CONŞTIINŢA

Deşi uneori afirmată, alteori negată cu vehemenţă, conştiinţa este una dintre
cele mai importante ipostaze ale vieţii psihice. Introspecţioniştii afirmau că toată
viaţa psihică este conştientă, iar behavioriştii au eliminat conştiinţa din psihologie,
considerând că aceasta nu are nici o însemnătate. Astăzi, termenul de „conştiinţă”
şi problematica fascinantă a conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor
spiritului”, al psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor.

Etape în definirea conştiinţei

După opinia lui Sillamy, conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor
noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea
organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a
ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”.
Conştiinţa este greu de definit datorită subiectivităţii pure, datorită faptului că
se manifestă în experienţele personale, nefiind accesibilă altor persoane. Zlate
consideră că în definirea conştiinţei au fost parcurse trei mari etape:
- prima etapă include perioada de la începuturile psihologiei şi până prin
anii ’30;
- a doua etapă cuprinde perioada anilor ’40-’60;
- a treia etapă începe cu anii ’70 şi se continuă şi astăzi.
Prima etapă
Vasile Pavelcu, în lucrarea Conştiinţă şi inconştient, publicată în 1941,
încearcă să răspundă la întrebarea: „Ce înseamnă a fi conştient?” Astfel, el dă
următoarele răspunsuri:
- a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii;
- a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze;
- a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea;
- a fi conştient înseamnă a te adapta cu supleţe la noile solicitări.
 A doua etapă
O contribuţie deosebită la definirea conştiinţei în această perioadă a avut-o
Henry Ey, prin cele două lucrări Conştiinţa (1963) şi Manual de psihiatrie (1967).
Ey arată că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”.
Individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile sale
experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană.
A treia etapă se axează pe caracteristicile psihologice ale conştiinţei. Jean
Piaget, în încercarea de a descrie conştiinţa, diferenţiază o „conştiinţă în act”
(cunoaştere anterioară prizei de conştiinţă) şi „conştiinţa reflexivă” (echivalentă cu
ceea ce el numea „priză de conştiinţă”). Când un individ este rugat să-şi descrie
acţiunile, o mare parte din cunoştinţele lui nu sunt verbalizate imediat, deoarece ele
nu au fost conştientizate.
Priza de conştiinţă înseamnă o nouă elaborare a cunoştinţelor prin trecerea de
la un plan psihologic la altul (din planul acţiunii în cel al reprezentării, de la cel al
reprezentării concrete la cel al reprezentărilor formale).
În timp ce Piaget se orientează în definirea conştiinţei pe reflexivitate, alţi
autori pun accentul pe simţire şi afectivitate. Astfel, Humphrey, în 1992, spune:
„A fi conştient înseamnă în mod esenţial a avea senzaţii: adică a vea reprezentări
mintale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se întâmplă aici şi acum”.
Nu există deocamdată un acord comun asupra definirii termenului.
Numeroase texte definesc conştiinţa ca fiind „cunoştinţa individului despre
stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, senzaţiile
corporale, amintirile şi gândurile sale”. Această definiţie ignoră faptul că suntem
conştienţi când încercăm să rezolvăm o problemă, sau când alegem deliberat o cale
de acţiune dintre multe altele ca răspuns la împrejurările de mediu sau la scopurile
personale. Astfel, suntem conştienţi când monitorizăm mediul (intern sau extern),
când căutăm să ne controlăm pe noi înşine sau mediul nostru. Conştiinţa implică:
- monitorizarea (vizualizare directă) – procesarea informaţiei din mediu
este principala funcţie a sistemelor senzoriale ale organismului, este cea
care ne conduce la cunoştinţa a ceea ce se petrece în jurul nostru,
precum şi în propriul nostru corp. Însă nu putem să fim atenţi la toţi
 stimulii care bombardează simţurile noastre; conştiinţa se concentrează
pe anumiţi stimuli şi îi ignoră pe alţii. Dacă avem senzaţia de foame,
este dificil să ne concentrăm asupra studiului; dacă avem o durere
neaşteptată punem orice alte gânduri în afara conştiinţei, până când
facem ceva care să ne scape de durere;
- controlul – o altă funcţie a conştiinţei este programarea, iniţierea şi
ghidarea acţiunilor personale. Prin funcţia de programare, evenimentele
care nu au avut loc pot fi reprezentate în conştiinţă ca posibilităţi
viitoare. Dar, nu toate soluţiile pentru diverse probleme sunt elaborate
la nivel conştient. Una dintre ideile psihologiei moderne este aceea că
evenimentele mentale implică ambele procese: conştiente şi non-
conştiente şi că multe decizii sunt conduse în întregime din afara sferei
conştiinţei. Soluţia la o problemă poate apărea „din senin” fără să ne
dăm seama că ne-am gândit la ea.
În încercarea de a da o definiţie comprehensivă a conştiinţei s-a recurs la
evidenţierea principalelor caracteristici ale re-producerii conştiente, concomitent
cu funcţiile care derivă din ele:
- etimologia cuvântului (con-scientia) arată că organizarea conştientă
este o re-producere cu ştiinţă. Sub raport psihologic omul îşi dă seama
de „ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de
imagini, noţiuni, impresii. Conştiinţa presupune includerea
particularului în general şi identificarea generalului în particular.
Această particularitate evidenţiază funcţia informaţional-cognitivă a
conştiinţei;
- re-producerea conştientă este cu scop sau orientată spre scop. Scopurile
izvorăsc din realitate, din interacţiunea individului cu lumea, sau din
propria conştiinţă. Re-producerea cu scop indică funcţia finalistă a
conştiinţei;
- omul prin conştiinţă are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor
sale, de a-l stabili mintal înainte de a-l realiza în forma sa concretă.
 Aşadar, conştiinţa este o re-producere anticipativă a realităţii,
caracteristică ce evidenţiază funcţia ei anticipativ-predictivă;
- omul, pentru a putea realiza ceva, are nevoie de o organizare mintală a
activităţii (structurarea, desfăşurarea, ierarhia în raport cu alte activităţi)
ceea ce reliefează caracterul planificat al organizării conştiente, care
exprimă funcţia reglatoare a conştiinţei;
- omul nu re-produce realitatea doar pentru a o re-produce, ci cu scopul
de a o modifica, schimba, adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează
caracterul creator al conştiinţei, implicit funcţia sa creativ-proiectivă.
Particularităţile organizării conştiente demonstrează complexitatea acesteia,
caracterul ei specific uman.

Subconştientul ca ipostază a psihicului

Termenul “subconştient” a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.
XX, fiind considerat când o preconştiinţă, când o postconştiinţă.
Grand dictionnaire de la psychologie defineşte subconştientul ca fiind
“ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este conştient, dar care
influenţează comportamentul său”.
Noţiunea de subconştient, sub o formă sau alta, cu o denumire sau alta, se
păstrează şi este utilizată în psihlologie şi astăzi. El reprezintă una dintre ipostazele
importante ale psihicului care nu poate fi redusă sau identificată cu alte ipostaze
ale acestuia.
Subconştientul este o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au
fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului
conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele,
deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci
toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar
care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină
oricând active, să păşească pragul conştiinţei.
Multe amintiri şi gânduri ce nu fac parte din conştiinţă la un moment dat pot fi
aduse în conştiinţăatunci când este nevoie. În prezent, e posibil să nu fii conştient
de vacanţa petrecută vara trecută, însă amintirile sunt accesibile dacă doreşti să le
retrăieşti; ele devin o parte vie a conştiinţei tale. Amintirile accesibile conştiinţei
sunt denumite amintiri preconştiente. Acestea includ amintiri specifice ale unor
evenimente personale, precum şi informaţiile acumulate de-a lungul vieţii, cum ar
fi: cunoştinţe despre semnificaţia cuvintelor, aşezarea străzilor unui oraş sau
localozarea unei ţări anume.
Henri Wallon afirma că subconştientul este un mediu inert unde se adăpostesc
percepţiile resimţite până în momentul în care trebuie evocate din nou printr-o
atracţie a conştiinţei.

Caracteristicile şi rolurile subconştientului

Datorită amplasării între conştient şi inconştient au fost determinate
principalele trăsături ale subconştientului, şi anume:
 latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o
stare latentă până când vor fi reactivate şi disponibilizate de către
conştiinţă);
 coexistenţa cu conştiinţa (conţinuturile subconştientului coexistă cu
conţinuturile conştiinţei, cu toate că expresia conţinuturilor subconştientului
poate fi mai concentrată, mai condensată);
 facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba
conştiinţei);
 filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (staţie
de tranzit).
Subconştientul nu trebuie văzut ca un simplu rezervor şi păstrător al faptelor
de conştiinţă, ci îşi are propriile lui mecanisme. El poate prelucra, restructura, crea.
Acele amintiri, automatisme, deprinderi care sunt „scoase” la suprafaţă nu sunt
identice cu cele care au „intrat” în subconştient. Sub influenţa unor factori (timpul,
emoţiile puternice, distragerea de la activitatea respectivă), amintirile,
automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconştient datorită noilor relaţii
în care acestea intră.