O mare parte din suferințele pe care oamenii le trăiesc pe parcursul vieții și din cauza cărora, ajunși

la o anumită vârstă, realizează că timpul a trecut pe lângă ei, sunt datorate unor dorințe imposibile,
scopuri a căror îndeplinire nu ține de ceea ce poate oferi realitatea și a unor idealuri aproape
iraționale. De-a lungul veacurilor, mulți gânditori au încercat să stabilească limita puterii umane și
punctul până în care evenimentele pot fi influențate de oameni. Deși singura rațională, ființa umană
se dovedește a fi neputincioasă în multe dintre aspectele vieții ce țin de forțe pe care aceasta nu le
poate controla. La fel ca și restul viețuitoarelor de care este înconjurat, omul este muritor, slab și
vulnerabil, iar viața pe care o duce nu este un scenariu dintr-o piesă creată de un demiurg ce pune
lumea în mișcare, ci este rezultatul propriilor alegeri, omul purtând responsabilitatea vieții pe care o
duce.
În urma unor evenimente marcante, numite de către autorul cărții de față „experiențe-limită”,
precum debutul unei boli, apropierea morții sau chiar sfârșitul unei vieți, mulți oameni găsesc
răspunsuri sau alinare în religie, filosofie sau se orientează spre psihoterapeuți, persoane care au
căpătat un rol aproape indispensabil în menținerea echilibrului emoțional al societății zilelor
noastre. Pornind de la crize ce scot la iveală probleme existențiale sau de la întâmplările cotidiene
de zi cu zi și consecințele lor, oamenii apelează la persoanele a căror misiune este cea de a
descoperi, alături de ei, modul în care sensul vieții poate fi recăpătat sau definit în limitele
posibilului.
Irvin D. Yalom arată care este rolul psihoterapiei prin poveștile a zece pacienți a căror viață
devenise nefericită: „toți zece sufereau de de problemele obișnuite ale vieții cotidiene: singurătate,
dispreț față de sine, impotență, migrene, compulsivitate sexuală, obezitate, hipertensiune, tristețe, o
mistuitoare dragoste obsesivă, oscilații bruște ale stării de spirit, deprimare” (pag.12). Prin
influența sa de psihoterapeut, acesta „a scos la iveală rădăcini adânci ale acestor probleme cât se
poate de prozaice – rădăcini care se întind departe, până la esența existenței” (pag. 12).
Autorul și psihoterapeutul american identifică patru realități importante pentru psihoterapie:
caracterul inevitabil pe care îl are moartea,libertatea pe care omul o are în a-și construi
viața,faptul că la finalul vieții suntem singuri și faptul că viața, în sine, nu are un scop final,
acesta fiind fixat și urmărit de fiecare om în funcție de semnificația pe care i-o oferă vieții proprii.
Familiaritatea pe care o prezintă față de gândirea filosofică rezidă și în faptul că Yalom recunoaște
unul dintre cele mai puternice conflicte cu care se confruntă omul pe parcursul vieții: „dorința de a
continua să existăm și conștientizarea morții inevitabile” (pag.13), moartea indicând finalul a tot
ceea ce este organic, inclusiv omul, prin prisma materialității trupului său. Deși interacționăm cu ea
de la vârsta copilăriei, pe parcursul vieții încercăm să o facem să întârzie cât de mult este posibil și
să ne ferim de ea, personificând-o într-o monstruozitate care inspiră frică, frică alături de care trăim
până la sosirea inevitabilului. Unii o transformă în ceva pozitiv, în încercarea de a trăi o viață în
absența gândului morții iminente prin semnificația pe care i-o oferă, privind acest act final și
dureros ca pe: „trecerea în neființă, întoarcerea acasă, reîntâlnirea cu Dumnezeu, împăcarea
finală” (pag. 14). Intenția de a ne prelungi viața este atât de prezentă, încât încercăm să plecăm din
această lume reușind să lăsăm ceva în urmă prin perpetuarea seminției în generații de urmași sau
prin aderarea la sisteme religioase ce promit o perpetuare spirituală.
  Rezistența umană în fața morții este întărită de false convingeri universale prin care se încearcă și
reducerea fricii față de aceasta. Oamenii dobândesc un sentiment de siguranță considerându-se
speciali față de restul lumii și sperând la o salvare de ultim moment. „Acestea sunt convingeri
universale, care, la un anume nivel al instanței conștiente, există în noi toți și joacă un rol în câteva
dintre poveștile ce urmează” (pag.15).
Singularitatea este „credința ființei umane în caracterul ei invulnerabil și inviolabil” (pag. 16), prin
ea omul simțindu-se în siguranță față de necunoscut sau față de relele ce i se pot întâmpla.
Distrugerea acestei credințe în urma unor evenimente precum furtul unei poșete, așa cum este
descris în povestea a cincea – „Nu credeam s-o pățesc și eu”, duce la o destabilizare a sentimentului
de siguranță al persoanei și schimbă lumea pe care aceasta o cunoștea, transformând-o în cel mai
periculos loc. De la gândul că lumea este un loc sigur în care dăinuie o continuă armonie, martorii
unor astfel de evenimente capătă o frică irațională față de orice contact cu exteriorul casei în care
locuiesc, din teama de a nu trece prin aceeași experiență. Pe lângă credința în invulnerabilitatea sa,
omul dezvoltă o „credință într-un izbăvitor de ultimă instanță” (pag. 15) prin care se simte protejat
de o forță exterioară de care este monitorizat în orice clipă. Aceste două tipuri de „credințe” sunt
privite de către Yalom ca fiind mecanisme de negare a morții, prin care omul încearcă să se
îndepărteze de aceasta.
Nu numai caracterul ineluctabil pe care-l are moartea în viața fiecăruia naște frici sau tristeți pe care
oamenii nu și le pot explica, ci și evenimentele marcante, traumatizante, cărora mulți nu le oferă
atenția cuvenită sau pe care nu le pot interpreta în măsura în care să conștientizeze dezechilibrul pe
care acestea le produc la nivelul desfășurării normale a activităților sociale sau profesionale. Multe
dintre suferințele omenești sunt cauzate de plasarea responsabilității pentru o viață tristă, plină de
eșecuri în mâinile altor persoane, fără a implica și propria persoană. Un prim pas în psihoterapie
este cel de asumare a responsabilității pentru felul în care se desfășoară viața unei persoane: „Dat
fiind că pacienții tind să opună rezistență în fața asumării responsabilității, terapeuții trebuie să
dezvolte tehnici procedurale cu care pacienții să fie făcuți să-și dea seama de felul în care își
creează singuri problemele” (pag.18). Una dintre soluțiile pe care Yalom le oferă este concentrarea
atenției pe momentul prezent, „aici și acum”, în care terapeutul poate depista modul în care în
momentul ședințelor de psihoterapie pacientul recreează comportamentul de zi cu zi, din cauza
căruia are parte de probleme și pe care îl poate conștientiza. Într-una dintre povești, autorul
folosește o comparație între motivul oferit de o pacientă pentru însingurarea sa (dominanta
superficială a culturii californiene) și motivul real pentru care aceasta nu avea alături persoane cu
care să relaționeze (comportamentul său impersonal, timid și distant), dovedindu-i acesteia și
făcându-o să observe că nu mediul în care locuiește, ci propria atitudine este responsabilă pentru
viața nefericită și însingurată.
Asumarea responsabilității față de modul în care se desfășoară viața unui om și recunoașterea
convingerilor iraționale după care aceasta este condusă contribuie la apariția schimbării. Odată ce
iluzia care ne îngrădește spiritul este dizolvată, se ivesc circumstanțele apariției schimbării.
Schimbarea este considerată de către Yalom un „act de voință”, prin care persoana depune un efort
pentru a îndeplini ceea ce gândește și analizează ce poate schimba în propria viață. O piedică ce se
interpune între persoana care își dorește schimbarea și înfăptuirea sa este dificultatea luării
deciziilor. Pentru a arăta de unde vine această dificultate, Yalom face referire la romanul „Grendel”
al lui John Gardner, în care cel din urmă enunță două postulate. Primul spune că „Lucrurile pier
încet”, semnificând faptul că orice lucru este sortit pieirii, iar al doilea – „Alternativele exclud”,
semnifică faptul că ori de câte ori apare o alternativă, aceasta este compusă din „da” și „nu”, iar
greutatea deciziei rezidă în necesitatea alegerii unei singure alternative, fie „da”, fie „nu”. Yalom
spune că „Decizia presupune invariabil o renunțare: pentru fiecare da trebuie să existe un nu,
fiecare decizie eliminând sau distrugând alte opțiuni” (pag. 20).

Exemplul cel mai potrivit pentru a ilustra acest postulat este povestea numită „Călăul dragostei”,
care deschide cartea celor zece povești și implică luarea unei hotărâri din partea Thelmei, pacienta
descrisă în poveste. Aceasta este o femeie nefericită din cauza faptului că în urma unei aventuri
amoroase a fost părăsită, iar singurul său motiv de fericire și de existență îl constituie amintirea
celor 27 de zile de fericire oferite de scurta sa relație de dragoste. Thelma își trăiește viața în trecut,
evenimentul amoros aflându-se la o distanță de douăzeci de ani de prezentul ei nefericit. Decizia pe
care Thelma trebuie să o ia ține de abandonarea falsei speranțe că povestea de dragoste va continua:
„Thelma se agăța de infinitezimala șansă că ar putea să-și reînnoade relația cu fostul ei iubit,
renunțarea la acea posibilitate însemnând pentru ea degradare și moarte” (pag. 20). Astfel, atunci
când această șansă infimă de a repeta experiența trecută alături de persoana care a ignorat-o ani
întregi dispare odată cu revelarea faptului că pentru fiecare dintre cei doi iubiți relația de dragoste a
avut o însemnătate diferită, Thelma este nevoită să facă față unui prezent aspru, care înlătură sensul
pe care-l avea până atunci viața ei.
Experiența de psihoterapeut implică, în primul rând, tolerarea incertitudinii din cauza căreia mulți
dintre pacienți trăiesc o iluzie și pierd sensul vieții. Conștienți că noi, oamenii, suntem cei care îi
oferim un sens vieții, psihoterapeuții, îndeplinind un dublu rol, pe cel de observator și pe cel de
participant, sunt responsabili de identificarea și apoi de declanșarea schimbării prin care sensul
greșit acordat de către pacienți vieții lor este întâi conștientizat iar apoi înlocuit de o semnificație
reală. În demersul său de a depista convingerile sau evenimentele care stau la baza problemelor și
suferințelor, psihoterapeutul analizează în profunzime cele povestite de pacient și identifică
mecanismele de apărare ale acestuia, prin care persoana opune rezistență în fața încercărilor
psihoterapeutului de a „amputa” răul pe care aceasta și-l provoacă de una singură. Totuși, pe calea
schimbării, psihoterapeutul trebuie să acorde o mare importanță mecanismelor de apărare și să le
înlăture numai atunci când este convins că îi poate oferi persoanei care apelează la ajutorul său o
bază solidă, convingeri justificate care să le înlocuiască pe cele iraționale, pentru ca schimbarea să
fie una benefică și să nu provoace un mai mare dezechilibru. „În general, e mai bine să nu ataci un
mecanism de apărare, decât dacă acesta creează mai multe probleme decât soluții și dacă ai ceva
mai bun de pus în loc” (pag. 112). Așadar, schimbarea poate surveni numai în condițiile creării unui
nou fundament pe care aceasta să fie așezată, căci în caz contrar, suferința persoanei este
amplificată.
O piedică în eficiența psihoterapiei o constituie cuplul „transfer-contratransfer”, care poate
influența atitudinea pacientului față de psihoterapeut și viceversa. Transferul este actul pacientului
care reprezintă „sentimentele pe care pacientul i le atribuie („transferă”) în mod eronat
terapeutului, când de fapt ele își au originea în relații anterioare ale pacientului cu alte persoane”
(pag. 120), în timp ce contratransferul vine din partea terapeutului și este fenomenul opus
transferului. Pentru a indica efectele negative ale contratransferului asupra psihoterapiei, Yalom
oferă un exemplu ipotetic: „închipuiți-vă cum ar fi ca un evreu să trateze un nazist sau o femeie
care a fost agresată sexual să trateze un violator” (pag. 120), neezitând să admită că fiecare
psihoterapeut, inclusiv el însuși, poate aplica într-o foarte mică măsură contratransferul asupra
anumitor pacienți în ședințele de terapie, făcând loc posibilității de a periclita buna funcționare a
acestora. În a treia poveste din carte, intitulată „Grasă” autorul descrie dificultatea de a nu se
raporta la pacienta sa supraponderală prin prisma repulsiei pe care o simte față de femeile grase: „În
ziua în care Betty a pătruns în cabinetul meu, în clipa în care am văzut-o manevrându-și cu
dificultate trupul voluminos – o sută douăsprezece kilograme la o înălțime de un metru cincizeci și
șapte – spre grațiosul meu scaun din piele și crom, am știut că mă așteaptă o grea încercare în
materie de contratransfer” (pag. 120).
Psihoterapia implică o amplă încercare de „vindecare” a gândirii, a spiritului celui aflat în suferință
prin persoana psihoterapeutului – „lupa” prin care pacientul poate vedea cu claritate unde-și au
rădăcinile suferințele care îi împovărează existența, dar și prin propria sa persoană, deoarece
schimbarea, fiind un act de voință, se produce numai prin acțiunea directă a celui care o caută;
pentru a avea loc, schimbarea trebuie, întâi de toate, dorită. Apoi vor putea să se ivească și
consecințele ei, principala fiind diminuarea poverii ce împiedică parcurgerea căii dorite, calea spre
o viață fericită.