DEFICIENTA MINTALA

1. Definirea conceptului de deficienta mintala. Precizari

terminologice

Deficienta mintala, ca una din disfunctiile psihice majore este inca o notiune
nedefinita cu precizie, in masura in care implica aspecte medicale, psihologice, pedagogice,
sociologice, juridice. (TH. E. JORDAN).

Termenul de deficienta mintala este in general foarte vag si acopera o mare varietate
de tulburari atat in etiologie cat si in simptomatologie.

Notiunea de deficienta mintala cuprinde toate formele clinice stabilite de-a lungul
secolelor (ROGER PERRON) , ingloband forme si tipuri clinice variate, de diverse grade.

Termenul acopera terminologia veche de arieratie mintala incepand cu anul 1905, prin
lucrarile lui SANTE de SANCTIS si FERRARI MARIA MONTESSORI in Italia, W.
STERN , D. LIPMAN BOBERTAG, A. BUSEMANN in Germania, O.DECROLY in Belgia,
E.CLAPAREDE, ALICE DESCOUDRES, A. REY in Elvetia, ED.SEGUIN, A. BUNET, TH.
SIMON, G. HEUYER, R. ZAZZO in Franta, J.MC. KEEN CATTELL in SUA, PEVZNER si
A.R.LURIA in URSS.

Termenul a fost introdus ca notiune de gen de catre anglosaxoni si americani la

inceputul sec. al XX-lea iar in Europa a fost substituit de numerosi alti termeni: deficienta
intelectuala, slabiciune intelectuala (A. BUSEMANN - 1966 , si reluat de CLAUDE
KOHLER in 1973) sau de handicap intelectual (C. PAUNESCU 1976).

Complexitatea acestei disfunctii psihice este evidentiata si in pluralitatea notiunilor

utilizate cu aceeasi acceptie: arieratie mintala (SEGUIN), oligofrenie (BLUELER,
KRAEPELIN), retard mintal (A.R. LURIA, American Association for Mental Deficiency),
inapoiere, intarziere mintala (AL. STEF. GOANGA, AL. ROSCA, M. ROSCA), deficienta
intelectuala (BUSEMANN, KOHLER, PERRON), insuficienta mintala, sub normalitate
grava, etc.
 Deficienta mintala utilizata ca notiune de gen, cuprinde toate gradele prin care se
desemneaza severitatea sau gravitatea: deficienta mintala de granita, deficienta mintala
usoara, deficienta mintala medie (moderata), deficienta mintala severa, deficienta mintala
profunda, fiind o forma specifica de patologie in care dezechilibrul este permanent,
desemnand o modalitate specifica de organizare a personalitatii.

Aceasta disfunctie psihica, spre deosebire de altele, constituie o forma diferentiata de

organizare a personalitatii fapt ce explica paralelismul dintre varietatea formelor de organizare
mintala specifica deficientei mintale si tipurile de relatii ce se stabilesc la un moment dat intre
factorii de organizare si de perturbare ai sistemului psihic. Ceea ce este alterat la deficientul
mintal este tocmai componenta de ansamblu, integritatea biofiziologica si cea psihologica.

Studiile contemporane, critica tezele referitoare la deficienta mintala conceputa ca un

determinism biologic care condamna debilul mintal la irecuperabilitate , ca urmare a opririi
precoce a dezvoltarii, a ritmului incetinit de dezvoltare intelectuala, a unei structuri marcate
de vascozitate genetica, inertie oligofrenica.

Deficienta mintala este conceputa ca o deficienta globala ce vizeaza intreaga

personalitate: structura, organizare, dezvoltare intelectuala, afectiva, psihomotrica,
comportamental adaptativa, de natura ereditara sau castigata in urma unei leziuni organice
sau functionale ale sistemului central, care se manifesta din primii ani de viata, in grade
diferite de gravitate in raport cu nivelul mediu al populatiei, cu urmari directe in ceea ce
priveste adaptarea socioprofesionala, gradul de competenta si autonomie personala si sociala.

De-a lungul anilor, diversi termeni au fost aplicati persoanelor cu deficienta

intelectuala din primii ani de viata. In sec. XIX si la inceputul sec XX, cuvantul idiot a fost
folosit pentru oamenii cu deficienta intelectuala severa si imbecil pentru aceea cu deficienta
moderata. Cand aceste cuvinte au capatat un sens de stigmat, ele au fost inlocuite cu termeni
subnormalitate mintala si retardare mintala. In Marea Britanie termenul de handicap mintal a
fost utilizat din ce in ce mai mult in ultima vreme si a fost adoptat de catre Departamentul
Sanatatii.

O distinctie fundamentala trebuie facuta intre deficienta intelectuala ce incepe in prima

copilarie (retardarea mintala) si deficienta intelectuala ce se dezvolta mai tarziu in viata
(dementa). In 1845, referindu-se la aceasta diferentiere, ESQUIROL scria:
 Idiotia nu este o boala, ci o conditie in care facultatile intelectuale nu s-au
manifestat niciodata, ori n-au fost niciodata suficient dezvoltate, astfel incat sa-i permita
idiotului sa acumuleze aceeasi cantitate de cunostinte pe care persoanele de varsta lui si
aflate in circumstante similare cu ale lui sunt capabile sa le primeasca.

Cea mai frecventa manifestare a retardarii mintale este performanta in mod constant
scazuta la toate tipurile de activitate intelectuala incluzand invatarea, memoria de scurta
durata, folosirea conceptelor si rezolvarea problemelor.

Deficienta de baza in cazul intarzierii mintale, are loc in domeniul proceselor de

cunoastere, in primul rand al gandirii abstracte. Masura in care aceste deficiente influenteaza
negativ alte aspecte - afectivitatea, vointa, caracterul - depinde in mare masura de cunostintele
educative si de viata.

Mai frecvent se intalneste termenul de intarziere mintala (mental retardation) in

literatura engleza si americana si care pune accentul pe ritmul incetinit al dezvoltarii mintale.

Termenul de inapoiere mintala (arieration mentale in literatura de specialitate

franceza) subliniaza ca nivelul intelectual ramane in tot restul vietii sub nivelul normal.

Unii autori aplica termenul de deficienta mintala, numai in cazul cand activitatea
psihica prezinta devieri patologice fata de normal si cand in general exista leziuni cerebrale.
Termenul de intarziere mintala se atribuie cazurilor in care se constata numai diferente
cantitative fata de psihicul normal.

Un alt termen care apare mai ales in literatura medicala este acela de oligofrenie. La
cei mai multi autori el este sinonim cu cel de intarziere mintala.

Exista insa autori (M.S. PEVZNER si majoritatea defectologilor sovietici) care

confera notiunii de oligofrenie o semnificatie limitata. Oligofreni, sunt considerati numai acei
intarziati mintal la care au avut loc leziuni cerebrale in perioada dezvoltarii prenatale sau
curand dupa nastere, inainte ca anumite functii psihice sa se fi constituit.

De asemenea, termenul de amentie (introdus de A.F.TREDGOLD) subliniaza diferenta

dintre intarzierea mintala si dementa.
 In literatura psihopedagogica, intalnim numeroase si variate incercari de definire
succinta sau de descriere mai amanuntita a deficientei mintale, precum si a starii consecutive
de handicap - reflectare a deficientei in planul relatiilor sociale.

Inca din 1936, Al. Rosca, definea aceasta categorie de anormalitate ca pe o o stare de
potentialitate restransa sau o oprire a dezvoltarii cerebrale, in urma careia persoana atinsa
este incapabila la maturitate sa se adapteze la mediul sau, la cerintele comunitatii, in asa fel
incat sa-si poata mentine existenta fasa supraveghere si sprijin extern.

In 1941, E.A DOLL sublinia elementele importante, care, dupa parerea sa, trebuie sa
stea la baza definirii deficientei mintale, subnormalitatea mintala, datorata unei opriri a
dezvoltarii, de origine constitutionala, avand un caracter esentialmente incurabil si
caracterizandu-se intr-o stare de incompetenta sociala, ce se constata la maturitate.

Intr-o formulare sintetica, DOLL caracteriza incompetenta sociala a inapoiatilor

drept o consecinta a unei maturitati mintale incomplete, ce apare de la nastere sau la o
varsta relativ mica, drept urmare a unor insuficiente innascute sau a diferitelor influente care
opresc dezvolatrea progresiva normala.

R.A.HEBER considera ca intarzierea mintala se refera la o functionare intelectuala

generala submedie, care isi are originea in perioada de dezvoltare si este asociata cu un
comportament deviant.

J.M.KIDD considera ca intarzierea mintala se refera la o functionalitate intelectuala

semnificativ sub medie ce se manifesta in timpul perioadei de dezvoltare si se caracterizeaza
printr-un comportament adaptativ inadecvat.

I.TIZARD caracterizeaza deficienta mintala ca pe o stare de subnormalitate, prezenta

de la nastere sau dobandita timpuriu, avand ca trasatura caracteristica o limitare evidenta a
inteligentei.

Pentru J.I.SIF, inapoierea mintala reprezinta in sens genetic o stare patologica

datorata unei leziuni timpurii a cortexului avand ca rezultat principal dereglarea, cu caracter
stabil, a activitatii cognitive.
 M.O'CONNOR face distinctia intre starea de intarziere care defineste o ramanere in
urma usoara sau grava, din punctul de vedere al scolii si starea de subnormalitate, care
implica o deficienta mintala propriu-zisa considerata responsabila pentru incapacitatea de
adaptare sociala a copiilor in cauza.

Dupa S. IONESCU si V. RADU, deficienta mintala este tipul de deficienta

determinata de un complex de factori etiologici, cu actiune defavorabila asupra creierului in
perioada de maturizare a acestuia, avand doua consecinte principale:

1) oprirea sau incetinirea ritmului de evolutie a functiilor cognitive;

2) diminuarea competentei sociale.

P. CELEGA si H.C. PREHEN considera ca deficienta mintala se refera la o

subdezvoltare semnificativa a functiei intelectuale manifestata in timpul perioadei de
dezvoltare si existand simultan cu anumite deficiente in comportamentul adaptativ.

R. ZAZZO considera ca debilitatea mintala este o prima zona de insuficienta mintala,

insuficienta legata de exigentele societatii, exigente care sunt variabile de la o societate la
alta, de la o varsta la alta, insuficienta ai carei determinanti sunt biologici (normali sau
patologici) avand un efect ireversibil in starea actuala a cunostintelor noastre.

ZAZZO subliniaza si faptul ca orice definitie rezumativa deficientei mintale trebuie

completata printr-o descriere a elementelor de specificitate, pe care le putem intalni la nivelul
tuturor componentelor de baza (cognitiva, afectiva, volitiva) a structurii personalitatii
deficientului mintal.

C.PAUNESCU sustine ca deficienta mintala, constituie de fapt , o organizare

specifica a functiilor personalitatii, care imprima o tipologie specifica a organizarii
dezvoltarii si integrarii.

ION STRACHINARU considera ca deficienta mintala reprezinta o marcare

patologica a intelectului individului, cu deosebire a proceselor de abstractizare -
generalizare.

I.DRUTU defineste deficienta mintala ca pe o insuficienta globala si un

functionament intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifesta printr-o stagnare,
incetinire sau o lipsa de achizitie in dezvoltare determinate de factori etiologici, biologici sau
de medii, care actioneaza din momentul conceptiei pana la incheierea maturizarii si care au
consecinte nefavorabile asupra comportamentului adoptativ.

N. SILLAMY considera ca deficienta mintala numita debilitate mintala poate fi

definita ca o deviatie negativa de cel putin doua sigma in raport cu media, deci cu starea de
normalitate, ceea ce procentual insemneaza nu mai mult de 4,5% din totalul unei populatii
nepreselectate.

SORA LUNGU NICOLAE considera deficienta mintala ca fiind o stare de

subnormalitate globala (intelectuala, afectiva, adaptativa) ireversibila, avand la baza o
structura defectuoasa (leziuni ale crierului, disfunctii ale acestuia) determinata de factori
interni si externi si care se manifesta pe plan psihologic cu o anumita specificitate.

Deficienta mintala se refera la fenomenul lezarii organice sau al afectarii functionale a

sistemului nervos central, cu consecinte negative asupra procesului maturizarii mintale, al
dezvoltarii sub diferite aspecte la individul in cauza.

Deficienta mintala este un fenomen deosebit de eterogen in ceea ce priveste formele

sale de manifestare si etiologia formelor respective.

Anumiti autori: A.R.LURIA, M.S. PEVZNER, S.I. RUBIENSTEIN, considera ca

adevarata inapoiere sau deficienta mintala propriu-zisa are loc numai in cazurile in care baza
etiologica o constituie diferite leziuni ale sistemului nervos central.

Alti autori insa, considera ca starile determinate de leziuni cerebrale nu epuizeaza

fenomenul deficientelor mintale, ci reprezinta doar o subcategorie etiologica a acestora,
careia, de la caz la caz, ii atribuie diferite denumiri:

- de tip patologic (E.C. LEWIS, 1933);

- deficienta mintala endogena (A.A. STRAUSS si NC. LEHTINEN, 1947);

- amentia secundara (A.M. TREDGOLD, 1947);

- debilitatea patologica (M.CHIVA, 1973);

 - tip dizarmonic (C. VERMEYLEN, 1929 si R. MISES in 1975).

Dupa parerea acelorasi autori, in categoria mare a deficientelor mintale trebuie incluse,
insa, si toate acele situatii de insuficienta mintala stabila, ale caror cauze nu pot fi identificate
intr-o leziune cerebrala cu caracter pre-, peri- sau postnatal, dar care se manifesta totusi
printr-o scadere evidenta a capacitatii intelectuale si adaptative o intarziere marcanta in
dezvoltarea personalitatii.

Avand la baza o presupusa etiologie ereditara, aceste situatii formeaza subcategorie

deficientei mintale endogene, a tipului subcultural a amentiei primare, a debilitatii normale,
a tipului armonic, etc.

Trasatura comuna a tuturor intarziatilor mintal, consta in capacitatea de a dezfasura

activitatea, in special activitatile ce implica in mare masura operatiile de generalizare -
abstractizare, sau operatiile inductiv-deductive la nivelul utilizat de indivizii de aceeasi etate
si care au avut conditii similare de dezvoltare.

Incapacitatea amintita este rezultatul faptului ca functiile psihice, in primul rand cele
cognitive, se dezvolta intr-un ritm incetinit si raman la un nivel mai scazut decat la normali.

Deficienta reprezinta o afectiune stabila sau un complex de asemenea afectiuni, care se

manifesta in plan anatomic, fiziologic si functional, diminuand puternic capacitatea de
invatare si de adaptare a individului in cauza si punandu-l intr-o stare de inferioritate in raport
cu semenii sai.

Handicapul mintal reprezinta dezavantajul pe care deficienta mintala il creeaza in

planul relatiilor de adaptare si integrare ale individului respectiv cu mediul social caruia ii
apartine.

2. Gradele deficientei mintale - delimitarea deficientei mintale

prin descrierea principalelor caracteristici

 In contextul manifestarilor de intarziere ce se intalnesc la deficientii mintal, cea mai
evidenta si constanta, este intarzierea in dezvoltarea intelectuala, pe fondul careia se reliefeaza
accentuat dificultatile intampinate in procesul cognitiv datorita, mai ales, scaderii capacitatii
de abstractizare si generalizare, adica simptomului central al sindromului oligofrenic (dupa
M.S. PEVZNER, 1950), diminuarii rolului reglator al limbajului (A.R. LURIA, 1960).

Dupa elaborarea de catre A.BINET si TH. SIMON a cunoscutului test de inteligenta,

testul BINET SIMON, clasificarea deficientilor mintal dupa criteriul deficitului intelectual,
inclusiv dupa gradul intarzierii in dezvoltarea mintala, s-a facut mai ales prin procedee
psihometrice.

Conceptul de varsta (etate) mintala se refera doar la gradul de avans sau de intarziere
pe care il inregistreaza copilul in momentul dat al investigatiei psihometrice, comparativ cu
nivelul mediu al copiilor de aceeasi varsta cronologica. Pentru aprecierea capacitatii
intelectuale a copilului investigat, in psihometrie a fost introdus calculul coeficientului
intelectual pe baza stabilirii raportului intre varsta mintala si varsta cronologica.

Coeficientul intelectual reda indirect raportul dintre ritmul de dezvoltare al unui

individ si ritmul mediu de dezvoltare al propriei grupe de varsta.

Conform clasificarii clasice pe baza de coeficient intelectual, MARIANA ROSCA

sublinia ca idiotul nu depaseste coeficientul intelectual de 20 - 25, iar imbecilul pe cel de 50.

Debilitatea mintala ar cuprinde I.Q. intre 50 - 70 . Intre 70 si 85-90 se cuprind copiii

cu intelect de granita..

Deficienta mintala severa (denumita traditional imbecilitate) si deficienta profunda

(idiotie) sunt grade ale deficientei mintale, care se recunosc adesea, chiar din primii ani de
viata, atat datorita prezentei unor anomalii usor de observat in dezvoltarea anatomo-
fiziologica a organismului, cat si datorita unor intarzieri evidente de timpuriu in evolutia
psihica. Fata de acestia, copiii cu deficienta mintala usoara, (debili mintal) pot trece
neobservat pana la debutul scolar, mai ales atunci cand familiile lor le ofera conditii optime de
trai si de educatie in anii micii copilarii.

Insuficienta acestor copii, mai ales in planul dezvoltarii intelectuale, vor deveni
observabile mai tarziu, dupa debutul scolar, manifestandu-se frecvent printr-o capacitate
scazuta de abstractizare si generalizare, dar si prin alte insuficiente, care fac dificila activitatea
de invatare.

Scara clasica TERMAN - MERILL pentru aprecierea comparativa a rezultatelor

obtinute la teste de tip BINET - SIMON si pentru ierarhizarea subiectilor investigati pe
niveluri de inteligenta, este una din primele si cele mai raspandite scari in psihomaterie,
stabileste limitele respective astfel:

- idioti - I.Q.= 0 - 24

- imbecili - I.Q. = 25 - 49 deficienti mintal propriu-zisi

- debili - I.Q. = 50 - 69

- cazuri de limita - I.Q. = 70 - 79

- tardivi - I.Q. x 90

Varianta scarii TERMAN - MERILL , adaptata pentru conditiile tarii noastre din prima
jumatate a sec. al XX-lea, de catre Institutul de Psihotehnica din Cluj, sub conducerea lui Fl.
Stefanescu-Goanga, a fost publicata in anul 1930, de catre Al. Rosca si arata astfel:

- idioti - I.Q. = 0 - 22

- debili mintal - imbecili - I.Q. = 23 - 49

- moroni - I.Q. = 50 - 69

- marginiti - I.Q. = 70 - 79

- inapoiati mintal - prosti- I.Q. = 80 - 89

- normali - I.Q. = 90
 In aceasta prima scara de inteligenta adaptata la noi, termenul de debili mintal este
utilizat in sensul generic de deficienti mintal, iar cel de inapoiati mintal desemneaza cazurile
aflate la limita dintre debilitatea propriu-zisa si starea de normalitate, adica desemneaza
intelectul de granita sau cazurile liminare, printre care sunt delimitati marginitii si prostii.

MARINA ROSCA stabileste limitele dintre gradele respective cu o anumita

aproximatie. Ea situeaza limita dintre idiotie si imbecilitate la I.Q = 20-25, iar limita dintre
cazurile de granita si normalitate la I.Q.=85-90.

In viziunea lui J. de AJURIAGUERRA, idiotia ajunge pana la I.Q.= 20 - 25,

imbecilitatea pana la I.Q. = 40 - 45, iar debilitatea pana la aproximativ I.Q.= 75.

M.CHIVA propune fixarea limitelor debilitatii mintale intre I.Q.=45-75, in dorinta

evidenta de a se asigura de acea aproximatie propusa de R. ZAZZO, de cinci puncte in ambele
sensuri in raport cu limitele traditionale ale I.Q.=50-70.

Pe baza unor cercetari efectuate in Franta, Departamentul Populatiei si Asistentei

Sociale din aceasta tara stabileste printr-o circulara din 1963, la I.Q.=80 limita superioara a
subcategoriei de handicap mintal, care trebuie sa beneficieze de un invatamant diferentiat in
clase de perfectionare.

Totodata, s-a stabilit o impartire a gradelor deficientei mintale in patru trepte si

utilizarea unor denumiri presupuse a fi mai putin traumatizante.

- debili usor - 65 I.Q. 80; E.M. la incheierea dezvoltarii = 10-12

ani, educabili;

- debili moderati - 50 I.Q. 65; E.M. la incheierea dezvoltarii = 8-10

ani, semieducabili;

- debili profunzi - 30 I.Q. 50; E.M. la incheierea dezvoltarii = 5-8

ani; semieducabili.

- I.Q.=30; E.M. la incheierea dezvoltarii - sub 5 ani, needucabili sau putin

educabili.
 In urma unei cercetari efectuate de catre RADU GHEORGHE s-a ajuns la concluzia
ca, pentru etapa de dezvoltare a subsistemului educatiei speciale de la noi, s-ar putea dovedi
utila urmatoarea grupare a cazurilor de deficienta mintala in raport cu gravitatea:

- deficienta mintala profunda - notiune echivalenta termenului traditional de

idiot (I.Q. 29);

- deficienta mintala severa - echivalenta termenului traditional de imbecil

(30 I.Q. 49);

- deficienta mintala moderata (50 I.Q. 64)

debilitatea
mintala.

- deficienta mintala usoara (65 I.Q. 74)

Aceasta grupare si terminologie prezinta avantajul ca, pastrand limitele traditionale ale
treptelor inferioare ale deficientei mintale - dependente de evolutia cerintelor scolare minime
de-a lungul vremii - largeste sfera de cuprindere a subcategoriei denumita traditional
debilitate mintala si realizeaza o subimpartire suplimentara a acesteia, sugerand astfel,
necesitatea unor diferentieri in procesul de educatie si recuperare, chiar in interiorul
subcategoriei mentionate.

Desi sunt plasati impreuna in aceleasi clase ale invatamantului special ajutator, elevii
cu deficienta mintala usoara obtin, comparativ cu elevii avand deficienta mintala moderata,
rezultate mai bune, mai ales in ceea ce priveste insusirea unor instrumente de lucru si a unor
notiuni bazate pe un grad mai inalt de generalizare, cat si in ceea ce priveste pregatirea
practica manuala, de unde rezulta si un prognostic mai bun, atat in sens restrans, in ceea ce
priveste evolutia lor pe parcursul scolarizarii, cat si in sens mai larg al intregii evolutii
postscolare, adica al adaptarii la exigentele mediului social.
 Dupa cum subliniaza I. DRUTU pe plan mondial, in prezent este acceptata de
majoritatea cercetatorilor precum si a practicienilor, urmatoarea clasificare a deficientei
mintale.

- deficienta mintala profunda - I.Q. = 0 - 20 / 25

- deficienta mintala severa - I.Q. = 20 / 25 - 35

- deficienta mintala moderata - I.Q. = 35 - 50 / 55

- deficienta mintala usoara - I.Q. = 50 / 55 - 70 / 75

- intelectul de limita - I.Q. = 70 - 85

E. VERZA considera urmatoarea clasificare a deficientei mintale:

- intelectul de limita sau liminar - I.Q. = 85 - 90;

- debilitatea mintala (handicap de intelect usor / lejer) este cuprinsa intre I.Q. =
50 - 85;

- handicapul intelectual sever (imbecilitate) I.Q. = 20 - 50;

- handicapul intelectual profund (idiotie) I.Q. = sub 20.

Concluzia ce se face adesea, intre deficienta mintala usoara si intelectul de limita,

pornindu-se, mai ales, de la criterii lingvistice si nu de la cunoasterea exacta a realitatii la care
se refera cei doi termeni, genereaza pericolul abordarii nediferentiate, in activitatea de terapie
complexa si de recuperare, a unor copii intre care din punct de vedere al dezvoltarii si al
capacitatilor intelectuale reale, exista nu numai diferente cantitative, scoase in evidenta de
procedeele psihometrice, dar si diferente calitative, a caror punere in evidenta nu se poate face
decat printr-o activitate mai laborioasa de psihodiagnostic diferential, bazata pe investigatii
complexe indeosebi pe probe formative.

Chiar la nivelul debilitatii usoare, deficientul mintal nu este un simplu intarziat in

dezvoltare, nu este numai un ramas in urma, care ar putea, eventual, sa recupereze integral
distanta ce il separa de parametrii normali ai dezvoltarii.
 In acest sens, C. VERMEYLEN sublinia ca debilul mintal este nu numai inferior
indivizilor de varsta sa, ci se deosebeste si din punct de vedere intelectual fata de copiii cu a
caror varsta mintala este comparat: Copiii normali sunt forte vii pe cale de progres si de
organizare; debilul nu numai ca inainteaza mai incet, dar inainteaza schiopatand.

Prin urmare, in timp ce debilitatea usoara face parte din categoria deficientei mintale
propriu-zise, cazurile liminare par a fi mai apropiate starii de normalitate atat prin
caracteristicile lor cat si prin modul in care trebuie abordate. Totusi problemele recuperarii
copiilor cu intelect de limita nu sunt mai putin importante pentru societate, in raport cu
problemele recuperarii copiilor cu debilitate mintala propriu-zisa, deoarece fiecare caz de
intarziere, chiar si neinsemnata initial, lasat in afara unor masuri adecvate de stimulare a
dezvoltarii si de recuperare, poate duce la accentuarea treptata, sfarsind, asa cum arata
SEGUIN (1846), prin a stabili intre copilul intarziat si cel normal o diferenta enorma, o
distanta de nestrabatut.

Una dintre cele mai cunoscute descrieri, reluata in diverse variante in numeroase
lucrari de specialitate, este cea care incearca sa prezinte o imagine globala asupra debilitatii
mintale , prin referire la trei laturi fundamentale ale structurii personalitatii: latura perceptiva,
conceptuala si comportamentala. Fenomenul pe care ni-l prezinta aceasta descriere, cunoscut
in literatura sub numele de sindromul lui STRAUSS este caracteristic numai pentru cazurile
de debilitate mintala exogena. Principalele sale trasaturi sunt urmatoarele:

- o tendinta generala spre perseverare;

- dificultati in perceperea figura-fond;

- fixarea pe elemente neesentiale, uneori absurde, intr-o activitate de

comportare;

- o accentuata incapacitate de autocontrol;

- instabilitatea comportamentelor, pe fondul unei labilitati a dispozitiei,

conduite anxioase si agresive.

Ulterior, E.A. DOLL completeaza acest tablou evidentiind si alte insuficiente

ale debilului mintal.
 - in domeniul perceptiei vizuale si auditive;

- in domeniul simtului ritmului, al lateralizarii si al limbajului;

- in domeniul invatarii si adaptarii la situatii noi;

- o subnormalitate a competentei sociale, ca o consecinta a tuturor

insuficientelor enumerate.

In lucrarea sa din 1967, MARIANA ROSCA vorbeste pe larg despre conceptul de

intarziere mintala, facand totodata si o caracterizare mai detaliata a gradelor de deficienta
mintala, si anume: debilitate mintala, idiotie, imbecilitate. Imbecilii, dar mai ales idiotii,
prezinta o insuficienta mintala atat de pronuntata, incat anormalitatea lor este evidenta la cel
mai elementar nivel de activitate. In schimb, debilitatea mintala poate trece neobservata in
conditii care nu fac apel la gandirea abstracta, la creativitatea si flexibilitatea gandirii sau la
alte aspecte ale proceselor cognitive.

Datorita acestui fapt , diagnosticul idiotiei si al imbecilitatii se poate realiza, fara mari
dificultati, din primii ani de viata.

In cazul debililor, deficienta mintala devine evidenta uneori numai in procesul

scolaritatii.

Diagnosticul este deosebit de dificil in cazul in care conditiile familiale au fost

neprielnice. Intr-o astfel de imprejurare este greu de stabilit daca randamentul scazut rezulta
din deficienta intelectuala sau se explica prin insuficienta stimulare din partea parintilor.

Pregatirea pentru o activitate scolara a copilului nu depinde numai de potentialitatile

sale intelectuale. Povestile spuse unui copil, aratarea si explicarea imaginilor, raspunsurile la
intrebari, ii dezvolta bagajul de reprezentari si notiuni, ii imbogatesc vocabularul, ii
antreneaza atentia, conditii care-l fac mai apt pentru activitatea scolara. In absenta acestei
pregatiri in cadrul familiei, un copil care se gaseste la limita inferioara a normalitatii, sub
aspectul potentialitatilor intelectuale, nu-si insuseste cunostintele in acelasi ritm cu copiii de
aceeasi varsta. Ramanerea in urma sub aspectul intelegerii si asimilarii notiunilor devine
treptat tot mai accentuata. Ca efect al insuccesului scolar, al imposibilitatii de afirmare, de
fixare a unor aspiratii intarite, prin insasi realizarea lor, apar tulburari in sfera afectiva care
blocheaza dezvoltarea intelectuala si provoaca pseudodebilitatea mintala, greu de deosebit de
o debilitate mintala autentica.

O alta trasatura ce se aminteste atunci cand se defineste intarzierea mintala este

caracterul sau stabil. Stabilitatea trebuie inteleasa in sensul ca un copil idiot sau imbecil nu
devine in conditiile actuale ale posibilitatilor de tratament medicamentos sau dietetic un
adult cu intelect normal.

Relativitatea stabilitatii intarzierii mintale consta in faptul ca posibilitatea unui individ

de a face fata cerintelor mediului se amelioreaza uneori in mod substantial atunci cand i se
ofera conditii educative si de viata adecvate. Aceasta ameliorare se realizeaza in primul rand,
pe seama medicamentelor compensatorii. Astfel, un debil mintal supus unei influente
educative intense si adecvate poate deveni productiv prin harnicia si perseverenta sa iar uneori
prin insasi tendinta spre stereotipie ce-l caracterizeaza. In acelasi timp, succesul trait in
activitate are un efect stimulator, ceea ce duce la dezvoltarea maxima a potentialitatilor native.

Complexitatea fenomenului intarzierii mintale apare nu numai sub aspectul variatiilor

interindividuale extrem de pronuntate, ci si sub acela al dezvoltarii inegale a diferitelor
procese psihice, fenomen denumit de catre R. ZAZZO heterocronie.

Aceasta dizarmonie, mai ales la debilii mintal si la unii imbecili, rezulta din faptul ca
intarzierea in dezvoltare nu este la fel de pronuntata sub toate aspectele psihice.

Dupa o pregatire scolara si profesionala adecvata, debilii mintal, in majoritatea

cazurilor, reusesc sa-si castige prin munca lor o independenta materiala.

Pentru ca scoala speciala sa-si realizeze scopul, trebuie in asa fel organizata incat sa nu
constituie o simpla copie redusa a scolii de cultura generala.

In primul rand, dizarmonia in dezvoltarea psihica, implica o individualizare mult mai

pronuntata a procesului instructiv-educativ decat in scoala de cultura generala.

Profesorul trebuie sa analizeze in fiecare caz natura dificultatii intampinate in insusirea

anumitor cunostinte. In afara metodelor si procedeelor generale, el va folosi si procedee
particulare, mai eficiente la un copil sau la altul. Imbinarea corecta a muncii frontale cu cea
individuala este o cerinta de baza in scoala ajutatoare.
 Includerea intensiva a activitatii si evitarea verbalismului exagerat este o alta cerinta in
instruirea si educarea copiilor intarziati mintal.

Cea mai puternica influenta pozitiva asupra procesului instructiv-educativ o are munca
desfasurata de elevi in vederea pregatirii lor profesionale. Copiii debili mintal au nevoie de
munca organizata, pentru dezvoltarea personalitatii lor, pentru lichidarea tulburarilor afective
si de caracter, pentru dezvoltarea intelectuala. Si in acest caz trebuie sa se tina seama de
dizarmonia existenta intre etatea lor reala si nivelul mintal. Insusirea cunostintelor scolare nu
ofera suficiente linii de perspectiva debilului mintal. Prin varsta sa el incepe sa aiba interese si
preocupari care depasesc nivelul elementar al programului de invatamant.

In activitatea de munca, debilul mintal, se simte mai valoros din punct de vedere
social, manifesta adeseori o pasiune care in procesul instructiv-educativ este rar intalnita.

Idiotia - constituie starea cea mai grava a deficientei mintale. Malformatiile frecvente
ale corpului, ale craniului, lipsa de expresivitate a fetei sau, din contra, fixitatea expresiei,
gura intredeschisa, toate indica, de la prima privire existenta anormalitatii.

Deficientele motricitatii sunt frecvente si profunde. La idioti se intalnesc numeroase

cazuri de paralizii, coreo-atetoze. Unii dintre ei nu invata sa mearga decat tarziu, iar altii nu
reusesc niciodata. Miscarile idiotilor sunt lipsite de precizie si au o coordonare redusa.
Intarzierea mintala grava este frecvent insotita de deficiente ale senzatiilor. In afara de
cazurile de orbire sau de surditate, se constata o slaba dezvoltare a mirosului si a gustului.

Datorita acestui fapt, precum si lacomiei accentuate, unii idioti mananca tot ce le este
la indemana.

Pragul sensibilitatii algezice fiind scazut, idiotii se lovesc, se zgarie fara sa manifeste
vreun semn de durere. Atentia apare numai in forma sa involuntara, dar si atunci se mentine
un interval scurt de timp.

Posibilitatile de comunicare sunt reduse la minimum, sunetele nearticulate indicand

starea afectiva a idiotului sau trebuintele fundamentale.
 In cel mai bun caz, unii idioti ajung sa foloseasca cateva cuvinte izolate, articulate
extrem de defectuos sau reactioneaza la cateva comenzi simple, care au fost mult exersate.

Gandirea este extrem de elementara si consta in capacitatea de a stabili relatii limitate

intre trebuintele de baza si obiectele uzuale care le pot satisface.

Emotiile idiotului se reduc la manifestari elementare de bucurie in prezenta

persoanelor care-l ingrijesc, la manifestari de nemultumire si agresivitate atunci cand
conditiile de viata se modifica in mod evident sau atunci cand se exercita o constrangere
asupra lui. Unii idioti sunt predominant placizi, iar altii agitati.

Datorita deficientelor descrise, idiotii sunt infirmi ce necesita tutelare si asistenta, pe

tot parcursul vietii, in familie sau in camin-spital.

Durata vietii lor nu depaseste in general 20-30 de ani, din cauza numeroaselor
anomalii somatice si fiziologice, precum si a imbolnavirilor ce survin ca efect al incapacitatii
de a-si purta de grija.

Sarcinile educative constau in formarea unor deprinderi elementare de autoservire. Ca

efect al unei exersari de lunga durata, idiotul executa unele miscari necesare imbracarii,
mananca singur cu lingura. Pastrandu-se o regularitate stricta a orarului de hranire, se poate
obtine un control al defecatiei si al urinarii. La limita inferioara a idiotiei se intalnesc indivizi
cu o incapacitate totala de formare a reflexelor conditionate. Acesti idioti au o existenta pur
vegetativa. Ei nu invata sa mearga, sa manipuleze obiectele, sa semnalizeze vreo trebuinta.

Imbecilitatea - reprezinta gradul intermediar de intarziere mintala. Anomaliile

anatomo-fiziologice amintite la idioti se gasesc si la imbecili, dar cu o frecventa si o gravitate
mai redusa.

Imbecilii incep sa mearga pe la 3-4 ani si sa vorbeasca pe la 5-6 ani. Atentia, memoria
si gandirea sunt dezvoltate la limita necesara unei scolarizari minime, in cadrul caminelor-
scoala.

Imbecilii isi insusesc, in general adunarea si scaderea cu numere mici, invata sa

citeasca si sa scrie cuvinte scurte.
 Uneori se intalnesc imbecili cu o memorie mecanica extrem de dezvoltata.
Cunostintele concrete achizitionate au insa un caracter fragmentar, sunt lipsite de precizie si
se uita usor daca nu sunt repetate. Caracterul rigid al cunostinelor face ca ele sa fie putin
utilizate in conditii noi.

Vocabularul imbecililor este limitat iar vorbirea se desfasoara in fraze cu o structura

agramaticala defectuoasa.

Procesele de cunoastere, precum si motricitatea fiind mai dezvoltate decat la idioti,

permit pregatirea profesionala a imbecililor. Incadrati intr-o munca cu caracter de rutina,
imbecilii pot contribui la obtinerea mijloacelor de subzistenta, uneori intr-o mare masura. Din
cauza ca nu sunt capabili sa gaseasca solutii in situatii neprevazute, ca nu au o gandire
creatoare si critica, imbecilii nu pot trai fara o asistenta din partea familiei sau a statului -
acordata in caminele - atelier.

Conduita imbecilului este dominata de o emotivitate insuficient controlata si labila. La

imbecili, chiar la varsta adulta se constata accese de plans, de manie nemotivata, negativism,
manifestari puierile de vanitate, etc.

Debilitatea mintala - este gradul cel mai usor al intarzierii mintale. Deficitul
intelectual este insa suficient de pronuntat pentru a necesita in marea majoritate a cazurilor,
instruirea si pregatirea profesionala in institutii speciale.

Absenta unor anomalii fizice evidente face ca multi debili mintal sa nu se deosebeasca
de normali. Debilul mintal poate trece neobservat in perioada prescolara, mai ales daca
familia se ocupa intens de educatia lui, daca nu prezinta tulburari de conduita, datorita
faptului ca memoria il ajuta sa achizitioneze o serie de cunostinte elementare si cu caracter
concret.

Deficitul intelectual se manifesta insa in capacitatea redusa de a coordona datele intr-

un sistem, de a generaliza si a abstractiza. Debilii mintal care au primit o pregatire
profesionala adecvata mai ales daca nu prezinta tulburari ale personalitatii, sunt capabili sa-si
castige in mod independent mijloacele de subzistenta.
 Din cauza criticismului redus al gandirii, a caracterului adeseori pueril al afectivitatii,
unii debili mintal au nevoie de indrumarea adultilor si dupa ce au ajuns la o independenta
economica.

Trasarea liniei de demarcatie intre diferitele grade de intarziere mintala si in special

debilitatea mintala si intelectul normal este dificila dar deosebit de importanta, pentru plasarea
copiilor in institutiile adecvate. S-au propus, in scopul realizarii clasificarii dupa gradul
deficientei, criterii variate.

Pentru unii autori (ESQUIROL) nivelul de dezvoltare al limbajului, ar putea servi

drept criteriu. Astfel, idiot este acel individ care nu ajunge sa comunice prin cuvinte cu
semenii sai, daca aceasta incapacitate nu este determinata de deficiente specifice ale
limbajului (surditate, afazie).

Imbecilul nu comunica in scris cu semenii sai fara ca aceasta incapacitate sa fie

determinata de o deficienta specifica (a vazului, a motricitatii).

CONSTANTIN RUSU in Dictionar selectiv de Psihopedagogie speciala si

Defectologie medico-sociala, prezinta gradele de deficienta mintala si o succinta prezentare a
acestora.

Astfel, deficienta mintala grava cunoscuta si sub numele de imbecilitate califica o

dezvoltare intelectuala cu un nivel al deviatiei de la normalitate exprimat prin valori ale
inteligentei intre 20-35 (Scara Standford - Binet) si 25-29 (Scara Wexler).

Acesti subiecti necesita o supraveghere continua si stricta, dar sub aceasta rezerva, ei
sunt capabili de oarecare autonomie, putand indeplini sarcini simple de autogospodarire, din
acest motiv fiind denumiti retardati independenti.

Deficienta mintala lejera (usoara) se mai numeste si debilitate mintala. Indica o

dezvoltare intelectuala care nu depaseste nivelul corespunzator varstei de 10 ani, avand un
coeficient de inteligenta de 56-66 (Scara Standford - Binet) si 55-69 (Scara Wexler).

Aceasta categorie cuprinde indivizi care pot, in general sa asimileze educatia scolara
de baza. Adultii pot duce o viata independenta in societate.
 Deficienta mintala moderata (medie) - se caracterizeaza printr-o dezvoltare
intelectuala cu un nivel de arierare fata de normalitate tradus printr-un coeficient de
inteligenta intre 36-51 (Scara Standford-Binet) si 40-54 (Scara Wexler).

Multi dintre indivizii din aceasta categorie sunt capabili sa-si insuseasca si sa practice
anumite meserii, pot dobandi o oarecare autonomie, pot comunica eficient cu ceilalti, pot
asimila unele reguli sociale si tehnici simple, dar nivelul lor scolar si profesional este scazut.

Deficienta mintala profunda (idiotie) - desemneaza gradul de retardare al dezvoltarii

intelectuale, tradus printr-un coeficient al inteligentei de 19 sau sub aceasta valoare (Scara
Standford-Bine) sau de 24 si sub acest nivel (Scara Wexler).

Prezentand adesea si alte handicapuri, aceasta categorie de indivizi necesita o ingrijire

si o supraveghere continua.

Desi multi dintre ei sunt capabili sa execute actiuni elementare ale vietii cotidiene, ei
trebuie sa beneficieze toata viata de masuri de protectie si tutela.

O alta clasificare si descriere a deficientei mintale este prezentata in Tratat de

psihiatrie - Oxford (1994).

Conform acestui tratat retardarea mintala poate fi: usoara, moderata, severa, profunda
(dupa 9,pag.468)

Astfel, retardarea mintala usoara, se intalneste la persoanele cu un coeficient de

inteligenta cuprins intre 50 si 70. Persoanele cu retardare usoara reprezinta aproape 4/5 dintre
retardatii mintal. De obicei, infatisarea lor nu prezinta nimic deosebit si orice deficite
senzoriale sau motorii sunt abia sesizabile.

Cei mai multi oameni din acest grup, dezvolta mai mult sau mai putin capacitati
normale de limbaj si comportament social in timpul anilor prescolari si retardarea lor mintala
poate sa nu fie niciodata identificata.
 In viata de adult, cei mai multi dintre ei pot trai independent, in mediu obisnuit desi
pot necesita ajutor pentru locuinta si serviciu, sau pentru conditii de stres neobisnuit.

Retardarea moderata (I.Q. = 35-49)

Persoanele din acest grup reprezinta aproximativ 12% dintre retardatii mintal Cei mai
multi dintre ei pot vorbi sau cel putin invata sa comunice, si majoritatea pot invata sa se
ingrijeasca de ei insisi, dar sub oarecare supraveghere.

Ca adulti, pot de obicei sa incerce o munca simpla de rutina si sa se descurce.

Retardarea severa (I.Q. = 20-34)

Persoanele cu retardare severa reprezinta aproximativ 7% dintre retardatii mintal. In

anii prescolari dezvoltarea lor este de obicei foarte incetinita. Pana la urma, multi dintre ei pot
sa fie instruiti sa se ingrijeasca pe ei insisi sub supraveghere atenta si sa comunice intr-un fel
simplu.

Ca adulti, ei pot sa incerce munci simple si sa se angajeze in activitati sociale limitate.

Printre retardatii sever, un mic numar de idioti savanti au capacitati cognitive strict
limitate la un anumit domeniu si care sunt in mod normal asociate cu inteligenta superioara
(HERMELIN si O' CONNOR, 1983).

Retardarea profunda (I.Q. sub 20)

Persoanele din acest grup reprezinta 1% din retardatii mintal. Unii dintre ei invata sa
se ingrijeasca ei insisi complet, iar altii reusesc sa aiba un oarecare limbaj simplu si elemente
de comportament social.

In Dictionar Defectologic este prezentata urmatoarea descriere:

Idotia - reprezinta o stare accentuata de nedezvoltare mintala si a intregii personalitati,

de dereglare a dezvoltarii psihice si fizice, insotita de tulburari endocrine, de malformatii in
structura scheletului si a craniului.

Motricitatea idiotilor este deficitara, indeosebi sub aspectul capacitatii de coordonare a

miscarilor, multi prezentand tulburari ale mersului si stereotipii motrice. In ceea ce priveste
dezvoltarea vorbirii, de obicei acesti handicapati grav nu depasesc stadiul insusirii unor
cuvinte izolate, pe care de cele mai multe ori, le pronunta deformat. Nu inteleg ambianta in
care se gasesc si nu reactioneaza adecvat conditiilor concrete care-i inconjura. Nu reusesc sa-
si formeze nici deprinderile elementare de autoservire. Manifesta accentuate tulburari in
comportament, pe fondul unei stari generale de apatie sau, dimpotriva, a unei permanente
agitatii.

Necesita o supraveghere si o ingrijire neintrerupta, fiind dirijati, de obicei, spre

institutii de asistenta sau ramanand in ingrijirea permanenta a familiei.

Imbecilitatea - reprezinta, de asemenea, o stare de degradare a dezvoltarii fizice si

psihice, mai putin accentuata decat in cazurile de idiotie, totusi suficient de evidenta. Imbecilii
isi insusesc unele elemente ale vorbirii, dar bagajul lor de cuvinte este limitat, iar pronuntia
alterata. Deosebit de evidente sunt insuficientele motricitatii fine, ceea ce influenteaza
puternic asupra capacitatii lor de insusire a scrierii. Manifesta o accentuata nedezvoltare a
capacitatilor cognitive, indeosebi a proceselor analitico-sintetice, ceea ce determina dificultati
importante in activitatea de formare chiar si a celor mai elementare deprinderi de citit si
socotit.

Comportamentul lor este pueril inadaptat chiar si cerintelor simple ale activitatii
scolare.

In conditiile unei asistente si educatii speciale permanente, ei reusesc totusi sa-si

formeze deprinderi elementare de autoservire, de comportament si de munca simpla.

Niciodata nu reusesc insa sa atinga un suficient grad de orientare si de adaptare la

cerintele mediului inconjurator, ramanand astfel intr-o permanenta stare de dependenta. De
obicei, sunt orientati spre institutii de asistenta sociala si de educatie elementara, unde li se
formeaza deprinderi simple de munca in conditii protejate.

Debilitatea mintala - reprezinta, la randul sau, o stare de insuficienta dezvoltare

mintala si fizica, mai putin accentuata insa decat in cazurile de imbecilitate. Debilii mintal isi
insusesc vorbirea iar tulburarile lor motrice pot fi corectate intr-o asemenea masura care sa le
permita pregatirea pentru o activitate practica simpla.
 Cu toata diminuarea capacitatilor intelectuale , debilii mintal sunt capabili sa-si
insuseasca deprinderile elementare de citit si socotit, sa faca fata cerintelor ce rezulta din
programele de invatamant ale scolii speciale.

Comportamentul lor poate fi mai usor educat, ei reusind sa se orienteze, multumitor, in

situatii simple, sa se supuna regulilor de conduita in scoala speciala, sa execute diferite sarcini
elementare in activitatea instructiv-educativa. Pot fi pregatiti pentru anumite munci simple,
cei mai multi dintre ei reusind, ulterior, sa se integreze cu rezultate acceptabile, in colectivitati
obisnuite.

In literatura de specialitate, acest mod de a descrie caracteristicile deficientei mintale,

pe niveluri de gravitate, mai este numit si Sindromul oligofrenic sau Sindromul LURIA -
PEVZNER.

Este evident de asemenea descrieri ale unor caracteristici de baza ale gradelor
deficientei mintale, ale dezvoltarii vorbirii si motricitatii, ale capacitatii de autoservire si ale
comportamentului, iar, in ultima instanta, sub aspectul perspectivelor de instruire si de
integrare sociala, reprezinta pentru activitatea practica de educatie si de recuperare, o baza
mai temeinica decat simpla raportare la un coeficient intelectual stabilit psihometric. Dar
tocmai necesitatile multiple ale activitatii practice demonstreaza ca nici aceasta modalitate de
a defini deficienta mintala prin descrierea profunzimii deficitului intelectual si a altor
caracteristici negative nu rezolva pana la capat problema abordarii calitative a acestui
fenomen.

De fapt o abordare calitativa trebuie sa se bazeze pe analiza tabloului complex, pe

care-l ofera dezvoltarea copilului cu deficiente in momentul desfasurarii investigatiilor
diagnostice, tablou in care parametrii calitativi nu pot fi rupti de indicii cantitativi.

R.ZAZZO subliniaza, in acest sens, ca de fapt nu este cazul sa se aleaga intre o

definitie cantitativa si o definitie calitativa a debilitatii mintale, daca se intelege bine care
este modul de folosire a cifrelor in psihologie. Rolul lor este intotdeauna de a exprima
gradele si nuantele unei calitati. Ele nu suprima calitatea, ci o simbolizeaza.

In acelasi timp, trebuie subliniat ca orice descriere sau caracterizare de ansamblu a

deficientei mintale (dupa modelul Sindromul lui Strauss) sau descrierea particularitatilor pe
niveluri de gravitate (dupa modelul Sindromul LURIA-PEVZNER) se refera la cele mai
frecvente trasaturi ale grupului in ansamblu.

In consecinta, se insista asupra necesitatii unui studiu corelat al indicilor cantitativi si

calitativi, ce caracterizeaza fenomenul deficientei mintale, in ansamblul sau, se subliniaza de
asemenea, varietatea situatiilor in care acest fenomen isi gaseste concretizarea in structura
personalitatii fiecarui individ cu deficienta mintala.

Specificitatea deficientei mintale - definire si caracterizare

Termenul de specificitate a fost introdus in vocabularul psihopedagogic de catre

RENE ZAZZO (1960) prin lucrarile sale referitoare la caracteristicile deficientilor mintal,
indeosebi la heterocronia dezvoltarii acestora. El afirma ca printre notiunile cheie dupa care
trebuie sa se defineasca sau sa se redefineasca fenomenul deficientelor mintale sunt:
coeficientul intelectual, heterocronia si specificitatea, factorii si criteriile debilitatii.

In literatura psihopedagogica a ultimelor decenii au fost exprimate pareri diferite cu

privire la ce anume ar putea reprezenta specificitatea deficientei mintale, punctele de vedere
osciland intre afirmatia ca deficienta respectiva s-ar caracteriza printr-un alt mod de
organizare mintala si afirmatia ca deficienta mintala nu este altceva decat una din formele
variabilitatii sub care se manifesta normalitatea. In aceste conditii, conceptul de specificitate a
ramas si astazi insuficient conturat, iar unii specialisti evita sa foloseasca termenul respectiv,
poate si datorita indoielilor exprimate chiar de R..ZAZZO. El afirma ca, ajungand la moda,
termenul de specificitate tinde sa devina un cliseu, iar imaginea debilului devine fixista. In
fond, nu exista un caracter specific general al debilitatii mintale. Trasaturile specifice
variaza de la un grad de debilitate la altul pe intreg contiuumul starilor de inapoiere. Si
pentru un acelasi I.Q., trasaturile specifice se modifica de la o varsta la alta si pot chiar sa si
dispara.

Problematica trasaturilor aparte, manifestate de copiii cu deficienta mintala - si care ar

putea fi considerate elemente de specificitate, atunci cand ele fac diferenta intre deficienta
respectiva si starea de normalitate - a fost abordata sub diferite aspecte, in numeroase lucrari,
chiar daca termenul respectiv nu a fost folosit ca atare.

Astfel, in teoria cu privire la dinamica afectiva, KURT LEWIN (1967) evidentiaza

primitivitatea si infantilismul, ca trasaturi ale afectivitatii la deficientii mintal, trasaturi pe care
le punea in legatura cu mobilitatea redusa si concretismul gandirii, precum si cu lipsa de
imaginatie si absenta fanteziei.

Dupa A. BUSEMANN (1969), proprie deficientilor mintal ar fi marea risipa de

energie, in activitati neduse la bun sfarsit si lipsa de eficienta finala.

V.I.LUBOVSKI (1978), dar si alti cercetatori, au evidentiat reactiile si

comportamentele accentuat stereotipe ale deficientilor mintal, mai ales in planul activitatilor
verbale, dar si al celor practice indeosebi atunci cand se cere verbalizarea lor. Si aceasta
particularitate se manifesta insa diferit, de la caz la caz, in raport cu etiologia endogena sau
exogena a deficientei sau in raport cu tipurile de activitate nervoasa superioara, care, dupa
cum se stie, la deficientii mintal, sunt ele insele adesea afectate, modificate patologic.

In diferite lucrari romanesti, termenul de specificitate apare explicit, de exemplu, la

SERBAN IONESCU, mai ales in legatura cu problematica criteriilor pe baza carora trebuie
abordata aceasta notiune (1974), precum si in legatura cu problematica adaptarii
socioprofesionale a deficientilor mintal (1975). SORA LUNGU - NICOLAE (1980) face apel
la termenul de specificitate in demersul sau de definire a deficientei mintale propriu-zise, ca
fenomen biologic, functional si social, si de delimitare a acestei deficiente in raport cu
fenomenul pseudodeficientei mintale.

Termenul de specificitate a deficientei mintale apare si in alte lucrari

(GHE. RADU, 1979,1981,1993,1999) sau ale lui I. DRUTU (1995) in legatura cu

analiza dificultatilor aparte pe care le intampina elevii handicapati mintal la diferite discipline
scolare (limba romana, matematica, geografie, indeletniciri si lucrari practice), dar si in
legatura cu frecventa si modul concret de manifestare a unor tulburari instrumentale de
comportament si de comunicare verbala sau prin alte mijloace simbolice.

In alte lucrari romanesti, termenul de specificitate nu este intotdeauna folosit in mod

expres, dar ideea in sine este prezenta. Astfel, C-TIN PUFAN (1969) se refera, de exemplu la
imobilitatea structurilor verbale insusite contextual ca unul din fenomenele aparte ce pot fi
observate la deficientii mintal si care se concretizeaza intr-o incoerenta a exprimarii verbale in
intelegerea sau interpretarea eronata a expresiilor figurate, in neintelegerea substratului
contextual, etc.

La randul sau, EMIL VERZA a demonstrat fragilitatea si labilitatea conduitelor

verbale a deficientilor mintal, precum si fragilitatea, caracterul imatur si dizarmonia
structurilor de personalitate.

MARIANA ROSCA (1965), in lucrarea Specificul diferentelor psihice dintre copiii

intarziati mintal si cei normali, analizand rezultatele unor investigatii comparative riguroase,
desfasurate cu copii deficienti mintal si copii normali de aceeasi varsta cronologica sau mai
mici, a reusit sa evidentieze, in primul rand, o serie de particularitati ale perceptiei si gandirii,
datorita carora deficientii mintal intampina mai dificultati de reconstituire in plan mintal a
unui intreg oarecare, pornind de la perceperea anumitor imagini lacunare ale obiectului
perceput.

De asemenea, au fost depistate diferente in ceea ce priveste memoria celor doua

categorii de copii, dificultatile deficientilor mintal fiind mai accentuate, indeosebi sub
aspectul fidelitatii reproducerii celor invatate.

In ceea ce priveste specificitatea propriu-zisa, autoarea subliniaza ca singura

manifestare cu caracter patologic a copiilor intarziati mintal, o constituie relatarea verbala
cu un caracter pronuntat stereotip si in totala neconcordanta cu modificarile aparute in
stimuli, ceea ce da unei atari relatii caracterul absurd specific.

O alta lucrare interesanta, sub acelasi aspect al evidentierii trasaturilor diferentiatoare

intre copiii cu deficiente mintale si copiii fara asemenea deficiente, dar si intre diferite forme
clinice, tipuri de deteriorare intelectuala, nivele de gravitate, etc., sub care se manifesta
deficienta mintala, o reprezinta Psihopedagogia speciala integrata - handicapul mintal,
handicapul intelectual, in care C-TIN PAUNESCU si IONEL MUSU (1997) ofera sinteza
unei bogate informatii bibliografice, dar si preluarea si reinterpretarea propriei experiente,
dobandita pe parcursul unei indelungate cariere in domeniu. Acesti autori fac distinctie neta
intre deficienta mintala structurata de provenienta prioritar patologica, la care deficitul de
intelect este de regula accentuat (moderat, sever si profund) si deficienta mintala de
functionalitate sau handicapul intelectual care se manifesta de regula, in forme mai usoare si
se datoreaza unor disritmii ale dezvoltarii psihointelectuale, frustrarilor si carentarii afective,
etc.

Manifestari aparte sau chiar trasaturi de specificitate ale deficientei mintale pot fi
considerate si o serie de alte fenomene avand insa un caracter mult mai general decat cele
prezentate mai sus. In acest sens trebuie evidentiate caracterul restrans al proximei dezvoltari,
pus in evidenta de L.S.VAGOTSKI (1934, trad. 1971), heterocronia - fenomen descris si
denumit astfel in lucrarile lui R.ZAZZO (1960, 1969 trad. 1979), vascozitatea genetica,
descrisa de B. INHELDER (1963), precum si inertia oligofrenica sau patologica descrisa de
A.R. LURIA (1960).

Trebuie subliniat ca nici aceste trasaturi nu au un caracter strict specific, adica nu se

intalnesc doar la deficientii mintal, unele putand fo observate si la persoanele normale,
desigur , in grade si forme de manifestare diferite. Astfel, un anumit grad de inertie, in sensul
unei stabilitati a relatiilor si comportamentelor, este necesar pentru un bun functionament
adaptativ al fiecarui individ, in timp ce ritmurile heterocronice ale dezvoltarii diferitelor laturi
ale personalitatii, la una si aceeasi persoana, cu sau fara deficiente, determina de fapt,
originalitatea si chiar unicitatea persoanei respective.

1. Caracterul limitat (restrans) al zonei proximei

dezvoltari (Z.P.D.)

In conditiile unei activitati de grup sau cu ajutor din partea adultului, orice copil este
capabil sa rezolve o serie de sarcini, inclusiv sarcini cognitive, pe care, in momentul dat el nu
le poate rezolva prin munca independenta. Diferenta dintre nivelul rezolvarii unei sarcini,
accesibila copilului in conditiile dirijarii de catre adult, si nivelul dezvoltarii aceleiasi sarcini
printr-o activitate desfasurata independent, de catre copilul respectiv, defineste in conceptia
lui L.S. VAGOTSKI zona proximei dezvoltari a copilului.

L.S. VA GOTSKI considera ca, intre copilul cu deficienta mintala si copilul normal,
exista diferente semnificative sub aspectul caracteristicilor Z.P.D. in timp ce copilul cu
intelect normal se caracterizeaza printr-o zona proxima larga, dinamica, eficienta, sub aspectul
realizarii noilor achizitii cognitive, dar si a celor din domeniul afectivitatii, al
comportamentelor, al comunicarii, etc. - la copilul cu deficienta mintala, Z.P.D. este limitata,
lipsita de dinamism operational, si putin eficienta sub aspectul achizitiilor posibile, cu atat mai
ingusta si (putin) mai restransa, cu cat gravitatea deficitului intelectual este mai mare.

Fenomenul mentionat se caracterizeaza in faptul ca de obicei, cand nu se descurca

singur in rezolvarea unor sarcini scolare (de invatare) acest deficient nu solicita, din proprie
initiativa ajutorul adultului, si nu stie cum sa foloseasca sprijinul pe care i-l acorda, fie
profesorul sau educatorul, fie parintele sau oricare alta persoana, apta sa-i medieze accesul la
informatia venita din exterior.

In activitatea la care participa - mai ales in activitatile de invatare - deficientul mintal

nu resimte nevoia de feed-back, participarea sa la actul invatarii fiind, adesea mecanica,
stereotipa, fara o raportare constienta si permanenta la obiectul urmarit.

Consecinta majora a procesului aparte de dezvoltare psihointelectuala la copilul cu

deficienta mintala, o reprezinta tocmai limitarea dimensiunilor si a dinamismului dezvoltarii
in perspectiva. De aici rezulta ca particularitatile zonei proximei dezvoltari la deficientii
mintal, ca de altfel si la normali, nu sunt predestinate si nu raman mereu aceleasi, ci se
formeaza treptat si se modifica in insusi procesul dezvoltarii ontogenetice si in contextul
interactiunii dintre caracteristicile organismului dat si caracteristicile mediului, indeosebi ale
mediului sociocultural in care traieste individul respectiv.

In contextul unei asemenea viziuni asupra specificului dezvoltarii psihointelectuale a

copiilor cu deficienta mintala, obiectul major al activitatilor de invatare formativa si de terapie
complexa, in care ei sunt antrenati, il reprezinta modelarea Z.P.D., largirea dimensiunilor sale,
apropierea de caracteristicile Z.P.D. a copiilor fara deficiente mintale.

Conditia esentiala pentru infaptuirea unui asemenea deziderat maximal o reprezinta

declansarea, cat mai de timpuriu posibil, a activitatii organizate cu deficientii mintal, si
continuarea lor sistematica pe tot parcursul dezvoltarii.

2. Vascozitatea genetica
 Se refera la incapacitatea deficientilor mintal de a se desprinde rapid si definitiv de
stadiile precedente ale dezvoltarii mintale. De asemenea, se refera la incetinirea si chiar la
stagnarea acestei dezvoltari, inainte ca stadiile sale superioare sa fi fost atinse. Prin urmare,
vascozitatea genetica este tot o reflectare a dinamicii distorsionate a procesului dezvoltarii.,
indeosebi a dezvoltarii mintale.

Termenul de vascozitate genetica a fost introdus in limbajul de specialitate de catre B.

INHELDER, care, pornind de la conceptia lui J.PIAGET asupra genezei inteligentei la copii,
in general, a urmarit particularitatile procesului respectiv si la copiii cu debilitate mintala,
ajungand la concluzia ca in timp ce, in mod obisnuit, la copiii normali dezvoltarea intelectuala
se caracterizeaza prin fluenta, dinamism si atingerea accelerata a maturitatii mintale, la debili
si cu atat mai mult la imbecili si la idioti, aceasta dezvoltare este anevoioasa, fluctuanta si
nedeterminata (plafonata).

In analizele sale cu privire la vascozitatea genetica, B. INHELDER (1941, 1963) a

demonstrat ca debilitatea mintala se caracterizeaza printr-o constructie operationala
incompleta, care se opreste undeva in zona operatiunilor concrete, spre deosebire de
imbecilitate si idiotie la care aceasta constructie nu exista si starea de normalitate la care, mai
devreme sau mai tarziu constructia se desavarseste la nivelul operatiilor formale. Autoarea a
aratat, de asemenea, ca modul de a rationa al debilului mintal nu numai ca nu ajunge la stadiul
superior al operarii propozitionale, dar rationamentul sau regreseaza adesea, mai ales in
situatii noi si in stari de incordare emotionala, spre modalitati de a rationa proprii stadiilor
anterioare, generand numeroase dificultati in procesele gandirii, indeosebi sub aspectul
trecerii de la concret la abstract, de la particular la general, sub aspectul operatiilor de
comparare si clasificare al exemplificarii si concretizarii cunostintelor memorate verbal, al
aplicarii in practica a diferitelor reguli invatate, etc.

Fenomenul descris are, desigur, implicatii majore in activitatea scolara, fiind necesara
o atentie aparte in alegerea procedeelor de lucru cu elevii handicapati mintal. La clasele mici,
de pilda, elevii respectivi, alunecand inapoi, spre reactii globale, nediferentiate, proprii
nivelului preoperational al dezvoltarii gandirii, vor intampina, adesea, mari dificultati in orice
activitate de invatare bazata pe procedee analitico-sintetice.
 Daca teoria lui L.S.VAGOTSKI, cu privire la posibilitatea largirii sau chiar construirii
Z.P.D. la copii sta la baza unor modele practice de invatare formativa, precum si a unui sistem
de psihodiagnoza dinamica si diferentiata.

B. INHELDER si colaboratorii sai (1977) bazandu-se pe teoria piagetiana a dezvoltarii

stadiale a inteligentei, propun organizarea activitatilor de invatare, atunci cand elevii
intampina dificultati deosebite conform ideii sau principiului comutativitatii.

Se propune, astfel, ca activitatile concrete de invatare cu elevii respectivi sa inceapa

prin utilizarea unor procedee de lucru mai simple, accesibile chiar si unor copii mai mici,
aflati inca in stadiul dezvoltarii preoperatorii urmand ca achizitiile realizate in acest fel sa fie
comutate apoi in palierul rational, la nivelul caruia elevii in cauza ar trebui sa se afle conform
varstei cronologice.

Folosirea procedeelor bazate pe comutare in activitatile de instruire a handicapatilor

mintal trebuie sa fie doar un pas in pregatirea procedeelor bazate pe transfer, ca etapa
superioara de invatare. Este una din modalitatile de realizare a orientarii operational-
anticipativ-compensatorii a procesului didactic.

Vorbind despre fenomenul vascozitatii genetice trebuie avut in vedere si faptul ca el

manifesta nu numai in activitatile de invatare, ci si in orice alta activitate care solicita
gandirea. De exemplu, in activitatea ludica, scolarii cu handicap mintal din clasele mici
aluneca in preferintele lor spre jocuri pentru prescolari, adica spre jocuri proprii unei etape
anterioare de varsta, care se bazeaza, mai ales, pe miscare, pe manipularea jucariilor si mai
putin pe respectarea unor reguli de joc, deci pe efort de gandire.

Cercetarile desfasurate de B. INHELDER au reusit sa evidentieze dupa cum sublinia

L.NOT (1973) , un fenomen neglijat de alti autori si anume ca, debilul mintal este capabil
totusi sa procedeze logic si sa rationeze singur. Acest lucru se petrece insa, mai tarziu,
comparativ cu copilul avand o dezvoltare intelectuala normala (catre 8 ani la debilii usor, si
catre 12-13 ani la debilii mai lenti).

Vascozitatea genetica a dezvoltarii intelectuale, cu alte cuvinte avansul lent,

poticnelile, plafonarea undeva la nivelul unei etape intermediare a procesului maturizarii si
eficientizarii mintale, asa cum le-a descris B.INHELDER , trebuie interpretate in stransa
legatura cu caracteristicile zonei proximei dezvoltari, deci cu caracterul restrans al acestei
zone, descris de L.S.VAGOTSKI.

De fapt atat INHELDER, cat si VAGOTSKI s-au referit la unul si acelasi fenomen,
adica la dezvoltarea mintala incetinita, greoaie, neterminata a deficientului mintal, la
dinamismul distorsionat al acestei dezvoltari. In timp ce INHELDER a abordat fenomenul
privind in directia etapelor deja parcurse in procesul dezvoltarii, VAGOTSKI a facut acelasi
lucru privind mai ales spre etapele viitoare ale dezvoltarii.

Heterocronia dezvoltarii

O alta caracteristica a acestei dinamici distorsionate, la fel de importanta pentru a fi

cunoscuta si luata in consideratie, in perspectiva modelarii adaptative a activitatilor de
invatare cu deficientii mintal, o reprezinta heterocronia lor specifica, fenomen cercetat si
descris de catre R.ZAZZO.

Heterocronia specifica deficientilor mintal este acea caracteristica prin care acesti
deficienti mintal sunt nu numai intarziati in dezvoltarea lor, cu sunt si dizarmonici in structura
personalitatii, ceea ce inseamna ca intarzierea in dezvoltare se manifesta inegal la nivelul
diferitelor paliere.

De obicei, punerea in evidenta a intarzierii globale la copiii deficienti mintal se

realizeaza cu ajutorul unor instrumente obisnuite de psihodiagnoza, indeosebi la unor teste de
inteligenta generala, comparandu-se rezultatele obtinute de acesti copii cu performantele
medii ale copiilor cu intelect normal de aceeasi varsta cronologica. Atunci cand se urmareste
evidentierea intarziatilor in dezvoltarea diferitelor elemente componente ale profilului
psihologic, se recurge la comparatii intre esantioane echivalente, ca nivel de dezvoltare
intelectuala, calculandu-se insa analitic, coeficientul de dezvoltare pentru fiecare dintre
parametrii implicati in comparatie.

Din cercetarile efectuate de R. ZAZZO, putem concluziona ca heterocronia

deficientului mintal, reprezinta consecinta unei dezvoltari globale, dar inegal intarziate si deci,
dizarmonice.

Debilul, comparat cu copilul normal, se dezvolta in ritm diferit, in ceea ce priveste

diferitele sectoare ale dezvoltarii psihobiologice. Fenomenul pe care R. ZAZZO il denumeste
heterocronie fundamentala explica toate celelalte fenomene heterocronice ale debililor
mintal, printre acestea evidentiindu-se inegalitatea intre ritmurile de crestere a capacitatii de
organizare spatiala si a randamentului in plan psihomotor.

In cazul copiilor fara deficiente, putem vorbi despre o heterocronie normala care nu
afecteaza esential caracterul echilibrat al structurii personalitatii lor, spre deosebire de
heterocronia debililor mintal, generatoare a dizarmoniei, pe care R. ZAZZO (1987) o numeste
heterocronie oligofrenica sau patologica, introdus in limbajul de specialitate de A.R. LURIA.

Heterocronia oligofrenica reprezinta, deci, expresia unor inegalitati in ritmurile

dezvoltarii diferitelor componente ale profilului psihologic al fiecarui deficient mintal,
manifestate pe fondul unor intarzieri globale, mai mult sau mai putin accentuate, si situate sub
valorile medii ale dezvoltarii normale.

R. ZAZZO vorbeste despre deficitul de organizare intelectuala in caracterizarea

specificitatii debilitatilor mintale.

Heterocronia oligofrenica nu constituie o trasatura similara altor trasaturi ale

deficientei mintale, ca inertia patologica, vascozitatea genetica, limitarea proximei dezvoltari,
ci reprezinta consecinta interactiunii tuturor acestor trasaturi, caracterizandu-se intre intarzieri
si inegalitati reflectate intr-o psihograma sau alta.

In planul activitatilor organizate de invatare, fenomenul heterocroniei genereaza

necesitatea delimitarii cu precizie si a cunoasterii la fiecare individ handicapat in parte a
acelor laturi ale structurii personalitatii care, avand sansa unei dezvoltari mai rapide si fiind ,
deci, mai bine reprezentate in structura personalitatii individului respectiv, trebuie stimulate,
in primul rand, pentru a putea fi valorificate cat mai eficient ca puncte de sprijin in procesul
instructiv-recuperator.

4. Inertia oligofrenica sau patologica a distorsionarii dinamicii corticale.

Un alt fenomen de distorsionare a dinamicii, dar de aceasta data a dinamicii corticale,

la deficientii mintal, o reprezinta inertia oligofrenica sau patologica, fenomen concretizat in
rigiditatea reactiilor adaptative si comportamentale, in insuficienta adecvare a acestor reactii
la schimbarile permanente ce se produc in mediul inconjurator.

Spre deosebire de inertia corticala normala, necesara desfasurarii psihice normale,

inertia oligofrenica este un fenomen patologic, ce se concretizeaza intr-o puternica lipsa de
mobilitate a reactiilor, cu consecinte negative pentru procesul de adaptare la conditiile variate
ale mediului inconjurator. Astfel, deficientii mintal manifesta, adesea, incetineala in gandire si
in activitate, apatie in starile afective si in comportament, reactii intarziate si insuficient
adaptate (diferentiate) la stimulii receptionati din mediul inconjurator, etc. Ca fenomen mai
larg, de dereglare a raportului normal, dintre procesele nervoase fundamentale (excitatia si
inhibitia), fenomen opus mobilitatii normale a acestor procese, inertia oligofrenica sau
patologica se manifesta frecvent si prin reactii precipitate, insuficient supuse controlului
constient, care isi gasesc explicatia in stagnarea, peste limitele necesare, a unor focare de
excitatie in scoarta cerebrala. Un exemplu de manifestare a inertiei patologice la nivelul
proceselor de excitatie si a ruperii, in consecinta, a echilibrului cu procesele inhibitorii il
reprezinta perseverarile motrice, frecvent intalnite la deficientii mintal, mai ales in activitatea
manuala, care fac dificila antrenarea lor in munci bazate pe miscari constiente, variate, avand
legatura si cursivitate intre ele. Asemenea manifestari ingreuneaza mult participarea copiilor
respectivi la jocuri bazate pe miscari coordonate la activitatile de autoservire si la cele
practice, de pregatire pentru munca manuala.

Notiunea de inertie oligofrenica sau patologica este legata de numele lui A.R. LURIA
si al colaboratorilor acestuia: M.S. PEVZNER, V.I. LUBOVSKI, care au intreprins numeroase
investigatii comparative activitatii nervoase superioare la copiii normali si la cei cu diferite
anomalii ale dezvoltarii.

Ideea fundamentala care se desprinde din cercetarile acestor autori asupra

caracteristicilor activitatii nervoase superioare la deficientii mintal, este ca inertia patologica a
acestor deficienti, adica dereglarea mobilitatii proceselor nervoase fundamentale este cea care
se afla la originea simptomului central oligofrenic, adica la originea diminuarii drastice a
capacitatii de abstractizare- generalizare, fenomen cu consecinte majore asupra intregii vieti
psihice, indeosebi asupra eficientei intelectuale.

V.I. LUBOVSKI, arata ca inertia patologica la deficientii mintal se manifesta printr-o

accentuata instabilitate a noilor legaturi temporare, stramtorate permanent de legaturile mai
vechi. In reactiile lor, deficientii mintal aluneca frecvent spre sistemele elaborate anterior,
cele mai putin stabile fiind reactiile formate prin intarire verbala.

Imaginea alunecarii deficientilor mintal, dupa LUBOVSKI, spre reactii deprinse

anterior, ca expresie a inertiei patologice, se apropie mult de imaginea alunecarii acelorasi
deficienti, dupa INHELDER, spre reactii proprii etapelor depasite ale ontogenezei, ca
exemplu a vascozitatii genetice.

Inertia oligofrenica sau patologica si vascozitatea genetica reprezinta, in fond, in

planuri diferite, insa, ale aceluiasi fenomen - rigiditatea vietii psihice a deficientilor mintal, in
general. Putem afirma chiar ca vascozitatea genetica este o inertie patologica a dezvoltarii
psihointelectuale, dar si invers, ca inertia patologica a reactiilor este manifestarea unei
vascozitati mintale.

Este important sa retinem ca trasatura importanta a deficientei mintale, fenomenul

distorsionarii activitatii corticale, indeosebi a dinamicii corticale, careia inertia patologica i se
subsumeaza.

In literatura psihopedagogica se subliniaza ca, manifestarile de inertie ale elevilor

handicapati mintal au loc, mai ales, in cadrul acelor discipline scolare, cum sunt aritmetica si
gramatica, la care este cel mai mult solicitata capacitatea de abstractizare-generalizare,
precum si in cadrul acelor discipline practice ca desenul tehnic, la care este puternic solicitata
imaginatia. Pentru a evita aparitia unor asemenea situatii, se recomanda ca diferitele mijloace
de lucru - verbale, intuitive, instrumente practice - sa fie astfel alese si imbinate incat,
facilitand activitatea analitico-sintetica, stimuland imaginatia, sa contribuie la preintampinarea
reactiilor rigide, a raspunsurilor sablon.