ABORDAREA PLANĂ ŞI PIRAMIDALĂ A PSIHICULUI UMAN

Abordarea plană este cel mai vechi tip de abordare a psihicului, forma cu care
debutează gândirea şi cercetarea psihologică.
Asociaţionismul clasic este o formă a abordării plane care fundamenta ideea
asocierii unor „particule elementare”, a unor „atomi” ce generează întreaga viaţă a
individului.
Thomas Hobbes recurgea la descompunerea ansamblului, a ceea ce era unitar
şi integral în atomii săi constitutivi, în particule simple, elementare (societatea era
redusă la indivizi, la suma lor, psihicul era redus la mişcări, la succesiunea şi
combinarea lor).
Asociaţionismul psihologic clasic se străduieşte să formuleze o explicaţie
ştiinţifică a vieţii psihice depăşind simpla descriere a fenomenelor psihice,
apropiindu-se de surprinderea funcţionalităţii, a mecanismelor psihice şi chiar
neurologice care implică o asemenea funcţionalitate.
Asociaţionismul psihologic clasic, ca viziune atomistă, surprindea într-o
oarecare măsură agregarea şi înlănţuirea exterioară a fenomenelor psihice, dar nu
reuşea să înţeleagă organizarea interioară a acestora.
Cea mai importantă limită a asociaţionismului psihologic clasic o reprezintă
considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ ci, cel
mult, sub raport cantitativ (mai multe senzaţii la un loc formează o percepţie, mai
multe percepţii generează o reprezentare, mai multe reprezentări dau naştere unui
concept sau unei idei). Această limită făcea inaplicabilă abordarea atomistă în
unele domenii ale psihologiei, îndeosebi în psihologia medicală, care se confrunta,
în situaţiile de boală psihică cu stările destructurate ale psihicului.
Principiile abordării „plane” a psihicului:
- principiul divizării psihicului în elementele lui componente, ireductibile
unele la altele;
- principiul identificării „ultimului” element sau a elementului fundamental
care stă la baza construirii întregului psihic („atomii” psihicului sunt pentru
unii senzaţiile, iar pentru alţii ideile);

1
 - principiul agregării şi asocierii „atomilor mintali” sau a altor elemente
considerate fundamentale pentru funcţionarea psihicului (de exemplu,
„nodurile” reţelelor);
- principiul repetării asociaţiilor, în virtutea căruia asociaţiile capătă forţă,
putându-se menţine şi reproduce cu mai mare uşurinţă;
- principiul indisociabilităţii asociaţiilor, fapt care ar putea explica unele
fenomene psihice mai complexe, chiar dacă acestea provin tot din
combinarea elementelor simple;
- principiul complicării naturii asociaţiilor, corelat cu cel al multiplicării
tipurilor (variaţiilor) acestora, ceea ce lărgeşte sfera abordării „plane”,
„orizontale” şi îi adânceşte conţinutul şi semnificaţia.

ABORDAREA STRUCTURAL-DINAMICĂ A PSIHICULUI

Ideea fundamentală în abordarea structural-dinamică a psihicului este aceea

a diferenţierii calitative a componentelor şi a conţinuturilor psihice, a dispunerii lor
pe niveluri sau etaje ca într-o adevărată piramidă, între acestea existând o adevărată
interacţiune.
Ideea organizării nivelare a psihicului prinde contur mai clar la Pierre Janet,
care desprinde existenţa nivelului conştient şi inconştient al psihicului. Conştientul
şi inconştientul sunt în viziunea lui Janet două moduri coexistente de organizare a
vieţii psihice.
Freud este cel care consideră că organizarea vieţii psihice implică o
infrastructură psihică aflată în conflict cu instanţele superioare de control. El
porneşte de la ideea că viaţa psihică a individului are la bază dualitatea pulsiunilor
sexuale care tind, pe de o parte la conservarea spaţiului şi a pulsiunilor Eului, iar
pe de altă parte la conservarea individului. El contestă absolutizarea datului
conştient şi propune împărţirea topografică a psihicului, implicit o organizare pe
verticală a vieţii psihice.

2
 Diversele teorii apărute de-a lungul timpului atrag atenţia asupra organizării
interne a psihicului, asupra dinamicii existente între elementele componente ale
vieţii psihice.
Jean Piaget consideră că o structură comportă trei caracteristici fundamentale:
totalitatea, transformarea şi autoreglarea.
Totalitatea arată că structura este formată din elemente, dar că acestea sunt
subordonate legilor specifice sistemului, conferind întregului proprietăţi distincte
de cele ale elementelor.
Transformarea arată că structurile sunt întotdeauna şi simultan structurante şi
structurate, ceea ce explică succesul acestei noţiuni care trebuie înţeleasă ca o
trecere de la o structură la alta ca urmare a schimbării echilibrului forţelor de câmp,
structurile rămânând necorelate.
Autoreglarea asigură conservarea şi o oarecare „închidere” a structurilor, ceea
ce înseamnă că transformările interne ale unor structuri au loc întotdeauna între
elementele aparţinătoare aceleiaşi structuri, nedepăşind frontierele sale.
Abordarea structural-dinamică a psihicului implică două tipuri de demersuri
care apar ca antinomice, dar în realitate ele sunt complementare presupunându-se
şi îmbogăţindu-se reciproc. Pe de o parte este vorba despre surprinderea modului
de organizare, articulare şi ierarhizare a elementelor vieţii psihice la un moment
dat, despre desprinderea stărilor stabile, echilibrate, conţinând principiile ce le
perpetuează, fapt care îi asigură individului unitatea şi persistenţa în timp. Pe de
altă parte, se are în vedere surprinderea dinamicii evoluţiei schimbării şi
transformării de-a lungul timpului a organizării psihicului.
Tentative de conciliere a dinamicii cu structura regăsim la Piaget referitoare la
dezvoltarea stadială a psihicului copilului. Fiecare stadiu al dezvoltării intelectuale
dispune de o organizare totală, prin asimilarea şi închiderea în sine a achiziţiilor
stadiului precedent dar depăşindu-le pe acestea, astfel că în final apar structuri
globale extraordinar de complexe.
Principiile abordării structural dinamice a psihicului:
- principiul structurării (ierarhizării) elementelor componente ale vieţii
psihice, ceea ce se soldează cu apariţia unei totalităţi;
3
- principiul interacţiunii şi interdependenţei elementelor componente ale
structurii, ceea ce arată că unele acţionează asupra altora producând
modificări atât în elementele ce intră în interacţiune, cât şi în relaţia dintre
ele;
- principiul integrării elementelor componente în cadrul structurilor sau al
unor structuri în interiorul unor structuri mult mai complexe, fără însă ca
acestea să-şi piardă propria identitate;
- principiul trecerii de la o structură la alta, ca urmare a modificării
echilibrului forţelor din câmp, structurile rămânând distincte, necontrolate;
- principiul raporturilor de succesiune spaţio-temporală, de coexistenţă
exterioară, fără raporturi genetice şi evolutive;
- principiul legilor de structură şi al legilor de dinamică, în stare a asigura, pe
de o parte, perpetuarea structurilor, pe de altă parte, dinamica acestora. În
virtutea acestui principiu, individul rămâne unitar şi constant cu sine însuşi
sau devine disociat şi fluctuant în manifestările lui psihocomportamentale.