Acest material nu este un înlocuitor pentru pregătirea în vederea administrării procedurii IAA.

Este oferit dat

fiind importanta accesului facil la întrebările interviului a consumatorilor de cercetări IAA. Vizionarea
întregului protocol al interviului poate de asemenea să ajute consumatorii de cercetări IAA să aprecieze nivelul
de informaţii din interviu şi detalii legate de scorurile IAA. De asemenea, îi poate ajuta să ia decizii importante
despre gradul de adecvare al procedurilor în diverse rapoarte pe care le vor consulta.

Autorii IAA nu fac disponibil manualul privind scorurile decât în combinaţie cu cursurile lor de
pregătire.Cercetătorii interesaţi să înţeleagă mai mult despre logica scorurilor din cadrul IAA pot totuşi să
consulte manualul scorurilor pentru Interviul privind Realtiile Curente (IRC) al lui Crowell şi Owens, a cărui
versiune completă este valabilă pe acest site. Logica şi procedurile legate de scorurile din cadrul IRC sunt foarte
asemănătoare cu cele din cadrul IAA. Diferenţa principală este faptul că IAA se concentrează pe relaţiile cu
părinţii şi IRC se concentrează pe realatiile cu alţi adulţi. În prezent aceasta este singura sursă detaliată legată de
criteriile de acordare a scorurilor în cadrul IAA disponibilă celor care nu urmează cursurile de pregătire.

Nu reproduceţi acest material fără permisiunea autorului.

EW

Protocolul Interviului cu privire la Ataşamentul Adulţilor

George, C., Kaplan, N., & Main, M. (1985). Interviul privind Ataşamentul Adulţilor. Manuscris nepublicat,
Universitatea California, Berkeley.

(Notă: Acest document are numai scopuri ilustrative. Contactaţi autorii pentru informaţii privind pregătirea şi
cea mai recentă versiune a protocolului interviului.)

Introducere

Vă voi intervieva în legătură cu experienţele dumneavoastră din copilărie şi despre cum aceste experienţe v-ar fi
putut afecta personalitatea ca adult. Aşadar, aş vrea să vă întreb despre realtiile timpurii cu familia
dumneavoastră şi despre ce credeţi în legătură cu modul în care v-ar fi putut afecta. Ne vom concentra în
principal pe copilăria dumneavoastră, dar mai târziu vom ajunge la perioada adolescenţei şi apoi la ce se
întâmplă chiar acum. Cel mai adesea, acest interviu durează o oră, dar poate dura oricât între 45 de minute şi o
oră şi jumătate.

1. Aţi putea începe prin a mă ajuta să mă orientez spre situaţia dumneavoastră familială timpurie, şi unde aţi
locuit şi aşa mai departe? Dacă mi-aţi putea spune unde v-aţi născut, dacă v-aţi mutat mult, ce au făcut membrii
familiei dumneavoastră pentru a îşi asigura traiul în diverse momente?

Această întrebare este folosită pentru orientarea spre organizarea familiei şi pentru scopuri de încălzire.
Participantului la cercetare nu trebuie să i se permită să înceapă discuţia despre calitatea relaţiilor în acest
moment, astfel încât atmosfera creată de intervievator este aceea că se cauta o listă scurtă de “cine, când”, şi cel
mult trei minute ar trebui să fie alocate acestei întrebări. Atmosfera este aceea a unei scurte colectări de date
demografice.

În cazul participanţilor crescuţi de mai multe persoane, şi nu în mod necesar de părinţii biologici sau adoptivi
(lucru frecvent în cazurile cu risc crescut), întrebarea introductivă de mai sus ar putea fi: “De cine consideraţi că
aţi fost crescut/crescută?”: Intervievatorul va folosi această întrebare pentru a determina cine a/au fost
figura/figurile principala/principale ale ataşamentului, şi aşadar pe cine ar trebui să se concentreze interviul.

V-aţi văzut bunicii când eraţi mic/mică? Dacă participantul spune că bunicii săi au murit în timpul vieţii sale,
întrebaţi vârsta participantului la momentul fiecărei morţi. Dacă au existat bunici pe care el sau ea nu i-au
întâlnit niciodată, întrebaţi dacă aceşti bunici au murit înainte ca ei să se nască. Dacă da, continuaţi după cum
urmează: “Tatăl mamei dumneavoastră a murit înainte să vă naşteţi? Ştiţi câţi ani avea ea în acel moment?
Într-un mod informal şi spontan, căutându-se numai un răspuns foarte scurt, intervievatorul va întrebă apoi: V-a
povestit mult despre acest bunic?

Aţi avut fraţi şi surori, sau orice alte persoane în afară de părinţii dumneavoastră, cu care aţi locuit în aceeaşi
casă? Acum locuiesc în vecinătate sau în altă parte?

2. Aş vrea să încercaţi să îmi descrieţi realatia pe care aţi avut-o cu părinţii dumneavoastră atunci când eraţi un
copil mic, mergând până la cel mai îndepărtat moment în timp pe care vi-l puteţi aminti.
Încurajaţi participanţii să înceapă prin a-şi aminti lucruri care s-au întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Mulţi
vor spune că nu îşi pot aminti copilăria timpurie, dar ar trebui să vă modelaţi întrebările în aşa fel încât
participanţii se vor concentra mai întâi pe vârsta de cinci ani (sau chiar înainte de acest moment) şi amintiţi-le
acestora din când în când că dacă este posibil, aţi vrea să îşi reamintească această perioadă a vieţii lor.

Într-adevăr, acest început este brusc, iar participantul ar putea avea dificultăţi. Dacă este necesar, indicaţi cumva
că dificultăţile iniţiale în a răspunde la această întrebare sunt normale, dar arătaţi participantului, printr-un
anume grad de tăcere, că v-ar plăcea totuşi să încerce să realizeze o descriere generală.

3. Acum aş vrea să alegeţi cinci adjective sau cuvinte care descriu cel mai bine realatia cu mama
dumneavoastră, începând cu cel mai timpuriu moment pe care vi-l amintiţi din copilăria dumneavoastră. Mergeţi
cât de mult puteţi înapoi în timp, dar o perioadă bună ar fi între vârsta de 5 şi 12 ani. Ştiu că acest lucru ar putea
dura ceva timp, aşa că gândiţi-vă timp de un minut... apoi aş vrea să vă întreb de le-aţi ales. Voi nota fiecare
cuvânt de îndată ce mi-l daţi.

Nu toţi participanţii se vor pute gândi imediat la cinci adjective. Asiguraţi-vă aude clar cuvântul “relaţia”. Unii
participanţi folosesc adjective legate de realatie pentru a descrie părintele, dar alţii pur şi simplu descriu
părintelui din perspectiva trăsăturilor personale ale acesteia (de exemplu: “frumoasă”, “manager eficient”), ca şi
cum li s-ar fi cerut numai să aleagă “adjective pentru a o descrie pe mama dumneavoastră”. Aceste diferenţe
prezintă interes pentru participant numai dacă acesta a auzit frază “care reflectă relaţia din copilărie” cu mama.
Cuvântul ar trebui rostit calr, fără a se pune însă un accent exagerat pe acesta.

Unii participanţi nu vor şti la ce vă referiţi prin termenul adjective. De aceea, formulam întrebarea ca “adjective
sau cuvinte”. Dacă participantul are întrebări adiţionale, puteţi explica astfel: “doar cuvinte sau fraze care ar
descrie sau mi-ar spune despre relaţia cu (mamă) dumneavoastră din timpul copilăriei”.

Probele oferite mai jos sunt menite să urmeze întregul set de adjective, şi intervievatorul nu trebuie să înceapă
procesul de probare înainte să îi fie oferit întregul set de adjective. Aveţi răbdare şi aşteptaţi ca participantul să
ajungă la cinci adjective, şi fiţi încurajator. Această sarcină s-a dovedit a fi foarte folositoare atât în ceea ce
priveşte începerea unui interviu, cât şi în ceea ce priveşte analiza ulterioară din cadrul interviului. Îi ajută pe unii
participanţi să continue se concentreze asupra relaţiei când altfel nu ar putea avea comentarii spontane.

Dacă dintr-un anumit motiv un subiect nu înţelege ce este o amintire, aţi putea sugera să se gândească la ea ca la
o imagine pe care o au în minte similară cu o înregistrare video a ceva ce s-a întâmplat când erau tineri. Totuşi,
asiguraţi-vă mai întâi că subiectul chiar nu înţelege întrebarea. Marea majoritate a celor care par să nu o
înţeleagă sunt pur şi simplu incapabili să ofere o amintire sau un incident.

Capacitatea (sau incapacitatea) participantului de a oferi atât o schemă a relaţiei, cât şi amintiri specifice care să
vină în sprijinul acestei scheme, constituie una dintre cele mai importante baze ale analizei interviului. Din acest
motiv, este important ca intervievatorul să încerce suficient de mult să obţină cele cinci adjective “schematice”,
astfel încât, dacă un set complet nu este oferit, el sau ea sunt rezonabil de siguri că acestea nu pot fi oferite.

Atitudinea intervievatorului ar trebui să indice faptul că aşteptarea timp de un minut nu este neobişnuită, şi că
încercarea de a găsi aceste cinci cuvinte poate fi una dificilă. Adesea, participanţii indica prin comportamentul
lor non-verbal că se gândesc în mod activ la alegerile lor sau şi le rafinează. În acest caz se recomandă o
atitudine de tăcere interesată. Totuşi, nu lăsaţi participantul în stări incomodante de tăcere pentru perioade foarte
lungi de timp în mod repetat. Unii participanţi la cercetare ar putea să vă spună că aceasta este o sarcină grea, şi
le puteţi da dreptate fără probleme. Dacă participantul are dificultăţi extreme în a găsi mai mult de unul sau două
cuvinte sau adjective, după o perioadă de două sau trei minute de încercări (“Mm... ştiu că poate fi dificil...
aceasta este o întrebare destul de grea... Doar mai încercaţi puţin”) atunci spuneţi ceva cum ar fi: “Este în regulă.
Vă mulţumesc, vom continua cu cele pe care mi le-aţi dat deja.” Tonul intervievatorului ar trebui să îi clarifice
participantului că răspunsul sau este perfect acceptabil şi nicidecum neobişnuit.

“Bine, acum permiteţi-mi să trec prin mai multe întrebări în legătură cu descrierea pe care mi-aţi oferit-o
despre realatia din copilărie cu mama dumneavoastră. Spuneţi că relaţia dumneavoastră cu ea a fost (aţi folosit
fraza). Există amintiri sau incidente care vă vin în minte în legătură cu (cuvânt)?”

Aceleaşi întrebări vor fi puse separat pentru fiecare adjectiv din serie. După ce a trecut prin probele succesive
ale acestei întrebări (dedesubt), intervievatorul va continuă prin a căuta ilustrare pentru fiecare dintre adjectivele
succesive, pe rând:
“Aţi descris relaţia cu mama dumneavoastră din timpul copilăriei că (sau, “al doilea adjectiv al
dumneavoastră a fost”, sau “al doilea cuvânt pe care l-aţi folosit a fost”). Vă puteţi gândi la o amintire sau un
incident care ar ilustra de ce aţi ales să descrieţi astfel relaţia?”

Intervievatorul continuă, pe cât de natural posibil, prin fiecare frază sau adjectiv aleasă de către participant, până
când toate cele cinci adjective sau fraze au fost acoperite. O amintire de suport specifică sau expansiune şi
ilustrare sunt cerute pentru fiecare adjectiv, separat. În ceea ce priveşte timpul de răspuns, aceasta este de obicei
cea mai lungă întrebare. Evident, unele adjective alese ar putea fi aproape identice (de exemplu: “iubitoare...
grijulie”). În orice caz, dacă v-au fost oferite ca descriptori separaţi, trebuie să le trataţi pe fiecare separat şi să
cereţi amintiri pentru fiecare.

În timp ce participanţii vor prezenta uneori un incident bine elaborat pentru un anumit cuvânt pe care l-au ales,
alteori vor rămâne tăcuţi sau vor “ilustra” un adjectiv cu un altul (“iubitoare... am, pentru că era generoasă”), sau
vor descrie ce se întâmplă de obicei, adică vor oferi o amintire “scenarizată”, în loc să descrie incidente
specifice. Există o serie de răspunsuri bine stabilită în aceste cazuri, şi este foarte important ca acestea să fie
memorate.

Dacă participantul este tăcut, intervievatorul aşteaptă o perioadă potrivită de timp. Dacă participantul indica
non-verbal ca ea sau el se gândeşte în mod activ, amintindu-şi sau pur şi simplu încercând să găsească o ilustrare
potrivită, intervievatorul menţine o tăcere interesată. Dacă tăcerea continuă şi pare să indice că participantul se
simte blocat, intervievatorul spune ceva cum ar fi: “ei bine, mai gândiţi-vă un minut şi vedeţi dacă vă vine ceva
în minte”. Dacă după o altă perioadă de aşteptare participantul tot nu poate răspunde la întrebare, trataţi acest
lucru într-o manieră informală, ca pe un fapt împlinit, şi spuneţi: “ei bine, este în regulă, mai gândiţi-vă un
minut”. Majoritatea participanţilor vor veni cu un răspuns în cele din urmă, totuşi, şi natura răspunsului
determina care dintre următoarele probe sunt utilizate.

Dacă participantul redefineşte un adjectiv cu un al doilea adjectiv (cum ar fi “Iubitoare --- era generoasă”),
intervievatorul probează repetând adjectivul original (iubitoare) în loc să îi permită participantului să folosească
cel de-al doilea adjectiv (generoasă). Cu alte cuvinte, intervievatorul va spune, în acest caz: “Ei bine, vă puteţi
gândi la o amintire specifică pentru a ilustra în ce fel relaţia a fost una iubitoare?”. Intervievatorul ar trebui să fie
atent însă, pentru a nu fi prea explicit în intetia sa de a îl conduce pe participant înapoi la primul cuvânt folosit.
Dacă vorbitorul continue să discute “generoasă” după ce a fost probat în legătură cu “iubitoare” încă o dată,
această încălcare a sarcinii discursului are semnificaţie şi trebuie să fie permisă. După cum scrie mai sus, natura
răspunsului participantului determina ce probe ulterioare sunt utilizate.

Dacă un incident specific şi bine elaborat este oferit, participantul a răspuns în mod satisfăcător sarcinii, iar
intervievatorul ar trebui să indice că ea sau el înţelege acest lucru. Totuşi, intervievatorul ar trebui să arate
interes continuu pentru puţin timp întrebându-l pe participant dacă se poate gândi la un al doilea incident.

Dacă este oferit un incident specific dar prost elaborat, intervievatorul probează pentru un moment. Din nou,
intervievatorul face acest lucru într-o manieră care pune accentul pe propriul său interes.

Dacă un prim răspuns pe care participantul îl da este o amintire “scenarizată” sau “generală”, cum ar fi:
“Iubitoare. Întotdeauna ne ducea în parc sau la picnic. Era foarte bună în perioada sărbătorilor” sau “Iubitoare.
M-a învăţat cum să merg pe bicicletă”, intervievatorul spune: “Ei bine, aceasta este o descriere generală bună,
dar mă întreb dacă a existat un moment specific care v-a făcut să vă gândiţi la relaţie ca fiind una iubitoare?”

Dacă participantul oferă acum o amintire specifică, căutaţi pentru un timp scurt o a doua amintire, după cum
scrie mai sus. Dacă în schimb vi se oferă o a doua amintire scenarizată, sau dacă participantul răspunde cu: “Pur
şi simplu cred că ceea ce a făcut este un lucru iubitor”, intervievatorul ar trebui să accepte acest lucru şi să
avanseze la următorul adjectiv. Aici, ca şi în alte locuri, comportamentul intervievatorului indică faptul că
răspunsul participantului este satisfăcător.

4. Acum aş vrea să alegeţi cinci adjective sau cuvinte care să reflecte relaţia din copilărie cu tatăl
dumneavoastră, din nou începând cu cel mai timpuriu moment pe care vi-l puteţi aminti din copilăria
dumneavoastră – cât de mult în trecut puteţi merge, dar din nou, între 5 şi 12 ani este bine. Ştiu că acest lucru
poate dura puţin timp, aşa încât vă puteţi gândi timp de un minut... după aceea aş vrea să vă întreb de ce le-aţi
ales. Voi scrie fiecare cuvânt de îndată ce mi-l daţi. (Intervievatorul repetă cu probele de mai sus.)
5. Acum mă întreb dacă mi-aţi putea spune, de care părinte v-aţi simitit cel mai apropiat, şi de ce? De ce nu nu
aţi avut acest sentiment faţă de celalat părinte?

În momentul în care terminaţi cu setul de întrebări de mai sus, răspunsul la aceasta ar putea fi evindent, şi aţi
putea remarca acest lucru (“Deja atât discutat un pic despre asta, dar aş vrea să vă întreb pe scurt despre acest
lucru oricum...”). De asemenea, în timp ce răspunsul la această întrebare ar putea într-adevăr să fie evident
pentru mulţi participanţi, unii – în special cei care îi descriu pe ambii părinţi ca fiind iubitori – ar putea să o
folosească pentru o reflecţie adiţională asupra diferenţei dintre aceste două relaţii.

6. Când eraţi supărat/supărată în timpul copilăriei, ce făceaţi?

Aceasta este o întrebare critică în cadrul interviului, şi variaţiile în interpretarea acestei întrebări sunt importante.
În consecinţă, participantul este mai întâi încurajat să se gândească la propria sa interpretare a cuvântului
“supărat”, intervievatorul luând făcând o pauză tăcută pentru a indica faptul că întrebarea este complet formulată
şi se cere un rapsuns.

De îndată ce participantul a realizat propria sa interpretare a întrebării, oferind un prim rapsuns, începeţi cu
următoarele probe. Asiguraţi-vă că obţineţi precizări adiţionale pentru fiecare răspuns. Dacă participantul
afirma, de exemplu, “mă retrăgeam”, probaţi pentru a înţelege la ce se referă acest participant la cercetare prin
“mă retrăgeam”. De exemplu, aţi putea spune: “Şi ce făceaţi atunci când vă retrăgeaţi?”.

Intervievatorul pune acum întrebările specifice de mai jos. Aceste întrebări pot părea similare, dar diferă în
moduri importante, aşadar, intervievatorul trebuie să se asigure că participantul se gândeşte la fiecare întrebare
separat. Acest lucru este realizat prin accentuarea vocală a contextelor diferite (cum am indicat prin subliniere).
Când eraţi supărat/supararta din punt de vedere emoţional atunci când eraţi copil, ce făceaţi? (Aşteptaţi
răspunsul participantului.) Vă puteţi gândi la un moment specific când s-a întâmplat acest lucru?
Vă puteţi aminti ce se întâmplă atunci când eraţi rănit/ranita fizic? (Aşteptaţi răspunsul participantului.) Din
nou, vă vin incidente specifice (sau orice alte incidente) în minte?
Aţi fost vreodată M and eraţi copil? (Aşteptaţi răspunsul participantului.) Vă amintiţi ce se întâmplă?
Atunci când participantul descrie modul cum mergea la un părinte, vedeţi mai întâi ce datalii vă pot oferi în mod
spontan. Încercaţi să înţelegeţi cum răspundeau părintele său părinţii, şi apoi, atunci când momentul pare
potrivit, puteţi pune una sau două întrebări scurte de clarificare.
Asiguraţi-vă că primiţi explicaţii adiţionale pentru fiecare răspuns. Din nou, dacă participantul spune “Mă
retrăgeam”, de exemplu, probaţi pentru a afla la ce se referă participantul prin acest lucru, adică ce făcea el sau
ea mai exact, sau cum se simţeau mai exact, şi dacă pot elabora pe baza acestui subiect.
Dacă participantul nu a menţionat în mod spontan faptul că a fost ţinut în braţe de un părinte că răspuns la
niciuna dintre întrebările de mai sus, intervievatorul poate întrebă în mod informal la finalul seriei: “Mă
întrebam, vă amintiţi dacă părinţii dumneavoastră v-au ţinut în braţe în vreunul dintre aceste cazuri – adică,
atunci când eraţi supărat/supărată, rănit/rănită sau bolnav/bolnavă?”
În versiunile anterioare ale acestor intructiuni, am sugerat că, în cazul în care participantul răspunde mai ales cu
referire la unul dintre părinţi, intervievatorul ar trebui să treacă prin interogările de mai sus din nou cu privire la
celalat părinte. Acest lucru poate dura mult şi poate afecta negativ ritmul recomandat al interviului. În
consecinţă, nu mai este nevoie ca acest lucru să fie făcut.
Care este primul moment pe care vi-l amintiţi în care aţi fost separat/separată de părinţii dumneavoastră?
Cum aţi reacţionat? Vă amintiţi cum au reacţionat părinţii dumneavoastră?
Există alte separări care ies în evidenţă în mintea dumneavostra?
Aici participanţii descriu adesea primul moment în care au mers la grădiniţă, la şcoala primară sau în tabără.
În acest context, participanţii îşi compara uneori în mod spontan răspunsurile cu cele ale altor copii. Acest lucru
oferă informaţii importante despre atitudinea generală a participantului cu privire la ataşament, deci fiţi aveţi
grijă să nu întrerupeţi astfel de descriptori sau comparaţii.
8. V-aţi simţit vreodată respins/respinsă atunci când eraţi un copil mic? Desigur, amintindu-vă acest moment
acum, aţi putea realiza că nu a fost de fapt o respingere, dar eu vă întreb dacă aţi resimţit acest moment ca pe o
respingere în timpul copilăriei.
Câţi ani aveaţi când v-aţi simţit astfel prima dată, şi ce aţi făcut?
De ce credeţi că părintele dumneavoastră a procedat astfel? Credeţi că el/ea a realizat că vă respingea?
Ar putea fi recomandat ca intervievatorul să adauge o probă aici nepunând această întrebare, în special în lipsa
unor exemple. Proba pe care o sugerăm aici este: “V-aţi simţit vreodată alungat sau ignorat?”. Mulţi
participanţi tind să evite această întrebare în ceea ce priveşte un răspuns pozitiv.
Aşadar, aţi vreodată speriat sau îngrijorat atunci când eraţi copil?
Lăsaţi participantul la cercetare să răspundă “liber” la această întrebare, înţelegând-o în propriul lor fel. Ar putea
să vă întrebe la ce vă referiţi prin această întrebare şi, dacă fac acest lucru, răspundeţi pur şi simplu spunând:
“Este doar o întrebare mai generală”. Nu probaţi în mod accentuat aici. Dacă participantul la cercetare a trecut
prin experienţe traumatizante pe care aleg să nu le descrie, sau de care îşi amintesc cu dificultate, nu ar trebui să
insistaţi asupra lor. Vor avea o două scurtă oportunitate să discute depsre astfel de subiecte mai târziu.

9. Părinţii dumneavoastră v-au ameninţat vreodată – poate în scopuri disciplinare, sau chiar şi în glumă?

Unele persoane ne-au spus, de exemplu, că părinţii lor îi ameninţau că îi vor părăsi sau că îi vor da afară din
casă.

(Notă pentru cercetători) În anumite comunităţi, un anumit fel de pedeapsă, neconsiderat în general complet
abuziv, este obişnuit, cum ar fi “tratarea cu tăcere” sau “făcutul de ruşine”, etc. O întrebare legată de această
formă specifică de pedepse poate fi introdusă aici, de exemplu: “Unele persoane ne-au spus că părinţii lor
obişnuiau să folosească tratarea cu tăcere – s-a întâmplat vreodată acest lucru în cazul părinţilor
dumneavoastră?” Întrebarea ar trebui apoi tratată exact ca ameninţarea alungării de acasă, adică participantul
este liber să răspundă şi să elaboreze pe baza acestui subient dacă el sau ea doreşte să facă acest lucru, dar nu
există probe specifice. Cercetătorul nu ar trebui să întrebe depsre mai mult de o formă specifică de pedeapsă
(comunitară), întrucât interogările legate de mai mult de o formă comună vor îndepărta subiectul de intetia să
mai generală (mai jos).

Unele persoane au amintiri legate de ameninţări de un anume fel sau de un anumit comportament care a fost
abuziv.

Vi s-a întâmplat vreodată acest lucru, sau s-a întâmplat vreodată acest lucru în familia dumneavoastră?

Câţi ani aveaţi în acel moment? Se întâmplă des?

Simţiţi ca această experienţă vă afectează ca adult?

Vă influenţează abordarea faţă de copilul dumneavoastră?

Aţi avut astfel de experienţe în care au fost implicate persoane din afara familiei dumneavoastră?

Dacă participantul indică faptul că astfel de lucruri s-au întâmplat în afara familiei, treceţi participantul prin
aceleaşi probe (vârsta, frecvenţă, dacă sau cum îl/o afecteza ca adult, dacă sau cum îi influenţează abordarea faţă
de propriul copil). Aveţi grijă cu această întrebare, totuşi, întrucât este sensibilă din punct de vedere clinic, şi în
acest moment este posibil să îi fi pus întrebări grele participantului pentru o perioadă îndelungată de timp.

Mulţi participanţi răspund pur şi simplu cu “nu” la aceste întrebări. Unii, însă, descriu abuzuri şi pot suferi stres
emoţional atunci când îşi amintesc. Atunci când participantul este dornic să discute despre astfel de experienţe,
intervievatorul trebuie să fie pregătit să păstreze o tăcere respectuoasă, să ofere simpatie în mod activ, sau să
facă orice ar putea fi necesar pentru a recunoaşte şi, pe cât posbil, a ajuta la ameliorarea stării de stres emoţional
ce rezultă din astfel de amintiri.
Dacă intervievatorul suspectează că au avut loc abuzuri sau alte experienţe traumatice, este important să încerce
să afle detaliile specifice ale acestor evenimente pe cât de mult posibil. În sistemul de codificare şi clasificare ce
acompaniază acest interviu, experienţele ce cauzează stres emoţional nu pot fi punctate ca răspunsuri
nerezolvate/dezorganziate decât dacă cercetătorul este capabil să stabilească dacă abuzul (spre deosebire de
simplă lovire puternică cu palma, sau lovitură uşoară cu o lingură care nu a fost înfricoşătoare) a avut loc.

În cazul în care natura unei experienţe cu potenţial de abuz fizic (lovirea cu cureaua, biciuirea sau loviturile cu
pumii şi/sau cu piciorele) este ambiguă, intervievatorul ar trebui să încerce să stabilească natura experienţei într-
o manieră uşoară şi factuala, fără încercări excesive. Dacă, de exemplu, participantul spune “Am fost lovit/lovită
cu cureaua” şi se opreşte, intervievatorul întreabă: “Şi la ce vă referiţi prin acest lucru?”. După ce încurajează
cât de multă elaborare spontană se poate, este posibil să fie nevoie ca intervievatorul să întrebe, din nou într-un
ton factual, cum a răspuns participantul sau cum s-a simţit în acel moment. Lovirea cu o curea, ca simplu fapt,
nu va fi calificată ca abuz în sistemele de puctare şi clasificare al ataşamentului adulţilor, întrucât în unele
comunităţi şi case aceasta reprezintă o experienţă obişnuită şi aplicată într-un mod sistematic, dar nu sever. A fi
lovit cu o curea destul de tare pentru a aface un copil să se teamă în mod covârşitor pentru bunăstarea sa fizică
în acel moment, a fi lovit cu o curea destul de tare pentru a cauza durere îndelungată, şi/sau a fi lovit cu o curea
suficient de tare pentru a lăsa însemne şi vânătăi se vor califica.

În cazul abuzului sexual, spre deosebire de loviri, intervievatorul nu va trebui să ceară detalii decât rareori, şi ar
trebui să fie foarte atent ca să urmeze indicaţiile participantului. În timp ce de cele mai multe ori, atunci când un
participant descrie cum a fost abuzat sexual, aproape că nu va fi nevoie de probare adiţională de la intervievator
şi de la jurizatorul transcrierii, în mod ocazional, o remarcă este suficient de ambiguă pentru a necesita cel puţin
o elaborare minimală. Dacă, de exemplu, participantul afirmă “şi am crezut că putea fi destul de abuziv din
punct de vedere sexual”, intervievatorul va răspunde în mod ideal cu o interogare cum ar fi: “Ei bine, m-aţi pute
spune puţin despre ce se întâmplă pentru a vă face să îl vedeţi că abuziv din punct de vedere sexual?” Dacă
participantul că răspunde că părintele făcea în mod repetat glume ce pot fi considerate problematice în compania
să, sau ca remarca adesea asupra atractivităţii sale, comportamentul părintelui, deşi lipsit de tact, nu se va
califica drept abuziv din punct de vedere sexual conform sistemului de codificare ataşat. Înainte de a încerca să
obţină o elaborare de orice fel însă, intervievatorul ar trebui să determine dacă participantul pare dornic să
discute incidentul sau incidentele.

Toate interogările legate de incidente abuzive trebuie să fie realizate într-o manieră factuala şi profesionistă.
Intervievatorul trebuie să folosesca bună judecată în a decide dacă este cazul să încheie interogarea dacă
participantul se simte incomodat. În acelaşi timp, intervievatorul nu trebuie să evite subiectul sau să îi dea
impresia participantului ca discutarea acestor experienţe este neobişnuită. Intervievatorii uneori închid în mod
involuntar subiectul experienţelor abuzive şi al efectelor acestora, parţial ca un răspuns bine intenţionat şi
protectiv faţă de participanţi care de fapt ar fi considerat discuţia că fiind binevenită.

Participanţii care par ori să se gândească, ori să dezvăluiască experienţe abuzive pentru prima dată (“Nu,
nimic...nu...ei bine, nu, nu m-am gândit la asta, nu mi-am amintit de asta de, oh, ani buni, dar...poate că
obişnuiau să...mă lege...”) trebuie trataţi cu deosebită grijă, şi nu trebuie probaţi decât dacă par vrea să discute
subiectul în mod evident şi activ. Dacă simţiţi ca participantul v-a spus lucruri pe care nu le-au discutat sau de
care nu şi-au amintit anterior, trebuie să vă siguraţi că, la finalul interviului, participantul nu mai este stresat din
punct de vedere emoţional şi că se simte în stare să ia legătura cu intervievatorul şu cu coordonatorul proiectului
în cazul în care sentimente de stres emoţional apar în viitor.

În asemenea cazuri bunăstarea participantul trebuie considerată mai importantă decât cea a cercetătorului. În
timp ce abordarea factuala, profesionistă şi tacta a întrebărilor legate de abuz face de obicei posibilă obţinerea de
informaţii suficiente în vederea punctării, intervievatorul trebuie să fie alert la indicaţii de stres emoţional
puternic şi pregătit să abandoneze această serie interogativa când este necesar. Acolo unde secvenţa de probe
trebuie să fie abandonată, intervievatorul ar trebui să treacă cu graţie şi uşurinţă la următoarea întrebare, ca şi
cum participantul ar fi dat de fapt un rapuns complet.

10. În general, cum credeţi că experienţele cu părinţii dumneavoastră v-au afectat per total personalitatea ca
adult?
Intervievatorul ar trebui să facă o pauză pentru a indica că el să ea se aşteaptă ca participantul să se gândească
profund la această întrebare, precum şi că el sau ea este conştientă de faptul că răspunsul la această întrebare
poate necesita ceva timp.

Există aspecte ale experienţelor dumneavoastră timpurii care simţiţi că au fost o piedică în dezvoltarea
dumneavoastră?

În unele cazuri, participantul va fi discutat deja această întrebare. Indicaţi, ca de obicei, că v-ar plăcea să mai
primiţi un alt răspuns oricum, “pentru a fi notat”.

Este destul de important să ştiţi dacă participantul crede că experienţele sale au avut un efect negativ asupra şa
sau nu, aşa că intervievatorul va continua cu una dintre cele două probe de mai jos. Intervievatorul trebuie să îs
menţină atenţia asupra rapsunsului exact al participantului la această întrebare, întrucât formularea probei diferă
în funcţie de răspunsul original al participantului.

Dacă participantul a menţionat una sau două piedici, proba ce va fi utilizată este:

Există alte aspecte ale experienţelor dumneavoastră timpurii care consideraţi că ar fi putut să fie piedici în
dezvoltarea dumneavoastră sau care au avut un efect negativ asupra felului în care sunteţi acum?

Dacă participantul a înţeles întrebarea, dar nu a considerat că experienţele sale timpurii au avut un efect regresiv,
următoarea probă este:

Există ceva legat de experienţele dumneavoastră timpurii care consideraţi că ar fi putut să fie o piedică în
dezvoltarea dumneavoastră sau care au avut un efect negativ asupra felului în care sunteţi acum?

Deşi cuvântul ceva este oarecum accentuat, intervievatorul trebuie să aibă grijă să nu pară nerăbdător ca urmare
a răspunsului anterior al participantului. Accentuarea trebuie doar să indice faptul că participantului i se mai da
o şansă să se gândească la ceva ce ar fi putut să fi uitat cu puţin timp în urmă.

ÎN CAZUL PARTICIPANŢILOR CARE NU PAR SĂ ÎNŢELEAGĂ TERMENUL “PIEDICA”. Un număr mic

de participanţi nu sunt familiari cu termenul “piedica”. Dacă după o aşteptare considerabilă, menită să îi acorde
participantului timp de reflecţie, acesta pare pur şi simplu bulversat de întrebare, atunci intervievatorul spune:

“Ei bine, nu toată lumea foloseşte termeni precum piedică pentru a se referi la ceea ce mă refer eu în acest caz.
Vreau să spun, a existat ceva legat de experienţele dumneavoastră timpurii care consideraţi că v-au îngreunat
dezvoltarea sau au avut un efect negativ asupta felului în care sunteţi acum?”

În acest caz, aceasta devine întrebarea principală, iar proba devine:

Mai există şi altceva legat de experienţele dumneavoastră timpurii care consideraţi că v-au îngreunat
dezvoltarea sau au avut un efect negativ asupta felului în care sunteţi acum?

11. De ce consideraţi că părinţii dumneavoastră s-au comportat în acest fel atunci când eraţi copil?

Această întrebare este relevantă chiar dacă participantul simte că experienţele din copilărie au fost complet
pozitive. Pentru participanţii care vorbesc despre experienţe negative, această întrebare este deosebit de
importantă.

12. Au existat alţi adulţi de care v-aţi simţit apropiat/apropiată, ca şi cum ar fi fost părinţii dumneavoastră,
atunci când eraţi copil?

Sau orice alţi adulţi care au fost deosebit de importanţi pentru dumneavoastră, chiar dacă relaţia nu poate fi
comparată cu cea parentala?

Acordaţi participnatului timp de reflecţie pentru această întrebare. Acesta este momentul când unii participanţi
cor menţiona menajere, au pair sau dădace, iar unii vor menţiona alţi membri ai familiei, profesori sau vencini.
Asiguraţi-vă că aflaţi vârstele la care aceste persoane au fost apropiate de participant, dacă au trăit cu familia şi
dacă au avut repsonsabilitati de îngrijire faţă de participant. În general, încercaţi să determinaţi importantă şi
natura acestor relaţii.

13. Aţi avut experienţa pierderii unui părinte sau a altei persoane apropiate atunci când eraţi un copil mic? De
exemplu, un frate, o soră sau un membru al familiei de care vă simţeaţi apropiat/apropiată?

(Un număr mic de participanţi înţeleg termenul “pierdere” ca pe o separare de scurtă sau de lungă durată de
persoane care încă sunt în viaţă, cum ar fi: “Am pierdut-o pe mama mea atunci când s-a mutat în Sud ca să
locuiască cu mama ei”. Dacă este necesar, clarificaţi faptul că vă referiţi numai la moarte, mai specific, la
persoane drage care au murit.)

Mi-aţi putea spune despre circumstanţe, precum şi câţi ani aveaţi în acel moment?

Cum aţi reacţionat în acel moment?

A fost această moarte neaşteptată sau nu?

Vă puteţi aminti sentimentele dumneavoastră din acea perioadă?

S-au schimbat mult sentimentele dumneavoastră legate de această moarte de-a lungul timpului?

Dacă participantul nu a specificat deja acest lucru, întrebaţi: Aţi fost la înmormântare? Dacă da, cum a fost
această experienţă pentru dumneavoastră?

Dacă a avut loc moartea unui părinte, unei frate sau a unei surori, întrebaţi: Care aţi spune că a fost efectul
asupra (celuilalt părinte) şi asupra căminului dumneavoastră, şi cum s-a schimbat situaţia de-a lungul anilor?

Aţi spune că această pierdere a avut un efect asupra personalităţii dumneavoastră ca adult?

Acolo unde este cazul, întrebaţi: Cum vă afectează abordarea faţă de copilul dumneavoastră?

13a. Aţi avut experienţa pierderii unei alte persoane importante în timpul copilăriei dumneavoastră?

(Repetaţi aceleaşi interogări. Din nou, această întrebare se referă la persoane care au murit, nu la separări.)

13b. Aţi avut experienţa pierderii altor persoane apropiate după ce aţi devenit adult? (Repetaţi aceleaşi
interogări.)

Asiguraţi-vă că răspunsul la aceste întrebări acoperă pierderea oricăror fraţi sau surori, fie ei mai în vârstă sau
mai tineri decât participantul, pierderea bunicilor şi pierderea oricărei persoane care părea a fi un “înlocuitor
pentru un părinte” sau care a trăit cu familia o perioadă. Unii indivizi pot să fi fost profund afectaţi de astfel de
pierderi.

Probaţi orice pierdere ce pare să fie importantă pentru participant, inclusiv pierderea prietenilor, a rudelor
îndepărtate, a vecinilor şi a copiilor acestora. Rareori, participantul la cercetare va părea afectat de moartea
cuiva pe care nu îl cunoşteau personal (adesea o persoană care făcea parte din familie, dar uneori cineva atât de
distant cum ar fi un prieten al unui prieten).

Dacă un participant aduce în discuţie sinuciderea unui prieten al unui prieten şi pare afectat de acest lucru,
pierderea ar trebui să fie complet probata. Intervievatorul ar trebui să fie conștient, deci, că vorbitorii pot fi
repartizați la cei nerezolvați / dezorganizați gradul de atașament la adulți ca fiind ușor pentru perioadele de
monitorizare care apar în timpul discuției despre deces de copilul unui vecin experimentat în anii adulți ca și
pierderea unui părinte în copilărie.

Intervievarea participanţilor la cercetare în ceea ce priveşte astfel de pierderi necesita, în mod evident, o bună
gândire clinică. De obicei, se probează complet numai patru sau cinci pierderi. În cazul participanţilor la
cercetare mai în cârstă sau a celor care au suferit multe traume, pot să existe multe pierderi, iar intervievatorul
va trebui să decidă pe loc pe care dintre acestea să le probeze.Nu există reguli precise pentru a se determina ce
pierderi ar trebui ignorate, şi intervievatorul trebuie să îşi dea seama singur, cât de bine poate, ce pierderi (dacă
există multe) au de fapt importanţă personală pentru participant. În linii mari, în cazul unui participant care şi-a
pierdut ambii părinţi, soţul sau soţia, mulţi alţi prieteni şi multe alte rude până în momentul interviului,
intervievatorul ar putea să aleagă să probeze pierderea părinţilor, a soţului său a soţiei şi a „oricărei alte pierderi
care simţiţi că a fost deosebit de importantă pentru dumneavoastră”. Dacă, totuşi, aceste interogări par să devină
dificile sau stresante din punct de vedere emoţional pentru participant, intervievatorul ar trebui să realizeze
faptul că interogarea a durat prea mult şi să ofere posibilitatea întreruperii acesteia.

14. În afară de experienţele dificile pe care le-aţi descris deja, aţi avut alte experienţe care consideraţi că au fost
traumatizante?

Lăsaţi participantul să se gândească liber la această întrebare, apoi clarificaţi-o dacă este nevoie cu o frază cum
ar fi: „Vreau să spun, orice experienţă care a fost covârşitor de terifiantă imediat”.

Această întrebare este o adiţie recentă la interviu. Le permite participanţilor să aducă în discuţie experienţe ce ar
putea fi ignorate altfel, cum ar fi scene de violenţă la care au fost martori, experienţe din război, separări
violente sau violuri.

Unii cercetători pot alege să nu folosească această întrebare, întrucât a fost adăugată în protocolul din 1996.
Dacă alegeţi să folosiţi această întrebare, ea trebuie desigur să fie folosită cu toate subiectele dintr-un anumit
studiu.

Avantajul adăugării acestei întrebări este faptul că poate scoate la iveală lipsuri în gândire sau în discurs
specifice experienţelor traumatice diferite de pieredere şi abuz.

Aveţi grijă, totuşi, să nu permiteţi acestei întrebări să deschidă interviul către toate experienţele stresante, triste,
singuratice sau supărătoare ce s-ar putea să fi avut loc în timpul vieţii subiectului, sau scopul interviului şi al
întrebării ar putea să nu fie îndeplinit. Va fi util dacă tonul dumneavoastră va indica faptul că acestea sunt
experienţe rare.

Probaţi aceste experienţe numai în cazurile în care participantul pare relativ dornic să discute evenimentul şi/sau
pare să fi discutat şi să se fi gândit la acesta înainte.

Răspunsurile la această întrebare vor varia considerabil. În consecinţă, probe exacte nu pot fi oferite în avans,
deşi probele aferente întrebărilor legat de abuz şi de pierdere pot servi ca un ghid parţial. În general, aceleaşi
precauţii ar trebui să fie prezente în cazul acestei întrebări ca şi în cazul interogărilor referitoare la experienţe
înfricoşătoare sau ingrijoaratoare din copilărie şi la experienţe de abuz fizic sau sexual. Mulţi cercetători ar
putea alege să trateze această întrebare fără prea mult interes, întrucât interviul se apropie de final şi nu este
indicat că participantul să fie lăsat gândindu-se la prea multe experienţe dificile fix înainte să plece.

15. Acum aş vrea să vă mai pun câteva întrebări despre relaţia pe care o aveţi cu părinţii dumneavoastră. Au
existat multe schimbări în această relaţie după perioada copilăriei? Vom ajunge la prezent în curând, dar acum
mă refer la schimbări care au avut loc între perioada copilăriei şi cea a vârstei adulte.

Aici încercam parţial să aflăm, în mod indirect (1) dacă a existat o perioadă de rebeliune faţă de părinţi şi (2), tot
în mod indirect, dacă participantul s-a răzgândit în legătură cu relaţiile timpurii nefericite şi i-a „iertat” pe
părinţii săi. Nu întrebaţi direct despre iertare însă. Ea va trebui adusă în discuţie în mod spontan. Această
întrebare oferă de asemenea participantului şansa să descrie orice schimbări în comportamentul părinţilor,
favorabile sau nefavorabile, care au avut loc în acel moment.

16. Acum aş vrea să vă întreb care este relaţia cu părinţii (sau părintele rămas în viaţă) dumneavoastră acum că
sunteţi adult? Aici vă întreb cum este relaţia în prezent.

Aveţi mult contact cu părinţii dumneavoastră în prezent?

Cum aţi descrie relaţia cu părinţii dumneavoastră din prezent?

Mi-aţi putea spune despre orice (sau orice alte) surse de nesatisfacere în relaţia pe care o aveţi în prezent cu
părinţii dumneavoastră? Există surse (sau alte surse) deosebite de satisfacere?

Aceasta a devenit o întrebare critică în cadrul Interviului cu privire la Ataşamentul Adulţilor, întrucât câţiva
participanţi care au avut o opine pozitivă faţă de părinţii lor anterior dintr-odată au o opinie negativă când li se
cere să descrie relaţiile curente. Ca de obicei, intervievatorul ar trebui să exprime un interes verdic în răspunsul
participantului la această întrebare, făcând o pauză suficient de lungă pentru a indica faptul că un rapsuns ce
necesită reflecţie este binevenit.

17. Aş vrea să înaintăm spre un alt fel de întrebare. Nu este despre relaţia cu părinţii dumneavoastră. În schimb,
este despre un aspect al relaţiei dumneavoastră cu (un copil specific care prezintă interes deosebit pentre
cercetător sau toţi copii participantului luaţi laolaltă). Cum reacţionaţi acum, din punct de vedere sentimental,
când sunteţi separaţi de copilul/copiii dumneavoastră? (Pentru adolescenţi şi persoane fără copii, vedeţi mai jos.)

Puneţi această întrebare exact aşa cum este scrisă mai sus, fără să elaboraţi, şi asiguraţi-vă că îi acordaţi
participantului suficient timp pentru a răspunde. Participanţii ar putea răspunde legându-se de momentul când îşi
lasă copilul la şcoală, în vacanţe, etc., şi acest lucre este încurajat. Ceea ce vrem să obţinem aici sunt
sentimentele participantului legate de separare. Această întrebare a fost foarte utilă în analiza interviului, din
două motive. În unele cazuri scoate în evidenţă un fel de schimbare a rolurilor între părinţi şi copii, adică
participantul ar putea răspunde de fapt că şi cum copilul ar fi cel care îl lăsa singur pe părinte, ca şi cum
părintele ar fi copilul. În alte cazuri, participantul la cercetare ar putea să vorbească despre frică de îşi pierde
copilul său frică de moarte în general. Când sunteţi sigur că aţi alocat suficient timp (sau aţi repetat sau clarificat
întrebarea suficient) răspunsului natural al participantului, atunci (şi numai atunci) adăugaţi următoarea probă:

Vă faceţi vreodată griji (în legătură cu copilul dumneavoastră)?

Pentru persoanele fără copii, veţi pune întrebarea ca pe una ipotetică şi veţi continua cu întrebările rămase în
aceeaşi manieră. De exemplu, puteţi spune: „Acum aş vrea să vă imaginaţi că aveţi un copil de un an, şi mă
întreb cum aţi reacţiona, în ceea ce priveşte sentimentele dumneavoastră, dacă ar trebui să fiţi separat de acest
copil? Credeţi că v-aţi face vreodată griji în legătură cu acest copil?”

18. Dacă aţi avea trei dorinţe pentru copilul dumneavoastră care să se împlinească peste douăzeci de ani, care ar
fi acestea? Mă gândesc, parţial, la viitorul pe care aţi vrea să îl aibă copilul dumneavoastră. Vă voi acorda un
minut sau două pentru a vă gândi la această întrebare.

Aceasta întrebarea este menită, în principal, să îl ajute pe participant să privească către viitor, precum şi să
alunge starea de spirit negativă ce ar fi putut să fie cauzată de întrebările anterioare.

În cazul persoanelor fără copii, din nou, puneţi întrebarea în termeni ipotetici. De exemplu, puteţi spune: „Acum
aş vrea să continuaţi să vă imaginaţi că aveţi un copil de un an pentru încă puţin timp. De data aceasta aş vrea
să vă întreb următorul lucru: dacă aţi avea trei dorinţe pentru copilul dumneavoastră care să se împlinească
peste douăzeci de ani, care ar fi acestea? Mă gândesc, parţial, la viitorul pe care aţi vrea să îl aibă copilul
dumneavoastră imaginar. Vă voi acorda un minut sau două pentru a vă gândi la această întrebare.

19. Există un anumit lucru, mai presus de toate celelate, pe care simţiţi că l-aţi învăţat din experienţele
dumneavoastră din copilărie? Mă gândesc aici la ceva ce simţiţi că aţi căpătat, având în vedere tipul de copilărie
pe care l-aţi avut.

Acordatii-i participantului mult timp pentru a răspunde la această întrebare. Că întrebarea precedentă şi cea
succesiva, este menită să ajute la integrarea evenimentelor sau sentimentelor negative prin care el sau ea a trecut
sau pe care şi le-a amintit în cadrul acestui interviu, care acum ar trebui adus la o concluzie pozitivă.

20. Ne-am concentrat mult asupra trecutului în acest interviu, dar aş vrea să încheiem orientându-ne spre viitor.
Tocmai am vorbit despre ce credeţi dumneavoastră că aţi învăţat din propriile experienţe din copilărie. Aş vrea
să încheiem întrebându-vă ce speraţi că a învăţat copilul dumneavoastră (sau copilul dumneavoastră imaginar)
din experienţele sale, având în vedere că a fost crescut de dumneavoastră?
Intervievatorul începe acum să îl ajute pe participant să îşi concentreze atenţia asupra alor subiecte şi altor
sarcini. Participanţilor le este oferit un număr de contact al intervievatorului şi/sau a coordonatorului proiectului,
fiind încurajaţi să sune fără rezerve dacă au orice fel de întrebări.