Caracteristicile psihologice al scolarului cu deficienta mintala

Este unanim recunoscut faptul ca elevii deficienti mintal manifesta o rigiditate

crescuta pe parcursul variatelor activitati in care suntimplicati, datorita nivelului intelectual
scazut, a dezvoltarii slabe a motricitatii, a unor deficiente de natura medicala, aspecte care fac ca
invatarea, reinvatarea, restructurarea diferitelor operatii care stau la baza formarii deprinderilor
instrumentale sa se realizeze mai dificil.

De aceea, consider ca este necesar a puncta particularitatile psihologice ale elevului deficient
mintal.

Conceputa initial mai mult sau mai putin explicit ca o simpla abatere de la norma, ca o zona a
continutului inteligentei in populatia generala, deficienta mintala a inceput apoi sa fie abordata in
termini de specialitate ca rezultat al utilizarii unor tehnici, metodologii si modalitati variate de
abordare.Rezultatele cercetarilor de psihopatologie si psihologie experimentala au orientat
incercarile de explicare a problematicii copilului deficient mintal catre domeniul legaturilor mai
largi ale vietii psihice, care trec dincolo de limitele intelectului propriu-zis.

Impresia generala cu privire la activitatea psihica este aceea a desfasurarii ei in limitele inferioare
fata de normal, a stagnarii sau chiar a involutiei unor functii psihice, a deteriorarii, a
dezorganizarii. Caracteristicile de puerilitate, infantilism, labilitate la nivelul personalitatii sunt
valabile pentru toate functiile si procesele psihice.1

In literatura psihopedagogica a ultimelor decenii, termenul de specificitate a deficientei mintale

este utilizat destul de frecvent, fara a avea insa un contur prcis. Uneori, prin specificitate se
inteleg acele manifestari care, intalnindu-se la deficientii mintali, nu le intalnim deloc la normali
sau le intalnim la o varsta mult mai mica. Astfel de manifestari pot fi considerate reactiile
absurde, de tipul mentinerii rigide a pozitiei initiale, stereotipiile accentuate, mai ales in planul
activitatii verbale, lipsa de mobilitate a structurilor verbale insusite contextual.

Incepand cu lucrarile lui Binet care au inaugurat studiul stiintific al dezvoltarii intelectuale,
copilul deficient mintal, avand in vedere varstele evolutive ale inteligentei, este asimilat cu un
copil mai mic. Debitul mintal a carui inteligenta este asimilata cu cea a unui copil mai mic, este
totusi diferit de acesta.
Inhelder (1963) studiaza rationamentul debilului mintal si ne arata ca acesta se dezvolta ca si la
copilul normal, numai ca evolutia sa se face intr-un ritm mai lent si ca la fiecare din progresele
sale el pastreaza amprenta sistemului de rationament pe care abia l-a depasit. Astfel, Inhelder
defineste notiunea de vascozitate genetica caracteristica pentru rationamentul debilului mintal.

Lewin si Kounin folosesc termenul de rigiditate pentru a caracteriza debilitatea mintala.

Rigiditatea care, dupa Kounin creste o data cu varsta se refera la structura psihologica. Ea
echivaleaza cu absenta supletei intelectuale, cu incapacitatea de a stabili relatii intre regiuni
vecine. Debilul mintal ar dispune de acelasi numar de regiuni psihologice apropiate ca si
copilul normal de aceeasi varsta mintala, dar la copilul deficient mintal trecerea de la una la alta
se face mai greu.Aceasta conceptie a debilitatii mintale exista deja in scrierile lui Vermeylen care
afirma ca debilul nu va atinge niciodata coordonarea perfecta a activitatii si ca la el se constata
intr-o mai mica masura compensarea si interactiunea functiilor mintale pe care le constatam la
copilul mintal mai mare de 10 ani.

Astfel incetineala evolutiei intelectuale a debilului care marcheaza decalajul intre nivelul sau
intelectual si varsta sa reala se manifesta printr-o functionare mintala aparte. De cele mai multe
ori intarzierea mintala a debilului nu este insotita si de o intarziere somatica.Aceasta atrage dupa
sine heterocroniile in diferite sectoare de dezvoltare ceea ce nu poate sa nu aiba o influenta
asupra personalitatii si atitudinii mintale.

Zazzo spune ca ceea ce probabil i-ar lipsi debilului este o activitate de organizare implicata in
asa zisele probe de memorie.

Debilii uita progresiv ceea ce au invatat. Debilii se diferentiaza de copiii normali de aceeasi
varsta mintala sub aspectul capacitatii de intelegere si transfer al unei sarcini intelectuale.
Incetineala dezvoltarii mintale a debililor nu le asigura acestora autoreglarea necesara
imbogatirii cunostintelor, asa cum se intapla la copilul normal.

Zazzo spunea: debilul poate sa inteleaga, dar nu stie sa inventeze, ceea ce reprezinta doua
aspecte complementare nu insa contradictorii, sub care se manifesta inertia sa intelectuala in
domeniul invatarii cognitive.
Persistenta slaba a achizitiilor la debil confirma aceasta conceptie. Copiii debili mai pasivi
inteleg, darn nu utilizeaza spontan in situatii diferite ceea ce au invatat. Capacitatea de transfer a
debililor de la o sarcina la alta este incontestabil deficitara in comparatie cu cea a copilului
normal.

La nivel intelectual, debilii se disting prin tulburari caracteristice ale gandirii conceptuale
deosebit de rigida si cu capacitate diminuata, uneori absenta, in a sesiza esentialul unei situatii
sau a unor date. La nivelul comportamentului se constata ca pot fi mai usor distrasi, ca au stari
anormale de excitatie sau inhibitie, o capacitate redusa de previziune a valorii sociale a actelor
lor, o labilitate a dispozitiei.

Revenind la conceptual de specificitate in deficienta mintala, se considera ca element central al

specificacitatii fie vascozitatea genetica, descrisa de B. Inhelder (1963), fie heterocronia, adica
ritmul incetinit si inegal al dezvoltarii diferitelor componente ale structurii psihice si
psihomotrice la deficientul mintal, fenomen descries si denumit astfel de R. Zazzo; fie
ansamblul de trasaturi ale proceselor perceptive, cognitive si afective cunoscut sub numele de
sindromul lui Strauss (1947); insuficientele activitatii intelectuale, asa cum le descrie A.
Buseman1.

Cercetarile lui Goldestein au pus in evidenta faptul ca, in afara descrierii trasaturilor de
specificitate la handicapatii mintal, se mentin anumite diferente individuale, menite a fi puse in
evidenta prin actiunile de psihodiagnoza, la nivelul echipei terapeutice din scoala.

Diferentele individuale dintre retardatii mintal sunt determinate, in special, de etiologia

sindroamelor sub care se poate intalni handicapatul de intelect1. In mod obisnuit, trasaturile
descrise de un autor nu sunt divergente fata de cele pe care le descriu altii, ci , dimpotriva, se
completeaza reciproc, convergand spre o caracterizare din ce in ce mai completa a fenomenului
studiat.

Vascozitatea genetica, nu exclude inertia patologica, ci dimpotriva, impreuna reprezinta

manifestari in diferite planuri ale fenomenului de rigiditate mintala, iar in contextual
heterocroniei si al altor trasaturi ale personalitatii ne ofera un tablou mai complet al fenomenelor
care determina deficienta mintala.

Prin urmare, consider ca este bine-venita o trecere in revista a principalelor trasaturi de

specificitate pentru a asigura fundamentarea teoretica a relatiei dintre factorii motivationali
(latura a personalitatii deficientului mintal) si formarea deprinderilor instrumentale, urmand ca,
apoi sa se stabileasca modalitatile oportune in a stimula motivatia ca element fundamental in
activitatile de formare a deprinderilor.

Asadar, in literatura de specialitate sunt urmatoarele urmatoarele trasaturi de specificitate:

rigiditatea;

inertia patologica;

heterocronia;

specificul motivatiei;

vascozitatea genetica;

fragilitatea constructiei personalitatii;

fragilitatea si labilitatea conduitei verbale;.

Rigiditatea

Rigiditatea a fost descrisa mai intai de J.S. Kounin, care o definea ca pe o trasatura esentiala a
deficientului mintal si completata apoi de cercetarile lui H. Werner. Kounin considera ca gradul
de rigiditate se refera la raportul functional dintre structurile psihologice ale individului, cu cat
granita dintre regiuni este mai rigida, cu atat regiunea va influenta mai putin teritoriile
invecinate. Deficientul mintal difera de indivizii normali, avand aceeasi varsta mintala printr-o
mai mare rigiditate corespunzatoare varstei lui cronologice mai inaintate.
Consecintele practice ale fenomenului rigiditatii determina in comportamentul debilului mintal
doua categorii de raspunsuri analizate de Werner, si anume:

a) raspunsuri nediferentiate la stimuli,

b) raspunsuri stereotype si inadecvate situatiilor.

De asemenea, autorul respective a incercat sa stabileasca o legatura intre diversele tipuri de

rigiditate si etiologia diverselor handicapuri mintale, insufficient verificate in practica.

Rigiditatea reactiilor se manifesta, in principal, la handicapatul mintal in sfera psihomotricitatii si

a limbajului, dar este, in principal, o trasatura a activitatii nervoase superioare (ANS).

Conceptul de inertie oligofrenica

Pentru a prezenta in larg particularitatile ce dau specificitate debilului mintal, trebuie sa punem
in discutie activitatea nervoasa superioara a acestuia. Activitatea nervoasa superioara are la baza
cele doua procese nervoase fundamentale, ecitatia si inhibitia, de a caror interactiune depinde
formarea reflexelor. Sunt trei calitati pe care trebuie sa le indeplineasca o activitate nervoasa
superioara pentru a fi optima:

trebuie sa aiba o intensitate minima (forta);

mobilitatea intre cele doua procese active de excitatie si inhibitie: focarul de

excitatie creeaza in jurul sau o zona favorizanta inhibitiei, iar starea de inhibitie
provoaca in jurul sau aparitia unei stari de excitatie acest fenomen numindu-se
inductie reciproca.

echilibrul intre cele doua procese de excitatie si inhibitie.

La deficientul mintal raportul intre excitatie si inhibitie este afectat sub toate cele trei
aspecte. Se constata o scadere a fortei, mai ales a proceselor de inhibitie interna ce se reflecta in
dificultatea de realizare a diferentelor. Mobilitatea proceselor nervoase se perturba,
manifestandu-se inertia legaturilor conditionate mai vechi ( o depresie formata ramane rigida, nu
se dezvolta in continuare dupa necesitati). Principalul factor patologic (defectul primar) in
deficienta primara reprezentandu-l afectiunea difuza a scoartei cerebrale, consecinta fiziologica a
acestui defect primar este tulburarea proceselor nervoase fundamentale, inclusive mobilitatea ce
presupune instalarea inertiei ce sta la baza simptomului central al oligofreniei capacitatea
limitata de generalizare si abstractizare.

Tulburarea echilibrului dintre procesele nervoase se manifesta printr-o iradiere patologica a

unuia dintre cele doua procese fundamentale, excitatia respective inhibitia. Exista o inclinatie
exagerata catre una din stari, ceea ce se datoreaza dezechilibrului.

Tulburarea fortei, mobilitatii, echilibrului proceselor nervoase fundamentale, se rasfrange

in sens negative asupra celor doua sisteme de semnalizare, cel de-al doilea sistem pierzandu-si
rolul reglator asupra primului sistem. Astfel, copiii deficienti mintal sunt capabili intr-o mai mica
masura, decat cei normali, sa-si dirijeze, orienteze actiunile in functie de comanda verbala, mai
ales cand aceasta e data sub forma generalizata.

Inertia patologica descrisa de A.R. Luria si colaboratorii sai este o trasatura de specificitate
care trebuie analizata si combinata cu teoria lui Kounin despre rigiditate, pe care o completeaza,
relevandu-se in final noi aspecte ale aplicabilitatii sale1.

Un alt fenomen de distorsionarea dinamicii corticale la deficientul mintal, o reprezinta deci

inertia oligofrenica, fenomen concretizat in rigiditatea reactiilor adaptive si comportamentale, in
insuficienta adecvare a acestor reactii la schimbarile permanente ce se produc in mediul
incunjurator.

Desigur, nu orice manifestare a inertiei reprezinta un simptom al unei stari de deficienta

mintala. Mai mult chiar, un anumit grad de inertie (in sens de stabilitate) este absolut necesar
activitatii psihice normale, fara ea neputandu-se concepe reflexogeneza, memoria, deprinderile.

Spre deosebire de acasta inertie corticala normala, inertia oligofrenica este un fenomen patologic,
ce se concretizeaza intr-o puternica lipsa de mobilitate a reactiilor psihice, cu concecinte negative
pentru procesul de adaptare la conditiile variate ale mediului inconjurator. Astfel, deficientii
mintali manifesta adesea incetineala in gandire si in activitate, apatie in starile afective si in
comportament, reactii intarziate si insufficient adaptate (diferentiate) la stimularile mediului
inconjurator.

Ca fenomen mai larg, de dereglare a raportului dintre procesele nervoase fundamentale

(excitatia si inhibitia) , fenomen opus mobilitatii normale a acestor procese, inertia patologica sa
oligofrenia se manifesta frecvent si prin reactii precipitate, insufficient supuse controlului
constient, care isi gasesc explicatia in stagnarea, peste limitele necesare, a unor focare de
excitatie in scoarta cerebrala.

Imaginea alunecarii dupa Lubovski spre reactiile deprinse anterior, ca expresie a

inertiei patologice, se apropie mult de imaginea alunecarii dupa Inhelder spre reactii
proprii etapelor depasite ale ontogenezei, ca expresie a vascozitatii genetice si sugereaza idea ca
inertia patologica sau oligofrenica si vascozitatea genetica reprezinta, de fapt, manifestari in
planuri diferite insa, ale aceluiasi fenomen, rigiditatea vietii psihice, in general. In aceasta
perspectiva, se poate afirma ca, in fond vascozitatea genetica este o inertie patologica a
dezvoltarii, dar si ca inertia patologica poate fi considerata la randul sau o vascozitate a
reactiilor1.

Inertia patologica se manifesta frecvent, mai ales in timpul unor activitati scolare bazate pe
folosirea mijloacelor verbale, insuficient asociate cu mijloace intuitive si practice

. Sistemul verbal este mai fragil decat sistemul perceptiv-motric. Asa se explica de ce
deficientul mintal poate intelege o comanda verbala, dar nu o poate realiza pe plan percetiv-
motric sau invers, sa realizeze o activitate perceptiv-motrica fara a putea insa sa verbalizeze
actiunea efectuata.

. Sistemul verbal este mai fragil decat sistemul perceptiv-motric. Asa se explica de ce
deficientul mintal poate intelege o comanda verbala, dar nu o poate realiza pe plan percetiv-
motric sau invers, sa realizeze o activitate perceptiv-motrica fara a putea insa sa verbalizeze
actiunea efectuata.
 Astfel, cerandu-li-se concretizari, ei folosesc adesea exemple insufficient diversificate si
adaptate, reproducand sabloane verbale rigide. Se constata ca ei reproduc fara discernamant, o
notiune vehiculata cu putin timp inainte intr-un alt context.

Manifestarile inertiei patologice inregistrate in domeniul memoriei, limbajului, reprezinta

expresia evidenta a lipsei de mobilitate a unor structuri verbale insusite contextual si care, asa
cum subliniaza C. Pufan , pastreaza timp indelungat carcateristicile si rolul unor sabloane
deosebit de rigide.

Dar nu numai inertia oligofrenica explica cauzele sabloanelor verbale rigide, ci si fuga de
efort intelectual la deficientii mintal, care in locul cautarii constiente a raspunsului solicitat
recurge la reproducerea sabloanelor verbale sau chiar la repetarea unor activitati sau operatii mai
usoare cu care este familiarizat din stadiile anterioare ale dezvoltarii. Nu este vorba aici de un
comportament voit, constient din parte deficientilor mintal in ceea ce priveste evitarea efortului
intelectual, ci este vorba, mai degraba de lipsa de forta a proceselor nervoase ceea ce duce la o
concentrare deficitara a atentiei lor pe o perioada de timp mai indelungata asupra activitatii
desfasurate. Datorita acestui lucru, la sfarsitul fiecarei zile de lucru, cand oboseala este evidenta,
iar atentia foarte instabila, raspunsurile sablon si activitatile stereotipe ale copiilor deficienti
mintal sunt mai frecvente.

Deficientul mintal asa cum am amintit anterior, preia modelele de actiune fara
discernamant, recurge la imitatie in mod frecvent. La copilul normal, comparative cu deficientul
mintal, intre cele doua tipuri de activitati exista raporturi de echilibru, de interrelatie,
interconditionare1.

Se poate afirma de ca, la copiii deficienti mintal manifestarea inertiei patologice, ca

expresie a insuficientei mobilitatii proceselor nervoase, are loc pe fondul unei slabiciuni a acestor
procese, pe fondul epuizarii, in ritm accelerat, a capacitatii de efort.

O conditie importanta a evitarii manifestarilor de inertie o constituie prevenirea instalarii

premature a oboselii, economisirea pe cat posibil si utilizarea mai rationala a capacitatilor
limitatea de efort intelectual in cadrul unui sistem de lucru bazat pe echilibru intre activitatile
verbale si exercitiul practice, pe varietatea exercitiilor, alternarea optima a perioadelor de
solicitare maxima cu cele de odihna si relaxare.

Heterocronia dezvoltarii

O alta trasatura de specificitate a dezvoltarii copilului deficient mintal este heterocronia,

pusa in evidenta de R. Zazzo prin utilizarea metodei profilului psihologic prin care a urmarit sa
evidentieze caracteristicile proceselor debilului mintal de cele ale copilului normal de aceeasi
varsta mintala.

Heterocronia, dupa R. Zazzo, consta in faptul ca debilul mintal comparat cu copilul

normal, se dezvolta cu viteze diferite in raport cu diversele sectoare ale dezvoltarii sale
psihologice (R. Zazzo, 1979). Rezulta de aici ca, ar fi o greseala sa fie pus semnul de egalitate
intre caracteristicile de personalitate obiectivate in diversele procese psihice ale debilului mintal
si cele ale unui copil normal de varsta mai mica, de aceeasi etate mintala1.

Heterocronia explica mecanismele prin care deficientii mintal sunt nu numai intarziati in
dezvoltare, ci si dizarmonici in structura personalitatii lor.

In 1960, Zazzo si colaboratorii sai vedeau in heterocronie cheia tuturor particularitatilor

handicapului mintal. Din punct de vedere heterocronic, diferenta dintre varsta mintala si cea
cronologica devine tensiunea unei structuri originale, cauza a tot ceea ce poate distinge
deficientul mintal in raport cu copilul normal.

Heterocronia fundamentala care sta la baza explicarii tuturor celorlalte heterocronii, este
cea dintre cresterea fizica si cea mintala, dintre dezvoltarea somatica si cea cerebrala. Prin
urmare diferitele functii psihice nu se dezvolta in mod echilibrat. Acest fapt este relativ valabil si
pentru omul normal cand se creeaza un usor decalaj la nivelul

unor functii: unii au o memorie vizuala mai buna, in timp ce altii poseda o memorie auditiva,
operatia de calcul poate fi mai dezvoltata decat capacitatea de formulare verbala si invers, etc.,
dar in timp ce la copilul normal dezvoltarea unor functii stimuleazaacestea se mentin anumite
diferente indivia copilului de scoala. Heterocronia fundamentala care sta la baza explicarii
tuturor celorlalte heterocronii, este cea dintre cresterea fizica si cea mintala, dintre dezvoltarea
somatica si cea cerebrala. Prin urmare diferitele functii psihice nu se dezvolta in mod echilibrat.
Acest fapt este relativ valabil si pentru omul normal cand se creeaza un usor decalaj la nivelul
unor functii: unii au o memorie vizuala mai buna, in timp ce altii poseda o memorie auditiva,
operatia de calcul poate fi mai dezvoltata decat capacitatea de formulare verbala si invers, etc.,
dar in timp ce la copilul normal dezvoltarea unor functii stimuleaza si structura evolutiei alteia, la
deficientul mintal avansul unei functii se poate realiza chiar in detrimentul celorlalte, afirma
Emil Verza in 1994.

Se poate vorbi de o heterocronie normala care nu afecteaza esential caracterul echilibrat al

structurii personalitatii normale spre deosebire de deficienta mintala generatoarea dizarmoniei
pe care Zazzo o numeste heterocronie oligofrenica prin analogie cu termenul de insertie
oligofrenica.

Specificitatea profilului psihologic dizarmonic al deficientului mintal se accentueaza pe

fondul acelui deficit de organizare intelectuala. Ritmurile dezvoltarii intelectuale si psihomotorii
la deficientul mintal sunt diferite, desi ele se inscriu intr-o scara genetica. Aceste ritmuri diferite
dau nastere unui stil comportamental care nu apartine nici unei varste.

Un fenomen asemanator este descris, de asemenea, pe larg si de alti autori: Luria(1960),

Lubovski (1979), E. Verza (1973) care se refera la o dereglare accentuata a raportului normal
dintre activitatea practica (manuala) si conduita verbala, respective reglajul verbal, acesta din
urma fiind incomparabil mai putin efficient, decat in cazul copilului normal si manifestandu-se
inegal in diferite momente, la unul si acelasi individ, in stransa dependenta de factorii ambientali,
dar si de starea psihica (afectiva) de moment a individului respective.

R. Zazzo, pe langa importanta acordata deficitului de organizare intelectuala in

caracterizarea debilitatilor mintale, se refera si la convergenta dintre acesta si alte doua
caracteristici fundamentale: vascozitatea genetica si inertia oligofrenica descrisa de A. Luria.
Din aceasta convergenta, interactiune a trasaturilor amintite, dar si a altora, rezulta acea trasatura
fundamentala si globala a deficientului mintal fragilitatea personalitatii care se manifesta
pregnant in procesul adaptarii sale, in conduita verbala, in comportamentul cotidian, si este pusa
in evidenta mai ales cand solicitarile depasesc posibilitatile de raspuns.

Din perspectiva heterocronica profilul psihologic dizarmonic al deficientului mintal apare

ca un fenomen foarte complex care se manifesta in diferite etape ale dezvoltarii psihice, ceea ce
evidentiaza varietatea extrema a debilitatilor mintale si necesita o organizare analitica dusa pana
la individualizare a procesului therapeutic-compensator.

La deficientul mintal coexista in permanenta doua moduri de gandire, trasaturi ce apartin

celor doua moduri de dezvoltare, rationamentul osciland in acelasi moment intre aceste diua
niveluri de dezvoltare. Exista concomitant elemente din doua etape succesive. Deficientul mintal
ezita intre cele doua sisteme de gandire coexistente si este supus recaderii la mecanismele
caracteristice nivelului anterior. El oscileaza intre doua nivele de dezvoltare si poate fi capabil de
operatii concrete intr-un domeniu, iar in altul ramane la stadiul intuitiv.

Din aceasta cauza fenomenul heterocroniei genereaza necesitatea cunoasterii fiecarui

individ handicapat in parte, a delimitarii la acesta a acestor laturi ale structurii personalitatii care
trebuie stimulate in primul rand pentru a putea fi utilizate in mod efficient ca punte de sprijin in
procesul instructiv-educativ-recuperator. De asemenea, este generata si necesitatea unei
preocupari permanente in scopul gasirii acelei modalitati eficiente care sa asigure echilibrul
treptat intre cei doi parametric fundamentali ai eficientei si anume: ritmul de lucru si calitatea
executiei.

De aceea nu trebuie sa i se ceara niciodata copilului deficient mintal in activitatea de

invatare sa realizeze simultan atat o viteza crescuta de lucru cat si o crestere a calitatii executiei,
este de parere Gheorghe Radu.

IV. JOCUL SI MOTIVATIA

Specificul motivatiei

R. Ziegler formuleaza o asa numita ipoteza motivationala prin care incearca sa

argumenteze diferentele existente intre motivatia copiilor debili mintal si a normalilor de aceeasi
varsta cronologica. Tinand seama ca la atingerea unei performante intr-un domaniu sau altul sunt
implicati factori cognitive, afectivi si motivationali, se pune intrebarea: de ce debilii mintal si
normalii, avand acelasi nivel mintal, nu ating acelasi nivel de performanta?

Raspunsul a fost ca: deficientii adopta ca rezultata al trairii unor esecuri repetate in
rezolvarea problemelor un anumit stil cognitive, directionat spre exterior, concentrandu-se asupra
indiciloe externi oferiti fie de stimuli problemei, fie de alte personae, crezand ca un astfel de stil
le poate asigura un ghid de actiuni.

Deficientii mintal procedeaza in acest fel deoarece propriile strategii, elaborate pentru
rezolvarea problemelor, se soldeaza de cele mai multe ori cu esecuri. Rezulta ca, in majoritatea
cazurilor, debilii mintal, prezinta, de fapt, o motivatie cu precadere interna, mai ales la varsta
scolara cand se structureaza interesul cognitive pentru anumite discipline de invatamant.

Una din principalele limite ale teoriei lui Ziegler este aceea ca nu ia in calcul contributia
afectivitatii, care alaturi de motivatie si factorii cognitive, concura la realizarea unei
performante.

Compararea unor loturi de copii normali si debili mintal cu aceeasi etate mintala, care obtin
performante diferite intr-un anumit domeniu, fara a tine seama ca retardatii mintal, prezinta, in
general, o imaturitate afectiva, poate distorsiona izolarea corespunzatoare a caracteristicilor
procesului motivational implicat in actiunea respectiva1.

Vascozitatea genetica si zona proximei dezvoltari

Reprezentand unul din principalele fenomene amintite ca trasaturi de specificitate a

deficientei mintale, vascozitatea genetica se refera la incapacitatea acestui deficient de a se
desprinde rapid si definitive asa cum se intampla la copilul normal de stadiile initiale ale
dezvoltarii rationamentului.

Termenul a fost introdus in limbajul de specialitate de B. Inhelder, care, pornind de la conceptia

lui J. Piaget asupra genezei inteligentei, a urmarit particularitatile procesului respective la debilul
mintal si a ajuns la concluzia ca, in timp ce la copilul normal, dezvoltarea se caracterizeaza prin
fluenta, dinamism si atingerea accelerata a maturitatii mintale, la debil aceasta dezvoltare este
anevoioasa, fluctuanta si neterminata.

B. Inhelder evidentiaza, prin prisma teoriei lui J. Piaget asemanarile si deosebirile de baza ce
exista intre debilul mintal si copilul normal, sub aspectul parcurgerii stadiilor dezvoltarii
inteligentei:

atat copilul normal, cat si cel debil mintal, parcurg in general, acelasi traseu al
dezvoltarii mintale, pornind de la stadiul inteligentei senzorio-motorii, ei se indreapta in ritmuri
diferite, insa, spre stadiile inteligentei operatorii.

intermediare; in cazurile mai usoare, el ajunge cel mult in pragul operatiilor

formale, in timp ce, in cazurile moderate, abia depaseste pragul inferior al operatiilor concrete,
mentinandu-se o perioada mai indelungata de timp in raport cu normalul, la nivelul unei
mentalitati egocentrice, al unei gandiri lipsite de atributele reversibilitatii.

procesul de conservare sau invarianta a notiunilor, care la copilul normal se

definitiveaza in jurul varstei de 10 11 ani, la debilul mintal prezinta accentuate intarzieri adesea
ramanand neterminat. Cele mai labile sunt notiunile bazate pe reprezentari spatiale lungimi,
suprafete, volume fapt cu implicatii majore in activitatea scolara cu copiii deficienti mintal1.

In genere in plan psihic are loc o dezvoltare lenta sau se produce stagnarea fara ca
individual sa poata atinge stadiile superioare. Ca atare dezvoltarea ramane neterminata, ducand la
dificultati in achitiile instrumentale ale limbajului si dificultati de adaptare.De aceea persistenta
elementelor anterioare cu cele care intervin intr-un stadiu superior, producand o coexistenta falsa
intre nou si vechi, exprimata prin conceptul de vascozitate genetica. Acest fenomen poate fi
constatat atat in activitatea scolara cu deficientul mintal, ca de altfel in intregul lor comportament

cotidian, dand impresia unei fugi de efort in fata solicitarilor intelectuale mai intense. Nu este
vorba de o eschivare constienta a copiilor respectivi de la sarcini dificile ci mai degraba o
reactie de aparare a acestora in fata solicitarilor mai intense. Este cunoscuta preferinta copiilor
debili mintal de a se afla in fata unor copii cu cativa ani mai mici decat ei, jocurile si
preocuparile acestora fiindu-le mai accesibile si solicitandu-i mai putin. De altfel intregul
comportament al debilului mintal se caracterizeaza prin infantilism, iar interesele sale sunt uneori
puerile, acestea reprezentand o evidenta manifestare a fenomenului de vascozitate genetica.

L.Not subliniaza si faptul ca investigatiile desfasurate de B. Inhelder au reusit sa

evidentieze faptul ca debilul mintal este totusi capabil sa procedeze logic si sa rationeze
independent. Acest fenomen a fost neglijat de multi autori. Constructia rationamentului
deficitului mintal se caracterizeaza prin aceasta intarziere genetica marcata prin incheierea in
stadiile vechi de gandire. Debilul este capabil sa rationeze independent, dar acest lucru are loc
mai tarziu decat la copilul normal, iar rationamentul operational nu poate sa se exercite decat
asupra elemenelor percepute in momentul dat sau asupra reprezentarii concrete formate anterior.
Inaccesibil debilului mintal ajuns in etapa finala adezvoltarii sale intelectuale ramane
rationamentul propozitional bazat pe operatii logice

formale, cu notiuni abstracte, aceasta reprezentand una din trasaturile diferentiatoare ale
adolescentului debil in raport cu normalul.

Vascozitatea genetica, asa cum a fost descrisa de Inhelder si colaboratorii sai, nu epuizeaza
insa ansamblul de particularitati ale dinamicii dezvoltarii deficientului mintal, ci acest fenomen
trebuie descries si interpretat in stransa legatura cu particularitatile proximei sale dezvoltari.

Analizand raportul invatare dezvoltare,Vagotski opereaza cu conceptual de zona a

proximei dezvoltari, prin intermediul caruia incearca sa stabileasca perspectivele dezvoltarii
subiectului in etapa urmatoare. Vagotski a demonstrate in studiile sale comparative, ca la
deficientul mintal zona proximei dezvoltari este limitata, cu atat mai restransa cu cat gravitatea
deficitului intellectual este mai mare. Ca expresie a acestui fapt, deficientul mintal face pasi
marunti, lenti si nesiguri in evolutia sa intelectuala, ceea ce determina o regandire a continutului
invatarii, a etapelor adoptate si individualizarea metodelor utilizate.

La ce se refera zona proximei dezvoltari? Diferenta dintre nivelul rezolvarii unei sarcini,
accesibila in conditiile dirijarii (sprijinirii) de catre adult si nivelul rezolvarii aceleiasi sarcini
prin activitate independenta, defineste in conceptia lui Vagotski, zona proximei dezvoltari a
copilului, sau, cu alte cuvinte, perspectivele dezvoltarii sale in etapa imediat urmatoare.
 Dezvolatrae handicapatului mintal se mentine mereu sub influenta puternica a etapelor
parcurse anterior, in timp ce dezvoltarea copilului normal este puternic orientata spre viitor. In
timp ce copilul normal se caracterizeaza prin temeinicia achizitiilor realizate in etapa data a
dezvoltarii, deficientul mintal se caracterizeaza prin fragilitatea achizitiilor realizate in etape deja
parcurse, prin alunecari inapoi spre reactii si comportamente proprii stadiilor anterioare si prin
caracterul limitat al perspectivelor dezvoltarii in etapa imediat urmatoare.

Comparand punctele de vedere exprimate de B. Inhelder si L.S Vagotski, cu privire la

dezvoltarea deficientului mintal, se constata ca ele sunt de fapt complementare. Impreuna ne
ajuta sa intelegem mai bine ca intarzierea in dezvoltarea intelectuala a deficientului mintal nu
reprezinta o simpla incetinire in raport cu ritmurile sustinute ale acestui proces la copilul
obisnuit.

Ceea ce B. Inhelder numeste vascozitate genetica s-ar putea numi la fel de bine zona
posibilului regres si invers, ceea ce Vagotski numeste character limitat al zonei proximei
dezvoltari este doar o manifestare a aceleiasi vascozitati genetice.

Fenomenul respective este, de fapt o manifestare a tulburarilor complexe a dinamicii

dezvoltarii intelectuale la deficientii mintal, caracterizata prin numeroase inegalitati si oscilatii, o
evolutie incetinita, inconsistenta si neterminata. Atat Inhelder cat si Vagotski s-au referit la acest
fenomen. Numai ca in timp ce Inhelder a abordat fenomenul privind in directia etapelor deja
parcurse in timpul dezvoltarii, Vagotski a facut acest lucru privind in directia opusa, adica spre
etapele viitoare ale dezvoltarii.

O imagine mai completa asupra dinamicii dezvoltarii la copiii handicapati mintal ne este
furnizata de ambele directii. Gheorghe Radu, in lucrarea Psihopedagogia dezvoltarii scolarilor
cu handicap realizeaza o reprezentare grafica a lipsei de dinamism a procesului de dezvoltare la
deficientul mintal, si totodata propune o serie de masuri ce vizeaza ameliorarea demersului
metodologic in activitatea scolara cu elevii deficienti mintal.

Fragilitatea constructiei personalitatii

 Fragilitatea constructiei personalitatii debilului mintal a fost analizata de F. Rau, care a
studiat relatia acesteia cu mediul social complex care-i depaseste posibilitatea de
adaptare.Rezultatele cercetarilor efectuate au dus la concluzia ca, personalitatea handicapatului
mintal se caracterizeaza printr-un comportament specific, explicabil prin existenta unor trasaturi
caracteristice, simultane, dintre care cele mai importante sunt fragilitatea si infantilismul.

Fragilitatea este in detaliu analizata de autori sub aspectul tipologiei sale, acestia deosebind
doua categorii de fragilitate:

a) disociata caracterizata prin duritate, impulsivitate greu de controlat, credulitate si

incredere;

b) mascata prezenta la debilul aflat intr-un mediu securizat, care reuseste sa disimuleze
fragilitatea, dar la care reintrarea in societate poate prodece ruperea echilibrului realizat.

Fragilitatea si labilitatea conduitei verbale

A fost descrisa de E. Verza, in functiile de criteriile de performanta si competenta ale

comunicarii (in acceptiunea lui Chomsky) la handicapatii mintal. Conduita verbala respectiva a
fost caracterizata de autor prin neputinta handicapatului de a exprima logico-gramatical,
continutul situatiilor semnificative de a se mentine la nivelul unui progres continuu si de a-si
adapta conduita verbala la schimbarile in diverse imprejurari.

Trasatura descrisa se manifesta pe fondul unei nedezvoltari a limbajului fata de normal,

specifica, in special, retardatilor mintal de varsta mica.

In afara acestor trasaturi de specificitate mai restranse la debilii mintal, pot fi enumerate in
acest sens mentinerea rigida a pozitiei initiale, slabul activism in fata sarcinii, infantilismul
afectivitatii, carente in perceperea insusirilor esentiale ale obiectelor si fenomenelor,
sablonismul, inertia si lipsa de originalitate in gandire s.a.m.d.

In concluzie, putem afirma ca, din analiza principalelor trasaturi de specificitate la

handicapatii mintal, rezulta ca la acestia se organizeaza structuri de personaliltate cu insusiri
diferite fata de normal. Acestea isi pun amprenta asupra sistemului personalitatii in ansamblu sau
creeaza, in final, acea imagine a personalitatii dizarmonice, plina de dezechilibre si contrarietati,
caracteristica acestei categorii de subiecti 1.