................................39

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE..............................................................................................40

iii
REZUMAT

Satisfacția maritală este un factor important în funcționalitatea și menținerea relației de

cuplu. Există multiple cercetări destinate identificării factorilor determinanți ai satisfacției

maritale, printre care experiențele în familia de origine și procesele cognitive. Multitudinea de

informații validate științific pe marginea dezvoltării stadiale a individului, a formării și

dezvoltării atașamentului, a paternurilor relaționale, a factorilor determinanți în formarea și

menținerea unei relații, creează un cadru bogat pentru evaluarea satisfacției și așteptărilor

maritale.

Studiul își propune să investigheze în ce măsură corelează între ele stilul parental matern

perceput, tipul de așteptări maritale și nivelul satisfacției maritale. Aceste corelații vor fi studiate

pe baza a nouă ipoteze.

În realizarea studiului au fost luate în considerare trei stiluri parentale: autoritar, permisiv

și competent, trei tipuri de așteptări maritale: pesimiste, idealiste și realiste, precum și trei

niveluri ale satisfacției maritale: scăzută, medie și ridicată.

Studiul are un design corelațional și folosește trei instrumente de măsurare. Primul se

referă la stilul parental matern perceput, al doilea la așteptările maritale individuale, iar al treilea

la evaluarea satisfacției maritale percepute.

Rezultatele pe care ne așteptăm să le obținem se referă la găsirea unor corelații pozitive

semnificative între indivizii cu stil parental matern perceput autoritar, așteptări pesimiste și

satisfacție maritală scăzută, precum și între indivizii cu stil parental matern perceput permisiv,

așteptări idealiste și satisfacție maritală medie, dar și între indivizii cu stil parental matern

perceput competent, așteptări realiste și satisfacție maritală ridicată.

1
2
INTRODUCERE

Cercetarea psihologică manifestă un interes ridicat față de relația de cuplu, fiind una

dintre cele mai importante relații pe care o persoană o dezvoltă pe parcursul vieții. Relația de

cuplu deține un rol semnificativ cu privire la nivelul perceput al satisfacției/ insatisfacției din

viața unei persoane. Totodată, nivelul perceput al satisfacției în relația de cuplu are un rol

relevant în funcționalitatea și menținerea acesteia.

Studiul factorilor determinanți în formarea și menținerea unei relații de cuplu a dezvăluit

o pleiadă de factori interpersonali sau contextuali relevanți: istoria personală a relațiilor (Johnson

& Denton, 2002); cognițiile (Baucom, Epstein, Sayers, & Sher, 1989); comunicarea intimă

(Fowers & Olson, 1989; Cupach & Comstock, 1990; Byers & Demmons, 1999); timpul acordat

relației (Cavanaugh, 1993); calitatea vieții sexuale (Haavio-Mannila & Kontula, 1997; Purnine &

Carey, 1997); rezolvarea problemelor de cuplu; exprimarea atașamentului; nivelul de educație;

statutul socioeconomic; similaritatea partenerilor la nivel de interese, de inteligență, de

personalitate; dinamica familiei de origine; stadiul din ciclul de viață familial; prezența copiilor;

compatibilitatea sexuală și factori de stres legați de muncă (Halford, Kelly, & Markman, 1997).

Satisfacția maritală a devenit un factor extrem de important nu doar în autoevaluarea

satisfacției personale, ci și în luarea unor decizii importante. În ziua de azi, oamenii decid cu

mult mai multă ușurință și rapiditate încheierea unei relații de cuplu nesatisfăcătoare. Acest fapt

se reflectă, pe de o parte, în statisticile naționale și internaționale ce indică o tendință crescătoare

a divorțurilor (http://www.nationmaster.com/graph/peo_div_rat-people-divorce-rate), pe de altă

parte, în modificările la nivel legislativ cu privire la facilitarea procedurii de divorț (legea

3
202/2010 actualizată cu prevederile Noului Cod Civil, de la 1 octombrie 2011). Astfel că,

rămâne de interes actual investigarea satisfacției maritale în relație cu factori asociați.

Un rol important în funcționalitatea unei relații aparține proceselor cognitive. Baucom,

Epstein, Sayers, și Sher (1989) au identificat cinci tipuri de cogniții care contribuie la

funcționarea pozitivă sau negativă a unei relații: asumpțiile, standardele, percepția selectivă,

atribuirile și expectanțele.

Cercetările anterioare indică faptul că stilul de atașament dobândit în copilărie rămâne

relativ stabil pe parcursul întregii vieți și constituie tiparul durabil de raportare la partenerul de

relație (Shulman, Elicker, & Sroufe, 1994). Explicația acestui fenomen constă în faptul că

modelele interne de lucru (despre sine, despre celălalt, despre sine în relație cu celălalt) tind să

funcționeze automat și inconștient, să direcționeze atenția și să organizeze și filtreze informația

nouă (Bowlby, 1988; Bretherton, 1987; Collins & Read 1994; Shaver, Collins, & Clark 1996).

Mai multe cercetări (Bowlby, 1973; Crittenden & Ainsworth, 1989; Egeland & Farber, 1984;

Kochanska, Kuczynski, & Radke-Yarrow, 1989) susțin perspectiva conform căreia modelele

interne de lucru, consolidate prin experiețele trăite zi cu zi în relație cu principala figură de

atașament, acționează ca șabloane în dezvoltarea tuturor relațiilor apropiate ale individiului,

permițându-i acestuia să facă predicții față de modul în care sinele și ceilalți se vor comporta în

cadrul relațiilor.

Deși studiile longitudinale au rezultate mixte și au fost aduse puține dovezi pentru

susținerea continuității directe a stilului de atașament de la copil la adult (Feeney, 1999; Allen &

Land, 1999; Crowell, Fraley, & Shaver, 1999), cercetătorii atașamentului nu au încetat să

investigheze continuitatea paternurilor de atașament în timp. În prezent se consideră că, în

legăturile de atașament funcționale, partenerii adulți ar trebui să fie capabili să se sprijine

4
reciproc în momente de nevoie, oferind sau primind ajutor, asistență, comfort, reasigurare, sprijin

față de activitățile autonome sau de dezvoltare personală ale partenerului (Collins & Feeney,

2000; Kunce & Shaver 1994).

Alte cercetări (Hazan & Shaver, 1987; Mikulincer & Florian, 1998) au indicat că există o

reciprocitate între stilul parental perceput și stilul de atașament la adult, fără a reuși să clarifice

modalitățile prin care acești factori influențează stilul de atașament al adultului.

Majoritatea cercetărilor accentuează importanța rolului pe care îl joacă stilul parental

perceput în dezvoltarea individului de la naștere până la vârsta adultă (Aunola & Nurmi, 2005;

Baumrind, 1996; Smith, 1988; Hoffman, Levy-Shiff, Sohlberg, & Zarizki, 1992).

Pornind de la rezultatele cercetărilor prezentate anterior, am proiectat un design de

investigare a corelațiilor între satisfacția maritală, stilul parental perceput și așteptările

individuale.

5
CAPITOLUL I

FUNDAMENTE TEORETICE

1.1. Relația de cuplu

1.1.1. Conceptualizarea relației de cuplu

În sens comun, cuplul reprezintă un parteneriat între două persoane, bazat pe o legătură

constantă sau datorată unei apropieri accidentale (http://dexonline.ro/definitie/cuplu).

Din punct de vedere psihologic, cuplul constituie o structură bilopară de tip

biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se stimulează, se

susțin, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin

intermediul celuilalt (http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei).

1.1.2. Formarea relației de cuplu

Abordarea teoretică a formării relației de cuplu are ca principale repere teoriile atracției

interpersonale și perspectiva dezvoltării stadiale a ciclului de viață familial.

O primă abordare urmează variabila similarității. Conform ipotezei potrivirii (the

matching hypothesis), (Hatfield, Aronson, Abrahams, & Rottman, 1966), indivizii tind să

formeze o relație de cuplu cu cineva similar ca dezirabilitate socială, calitățile fizice ale

celuilalt fiind un prim criteriu semnificativ în acest sens. O meta-analiză facută de Kalick și

Hamilton (1986) a surpins sub-ipoteze ale modelului cu privire la preferințe, alegeri realiste și

ce se întâmplă de fapt. Deși cu puțină susținere experimentală, ipoteza potrivirii afirmă

preferința indivizilor pentru parteneri cu nivel similar de atractivitate fizică. Alegerea rațională

a partenerului constă în tendința de a alege pe cineva cu un nivel de atractivitate apropiat cu al

6
propriei persoane, ca urmare a estimării șanselor de a fi acceptat/ respins de celălalt. Cea mai

mare susținere experimentală revine ipotezei că majoritatea indivizilor, după analizarea

alternativelor dezirabile cu cele accesibile, optează în final pentru o relație realizabilă,

indiferent dacă o preferă sau nu. Revizuirile aduse teoriei (Hatfield & Sprecher, 2009) au dus la

formularea ipotezei potrivirii complexe, aplicabilă situațiilor în care indivizii pot atrage

parteneri mult mai atractivi fizic decât ei înșiși, prin oferirea de beneficii compensatorii sub

formă de caracteristici dezirabile precum statut, putere, stabilitate financiară, personalitate etc.

O altă abordare urmărește complementaritatea nevoilor. Teoria recompenselor (the

reward/ need satisfaction model) (Byrne & Clore, 1970) a fost reconfirmată prin cercetările lui

Lott și Lott (1974) (as cited in Brehm, Brehm, Kassin, & Fein, 2005). Rezultatele acestora au

sugerat că indivizii sunt atrași de persoanele a căror prezență le furnizează recompense, prin care

sunt satisfăcute diverse nevoi ale acestora. O persoană ne poate recompensa prin susținerea

oferită, prin atenția acordată, prin trăsăturile sale agreabile – frumusețe, inteligență, umor – sau prin

recompense externe persoanei – bani, statut, informații.

Modelul condiționării afective sau modelul întărire - afect (the reinforcement affect

model) dezvoltat de Clore și Byrne (1974) (as cited in Martin, Buskist, & Carlson, 2009),

propune că atracția interpersonală depinde de propriile reacții afective. Modelul permite

explicarea atracției interpersonale prin asociațiile de asemănare, de contiguitate sau contrast. Dacă

un eveniment sau o situație specifică creează sentimente pozitive (afect), persoana care este

asociată cu acel eveniment sau situație care recompensează (întărire) va fi plăcută automat,

indiferent dacă este sau nu sursa afectelor. Indivizii sunt atrași și formează relații de cuplu cu

persoane a căror prezență o asociază direct sau indirect cu experiențe pozitive, chiar și în lipsa

recompenselor directe.

7
 Teoria echilibrului (the balance theory) propusă de Heider (1958) susține că indivizii

doresc consistența și sunt motivați să mențină echilibrul dintre credințele, gândurile și

sentimentele lor. Formarea unei relații este posibilă dacă între doi parteneri există un schimb de

recompense echilibrat, care este perceput ca fiind atractiv și plăcut.

Cercetările inițiate de Darley și Berscheid (1967) (as cited in Gavreliuc, 2007), au indicat

că sporirea atracției interpersonale este influențată de proximitatea rezidențială pe baza căreia

individul anticipează interacțiunea cu celălalt.

Deși teoria filtrelor este aplicabilă îndeosebi prieteniilor, cercetători precum Kerckhoff

și Davis (1962) sau Murstein (1970) (as cited in Dwyer, 2000), au încercat prin cercetările

inițiate să explice selectarea partenerului în vederea unei relații de cuplu de lungă durată sau

căsnicii, în termenii unei serii de etape, pe parcursul cărora alegerile se îngustează. În etapa

inițială de curtare și formare a relației similaritatea opiniilor și atitudinilor este filtrul activ,

urmând ca în stadiile următoare compatibilitatea psihologică să devină filtrul decisiv.

Conform modelului propus de McGoldrick și Carter (2001), ciclul extins al vieții de

familie (the expanded family life cycle) cuprinde experiențele din cadrul familiei de origine (1),

plecarea de acasă (2), stadiul premarital (3), stadiul cuplului fără copii (4), stadiul familiei cu

copii mici (5), stadiul familiei cu adolescenți (6), stadiul lansării copiilor (7) și ultimii ani din

viață (8). Modelul ciclului extins al vieții de familie asumă că dezvoltarea anterioară formării

unei relații de cuplu implică menținerea unor relații cu părinții, frații și colegii, terminarea

școlii, diferențierea sinelui de familia de origine, dezvoltarea unei relații cu părinții ca între

adulți, dezvoltarea unor relații intime, începerea unei cariere. Tiparul formării relației de cuplu îl

constituie, cel mai adesea, modalitatea de relaționare cu celălalt dobândită în socializarea

primară – stilul de atașament. În acest ciclu, formarea unei relații de cuplu, caracteristică celui

8
de-al treilea stadiu de dezvoltare, constă în selectarea unui partener și decizia de a se căsători sau

cohabita pe termen lung. În viziunea lui Adams (1995) (as cited in Carr, 2006), alegerea

partenerului este un proces complex care implică patru etape. În prima fază, partenerul este

ales dintre cei disponibili pentru interacțiune, pe baza similarității atractivității fizice și a

intereselor, inteligenței, personalității și a altor comportamente și caracteristici apreciate. În etapa

următoare are loc o comparare a valorilor. Mai întâi, sunt revelate identitățile partenerilor, prin

intermediul conversațiilor de auto-dezvăluire. Mai apoi, dacă acestea produc o creștere a

atractivității inițiale, atunci relația se menține. În al treilea stadiu, se explorează compatibilitatea

rolurilor; se descoperă măsura în care este posibilă empatia reciprocă; se analizează costurile

despărțirii, dificultățile și tensiunile asociate menținerii relației. Relația se consolidează dacă

atracția s-a adâncit suficient și dacă barierele separării sunt suficient de puternice. În faza finală

este luată decizia compatibilității și angajamentului pe termen lung. Dacă decizia privitoare la

compatibilitate și angajament este pozitivă, atunci poate să apară cohabitarea pe termen lung sau

căsătoria între parteneri.

În modelul familial sistemic al lui Olson (1991), un rol determinant în formarea relației

este deținut de un nivel echilibrat de coeziune și adaptabilitate. Coeziunea relației este

dependentă de legătura emoțională dintre parteneri. Adaptabilitatea este dependentă de

abilitatea partenerilor de a schimba structura, rolul și regulile relației ca răspuns la stresul

situațional și de dezvoltare.

1.1.3. Menținerea relației de cuplu

Într-o relație de cuplu, partenerii aduc laolaltă două tradiții de familie diferite și

stabilesc cadrul pentru integrarea acestor tradiții, cu normele, valorile, regulile, rolurile și

9
rutinele lor, într-un nou ritual. Luarea deciziilor cu privire la acest proces este adesea o

problemă complexă, de care depinde menținerea sau terminarea relației de cuplu. (Carr, 2006).

Una dintre teoriile majore care caută să explice dezvoltarea, menținerea și declinul

relației de cuplu este teoria schimbului social (social exchange theory), avansată de Thibaut și

Kelley (1959) (as cited in Nakonezny & Denton, 2008). Explicația oferită de teoria schimbului

social este în termenii echilibrului între recompensele obținute de cei doi parteneri – precum a

fi îngrijit, companie, sex – și între costurile îndurate prin implicarea în relație – precum

cheltuirea de bani sau ratarea unor oportunități. Cadrul teoretic al schimbului social afirmă că

indivizii maximizează recompensele și minimizează costurile, prin urmare obțin un profit din

relație, satisfacția. În cântărirea recompenselor într-o relație, indivizii fac două comparații:

prima, între recompensele așteptate și cele obținute, a doua, între relația actuală și o relație

alternativă. Etichetarea recompenselor și costurilor este urmată de o negociere, în care partenerii

stabilesc sursele de profit și pierdere. Pentru ca o relație de cuplu să se mențină este necesar să

fie stabilite rutine, norme și așteptări reciproce, odată cu luarea angajamentului și

instituționalizarea relației. Relațiile funcționează optim și se mențin atunci când indivizii percep

un schimb echitabil și că ceea ce au primit este satisfăcător în comparație cu ceea ce au oferit.

Teoria schimbului social accentuează perspectiva individuală a unei relații mai mult

decât aspectele sale sociale, precum comunicarea dintre parteneri și interpretarea unor

evenimente comune, și este totodată aplicabilă oricărui tip de relație. Complexitatea unei relații

depășește descrierea oferită de teoria schimbului social; atât definirea recompenselor și a

costurilor, cât și măsurarea satisfacției sau a profitului sunt oarecum dificile. (Nakonezny &

Denton, 2008)

10
 Un alt model teoretic axat pe factorii implicați în menținerea unei relații îl reprezintă

modelul investiției relaționale (the investment model of relationship) (Rusbult, 1980; Rusbult,

Johnson, & Morrow, 1986). Modelul face distincția între satisfacție, prin aceasta înțelegându-se

pozitivitate sau atracție față de propria relație, și angajament, prin acesta fiind definită tendința

de a menține relația și a se simți atașat psihologic de aceasta. Modelul investiției asumă că

indivizii ar trebui să se simtă mai satisfăcuți în propriile relații de cuplu, în măsura în care

acestea le oferă recompense ridicate (precum un partener inteligent sau atrăgător, similaritate cu

partenerul), implică costuri scăzute (precum argumente ocazionale, proximitate fizică) și exced

propriilor nivele de comparație sau expectanțe referitoare la calitatea relației intime.

Angajamentul de a menține relația ar trebui să fie afectat de trei factori. În primul rând,

angajamentul ar trebui să fie mai puternic în măsura în care relația este satisfăcătoare. În al

doilea rând, partenerii ar trebui să se simtă mai implicați în relație în măsura în care au puține

alternative la angajamentul actual. În al treilea rând, angajamentul ar trebui să fie mai mare în

măsura în care individul a investit în relația de cuplu resurse numeroase, fie intrinsec (timp, efort,

auto-dezvăluire), fie extrinsec (prieteni comuni, amintiri sau posesiuni materiale comune).

1.1.4. Factori determinanți ai relației de cuplu

Funcționalitatea cuplului este legată îndeosebi de asigurarea satisfacției maritale.

Majoritatea studiilor existente sunt conceptualizate într-o paradigmă patogenică, accentuând

factorii care erodează satisfacția maritală. Mai multe cercetări (Halford et al., 1997; Bradbury,

Fincham, & Beach, 2000; Liu, Shono, & Kitamura, 2008) au identificat drept posibili

determinanți ai satisfacției maritale, combinații între factori interpersonali – precum rezolvarea

problemelor maritale și exprimarea afecțiunii – și între factori contextuali – precum nivel ridicat

11
de educație, statut socioeconomic ridicat, similaritatea partenerilor la nivel de interese, de

inteligență, de personalitate, dinamica familiei de origine, stadiul din ciclul de viață familial,

prezența copiilor, compatibilitatea sexuală și factori de stres legați de muncă.

Funcționalitatea cuplului poate fi urmărită din perspectiva factorilor interpersonali pe

baza unor paternuri relaționale diferite. Aceste paternuri sunt consolidate de-a lungul istoriei

personale a relațiilor cu figurile semnificative, când individul dezvoltă modele de lucru

interne, modele de comportament față de alte persoane semnificative, inclusiv modalități de

răspuns la conflict și nemulțumire. Referitor la modelele interne despre sine în relație cu alții,

Johnson și Denton (2002) (as cited in Dattilio, 2010), au remarcat că par a fi tipuri de scheme

care afectează gândurile automate și răspunsurile emoționale față de persoane semnificative.

Un alt rol important în funcționalitatea unei relații aparține proceselor cognitive. Baucom

et al. (1989) (as cited in Epstein, Baucom, Hunt, & La Taillade, 2002) au identificat cinci tipuri

de cogniții care contribuie la funcționarea pozitivă sau negativă a unei relații: asumpțiile,

standardele, percepția selectivă, atribuirile și expectanțele.

Asumpțiile sunt credințe centrale pe care fiecare persoană le deține cu privire la

caracteristicile relațiilor intime și ale partenerilor care le compun. Asumpțiile sunt derivate dintr-

o varietate de experiențe de viață, de observare și participare în relațiile altora. Indivizii care

dețin asumpții nerealiste despre relațiile de cuplu tind să experimenteze mai mult distres într-o

relație. (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002).

Standardele sunt credințe pe care indivizii le dețin cu privire la ceea ce ar trebui să facă

partenerii dintr-o relație apropiată sau intimă. Eidelson și Epstein (1982) (as cited in Dattilio,

2010; Epstein et al., 2002) au arătat că, deși este normal ca indivizii să aibă standarde personale,

anumite standarde pot fi asociate cu distresul dintr-o relație, dacă sunt nerealiste sau extreme.

12
Baucom, Epstein, Daiuto, Carels, Rankin și Burnett (1996) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et

al., 2002) au indicat că indivizii care nu sunt satisfăcuți de maniera în care standardele lor

personale sunt atinse într-o relație au un distres mai mare față de relație și se angajează în

comunicare mai negativă.

În modelul cognitiv al lui Beck (1976) (as cited in Dattilio, 2010), asumpțiile și

standardele reprezintă aspecte aflate la baza imaginii despre lume a individului, fiind considerate

scheme cognitive. Multe din schemele despre relații și natura interacțiunilor familiale se învață

timpuriu prin experiențele din familia de origine, tradiții culturale, experiențe din relații de cuplu

anterioare.

Atenția selectivă se referă la concentrarea individului asupra unui subset de informații

disponibile într-o situație, în timp ce ignoră sau nu este atent la alte informații. În timpul unei

interacțiuni între membrii unui cuplu, întâmplările se succed rapid, și există un potențial ridicat

ca fiecare persoană să perceapă selectiv doar anumite aspecte specifice ale interacțiunii. Acest

lucru poate fi problematic pentru cuplu atunci când apar biasări perceptive. (as cited in Dattilio,

2010; Epstein et al., 2002). Cercetările efectuate de Epstein et al. (2002) au indicat că partenerii

care resimt distres remarcă selectiv comportamentul negativ al celuilalt și trec cu vederea actele

pozitive ale acestuia.

Atribuirile sunt inferențe pe care partenerii le fac pentru a-și explica comportamentul

celuilalt și evenimentele care se produc. Deși atribuirile pot varia în exactitatea lor, indivizii

asumă de obicei că inferențele lor sunt valide, fără a căuta informații suplimentare. Când

indivizii atribuie problemele din relație caracteristicilor globale și stabile ale partenerilor, aceștia

comunică în moduri mai negative și sunt mai nemulțumiți de relațiile lor, conform cercetărilor

lui Bradbury și Fincham (1990) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002).

13
 Expectanțele sunt predicții pe care indivizii le fac cu privire la întâmplări viitoare în

relație și la comportamentele partenerului. Deși expectanțele pot îndeplini o funcție utilă pentru

un cuplu, ajutând partenerii să anticipeze comportamentele acestora în timp, acestea pot deveni

problematice dacă sunt bazate pe informații sau asumpții inexacte. Pretzer, Epstein și Fleming

(1991) (as cited in Dattilio, 2010; Epstein et al., 2002) au găsit că indivizii cu un nivel scăzut al

așteptărilor de a rezolva problemele din relație au un nivel mai mare al distresului în

relație.

1.1.5. Satisfacția în relația de cuplu

Constructul satisfacție maritală a fost conceptualizat și măsurat în modalități variate,

făcând dificilă compararea rezultatelor și extragerea unor concluzii generale.

Atât terapeuții, cât și publicul general văd calitatea relației de cuplu strâns legată de

calitatea vieții sexuale. Multiple cercetări, precum cele efectuate de Haavio-Mannila și Kontula

(1997) sau de Purnine și Carey (1997) (as cited in Byers, 2005), au arătat faptul că există o

puternică asociere pozitivă între satisfacția relației de cuplu în general și satisfacția sexuală,

acestea având o relație bidirecțională. O relație maritală percepută ca ridicată conduce către o

relație sexuală satisfăcătoare. Când calitatea vieții de cuplu este ridicată și percepută ca un

beneficiu în relația de cuplu, este de așteptat ca nivelul perceput de satisfacție sexuală să fie

pozitiv și ridicat. Când calitatea vieții maritale este scăzută și percepută ca un cost, se așteaptă

perceperea unui nivel scăzut al satisfacție sexuale.

Rezultatele cercetării realizate de MacNeil și Byers (2005) au indicat că satisfacția în

relația de cuplu ar fi mediată și de nivelul auto-dezvăluirii. Prin studiile inițiate, Byers și

14
Demmons (1999), Cupach și Comstock (1990), Fowers și Olson (1989) (as cited in Byers, 2005),

au arătat că în satisfacția relației de cuplu un rol important îl deține calitatea comunicării intime.

După cum am precizat în descrierea factorilor determinanți ai relației de cuplu, Halford et

al. (1997) au identificat ca potențiali determinanți ai satisfacției maritale combinații între factori

interpersonali, precum rezolvarea problemelor de cuplu și exprimarea atașamentului, și între

procese contextuale mai largi, precum factori legați de familia de origine sau de ciclul familial,

stresori economici sau relaționați cu munca.

Satisfacția în relația de cuplu ar depinde și de aspectul existenței copiilor în relația

maritală. O cercetare desfășurată de Waite și Lillard (1991) a indicat că cuplurile care au copii

tind să aibă un risc mai mare de nesatisfacție maritală. Cavanaugh (1993) (as cited in Botha, Van

de Berg, & Venter, 2009) a explicat că influența se datorează timpului acordat relației de

cuplu, rezultatele arătând că aceste cupluri au mai puțin timp la dispoziție pentru relație.

Multiple cercetări au indicat că factorii legați de familia de origine constituie o arie de

exploatat în relație cu satisfacția maritală (Botha et al., 2009). Majoritatea acestor studii au la

bază Modelul McMaster (Epstein, Bishop, & Levin, 1978), care include următoarele șase

dimensiuni ale structurii și interacțiunii familiale: comunicare, rezolvare de probleme, roluri,

responsivitate afectivă, implicare emoțională și control comportamental. Sabatelli și Bartle-

Haring (2003) asumă că atunci când un cuplu experimentează o lipsă a satisfacției maritale,

adesea unul sau ambii parteneri se luptă să depășească o problemă originată în familia de

origine. De Wet (1985) și Naude (1990) (as cited in Botha et al. 2009), au raportat studii sud-

africane care au confirmat impactul negativ al familiei de origine asupra abilității de

asumare efectivă a rolurilor și responsabilităților în relații intime la vârsta adultă.

Cercetările lui Larson și Hofman (1994) (as cited in Botha et al. 2009) au confirmat că procesele

15
și interacțiunile din familia de origine sunt un bun predictor pentru satisfacția maritală. Există

multipli factori care influențează satisfacția în relația de cuplu. Doucet și Aseline (2003) (as cited

in Botha et al. 2009) identifică conflictele din familia de origine. Sanders, Halford și Behrens

(1999) (as cited in Botha et al. 2009) indică măsura în care abilitățile de comunicare sunt

achiziționate în familia de origine. Cercetările lui Conger și Conger (2002), Kaslow și Robison

(1996), Sanders et al. (1999) (as cited in Botha et al. 2009) au arătat că în determinarea

satisfacției maritale un rol important aparține abilităților de comunicare și de rezolvare a

problemelor. Du Rand (1991) (as cited in Botha et al. 2009) se referă la diferențele dintre

parteneri raportate la istoricul personal în cadrul propriei familii de origine, de care depinde

capacitatea de adaptare a fiecăruia. În conformitate cu rezultatele obținute de Sabatelli și

Bartle-Haring (2003), Botha et al. (2009) au găsit corelații pozitive între roluri din familia de

origine și satisfacția maritală: cu cât rolurile sunt mai clar definite și cu cât responsivitatea

emoțională este mai adecvată în familia de origine, cu atât mai mare va fi nivelul de

satisfacție maritală pe care persoana respectivă o va experimenta. Epstein și Bishop (1991) (as

cited in Botha et al. 2009) au remarcat că aceste roluri în familia de origine includ oferirea de

resurse, suport și îngrijire, satisfacția sexuală a părinților, managementul sistemului

familial și achiziția de abilități. Copiii crescuți în familii în care există o clară definire și

împărțire a rolurilor experimentează un mediu sigur, în care nevoile lor sunt îndeplinite și în care

dezvoltă abilități care le vor permite să se orienteze către parteneri maritali adecvați. Acești copii

învață totodată de la o vârstă fragedă că fiecare membru al familiei are anumite responsabilități și

funcții de îndeplinit, lucru care îi va pregăti în vederea asumării responsabilității de a satisface

nevoile partenerului de relație și de a contribui la crearea satisfacției maritale. Epstein, Baldwin

și Bishop (1983) (as cited in Botha et al. 2009) au validat relația dintre responsivitate

16
emoțională și satisfacție maritală, arătând că dacă individul învață în familia de origine să își

exprime emoțiile într-o manieră adecvată, atunci va raporta o satisfacție maritală ridicată.

Exprimarea adecvată a emoțiilor încurajează de asemenea comunicarea, partenerii reafirmând

continuu iubirea și aprecierea unul față de altul, lucru care facilitează clarificarea

neînțelegerilor și rezolvarea problemelor.

Multiple alte cercetări au identificat importanța unor factori biografici în satisfacția

maritală, mai exact caracterisici personale precum personalitatea partenerilor, atitudini, starea

de sănătate fizică și psihică, status socioeconomic, relații de cuplu anterioare, asupra cărora nu

vom insista aici.

1.2. Istoria individului

Într-o abordare sistemică, familia este văzută ca o entitate dinamică compusă din membri

individuali și relațiile interpersonale dintre aceștia. Dezvoltarea individului pornește de la

dezvoltarea copilului, care are loc în contextul relațiilor interpersonale, întâlnite în primul

rând în cadrul familiei. Cercetările sugerează că funcționarea familială este determinată de

calitatea relațiilor interpersonale, care determină adaptarea copilului, și nu de structura

familială tradițională sau non-tradițională. Relațiile oferă contextul în care copiii își dezvoltă

toate funcțiile psihologice, în care întâlnesc pentru prima dată lumea externă, în care învață ce

aspecte sunt semnificative și merită atenție, în care dobândesc etichetele și modalitățile de

comunicare, în care dezvoltă modalități de a se vedea pe sine în relație cu această lume.

(Schaffer, 2007).

În general, prima experiență a copiilor cu relațiile are loc în familie, care constituie

cadrul de bază în care cei mai mulți copii sunt introduși în viața socială, unde sunt dobândite

17
regulile comportamentului interpersonal. Familia va continua să le servească drept bază de

securitate atunci când întâlnesc lumea din afară. (Schaffer, 2007).

1.3. Dezvoltarea atașamentului

Teoria atașamentului, conceptualizată de Bowlby (1969, 1973, 1980) (as cited in

Strongman, 2003), susține dintr-o perspectivă evolutiv-etologică că, încă de la naștere, copiii

sunt preadaptați să formeze relații cu alți oameni. Relația de atașament este o legătura naturală,

reciprocă, care emerge din primele săptămâni de viață dintr-un proces de interacțiune între copil

și principala persoană care îl îngrijește. Atașamentul este un fenomen întâlnit pe tot parcursul

vieții. Acesta se dezvoltă gradual de la paternuri comportamentale de tip reflex la sisteme de

răspuns foarte selective, planificate și flexibile, și se extinde față de alți îngrijitori, furnizând

modelul pentru toate relațiile personale apropiate ulterioare. (Schaffer, 2007).

Teoreticienii atașamentului susțin că, în condiții normale, prin procesul de separare,

puterea legăturii de atașament slăbește după copilăria timpurie, pe măsură ce individul se

maturizează într-un adult autonom. Însă, atât eșecul mecanismului de atașament, cât și eșecul

supra-atașamentului persistent la vârsta adultă pot avea consecințe psihopatologice variate.

(Richards, 2009).

Atașamentul este compus dintr-o rețea de acțiuni, cogniții și emoții. În stadiile inițiale,

atașamentul constă în răspunsuri externe activate și terminate de anumite condiții; mai târziu,

devine tot mai ghidat de sentimente și așteptări interne. Bowlby (1969, 1973, 1980) (as cited in

Schaffer, 2007) a atribuit această dezvoltare formării modelelor interne de lucru despre sine,

despre celălalt, despre sine în relație cu celălalt. Aceste modele sunt structuri mentale

consolidate de interacțiunile și emoțiile trăite zi de zi în relația cu figurile de atașament, care îl

18
vor ajuta să își reprezinte intern atributele pertinente ale fiecărei figuri de atașament și tipul

relației dezvoltate cu acea persoană. Odată formate, modelele interne de lucru acționează ca

șabloane în dezvoltarea tuturor viitoarelor relații apropiate ale individului, permițându-i acestuia

să facă predicții față de modul în care sinele și ceilalți se vor comporta în cadrul relațiilor.

Cercetările efectuate de Bowlby (1973), Crittenden și Ainsworth (1989), Egeland și Farber

(1984), Kochanska et al. (1989) (as cited in Liu et al., 2008; Schaffer, 2007) au adus dovezi în

susținerea acestei perspective. Modelul copilului despre sine însuși va reflecta relația

construită cu mama. Dacă relația este trăită ca una satisfăcătoare și mama arată afecțiune,

sprijin și înțelegere față de nevoile lui, atunci copilul se va simți acceptat și în siguranță, având o

probabilitate mai mare să își formeze o imagine de sine pozitivă. Dacă relația este trăită negativ

și mama respinge în mod constant cererile de afecțiune, sprijin și încurajare ale copilului, atunci

acesta va tinde să aibă o imagine de sine negativă. Dacă relația trăită implică un comportament

inconsistent și imprevizibil al mamei și retragerea afecțiunii ca pedeapsă, atunci copilul va

dezvolta o imagine de sine negativă, care poate să aibă repercursiuni negative pentru

comportamentul său viitor. Modelele inițiale pot să se generalizeze apoi la alți oameni și la alte

relații: copiii care se văd ca fiind demni de a fi iubiți au o probabilitate mai mare de a aștepta

interacțiuni pozitive cu ceilalți; cei care se consideră respinși vor aborda probabil orice nouă

relație cu așteptări negative.

1.3.1. Stiluri de atașament timpuriu

Cercetări empirice cu mame și copii, desfășurate cu ajutorul instrumentului standardizat

„Situația străină”, au indicat că relația de atașament timpuriu pe care copilul o formează cu

mama (principalul îngrijitor ințial) poate fi clasificată în patru categorii distincte: securizant,

19
evitativ, rezistent, dezorganizat. Cele patru paternuri de atașament de bază indică gradul de

securitate inerent modelului intern de lucru format în legătura primară. Aceste paternuri au un rol

predictiv pentru o gamă întreagă de funcții psihologice din anii următori, inclusiv pentru

imaginea de sine și variate aspecte ale dezvoltării emoționale. Acceptarea ideii că experiențele

timpurii așază fundația nu trebuie să omită faptul că evenimentele ulterioare pot modifica cursul

dezvoltării individului. (Schaffer, 2007).

De la copiii din categoria atașamentului securizant, ca rezultat al experiențelor inițiale

pozitive ale copiilor, ne putem aștepta să formeze relații de încredere cu adulții și cu alți copii, și

să dezvolte o imagine de sine confientă. Celelalte trei grupuri de atașament non-securizant

(evitativ, rezistent, dezorganizat), nu au acest avantaj: relațiile viitoare ale acestor copii sunt în

pericol, iar adaptarea lor la numeroase sfere ale vieții nu are aceeași bază sigură ca în cazul celor

cu atașament securizant. (Schaffer, 2007).

Revizuind influența atașamentului timpuriu asupra dezvoltării emoționale ulterioare,

Thompson (1999) (as cited in Strongman, 2003) aduce în discuție faptul că tipul de atașament

timpuriu ar contribui la formarea și menținerea relațiilor apropiate, alături de alți factori

determinanți precum contextul familial și statusul social. Thompson conturează succint influența

experiențelor timpurii cu figura principală de atașament, considerând că dezvoltarea

sentimentului de securitate sau insecuritate al copilului ar rezulta din raportarea copilului la

răspunsurile pe care și le-ar da unor întrebări precum: Ce fac ceilalți când exprim emoții negative

puternice? Ce trebuie să fac să mențin relații bune cu ceilalți?

Cercetarea realizată de Shulman et al. (1994) (as cited in Gavreliuc, 2007) a indicat că

stilurile de atașament dobândite în copilărie se conservă pe parcursul întregii vieți și constituie

tipare durabile de raportare la partenerul de relație. Studiul lui Hazan și Shaver (1990) (as cited

20
in Gavreliuc, 2007) a relevat că modelul relațional dobândit în copilărie se impregnează adânc

în personalitatea individului, stilurile de atașament având continuitate în evoluția ontogenetică.

Cercetarea efectuată de Brennan și Shaver (1996) (as cited in Gavreliuc, 2007) a sugerat că stilul

de atașament învățat în copilărie se reflectă în conduita de cuplu la vârsta adultă, indivizii

exprimând preferința pentru partenerul care validează propriul concept despre sine. Studiul

longitudinal desfășurat de Keelan, Dion și Dion (1994) (as cited in Gavreliuc, 2007) a evidențiat

că indivizii cu stil de atașament securizant beneficiază de mai multă satisfacție, se consideră mai

impliniți, se angajează mai intens în relație și au mai multă încredere în partener în relația de

cuplu în raport cu cei cu stil de atașament insecurizant.

1.3.2. Stiluri de atașament la adulți

În ceea ce privește natura atașamentului adulților, Bartholomew și Horowitz (1991) (as

cited in Liu et al., 2008) au conceptualizat patru stiluri de atașament la adulți și ale așteptărilor pe

care aceștia le construiesc, pornind de la modelele interne de lucru (pozitive vs negative) despre

sine și ceilalți, de la stima de sine și de la respectul față de celălalt. Stilurile de atașament au fost

catalogate drept securizant și insecurizant (preocupant, evitativ, temător). Indivizii cu

atașament securizant au modele pozitive despre sine și despre ceilalți; cei cu atașament

preocupant au un model negativ despre sine și unul pozitiv despre ceilalți; cei cu atașament

evitativ au un model pozitiv despre sine și un model negativ despre ceilalți; iar cei cu atașament

temător au modele negative atât despre sine cât și despre ceilalți.

21
 1.3.3. Paralelă între stiluri de atașament la copii și adulți

Byng-Hall (1995) atrage atenția asupra paternurilor de organizare familială, făcând o

paralelă între copiii și partenerii maritali care prezintă stiluri similare de atașament.

Copiii și partenerii maritali cu atașament securizant reacționează față de părinți,

respectiv parteneri, ca și cum aceștia ar fi o bază sigură de la care să exploreze lumea; sunt

caracterizați de anxietate scăzută, neevitarea celuilalt, implicarea în relație și o imagine de sine

pozitivă, sensibilitate la nevoile celuilalt, adaptabilitate și flexibilitate (Byng-Hall, 1995).

Asemenea copiilor care caută proximitatea părinților, incapabili să atingă confort la

separarea de aceștia, partenerii maritali cu stil de atașament preocupant tind să aibă anxietate

ridicată, fiind prea apropiați de partener și totodată nesatisfăcuți; sunt caracterizați de neevitarea

celuilalt, implicarea în relație și o imagine de sine negativă. (Byng-Hall, 1995).

În vreme ce copiii evită contactul cu părinții după separare, partenerii maritali cu

atașament evitativ tind să fie distanți și nesatisfăcuți față de parteneri; îl evită pe celălalt, ezită în

implicarea în relație și au o anxietatea scăzută (Byng-Hall, 1995).

Paternul stilului de atașament dezorganizat ar implica un tipar anxios și evitativ.

Atașamentul dezorganizat la copii este frecvent asociat cu abuzul, neglijența, absența sau

pierderea parentală. La partenerii maritali, atașamentul dezorganizat implică dezorientare și

abordare de evitare a conflictelor, care aduc un nivel ridicat de anxietate, evitarea celuilalt,

ezitarea în implicarea în relație, alternate cu apropierea de partener (Byng-Hall, 1995).

Sperling și Berman (1994) au sugerat, prin cercetările cu privire la stilurile de atașament

ale adulților, că anumiți indivizi intră în relații de cuplu având un stil de atașament nesigur

dezvoltat mai devreme în viață, constând în expectanțe negative și distres emoțional cu privire la

disponibilitatea fizică sau emoțională a partenerului.

22
 1.4. Stil parental al mamei

De obicei, stilul parental este conceptualizat pe două dimensiuni: cererea parentală (sau

control parental) și răspunsul parental (sau îngrijire parentală) (Elias & Yee, 2009). Stilurile

parentale au fost abordate de cercetători fie prin referire la stilul parental matern sau patern,

generalizat de aici la stil parental, fie prin referire la combinația ambelor stiluri într-o categorie

generalizată. În ultima perioadă, interesul cercetătorilor (Shek, Lee, & Chan, 1998; Milevsky,

Schlechter, Netter, & Keehn, 2006) (as cited in Elias & Yee, 2009) s-a mutat în zona analizei

separate a stilului parental matern, respectiv patern, fără a lua în considerare combinația unică

dintre cele două stiluri.

Această direcție a fost favorizată de faptul că, în general, relația mamă-copil este prima

relație pe care o formează copilul. Semnificația particulară a acestei relații derivă din importanța

pentru starea de bine a individului față de orice altă relație următoare, deoarece determină

protecție, iubire și securitate și se răspândește astfel asupra întregii funcționări, fizice și psihice, a

copilului. În plus, relația mamă-copil este o legătură durabilă, care joacă un rol central de-a

lungul copilăriei și care rămâne o sursă de confort după adolescență. În plus, este considerată ca

fiind un prototip pentru toate celelalte relații apropiate pe care le va forma individul, chiar și

în perioada adultă (Schaffer, 2007).

Având în vedere că relația de atașament se produce natural și nu solicită procese de

socializare specifice, Bowlby (1969, 1973, 1980) a semnalat că această relație influențează

modul de interpretare de către copil al stărilor emoționale ale celorlalți. Thompson (1999)

consideră că de aici derivă importanța particulară în dezvoltarea emoțională copilului a unor

aspecte precum sensibilitatea, acceptarea sau respingerea, cooperarea sau imixtiunea maternă.

23
 Impactul stilurilor parentale asupra dezvoltării copiilor și al competențelor acestora în

adaptarea la lume este documentat de numeroase cercetări empirice (Talib, Mohamad, & Mamat,

2011). Cele patru stiluri parentale – stilul autoritar, stilul permisiv, stilul competent (Baumrind,

1967) și stilul neglijent sau neimplicat (Maccoby & Martin, 1983) – au fost asociate cu seturi

comportamentale specifice ale copiilor.

1.4.1. Stilul parental autoritar (authoritarian parenting), urmând caracterizarea făcută

de Papalia, Olds și Feldman, (2008) accentuează controlul și obediența indiscutabilă. Părinții cu

stil autoritar încearcă să își determine copiii să se conformeze unui set de conduite și îi pedepsesc

puternic și absolut pentru încălcarea acestuia. Astfel de părinți sunt mai detașați, mai puțin calzi

și mai puțin toleranți față de copiii lor decât alți părinți. Copiii acestora tind să fie mai

nemulțumiți, retrași în sine și neîncrezători. Copiii crescuți de părinți cu stil autoritar sunt

controlați atât de strict încât uneori nu pot face alegeri independente în ceea ce privește propriul

comportament. Ginsburg și Bronstein (1993) arată că, împiedicându-și copiii să exercite control

asupra propriilor comportamente și să învețe din propriile greșeli, părinții cu stil autoritar își

împing copiii în mod inadvertent să creadă că nu sunt responsabili de ceea ce li se întâmplă.

Copiii și adolescenții care provin din familii cu stil parental autoritar tind să aibă abilități sociale

slab dezvoltate, stimă de sine scăzută, sentimente de nemulțumire, motivație extrinsecă și nivele

ridicate ale depresiei față de copiii ai căror părinți au un stil competent. (Marsiglia, Walczyk,

Buboltz, & Griffith-Ross, 2007).

1.4.2. Stilul parental permisiv (permissive parenting) valorizează, la cealaltă extremă,

autoexprimarea și autoreglarea. Părinții cu stil permisiv solicită puține copiilor, le permit să își

24
controleze propriile activități cât mai mult posibil, explică motivele pentru care impun anumite

reguli, își consultă copiii în luarea deciziilor și îi pedepsesc foarte rar. Acești părinți sunt calzi,

nu comandă și nu sunt exigenți, comportamente prin care eșuează să își învețe copiii să fie

responsabili pentru propriul comportament. Copiii lor tind să fie imaturi – cu cel mai mic

autocontrol și cel mai puțin exploratori – și primesc atât de puțină îndrumare încât pot deveni

nesiguri și anxioși în a decide dacă fac sau nu ce e mai bine. (Papalia et al., 2008; Marsiglia et

al., 2007).

1.4.3. Stilul parental competent (authoritative parenting) aduce o balanță optimă între

respectul față de individualitatea copilului și efortul de a insufla valorile sociale constrângătoare.

Părinții cu stil competent au încredere în abilitățile lor de a ghida copilul; respectă deciziile,

interesele, opiniile și personalitățile independente ale copilului; sunt iubitori și toleranți; solicită

un comportament bun copiilor; sunt fermi în menținerea standardelor; dacă este necesar, sunt

dispuși să impună limite și pedepse judicioase în contextul unei relații calde și încurajatoare;

când apar conflicte, explică motivele atitudinii lor și favorizează compromisurile verbale,

arătându-le copiilor căi pozitive de comunicare a punctelor de vedere și negociere a

alternativelor acceptabile. Aparent, copiii acestora se simt în siguranță știind că sunt iubiți și

îndrumați ferm, tind să fie cei mai încrezători în sine, cei mai stăpâni pe sine, cei mai exploratori

și mulțumiți, caută să se impună mai mult. Stilul parental competent pare să amplifice

competențele sociale ale copiilor, probabil deoarece părinții stabilesc așteptări și standarde

realiste. În aceste familii, copiii știu când se ridică la așteptări, pot decide dacă merită să își

asume riscul de a-și nemulțumi părinții în atingerea unui obiectiv, cunosc satisfacția asumării

responsabilității și atingerii succesului. Se așteaptă de la acești copii să obțină performanțe bune,

25
să își îndeplinească angajamentele, să participe activ la îndatoririle și la distracțiile familiale.

(Papalia et al., 2008).

1.4.4. Stilul parental neglijent/ neimplicat (neglectful/ uninvolved parenting)

caracterizează părinții care se concentrează mai mult pe nevoile lor personale decât pe ale

copiilor, uneori datorită stresului sau depresiei. Acest stil parental a fost asociat cu o varietate de

tulburări comportamentale în copilărie și adolescență (Papalia et al., 2008).

1.5. Percepția în stilul parental al mamei.

Olson și DeFrain (2000) au integrat teoretic conceptele de funcționalitate familială și stil

parental. Cercetarea acestora a arătat că tipul familial echilibrat este asociat pozitiv cu stilul

parental competent, și este asociat negativ cu stilul parental autoritar.

Alte cercetări au indicat că percepția stilului parental al mamei este un bun predictor

pentru stilul de atașament al adultului și pentru funcționalitatea în cadrul familiei (Liu et al.,

2008). Pentru măsurarea percepției în stilul parental al mamei, cel mai folosit instrument este cel

dezvoltat de Parker, Tupling și Brown (1979), The Parental Bonding Instrument (PBI).

26
CAPITOLUL II

OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

2.1. Obiectivele cercetării

Deoarece relația dintre distorsiunile cognitive și satisfacția maritală a fost investigată cu

succes în multiple studii iar importanța experiențelor în cadrul familiei de origine în formarea

relațiilor ulterioare a fost dovedită, studiul de față își propune să investigheze în ce măsură stilul

parental matern perceput al unuia dintre parteneri corelează cu satisfacția în relația de cuplu prin

expectanțele individuale în relația de cuplu. Prin urmare, se va investiga dacă există diferențe la

nivel de așteptări în relația de cuplu între indivizii cu mame al căror stil parental perceput este

autoritar, permisiv sau competent, în raport cu satisfacția maritală. Stilul parental neimplicat va fi

exclus în cercetarea de față datorită asocierii frecvente a acestuia cu psihopatologia (Papalia,

2008).

27
2.2. Ipotezele cercetării

Pornind de la rezultatele studiilor anterioare menționate în capitolul anterior am formulat

următoarele ipoteze:

1. Stilul parental matern autoritar perceput corelează semnificativ cu expectanțele

pesimiste ale individului în relația de cuplu.

2. Stilul parental matern permisiv perceput corelează semnificativ cu expectanțele

idealiste ale individului în relația de cuplu.

3. Stilul parental matern competent perceput corelează semnificativ cu expectanțele

realiste ale individului în relația de cuplu.

4. Expectanțele pesimiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu

satisfacția maritală scăzută.

5. Expectanțele idealiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu

satisfacția maritală medie.

6. Expectanțele realiste ale individului în relația de cuplu corelează semnificativ cu

satisfacția maritală ridicată.

7. Stilul parental matern autoritar perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală

scăzută.

8. Stilul parental matern permisiv perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală

medie.

9. Stilul parental matern competent perceput corelează semnificativ cu satisfacția maritală

ridicată.

28
CAPITOLUL III

METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Designul cercetării

Studiul are la bază un design corelațional. Se urmărește determinarea relațiilor dintre cele

trei variabile date.

Pentru variabila stilul parental matern perceput vor fi luate în considerare trei valori:

autoritar, permisiv și competent. Pentru a măsura aceste valori ale variabilei se utilizează

instrumentul The Parental Bonding Instrument.

Variabila expectanțele individului în relația de cuplu va fi măsurată pe trei niveluri:

așteptări pesimiste, realiste și idealiste. Se va apela la instrumentul de măsurare The Marriage

Expectation Scale (Jones & Nelson, 1996).

Variabila satisfacție maritală resimțită de partener în relația de cuplu va fi măsurată pe

trei niveluri: scăzut, mediu și ridicat. Operaționalizarea acestei variabile se realizează prin scorul

obținut la chestionarul The Marital Satisfaction Inventory, Revised (Snyder, 1997).

3.2. Participanți

Întrucât acest studiu vizează relația dintre stilul parental matern, expectanțele individului

în relația de cuplu și satisfacția maritală, este necesar ca participanții să fie persoane căsătorite.

Pentru a controla diferențele posibile la nivelul satisfacției maritale a participanților datorate

duratei relației de cuplu, în eșantion vor fi incluse persoane care cohabitează cu partenerul

marital de minim 1 an și 6 luni și maxim 2 ani și 6 luni. Alegerea acestui interval este

insipirată de faptul că se consideră că doar după 6 luni o relație poate fi văzută ca una stabilă,

aceasta fiind durată minimă de cohabitare pe care o recomandă studiile de psihologia sexualității,

29
în general. Vor fi selectare 300 persoane de sex feminim și masculin din rândul persoanelor

căsătorite. Vârsta participanților va fi cuprinsă între 25 și 40 ani. Vor fi selectați participanți cu

nivel minim de educație studii medii și care locuiesc în mediul urban. În plus, pentru a putea

măsura stilul parental matern perceput, se impune condiția ca participanții să fi crescut și

alături de mamă în primii 16 ani de viață.

Cei 300 de participanți la studiu vor fi selectați din rândul populației nonclinice.

3.3. Instrumente de cercetare

Pentru realizarea studiului se vor utiliza trei scale de autoevaluare standardizate: The

Parental Bonding Instrument – dezvoltat de Parker et al. în 1979 –, The Marriage Expectation

Scale – conceput de Jones și Nelson în 1996 – și The Marital Satisfaction Inventory, Revised –

dezvoltat de Snyder în 1981 și revizuit în 1997.

3.3.1. The Parental Bonding Instrument – PBI (Parker et al., 1979)

PBI este o scală scurtă de autoevaluare formată din 25 de itemi, care măsoară stilurile

parentale fundamentale percepute. Măsurarea este retrospectivă, ceea ce înseamnă că persoana

adultă completează bazat pe modul în care își amintește atitudini și comportamente parentale din

primii 16 ani de viață. Instrumentul este constituit din două dimensiuni: „Îngrijire”, care

cuprinde 12 itemi (1, 5, 6, 11, 12, 17, 2, 4, 14, 16, 18, 24) respectiv „Protecție exagerată sau

Control”, alcătuită din 13 itemi (8, 9, 10, 13, 19, 20, 23, 3, 7, 15, 21, 22, 25).

Fiecărui participant i se cere să bifeze un răspuns pentru fiecare item, folosind o scală

ordinală bidirecțională simetrică de 4 puncte. Itemii 1, 5, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 17, 19, 20, 23

30
sunt cotați foarte probabil=3, destul de probabil=2, destul de puțin probabil=1, foarte puțin

probabil=0, în vreme ce itemii 2, 3, 4, 7, 14, 15, 16, 18, 21, 22, 24, 25 sunt cotați invers.

Exemple de itemi pentru dimensiunea îngrijire: ”Imi vorbea cu o voce caldă și

prietenoasă”, ”Părea că înțelege problemele și îngrijorările mele”, ”Putea să mă facă să mă

simt mai bine când eram supărat”, respectiv pentru dimensiunea control: ”Încerca să controleze

orice făceam”, ”Mă lăsa să iau singur decizii”, ”Mă lăsa să mă îmbrac cum îmi plăcea”.

Instrumentul include două formulare cu itemi identici, pentru culegerea separată a datelor

despre ambii părinți. În studiul de față se va folosi doar formularul pentru stilul parental al

mamei. Pe baza scorurilor obținute la cele două dimensiuni, Îngrijire și Protecție Exagerată/

Control, stilul parental matern poate fi încadrat într-unul din cele patru cadrane. Fiecare din cele

patru stiluri parentale fundamentale poate fi identificat pe baza combinației dintre tipul

predominant de îngrijire (îngrijire scăzută/ îngrijire ridicată) respectiv de control (control scăzut/

control ridicat). Pe dimensiunea îngrijire, un scor mai mare de 27 va fi încadrat ca îngrijire

ridicată, iar un scor mai mic de 27 va fi încadrat drept îngrijire scăzută. Pe dimensiunea control,

scorul de delimitare este 13.5, un scor peste această valoare va indica un control matern ridicat,

un scor sub această valoare, un control scăzut.

Stilul parental matern perceput va fi încadrat pe baza combinației dintre tipul de îngrijire

și de control. Cadranul control lipsit de afecțiune (”affectionless control”) revine combinației

dintre îngrijire scăzută și control ridicat, aspecte specifice stilului parental autoritar. Cadranul

constrângere afectuoasă (”affectionate constraint”) corespunde combinației dintre îngrijire

ridicată și control ridicat, caracteristici definitorii pentru stilul parental competent. Cadranul stil

parental optim (”optimal parenting”) corespunde combinației dintre îngrijire ridicată și control

scăzut, asemenea stilului parental permisiv. Cadranul stil parental neglijent (”neglectful

31
parenting”) cuprinde combinația dintre îngrijire scăzută și control scăzut, asemenea stilului

parental neglijent.

Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach pentru scala

Îngrijire = 0.88, respectiv α cronbach pentru scala Protecție exagerată sau Control = 0.74) și o

bună validitate discriminativă, instrumentul permițând discriminarea celor patru stiluri parentale

fundamentale percepute.

3.3.2. The Marriage Expectation Scale – MES (Jones & Nelson, 1996)

The Marriage Expectation Scale este un instrument multidimensional, aplicabil prin

autoadministrare, destinat să măsoare nivelul de așteptări individuale în relația maritală. Pe baza

scorurilor obținute, indivizii sunt categorizați într-unul din cele trei niveluri distincte: expectanțe

realiste, expectanțe pesimiste și expectanțe idealiste.

Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach = 0.88) și o bună

validitate discriminativă, scala fiind un instrument adecvat și de încredere pentru discriminarea

expectanțelor maritale.

3.3.3. The Marital Satisfaction Inventory, Revised – MSI-R (Snyder, 1997)

MSI-R este un instrument de măsură a conflictelor și a satisfacției maritale, aplicabil prin

autoadministrare. MSI-R este folosit cu ușurință pentru culegerea de informații referitoare la

satisfacția vizavi de aspecte importante din relația de cuplu. Administrarea și determinarea

scorului final se pot realiza utilizând formularul MSI-R AutoScore™ Answer Form.

Determinarea și interpretarea scorului cu ajutorul calculatorului este posibilă cu ajutorul WPS

32
TEST REPORT. Deși folosit pentru a determina mulțumirea ambilor parteneri, instrumentul

poate fi utilizat și pentru determinarea satisfacției unui singur partener.

Inventarul cuprinde 150 de itemi (129 dacă respectivul cuplu nu are copii), grupați în

următoarele dimensiuni ale interacțiunii maritale: comunicare afectivă, determinarea rolului,

comunicare în rezolvarea de probleme, agresiune, istoria de distres a familiei, timpul petrecut

împreună, nemulțumirea față de copii, dezacordul în privința finanțelor, conflictul cu privire la

creșterea copilului, nemulțumirea sexuală, distresul general. Pentru a răspunde la fiecare item,

respondentul va folosi o scală ordinală binară, bifând adevărat sau fals.

Vârsta minimă de la care poate fi aplicat MSI-R este de 18 ani, fără a avea o limită de

vârstă maximă. Durata de administrare este estimată la 20-25 de minute.

Exemple de itemi: ”Când eu și partenerul meu avem diferențe de opinie ne așezăm și le

discutăm”, ”Sunt destul de mulțumită de modul în care eu și partenerul meu ne petrecem timpul

liber”, ”Partenerul meu răspunde aproape întotdeauna cu înțelegere la starea mea de spirit de

la un moment dat”.

Autorul raportează o foarte bună fidelitate a instrumentului (α cronbach = 0.82) și o bună

validitate discriminativă, instrumentul permițând discriminarea cuplurilor și partenerilor cu

probleme de satisfacție maritală sau conflictuale.

3.4. Procedura de cercetare

Participanții vor fi recrutați cu ajutorul internetului, prin metoda bulgărelui de zăpadă.

Posibilii participanți vor fi invitați să facă parte dintr-un studiu legat de viața de cuplu. Fiecare

participant va fi asigurat de confidențialitatea datelor și va primi un cod unic pe care îl va folosi

pe parcursul studiului. Într-o primă fază, acestora li se va trimite un link către un chestionar cu

33
întrebările de selecție (vârstă, sex, stare civiă, durată de cohabitare, nivel de studii, mediu de

rezidență, cohabitare cu mama în primii 16 ani de viață, diagnostic clinic). În funcție de

răspunsurile date la acest chestionar, vor fi eliminate persoanele care nu îndeplinesc criteriile

stabilite, iar indivizii eligibili vor fi invitați în faza următoare pentru a autocompleta formularele

PBI-Mother Form, MES și MSI-R.

Participanților li se va solicita să vină în locația de culegere a datelor. Se va proceda

astfel pentru a evita biasarea răspunsurilor care ar putea apărea în momentul în care partenerul

participantului ar avea contact cu sau acces la răspunsurile acestuia.

Participanților li se va oferi câte un exemplar din fiecare formular și li se va cere să

autocompleteze cele trei instrumente, cu limitele de timp specifice. Înainte de a începe

completarea, participanților li se va reaminti că răspunsurile sunt confidențiale, li se va explica

faptul că nu există răspunsuri corecte sau greșite, li se va solicita să răspundă cu maximă

sinceritate, să noteze codul unic pe fiecare formular, să citească cu atenție cerințele și vor fi

încurajați să solicite lămuriri dacă au neclarități.

După completarea formularelor, participanții le vor restitui cercetătorului, care se va

asigura că aceștia au trecut corect codul unic pe fiecare formular. La plecare, participanții vor

primi o scrisoare informativă cu privire la obiectivele studiului și modalitățile de a obține acces

la rezultatele acestuia.

3.4.1. Analiza statistică a datelor

În procesul de prelucrare a datelor se va urmări în ce măsură corelează stilul parental

matern, expectanțele individului în relația de cuplu și satisfacția maritală. Pentru a realiza

prelucrarea datelor se va utiliza softul SPSS.

34
 Se va porni de la o analiză descriptivă a rezultatelor. Paramentrii descriptivi urmăriți în

această etapă sunt media și abaterea standard. Se vor utiliza variabile date pentru a grupa

participanții în numărul de intervale specificate. Variabila ordinală stil parental perceput va

include categoriile: stil autoritar, stil permisiv, stil competent. Variabila ordinală expectanțe în

relația de cuplu va cuprinde categoriile: expectanțe pesimiste, expectanțe idealiste, expectanțe

realiste. Variabila binară satisfacție maritală – care prin codificare permite să fie utilizată în

proceduri dedicate nivelului de măsurare ordinal – va cuprinde categoriile: satisfacție scăzută,

satisfacție medie, satisfacție ridicată. Mediile și abaterile standard se vor calcula pentru fiecare

categorie a fiecărei variabile. Se va realiza o distribuție a frecvențelor categoriilor pentru fiecare

variabilă dată, pentru a urmări procentul de participanți care se încadrează în fiecare categorie.

Se va realiza un tabel asemănător cu Tabelul 1., care va conține mediile, abaterile

standard și frecvențele cu privire la stilul parental matern perceput, expectanțele în relația

maritală și satisfacție maritală, în cele trei grupe aferente fiecărei categorii. Acestea se vor afla

utilizând opțiunea analizei descriptive din softul SPSS.

Tabel 1. Media, abaterea standard și frecvența.

autoritar permisiv competent

N= N= N=
m= m= m=
Stil parental matern perceput SD= SD= SD=
f= f= f=
pesimiste idealiste realiste
N= N= N=
m= m= m=
Expectanțe în relația maritală SD= SD= SD=
f= f= f=
scăzută medie ridicată
N= N= N=
m= m= m=
Satisfacție maritală SD= SD= SD=
f= f= f=

35
3.4.2 Impactul tipului de personalitate în relaţiile de cuplu (trăsături de personalitate
şi particularităţi ale relaţiei de cuplu)

În următoarea etapă se va continua cu inferențele statistice, pentru a stabili dacă

între participanți există corelații semnificative, pozitive sau negative, în ceea ce privește

stilul parental matern perceput, nivelul expectanțelor și al satisfacției în relația de cuplu.

Prin urmare, se va determina coeficientul de corelație, r, Pearson, pentru un prag de

încredere mai mic de 0.05. Pentru a calcula coeficienţii de corelaţie dintre variabile

ordinale se dă comanda Analyze > Correlate > Bivariate. În dialogul afișat, Bivariate

Correlations, se fixează variabilele care sunt analizate, tipul de coeficient de corelaţie

calculat (Pearson) precum şi testul de semnificaţie dorit. Corelaţiile semnificative pot fi

marcate automat cu (α=0,05) prin selectarea opţiunii Flag significant correlations din

dialogul principal. Se va obține ca rezultat matricea de corelaţie între variabilele selectate

două câte două pentru analiză. O celulă a tabelului va conţine valoarea coeficientului de

corelaţie, probabilitatea critică a testului de semnificaţie şi numărul de valori reţinute

pentru calcul după tratarea cazurilor lipsă. Conform procedurii de decizie într-un test

statistic, se va respinge ipoteza unei corelaţii nule dacă probabilitatea critică va fi mai mică

sau egală cu pragul de semnificaţie ales.

Lucrarea de faţă îşi propune să investigheze o serie de aspecte care îşi pun amprenta
asupra calităţii relaţiei de cuplu. Este studiată influenţa pe care o pot exercita în acest sens
modelele parentale precum şi tipul de ataşament existent între parteneri. Se încearcă de
asemenea stabilirea unei legături între stima de sine şi o serie de dimensiuni ale
personalităţii (neuroticism şi extraversiune), pe de o parte, şi calitatea relaţiei, pe de altă
parte. În scopul studierii acestor aspecte s-au stabilit următoarele obiective şi ipoteze:

Obiectivele acestei lucrări pot fi împărţite în două categorii: obiective generale şi

obiective specifice sau operaţionale.
36
 A. Obiective generale:
- Obiectivul nr.1: Stabilirea modului în care modelul parental exercitat în
copilărie îşi pune amprenta asupra calităţii relaţiei de cuplu a tânărului.
- Obiectivul nr.2: Studierea relaţiei existente între diverse dimensiuni ale
personalităţii şi calitatea relaţiei de cuplu a tânărului.
- Obiectivul nr.3: Realizarea unor comparaţii între subiecţii cu diferite stiluri de
ataşament în ceea ce priveşte calitatea relaţiei romantice.
- Obiectivul nr. 4: Stabilirea existenţei unei legături între nivelul stimei de sine a
tânărului şi calitatea relaţiei de cuplu.

B. Obiective specifice:
- Obiectivul nr. 1: Evidenţierea unor diferenţe care apar între subiecţii cu diverse
tipuri de modele parentale în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu.
- Obiectivul nr. 2: Acest obiectiv vizează obţinerea unui răspuns la întrebarea ”Cine
este mulţumit în cadrul relaţiei?”. Se urmăreşte legătura existentă între neuroticism şi
calitatea relaţiei, precum şi legătura între extraversiune şi calitatea relaţiei de cuplu.
- Obiectivul nr. 3: Identificarea stilului de ataşament care influenţează într-o
manieră pozitivă calitatea relaţiei de cuplu şi totodată a stilului de ataşament care exercită o
influenţă negativă asupra acestui tip de relaţie.
- Obiectivul nr. 4: Realizarea unor comparaţii între subiecţii cu diferite valori
obţinute la scala de evaluare a stimei de sine în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu.

IPOTEZE
În vederea atingerii obiectivelor mai sus menţionate, au fost avansate următoarele
ipoteze de lucru:
- Prima ipoteză: Subiecţii care au beneficiat de un model parental democratic în copilărie,
vor obţine scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacţiei în relaţie, comparativ cu
subiecţii care au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar.

- A doua ipoteză: Scorurile înalte obţinute la dimensiunea neuroticism vor influenţa într-o
manieră negativă calitatea relaţiei de cuplu. Se aşteaptă să existe o legătură pozitivă între
extraversiune şi calitatea relaţiei.

37
 - A treia ipoteză: Subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă
satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu, comaparativ cu subiecţii care prezintă un tip de
ataşament evitant .

- A patra ipoteză: Există o corelaţie între stima de sine şi satisfacţia în relaţia de cuplu.

SUBIECŢII INVESTIGAŢI
În cadrul acestui studiu au participat un număr de 70 de subiecţi, cu vârste cuprinse
între 17 şi 30 ani, dintre care 35 de bărbaţi şi 35 de femei.
Cei mai mulţi dintre subiecţii noştri s-au încadrat în categoria de vârstă 26-28
ani, unde avem un număr de 28 de subiecţi. Urmează ca număr de subiecţi categoria de
vârstă 23- 25 de ani cu un număr de 18 subiecţi; categoria 17-22 de ani cu un număr de 15
subiecţi şi categoria 29-39 ani cu un număr de 9 subiecţi.
Această distribuţie se explică prin faptul că majoritatea subiecţilor noştri au fost
studenţi, iar printre aceştia se întâlnesc mai frecvent categoriile de vârstă care la noi au
pondere maximă. Aşa cum am precizat şi mai sus, singura condiţie pusă subiecţilor pentru a
participa la cercetare, a fost să fie implicaţi într-o relaţie de cel puţin 6 luni.
Am ales un număr egal de bărbaţi şi femei pentru ca rezultatele noastre să fie mai
semnificative şi pentru a surprinde pentru ambele sexe influenţa ataşamentului asupra
calităţii relaţiei de cuplu.
Am apreciat că cei care şi-au început activitatea sexuală la o vârstă prea fragedă ar fi
putut avea relaţii de cuplu care să fie considerate eşecuri, iar acestea să influenţeze
comportamentul subiectului în viitoarele relaţii de cuplu. Lipsa de experienţă, de maturitate
afectivă şi absenţa unui sistem de valori bine structurat, în momentul începerii vieţii sexuale
poate constitui un handicap în finalizarea fericită a primei relaţii de cuplu, iar acest fapt să
îşi pună amprenta şi asupăra relaţiilor viitoare
Principala condiţie pe care participanţii au trebuit să o îndeplinească, a fost aceea
de a fi implicaţi într-o relaţie de cel puţin şase luni. Testarea s-a defăşurat în condiţii
similare pentru toţi subiecţii. Aceştia au avut posibilitatea de a opta dacă doresc sau nu să
participe la această cercetare, garantându-li-se păstrarea anonimatului.

METODE ŞI INSTRUMENTE UTILIZATE

38
În vederea realizării acestui studiu au fost utilizate cinci probe psihologice: o scală
pentru evaluarea satisfacţiei în cuplu (Index of Marital Satisfaction), testul Big Five pentru
evaluarea unor dimensiuni ale personalităţii (neuroticism şi extraversiune) şi un chestionar
pentru stabilirea tipului de ataşament între parteneri (Experiences in Close Relationships
Questionnaire). S-a utilizat, de asemenea, chestionarul pentru evaluarea autorităţii
parentale (Parental Authority Questionaire) şi o scală pentru stima de sine (Seelf Esteem
Scale). În continuare, vom prezenta fiecare probă în parte, caracteristicile ei, modul de
aplicare şi instructajul prezentat subiecţilor.

A. Index of Marital Satisfaction (IMS):

IMS este un instrument de 25 de itemi, construit pentru a măsura gradul şi
severitatea unei probleme pe care o are un partener în relaţia de cuplu. Nu caracterizează
relaţia ca o entitate unitară, dar măsoară limitele între care unul dintre parteneri percepe
problemele în relaţie. Scorurile mai mici de 30 (+/- 5) indică absenţa unei probleme clinic
semnificative în această arie. Scorurile peste 30 sugerează existenţa unei probleme, pe când
scorurile care depăşesc valoarea 70 indică existenţa unui stres sever cu posibilitatea clară ca
persoana care obţine acest scor să utilizeze violenţa pentru a face faţă situaţiei.
Această scală poate fi utilizată atât în cazul cuplurilor maritale, cât şi în cazul
cuplurilor non-maritale. Cei care au răspuns la IMS în etapa de dezvoltare a acestei
scale, erau indivizi necăsătoriţi sau căsătoriţi, populaţii clinice sau neclinice, liceeni,
studenţi, etc.
Scorarea se realizează prin inversarea scorurilor la itemii 1, 3, 5, 8, 9, 11, 13, 16,
17, 19, 20, 21 şi 23. Rezultatul obţinut se adună cu scorurile la itemii rămaşi, apoi se scade
numărul itemilor completaţi şi se înmulţeşte cu 100. Ceea ce se obţine se divide la
numărul de itemi completaţi înmulţit cu şase. Se va obţine o scală de la 0 la 100, în care
scorurile înalte indică o mai mare severitate a problemei.
IMS are un coeficient alpha de 0, 96, ceea ce indică o consistenţă internă excelentă.
Instructajul: ”Acest chestionar este destinat a măsura gradul de satisfacţie pe care îl
simţiţi în cadrul relaţiei dumneavoastră. Nu este un test, deci nu există răspunsuri bune sau
proaste. Răspundeţi la fiecare item pe cât de corect puteţi, prin plasarea unui număr în
stânga fiecărei afirmaţii: 1= niciodată, 2= foarte rar, 3= rar, 4= câteodată, 5= o bună parte
a timpului, 6= de cele mai multe ori, 7= întotdeauna .”

39
 B. Modelul Big-Five al personalităţii
Instrumentul Big Five cuprinde un număr de 300 de itemi şi poate fi utilizat
cu succes în diverse arii aplicative, răspunzând unor scopuri diagnotice şi prognostice.
Fiecare răspuns este evaluat pe o scală de la dezacord total (1 punct) până la acord total
(5 puncte).

Cinci dimensiuni majore ale personalităţii pot fi evaluate prin intermediul acestei probe.
Aceste dimensiuni au fost denumite astfel: extraversiune, agreabilitate, conştiinciozitate,
neuroticism şi cultură sau deschidere către experienţă. În lucrarea de faţă, doar două dintre
dimensiunile prezentate au fost utilizate. Este vorba despre extraversine şi neuroticism.
Dimensiunea extraversiune / introversiune acoperă 10 % din varianţa totală a
comportamentului, iar principalele caracteristici ale acestui factor sunt sociabilitate, spirit
gregar, asertivitate, activism, căutarea excitaţiei şi bunădispoziţie.
Dimensiunea stabilitate / instabilitate emoţională sau neuroticism, are ca tăsături
principale anxietatea, iritabilitatea, depresia, sugestibilitatea, impulsivitatea şi
vulnerabilitatea. Acoperă 6 % din varianţa totală a comportamentului.
Subiecţii vor primi următorul instructaj: ”Exprimaţi-vă acordul sau dezacordul
pentru fiecare dintre următoarele afirmaţii, pe o scală de la dezacord total până la acord
total. Nu există răspunsuri bune sau rele, această probă nu reflectă inteligenţa sau
cunoştinţele voastre. Nu există limită de timp dar încercaţi să lucraţi repede, fără a cugeta
foarte mult. Dacă nu înţelegeţi sensul unei afirmaţii, sau ceea ce aveţi de făcut, vă rog să mă
întrebaţi şi vă voi explica imediat. Nu sunt accepate răspunsurile la care aţi ales mai multe
variante de acord. Răspunsurile sunt confidenţiale, este foarte important să fiţi sinceri în
răspunsurile date.”
În funcţie de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1- 5 pentru
fiecare item, după cum urmează: dezacord total- 1 punct, dezacord moderat- 2 puncte,
neutru- 3 puncte, acord moderat- 4 puncte şi acord total- 5 puncte. Se vor însuma punctele
obţinute pentru fiecare dimensiune. Există o serie de itemi inversaţi atât pentru
extraversiune (72, 152, 157, 162, 167, 182, 187, 192, 197, 212, 217, 222, 227, 242, 247,
252, 257, 262, 267, 272,
277, 282, 287, 292, 287), cât şi pentru neuroticism (156, 176, 181, 186, 196, 201, 206,
211, 40
216, 221, 226, 231, 236, 241, 246, 251, 256, 261, 266, 271, 276, 281, 286, 291, 296).
 C. Experiences in Close Relationships Questionnaire (ECR)
Proba, elaborată de Brennan, Clark şi Shaver (1998), conţine un număr de 36 de
itemi. Surprinde o clasificare în patru categorii a stilurilor de ataşament, definind două
dimensiuni: anxietate şi evitare în cadrul relaţiei de cuplu. Aceste două dimensiuni pot fi
utilizate ca axe pe care scorurile subiecţilor să fie înregistrate. Vor rezulta astfel patru
cadrane, fiecare cadran fiind specific unui anumit stil de ataşament.

Stilului de ataşament preocupat îi corespunde un scor ridicat pe axa anxietate şi

un scor redus pe axa evitare. Subiecţii ce obţin scoruri ridicate pe axa evitare şi scoruri
reduse pe axa anxietate, vor aparţine stilului de ataşament evitant. Scorurile ridicate la
ambele dimensiuni, indică faptul că subiecţii sunt temători în ceea ce priveşte relaţia de
cuplu. Un stil de ataşament sigur presupune obţinerea unor scoruri mici, atât pe axa
anxietate, cât şi pe axa evitare
Subiecţii vor primi următorul instructaj: “ Exprimaţi-vă acordul sau dezacordul
pentru fiecare din următoarele afirmaţii, pe o scală de la 1 (dezacord puternic) la 7 (acord
puternic).”
În funcţie de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1 la 7 pentru
fiecare item după cum urmează: dezacord puternic- 1 punct, dezacord moderat - 2 puncte,
dezacord- 3 puncte, neutru - 4 puncte, acord - 5 puncte, acord moderat- 6 puncte şi acord
puternic – 7 puncte. Se vor însuma punctele obţinute pe fiecare din cele două dimensiuni,
anxietate şi evitare, ţinând cont de itemii inversaţi (3, 15, 19, 22, 25, 27, 29, 31, 33,
35).
Itemii corespunzători dimensiunii anxietate sunt: 2, 4, 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22, 24,
26,
28, 20, 32, 34, 36. Itemii corespunzători dimensiunii evitare sunt: 1, 3, 5, 7, 9, 11, 13, 15,
17,
19, 21, 23, 25, 27, 29, 31, 33, 35.
Calcularea coeficientului de consistenţă internă a probei Alpha Cronbach precizează
o valoare semnificativă de 0,737.

D. Parental Authority Questionnaire (PAQ)

Chestionarul conţine un număr de 30 de itemi şi evaluează trei tipuri de modele
41
parentale: autoritar, democrat şi permisiv. Răspunsurile se dau pe o scală Likert, de la
dezacord puternic (1), până la acord puternic (5). Subiecţii trebuie să completeze
chestionarul de două ori, o dată pentru mamă şi o a doua oară pentru tată. Fiecărui model
parental îi revin câte 10 itemi, după cum urmează: modelul parental autoritar: 2, 3, 7, 9, 12,
16, 18, 25, 26, 29;
modelul parental democrat: 4, 5, 8, 11, 15, 20, 22, 23, 27, 30 şi modelul parental permisiv:
1,
6, 10, 13, 14, 17, 19, 21, 24, 28.
Instructajul dat subiecţilor: „ Exprimaţi-vă acordul sau dezacordul pentru fiecare
din următoarele afirmaţii, pe o scală de la dezacord puternic (1), la acord puternic (5).”
În funcţie de tipul de acord exprimat, se va acorda un punctaj de la 1 la 5
pentru fiecare item, după cum urmează: dezacord puternic - 1 punct, dezacord - 2 puncte,
indiferent
- 3 puncte, acord - 4 puncte şi acord puternic - 5 puncte. Se vor însuma punctele obţinute pe
fiecare din cele trei dimensiuni. Scorurile pot varia între 10 şi 50 pentru fiecare
dimensiune. Cel mai înalt scor obţinut indică tipul de model parental caracteristic.

E. Seelf Esteem Scale

Scala pentru evaluarea stimei de sine a fost construită în anul 1965, de către M.
Rosemberg şi cuprinde un număr de 10 itemi. Fiecare item este evaluat de subiect pe o
scală de la 1 (acord absolut) la 4 (dezacord total). Scorurile pot varia între 10 şi 40,
punctajele mari indicând un nivel ridicat al stimei de sine.
Instructajul dat subiecţilor: „Pentru fiecare din enunţurile următoare, exprimaţi-vă
acordul sau dezacordul, pe o scală cu patru valori. Nu există răspunsuri bune sau rele.”
Punctajul se va acorda în funcţie de tipul de acord exprimat, după cum urmează:
acord absolut – 4 puncte, acord – 3 puncte, dezacord – 2 puncte, dezacord total – 1 punct.
Se va ţine cont de itemii inversaţi (3, 5, 8, 9, 10).
Am calculat pentru toate probele aplicate coeficientul alpha-Cronbach (vezi tabelul
4.5.). În contextul măsurării psihologice coeficientul alpha Cronbach este un indice care
arată dacă măsurarea este demnă de încredere şi dacă reflectă mai mult scoruri adevărate
sau este legată de anumite erori. O trăsătură de bază a definirii coeficientului de consistenţă
este că, reprezentând o proporţie a varianţei, ar trebui, în teorie, să se situeze între 0 şi 1.
Dar, în practică pot să apară scoruri adevărate sau eronate neobservabile şi deci,
42
încercarea noastră de a estima consistenţa internă, să producă rezultate neaşteptate. „În
practică, valorile posibile ale estimării consistenţei pot fi situate între minus infinit şi 1
mai degrabă decât între 0 şi 1” (Nichols, 1999, p.1).
ANALIZA REZULTATELOR
În cercetarea de faţă s-a pornit de la premisa conform căreia, o serie de legături şi
diferenţe se vor stabili între diverse variabile psihologice, care au fost investigate prin
intermediul instrumentelor anterior prezentate. Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat
prin intermediul programului statistic SPSS 17.0.

Verificarea primei ipoteze:

„Subiecţii care au beneficiat de un model parental democratic în copilărie, vor obţine
scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacţiei în relaţie, comparativ cu subiecţii care
au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar.”
S-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există diferenţe semnificative în
ceea ce priveşte calitatea relaţiilor de cuplu la subiecţilor investigaţi, şi dacă aceste diferenţe
sunt datorate hazardului sau faptului că subiecţii au beneficiat de modele parentale diferite
în cursul copilăriei lor.
Marea majoritate a subiecţilor noştri afirmă că tatăl a utilizat un tip de model
parental democrat (36 de subiecţi, reprezentând 51,42%). Urmează în ordine descrescândă
subiecţii care au beneficiat de un stil parental autoritar din partea tatălui (23 subiecţi,
respectiv 32, 85%) şi cei care au beneficiat de un stil patrental permisiv din partea tatălui
(11 subiecţi, respectiv 15,71%).
Rezultatul testului Levene este nesemnificativ statistic, ceea ce indică faptul că
ipoteza nulă este confirmată. Diferenţele care apar între diferiţi subiecţi în ceea ce priveşte
calitatea relaţiei lor de cuplu, se datorează hazardului şi nu modelului parental de care au
avut parte în copilărie.
Astfel, prima ipoteză a acestei cercetări este infirmată: nu există o corelaţie
semnificativă între stilul parental de care au beneficiat subiecţii şi satisfacţia lor în relaţia de
cuplu.
Mai mult decât atât, chiar dacă nu semnificativă din punct de vedere statistic, o
diferenţă se înregistrează între subiecţii cu un model parental democrat şi cei cu un model
parental autoritar sau permisiv. Astfel, subiecţii cu un model parental democrat par a fi mai
satisfăcuţi în cadrul relaţiei lor de cuplu. Este un aspect explicabil dacă ţinem cont de
faptul că stilul parental democratic promovează
43 respectul pentru om, ceea ce îl va învăţa
pe copil să îi respecte pe alţii, să ia în considerare opinia celorlalţi, să accepte observaţii,
având totodată curajul să îşi exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va creşte,
independenţa care i s-a acordat îl va ajuta să-şi identifice propriile atitudini şi să aleagă
meseria care i se potriveşte cel mai bine, să îşi îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale
părinţilor.

Verificarea celei de-a doua ipoteze:

“Scorurile înalte obţinute la dimensiunea neuroticism vor influenţa într-o manieră
negativă calitatea relaţiei de cuplu. Se aşteaptă să existe o legătură pozitivă între
extraversiune şi calitatea relaţiei.”
Pentru testarea acestei ipoteze s-au calculat corelaţii între factorii analizaţi, şi anume
între: scorurile obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute
pe dimensiunea neuroticism, iar pe de altă parte, între scorurile obţinute la scala de testare a
calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea extraversiune.
Pentru a realiza calculul corelaţiei am utilizat coeficientul de corelaţie Bravais –
Pearson (r), unul dintre cei mai folosiţi indicatori de asociere în statistica psihologică. După
obţinerea acestui coeficient, am urmărit să aflăm pragul de semnificaţie a coeficienţilor
obţinuţi.
Am presupus că neuroticismul va influenţa calitatea relaţiei de cuplu, deoarece dacă
acest aspect este înţeles în termeni de stabilitate-instabilitate psihoafectivă (aşa cum
considera Eysenck în1975), atunci o persoană cu un coeficient mai mare de neurocticism,
adică o instabilitate psihoafectivă mai mare, va avea relaţii mai distorsionate decât o
persoană care are un coeficient de neuroticism mai mic.
Pentru a stabili mai exact care este tipul relaţiei dintre dimensiunile extraversiune şi
neurocism pe de o parte şi calitatea relaţiei de cuplu, pe de altă parte, am considerat
necesar să calculăm coeficienţii de corelaţie dintre dimensiunile respective.
Corelaţia, în sens larg, reprezintă legătura reciprocă dintre două sau mai multe
fenomene, relaţie în care unul dintre termeni nu poate exista fără celălalt; sau este privită
ca ca o dependenţă reciprocă, ca o relaţie între două fenomene sau procese între variaţiile
cărora există o anumită legătură.
Din punct de vedere statistic, corelaţia este legătura (pozitivă sau negativă) între
două variabile, una independentă şi una dependentă (Dincă, 2003).
44
S-a observat că nu există corelaţie între scorurile obţinute la scala de testare a
calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea neuroticism, fiind vorba de
un un prag, p > .05.
Un coeficient de corelaţie semnificativ, la un p < .05, se înregistrează între scorurile
obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe
dimensiunea extraversiune. Având în vedere faptul că, la scala de evaluare a calităţii relaţiei
de cuplu, scorurile mici indică satisfacţia în relaţie, putem afirma (luând în considerare
semnul „–” al corelaţiei) că, cu cât gradul de extraversiune creşte cu atât subiectul este mai
satisfăcut în relaţia de cuplu.
Persoanele extravertite au tendinţa de a discuta problemele care apar în cuplu, de a le
analiza împreună cu partenerul şi de a căuta soluţii comune pentru rezolvarea lor. Datorită
acestui fapt şi relaţiile dintre parteneri vor fi mai afectuoase, mai deschise şi bazate pe
ideea că pot discuta şi rezolva împreună orice obstacol cu care se confruntă.
Subiecţii introvertiţi sunt mai puţin predispuşi la discuţii deschise, preferând să
păstreze pentru ei problemele, nemulţumirile şi îndoielile. În timp, acumularea acestora va
duce la scăderea satisfacţiei în relaţia de cuplu, aceasta ajungând să fie considerată ca
nesatisfăcătoare sau ca lipsită de înţelegere.
În concluzie, ipoteza numărul doi este doar parţial confirmată.
Prelucrarea satistică indică un r = - .42, la un prag de semnificaţie, p<.01. Între cele
două variabile se stabileşte, aşadar, o legătură foarte puternică. Semnul „-” ne indică
faptul că, atunci când scorurile pe dimensiunea extraversiune cresc, scorurile pe
dimensiunea neuroticism scad. Se poate astfel afirma că, persoanele extravertite sunt stabile
din punct de vedere emoţional.
Stabilitatea emoţională a celor doi parteneri contribuie, în mod esenţial, la natura
ataşamentului dintre ei şi la stabilitatea relaţiei în sine. Este important, pentru oricare dintre
cei doi membri ai relaţiei de cuplu, să ştie că are un partener stabil emoţional, cu care poate
discuta şi pe care se poate baza în orice situaţie.
Verificarea celei de-a treia ipoteze:
„Subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă satisfacţie în
cadrul relaţiei de cuplu, comaparativ cu subiecţii care prezintă un tip de ataşament evitant .”
S-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există diferenţe semnificative în
ceea ce priveşte calitatea relaţiilor de cuplu ale subiecţilor investigaţi, şi dacă aceste
diferenţe sunt datorate hazardului sau faptului45
că subiecţii manifestă stiluri de ataşament
diferit faţă de partenerul lor de cuplu.
Testul Levene (F(3, 66) = 43,47, p<.01), este semnificativ statistic, ceea ce indică
faptul că ipoteza nulă este infirmată. Putem afirma deci, că diferenţele care apar nu se
datorează hazardului. Probabil, manifestarea într-o manieră diferită a ataşamentului are efect
asupra calităţii relaţiei de cuplu a subiecţilor incluşi în studiu. Se confirmă aşadar cea de-a
treia ipoteză a acestei cercetări.
Urmărind valorile testului Games-Howell putem decela următoarele aspecte:
 Nu există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu, între
persoanele care manifestă un stil de ataşament sigur şi persoanele care manifestă un
stil de ataşament anxios.
 Există diferenţe semnificative între subiecţii cu stil de ataşament sigur şi cei cu un stil
de ataşament evitant sau preocupat. Având în vedere că scorurile mari obţinute la
scala de satisfacţie în cuplu indică prezenţa conflictului şi privind mediile prezentate
în tabelul 5.6, putem preciza că subiecţii cu un stil de ataşament sigur obţin mai multă
satisfacţie în cuplu.
 Diferenţe semnificative apar şi între subiecţii cu stil de ataşament anxios şi cei cu un
stil de ataşament preocupat sau evitant. Mediile ne indică faptul că, relaţiile de cuplu
ale subiecţilor cu un stil de ataşament preocupat sau evitant sunt mai slabe calitativ
decât cele ale subiecţilor cu un stil de ataşament anxios.
 Nu există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte calitatea relaţiei de cuplu, între
persoanele care manifestă un stil de ataşament evitant şi persoanele care manifestă un
stil de ataşament preocupat.

Verificarea celei de-a patra ipoteze:

„Există o corelaţie între stima de sine şi satisfacţia în cadrul relaţiei de cuplu.”
Pentru testarea acestei ipoteze s-a calculat coeficientul de corelaţie, între scorurile
obţinute la scala de testare a satisfacţiei în cuplu şi scala de măsurare a stimei de sine.
Pentru a realiza calculul corelaţiei am utilizat coeficientul de corelaţie Bravais – Pearson (r).
După obţinerea acestui coeficient, am urmărit să aflu dacă este semnificativ la un prag, p <
.05.
S-a obţinut un coeficient de corelaţie, r = -.27, p <.05, care conduce la confirmarea
ipotezei mai sus menţionate. Semnul minus din faţa coeficientului de corelaţie indică
existenţa unei relaţii invers proporţionale între46cele două variabile, astfel că, atunci când una
din valori creşte cealaltă scade.

47
 Trebuie amintit faptul că la scala de măsurare a satisfacţiei în cuplu, scorurile mici
indică lipsa conflictului.
Cea de a patra ipoteză formulată de noi la începutul cercetării se confirmă. Stima
de sine crescută corelează semnificativ cu valorile mici ale scalei de satisfacţie în cuplu,
adică cu absenţa conflictelor. Persoanele cu încredere în forţele proprii şi în propriile
capacităţi de rezolvare a conflictelor vor avea o stimă de sine crescută. În acelaşi timp, ele
vor fi capabile să exprime mai uşor ataşamentul faţă de partener şi vor avea satisfacţii mai
mari în relaţia de cuplu. Acest lucru se exprimă., în mod evident prin absenţa conflictelor.
Reciproca este şi ea valabilă: cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât şi imaginea de
sine şi deci, stima de sine, vor fi mai mari în cazurile acestea.
INTERPRETAREA REZULTATELOR
Prima ipoteză a acestei cercetări se referea la faptul că, subiecţii care au beneficiat
de un model parental democrat în copilărie, vor obţine mai multă satisfacţie în relaţia de
cuplu, comparativ cu subiecţii care au beneficiat de un model parental permisiv sau
autoritar. Rezultatele statistice au infirmat însă această ipoteză.
Ttinerii au trecut de perioada zbuciumată a pubertăţii, şi au ajuns în etapa în care îşi
construiesc propriul drum şi model de viaţă, după propriile valori. Dar acest sistem de
valori, ca şi întregul lor comportament este influenţat de modul în care au fost crescuţi în
copilărie, adică de stilurile educative adoptate de părinţii lor. Este normal, că tinerii care nu
au văzut în familia de provenienţă forme de manifestare a ataşamentului între părinţi în
relaţia de cuplu, vor avea mai mari dificultăţi în a-şi manifesta, la rândul lor ataşamentul.
Uneori, chiar mediul familial din care tânărul provine, l-a putut determina să
acţioneze într-un mod diferit faţă de cel cu care era obişnuit. De exemplu, un tânăr care
de mic a învăţat că iubirea este condiţionată şi trebuie dobândită prin supunere şi chiar
renunţare la sine, în momentul în care se implică într-o relaţie de cuplu şi simte că
partenerul său îl apreciază şi îl iubeşte necondiţionat, va tinde să facă acelaşi lucru. Are
loc în această situaţie o modelare a comportamentului în funcţie de partener, fiind lăsate la
o parte influenţele din partea părinţilor şi dezvoltându-şi acea capacitate de “a da şi a lua”
într-un cuplu.
În plus să nu uităm că şi regulile şi normele sociale, pe lângă cele familiale, pot
influenţa modul de manifestare al ataşamentului. În societatea europeană, primează ideea de
a-ţi stăpâni sentimentele şi de a nu manifesta48
deschis ataşamentul faţă de partener sau faţă
de copii. În societatea americană, ideea de manifestare liberă a ataşamentului a devenit
încetăţenită şi, de aceea, în acel tip de societate exprimarea ataşamentului se face mult mai
uşor.
O altă explicaţie ar putea fi dată de faptul că, investigând subiecţi tineri care
trebuie să răspundă la întrebări privind relaţiile existente între ei şi părinţi, din perioada
copilăriei şi până în prezent, ar putea exista posibilitatea ca răspunsurile pe care ei le
oferă, să exprime mai degrabă opinia curentă despre conduita parentală şi mai puţin o
imagine obiectivă a relaţiilor din perioada copilăriei. Ei fac acum o apreciere a modului de
manifestare a părinţilor faţă de ei, în urmă de 10-15 ani. Această apreciere poate fi eronată
şi stilul parental să fi fost diferit de ceea ce îşi amintesc subiecţii, sau de categoria la care
ei înţeleg să încadreze acest mod de comportare.
Tinereţea sau vârsta adultă timpurie (20-30 de ani) este, după Erikson (apud
Moldovan, Bălaş-Timar, 2010), stadiul în care cei mai mulţi adulţi se angajează într-o
relaţie bazată pe dragoste şi intimitate. Tinerii deja şi-au început viaţa sexuală de mai multă
vreme şi până în momentul includerii în cercetare au avut una sau mai multe relaţii de
cuplu. Acest fapt a dus la îmbogăţirea experienţei de viaţă în acest domeniu şi la încercări
de corectare a eventualelor erori din cauza cărora s-au destrămat relaţiile anterioare.
Un rol important pentru realizarea unei relaţii de cuplu stabile îl au comunicarea şi
ataşamentul. Comunicarea între parteneri reprezintă un sistem de vehiculare a informaţiilor,
atât în plan verbal, cât şi nonverbal, atât conştient, cât şi inconştient, sub forma unui dialog
complex, ale cărui tipare, stil, profunzime, cantitate şi calitate, funcţionalitate şi producere
de satisfacţii mutuale variază de la o etapă la alta, de la o situaţie la alta şi de la cuplu la
cuplu.
Ataşamentul este considerat în literatura de specialitate ca o legătură afectivă
stabilă pe care o persoană o poate realiza cu o altă persoană. Comportamentul ataşamentului
se manifestă prin căutarea proximităţii şi a contactului cu persoana numită figura de
ataşament. În cazul nostru figura de ataşament este partenerul din relaţia de cuplu, cu
ajutorul căeruia se dezvoltă şi sentimentul de apartenenţă la cuplu şi identitatea de cuplu. De
fapt, ataşamentul manifestat de parteneri constituie temelia de bază a oricărei relaţii de
cuplu stabile.
Deşi unii dintre tinerii incluşi în lot nu au beneficiat de un model parental adecvat,
ei au dobândit totuşi abilităţile sociale necesare
49pentru a putea să dezvolte o relaţie de cuplu
satisfăcătoare.
În plus, tinerii au tendinţa de a-şi alege drept parteneri persoane care împărtăşesc
acelaşi tip de interese, atitudini şi valori ca şi ei. Astfel, satisfacţia în cadrul unei relaţii
nu este obţinută în acelaşi mod în toate cuplurile. Nu putem vorbi de un şablon general
valabil, care să asigure garantat calitatea unei relaţii.
Mai mult decât atât, relaţiile de cuplu prezintă o serie de trăsături comune cu
prietenia, fiind chiar considerate o categorie specială a acesteia. În multe situaţii tinerii vor
fi mult mai tentaţi să adopte în relaţia de cuplu, un model de raportare preluat dintr-o relaţie
de prietenie decât modelul preluat din familie.
Considerăm că ar fi interesantă o continuare a acestiu studiu, care să vizeze
influenţele reţelei de prieteni asupra relaţiei romantice a tânărului.
Cea de-a doua ipoteză a acestei cercetări a încercat să surprindă influenţele pe care
două dimensiuni ale personalităţii (neuroticismul şi extraversiunea), le pot exercita asupra
calităţii relaţiei de cuplu. Cu alte cuvinte, s-a căutat să se demonstreze că neuroticismul
influenţează într-o manieră negativă calitatea relaţiei de cuplu, în timp ce o legătură
pozitivă se stabileşte între extraversiune şi satisfacţia în cadrul cuplului. Rezultatele
obţinute, indică că această ipoteză este doar parţial confirmată. După prelucrarea statistică a
datelor, s-a constatat că nu există nici o legătură între neuroticism şi calitatea relaţiei, dar
un scor ridicat la dimensiunea extraversiune poate fi asociat cu obţinerea satisfacţiei în
cuplu. În continuare voi face o analiză a acestor rezultate.
Mai multe explicaţii ar putea sta la baza faptului că nici o legătură nu a putut fi
identificată între neuroticism şi calitatea relaţiei de cuplu. Analiza datelor ne indică faptul
că, subiecţii participanţi la această cercetare au obţinut scoruri medii la dimensiunea
neuroticism şi scoruri foarte bune în ceea ce priveşte calitatea relaţiei lor de cuplu. Aşadar,
nu se poate discuta despre nivele ridicate ale instabilităţii emoţionale. Pe de altă parte, ar
putea fi pusă în discuţie şi durata relaţiei de cuplu. Este demonstrat faptul că efectele
neuroticismului asupra relaţiei de cuplu variază foarte mult în funcţie de perioada pe care
această relaţie se întinde. Şi mai mult, aceste efecte sunt dovedite îndeosebi pe cupluri
maritale. În cazul de faţă este vorba despre cupluri necăsătorite, care nu partajează aceeaşi
locuinţă. Astfel, tinerii deşi petrec o cantitate însemnată de timp în compania partenerilor,
nu sunt puşi în situaţia de a gestiona aceleaşi probleme ca în cazul unui cuplu marital.
50
 O altă explicaţie care ar putea fi dată se referă la faptul că neuroticismul nu ar avea
efecte directe asupra calităţii relaţiei de cuplu, ci indirecte. O mare parte a cercetătorilor
care au realizat studii longitudinale cu privire la neuroticism, susţin ideea conform căreia
persoanele care ating nivele înalte la această dimensiune, au tendinţa de a se căsători mai
repede, iar mariajele timpurii se destramă cu mai mare uşurinţă.
Trebuie de asemenea menţionat că, în cadrul acestei cercetări, informaţiile au fost
obţinute din partea unui singur partener. O astfel de abordare examinează asocierea care se
stabileşte între calitatea relaţiei intime, percepută de persoana în cauză şi propriile trăsături
de personalitate. Nu ştim însă în ce manieră un anumit nivel al neuroticismului persoanei
examinate, poate afecta calitatea relaţiei pentru celălalt.
O serie de argumente pot fi prezentate pentru a susţine legătura pozitivă ce se
stabileşte între extraversiune şi calitatea relaţiei de cuplu. Persoanele extravertite se pot
descrie ca fiind energice, calde, sociabile şi asertive. Preferă să se afle în compania altor
persoane, lipsa timidităţii ajutându-le să iniţieze cu uşurinţă contacte noi şi astfel să
beneficieze de suport din partea apropiaţilor. Aceste persoane au abilităţi sociale foarte bine
dezvoltate, fiind capabile să relaţioneze adecvat în cadrul unei relaţii. Cu alte cuvinte, ştiu să
rezolve conflictele, să comunice ceea ce simt şi să facă faţă într-un mod adecvat situaţiilor
stresante.
O corelaţie foarte puternică se stabileşte şi între extraversiune şi stabilitatea
emoţională. Există deci toate premisele pentru ca persoanele extravertite să obţină
satisfacţie în relaţia de cuplu.
Cea de-a treia ipoteză a acestui studiu, a urmărit să evidenţieze legăturile care se
stabilesc între subiecţii cu diferite stiluri de ataşament, pe dimensiunea calitatea relaţiei.
Astfel, se estima că subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă
satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu, comparativ cu subiecţii care prezintă un stil de
ataşament evitant. Rezultatele statistice, obţinute în urma prelucrării statistice a datelor, a
confirmat această ipoteză.
Stilul de ataşament se referă la modele specifice de experimentare a relaţiilor de
cuplu. O persoană care dezvoltă un stil de ataşament sigur în cadrul relaţiei de cuplu, se
simte confortabil în intimitate, are siguranţa faptului că este iubită şi valorizată de către
partener, pe care îl percepe ca fiind cald şi51receptiv, dezvoltând în acest mod
expectanţe pozitive cu privire la relaţia de cuplu. Se explică aşadar motivul pentru care
acest tip de persoane obţin satisfacţie în relaţia de cuplu.
La polul opus, se află stilul de ataşament evitant, care presupune repliere pe sine şi
disconfort resimţit în intimitate. Ei îşi percep partenerul ca fiind neprotector şi preferă să nu
depindă de nimeni pentru a primi sprijin. Încearcă să păstreze distanţa faţă de celălalt
pentru a se apăra de o posibilă respingere, refuzând în acelaşi timp să-şi exprime
sentimentele.
Suntem puşi în faţa a două tipologii total diferite. Persoanele cu un tip de ataşament
sigur, sunt caracterizate de un nivel ridicat al încrederii, satisfacţiei şi angajamentului şi un
nivel scăzut de conflict. La persoanele cu un tip de ataşament evitant, proporţiile sunt
inversate, conflictul făcîndu-şi loc mult mai adesea în relaţia de cuplu, nivelul încrederii,
satisfacţiei şi angajamentului fiind redus. Putem afirma că, în timp ce un stil de ataşament
sigur constituie un factor cert de protecţie a relaţiei, un stil de ataşament evitant constituie
un factor de vulnerabilitate pentru dezvoltarea şi menţinerea relaţiei intime.
Cea de-a patra ipoteză a acestui studiu, a urmărit să evidenţieze modul în care
nivelul stimei de sine influenţează obţinerea satisfacţiei în cadrul relaţiei de cuplu la adultul
tânăr. Astfel, s-a presupus faptul că tinerii care înregistrează scoruri înalte la scala de
măsurare a stimei de sine vor obţine satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu. Rezultatele
statistice, obţinute în urma prelucrării datelor, au confirmat această ipoteză.
Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem propriile noastre
caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale care conturează şi întăresc
dimensiunile eului nostru. În funcţie de percepţia noastră la un moment dat al dezvoltării
noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai
multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal şi eul viitor. Imaginea de sine ne
influenţează comportamentele, de aceea este important să ne percem cât mai corect, să
dezvoltăm convingeri realiste despre noi înşine.
Există persoane care, deşi au o înfăţişare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea
slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc. Percepţia de
sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o „hartă” pentru propriul „teritoriu”, un
barometru al stării noastre de bine. Relaţiile armonioase cu membrii familiei şi cei din jur,
performanţele profesionale, asumarea unor responsabilităţi în acord cu resursele proprii
indică o imagine de sine pozitivă, în timp 52
ce absenţa motivaţiei sau o motivaţie
scăzută, agresivitatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistenţele la schimbare sunt
principalii indici pentru o imagine de sine negativă.
Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înşine în raport cu
propriile aşteptări şi cu ceilalţi şi este direct proporţională cu conştientizarea valorii noastre.
Fiecare fiinţă umană este unică şi are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei
fiinţe umane este dată de suma comportamentelor, acţiunilor şi potenţialităţilor sale
trecute, prezente şi viitoare. Capacitatea fiinţei umane de a se proiecta în viitor, de a-şi
conştientiza, dori şi anticipa devenirea prin raportarea la experienţele şi succesele anterioare
şi credinţa despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.
Increderea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite
lucruri, în timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări şi are un rol foarte
important în stabilirea identităţii noastre. O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepţia
pozitivă despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să ne respectăm
nevoile şi limitele pentru ca acţiunile noastre să ne pună în valoare, să fie viabile în ochii
noştri.
Încrederea în sine nu este înnăscută şi nu depinde doar de educaţia pe care am
primit- o în copilărie când părinţii noştri ne-au învăţat să facem împreună cu ei şi ne-au
stimulat să ne asumăm responsabilităţi pentru a deveni autonomi în viaţă. Încrederea în
sine este realistă şi predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obţinute în
trecut, pe experienţele reale pe care o persoană le-a trăit şi care-i permit să prezică
rezultatele la care se aşteaptă în viitor. Deci încredera în sine nu este oarbă şi prezintă o
anumită doză de incertitudine. Ea se bazează pe conştientizarea propriilor cunoştinţe şi
competenţe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obţinute anterior şi este
întreţinută prin abordarea treptată a altor experienţe în scopul de a fixa şi transfera
competenţele, precum şi pentru a descoperi alte competenţe de care nu eram conştienţi. Este
important ca experienţele noi să fie abordate treptat, deoarece eşecurile repetate la
experienţe noi pentru care nu reuşim să găsim o explicaţie pot avea efecte negative asupra
încrederii în sine şi a stimei de sine. Dacă suntem flexibili şi putem recadra acţiunile şi
experienţele noastre astfel încât să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor şi să învăţăm
ceva din ceea ce ni se întâmplă, reuşim să ne construim încrederea în sine şi să ne întărim
stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este important
să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru
53 noi şi ne ajută să ne schimbăm
cadrele de referinţă. Abordarea unei situaţii dintr-o altă perspectivă ne permite să ne
schimbăm reacţiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situaţiei prezente şi să
obţinem astfel rezultate mai bune în viaţă.
Nivelul ridicat al stimei de sine contribuie la oţinerea satisfacţiei în cadrul relaţiei de
cuplu oferind celor implicaţi sentimentul utilităţii, încredere în partenerul romantic,
încredere în forţele proprii, cooperare cu partenerul, sentiment de independenţă. În schimb
ce un nivel redus al stimei de sine contribuie la plasarea controlului în mâinile celuilat,
apariţia sentimentului de inutilitate, teamă de eşec, dependenţă faţă de partener, gelozie.
Aplicabilitatea practică a cercetării noastre constă tocmai în partea de intervenţie,
prin consiliere, în cazul cuplurilor care au relaţii disfuncţionale. Din lotul nostru de subiecţi,
un număr de 42 de subiecţi i-am încadrat în categoria relaţiilor disfuncţionale, fie datorită
unei satisfacţii scăzute în relaţia de cuplu, fie datorită unor stiluri de ataşament deficitare.
Orientarea cercetării noastre stă sub semnul paradigmelor prezente de abordare a
factorilor care contribuie la calitatea relaţiei de cuplu la vârsta adultă tânără.
A fost studiată influenţa pe care o pot exercita în acest sens modelele parentale
precum şi tipul de ataşament existent între parteneri. S-a încercat de asemenea stabilirea
unei legături între stima de sine şi o serie de dimensiuni ale personalităţii (neuroticism şi
extraversiune), pe de o parte, şi calitatea relaţiei, pe de altă parte.S-a pornit de la
următoarele ipoteze: subiecţii care au beneficiat de un model parental democratic în
copilărie, vor obţine scoruri mai bune la scala de evaluare a satisfacţiei în relaţie,
comparativ cu subiecţii care au beneficiat de un model parental permisiv sau autoritar;
scorurile înalte obţinute la dimensiunea neuroticism vor influenţa într-o manieră negativă
calitatea relaţiei de cuplu. Se aşteaptă să existe o legătură pozitivă între extraversiune şi
calitatea relaţiei; subiecţii cu un stil de ataşament sigur vor beneficia de mai multă
satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu, comaparativ cu subiecţii care prezintă un tip de
ataşament evitant; există o corelaţie între stima de sine şi satisfacţia în relaţia de cuplu.
Subiecţii incluşi în studiu au fost alcătuiţi dintr-un număr de 70 de subiecţi, cu vârste
cuprinse între 17 şi 30 ani, 35 de bărbaţi şi 35 de femei. Principala condiţie pe care
participanţii au trebuit să o îndeplinească, a fost aceea de a fi implicaţi într-o relaţie de cel
puţin şase luni. Testarea s-a defăşurat în codiţii similare pentru toţi subiecţii. Aceştia au avut
posibilitatea de a opta dacă doresc sau nu să participe la această cercetare, garantându-li-se
păstrarea anonimatului. 54
 În vederea realizării cercetării au fost utilizate cinci probe psihologice: o scală pentru
evaluarea satisfacţiei în cuplu (Index of Marital Satisfaction), testul Big Five pentru
evaluarea unor dimensiuni ale personalităţii (neuroticism şi extraversiune) şi un chestionar
pentru stabilirea tipului de ataşament între parteneri (Experiences in Close Relationships
Questionnaire). S-a utilizat, de asemenea, chestionarul pentru evaluarea autorităţii parentale
(Parental Authority Questionaire) şi o scală pentru stima de sine (Seelf Esteem Scale).
În cercetarea de faţă s-a pornit de la premisa conform căreia, o serie de legături şi
diferenţe se vor stabili între diverse variabile psihologice, care au fost investigate prin
intermediul instrumentelor anterior prezentate. Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat
prin intermediul programului statistic SPSS 17.0.
Chestionarele referitoare la modelul parental au fost completate atât pentru tată, cât
şi pentru mamă. Rezultatul testului Levene este nesemnificativ statistic, ceea ce indică
faptul că ipoteza nulă este confirmată. Diferenţele care apar între diferiţi subiecţi în ceea ce
priveşte calitatea relaţiei lor de cuplu, se datorează hazardului şi nu modelului parental de
care au avut parte în copilărie. Prima ipoteză a acestei cercetări este infirmată: nu există
o corelaţie semnificativă între stilul parental de care au beneficiat subiecţii şi satisfacţia lor
în relaţia de cuplu.
Pentru testarea celei de a doua ipoteze s-au calculat corelaţii între factorii analizaţi, şi
anume între: scorurile obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile
obţinute pe dimensiunea neuroticism, iar pe de altă parte, între scorurile obţinute la scala de
testare a calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea extraversiune.
Pentru a realiza calculul corelaţiei am utilizat coeficientul de corelaţie Bravais – Pearson (r),
unul dintre cei mai folosiţi indicatori de asociere în statistica psihologică.
Nu există corelaţie între scorurile obţinute la scala de testare a calitatăţii relaţiei de
cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea neuroticism. Un coeficient de corelaţie
semnificativ, la un p < .05, se înregistrează între scorurile obţinute la scala de testare a
calitatăţii relaţiei de cuplu şi scorurile obţinute pe dimensiunea extraversiune: cu cât
gradul de extraversiune creşte cu atât subiectul este mai satisfăcut în relaţia de cuplu.
Ipoteza numărul doi este doar parţial confirmată
La cea de a treia ipoteză s-a pus problema, din punct de vedere statistic, dacă există
diferenţe semnificative în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor de cuplu ale subiecţilor
55
investigaţi, şi dacă aceste diferenţe sunt datorate hazardului sau faptului că subiecţii
manifestă stiluri de ataşament diferit faţă de partenerul lor de cuplu
Testul Levene (F(3, 66) = 43,47, p<.01), este semnificativ statistic, ceea ce indică
faptul că ipoteza nulă este infirmată. Putem afirma deci, că diferenţele care apar nu se
datorează hazardului. În concluzie putem afirma că subiecţii care experimentează un stil de
ataşament sigur în copilărie obţin mai multă satisfacţie în relaţia de cuplu decât subiecţii
care experimentează un stil de ataşament evitant. Între aceste două stiluri se situează stilul
de ataşament temător şi cel preocupat. Subiecţii care experimentează unul dintre aceste
ultime două stiluri obţin o satisfacţie medie în relaţia de cuplu. Calitatea relaţiei de cuplu
este influenţată şi de nivelul stimei de sine, putând observa că subiecţii cu un nivel
ridicat al stimei de sine obţin satisfacţie în cadrul relaţiei du cuplu., la fel cum există o
corelaţie semnificativă între scorurile înalte pe dimensiunea extraversiune şi satisfacţia
obţinută în cadrul relaţiei de cuplu.
Relaţiile de cuplu pot fi caracterizate drept o categorie specială a relaţiilor de
prietenie, ele implicând intimitate, pasiune şi angajament Probabil, manifestarea într-o
manieră diferită a ataşamentului are efect asupra calităţii relaţiei de cuplu a subiecţilor
incluşi în studiu. Se confirmă aşadar cea de-a treia ipoteză a acestei cercetări.
Cea de-a patra ipoteză a acestui studiu, a urmărit să evidenţieze modul în care
nivelul stimei de sine influenţează obţinerea satisfacţiei în cadrul relaţiei de cuplu la adultul
tânăr. Astfel, s-a presupus faptul că tinerii care înregistrează scoruri înalte la scala de
măsurare a stimei de sine vor obţine satisfacţie în cadrul relaţiei de cuplu. Rezultatele
statistice, obţinute în urma prelucrării datelor, au confirmat această ipoteză
Aplicabilitatea practică a cercetării noastre constă tocmai în partea de intervenţie,
prin consiliere, în cazul cuplurilor care au relaţii disfuncţionale. Din lotul nostru de subiecţi,
un număr de 42 de subiecţi i-am încadrat în categoria relaţiilor disfuncţionale, fie datorită
unei satisfacţii scăzute în relaţia de cuplu, fie datorită unor stiluri de ataşament deficitare.
Subiecţii noştri au intrat într-un program de consiliere individuală şi de cuplu care a
durat o perioadă de 3 luni de zile cu o frecvenţă de două şedinţe pe săptămână, fiecare
şedinţă ţinând 2 ore.
După cele trei luni cât a durat intervenmţia, subiecţilor li s-a cerut să răspundă din
nou la cele trei probe referitoare la stilul de 56
ataşament, stima de sine şi satisfacţia în
relaţia de cuplu. Rezultatele obţinute la sfârşitul intervenţiei au fost de asemenea sintetizate
în tabele şi grafice.

Dacă la începerea programului de consiliere nu aveam nici un subiect din cei 42 cu

probleme în cuplu, care să se situeze în primele trei grupe valorice din punct de vedere al
satisfacţiei relaţiei de cuplu, după încheierea programului avem 2 subiecţi cu satisfacţie
foarte bună, 5 cu satisfacţie bună, 17 cu satisfacţie peste medie, numai 8 cu satisfacţie sub
medie şi nici un subiect în ultimele două grupe valorice (satisfacţie slabă şi foarte slabă).
Toţi cei 42 de subiecţi incluşi în programul de consiliere au beneficiat de pe urma
acestuia, fapt evidenţiat de clasarea subiecţilor în grupele valorice superioare după
încheierea consilierii.
Satisfacţia într-o relaţie de cuplu este un aspect complex care se bazează pe mai
multe trăsături principale, dar care este influenţată şi de starea de satisfacţie/insatisfacţie
generală a subiectului. Nemulţumirea faţă de condiţiile de viaţă economico-sociale, absenţa
unui loc de muncă sau alte evenimente pot influenţa starea de nemulţumire generală,
insatisfacţia faţă de viaţă, în general şi faţă de partener, în special. De multe ori partenerii de
cuplu sunt făcuţi răspunzători pentru toate inconvenientele care apar în viaţa subiecţilor şi
care contribuie la gradul general de nemulţumire.
Consilierea, individuală şi de cuplu, a dus la creşterea stimei de sine a subiecţilor, ca
urmare a perceperii corecte a imaginii pe care partenerii o au despre ei şi ca urmare a
modificării propriei imagini de sine. Participarea la discuţii, analiza problemelor de cuplu,
discutarea eventualelor comportamente eronate sau a celor greşit înţelese au dus la
modificarea imaginii de sine a subiecţilor şi, implicit la modificarea stimei faţă de propria
persoană în sensul creşterii acesteia.
În momentul în care subiecţii s-au văzut şi au înţeles că sunt apreciaţi de parteneri,
că sunt valorizaţi de aceştia şi-au îmbunătăţit modul de a se privi pe ei înşişi şi au scăzut
considerabil evalupările negative sau depreciative
Considerăm ataşamentul ca cel mai important factor al relaţiei de cuplu. De aceea un
ataşament sigur bazat pe încredere reciprocă pe acceptare şi toleranţă, pe înţelegerea şi
discuţiile dintre parteneri pare să fie cel mai adecvat stil pentru a relaţie de cuplu de durată
şi solidă.

57
 Subiecţii noştri şi-au modificat stilul de ataşament, lucru care este posibil şi la vârsta
adultă. Cel mai mult se pare că au beneficiat cei care prezentaseră iniţial un stil anxios. Prin
modificarea stimei de sine şi a satisfacţiei în cuplu, care s-au deplasat spre polul pozitiv, s-a putut
realiza şiu modificarea stilului de ataşament manifestat: anxietatea scade atât referitor la teama
de a pierde partenerul, cât şi referitor la teama de a nu fi răniţi în relaţie. Consilierea a contribuit
la creşterea siguranţei în relaţie a persoanelor anxioase, care au realizat în urma discuţiilor cu
terapeutul şi cu partenerul că acesta le este devotat şi ataşat şi că temerile cu care s-au
confruntat nu îşi aveau rostul.
La finalul programului de intervenţie un număr de 37 din cei 42 de subiecţi cu probleme
de ataşament prezentau un ataşament sigur, fiind conştienţi că de atitudinea lor depinde şi pe mai
departe evoluţia relaţiei de cuplu. Au mai rămas însă 2 subiecţi care prezintă în continuare un
ataşament anxios, doi cu ataşament evitant şi în fine, unul cu ataşament preocupat. Ca şi pentru
problema satisfacţiei în relaţia de cuplu, considerăm că şi aici intervin factori externi care
determină incapacitatea acestor subiecţi de a manifesta un stil de ataşament care să fie mai adecvat
unei relaţii de cuplu.
Succesele obţinute de programul nostru de intervenţie evidenţiază faptul că subiecţii în
cauză aveau realmente nevoie de ajutorul unui consilier pentru consolidarea relaţiei lor de
cuplu.depistarea precoce a unor ataşamente disfuncţionale şi includerea subiecţilor în programe
de consiliere ar contribui la evitarea creşterii numărului de divorţuri sau a numărului de subiecţi
marcaţi de psihotraume în urma separării de partener.

58
CAPITOLUL IV

REZULTATE AȘTEPTATE

Considerând literatura de specialitate și rezultatele studiilor realizate anterior, ne

așteptăm ca studiul să conducă la următoarele rezultate:

Să existe o asociere pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern autoritar

perceput și expectanțele pesimiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele pesimiste în relația

de cuplu și satisfacția maritală scăzută percepută în relația de cuplu, precum și între stilul

parental matern autoritar perceput și satisfacția maritală scăzută percepută în relația de cuplu.

Să se înregistreze o corelație pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern

permisiv perceput și expectanțele idealiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele idealiste în

relația de cuplu și satisfacția maritală medie percepută în relația de cuplu, precum și între stilul

parental matern permisiv perceput și satisfacția maritală medie percepută în relația de cuplu.

Să rezulte o asociere pozitivă semnificativă atât între stilul parental matern competent

perceput și expectanțele realiste în relația de cuplu, cât și între expectanțele realiste în relația de

cuplu și satisfacția maritală ridicată percepută în relația de cuplu, precum și între stilul parental

matern competent perceput și satisfacția maritală ridicată percepută în relația de cuplu.

59
CAPITOLUL V

CONCLUZII ȘI DISCUȚII

5.1. Concluzii generale și aplicații practice

Studiul de față și-a propus investigarea măsurii în care corelează între ele stilul parental

matern perceput, așteptările maritale și satisfacția maritală. Mai precis, prin intermediul a nouă

ipoteze, s-a dorit observarea corelațiilor între indivizii cu stil parental matern perceput autoritar,

cu așteptări maritale pesimiste și cu satisfacție maritală scăzută. În același timp, s-a urmărit

observarea corelațiilor între indivizii cu stil parental matern perceput permisiv, cu așteptări

maritale idealiste și cu satisfacție maritală medie. Totodată, s-a vrut observarea corelațiilor între

indivizii cu stil parental matern perceput competent, cu așteptări maritale realiste și cu satisfacție

maritală ridicată.

Pentru realizarea studiului au fost luate în considerare trei variabile: stilul parental matern

perceput, variabilă reprezentată de trei din cele patru niveluri identificate (autoritar, permisiv și

competent; nivelul neglijent nefiiind luat în considerare), așteptările maritale, variabilă care are

trei niveluri (pesimiste, idealiste, realiste), și satisfacția maritală, variabilă reprezentată de trei

niveluri (scăzută, medie, ridicată).

Prin acest studiu se continuă un subiect de analiză și cercetare legat de influența pe

termen lung a stilulului parental matern la nivelul așteptărilor individuale și al relațiilor de cuplu.

Din punct de vedere practic, rezultatele studiului ar putea fi utilizate pentru desfășurarea

unor workshopuri adresate cuplurilor aflate în primii ani de relație. În cadrul acestora, ar putea fi

discutate modalitățile de înțelegere și acceptare a partenerului, pornind de la caracteristicile

legate de familia de origine și așteptările maritale, în vederea facilitării atingerii și menținerii

unui nivel cât mai ridicat de satisfacție în relația de cuplu.

60
5.2. Limitele cercetării și direcții noi de cercetare

O primă limită a studiului ar putea fi faptul că datele sunt colectate doar pe baza unor

scale de autoevaluare, lucru care poate duce la biasări la nivelul completării. Participanții pot fie

să nu răspundă sincer, dând răspunsuri dezirabile, fie să aibă o percepție distorsionată asupra

propriei persoane, asupra partenerului, asupra figurii materne. O altă limită a studiului ar putea fi

aspectul că unitatea de analiză o reprezintă individul. Fiind o cercetare pe marginea relației de

cuplu în care este luată în considerare doar părerea unui partener, participanții pot să nu răspundă

sincer, dând răspunsuri dezirabile sau distorsionate, în măsura în care celălalt partener nu are

posibilitatea de a confirma sau infirma cele declarate. Așadar, într-un studiu viitor ar fi

recomandat să se utilizeze și chestionare completate de către partener (eventual și mamă) sau să

se apeleze la tehnici de observare a comportamentului individului în relația maritală.

O altă critică poate fi adusă studiului datorită centrării pe stilul parental perceput al unui

singur părinte, în contextul în care multiplelor cercetări anterioare le-a fost reproșată ignorarea

combinației unice dintre stilul matern și stilul patern. Experiențele în familia de origine includ

interacțiuni frecvente și semnificative cu ambii părinți, iar ignorarea stilului parental al tatălui

poate conduce la biasări la nivelul analizei. În acord cu tendințele actuale de cercetare, într-o

cercetare viitoare ar trebui să se țină cont de combinația stilului matern și patern perceput, mai

ales că în România rolul tatălui în creșterea și educarea copilului este limitat.

Într-un viitor studiu ar trebui să se țină cont de o variabilă importantă, și anume dacă

participanții au sau nu copii în relația maritală.

61
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Adams, B. N. (1995). The Family: A Sociological Interpretation (5th ed.), San Diego: Harcourt

Brace.

Allen, J. P., & Land, D. (1999). Attachment in Adolescence. In J. Cassidy & P. Shaver (Eds.),

Handbook of Attachment Theory and Research: Theory, Research, and Clinical

Applications, New York: Guilford Press.

Aunola, K., & Nurmi, J. E. (2005). The role of parenting styles in children's problem behavior.

Child Development, 76(6), 1144-1159.

Bartholomew, K., & Horowitz, L. M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a

four-category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61(2), 226-244.

Baucom, D.H., Epstein, N., Sayers, S., & Sher, T.G. (1989). The role of cognitions in marital

relationships: Definitional, methodological and conceptual issues. Journal of Consulting

and Clinical Psychology, 57, 3-38.

Baucom, D.H., Epstein, B.B., Daiuto, A.D., Carels, R.A., Rankin, L., & Burnett, K. (1996).

Cognitions in marriage: The relationship between standards and attributions. Journal of

Family Psychology, 10, 209-222.

Baumrind, D. (1967). Child-care practices antecedings: Three patterns of preschool behavior.

Genetic Psychology, Monograph, 75, 43-88.

Baumrind, D. (1996). The discipline controversy revisited. Family Relations, 45, 405-414.

Beck, A.T. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders, New York , NY:

International Universities Press.

62
Botha, A., Van de Berg, H.S., & Venter, C.A.V. (2009). The relationship between family-of-

origin and marital satisfaction. Health SA Gesondheid, 14(1), 1-7. doi:

10.4102/hsag.v14i1.441

Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and loss. Vol 1: Attachement (1st and 2nd edns). London:

Hogarth Press.

Bowlby, J. (1973). Attachment and loss. Vol 2: Separation: Anxiety and Anger. London: Hogarth

Press.

Bowlby, J. (1980). Attachment and loss. Vol 3: Loss, sadness and Depression. London: Hogarth

Press.

Bradbury, T.N., & Fincham, F.D. (1990). Attributions in marriage: Review and critique.

Psychological Bulletin, 107, 3-33.

Bradbury, T.N., Fincham, F.D., & Beach, S.R.B. (2000). Research on the Nature and

Determinants of Marital Satisfaction: A decade in Review. Journal of Mariage and

Family, 62, 964-973.

Brehm, S.S., Kassin, S.M., & Fein, S. (2005). Social psychology (6th ed.), Boston, MA:

Houghton Mifflin, 311-312.

Brennan, K.A., & Shaver, P.R. (1995). Dimensions of adult attachment, after regulation, and

romantic relationship functioning. Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 267-

283.

Bretherton, I. (1987). New Perspectives on Attachment Relations: Security, Communication, and

Internal Working Models. In J. Osofsky (Ed.), Handbook of Infant Development (2nd ed.)

New York: Wiley.

63
Byers, S. (2005). Relationship satisfaction and sexual satisfaction: a longitudinal study of

individuals in long-term relationships. Journal of Sex Research, May. Retrieved from

http://findarticles.com/p/articles/mi_m2372/is_2_42/ai_n13822487/

Byers, E. S., & Demmons, S. (1999). Sexual satisfaction and sexual self-disclosure within dating

relationships. The Journal of Sex Research, 36, 1-10.

Byng-Hall, J. (1995). Rewriting Family Scripts. Improvisation and Change. New York: Guilford

Press, 41-57.

Byrne, D., & Clore, G.L. (1970). A reinforcement model of evaluative responses. Personality:

An International Journal, 12, 193-196.

Carr, A. (2006). Family Therapy. Concepts, Proccess and Practice (2nd ed.), Chichester: John

Wiley & Sons, 167-172.

Cavanaugh, J.C. (1993). Adult development and aging (2nd ed.), Victoria: Wadsworth, 345.

Clore, G. L., & Byrne, D. (1974). The reinforcement affect model of attraction. In T. L. Huston

(Ed.), Foundations of interpersonal attraction (143-170). New York, NY: Academic

Press.

Clore, G.L., Wyer, R.S., Dienes, B., Gasper, K., Gohm, C., & Isbell, L. (2009). Affective

Feelings as Feedback: Some Cognitive Consecquences. In L.L. Martin & G.L. Clore,

Theories of Mood and Cognition: a User`s Guidebook (Eds.) (pp. 29-31). New Jersey:

Lawrence Erlbaum Associates.

Collins, N. L., & Feeney, B. C. (2000). A Safe Haven: An Attachment Theory Perspective on

Support Seeking and Caregiving in Intimate Relationships. Journal of Personality and

Social Psychology, 78, 1053–1073.

64
Collins, N. L., & Read, S. J. (1994). Cognitive Representations of Attachment: The Structure and

Function of Working Models. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in

Personal Relationships, Vol 5: Attachment Processes in Adulthood, London: Jessica

Kingsley.

Conger, R.D., & Conger, K.J.(2002). Resilience in Midwestern families: Selected findings from

the first decade of a prospective, longitudinal study. Journal of Marriage and the Family,

64(2), 361–373.

Crittenden, P. M., & Ainsworth, M. D. S. (1989). Child maltreatment and attachment theory. In

D. Cicchetti & V. Carlson (Eds.), Clinical maltreatment: Theory and research on the

causes and consequences of child abuse and neglect (pp. 432-463). Cambridge, England:

Cambridge University Press.

Crowell, J. A., Fraley, R. C., & Shaver, P. R. (1999). Measurement of Individual Differences in

Adolescent and Adult Attachment. In J. Cassidy & P. R. Shaver (Eds.) Handbook of

Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications, New York, NY: Guilford

Press.

Cupach, W. R., & Comstock, J. (1990). Satisfaction with sexual communication in marriage:

Links to sexual satisfaction and dyadic adjustment. Journal of Social and Personal

Relationships, 7, 179-186.

Darley, J.M., & Berscheid, E. (1967). Increased liking as a result of the anticipation of a personal

contact. Human Relations, 20, 29-40.

Dattilio, F. (2010). Cognitive Behavioral Therapy with Couples and Families. A comprehensive

Guide for Clinicians, New York, NY: The Guildford Press, 1-34.

65
De Wet, C.F. (1985). Huweliksterapie met verwysing na gesinne van oorsprong, ongepubliseerde

Meestersgraadverhandeling, Potchefstroomse Universiteit vir Christelike Hoër

Onderwys.

Doucet, J., & Aseltine, R.H. (2003). Childhood family adversity and the quality of marital

relationships in young adulthood. Journal of Social and Personal Relationships, 20, 818-

842.

Du Rand, P. (1991). Die rol van kommunikasie-opleiding as hulpmiddel in huweliksterapie,

ongepubliseerde proefskrif, Universiteit van die Oranje Vrystaat.

Dwyer, D. (2000). Interpersonal Relationships, London: Routledge, 61-67.

Egeland, B., & Farber, E. A. (1984). Infant-mother attachment: Factors related to its

development and changes over time. Child Development, 55(3), 753-771.

Eidelson, F.I., & Epstein, N. (1982). Cognition and relationship maladjustment: Development of

a measure of dysfunctional relationship beliefs. Journal of Consulting and Clinical

Psychology, 50, 715-720.

Elias, H., & Yee, T.H. (2009). Relationship between Perceived Paternal and Maternal Parenting

Styles and Student Academic Achievement in Selected Secondary Schools. European

Journal of Social Sciences, 2(9), 182.

Epstein, N.B., Baldwin, L.M. & Bishop, D.S. (1983). The McMaster family assessment device.

Journal of Marital and Family Therapy, 9, 171–182.

Epstein, N.B., Baucom, D.H., Hunt, W., & La Taillade, J.J. (2002). Brief Cognitive-Behavioral

Therapy with Couples. In F.W. Bond & W. Dryden (Eds.), Handbook of brief cognitive

behaviour therapy (pp.187-206). Chichester: John Wiley & Sons.

66
Epstein, N. B., Bishop, D. S., & Levin, S. (1978). The McMaster Model of Family Functioning.

Journal of Marital and Family Therapy, 4: 19–31. doi: 10.1111/j.1752-

0606.1978.tb00537.x

Epstein, N.B., & Bishop, D.S. (1991). Problem-centred systems therapy of the family. In A.S.

Gurman & D.P. Kniskern (Eds.), Handbook of family therapy (pp. 444-482). New York,

NY: Brunner/ Mazel.

Feeney, J. A. (1999). Adult Romantic Attachment and Couple Relationships. In J. Cassidy & P.

R. Shaver (Eds.), Handbook of Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications,

New York: Guilford Press.

Fowers, B. J., & Olson, D. H. (1989). Enrich Marital Inventory: A discriminant validity and

cross-validation assessment. Journal of Marital and Family Therapy, 15, 65-79.

Gavreliuc, A. (2007). De la relații interpersonale la comunicarea socială, Iași: Polirom, 101-

125.

Ginsburg, G.S., & Bronstein, P. (1993). Family factors related to children`s intrinsic/ extrinsic

motivational orientation and academic performance. Child development, 64, 1461-1474.

Haavio-Mannila, E., & Kontula, O. (1997). Correlates of increased sexual satisfaction. Archives

of Sexual Behavior, 26, 399-419.

Halford, W. K., Kelly, A., & Markman, H. J. (1997). The concept of a healthy marriage. In W.

K. Halford & H. J. Markman (Eds.), Clinical handbook of marriage and couples

interventions (pp. 3-12). New York, NY: Wiley.

Hatfield, E., Aronson, V., Abrahams, D., & Rottman, L. (1966). The importance of physical

attractiveness in dating behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 4, 508-

516.

67
Hatfield, E., & Sprecher, S. (2009). Matching Hypothesis. In H.T. Reis & S. Spreacher (Eds.),

Encyclopedia of Human Relationships (pp.1065-1067). New York, NY: Sage

Publications.

Hazan, C., & Shaver, P. R. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process.

Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511-524.

Hazan, C., & Shaver, P.R. (1990). Love and work: An attachment-theoretical perspective.

Journal of Personality and Social Psychology, 59, 270-280.

Heider, F. (1958). The psychology of interpersonal relations, New York, NY: Wiley, 180-210.

Hoffman, M. A., Levy-Shiff, R., Sohlberg, S., & Zarizki, J. (1992). The impact of stress

and coping: developmental changes in the transition to adolescence. Journal of Youth and

Adolescence, 21, 451–469.

Johnson, S.M., & Denton, W. (2002). Emotionally focused couple therapy: Creating secure

connections. In A.S. Gurman & N.S. Jacobson (Eds.), Clinical handbook of couple

therapy (3rd ed., pp. 221-250). New York, NY: Guildford Press.

Jones, G. D., & Nelson, E. S. (1996). Expectations of marriage among college students from

intact and non-intact homes. Journal of Divorce and Remarriage, 26, 171-189.

Kalick, S. M., & Hamilton, T. E. (1986). The matching hypothesis reexamined. Journal of

Personality and Social Psychology, 51, 673-682.

Keelan, J.P.R., Dion, K.L., & Dion, K.K. (1994). Attachment style and heterosexual

relationships among young adults: A short-term panel study. Journal of Social and

Personal Relationships, 11, 201-214.

Kerckhoff, A.C., & Davis, K.E. (1962). Value consensus and needcomplementarity in mate

selection. American Sociological Review, 27(3), 295-303.

68
Kochanska, G., Kuczynski, L., & Radke-Yarrow, M. (1989). Correspondence between mothers'

self-reported and observed child-rearing practices. Child Development, 60(1), 56-63.

Kunce, L. J., & Shaver, P. R. (1994). An Attachment-Theoretical Approach to Caregiving in

Romantic Relationships. In K. Bartholomew & D. Perlman (Eds.), Advances in Personal

Relationships, Vol. 5. London: Jessica Kingsley.

Larson, J.H., & Holman, T.B. (1994). Premarital predictors of marital quality and stability.

Family Relations, 43, 228–237.

Liu, Q., Shono, M., & Kitamura, T. (2008). The Effects of Perceived Parenting and Family

Functioning on Adult Attachment. The Open Family Studies Journal, 1, 1-6.

Lott, A.J., & Lott, B.E. (1974). The Role of Reward in the Formation of Positive Interpersonal

Relationships. In T.L. Hudson (Ed.), Foundations of Intepersonal Attraction (pp.171-

189). New York, NY: Academy Press.

MacNeil, S., & Byers, E. S. (2005). Dyadic assessment of sexual self-disclosure and sexual

satisfaction. Journal of Personal and Social Relationships, 22, 193-205.

Maccoby, E., & Martin, J.A. (1983). Socialization in the context of family. Parent-child

interaction. In P.H. Mussen and E.M. Hetherington (Eds.), Handbook of Child

Psychology. Socialisation, Personality, and Social Development (pp. 1-101). New York,

NY: Wiley

Marsiglia, C.S., Walczyk, J.J., Buboltz, W.C., & Griffith-Ross, D.A. (2007). Impact of Parenting

Styles and Locus of Control on Emerging Adults' Psychosocial Success. Journal of

Education and Human Development, 1, 1.

Martin, G. N., Buskist, W., & Carlson, N.R. (2009). Psychology (4th ed.), Harlow: Pearson

Education, 716-719.

69
McGoldrick, M., & Carter, B. (2001). Advances in coaching: Family therapy with one person.

Journal of Marital and Family Therapy, 27, 281–300.

Mikulincer, M., & Florian, V. (1998). The relationship between adult attachment styles and

emotional and cognitive reactions to stressful events. In J. A. Simpson & W. S. Rholes

(Eds.), Attachment theory and close relationships (pp. 143–165). New York: Guilford

Publications.

Milevsky, A., Schlechter, M., Netter, S., & Keehn, D. (2006). Maternal and paternal parenting

styles in adolescents: Associations with self-esteem, depression, and life satisfaction.

Journal of Child and Family Studies, 16, 39-47.

Murstein, B.I. (1970). Stimulus-value role: a theory of marital choice. Journal of Marriage and

the Family, 32, 465-481.

Nakonezny, P.A., & Denton, W.H. (2008). Marital Relationship: A Social Exchange Theory

Perspective. The American Journal of Family Therapy, 36, 402-404.

Naude, A. (1990). Indikatore vir huwelikstevredenheid met die oog op die bevordering van

huweliksverhoudings, ongepubliseerde Meestersgraadverhandeling, Randse Afrikaanse

Universiteit.

Olson, D. H. (1991). Three-dimensional Circumplex Model and revised scoring of FACES III.

Family Process, 30(1), 74-79.

Papalia, D.E., Olds, S.W., & Feldman, R.D. (2008). Human Development (10th ed.), New York,

NY: McGraw-Hill, 300-302.

Parker, G., Tupling, H., & Brown, L.B. (1979). A Parental Bonding Instrument. British Journal

of Medical Psychology, 52, 1-10.

70
Pretzer, J., Epstein, N.B., & Fleming, B. (1991). Marital Attitude Survey: A measure of

dysfunctional attributions and expectancies. Journal of Cognitive Psychotherapy: An

international Quarterly, 5, 131-148.

Purnine, D. M., & Carey, M. P. (1997). Interpersonal communication and sexual adjustment: The

roles of understanding and agreement. Journal of Consulting and Clinical Psychology,

65(1), 1017-1025.

Richards, G. (2009). Psychology. The key concepts, New York, NY: Routledge, 25-26.

Rusbult, C.E. (1980). Commitment and satisfaction in romantic associations: A test of the

investment model. Journal of Experimental Social Psychology, 16, 172-186.

Rusbult, C.E., Johnson, D.J., & Morrow, G.D. (1986). Predicting Satisfaction and Commitment

in Adult Romantic Involvements: An Assessment of the Generalizability of the

Investment Model. Social Psychology Quarterly, 49(1), 81-82.

Sabatelli, R.M., & Bartle-Haring, S. (2003). Family-of-origin experiences and adjustment in

married couples. Journal of Marriage and the Family, 65, 159–169.

Sanders, M.R., Halford, W.K., & Behrens, B.C. (1999). Parental divorce and premarital couple

communication. Journal of Family Psychology, 13, 60–74.

Schaffer, R.H. (2007). Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca: Editura ASCR, 99-120.

Shaver, P. R.; Collins, N. L.; & Clark, C. L. (1996). Attachment Styles and Internal Working

Models of Self and Relationship Partners. In G. J. O. Fletcher & J. Fitness (Eds.).

Knowledge Structures in Close Relationships: A Social Psychological Approach,

Mahwah, NJ: Erlbaum.

71
Shek, D. T. L., Lee, T. Y., & Chan, L. K. (1998). Perceptions of parenting styles and

parentadolescent conflict in adolescents with low-academic achievement in Hong Kong.

Social Behavior and Personality, 26, 89-98.

Shulman, S., Elicker, J., & Sroufe, L.A. (1994). Stages of friendship growth in preadolescence as

related to attachment history. Journal of Social and Personal Relationships, 11, 341-361.

Smith, T. E. (1988). Parental control techniques: Relative frequencies and relationships with

situational factors. Journal of Family Issues, 9, 155-176.

Snyder, D.K. (1997). Marital satisfaction inventory, revised. Los Angeles, CA: Western

Psychological Services.

Sperling, M., & Berman, W. (1994). The structure and function of adult attachment. In M.

Sperling & W. Berman (Eds.), Attachment in adults: clinical and developmental

perspectives (pp. 1-31). New York, NY: Guilford Press.

Strongman, K.T. (2003). The psychology of emotions (5th ed.), Chichester: John Wiley & Sons,

156-157.

Talib, J., Mohamad, Z., & Mamat, M. (2011). Effects of Parenting Style on Children

Development. World Journal of Social Sciences, 2(1), 18.

Thibaut, J.W., & Kelley, H.H. (1959). The social psychology of groups, New York, NY: John

Wiley & Sons, 50.

Thompson, R. A. (1999). Early attachment and later development. In J. Cassidy & P. R. Shaver

(Eds.), Handbook of Attachment Theory and Research (pp. 265-286). New York, NY:

Guilford Press.

Waite, L.J., & Lillard, L.A. (1991). Children and marital disruption. American Journal of

Sociology, 96, 930–953.

72
Wolfradt, U., Hempel, S., & Miles, J.N.V. (2003). Perceived parenting styles, depersonalisation,

anxiety and coping behaviour in adolescents. Personality and Individual Differences, 34,

521.

http://dexonline.ro/definitie/cuplu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologia_familiei

http://www.nationmaster.com/graph/peo_div_rat-people-divorce-rate

73