Student: Becea Cristina

Psihologie, Anul I

Memoria de scurtă durată (MSD) şi

memoria de lungă durată (MLD)

Brown (1958) în Marea Britanie şi Peterson & Peterson (1959) în Statele Unite au descoperit
aproape simultan şi într-o manieră independentă faptul că o secvenţă scurtă de informaţii este repede
uitată (după mai puţin de 20 secunde) dacă subiectul execută o altă sarcină înainte de reamintire.
Procedura lor experimentală a fost extrem de simplă şi ingenioasă. Subiecţilor le-au fost
prezentaţi trei itemi („trigrame") constând în litere, silabe fără sens, cifre, cuvinte, pe o durată de 3
secunde. Imediat după prezentarea itemilor li s-a cerut să efectueze o sarcină oarecare, de exemplu, să
numere înapoi din 3 în 3, de la un număr ales arbitrar (495 - 492 - 489 - 486 etc). După 18 secunde actul
număratului era întrerupt şi subiecţilor li se solicita reproducerea itemilor prezentaţi iniţial. Rezultatul a
fost neaşteptat: aproape niciun subiect n-a putut reproduce trigramele date.
Aceasta a permis evidenţierea concluziei că înainte de a fi fixată şi depozitată, informaţia
poposeşte şi este vehiculată pentru scurt timp şi mai „la suprafaţă", constituind conţinutul memoriei de
scurtă durată. Intervenţia unui excitant perturbator care împiedică realizarea repetiţiei face ca informaţia
să fie uitată, să se şteargă aproape imediat sau, în alte situaţii, să fie „împinsă" în rezervorul memoriei.
Fenomenul este foarte răspândit în viaţa cotidiană: în cursul unei conversaţii uităm numele unor
persoane care ne-au fost prezentate câteva clipe mai înainte; dacă formăm un număr de telefon obţinut de
la informaţii fără a-l fi notat şi postul respectiv sună ocupat, ne vom afla în situaţia de a solicita din nou
numărul de la informaţii, deoarece l-am uitat.
O dată descoperit acest nou tip de memorie, numit memorie de scurtă durată (MSD), cercetătorii
se concentrează pe fundamentarea distincţiei teoretic-conceptuale, dar şi experimentale dintre memoria
de scurtă durată şi memoria de lungă durată, aceasta din urmă fiind mai bine cunoscută şi mai îndelung
cercetată.
Un prim criteriu diferenţiator între MSD şi MLD îl constituie conţinutul celor două tipuri de
memorie. MLD păstrează mai ales informaţiile trecute, de mare importanţă, impregnate de valoare, de
semnificaţie şi utilitate pentru viaţa individului, pe când MSD permite operarea cu informaţii imediate şi
recente, mai mărunte, poate mai banale, momentan-semnificative, din a căror succesiune se încheagă
viaţa individului. MLD, prin conţinutul său, dă consistenţă şi continuitate întregii traiectorii a vieţii, spre
deosebire de MSD, care asigură consistenţa şi continuitatea clipei, a momentului cotidian de viaţă. MSD
face oficiul de a opera cu informaţiile curente, cotidiene exact atât cât este necesar, având de aceea un
mare grad de productivitate momentană. Fără ea, „rezervorul" memoriei s-ar umple excesiv de mult,
fapt care i-ar afecta mobilitatea şi flexibilitatea.
Capacitatea celor două tipuri ale memoriei reprezintă un alt criteriu distinctiv. În timp ce MSD
are o capacitate limitată, redusă, capacitatea MLD este practic nelimitată, prima reţinând o parte din
informaţia encodată, cealaltă - aproape toată informaţia encodată. Aici este cazul să reamintim celebrele
cercetări efectuate de George Miller (1956), care, în influentul său articol despre „Cifra magică 7", arată
că MSD are o capacitate care se întinde de la 5 la 9 itemi, cu o valoare medie (optimă) de 7 itemi.
Acestei probleme i se subsumează comentariile făcute în altă parte referitor la unităţile informaţionale
numite „chunk", la gruparea lor în funcţie de criteriul semnificaţiei, care ar putea creşte destul de mult
capacitatea MSD, fără ca aceasta să devină vreodată competitivă cu cea a MLD. Cu toate aceste precizări,
sunt autori care consideră că nimeni nu cunoaşte cu adevărat „repertoriul" MLD. Sinz (1977)
presupunea că „memoria protocolară", o formă prealabilă a MLD, are o capacitate între IO4 şi
IO16 biţi. Cu atât mai mare va fi capacitatea MLD. Cea mai mare parte a conţinutului MLD nu este
însă disponibilă în permanenţă. Ea poate fi reactivată de diverse trebuinţe sau în situaţii deosebite (stres).
Psihologia profunzimii considera chiar că din inconştient, cu cele trei niveluri ale sale (personal, familial,
colectiv), rareori putem extrage informaţii fără suferinţă. Aceasta i-a şi determinat pe unii autori să
asemene repertoriul MLD cu cel al unui actor de teatru. La fel ca şi actorul, memoria noastră are nevoie
de un fel de „sufleur" care o activează sau îi „suflă" replica (vezi Benesch, 1995, p. 133).
Durata celor două tipuri de memorie le diferenţiază şi mai mult una de alta. MSD are o
durată de maximum 15-20 de secunde, pe când durata MLD este nelimitată, întinzându-se de-a lungul
întregii vieţi a individului.
Extrem de diferenţiate între ele sunt si procesele celor două tipuri ale memoriei, într-un fel se realizează
codarea, stocarea şi recuperarea în MSD şi în cu totul altfel în MLD.
Codarea în MSD este fonologică, pe când în MLD este semantică, în prima se encodează
patternurile de sunete, în cea de-a doua înţelesurile itemilor. Baddeley (1966) descrie o serie de
experimente în care subiecţilor li se cere să-şi amintească fie o listă de cinci cuvinte (compatibilă cu
capacitatea MSD), fie o listă de zece cuvinte (compatibilă cu capacitatea MLD). În ambele tipuri de
liste existau cuvinte care : a) rimau {bat, hat, cat); b) aveau un înţeles identic (rin -micuţ; small - mic,
little - puţin); c) nu aveau nici o relaţie între ele (bat -liliac; disk - pupitru ; tin - micuţ).
Listele de cinci cuvinte erau reamintite într-o mică măsură atunci când cuvintele sunau asemănător, dar
similaritatea înţelesurilor determină reamintirea într-un mod foarte asemănător cu cea produsă de
cuvintele nerelaţionate. în listele de zece cuvinte similaritatea semantică producea o slabă reamintire, în
timp ce cuvintele ce rimau erau reamintite la fel de bine ca şi cuvintele nerelaţionate. Acest rezultat poate
fi înţeles dacă presupunem că similaritatea codurilor de memorare produce confuzii între itemi. Cum
similaritatea acustică şi nu cea semantică alterează memoria listelor scurte, Baddeley susţine că
informaţiile de scurtă durată sunt encodate acustic (fonologie). Confuzia semantică apărută în cazul
listelor mai lungi sugerează existenţa unei codări semantice în cazul MLD (vezi Ellis şi Hunt, 1993, pp.
83-84).
Stocarea şi mai ales prelungirea duratei ei se obţine în MSD prin autorepetare (repetare fără
încetare a informaţiei), numită şi repetiţie de menţinere, sau prin gruparea itemilor, în timp ce în MLD
mărimea duratei stocării se obţine prin repetiţia elaborativă (proces care presupune formarea asociaţiilor
între Hernii deja aflaţi în memorie) şi prin organizarea itemilor în reţele, scheme mnezice, scenarii etc.
Reactualizarea infomaţiilor din cele două tipuri de memorie se realizează şi ea diferit. După
cum am arătat în altă parte, unii autori cred că reactualizarea din MSD se datorează procesării seriale a
informaţiilor, pe când reactualizarea din MLD presupune o procesare paralelă.
De asemenea, efectul poziţiei seriale, cu cele două aspecte distincte (efectul de primaritate - evocarea mai
bună a itemilor de la începutul unei liste; efectul de recentă - reamintirea mai bună a itemilor de la
sfârşitul listei) a fost folosit drept argument pentru diferenţierea MSD de MLD. S-a considerat că efectul
de recentă este specific MSD, iar efectul de primaritate MLD.
Uitarea in MSD şi MLD este la fel de diferenţiată. Unii explicau uitarea din MSD prin teoria
degradării traseelor mnezice ca urmare a neutilizării informaţiei, a nerepetării ei, în timp ce alţii explicau
uitarea din MLD prin teoria interferenţei care constă, în esenţă, în amestecarea informaţiilor, acestea
având efecte negative unele asupra altora.
Există şi argumente de ordin psihopatologic care justifică distincţia dintre MSD şi MLD. În
amnezia anterogradă (in capacitatea pacientului de reţinere a evenimentelor consecutive unui traumatism
sau unei boli), MSD rămâne intactă, pe când MLD este profund afectată. Pacienţii respectivi nu pot învăţa
ceva nou, deoarece informaţia din MSD nu poate fi transferată în MLD.
Analizele de până acum demonstrează că cele două tipuri ale memoriei sunt total opuse. Intr-
adevăr, prin capacitatea şi durata ei foarte redusa, MSD se dovedeşte a fi fragilă, puţin productivă,
predispusă degradării rapide, în timp ce MLD, prin capacitatea şi durata ei practic nelimitata, este
trainică, extrem de productivă, predispusă la extindere şi întărire:
 MSD este directă şi imediată; dispune de relativ puţine capacităţi adaptative
 MLD este indirectă şi laborioasă; este înalt adaptativă.
 Ele se bazează nu numai pe principii diferite, ci şi pe procese, mecanisme şi finalităţi
profund diferenţiate.
 „Opoziţia" dintre MSD şi MLD a culminat cu elaborarea modelului modal al memoriei de
către Atkinson şi Shiffrin, în 1968. Din dorinţa de a individualiza şi mai bine cele două tipuri de
memorie, cercetătorii se concentrau pe deosebirile şi nu pe asemănările sau pe continuitatea lor.
Pe la sfârşitul anilor '60 şi în prima parte a anilor '70 noi întrebări au început să se contureze : să
fie oare MSD şi MLD atât de diferite între ele, încât să angajeze structuri, roluri şi funcţii distinctive şi
chiar contradictorii ? Între MSD şi MLD există diferenţe de structură sau de stare ? Nu cumva MSD şi
MLD reprezintă expresii diferite ale unuia şi aceluiaşi tip de memorie ?
Unii psihologi au continuat să susţină distinctivitatea MSD de MLD căutând noi şi noi
argumente în favoarea opiniei lor. Alţii s-au postat însă pe o cu totul altă pistă. Interesant este că
aceştia au ajuns la o concluzie formulată de James cu peste o sută de ani în urmă. În celebra sa
lucrare Principii de psihologie, publicată în 1890, James propunea distingerea memoriei primare, care
stoca informaţia imediat după percepţie, de memoria secundară, a cărei funcţie consta în stocarea
informaţiei care a părăsit conştiinţa, prima constituind o parte a prezentului nostru psihologic, pe când
cea de-a doua reprezenta trecutul nostru psihologic. Iată cuvintele cu care James îşi începea capitolul
despre memorie : „Memoria propriu-zisă sau, dacă vreţi, memoria secundară, opusă memoriei primare
sau imediate, este cunoaşterea unei stări psihice vechi reapărute în conştiinţă" (James, 1929, p. 375).
Comentatorii lui James apreciază nu doar faptul că el a intuit existenţa celor două tipuri ale
memoriei, cea primară fiind în esenţă o MSD, iar cea secundară o MLD, ci şi faptul că, practic, la
psihologul american este vorba despre stări diferite ale unora şi aceloraşi informaţii, în memoria primară
informaţia aflându-se într-o stare activă sau activată, iar în memoria secundară - într-o stare inactivă,
latentă. Aceasta este ideea pe care o promovează psihologia contemporană. Între MSD şi MLD nu există
diferenţe structurale, ci doar diferenţe de stare: MSD nu este altceva decât partea activată a MLD
(Cowan, 1988; Barsalou, 1992; Miclea, 1994; etc).
Argumentele formulate în sprijinul acestei teze au urmat îndeaproape criteriile diferenţiatoare ale
celor două tipuri de memorie. S-a descoperit că volumul (capacitatea) MSD nu este limitat, aşa cum s-a
crezut iniţial, ci variabil, el putând să crească foarte mult. Dacă citim cu voce tare următoarele 12 litere :
AMFOSTLACIRC, în reactualizare vom constata că foarte puţine dintre ele au fost reţinute. Dacă însă
vom citi literele cu pauze între ele, astfel încât să formeze o structură : AM FOST LA CIRC,
performanţa în reproducere va fi aproape maximă. Cum se explică acest rezultat? De ce în primul caz
literele nu au fost reţinute iar în al doilea da, deşi numărul literelor a fost acelaşi? S-ar putea invoca
numărul literelor, 12 în primul caz, prea mare pentru memoria acustică de scurtă durată, comparativ
cu practic 4 unităţi informaţionale, câte au fost în cel de-al doilea caz ? Explicaţia este cu totul alta: în
cea de-a doua secvenţă gruparea după înţeles a literelor a facilitat reţinerea lor în MSD; pe de altă parte,
segmentarea informaţiei de intrare şi formarea unităţilor de înţeles are loc în MLD (din memoria ecoică
informaţiile au fost transferate direct în MLD, care a operat gruparea lor după înţeles, făcând astfel
posibilă rezolvarea sarcinii din MSD).
Fără informaţiile stocate în MLD ar fi destul de greu să operăm la nivelul MSD. Unui copil
căruia i se formulează o sarcină de memorie constând în memorarea şi apoi reactualizarea unui număr de
5 litere (MĂ DUC) îi va fi foarte greu să o rezolve, chiar şi atunci când literele sunt organizate în
unităţi cu înţeles, prin pauzele dintre ele, dacă în memoria lui de lungă durată în locul expresiei MĂ
DUC există expresia ME DUC. În mod sigur, în reactualizare litera Ă va fi substituită prin litera E. Şi
celelalte diferenţe stipulate între MSD şi MLD au fost amendate.
Durata MSD este într-adevăr scurtă în condiţii strict determinate, şi anume când repetiţia este
împiedicată sau când similaritatea informaţiilor (sarcina iniţială şi cea interpusă) este mare. De îndată însă
ce se oferă posibilitatea repetării materialului iniţial sau se reduce gradul de similaritate a materialelor,
durata MSD creşte destul de mult. Aşa încât durata MSD a fost pusă în strictă dependenţă de durata de
activare a unităţilor informaţionale din MLD.
Referitor la distincţia dintre MSD şi MLD pe baza tipului de codare a informaţiei (fonologie în
primul caz şi semantic în cel de-al doilea), cercetările recente arată că nici unul dintre cele două coduri
nu caracterizează exclusiv tipurile de memorie avute în vedere: MSD poate avea la bază nu numai
coduri fonologice, lingvistice, ci şi coduri vizuale, imagistice. Acest fapt a fost demonstrat în
experimentele efectuate pe subiecţi cu deficienţe auditive grave (surzi), care au recurs la reprezentarea
vizuală, imagistică a stimulilor (Conrad, 1972). La fel, MLD poate avea la bază coduri vizuale, nu
exclusiv semantice.
Apoi, uitarea din MSD, pusă de unii autori pe seama degradării traseelor mnezice, şi cea din
MLD, pusă pe seama interferenţei, sunt mai recent abordate unitar, datorându-se, atât în MSD, cât şi în
MLD, interferenţei.

Magicul număr şapte

Psihologul George Miller a subliniat limitarea de şapte elemente a memoriei într-un articol clasic
din 1956: „Numărul magic şapte, plus sau minus doi: Câteva limite ale capacităţii noastre de procesare a
informaţiilor”.
Numărul magic şapte este numărul de elemente de informaţie pe care o persoană le poate reţine în
acelaşi timp în memoria de lucru. Un astfel de element este o unitate. Ar putea fi o literă, un cuvânt sau o
propoziţie scurtă. Gândeşte-te la ea ca la o cutie sau un container în memorie. Miller a examinat abilităţile
memoriei pe termen scurt şi a descoperit că subiecţii obişnuiţi puteau reţine aproximativ 7 itemi deodată
în memorie. Acest lucru era valabil şi dacă subiecţii reţineau 7 litere, 7 numere sau 7 cuvinte dintr-odată.
Miller a scris cu o notă de umor că era „persecutat de un număr întreg” (numărul 7) în aceste studii.
Miller a realizat implicaţiile profunde ale acestui punct de vedere. Dacă itemii pot fi grupaţi şi
trataţi ca elemente din memorie, atunci capacitatea memoriei poate fi sporită prin organizarea şi gruparea
lucrurilor. Pentru a-ţi demonstra acest aspect, încearcă să reţii următoarea secvenţă de numere dintr-odată.

7414921945

Gruparea în mai multe elemente subliniază importanţa organizării în depăşirea limitelor

memoriei. Dacă memoria de lucru, pe termen scurt, este limitată la 7 elemente, singura cale de a-i
îmbunătăţi capacitatea este organizarea în elemente mai ample. Acest lucru se dovedeşte a fi o temă
comună în cercetarea memoriei. Memoria este îmbunătăţită prin organizarea pieselor mai mici în nişte
întregi mai mari.
Ericsson, Chase şi Faloon (1980) s-au decis să descopere cât de departe ar putea fi împinsă ideea
„înregistrării”. Au avut drept subiect un student care a memorat şiruri aleatoare de numere zecimale timp
de o oră pe zi, între 3 şi 5 zile pe săptămână, pentru mai mult de un an şi jumătate. La sfârşitul perioadei
capacitatea memoriei a crescut de la 7 la 79 de cifre. Cu alte cuvinte, era capabil să repete un şir de 79 de
cifre aleatoare imediat după ce le auzea, fără nicio greşeală. Memoria lui pe termen lung pentru cifre s-a
îmbunătăţit de asemenea. La finalul acestui experiment, studentul încă îşi mai amintea multe dintre
secvenţele din zilele anterioare. Subiectului nu i s-a oferit o anumită schemă de codificare; şi-a inventat
una proprie. Fiindcă îi plăcea să alerge, a găsit că îi era mai uşor să traducă secvenţele de numere în timpi.
Numărul 3492 devenea astfel „3 minute şi 49.2 secunde, aproape de timpul recordului mondial”. Mai
târziu, acestei tehnici i s-a adăugat transformarea în vârste: e.g 893 devenea 89.3, un om foarte bătrân.
(Ericsson, Chase & Faloon, 1980, p.1181).

Bibliografie:
1. Zlate. M, “Psihologia mecanismelor cognitive”, Ed. Polirom, 1999
2. https://www.scientia.ro