CURS

PSIHOPEDAGOGIA DEFICIENTULUI

DE INTELECT

Anul universitar 2010 - 2011

1
STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE ÎN CADRUL

ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE

1.) OBIECTUL ŞI LOCUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE INTEGRATE ÎN

CADRUL ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE

Psihopedagogia specială este o ştiinţă psihopedagogică care se ocupă de

persoanele cu deficienţe, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia lor şi educaţia
lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv - recuperative pentru
valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora în vederea
integrării socio-profesionale cât mai adecvate.
Aşadar, conturarea domeniului depăşeşte cadrul teoretic şi are profunde
implicaţii practic-aplicative în care educaţia, instrucţia, recuperarea şi integrarea se
constituie ca activităţi de intervenţie specială care să conducă la dezvoltarea de
comportamente şi disponibilităţi necesare inserţiei sociale.
Psihopedagogia specială are ca obiect de studiu fenomenul defectivităţii -
sau deficienţei - în multiplele sale forme şi grade. Deci, se poate spune că psihopedagogia
specială este ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării, educaţiei şi instrucţiei copiilor
deficienţi .
Din definiţie se desprind 2 compartimente fundamentale ale psihopedagiei
speciale ,
a ) compartimentul problemelor psihologice ale dezvoltării psihice,
referitoare la aspectele specifice ale dezvoltării psihice - în strânsă legătură cu
particularităţile dezvoltării fizice –a copiilor care suferă de diferite deficienţe .
b ) compartimentul problemelor pedagogice care vizează aspectele
specifice ale realizării procesului de instrucţie a copiilor deficienţi .
Psihopedagogia specială elaborează metodele şi procedeele de educare şi
reeducare a deficienţilor, în scopul compensării deficienţilor şi al recuperării sociale a
diverselor categorii de copii şi adulţi afectaţi de ele. Deci, aceasta este o disciplină de
sinteză care are ca punct solar în sistemul noţional –deficienţa ca formă de organizare
structurală a personalităţii.
Polimorfismul psihopedagogiei speciale decurge din varietatea formelor de
dizabilităţi şi a celor de inadaptare consecutive. Câmpul de acţiune al psihopedagogiei
speciale se situează între studierea normalului şi patologicului, înţelegând o problematică
ştiinţifică şi practică referitoare la prevenirea, depistarea, diagnoza, orientarea şcolară,
complexul terapeutic educaţional. Complexul terapeutic constă în administrarea unui
ansamblu de intervenţii psihologice, pedagogice, medicale sau sociale determinate de
investigaţiile clinice şi de elementele de evaluare sociopedagogică.
Astfel, necesitatea colaborării permanente şi multilaterale între
psihopedagogie ,pe de o parte, medicină, sociologie ,de cealaltă parte, se manifestă cu
pregnanţă încă din faza diagnosticului şi definirii deficienţei. Diversitatea de tipuri şi

2
grade ale deficienţilor impune găsirea şi adoptarea unor criterii riguroase , ştiinţifice de
diagnostic, criterii la a căror conturare intervenţia activă a psihopedagogului , a medicului
şi a sociologului este necesară.
Deficienţa mintală nu poate fi abordată numai dintr-un singur punct de vedere
ţinând seama că ea este extrem de polimorfă în ce priveşte caracteristicile genotipice,
etiologice, neurofiziologice, psihometrice şi prognostice .

2. DEFECT ŞI DEFICIENŢĂ

Pentru a delimita sferele de competenţă , se impune să examinăm cum abordează , pe

de o parte , psihopedagogia specială , iar pe de altă parte , medicina – disciplină
predominant biologică –problematica persoanelor deficiente . În mod firesc, cercetarea şi
acţiunea medicală vizează înainte de toate defectul , termen care desemnează lezarea,
deteriorarea sau chiar absenţa unui organ sau segment al corpului . Trebuie spus că
prezenţa defectului organic nu este suficientă pentru a putea desemna pe cineva ca fiind
deficient . Există numeroase defecte organice – anatomo - fiziologice –care nu duc în
mod necesar la apariţia unor deficienţe , în sensul propriu defectologic al cuvântului.
Defectul determină constituirea deficienţei atunci când tulbură substanţial relaţiile
individului cu mediul social , când defectul îl împiedică să reflecte suficient de exact
realitatea obiectivă – fenomenele psihice nu se dezvoltă şi nu se desfăşoară în limite
normale - , să efectueze la nivel normal , alături de ceilalţi membri normali ai
colectivităţii , formele de activitate caracteristice vârstei ,rolului statutului psihosocial al
celor de-o seamă cu el ( jocul , învăţătura în unităţile şcolare obişnuite , o muncă
profesională accesibilă majorităţii ) . De aici reiese că , spre deosebire de defect
( fenomen organic ) , deficienţa este , prin excelenţă , un fenomen de natură psihologică
şi socială .
De aceea, unii autori consideră pe bună dreptate că obiectul specific al
psihopedagogiei speciale îl constituie nu defectul ca atare sau , mai exact , un organ mai
mult sau mai puţin defect , ci omul ( respectiv , copilul ) , care prezintă o anumită
deficienţă . În cazul deficientului sunt tulburate substanţial sau rămân insuficient
dezvoltate ( nu ating limita inferioară a normei ) tocmai aceste relaţii sociale . Deci ,
defectul se exprimă prin diminuarea mai mult sau mai puţin gravă ( până la
suprimarea totală ) , de lungă durată ( chiar definitivă ) a capacităţilor funcţionale
ale unui organ , aparat sau sistem al organismului uman , în aşa fel încât este
afectată ( tulburată sau împiedicată ) dezvoltarea şi desfăşurarea normală a unor
funcţii psihice , a relaţiilor dintre individ şi mediul social. În acest sens, deficienţa este
o consecinţă directă a defectului .
Dar , relaţia dintre defect şi deficienţă nu trebuie concepută în mod mecanic , potrivit
schemei : o cauză produce întotdeauna un anumit efect ,iar un fenomen efect nu poate
apărea niciodată fără să acţioneze un anumit fenomen cauză .
Deci , deficientul nu este un bolnav în sens clinic ,nu este anormal, ci un individ cu o
personalitate specifică în sfera mare şi diversă a normalităţii, care tinde spre
normalizarea deplină având şanse majore da a o obţine în condiţiile unei educaţii
specializate. Deficientul trebuie considerat o persoană care , chiar dacă nu mai dispune de
o integrare biopsihică nu este un bolnav în sens patologic , ci prin efectul deficienţei are
tendinţa să-şi construiască o personalitate decompensată. Prin personalitate

3
decompensată se înţelege acel tip de personalitate care având o formulă de organizare
normală , printr-o disfuncţiune a unuia dintre structurile de bază , prezintă un echilibru
instabil manifest sau potenţial, astfel că la o anumită intensitate a solicitărilor sau a
stressului extern sau intern , poate reacţiona prin tulburarea echilibrului şi printr-un grad
oarecare de indaptare la condiţiile de viaţă.

3 . PRINCIPALELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A TEORIEI ŞI PRACTICII

PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

Pe fondul acestor date teoretice generale se impune să examinăm câteva dintre

tendinţele actuale cale mai pregnante ale dezvoltării teoriei şi practicii psihopedagogice
în acst domeniu .
Una dintre ele vizează ridicarea nivelului teoretic al acţiunii psihopedagogice . În
ansamblu extinderea şi adâncirea investigaţiilor ştiinţifice în acest domeniu va avea ca
rezultat :
a ) perfecţionarea continuă a metodelor , procedeelor , tehnicilor de lucru
adaptate la particularităţile psihofizice ale diferitelor categorii de copii deficienţi ;
b ) intensificarea muncii psihopedagogice speciale în raport cu obiectivele
majore ale recuperării , pe măsura posibilităţilor de dezvoltare a acestor copii .
O altă tendinţă este apropierea învăţământului special de învăţământul de masă .
În unele cazuri , şcoala specială are un caracter închis , în sensul că pregătirea teoretică şi
practică pe care o oferă copiilor şi tinerilor deficienţi nu atinge un nivel echivalent cu cel
al învăţământului obişnuit; de aceea ei nu pot să depăşească la un moment dat reţeaua
învăţământului special , pentru a se include în una din treptele învăţământului de masă ,
chiar dacă au posibilităţi în acest sens .
În general, se preconizează integrarea instructiv –educativă timpurie , dar eşalonată
în trepte : la început este parţială ( prin contacte directe , dar de scurtă durată , mai ales în
pauze, în timpul liber sau de joacă , între deficienţi şi ceilalţi copii ) ; ulterior ea devine
din ce în ce mai extinsă ( participarea în comun la anumite discipline şcolare sau forme
de activitate ) ; în cele din urmă , în clasele mai mari , integrarea şcolară poate fi deplină (
deficienţii integraţi participă la toate activităţile şi lecţiile , alături de ceilalţi ) , în condiţii
egale de exigenţe.
Precocitatea instruirii copiilor deficienţi reprezintă o cerinţă de mare actualitate .
În acest sens , asistăm la extinderea reţelei de unităţi preşcolare speciale care cuprind tot
mai mulţi copii de la 3 la 6-7 ani .
Desigur , munca cu copii mici necesită o pregătire psihopedagogică specială a
cadrelor didactice , atât în ceea ce priveşte conţinutul procesului instructiv-educativ ,
cât şi aspectul metodelor şi procedeelor utilizate .
Eficienţa muncii de recuperare a deficienţilor poate fi considerabil sporită prin
utilizarea adecvată a mijloacelor tehnice moderne .

4 . DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În psihopedagogia specială sunt utilizaţi o serie de termeni cărora li se acordă , în

principiu , acelaşi sens şi semnificaţie . Diferenţele de la un autor la altul privesc nu atât
conţinutul termenilor cât , mai cu seamă , nivelul de extindere asupra întregului domeniu

4
sau de referinţă la toate categoriile de indivizi care prezintă abateri de la standardul de
normalitate . Conceptului de normalitate i se atribuie, pe de o parte, o semnificaţie
generală ce ia în considerare întreaga dezvoltare psihofizică a persoanei , iar pe de altă
parte , una particulară care circumscrie o trăsătură sau un grup de însuşiri ( fizice ,
senzoriale, caracteriale, intelective etc.) . Sunt considerate ca fiind normale acele
persoane care au o dezvoltare medie şi manifestă capacităţi de adaptare echilibrată la
condiţiile mediului înconjurător . Pentru a putea fi apreciate, persoanele respective sunt
raportate la grupuri de aceeaşi vârstă şi cu acelaşi standard cultural. Abaterile de la
acestea, peste o anumită toleranţă, negative sau pozitive, sunt considerate anormale.
Astfel, caracteristicile diferitelor categorii de deficienţi, ca şi cele ce duc la disponibilităţi
superioare , se subsumează conceptului de anormalitate . Dar, în accepţiunea cotidiană ,
acesta are o încărcătură predominant negativă . Ca atare , anormalitatea are un conţinut
larg , şi se referă la toţi indivizii cu insuficienţe sau retard în dezvoltare . Din acest punct
de vedere , conceptul de anormalitate este frecvent înlocuit cu cel de anormalitate . De
multe ori acest termen nemulţumeşte prin caracterul său prea general şi prin semnificaţia
traumatizantă ce i se poate acorda . Totuşi, el este folosit pentru indivizi care au o
dezvoltare şi evoluţie care necesită condiţii speciale cu caracter educativ - recuperativ în
inserţia sociale .
În mod obişnuit, subnormalitatea este sinonimă cu deficienţa şi se apreciază că
defineşte cu mai multă exactitate pierderea sau deficitul unor funcţii ori chiar a unui
organ ce defavorizează desfăşurarea activităţii. Dar şi acest termen are o rezonanţă
traumatizantă, unii autori propunând termenul de handicap, deşi menţine afirmarea
deficitului . Trebuie subliniat că, deficienţa se referă la afecţiunea fizică sau organică ce
determină o stare critică în plan psihologic, iar handicapul fără a exclude asemenea
destructurări, accentuează consecinţele, dificultăţile de adaptare la mediu şi ia în
considerare şi stările critice ce apar prin educaţie deficitară, condiţiile de mediu ce
defavorizează evoluţia normală, perturbările funcţionale sau destructurarea lor,
inadaptările, obişnuinţele şi comportamentele neadaptative, retardurile şi privaţiunea
temporară de o funcţie etc.
De multe ori întâlnim termeni în care imprecizia este evidentă şi cuprinde o gamă prea
variată de manifestări ce nu sunt sugerate de conţinut . Astfel , o situaţie similară se referă
şi la termenii de retardaţi ,înapoiaţi , întârziaţi , dificili sau cu dificultăţi, neadaptaţi sau
inadaptaţi ,tulburare etc . , care se găsesc sporadic în unele lucrări şi au o poziţie de
sinonimie cu conceptul de handicap. În acelaşi timp, semnalăm folosirea şi a altor
termeni pentru fiecare categorie de handicapaţi . Aceştia au o accepţiune mai restrânsă şi
de cele mai multe ori se referă la un nivel dat al categoriei de handicapaţi .

5 . METODELE PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

Psihopedagogia specială ca ştiinţă de graniţă între psihologie şi pedagogie se foloseşte

în egală măsură , de metodele acestor ştiinţe, dar le imprimă un caracter specific
domeniului respectiv în funcţie de tipul de handicap studiat, de gravitatea acestuia, de
evidenţa unor handicapuri asociate etc.
Cel mai frecvent sunt folosite următoarele metode :
a ) OBSERVAŢIA – care are ca scop culegerea unor date cu privire la
comportamentul handicapaţilor, caracteristicile şi evoluţia lor psihică ,formarea

5
deprinderilor de activitate şi a aptitudinilor intelectuale, acumularea de cunoştinţe şi de
experienţe recuperative pentru inserţia socio-profesională . Observaţia are avantajul de a
permite studiul subiectului în condiţiile normale ( obişnuite ) de activitate şi evită
situaţiile artificiale . Dar , pentru a fi cât mai eficientă , cercetătorul trebuie să-şi fixeze
dinainte cadrul în care se desfăşoară observaţia, scopul urmărit şi să-şi noteze sub formă
de protocoale datele rezultate pe care să le prelucreze ulterior. Pe cât este posibil să se
apeleze la mijloacele tehnice de înregistrare ( casetofoane , camere de filmat etc, ) .
Oricum , subiectul nu trebuie să ştie că este observat în mod special , pentru a-l feri de
impactul cu unele modalităţi neobişnuite de activitate şi de elaborare a răspunsurilor la
variabile neprevăzute .
b ) EXPERIMENTUL - are două variante : natural şi de laborator . Experimentul
natural se desfăşoară prin introducerea unor stimuli suplimentari în activitatea desfăşurată
de subiect la care se solicită răspuns sau prin organizarea unor activităţi ( ludice , de
învăţare , de formare a deprinderilor practice ) în care apar variabile diferite ce îl pun pe
subiect în situaţii deosebite .
Experimentul de laborator imprimă o notă de precizie mai mare pentru că se
realizează în laboratoare dotate cu aparatură specială prin care se creează un cadru
stimulativ şi de înregistrare a reacţiilor subiectului .
c ) TESTELE au o mare răspândire şi se împart în verbale şi neverbale . Pentru
unele categorii de handicapaţi , cum sunt cei cu handicap sever de intelect , testele
neverbale , bazate pe simboluri imagistice sau pe ansambluri de obiecte , sunt singurele
edificatoare . Testele verbale operează cu cuvinte şi cifre , ceea ce presupune o oarecare
capacitate de a utiliza simboluri verbale . Sunt de preferat probele etalonate sau
standardizate . Unele din acestea se pot aplica colectiv , iar altele , individual şi sunt
adaptate la nivelul vârstei . În general , testele vizează o însuşire , o funcţie sau un proces
psihic înţelegere şi nu ansamblu psihismului uman . Trebuie să subliniem faptul că nu
toate testele ce se aplică la persoanele normale pot fi utilizate şi la handicapaţi , deoarece
unele depăşesc atât nivelul de înţelegere, cât şi capacitatea de a elabora răspunsuri
apropiate de cerinţele probei . Din aceste motive specialiştii au elaborat sau adaptat teste
specifice condiţiei handicapatului.
d ) CONVERSAŢIA – deşi se desfăşoară cu dificultate la unele categorii de
handicapaţi , prezintă avantajul că aceştia nu pot simula sau masca unele
comportamente , sunt mai sinceri şi manifestă un anumit infantilism în elaborarea
răspunsurilor . Important este să se folosească un limbaj adecvat nivelului de înţelegere
şi o formă de comunicare ce poate fi receptată de subiecţi ( limbajul gestual ) ; limbajul
verbal trebuie însoţit de un material ilustrativ adecvat care să stimuleze înţelegerea şi
verbalizarea pentru deficienţii de intelect .
e ) ANALIZA PRODUSELOR ACTIVITĂŢII - se raportează la nivelul de
pregătire al subiecţilor , la stadiul formării deprinderilor şi obişnuinţelor în diferite forme
de activitate , la metodologia corectiv - recuperativă adaptată la educaţia specială . Aceste
produse ale activităţii pot constitui nu numai mijloace de cunoaştere , dar şi de
psihodiagnoză ( este cazul desenului , al produsului grafic în general ) .
f ) ANAMNEZA - este deosebit de importantă pentru stabilirea momentului
producerii handicapului şi a cauzelor acestuia pentru studiul evoluţiei subiectului şi al
perioadelor mai importante din viaţa sa . În realizarea acestei forme vor avea loc discuţii

6
cu părinţii , cu rudele , cu cei din anturajul handicapatului şi evident, acolo unde este
cazul , se iau în considerare propriile relatări ale deficientului .
În general , se apelează la metode diferite sau la o combinare a acestora pentru a
putea cuprinde complexitatea unor fenomene psihice . Pe baza acestora se poate efectua
analiza de caz , ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor probe şi
prin observarea comportamentului în diverse ipostaze . În cadrul analizei de caz se iau în
consideraţie toate datele personale ale subiectului, începând de la cele familiale şi de
etiologie, ajungând la evidenţierea principalelor caracteristici psihice şi terminând cu
trasarea profilului psihologic în care să se stabilească diagnosticul şi prognosticul pe
scurtă şi lungă durată .
Pentru a facilita un astfel de demers se va folosi fişa psihopedagogică , adaptată la
condiţia handicapaţilor şi care permite surprinderea, în ansamblu, a vieţii psihice şi
comportamentale .

DEFINIREA DEFICIENŢEI MINTALE .

INVENTAR TERMINOLOGIC

Dificultatea formulării unei definiţii unitare a deficienţei mintale este ilustrată

sugestiv şi prin diversitatea termenilor utilizaţi pentru denumirea acestei entităţi sau a
diferitelor ei forme de manifestare .
Cronologic , trebuie să amintim termenul de idiotism utilizat de J.Esquirol în
secolul al XVIII-lea , pentru a decela şi diferenţia cazurile de tulburări mintale de stările
de demenţă , stări de slăbire progresivă şi globală a potenţialului mintal .
E.Seguin introduce noţiunile cu privire la gradele deficienţei mintale : idiot,
imbecil şi înapoiat mintal sau întârziat mintal .
Conceptul general de oligofrenie este introdus de E.Kraepelin pentru a
desemna ansamblul formelor de dezvoltare psihică deficitară .
La începutul secolului nostru apare termenul de encefalopatie infantilă introdus
de Brissaud şi Souque . Este vorba în acest caz de sechele neurologice şi psihiatrice
consecutive unei afectări a creierului copilului înaintea maturări sale complete .
În ultimii ani s-a impus termenul de maturopatii , introdus de C.Lamote
de Grignon ( 1971 ) . El se referă la orice boală care tulbură dezvoltarea funcţiilor
sistemului nervos determinând modificări în comportamentul copilului .
Sinonim cu oligofrenia , înapoierea mintală , deficienţa intelectuală etc. se
întâlneşte în numeroase ţări şi termenul de “ insuficienţă mintală “. Termenul reuneşte o
serie de stări foarte disparate , legate între ele prin deficitul intelectual .
L.Michaux utilizează două serii de concepte pentru a diferenţia faptele clinice .
Astfel el descrie stările de “ înapoiere intelectuală “ definite prin insuficienţa dezvoltării
inteligenţei pe care le opune regresiilor ( demenţelor ) , inaptitudinilor la efort intelectual,
delirurilor şi nevrozelor.
Se impune analizei terminologia utilizată de A.Busemann , care foloseşte două
noţiuni : deficienţă mintală şi deficienţă intelectuală . Deficienţa mintală comportă ca
trăsătură fundamentală trebuinţa subiectului de a fi ajutat în activităţi le specifice

7
inteligenţei .Dacă această trebuinţă apare de la naştere sau în primii doi ani, A.Busemann
vorbeşte despre deficienţa mintală infantilă sau oligofernie. El opune noţiunii de
deficienţă mintală , noţiunea de deficienţă intelectuală , pe care o defineşte prin
incapacitatea unei funcţii intelectuale sau a unui grup de asemenea funcţii care determină
un comportament de tip deficit mintal .
Termenul de “ handicap intelectual “ se întâlneşte mai ales în literatura engleză.
Prin copii handicapaţi intelectual, C. Păunescu înţelege pe cei cu potenţial intelectual
diminuat prin ritmul de dezvoltare sau din cauze endo - sau exogene .
La noi în ţară se utilizează termeni cum ar fi : deficienţă mintală , înapoiere
mintală , deficienţă intelectuală , handicap intelectual etc.
M.Roşca foloseşte în mod frecvent termenul de “ întârziere mintală “ .
Autoarea motivează această opţiune astfel :
- în cazurile uşoare nivelul mintal nu rămâne în mod fatal sub limita normalităţii ;
uneori , deşi lent , dezvoltarea continuă până atinge chiar limita normalităţii ;
în literatura de specialitate există tendinţa de a se înlocui noţiunile traumatizante pentru
părinţi şi copii. Mergând pe această direcţie , autoarea consideră că termenul de “
întârziere mintală “ este mai adecvat .
În literatura de specialitate există o serie de încercări şi tentative de unificare a
terminologiei , optându-se pentru conceptul general de “ deficienţă mintală “ .
Deficienţa mintală indică , aşa după cum sugerează termenul , o scădere , o
diminuare în funcţionarea mintală . O definiţie pertinentă este propusă de V.Radu şi
Ş.Ionescu :
“ Deficienţa mintală este tipul de deficienţă determinată de un complex de factori
etiologici cu acţiune defavorabilă asupra creierului în perioada de maturizare a
acestuia , având două consecinţe principale : a) oprirea sau încetinirea ritmului de
evoluţie , îndeosebi a funcţiilor organice; şi b) diminuarea competenţei sociale” .
Nenumărate definiţii ale deficienţei mintale au fost propuse de-a lungul anilor
care au fost dezbătute , revizuite , acceptate sau respinse . Departe de a se fi epuizat ,
controversele continuă , ceea ce îi determină pe unii specialişti să vorbească despre “
sarcina încă nerezolvată a definirii deficienţei mintale “ ( Heward şi Orlanski , 1988 ) .
Dintre cauzele cele mai evidente ale acestei discordii ştiinţifice , argumentele
sunt următoarele :
- deoarece deficienţa mintală a fost abordată din multiple perspective , ea a fost
definită diferit, în funcţie de disciplina în cauză : psihologie , medicină ,
sociologie , asistenţă socială etc. ;
- consecinţa a fost o adevărată inflaţie de definiţii dar nu şi funcţională căci , de
exemplu , o definiţie elaborată doar pe criterii medicale sau biologice , care
poate satisface cerinţele medicilor , se dovedeşte adeseori neviabilă pentru
psihologi sau pedagogi .
Controversele specialiştilor cu privire la ce este deficienţa mintală nu sunt, după
cum remarcă Mac Milan ( 1982 ), simple exerciţii de semantică ; o diferenţă aparent
neglijabilă între două definiţii poate marca , pozitiv sau negativ ,dar în orice caz
hotărâtor, soarta unui copil .
Există o serie de autori care propun definiţii ale deficienţei mintale ce se
îndepărtează de cele acceptate de marea masă a specialiştilor .

8
 Sidney Bijou consideră că “ un individ deficient este acela care deţine un repertoriu
limitat al comportamentului concretizat în evenimente care îi întruchipează istoria “
( 1966 ) . Corespunzător acestei perspective , deficienţa mintală ar costa într-un
repertoriu comportamental limitat datorat efectelor negative ale unor afecţiuni somatice ,
condiţiilor socio-culturale defavorizante . Afecţiunea somatică poate debilita şi întârzia
dezvoltarea unui individ prin afectarea sistemului de răspuns sau a surselor interne sau
externe de dezvoltare . Condiţiile socio-culturale defavorizante pot include sărăcia
mediului familial, oportunităţile educaţionale limitate, practici parentale negative sau
abuzive . Dacă mediul este reorganizat pozitiv , individul poate înceta să se comporte ca
un deficient . De fapt , nu puţine cercetări au început să demonstreze ipoteza : “
comportamentul deficient al multor persoane poate fi înlocuit cu un comportament
normal”.(Heward şi Orlanski,1988).
Sociologia expune un punct de vedere interesant prin Jane Mercer care consideră
că deficienţa mintală este un fenomen sociologic şi că eticheta “ deficient mintal “ este “
un statut social achiziţionat într-un sistem social “ ( 1973 ) . Cercetările întreprinse de
autoare evidenţiază că mulţi copii identificaţi ca având deficienţă mintală uşoară aparţin
unor minorităţi culturale şi unor categorii defavorizate social . Ei sunt etichetaţi ca atare
deoarece comportamentul lor nu satisface normele sistemului social al clasei de mijloc .
Tocmai de aceea J.Mercer va dezvolta un sistem de diagnosticare a deficienţei mintale a
copiilor din grupurile minoritare . Numit SOMPA ( Sistem Multicultural Pluralistic de
Asistenţă ) , acest instrument este elaborat cu scopul de a elimina distorsiunile şi
interferenţele social-culturale din testarea inteligenţei. Utilizând SOMPA examinatorul
converteşte scorurile QI din WISC în ceea ce este numit scorul potenţialului estimat de
învăţare ( scorul ELP ) . Scorul ELP este influenţat de variabile ca apartenenţa la un grup
etnic , de structura şi mărimea familiei .
O altă definiţie alternativă a deficienţei mintale a fost propusă de Marc Gold
( 1980 ) . Conform perspectivei propusă de Gold deficienţa ar trebui văzută ca un eşec al
societăţii în a asigura suficient antrenament şi educaţie mai degrabă decât un deficit la
nivelul individului. Perspectiva “ responsabilităţii sociale “ a lui Gold este foarte
optimistă în ideia că nivelul ultim al funcţionării unei persoane deficiente mintal este dat
de nivelul tehnologiei disponibile pentru antrenarea şi educarea persoanei cu nevoi
speciale .
Deficienţa mintală nu este , în ultimă instanţă , doar o problemă strict personală a
celor afectaţi . Ea este , în egală măsură , o problemă a întregii societăţi . O rezolvare
adecvată a problemei deficienţei mintale înseamnă, de fapt, o verificare a propriei noastre
“normalităţi“.
Deficienţa mintală utilizată ca noţiune gen cuprinde toate gradele prin care se
desemnează severitatea sau gravitatea : deficienţă mintală de graniţă , uşoară , moderată ,
severă , profundă , fiind o formă specifică de patologie în care dezechilibrul este
permanent , desemnând o modalitate specifică de organizare a personalităţii. Deci,
conceptul de deficienţă mintală trebuie considerat ca o noţiune gen , alături de
normalitatea statistică , existând într-o gamă largă de forme de organizare mintală şi a
personalităţii , care o leagă de forme de organizare şi nu o extrapolează . Aşa se explică
de ce este extrem de dificil să se stabilească o tipologie ca urmare a etero-dezvoltării
intraindividuale .

9
 Deficienţa mintală este concepută ca o deficienţă globală ce vizează întreaga
personalitate : structură , organizare , dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică,
comportamental - adaptativă, de natură ereditară sau câştigată în urma unei leziuni
organice sau funcţionale ale sistemului nervos central , care se manifestă în primii ani de
viaţă , cu urmări în ceea ce priveşte adaptarea socioprofesională , gradul de competenţă şi
autonomie personală şi socială .
Definiţiile deficienţei mintale pot fi grupate , după Gh.Ionescu în trei categorii :
Definiţii etiologico-structurale .A.R.Luria consideră deficienţa mintală ca o “
atingere cerebrală gravă a copilului înainte de naştere sau în cursul primei copilării , ceea
ce produce o tulburare a dezvoltării normale a creierului şi numeroase anomalii ale
dezvoltării mintale “ .
Definiţii constativ -funcţionale, cum ar fi cea formulată de J.Lang care apreciază
că deficienţa mintală corespunde unei “ imposibilităţi sau insuficienţe de funcţionare , de
randament sau de organizare funcţională “ .
Definiţii operaţional comportamentale – adoptate de Asociaţia Americană
pentru Deficienţa Mintală ( 1980 ) care consideră că întârzierea mintală se referă la o
funcţionare sub medie a inteligenţei generale , care îşi are originea în perioada de
dezvoltare şi este asociată cu tulburări ale comportamentului adaptativ .
Deficienţa mintală , fiind cea mai complexă disfuncţie psihică , operează cu un
sistem conceptual extrem de variat , fapt ce obligă o delimitare a conţinutului , a sferei şi
limitelor fiecărui termen folosit , în tendinţa de astabili conceptele şi elementele
diferenţiatoare .
Poziţia teoretică a lui R.Zazzo conform căreia “ debilitatea , deficienţa ori
înapoierea , puţin interesează denumirea , constituie , din punct de vedere epistemologic
o atitudine ce poate genera multe îndoieli“ .
Pentru înţelegerea plenară a conceptului de deficienţă mintală este necesar să
prezentăm o serie de termeni sinonimi ca : arieraţie mintală, amenţie , oligofrenie ,
insuficienţă mintală , deficienţă intelectuală , slăbiciune intelectuală , înapoiere
mintală , întârziere mintală , retard mintal .
Existenţa acestor numeroase sinonimii este explicabilă prin variabilitatea
criteriului medical , psihologic ,pedagogic ,sociologic , prin caracterul pluridisciplinar al
preocupărilor atât sub unghiul manifestărilor clinice cât şi cel al tratamentului terapeutic .

Arieraţia mintală

Termenul de arieraţie mintală ( F = arrieration mentale ; E = Mental Retardation ) a

fost introdus de Edouard Seguin cuprinzând cele trei categorii : idioţi , imbecili, arieraţi
mintal. Termenul este folosit cu predilecţie de psihopatologia franceză, care uneori
acoperă numai categoria deficienţilor mintali profund, excluzând formele uşoare, fiind
sinonimă cu întârzierea ( înapoierea ) mintală.
În accepţia largă, termenul de arieraţie mintală acoperă întreaga varietate de forme
de nedezvoltare a gândirii determinată de o paletă largă de cauze. În accepţia limitată,
termenul de arieraţie mintală se referă la formele grave, detaşându-se de “debilitatea
mintală “,considerată ca o formă particulară a arieraţiei mintale, de “encefalopatie
infantilă”, ca o formă clinică etiologică a arieraţiei.

10
 Arieraţia mintală se caracterizează prin :
- deficit global, din care cel mai marcant este insuficienţa proceselor superioare
ale gândirii, fiind definit ca “infirm de gândire” ;
- deficitul este în general congenital ;
- infirmitatea mintală antrenează o dezvoltare psihică mai mult sau mai puţin
lentă, ce se plafonează la un anumit nivel ce nu poate fi depăşit ;
- este asociată îndeosebi cu anormalii senzoro-motrice şi cu tulburări caracteriale.

Amenţia

Termenul de amenţie ( absenţa inteligenţei ) este utilizat pentru prima dată de

Maynert (1890) şi apoi de A.F.Tredgold (1937) fiind echivalent cu arieraţia mintală.
Tredgold clasifică amenţia în patru grupe distincte :
Amenţia primară atunci când este datorată unui patrimoniu ereditar, intrinsec,
endogen.
Amenţia secundară când originea deficitului intelectual se află în condiţiile de
mediu familial, social, cultural şi este extrinsecă, exogenă.
Amenţia mixtă este consecinţa ambelor cauze, atât patrimoniului ereditar, cât şi
celui de mediu.
Amenţia a cărei origine este necunoscută.
Prin această clasificare A.F.Tredgold introduce de fapt dihotomia debilitate
endogenă şi debilitate exogenă care, cuprinde majoritatea copiilor şcolarizabili,
distingându-se între ele prin constelaţii de trăsături psihologice specifice .
Debilitatea endogenă cuprinde categoria deficienţelor primare datorate unor
dispoziţii genetice sau cromozomiale anormale, fără suport lezional al sistemului nervos
central . Debilitatea endogenă corespunde celei primare a lui Tredgold şi este denumită
uneori normală, simplă, familială. Debilii endogeni formează majoritatea debililor
moderaţi sau lejeri, cu o dezvoltare apropiată de vârsta reală, în general fără malformaţii
congenitale, cu un echipament senzorial relativ bun.
Debilitatea exogenă cuprinde categoria deficienţelor secundare ( debilitatea
secundară – Tredgold ) determinate de cauze extragenetice (leziuni, infecţii cerebrale ) ce
intervin înainte , în timpul şi după naştere. Se caracterizează printr-un complex de
tulburări care pot fi prezentate izolat sau în ansamblul lor :
- tulburări în domeniul percepţiei, de exemplu, distincţia fond-formă este extrem
de dificilă;
- gândire concretă, lipsită de supleţe adaptativă, inadecvate la criteriile de
raţionament, bazându-se frecvent pe detalii secundare, nesemnificative ;
- tulburări de comportament, caracterizate prin hiperactivitate, instabilitate şi
inadecvare la normele sociale.

Debilitatea normală şi patologică

Dihotomia lui Tredgold este transferată într-o altă clasificare binară a lui Matty
Chiva şi anume în debilitate normală şi debilitate patologică. Debilitatea normală este
corespunzătoare celei endogene, înnăscută, iar cea patologică corespunde debilităţii

11
exogene, dobăndite, prima reprezentând limita inferioară în distribuţia inteligenţei, iar cea
de a doua, consecinţă a leziunilor sistemului nervos central .
Debilitatea normală se caracterizează printr-o dezvoltare fizică normală, fără
elemente de disgeneză congenitală, echipament senzorial aproape satisfăcător.
Insuficienţa intelectuală constituie singurul criteriu de distincţie faţă de debilul mintal
patologic, exprimată în procente pe baza unor teste de performanţe intelectuale sau prin
insuficienţe ce apar în perioada şcolarizării . Posibilităţile de adaptare socioprofesională
sunt satisfăcătoare.
Debilitatea patologică corespunzătoare celei exogene, dobândită, este concepută
în două accepţiuni . Debilitatea patologică include toate cazurile în care etiologia constă
într-un factor patologic asociat de o anumită anormalitate ( exemple : deficitele atribuite
traumatismelor, proceselor inflamatorii, hidrocefaliei, epilepsiei, cretinismului, idioţiei ) .
Cele două categorii sunt deosebite, după M.Chiva, şi anume : la cel patologic se constată
mai multe dificultăţi perceptive , o gândire lipsită de supleţe adaptativă, o inferioritate
netă şi constantă a performanţelor obţinute în achiziţia actului lexic, grafic.

Debilitatea tipică şi atipică

În literatura anglo-saxonă, A.L.Benton introduce clasificarea în debilitate tipică şi

debilitate atipică.
Debilitatea tipică se caracterizează prin predominarea factorilor ereditari sau a
unor stări cerebrale câştigate şi agravate prin deficitele funcţiilor senzoriale, motrice,
afective sau de mediu sociocultural familial.
Debilitatea atipică este echivalentă cu debilitatea aparentă, consecinţă a unor
tulburări instrumentale.
La această dihotomie ultimele cercetări introduc şi alte categorii de deficienţă
mintală. Astfel, Claude Kohler specifică deficienţă mintală cauzată de “traumatisme
sociale”, determinată de carenţa maternă sau familială ca urmare a unei instituţionalizări
prelungite în orfelinate sau spitale în primii ani de viaţă sau a unor condiţii de mediu
cultural total defavorizante. C.Gorgos include în handicapul extrinsec determinat de
mediul sau situaţia socioculturală a individului : sărăcie, privare maternă, discriminare
rasială, traiul într-o zonă geografică nefavorabilă etc.
Aceste dihotomii : debilitatea primară, endogenă, normală, tipică şi debilitatea
secundară, exogenă, patologică, atipică, împreună cu categoria deficienţelor mintale
determinate de alte cauze de natură socio-afectivă ca: debilitatea psihoafectivă,
debilitatea ca urmare a “traumelor sociale”, debilitatea socioculturală, relevă încă o dată
că termenul de deficienţă mintală înglobează o grupă eterogenă cu o mare diversitate
etiologică.

Oligofrenia

Termenul este un alt sinonim al deficienţelor mintale introdus de E.Kraepelin prin

care se marchează o dezvoltare incompletă şi deficitară a tuturor funcţiilor psihice.

12
Termenul a fost folosit cu mare frecvenţă în ţara noastră ,în ţările din fosta Uniune
Sovietică şi parţial în Europa de Vest.
În studiile recente, în definirea oligofrenie se ţine seama de principiile clinice, urmărindu-
se în fiecare caz următorii factori : cei asociaţi etiologiei sau patogeniei de natură
biologică sau organică; dezordini neuropsihiatrice asociate; factori psihosociali asociaţi.
Unii autori caracterizează oligofrenia prin :
- deficienţă globală (psihomotrică, intelectuală, afectivă, voliţională) ireversibilă;
- evoluţie staţionară sau stări de regresie determinate de unele procese organice;
ritm lent de dezvoltare;
- incapacitate de a stabili legăturile necesare sau să înţeleagă activitatea pe care o
depune şi o care o execută în general în mod mecanic;
- reflexele condiţionate se formează cu dificultate ca urmare a procesului de
inducţie negativă care împiedică în mod special formarea legăturilor complexe la nivelul
celui de-al doilea sistem de semnalizare, inducţie negativă ce reprezintă baza fiziologică a
insuficienţei intelectuale;
- desfăşoară activităţi rudimentare la nivelul jocului şi acestea în mod limitat, ca
urmare a faptului că nu se poate încadra într-un joc colectiv pentru că nu înţelege în mod
clar şi deplin rolul jocului, situaţia de joc.

Insuficienţa mintală

Termenul introdus de O.M.S. (1954) pentru a îngloba deficienţele intelectuale, de

afectivitate şi de morală. Raportul OMS precizează că pentru stabilirea gradului
insuficienţei mintale se recurge la calificativele “uşor”, ”mediu”, ”grav”. Aceşti termeni
au avantajul de a fi descriptivi, fără a avea o conotaţie etiologică sau prognostică,
mărginindu-se la caracterizarea funcţionalităţii mintale a subiectului la momentul
considerat.

Deficienţa intelectuală

Termen introdus de Cl.Kohler şi A.Busemann .

Primul clasifică deficienţa intelectuală în două grupe :
- deficienţă intelectuală primară care cuprinde deficienţii intelectuali simpli ;
deficienţă intelectuală asociată cu malformaţii , deficienţa mintală a maladiilor
degenerative ;
- deficienţa intelectuală secundară care cuprinde cazurile determinate de :
leziuni prenatale (infecţii, intoxicaţii, traumatisme) ; leziuni perinatale (traumatisme
obstreticale, anoxie, incompatibilităţi sanguine) ; leziuni postnatale organice (infecţii,
intoxicaţii, traumatisme craniene) ; psihice (carenţă afectivă maternă, staţionare
prelungită în instituţii medicale)

Înapoierea mintală

Termen folosit în mod curent de O.M.S. echivalent cu întârzierea mintală.

13
Retardarea mintală

Termen folosit în ultima perioadă în special în ţările anglo-saxone care tinde să

substituie noţiunea gen de deficienţă mintală în volumul UNESCO (1983) referitor le
terminologia educaţiei speciale.

Întârzierea mintală
Termen utilizat în ţara noastră de M.Roşca în tendinţa de a înlocui noţiunile
traumatizante pentru părinţi şi copii şi pentru a cuprinde şi cazurile uşoare a căror nivel
mintal înlesneşte obţinerea de performanţe la limita normalităţii. Întârziatul are o
insuficienţă legată de dezvoltare, dar structura sa mentală este normală. Elementele
definitorii sunt :
- dezvoltarea psihică deficitară, având etiopatogenia în factorii care intervin până
la vârsta de trei ani ;
- deficienţa dominantă cognitiv-operaţională, asociată frecvent cu tulburări
afective, voliţionale, comportamentale, cu repercursiuni asupra întregii personalităţi ;
- simptomatologie organică cu specificitate relativă (neurologică,
endocrinologică).
În principiu, starea de întârziere este reversibilă dar poate deveni ireversibilă
dacă nu este supusă unui tratament terapeutic educaţional adecvat.

Specificitatea deficienţei mintale

Evidenţierea specificităţii are nu numai o valoare teoretică ci mai ales una practică :
diagnoza este fundamentată pe specificitate. Pentru clinicianul aflat în faţa unei
multitudini de forme clinice, evidenţierea unor trăsături psihopatologice specifice are o
importanţă deosebită.
La întrebarea “în ce constă specificitatea deficienţei mintale, în ce se exprimă ea
din punct de vedere psihopatologic ?”, cercetătorii care au studiat această problemă au
formulat, pe baza datelor experimentale, mai multe tipuri de răspunsuri :
În încercarea de a evidenţia specificitatea deficienţei mintale s-a constat existenţa
unor particularităţi psihologice. Studiile privind învăţarea la deficienţii mintali au
permis să se constate că deficitul cel mai marcant se manifestă în incapacitatea lor de a
fixa sau organiza elementele sarcinii.
În cadrul teoriei sindroamelor specifice pot fi amintite : teza heterocroniei
(R.Zazzo), a heterogenităţii (H.Pieron), a heterodezvoltării (C.Păunescu), a incompetenţei
sociale (E.A.Doll), teza vâscozităţii genetice ( B.Inhelder), teza inerţiei mintale,
oligofrenice (A.R.Luria), teza rigidităţii conduitei (K.Lewin).
1.Heterocronia . Termenul este introdus de Rene Zazzo şi oferă o nouă
dimensiune de comparare a deficientului mintal cu normalul, fiind o caracteristică a
deficientului cu cât debilitatea este mai profundă. Conceptul de heterocronie contribuie la
precizarea diagnosticului de deficienţă mintală, la discriminarea acestora, de
pseudodebilitate în mod special, precum şi în stabilirea etiologiei diverselor cazuri de
debilitate mintală.

14
 Heterocronia se caracterizează prin decalajul fundamental dintre creşterea fizică şi
cea mintală, dintre dezvoltarea somatică generală şi dezvoltarea generală, dintre vârsta
cronologică şi cea mintală. Dezvoltarea mintală a debilului mintal nu se realizează în
acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică, existând între acestea un decalaj temporal. În
consecinţă apare un sistem de echilibru particular, cu trăsături specifice, fiind vorba de o
veritabilă structură. Esenţial în teza heterocroniei este deci tendinţa de a defini debilul
printr-o structură de ansamblu. R.Zazzo apreciază coeficientul de inteligenţă ca fiind util
în diagnostic, dar fără ca acesta să conducă la formularea prognozei. Esenţial, după
R.Zazzo, este ca debilul să fie definit ca o structură de ansamblu.
Heterocronia constituie o noţiune cheie în descrierea genezei conduitelor copilului
debil mintal şi totodată un termen operatoriu în formularea diagnosticului. Prin aceasta se
precizează că debilitatea mintală este mai mult o structură particulară determinată de o
integrare dizarmonică a ritmurilor de dezvoltare asincronă.
Heterocronia constituie cheia tuturor particularităţilor, a tuturor “specifităţilor
debilităţii mintale”, iar raportul dintre vârsta mintală şi cea cronologică apare ca o
tensiune a unui sistem de echilibru special, a unei structuri originale. Un copil debil de
zece ani cu vârsta mintală de şase ani nu poate fi comparat cu un copil normal cu vârsta
mintală de şase ani. Debilul mintal poate avea performanţe fizice mai bune, forţă şi viteză
mai mari, o bogată experienţă, dar rămâne într-o inferioritate netă faţă de copilul normal
cu aceeaşi vârstă mintală. Ei nu sunt identici, pentru că normalul dispune de posibilităţi
superioare, de o experienţă mai largă şi mai bogată, de automatisme mai complexe, are
un statut social total diferit de cel al debilului mintal de aceeaşi vârstă mintală. Ritmul de
dezvoltare al debilului mintal este mult mai lent şi în aceasta constă elementul
diferenţiator. Copilul normal creşte fizic şi mintal în acelaşi ritm, având astfel o identitate
de timp în creşterea fizică şi intelectuală. La debilul mintal nu apare acest sincronism, iar
decalajul dintre vârsta cronologică şi cea mintală creşte progresiv, pentru că dezvoltarea
mintală nu se săvârşeşte în acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică.
2.Heterogenitatea – teză lansată de H.Pieron, prin care relevă proporţia inversă
care există între heterogenitatea aptitudinilor şi nivelul global mediu al deficienţilor
mintal. Indicele de heterogenitate se poate explica prin relativa independenţă a unor
aptitudini în raport cu inteligenţa. Noţiunea de heterogenitate trebuie comparată cu cea de
heterocronie a lui R.Zazzo şi concepută ca o idee călăuzitoare pentru înţelegerea
mentalităţii debilului mintal şi dinamicii comportamentului, ca un simptom nuclear ce
explică deficienţa mintală.
3.Heterodezvoltarea- teză lansată de C.Păunescu denumeşte o caracteristică
primordială structurii psihice a deficienţei mintale, şi anume, prezenţa unor aspecte ale
activităţii psihice, ce sunt dezvoltate sub limită, iar a altora peste limita atinsă de copilul
normal de aceeaşi vârstă mintală.
4.Vâscozitatea genetică –acest concept a fost folosit de Barbel Inhelder pentru
explicarea raţionamentului deficientului şi stabilirea diferenţei între conduita cognitivă a
acestuia şi cea a normalului, vâscozitatea fiind o caracteristică a dinamismulului
intelectual.
B.Inhelder conchide că deficientul mintal se caracterizează prin lentoare în
trecerea de la un stadiu la altul, prin tendinţa de plafonare, de regresare la un stadiu
inferior atunci când întâmpină dificultăţi, precum şi prin dificultatea de a depăşi stadiul
“operaţiilor concrete”. Comparând dezvoltarea mentală a copilului normal cu cea a

15
deficientului, B.Inhelder nu găseşte forme noi de raţionament. Deficientul mintal aidoma
celui normal parcurge aceeaşi succesiune de stadii, dar în mod diferit. La cel normal
există o accelerare progresivă a dezvoltării, ca urmare a unei mobilităţi crescânde a
gândirii operatorii. El trece într-o cadenţă relativ rapidă prin multe stadii succesive,
detaşându-se după o perioadă de oscilare de formele anterioare de raţionament.
Deficientul mintal, deşi parcurge aceeaşi dezvoltare, aceasta se caracterizează prin
lentoare specifică şi uneori chiar stagnare de lungă durată. Încetinirea dezvoltării conduce
la stagnare care se instalează cu atât mai repede cu cât coeficientul intelectual este mai
mic.
Evoluţia gândirii copilului normal tinde în permanenţă spre un echilibru progresiv, cu
o mare mobilitate a raţionamentului şi o bună stabilitate a achiziţiilor. În schimb, evoluţia
gândirii deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru” caracterizat prin vâscozitatea
raţionamentului, prin incapacitatea de a părăsi un anumit punct de vedere pentru altul,
nefiind capabil de a efectua operaţii. Aceste “false echilibre” reflectă “vâscozitate
genetică” şi, în consecinţă, nu pot încheia construcţiile operaţionale.
Conduita cognitivă a deficientului mintal nu depăşeşte stadiul “operaţiilor
concrete”, adică gândirea nu poate să se degajeze de percepţia obiectelor pentru a ajunge
la nivelul formal. Deficientul mintal nu ajunge la ultimul stadiu de dezvoltare
intelectuală, acela al operaţiilor formale, cheia de boltă care asigură coerenţa edificiului,
nedepăşind stadiul “operaţiilor concrete”. Construcţia raţionamentului deficientului se
caracterizează prin această întârziere genetică marcantă, prin încleierea în stadiile vechi
de gândire. Această “vâscozitate genetică” constituie caracteristica primordială a
sistemului cognitiv, fără însă a se extinde şi asupra personalităţii în ansamblu,
determinată de o multitudine de factori.
5. Inerţia mintală - Această noţiune este introdusă de A.R.Luria sub denumirea
de inerţie oligofrenică, pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale,
lentoarea. La deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor,
cunoştinţelor, cât şi la nivelul deprinderilor. După expresia lui A.R.Luria “dacă este
dificil să-i faci pe copiii oligofreni să înveţe ceva şi mai dificil să-i dezveţi”. Este o
caracteristică opusă mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se
desfăşoară procesele intelectuale, prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină
sau tipice şi prin ritm lent.
Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici :
- adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale ;
- reacţiile sunt lente, inerte, vâscoase ;
- trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi ;
- deprinderile se formează lent şi greoi, iar cele deja formate se modifică cu mare
dificultate ;
- frecvenţa mare a şabloanelor verbale.
6. PERSEVERAREA este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin
lipsă de fluenţă a ideaţiei, aderenţă la o idee, atitudine, conduită. Perseverarea este o
repetare sau o continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat, după
expresia lui Zazzo – fenomenul persistă atunci când cauzele “reale” au dispărut.
Perseverarea îmbracă forme variate :
- de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive ;

16
 - de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice, deşi acestea trebuiau înlocuite cu
altele adecvate noilor situaţii.
7. Rigiditatea mintală –este o noţiune introdusă de K.Lewin şi reluată de
Goldstein pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele, incluzând ideea
de fixare, perseverare. Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare
la situaţii şi idei noi. Rigiditatea mintală apare la nivelul condiţionărilor atunci când
deficientul mintal manifestă tendinţa de a se “reîntoarce la condiţionările mai vechi”, mai
consolidate şi întâmpină mari dificultăţi în stabilirea altora. Rigiditatea mintală este
evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire, fiind o consecinţă ce decurge din
vâscozitatea genetică, particularitate caracterizată prin revenire la modurile de
raţionament, la conduitele cognitive anterioare, specifice stadiului anterior de dezvoltare.
Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete, dar nu îşi însuşeşte mecanismul
reversibilităţii, ceea ce duce, de asemenea, la o anumită rigiditate, exprimată prin
incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe deosebite. La
deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată, ceea ce îi împiedică să se adapteze la
situaţii noi. Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în conduita ,
comportamentul deficientului mintal, fapt ce l-a determinat pe J.S.Kounin să vorbească
de rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate
pasivă şi perseverare comportamentală. Unii autori o denumesc psihorigiditate incluzând-
o în tulburările de caracter, având ca simptomatologie : absenţa supleţii adaptative,
comportament neadecvat, refuz de adaptare.

ETIOLOGIA DEFICIENŢEI DE INTELECT

Etiologia relevă legătura cauzală între agentul patogen şi boala psihică. Agentul
patogen poate fi constituit dintr-un ansamblu de condiţii care luate izolat formează un
element, un factor. Etiologia deficienţei mintale este extrem de variată, agentul patogen
fiind un mozaic de factori care determină apariţia deficienţei mintale.
În literatura psihiatrică şi în cea interdisciplinară, pe baza criteriilor complexe de
natură medicală, psihologică, epidemiologică, genetică, există numeroase sistematizări
ale complexului de factori (etiologici şi de risc) încriminaţi în apariţia deficienţei mintale.
Sistematizarea cea mai frecventă este cea care împarte deficienţa mintală în “endogenă”
şi “exogenă”, bazată pe criteriul evidenţierii unui factor patogen dinăuntrul sau dinafara
individului.
Stabilirea cauzelor deficienţei mintale constituie o problemă de cea mai mare
importanţă practică. Cu toate progresele realizate se poate afirma că explorarea ştiinţifică
a fenomenului este în continuă desfăşurare. În stadiul actual al cunoştinţelor adeseori nu
se poate indica în mod precis care a fost factorul etiologic într-un caz individual. Aceeaşi
factori patogeni dau efecte diferite, în funcţie de etapa ontogenetică în care au acţionat.
Invers, factori patogeni variaţi duc la manifestări identice, dacă au acţionat în una şi
aceeaşi etapă ontogenică.
În al doilea rând, în cele mai frecvente cazuri, deficienţa mintală este efectul
sumării mai multor cauze, care au acţionat concomitent sau în etape succesive ale
dezvoltării.

17
 În fine, în unele cazuri se constată coincidenţa frecventă a doi factori, fără ca
între ei să existe o legătură cauzală directă.
Există multiple clasificări ale cauzelor deficienţei mintale, şi anume în funcţie de
natura cauzelor (agenţi infecţioşi, mecanici etc.), de relaţia dintre ereditate şi mediu
(factori endogeni şi exogeni) sau în funcţie de momentul acţiunii factorului cauzativ
(prenatal, perinatal şi postnatal)
Din multitudinea sistematizărilor se poate prezenta următoarea clasificare
etiologică :
Factori de ordin biologic, ereditari, genetici :
- factori genetici nespecifici ;
- factori genetici specifici.
Factori psihosociali
Factori ecologici :
- prenatali ;
- perinatali ;
- postnatali.
Factori de ordin biologic, ereditari, genetici
Factori genetici nespecifici(poligenici)
Aceştia nu pot fi individualizaţi clinic sau genetic. Formează grupa cazurilor
“aclinice” sau endogene (debilitatea endogenă subculturală sau familială) ce cuprinde
majoritatea deficienţilor mintali lejer şi de gravitate medie.
Această categorie de factori pune în evidenţă corelaţia dintre coeficientul de
inteligenţă al deficientului cu cel al rudelor sau prin studil comparativ al gemenilor. De
exemplu, 27% dintre fraţii deficienţilor mintali au diferite grade de nedezvoltare
intelectuală; un procent de 40% de deficienţi mintali în cazul în care un părinte este
deficient mintal şi 80% când ambii părinţi sunt deficienţi; concordanţa de 100% pentru
monozigoţi sau dizigoţi.
Factori genetici specifici care determină sindroame numeroase, foarte rare, ca de
exemplu :
- aberaţii cromozomiale: sindromul Turner, aberaţia unui cromozom sexual;
sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberaţia la cromozomul supranumerar
autonom;
- indroame datorate unor deficienţe specifice a genelor ca :ectodermoze
congenitale (scleroza tuberoasă Bourneville);
- dismetabolii : dislipoidoze (idioţia amaurotică Tay-Sachss, maladia Hunter);
- disproteidoze (degenerescenţa hepato-lenticulară );
- dismetaboliile hidraţilor de carbon (galactozemia, hipoglicemia idiopatică);
- disendocriniile: hipotiroidismul, cretinismul cu guşă familială, diabetul insipid
nefrogen;
- anomaliile craniene familiale (microcefalia, unele hidrocefalii, maladia Crouzon,
sindromul Apert).

Factori psihosociali

- mediu familial nefavorabil;

- carenţe afective şi educative;

18
- factori socioculturali cu rol determinant;
- “existenţa” unor diferenţe între coeficientul intelectual al subiecţilor proveniţi din oraşe
sau mediu rural, în favoarea primului;
- coeficientul mintal invers proporţional cu mărimea familiei, deci coeficientul mintal
mediu este cu atât mai scăzut cu cât copiii aparţin unei familii mai numeroase (aceasta se
poate raporta şi la ansamblul populaţiei);
- condiţii social-economice defavorabile adică nivelul mintal mediu creşte în funcţie de
clasa socială şi de resursele economice ale familiei;
- corelaţie negativă între coeficientul de inteligenţă şi rangul de naştere ; se apreciază că
factorii socio-culturali care au rol în apariţia deficienţei mintale trebuie priviţi sub două
aspecte: unul de a recunoaşte caracterul ştiinţific în sensul că mediul constituie un
stimulator în procesul de dezvoltare al copilului şi actul de a respinge tentaţia speculativă
de segregare a deficienţei mintale.
La o extremă se află autorii care consideră că ereditatea este factorul cauzativ
fundamental, o antecendenţă deficitară existând la aproximativ 90% dintre deficienţii
mintali. La extrema opusă sunt autorii care susţin că numai 10% dintre cazurile de
deficienţă mintală sunt efectul transmiterii ereditare. Variaţia atât de mare a datelor este
efectul unor deficienţe în metodele de cercetare, şi anume insuficienta izolare a influenţei
eredităţii de efectele condiţiilor de mediu. Nici în cazul studiilor realizate pe gemeni,
efectele eredităţii n-au fost detaşate în mod suficient de influenţele mediului care au
acţionat asupra copiilor încă din perioada dezvoltării lor intrauterine. Frecvenţa mai mare
a cazurilor când ambii gemeni univitelini sunt deficienţi mintali (în comparaţie cu cei
bivitelini) nu poate fi pusă exclusiv pe seama faptului că gemenii monozigoţi au acelaşi
potenţial genetic. La gemenii univitelini condiţiile prenatale sunt mult mai asemănătoare
decât cele ale bivitelinilor. Primii au, de regulă, aceeaşi placentă şi acelaşi sac amniotic.
În general se admite că prin ereditate nu se transmite deficienţa mintală ca atare,
ci anumite particularităţi anatomo-fiziologice care vor influenţa relaţiile copilului cu
mediul. În unele cazuri, influenţa genetică asupra dezvoltării psihice are un caracter mai
direct, printr-o anumită structură morfologică, cum este în cazul microcefaliei familiale.
Alteori, deficienţa mintală este determinată de ereditate într-un mod indirect, prin
transmiterea unei deficienţe în metabolismul anumitor substanţe .În această categorie
intră de exemplu, oligofrenia fenilpiruvică.
O situaţie asemănătoare are loc în cazul galactosemiei, când, pentru asigurarea
dezvoltării normale a intelectului, trebuie suprimată din alimentaţia copilului galactoza, al
cărui metabolism este tulburat, ca efect al transmiterii ereditare.
Cât priveşte problema modului de transmitere a deficienţei mintale, există date
pentru câteva sindroame. Astfel, se consideră că se transmite pe calea genelor recesive:
oligofrenia fenilpiruvică, microcefalia familială, cretinismul. Prin gene dominante se
transmite: scleroza tuberoasă, neurofibromatoza.

Factori ecologici :

I. Factori prenatali :

Infecţiile de natură diferită :

19
 -infecţiile de natură virotică. S-a observat că mamele care au suferit de rubeolă în
timpul sarcinii pot da naştere unor copii deficienţi mintali. Urmările bolii sunt cu atât mai
pronunţate, cu cât ea are loc într-o perioadă mai timpurie a sarcinii.
- infecţiile de natură bacteriană. În general, fetusul este apărat de bacteriile din
organismul mamei; de exemplu, cazurile de tuberculoză congenitală sunt extrem de rare.
Cu totul alta este situaţia în cazul sifilisului. Molipsirea copilului se datorează pătrunderii
treponemei prin placentă. Uneori copiii cu sifilis congenital par normali în primii ani
după naştere, până în momentul în care boala ia un caracter acut, ceea ce duce la o
deteriorare a nivelului intelectual şi la tulburări de conduită. La unii deficienţi mintali, din
cauza sifilisului congenital, se produc anumite anomalii somatice: nasul în formă de şa,
keratite, dinţi neregulaţi etc.
- infecţiile cu protozoare. Toxoplazmoza congenitală este efectul unei molipsiri
de la mamă. Toxoplazmoza este produsă de un protozoar (toxoplazma) purtat de diferite
animale domestice sau sălbatice (în special, de câini), putând exista la adulţi în formă
latentă. Efectele negative ale toxoplazmozei asupra dezvoltării copilului sunt cu atât mai
pronunţate, cu cât infectarea mamei are loc într-o fază mai timpurie a sarcinii. Se poate
întâmpla ca infectarea să se producă şi după naştere, luând forma unei encefalite, după
care se constată degradarea intelectului
O altă categorie de cauze cuprinde diferite condiţii de gestaţie de natură anatomo-
fiziologică

2. Incompatibilitatea factorului RH
Majoritatea persoanelor au în sânge factorul RH, adică au un RH pozitiv. Se poate
întâmpla ca o mamă cu RH negativ (al cărei sânge nu conţine factorul RH) să fie
purtătoarea unui copil cu RH pozitiv, moştenit de la tată. Trecerea unor particule RH
pozitive de la fetus la mamă este un fenomen relativ rar, ceea ce face ca deficienţa
mintală să nu apară în toate cazurile în care există o necorespondenţă între RH-ul mamei
şi cel al copilului. Se consideră că numai la 5% din cuplurile: tatăl RH pozitiv şi mama
RH negativ – apar copii deficienţi mintali. Deficienţa mintală provocată de
incompatibilitatea factorului RH este însoţită de pronunţate tulburări ale motricităţii
(coreo-atetoze). Efectele negative pot fi diminuate prin efectuarea copilului de transfuzii
de sânge.

3.Cauze chimice şi hormonale.

Deşi contribuţia diferitelor substanţe chimice în apariţia deficienţelor mintale nu
este pe deplin stabilită, se recomandă totuşi o utilizare limitată a alcoolului, tutunului şi a
diferitelor tranchilizante în timpul sarcinii. S-a mai stabilit că în cazul mamelor cu diabet
netratat procentul copiilor deficienţi mintali este mai mare decât la grupul de control.

4.Vârsta părinţilor.
Pe baza statisticilor s-a stabilit că la mamele în vârstă de peste 45 ani riscul de a
da naştere unui copil deficient mintal creşte, mai ales dacă înainte ele n-au născut alţi
copii. Neprielnică se dovedeşte şi vârsta fragedă a mamei. Astfel, la mamele care au avut
mai mult de 3 naşteri înainte de a împlini vârsta de 20 ani, creşte procentul copiilor
prematuri şi cu diferite anomalii ale sistemului nervos.

20
 5. Emoţiile puternice ale mamei în timpul sarcinii constituie un alt factor. Se
presupune că influenţa negativă a emoţiilor (o spaimă puternică, neacceptarea afectivă a
sarcinii etc.) acţionează prin substanţele biochimice care intră în circuitul sanguin. În
plus, anxietatea îi produce mamei anorexie, ceea ce va determina subnutriţia.

6. Radiaţiile constituie un alt factor ce poate afecta dezvoltarea prenatală a

copilului, mai ales în primele 5 luni de sarcină.

II. Factori perinatali

Naşterea constituie, mai ales în cazul unui travaliu prelungit sau a unei naşteri
precipitate, o încercare grea pentru organismul copilului. Anumite traumatisme produse
în această etapă pot deveni cauze a deficienţei mintale, mai ales dacă au acţionat şi alţi
factori predispozanţi.

1. Asfixia copilului şi starea de hipoxie(anoxie) este o cauză cu multiple

consecinţe. Celulele corticale fiind extrem de sensibile la deficitul de oxigen, asfixia
prelungită peste o anumită durată poate determina modificări ireversibile. Asfixia este
provocată de multiple cauze: strangularea în timpul naşterii cu cordonul ombilical,
aspirarea mucusului, prezenţa lichidului amniotic în plămâni, administrarea unor doze
prea puternice de anestezice mamei în timpul naşterii, existenţa unor reflexe respiratorii
slabe, mai ales la copiii prematuri. Asfixia poate avea loc şi în uter, din cauza
modificărilor regresive ale placentei , atunci când naşterea nu se produce la termen.
Asfixia este uneori atât de gravă încât copilul se află în stare de moarte aparentă (asfixie
albastră), alteori indicii sunt puţin evidenţi. În acest din urmă caz, existenţa hipoxiei
poate fi dedusă doar din apariţia stărilor convulsive, a insomniilor prelungite sau, din
contra, din starea de torpoare, de febră inexplicabilă.

2. Hemoragia- (subdurală, intracerebrală, intraventriculară, meningeală) este un

alt factor ce poate determina deficienţa mintală. Trebuie specificat că traumatismele
amintite sunt frecvente la nou-născuţi, dar de cele mai multe ori sângele se resoarbe
repede. Alteori, însă se formează hematoame care, sclerozându-se, împiedică formarea
neuronilor din regiunea respectivă sau din regiunile asociate funcţional. Se poate
întâmpla ca aceste hemoragii să ducă la o creştere a presiunii intracraniene.

3. Traumatismele de natură mecanică (prin acţiunea forcepsului asupra

craniului sau lovirea acestuia de oasele pelviene ale mamei) provoacă deficienţă mintală
în cazuri mai rare decât s-a crezut în trecut. Copiii care au suferit traumatisme la naştere
prezintă în mod frecvent tulburări ale motricităţii de natură cerebrală: pareze, paralizii. La
unii dintre ei se observă crize convulsive, uneori chiar cu pierderea conştiinţei, atacuri ce
pot fi confundate cu epilepsia. Copiii cu paralizie cerebrală pot prezenta diferite grade de
dezvoltare intelectuală; astfel, unii dintre ei sunt idioţi, alţii au intelect normal.

4. Prematuritatea - Se consideră prematur un copil care are la naştere mai puţin

de 2500 g. Cercetările au stabilit că la copiii prematuri – care au avut la naştere 1500 g. –
se întâlnesc cazuri mai frecvente de deficienţă mintală şi de tulburări de adaptare. Se

21
subliniază că nu prematuritatea în sine produce deficienţa mintală, ci factorii care au
determinat însăşi prematuritatea, de exemplu, anumite condiţii de gestaţie (hrana
insuficientă sau inadecvată, anumite boli infecţioase etc.).De asemenea, prematuritatea
favorizează apariţia hemoragiilor perinatale.
Frecvenţa cazurilor de deficienţă mintală ca efect al factorilor perinatali ar fi de 1-
2% din totalul deficienţilor ; alţi autori însă au găsit o frecvenţă mai mare, de 5-10%. Se
consideră că deficienţa mintală de origine perinatală prezintă un prognostic relativ
favorabil. Printr-o exersare susţinută, în perioada dezvoltării intensive a sistemului
nervos, are loc un proces de compensare.

III. Factori postnatali

1.Cele mai frecvente cazuri de deficienţă mintală postnatală sunt provocate de

diferita forme de meningită sau de encefalită; după unii autori, 11% din totalul
deficienţilor mintali sunt de origine infecţioasă postnatală. Copiii cu o evoluţie anterioară
normală pot prezenta după meningită şi, mai ales, după encefalită deficienţă mintală mai
mult sau mai puţin profundă. Deficienţa mintală cu o astfel de origine este însoţită de o
iritabilitate crescută, de o stare de agitaţie motrică accentuată. Urmările negative ale bolii
asupra psihicului vor fi cu atât mai pronunţate, cu cât procesul inflamator a fost mai
extins.Afectarea nivelului intelectual depinde însă în cea mai mare măsură de vârsta la
care a avut boala. Copiii mai mici de 2 ani prezintă în cele mai multe cazuri deficienţă
mintală, în timp ce copiii mai mari sau tinerii pot rămâne cu un intelect normal.

2. Traumele mecanice Deficienţa mintală poate fi provocată la vârstele timpurii,

de o cădere, de o lovitură puternică a craniului, care a provocat o fractură a acestuia, sau
hemoragii intracraniene. Înafară de deficienţa mintală, la aceşti copii se instalează o stare
de iritabilitate, de instabilitate emotivă, capacitate redusă de lucru, deficienţe pronunţate
de memorie.

3.Factorii nutriţionali şi toxici . Carenţa cronică a proteinelor, deshidraterea

provocată de gastroenteritele infantile prelungite sunt factori consideraţi de unii
cercetători drept cauze ale deficienţei mintale, dacă acţionează în etapa timpurie a
dezvoltării. Intoxicaţiile cu monoxid de carbon, arsenic şi plumb, atunci când nu
provoacă moartea, pot cauza ca efect al inflamaţiilor creierului, deficienţă mintală şi
instabilitate emotivă.

4.Epilepsia se întâlneşte destul de frecvent la deficienţii mintali, mai ales la cei cu

leziuni ale creierului. Interacţiunea dintre epilepsie şi deficienţa mintală este complexă.
De multe ori, cele două fenomene coexistă, fiind provocate de o cauză comună. De
asemenea, în cele mai multa cazuri, epilepsia nu produce o deteriorare mintală. În cazuri
mai rare însă, crizele epileptice frecvente şi puternice pot provoca la copii deficienţă
mintală, ca efect al unor fenomene de anoxie, al unor modificări vasculare etc.
Cazurile de deficienţă mintală de natură epileptică sunt destul de rare, aproximativ 1%
din totalul deficienţilor. Insuficienţa intelectuală a acestor copii este de cele mai multe ori
însoţită de o iritabilitate extrem de pronunţată, de accese de furie şi acte de violenţă, care
pun numeroase dificultăţi procesului educaţional.

22
 5. Traumatismele afective pot, de asemenea, provoca deficienţă mintală. S-a
constatat, de exemplu, că nivelul mintal al sugarilor despărţiţi de mama lor a scăzut
proporţional cu durata despărţirii. Revenirea copilului la mamă a dus la recuperarea
deficitului, care a fost cu atât mai completă, cu cât durata separării a fost mai mică.
6. Izolarea copilului de mediul social, începând de la o vârstă timpurie, nu numai
că blochează în mod marcant dezvoltarea sa intelectuală, dar lasă urme şi în structura
ţesutului nervos. Se cunosc puţine cazuri care ilustrează această situaţie, dar de fiecare
dată modificările psihice au fost atât de pronunţate, încât efectele negative ale absenţei
madiului uman sunt pe deplin stabilite.

DEPISTAREA ŞI EXAMINAREA COPILULUI

DEFICIENT DE INTELECT

DEPISTAREA

Depistarea copilului deficient mintal este un act complex care cuprinde cel puţin
două aspecte : cunoaşterea şi orientarea spre un specialist în vederea precizării
diagnosticului.
Cunoaşterea, parte a depistării, înseamnă sesizarea unor simptome, a unor
particularităţi morfo-funcţionale care diferenţiază sau încep să diferenţieze copilul
deficient de restul copiilor. Mama şi familia care vin în contact cu copilul şi care se ocupă
de îngrijirea şi creşterea lui sunt primii care trebuie să observe, să sesizeze atunci când
copilul începe să se diferenţieze de ceilalţi. De asemenea, medicii pediatrii sunt primii
specialişti care trebuie să valorifice semnificaţia unor simptome sau trăsături care deviază
creşterea şi dezvoltarea copilului de la normă. Depistarea nu înseamnă însă numai
cunoaşterea unor simptome, ci presupune şi orientarea lui spre un specialist în vederea
precizării diagnosticului.
Depistarea este un filtru : nu înseamnă însă că toţi copiii orientaţi spre precizarea
diagnosticului sunt deficienţi mintali. Depistarea este un semnal de alarmă pe care-l trage
mama, medicul pediatru, asistenţa medicală sau educatoarea.
Depistarea precoce este o condiţie importantă a eficienţei terapiei complexe. De
aceea, depistarea precoce este unul din imperativele majore ale medico-psiho-pedagogiei
deficientului mintal. O depistare precoce se consideră până la vârsta de 6 ani, adică până
la punerea problemei şcolarizării copilului.
Organizarea unei depistări precoce eficiente implică pe de o parte o bună
cunoaştere a dezvoltării psihomotrice a copilului normal şi pe de altă parte existenţa unor
instrumente accesibile în vederea determinării periodice a nivelului de dezvoltare psiho-
motrică a copilului. Psihomotricitatea include participarea diferitelor procese şi funcţii

23
psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de
răspuns.
Conţinutul psihomotricităţii include : schema corporală, coordonarea dinamică,
lateralitatea, coordonarea statică-echilibrarea, coordonarea perceptiv-motrică. Una dintre
problemele principale ale dezvoltării psihomotricităţii este dezvoltarea locomoţiei.
În general evoluţia copilului trebuie urmărită sub aspectul a patru domenii
comportamentale : a) motor; b) cognitiv; c) verbal; d) socio-afectiv. Fişele de dezvoltare
psiho-motrică sunt definite ca nişte instrumente de urmărire a dezvoltării psiho-motorii a
copilului între 0-6 ani şi de depistare precoce a tulburărilor neuropsihiatrice şi mai ales a
copiilor cu deficienţă mintală în vederea intervenirii la timp cu o terapie adecvată.

EXAMINAREA COPILULUI DEFICIENT DE INTELECT

EXAMINAREA PSIHOLOGICĂ

Scopurile şi sarcinile examenului psihologic

Deficienţii mintali sunt examinaţi psihologic până la vârsta şcolară, cand copilul
este adus la consultaţii de părinţi pentru întârzieri în dezvoltarea psihomotorie. În acest
caz scopul examenului psihologic este dublu: 1) trebuie să stabilească nivelul mintal şi să
ofere toate informaţiile şi concluziile în legătură cu gradul şi structura mintală a
deficientului; şi 2) trebuie să releve direcţiile în care trebuie să se desfăşoare activitatea
terapeutică în vederea recuperării.
De cele mai multe ori cazul vine la consultaţii din şcoala generală de masă, prezentând un
eşec şcolar global. Psihologul trebuie să investigheze în primul rând nivelul mintal,
inteligenţa, pentru a vedea în ce măsură acest factor este determinant în eşecul şcolar. În
aceste cazuri examinarea psihologică are ca scop principal şcolarizarea adecvată şi
obţinerea unui randament corespunzător. Astfel, examenul psihologic vizează două
scopuri: 1) să releve ansamblul factorilor care determină eşecul şcolar; 2) să pună în
evidenţă întreg potenţialul educativ al cazului pentru a putea formula direcţiile în care se
poate lucra cu copilul.
Uneori psihologul trebuie să examineze copii trimişi de şcoala ajutătoare care fie
că nu fac faţă procesului de învăţământ, fie consideră că ar putea să urmeze şcoala
generală.
În practica clinică curentă se cer frecvent o serie de examinări psihologice în
vederea orientării profesionale a tinerilor care au absolvit şcoala ajutătoare sau care se
găsesc în clasele superioare ale şcolii generale. În acest caz psihologul urmăreşte să
stabilească nivelul mintal, nivelul aptitudinilor profesionale şi maturarea psiho-socială.

OBIECTIVELE EXAMENULUI PSIHOLOGIC

În cadrul examenului psihologic se analizează următoarele aspecte :

Dezvoltarea psiho-motorie

24
 Se poate stabili nivelul atins de dezvoltarea psihomotorie, se poate calcula
coeficientul de dezvoltare şi se pot releva domeniile în care dezvoltarea este deficitară.
Dezvoltarea psihomotorie se examinează de regulă la copiii mici (0-5 ani) şi stă la baza
depistării precoce a copilului deficient mintal.
Nivelul mintal
În această direcţie se poate stabili vârsta mintală (V.M.), coeficientul de inteligenţă (Q.I.),
structura mintală, indici de deteriorare mintală, indici semnificativi pentru dizarmoniile
cognitive. Investigarea nivelului mintal este fundamentală pentru examenul psihologic al
deficientului mintal; el este necesar atât în diagnosticul diferenţial, cât şi în evaluarea
posibilităţilor educaţionale în general, a posibilităţilor de învăţare în special.
Motricitatea
Este unul din aspectele principale pentru diagnosticul deficienţei mintale; se poate
investiga motricitatea generală, dinamică şi statică, echilibrul, praxiile, dexteritatea
manuală, lateralitatea, sincineziile, coordonările.
Funcţiile senzoriale şi perceptiv-motrice
Se pot investiga funcţiile: auditivă, vizuală, gnoziile, somatognoziile, percepţiile de
mărime, formă, greutate, maturarea funcţiei vizual-motrice, ritmul.
Atenţia
Volumul atenţiei, calităţile atenţiei, posibilităţile de concentrare, spiritul de observaţiei,
tulburările atenţiei.
Memoria
Memoria vizuală, memoria auditivă, memoria cuvintelor, memoria numerelor, memoria
imediată, fidelitatea memoriei, tulburările memoriei.
Limbajul
Aspectul fonetic, nivelul vocabularului, structura gramaticală, înţelegerea limbajului,
posibilităţile de verbalizare, citirea, scrierea.
Personalitatea
Stabilitatea emotivă, afectivitatea, trăsăturile de personalitate, impulsivitatea, agresivitate,
toleranţă la frustraţii.
Maturarea psiho-socială
Nivelul maturării psiho-sociale, domeniile în care maturarea este întârziată.
Posibilităţi de învăţare
Se poate examina capacitatea se învăţare, posibilităţile de formare a unor deprinderi
practice, domeniile în care interesul şi învăţarea este mai facilă.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL

Complexitatea sindromului de deficienţă mintală se caracterizează prin

nedezvoltarea, oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale, în special a funcţiilor cognitive
consecinţă a unor cauze eredo-congenitale sau apărute în cursul primei copilării impune
stabilirea diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte:
- în cadrul sindromului de deficienţă mintală după criteriul gravităţii deficienţei;
- discriminarea faţă de stările psihopatologice cu simptomatologie apropiată;
- în raport cu fenomenologia psihopatologică inclusă în clasificarea nosologică
psihiatrică.

25
1) Diagnosticul diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală

Sindromul de deficienţă mintală este o entitate nosologică complexă. Formele

clinice sunt extrem de multiple în funcţie de natura etiologică, de gravitatea deficienţei,
de modul de organizare a personalităţii. Aşa se explică varietatea tabloului
simptomatologic în domeniul somatic, neurologic, psihopatologic. Această realitate
implică precizarea diagnosticului diferenţial pentru a releva gradul de gravitate al
deficienţei mintale: lejeră, medie, profundă. Criteriul psihometric şi cel şcolar pot
constitui doi indicatori care conduc la precizarea diagnosticului diferenţial în cadrul
categoriei de deficienţă mintală urmărindu-se parametrii de diferenţiere : capacitatea de
adaptare la grupul social de diverse densităţi, ritmul de dezvoltare.

2)Diagnosticul diferenţial faţă de stările cu simptomatologie apropiată

Existenţa a numeroase tablouri simptomatologice apropiate de cel al deficienţei mintale

conduc la numeroase confuzii cu implicaţii în stabilirea prognozei, a depistării
posibilităţilor de perfectibilitate, de echilibrare a planului terapeutic medico - psiho-
pedagogic adecvat.
Deficienţa mintală trebuie diferenţiată de :
- persoanele cu dezvoltare psihică normală dar neinstruite,
- întârziere mintală (pedagogică si şcolară);
- pseudodebilitate mintală;
- stările de întârziere mintală determinate de unele deficite senzoriale.

a) Diagnosticul diferenţial în raport cu persoanele cu dezvoltare psihică

normală
Acest diagnostic este destul de dificil de stabilit, cunoscând că între normalitate şi
deficienţă mintală este o zonă mare, cu fenomenologie psihopatologică extrem de variată.
Criteriul diferenţelor rezidă în faptul că persoana cu dezvoltare psihică normală
poate evolua, chiar tardiv, dacă este pusă în condiţii de instruire şi educaţie, comparativ
cu deficientul mintal care nu poate depăşi un anumit plafon al gândirii concrete.

b) Întârzierea mintală (pedagogică şi şcolară)

Întârziere mintală este o insuficienţă determinată de un deficit de dezvoltare având
însă o structură mintală normală, un potenţial intelectual ce nu poate fi valorificat ca o
consecinţă a unor:
- carenţe educative (neexersare educativă);
- un mediu socio-cultural deficitar şi caracterizat prin insecuritate;
- a unor carenţe de natură afectivă simplă care se caracterizează prin : inhibiţie,
indiferenţă, lipsă de curiozitate, judecată puerilă, dependenţă de anturaj;
- a abandonului familial sau a unei hiperprotecţii familiale (familie gregară,
sentiment de insecuritate, situaţii conflictuale, hospitalism familial);
Întârzierea mintală se manifestă în perioada educaţiei în familie şi, mai ales, în cea
şcolară ca o consecinţă a utilizării inadecvate a echipamentului normal. Este o categorie
susceptibilă de ameliorare prin metode pedagogice adecvate şi, spre deosebire de
deficienţa mintală, este în principiu reversibilă dar poate deveni ireversibilă în anumite

26
condiţii, prezentând simptomatologie psihopatologică similară cu cea a deficienţei
mintale.
Dificultatea de diferenţiere constă în faptul că întârziere mintală nedepistata la
timp, fără a fi supusă unui tratament psiho-pedagogic adecvat, poate dobândi configuraţia
deficienţei mintale propriu-zisă, devenind în consecinţă ireductibilă.

c ) Pseudodebilitate mintală

Pseudodebilitatea mintală este un deficit aparent şi reversibil al inteligenţei, ce

apare la subiecţi cu potenţial intelectual intact, deci cu virtuozităţi normale, sesizabilă atât
la probele de performanţă cât şi la cele de raţionament verbal.
Un indiciu major pentru a decela falsa debilitate mintală este decalajul între nivelul
mintal şi cel şcolar. Pseudodebilitatea mintală camuflată dă iluzia unei persoane cu
cunoştinţe relativ normale, dar cu adaptare socială deficitară, aidoma deficientului mintal.
Pseudodebilitatea mintală implică două accepţiuni.
i)De “diagnostic eronat”, corespunzătoare cazurilor în care falsa debilitate este o
consecinţă a incapacităţii fizice temporare; a unor deficienţe senzoriale; a unor carenţe
afective; a unei atitudini greşite a examinatorului în etapa stabilirii diagnosticului sau ii)a
utilizării unor instrumente inadecvate pentru fixarea diagnosticului. În aceste situaţii ,
evoluţia ulterioară contrazice prima “impresie clinică” , fapt ce acordă erorilor de
diagnostic un statut de entitate clinică.
Simptomatologia pseudodebilităţii mintale şi a deficienţei mintale este identică,
dar etiologia lor este diferită.
Simptomatologia pseudodebilităţii mintale este extrem de variată.
După A.Rey cele mai relevante tipuri sunt :
- o dezvoltare generală lentă;
- un retard evident în ceea ce priveşte volumul de informaţii, cunoştinţe, ce
caracterizează retardul educativ, pedagogic;
- un nucleu de tulburări instrumentale de tip disfazic (dislexie, disgrafie,
discalculie), de tip praxic (nedibăcia mişcărilor, lipsa de precizie, discalculia )etc.
Complexul de simptome este însoţit şi de o constelaţie eterogenă formată din:
pierderea apetitului de învăţare ca o consecinţă a eşecurilor; reacţii de învăţare nesigure şi
stereotipe; incapacitate persistentă de a cele învăţate; emotivitate exagerată , inhibiţie
până la mutism, timiditate, atitudine defensivă sau de agresivitate. Toate aceste simptome
conduc la instalarea eşecului şcolar.
Etiologia pseudodebilităţii se poate sintetiza în :
- pierderea senzorială : vizuală sau auditivă;
- incapacitatea fizică temporară;
- deficienţe motorii;
- privaţiuni culturale ca urmare a unui mediu social sau familial sărac sau a unei
şcolarizări inadecvate;
- tulburări afective ce conduc la inhibiţia funcţiilor intelectuale, din care
preponderente pot fi : frica se eşec, reacţia agresivă a părinţilor sau a profesorilor faţă de
rezultatele slabe la învăţătură ale copilului, atitudinea de ostilitate sau de pasivitate,
neîncredere care conduce la pierderea apetitului de învăţare şi la inhibiţia procesului de
maturizare afectivă.

27
 În ultima perioadă, cercetările subliniază rolul exclusiv al factorilor exogeni, de
natură ambietal - educativă, în mod deosebit a factorilor de privaţiune culturală şi în
consecinţă pseudodebilitatea mintală este susceptibilă de o remitere completă.
Clasificarea pseudodebilităţii. Varietatea simptomatologică a condus pe
cercetători la stabilirea unor clasificări clinice, forme de pseudodebilitate mintală diferită.
Grace Arthur distinge cinci grupe de psedodebilitate :
- pseudodebilitate cu inaptitudini specializate;
- pseudodebilitate cu retarduri de limbaj, dar cu aptitudini non-verbale normale;
- pseudodebilitate determinată de maladii, dar fără a opri dezvoltarea intelectuală;
- pseudodebilitate mintală determinată de leziuni traumatice cerebrale ce antrenează
deficite intelectuale specializate, dar cu alte sectoare intacte;
- pseudodebilitate mintală cauzată de handicapuri fizice, de tulburări de auz sau vedere
care antrenează eşecuri şcolare.
După A.Rey pseudodebilitatea mintală poate avea mai multe forme :
- retard simplu- caracterizat prin dezvoltare generală lentă ;
- retard educativ, pedagogic- caracterizat prin insuficienţe privind nivelul
informaţiilor sau a tehnicilor de muncă independentă;
- surdomutitate, încetinirea procesului de dezvoltare mintală ca urmare a unui
limbaj insuficient dezvoltat, consecinţă a unor dizabilitati de auz;
- retardul electiv de limbaj (mutitatea, afazia congenitală), caracterizat prin
dezvoltare lentă a acestuia, deşi manifestă o inteligenţă precoce;
- retard în diverse sectoare de activitate: nesiguranţa mişcărilor, dificultăţi lexice,
oboseală mintală excesivă

d)Stările de întârziere mintală determinate de deficite senzoriale

A.R.Luria avertizează că diagnosticul diferenţial trebuie să se stabilească şi faţă
de “copiii care prezintă deficienţe senzoriale, tulburări parţiale şi periferice, dar cu o
dezvoltare normală a copiilor”. Acestea formează stările cele mai confuze şi este greu de
stabilit atât relaţia de dependenţă reciprocă, cât şi fondul pe care este structurată una sau
alta din aceste perturbări.

Diagnosticul diferenţial în raport cu fenomenologia psihopatologică

Raportul dintre deficienţa mintală şi fenomenologia psihopatologică generală nu

este clarificat, constituie încă o problemă controversată, dând naştere la numeroase opinii
ca urmare a dificultăţilor de discriminare.
După C.Gorgos diagnosticul diferenţial se stabileşte cu :
- stările defectuale de tip psihopatoid, ce presupun dezvoltarea psihomotorie
normală până la vârsta la care intervine afecţiunea a cărei evoluţie determină
defectivitatea;
- alte stări deteriorate în care dezvoltarea psihică este normală până la data
îmbolnăvirii (afecţiuni toxice, traumatice, degenerative etc.);
- tulburări de dezvoltare ale personalităţii;
- psihozele cu evoluţie (autism infantil);

28
 - deficitele senzoriale primare, care prin reducerea posibilităţilor de comunicare,
pot conduce la o întârziere mintală uşoară, secundară.
Includerea deficienţei mintale în schemele nosologice conduce la o delimitare
precisă între acestea şi alte forme psihopatologice, în primul rând cu demenţa precoce,
deteriorarea mintală, epilepsia, reacţiile nevrotice şi psihopatice, tulburările de
comportament.

a) Deficienţa mintală şi demenţa precoce

Diagnosticul diferenţial între aceste două afecţiuni psihice este dificil de precizat.
Demenţele sunt considerate ca fiind caracterizate prin scăderea progresivă şi ireversibilă
a activităţii psihice, ca o degradare a personalităţii în general, manifestată printr-o
involuţie progresivă a funcţiilor de cunoaştere şi afective. Deficienţa mintală se
caracterizează prin insuficienţa sau inexistenţa dezvoltării psihice, iar demenţa prin
regresia funcţiilor deja elaborate. Esquirol sublinia diferenţa esenţială dintre aceste două
entităţi, relevând caracterul “câştigat” al demenţei, şi anume că “ omul demenţial este un
bogat devenit sărac” sau că “dementul este un bogat care s-a ruinat, debilul este născut
sărac şi rămâne sărac”.

b) Deteriorarea mintală
Deteriorarea mintală desemnează un deficit mintal global reversibil, temporar sau
definitiv, ca urmare a leziunilor organice sau funcţionale ale creierului, a unor boli
mintale sau îmbătrâniri fiziologice. Deteriorarea mintală este definită ca diferenţă între
eficienţa anterioară şi eficienţa actuală ce poate fi măsurată prin diverse probe (scara
Wechsler, Raven ).
Se diferenţiază de deficienţa mintală prin retardul global de maturizare şi rezultate
omogene la teste, iar de demenţă prin aceea că deteriorarea mintală desemnează gradele
iniţiale sau uşoare de slăbiciune, iar cele de demenţă cazurile de slăbiciune masivă şi
terminală.

c) Deficienţa mintală şi epilepsia

Asocierea deficienţei mintale cu epilepsia pune probleme sociologice, educative şi
terapeutice particulare. Frecvenţa epilepsiei în cazurile de deficienţă mintală este de
4,1%, de5,8% la debilii mintali.

d) Deficienţa mintală şi psihogeniile

Raportul dintre psihogenii şi deficienţa mintală este încă controversat, greu de
discriminat. Simptomatologia clinică a psihogeniilor este în general polimorfă, din care
reacţiile psihice patologice de intensitate psihotică şi nevrotică se manifestă şi în diverse
tipuri clinice de deficienţă mintală, mai frecvent la deficienţa mintală severă şi profundă.
Toate psihozele infantile pot să comporte un aspect deficitar, mai mult sau mai puţin
important, precum în toate deficienţele mintale pot coexista elemente psihotice. Prezenţa
stărilor psihotice în deficienţa mintală la copil a fost semnalată pentru prima dată de
E.Kraepelin .

e) Deficienţa mintală şi delicvenţa

29
 Actele delictuale la deficienţii mintali nu trebuie asimilate cu cele ale
delicvenţilor care nu sunt condiţionate de insuficienţa cognitivă, ci de inadaptare socială,
de carenţele educaţionale din mediul şcolar sau familial. Deficienţa mintală nu se poate
considera nici ca o stare de “predelicvenţă”.
Plecând de la teza că majoritatea cercetărilor au evidenţiat la delicvenţi o încărcătură
patologică importantă în ontogeneză, s-a dovedit experimental că în cazurile handicapului
intelectual se constată un procent de 65% în raport cu 15% copii cu o dezvoltare normală
a unei bogate patologii în prima copilărie, o scădere a randamentului şcolar şi prezenţa
unor forme reactive de tip agresiv-ofensiv. Eşecul şcolar produce fenomenul de
suprasolicitare, de supratensionare şi implicit de nonintegrare, iar actul delictual devine o
soluţie de ieşire din această stare, fiind de altfel şi ocale de stingere a stării conflictuale.
Cercetările comparative întreprinse pe loturi de copii normali, deficienţi intelectuali
nedelicvenţi şi deficienţi intelectual delicvenţi stabilesc următoarele concluzii :
- aproximativ 70% dintre familiile infractorilor minori sunt dizorganizate în
functionalitatea lor;
- ambianţa culturală a familiei schimbă procesul motivaţional al copiilor faţă de
activitatea de învăţare şi de culturalizare, potenţează refuzul de integrare prin cultură,
recurgând la infracţiuni de tipul: furt, vagabondaj, prostituţie etc.;
- mediul familial ostil cultural şi afectiv determină extrapolarea copilului şi
plasarea lui în grupul din stradă, unde intră sub influenţa elementelor delicvente. Un
procent de 76% din totalul copiilor cu adeziune la viaţa dezorganizată a străzii, cu
tendinţe spre vagabondaj este constituit din deficienţi intelectual.
Principii terapeutice. În vederea prevenirii fenomenului predelicvenţial se
apelează la un complex de terapie educaţional-integrată constituit din acţiunile:
- folosirea unui sistem de solicitări diferenţiate în funcţie de posibilităţile reale ale
copilului;
- organizarea sistemului de orientare şcolară şi profesională ca mijloc de prevenire
a dezintegrării sociale, direcţionate pe baza unei prognoze integrative, indicate de
aptitudinile copiilor cu activitate intelectuală insuficientă;
- utilizarea fişelor de prognoză a personalităţii, a capacităţii sau noncapacităţii
integrative;
- iniţierea unor acţiuni de igienă mintală;
- captarea afectivă şi îndrumare individuală şi competentă a copiilor cu prognoză
incertă printr-o muncă de echipă de specialişti deoarece problema delicvenţei este
pluridimensională.

CLASIFICAREA DEFICIENŢEI MINTALE

În clasificarea deficienţei mintale se poate vorbi de un polimorfism. Criteriile de

clasificare diferă. Sunt autori care apelează la gradul de intensitate, la incapacitatea

30
funcţională a deficienţei, alţii la gradul de adaptare la situaţii particulare sau la o
clasificare dihotomică – intrinsec şi extrinsec.

a) Clasificare după gradul de intensitate al deficienţei :

- deficienţă lejeră-cu posibilităţi de dezvoltare maximală a capacităţilor, susceptibili de
autonomie relativ totală, fără a fi necesar un imbold sau un ajutor exterior.
- deficienţă medie / moderată – sau gravitate intermediară, cu şanse de readaptare şi
posibilităţi de integrare socio-profesională, în urma unei intervenţii pedagogice
specializate ;
- deficienţă gravă sau severă care nu poate să ajungă la o autonomie fiind necesară o
supraveghere permanentă ţi condiţii speciale de influenţă pedagogică şi pregătire manual-
profesională.
b) Clasificare după gradul de adaptare la situaţii particulare:
- deficienţă de ambianţă - ce decurge din necesitatea de a stabili un echilibru între
posibilităţile reale ale deficientului şi solicitările mediului înconjurător;
- deficienţă de situaţie – se referă la cazurile de subiecţi limitaţi în capacităţile lor în
raport cu solicitările unor situaţii particulare. Aşa se explică de ce este necesar să se
studieze situaţiile de viaţă şi de muncă la nivelul micro şi macro social, pentru a se realiza
o concordanţă între acestea şi aptitudinile persoanei deficiente.
Problematica deficienţei de ambianţă şi de situaţie are implicaţii în orientarea
şcolară şi profesională, în organizarea ergonomică a activităţii, având totodată şi o
valoare de prognoză.
c) Clasificare după criteriul binar
- deficienţă intrinsecă- datorată unor caracteristici personale ale individului pe care
acesta nu le poate înlătura;
- deficienţă extrinsecă – determinată de mediul sau situaţia socioculturală a individului :
sărăcie, privare materială, discriminare rasială sau etnică, traiul într-o zonă geografică
nefavorabilă.
d) Clasificare după serviciile de care beneficiază
Tendinţa de integrare în comunitate determină şi o nouă viziune în clasificarea
deficienţei. Clasificarea nu are loc în funcţie de categoriile obişnuite, ci în funcţie de
serviciile de care au nevoie pentru a găsi un loc de muncă şi pentru a putea exersa, pe un
timp îndelungat, o activitate productivă, precum şi de mediu, care trebuie să se moduleze
în funcţie de subiect şi de situaţia în care se găseşte la un moment dat.
În critica sistemului tradiţional de clasificare, susţinătorii principiului integrării în
comunitate aduc următoarele argumente :
- categoriile clasice pierd din vedere diferenţele individuale;
sistemele tradiţionale pleacă de la principiul că dificultăţile deficienţei rezidă numai în
individ;
- individul este clasat în clasificarea tradiţională numai într-o singură categorie,
dar, adesea , acesta se caracterizează prin handicapuri asociate;
- categoriile clasice cataloghează indivizii sub etichete care duc la stigmatizare;
- categoriile clasice se caracterizează printr-o tendinţă statică, nu ţin seama de
evoluţia şi schimbările survenite în evoluţia sau situaţia deficientului.

31
 O problemă dificilă o constituie clasificarea deficienţei mintale ţinând seama de
marea varietate a formelor şi tipurilor clinice, de paleta largă a etiologiei şi de
simptomatologia extrem de bogată.
Din multitudinea clasificărilor prezentăm în mod sintetic câteva dintre acestea :

a) Codificare medicală

Ea utilizează în genere noţiunile gen de oligofrenie, deficienţă mintală, întârziere

sau înapoiere mintală, înglobând în aceste noţiuni gen toate formele şi gradele de
nedezvoltare mintală.
Codificarea UNESCO 1983 :
- întârziere mintală lejeră
qi=52-66 Binet-Stanford
qi=55-69 Wechsler
- întârziere mintală moderată
qi=36-50 Binet-stanford
qi= 40-54 Wechsler
- întârziere mintală severă
qi= 20-35 Binet-Stanford
qi= 25-39 Wechsler
- deficienţă mintală profundă
qi= sub 19 Binet-Stanford
qi= sub 24 Wechsler

b) Codificare clinico-psihometrică

Aceasta este concluzionată prin absolutizarea criteriului psihometric : coeficientul

de inteligenţă şi vârsta mintală în tendinţa de asintatiza în cifre toate facultăţile
intelectuale, transformând deficienţa mintală într-o entitate ce se defineşte printr-un
singur simptom şi, în consecinţă, organizarea întregului proces terapeutic pe baza
acestuia.
Codificarea americană adoptată de OMS :
Terman, Binet-Stanford, Cattel :
- debilitate lejeră – QI= 68-80
- debilitate medie – QI= 52-67
- debilitate profundă sau imbecilitate - QI= 36-51
- debilitate severă sau idioţie – QI= 20-35
- arieraţie profundă- QI= sub 19
D.Wechsler :
- inteligenţă de limită – QI= 69-80
- arieraţie lejeră - QI= 55-68
- arieraţie moderată - QI= 40-54
- arieraţie severă - QI= 25-39
- arieraţie profundă - QI= sub 24

32
 c) Codificarea mixtă medico-educaţional-socială

Codificarea mixtă se axează pe criteriile: adaptabilitate la nivel socio-profesional,

capacitatea de a dobândi o autonomie personală, profesională, socială, capacitatea de
autoprotecţie şi de profit educaţional în urma şcolarizării specializate şi aplicării unei
terapii adecvate şi, în consecinţă de plasament adecvat (plasament familial, cămin-spital,
cămin-şcoală, cămin atelier, şcoală specială, şcoală profesională, producţie, în condiţii
normale de muncă.
Codificarea OMS :
- deficienţi educabili sau debili uşor – QI=65-70; vm=10 ani; v.c.=14 ani;
- deficienţi semieducabili sau debili medii, potenţial recuperabili – QI=50-65; v.m.=9 ani;
v.c.=14 ani;
- imbecili profunzi şi idioţi irecuperabili – QI= 35-50; v.m.=5 ani;v.c.=14 ani.

d) Codificarea după modelul biopsihosocial al personalităţii umane

Clasificarea ia în considerare simultan cele trei dimensiuni ale deficienţei mintale :

aspectul medical, aspectul funcţional, aspectul social, corelate cu indicatori de dezvoltare
(coeficientul intelectual, vârsta mintală, vârsta socială).
Forma clinică de funcţionalitate, inabilităţi şcolare : Dificultăţi şcolare sau debilitate
şcolară :
a) Tulburările de elaborare intelectuală sau deficit de elaborare intelectuală :
- retardul şcolar simplu;
- întârziatul pedagogic;
- eşecul şcolar;
- instabilitatea;
- apatia intelectuală;
- psihastenia infantilă;
- surmenajul intelectual;
- inabilitatea intelectuală.
b)Deficitul de natură neurologică :
- retardul de dezvoltare;
- surditatea verbală.
c)Deficitul socioafectiv :
- fobia şcolară;
- retardul familial.
d)Deficitul somatopsihic :
- insuficienţe senzoriale;
- debilitatea fizică;
- insuficienţe tiroidiene;
- afecţiuni somatice.
e)Deficitul de natură endocrină :
- hipertiroidism;
- hipofizări;
- hipertimie.

33
f)Deficitul şcolar constituţional :
- instabilitate psihică;
- impulsivitate.

Realizarea unei clasificări a multiplelor forme de deficienţă mintală prezintă o

dificultate deosebită, fie că se utilizează criteriul etiologic, fie criteriul simptomatologic.
O clasificare adecvată presupune ca deosebirile dintre grupe să fie mai mari decât cale
existente în cadrul unei grupe. Din cauza eterogenităţii extreme a fenomenului deficienţei
mintale, această cerinţă este greu de realizat. În plus, se poate întâmpla ca unul şi acelaşi
fenomen să fie determinat de cauze diferite. Ca efect al dificultăţilor amintite, încercările
de a realiza o clasificare cât mai cuprinzătoare şi mai diferenţiatoare sunt numeroase,
fiecare din ele prezentând însă anumite limitări.
Una din cele mai vechi clasificări (A.F.Tredgold) utilizează drept criteriu de
clasificare natura cauzelor care a produs deficienţa mintală. În acest caz se vorbeşte de
forme de deficienţă mintală produse de cauze primare (factori genetici), de cauze
secundare (factori de mediu) şi forme de deficienţă mintală cu cauze mixte (ce constau în
combinarea celor două categorii de cauze amintite mai sus).
Într-o clasificare înrudită (A.A.Strauss) se încearcă o combinare a criteriului
etiologic cu cel simptomatologic. în această clasificare, formele deficienţei mintale se
consideră a fi de origine endogenă ţi exogenă. Se susţine că formale endogene ale
deficienţei mintale se caracterizează prin anomalii neurologice masive şi prezintă un
intelectual subnormal. În schimb, în cazurile de deficienţă mintală de natură exogenă –
care se datoresc unor traume sau unor infecţii înainte sau după naştere- apar anumite
tulburări ale percepţiei şi ale gândirii, o pronunţată incapacitate a concentrării atenţiei,
impulsivitate.
Într-o altă clasificare (E.Lewis) se vorbeşte de două categorii de deficienţă mintală :
subculturală şi patologică. În cazurile de deficienţă mintală de natură subculturală copiii
au moştenit de la părinţi un potenţial subnormal, la care se adaugă şi condiţiile culturale
şi educative insuficiente oferite de aceşti părinţi. În cazurile de deficienţă mintală
patologică are loc un proces maladiv, care împiedică dezvoltarea normală a copilului.
Într-o altă clasificare se utilizează termenii de deficienţă mintală de tip familial şi
deficienţă mintală cu leziuni cerebrale. În categoria deficienţei mintale de tip familial
sunt cuprinşi copiii – mai ales debilii mintali – fără leziuni cerebrale, care aparţin unor
familii unde există şi alţi deficienţi mintali, în care nivelul cultural al familiei este redus.
Unii autori utilizează drept criteriu de clasificare anumite particularităţi de natură
fiziologică. Astfel, M.Pevzner distinge două grupe de deficienţe mintale. În prima grupă
intră copiii la care deficienţele de cunoaştere nu sunt însoţite de anomalii masive ale
analizatorilor şi nici tulburări în sfera afectiv-volitivă. Cauza deficienţei mintale constă în
leziuni corticale difuze. Particularităţile de bază a activităţii nervoase superioare constă la
aceşti copii în tulburarea mobilităţii proceselor nervoase, fără să existe o deficienţă
masivă a echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. În grupa a doua intră cazurile de
deficienţă mintală în care se constată o tulburare a conduitei şi o capacitate redusă de
lucru. În acest tip de deficienţă mintală se întâlneşte o tulburare accentuată a
neurodinamicii corticale. În ultimul tip de deficienţă mintală se disting trei subgrupe în
funcţie de predominarea procesului de excitaţie, cel de inhibiţie , sau dacă sunt slabe
ambele procese.

34
 Frecvenţa deficienţei mintale

Cunoaşterea numărului de deficienţi mintali capătă astăzi o importanţă deosebită, ea

fiind legată de necesitatea de a planifica mijloacele necesare pentru asistenţa medicală,
pentru instruirea şi educarea acestora, precum ţi pentru proiectarea măsurilor în vederea
integrării lor profesionale şi sociale.
Un studiu efectuat de experţi ai OMS în diferite ţări ale lumii arată că în medie
17,9% din populaţia infantilă sunt copii deficienţi şi 1/3 din aceştia, adică 6,3% prezintă
deficienţe intelectuale.
O serie de autori consideră că debilitatea mintală, care necesită şcolarizarea într-o
şcoală ajutătoare se ridică la 4% din populaţia şcolară din ţara noastră. Intelectele de
limită, considerate ca forme uşoare prezintă o proporţie de 7-10%.
Diferenţele pe care le constatăm între diferite statistici se datorează următorilor
factori :
- Frecvenţa variază în funcţie de condiţiile economice, sanitare şi culturale ale
fiecărei regiuni şi ţări în parte. Menţionăm că deficienţii mintali devin o problemă pentru
toate ţările în momentul în care se instituie obligativitatea învăţământului. cu cât nivelul
şcolarizării este mai ridicat, cu atât numărul lor este mai mare.
O importantă cauză a variaţiei datelor statistice se datorează lipsei unor criterii
generale, standardizate şi acceptate de toată lumea în aprecierea stării mintale a copiilor.
Situaţia copiilor cu intelect de limită, problema pseudodebililor, a întârziaţilor pedagogic,
datorită unor condiţii socio-culturale, toate aceste categorii de copii sunt încă discutate şi
problemele ridicate de ei nu şi-au găsit soluţii optime.
Frecvenţa deficienţei mintale în funcţie de vârsta cronologică. E.R.Hilgard(1962)
constată că frecvenţa cea mai scăzută este întâlnită la copiii mai mici de 5 ani (proporţia
este sub 1%). Cifrele maxime sunt întâlnite între 10-14 ani. După 14-15 ani se
înregistrează o scădere a frecvenţei. Se constată că odată cu creşterea vârstei, între 8-11
ani, frecvenţa deficienţei mintale, precum şi a cazurilor îndoielnice creşte. Acest fenomen
se explică prin multiplicarea cerinţelor şcolare, atât ca volum, cât şi ca nivel de
cunoştinţe. În clasa a-V-a, în jur de 15-9% prezintă un handicap şcolar determinat de o
deficienţă mintală diagnosticată sau considerată “caz îndoielnic”.
Frecvenţa după gradul deficienţei mintale. Toate statisticile existente relevă faptul
că frecvenţa este cu atât mai scăzută cu cât este vorba de un handicap mai mare. După
P.Boton (1962) frecvenţa după gradul deficienţei este :
- idioţi – o,o6% ;
- imbecili – o,24% ;
- debili mintali – 2,26% ;
- cazuri de limită – 1o,oo%.
Frecvenţa deficienţilor mintali după sex. G.Chiland (1966) constată că din
cercetarea frecvenţei după sex, se observă o uşoară predominare a indivizilor de sex
masculin, mai ales în cazurile de idioţie şi imbecilitate.
Datele prezentate de E.Lewis arată că proporţia de deficienţi mintali este de 9,2
%0 la sexul masculin şi de 7,9%o la sexul feminin.

35
 INTELECTUL DE LIMITĂ SAU HIPOFRENIA

1. Delimitarea cadrului nosologic

Termenul de hipofrenie este introdus în ţara noastră de P.Brânzei (1975) “pentru a

delimita deficite marginale ideo-afective şi de conduită generate prin interferenţe
negative bio-psiho-sociale, care se plasează în zona incertă dintre debilitatea mintală şi
sanogeneze psihică”. Cadrul nosologic al hipofreniei nu se raportează strict la patologia
mintală, aceasta incluzând totalitatea particularităţilor biologice, psihologice şi sociale
generatoare de risc adaptativ, particularităţi care pe plan cognitiv interferează şi zona
incertă dintre oligofrenie şi integritatea mintală.
Această zonă incertă dintre deficienţa mintală caracterizată printr-o organizare
mintali specifică şi sanogeneze mintală este denumită în literatura de specialitate cu
numeroase sinonime : “normal slab”- D.Wechsler, “intelect de limită” – M.Stefan;
“pseudodebilul mintal” – M.Roşca; “dezvoltare intelectuală de limită” – P.Arcan,
D.Ciumăgeanu.
Hipofrenia poate fi concepută în două sensuri : un sens limitat referindu-se la
subiecţii cu un nivel mintal de limită între normalitate şi deficienţă mintală şi un sens
larg, ce cuprinde formele de organizare ale personalităţii caracterizate prin lipsă de
stabilitate ce oscilează din punct de vedere al adaptării între normalitate şi anormalitate.
Intelectul de limită include categoria copiilor de “graniţă”, a căror posibilităţi
intelectuale, afective, de adaptare socială sunt mai reduse, sub limita inferioară a
normofreniei, situaţi între copilul normal dezvoltat şi cel cu deficienţă mintală şi care nu
pot beneficia în egală măsură atât de influenţa învăţământului obişnuit, cât şi de cel
specializat, având nevoie de forme speciale de organizare a învăţării şi de forme speciale
de organizare a învăţării şi de programe instrucţional - terapeutice adecvate.
Intelectul de limită prin posibilităţile intelectuale şi structura de ansamblu a
personalităţii sale se apropie într-o mai mare măsură de oligofrenie decât de copilul
normofren sau, în termeni psihometrici, liminarul mintal nu se află la limita inferioară a
normofreniei, ci la limita superioară a oligofreniei. Aşa se explică de ce dacă deficientul
mintal nu are capacitatea de a parcurge situaţiile de învăţare prevăzute de programele
şcolare generale, liminarul nu poate realiza acest lucru în ritmul şi viteza normală impusă
de aceleaşi programe.
Intelectul de limită ca trăsătură dizarmonică a personalităţii se defineşte atât ca
deficit marginal cognitiv, afectiv, de conduită, cât şi ca o personalitate grefată adeseori pe
fond psihotic, nevrotic, fapt ce complică elaborarea psihodiagnosticului şi a
diagnosticului diferenţial faţă de stările de nedezvoltare a gândirii, de cele nevrotice şi
psihice, care în multe cazuri constituie atât fondul pe care se grefează deficienţa mintală,
cât şi intelectul de limită.
Astfel, conceptul de intelect de limită este definit ca o categorie eterogenă de
forme şi grade diferite, dar având ca trăsătură comună decompensarea şcolară la vârsta de
11-12 ani, corespunzând claselor a-V-a şi a-VI-a şi care reprezintă un procentaj de
aproximativ 10% din populaţia şcolară. Unii autori arată că incidenţa liminarilor depistaţi

36
creşte cu vârsta în anii şcolarizării obligatorii, ajungând de la 4,5% depistaţi la vârsta de 8
ani, la 14% diagnosticaţi la vârsta de 16 ani, după care incidenţa scade destul de mult, iar
în anii vârstelor adulte aceştia intră în rândurile populaţiei normal adaptate profesional şi
social.
Se poate spune că între copilul debil mintal şi copilul normal intelectual există o
zonă de tranziţie în care nu se poate trage în mod convenţional o linie de frontieră.
Sintetizând, am putea afirma că hipofrenia poate fi însoţită de : întârziere în
dezvoltarea psihică, intelect lacunar, imaturitate afectivă, instabilitate psihomotrică,
emotivitate exagerată, tulburări pasagere de comportament, handicap şcolar etc.
Intelectul de limită poate fi definit după diferite criterii :
Criteriul psihometric. Limitele psihometrice, între 70-95, diferă în funcţie de
probele administrate de autorii respectivi. Raportul Comitetului de experţi pentru
problemele copilului deficient mintal de pe lângă O.M.S., consideră că zona în care
întâlnim cazurile de limită este cuprinsă între Q.I.=70 şi Q.I.=80/95.
Criteriul şcolar raportează liminarul după nivelul şcolar atins, marcându-se o
plafonare şcolară la nivelul clasei a-V-a.
Criteriul clinic care pune în evidenţă marea eterogenitate clinică, urmare a
interferenţei cu întârzierea pedagogică, dizarmonia cognitivă însoţită de tulburări
instrumentale, dezvoltarea dizarmonică de caracter şi personalitate.

Etiologia

Cauzele care determină această zonă incertă între oligofrenie şi sanogeneză sunt de
natură biogenă şi sociogenă din care enumerăm selectiv :
- abuzul de autoritate familială, care creează reacţii de protest, opoziţii,
indiferenţă, fugă;
- carenţe afective, prin lipsă de control emoţional;
- condiţii de climat familial nepotrivite;
- frica de sancţiune în mediul şcolar.
După, C.Gorgos “etiologia este predominant psihogenă: hiperprotecţie din partea
familiei, carenţe afective, climat familial, dizarmonie, labilitate emoţională”. Cercetările
mai recente pun accentul pe aspectele de natură socio-culturală care conferă o sferă mai
largă pentru înţelegerea conceptului. În general , se consideră că intelectul de limită este
mai puţin rezultatul unor procese patologice cerebrale şi mai degrabă o creaţie artificială
a societăţii moderne cu cerinţele sale complexe faţă de individ.

Simptomatologie

Cercetările privind simptomatologia hipofreniei conduc la concluzia că

simptomele acesteia sunt dificil de diferenţiat faţă de cele ale deficienţilor mintali.
Elementul esenţial care îl diferenţiază pe liminarul intelectual – spune C.Gorgos- este
capacitatea de învăţare, de folosire corectă a ajutorului acordat în acest scop, capacitatea
de adaptare la colectivitate. La vârsta adultă, diferenţele dintre ei şi normal se estompează
ca urmare a procesului de integrare socio-profesională.
Caracteristicile hipofreniei pot fi grupate în trei categorii : simptomatologia
somatică, neurologică şi psihopatologică.

37
 Simptomatologia somatică. Dezvoltarea somatică insuficientă atât ponderal cât
şi statural. Semne de rahitism de tip sechelar. Hipofuncţia cortico-suprarenală
(hipertensiune arterială, pigmentaţia accentuată a tegumentelor).
Simptomatologia neurologică : tulburări motorii; tulburări cerebrale
minore(tremurături, tulburări de echilibru); leziuni ale nervilor cranieni (strabism, pareză
facială, hipoacuzie); hipotrofii sau atrofii musculare în bolile musculare ereditare.
Simptomatologia psihopatologică se poate rezuma la :
- liminarul nu poate atinge faza de gândire abstractă, formal-logică, fapt ce
conduce la neînţelegerea raţionamentelor formale sau matematice sau a proceselor de
cauzalitate complexă de tipul celor fizico-chimice etc.;
- evoluţia mintală este net mai lentă mediei, fără însă să determine dificultăţi în
ceea ce priveşte autonomia; conduitele intelectuale sunt inferioare vârstei cronologice;
- structurile verbale sunt extrem de fragile, cu dificultăţi în efectuarea operaţiilor
cu conţinuturi semantice şi simbolice;
- reacţiile alternează între cei doi poli: reacţii normale şi reacţii caracteristice
deficienţei mintale de bază;
- imaturitatea social-afectivă caracterizată prin incapacitatea de a stabili contacte
sociale, de a se integra în grupuri sociale cu o densitate mare;
- personalitatea se caracterizează prin instabilitate, oscilând din punct de vedere al
structurii şi simptomelor între nevroze şi psihoze, iar din punct de vedere al adaptării
între normalitate şi anormalitate;
- hipoactivitate intelectuală generală, hiperactivitate instinctuală, motorie,
emotivă;
- disabilităţi specifice, tulburări gnozice şi praxice;
- tulburări instrumentale : dislexie, disgrafie, disortografie, discalculie, tulburări
de orientare-organizare-structurare spaţio-temporală,
- dificultăţi de învăţare şcolară şi o anumită limită de adaptabilitate, căci există un
prag al adaptabilităţii şcolare, dincolo de care conduitele intelectuale ale acestor elevi
devin dezadaptate.

Deci, semnele definitorii după care liminarii pot fi identificaţi, mai ales în
procesul de învăţământ, sunt :
- dau răspunsuri inegale ca nivel de realizare, care se aseamănă atât cu cele ale
copilului normal şi cu cele ale copilului debil mintal;
- realizează în etape un răspuns corect, necesitând întrebări suplimentare şi o
atitudine încurajatoare şi apropiată din partea pedagogului; el are nevoie de o mobilizare
în timp a capacităţilor sale mintale;
- se constată că în cadrul unei activităţi de învăţare, conduse din aproape în
aproape, aceşti copii sunt capabili să folosească ajutorul primit, dând dovadă de suficientă
plasticitate şi mobilitate nervoasă.
Busemann concepând inteligenţa ca o funcţie de sinteză, ca un vast ansamblu
funcţional care structurează în trepte o serie de funcţii psihice mai elementare, descrie
următoarele tipuri clinice ale deficitului mintal uşor sau marginal :
- hipoactivitate intelectuală generală, în care recunoaştem de fapt descrierea
cazurilor de cerebrastenie sau astenie;

38
 - hiperactivitate instinctuală, cu descrierea unor cazuri de dezvoltare dizarmonică
a personalităţii;
- hiperactivitate motorie, în care recunoaştem descrierea copilului instabil şi
hiperkinetic;
- hiperacrivitate emotivă specifică copilului timid, emotiv, inhibat;
- anomalii în ce priveşte fluxul ideaţiei, încetineală în gândire, baraje ale gândirii
sau lapsusuri, momente de vid mintal, perseverările mintale;
- dizabilităţi specifice, tulburări gnozice sau praxice.
De multe ori deficitul mintal apare ca un deficit funcţional: apar dezechilibre între
diferitele sectoare neuro-fiziologice ale deciziei, ale transmisiei, execuţiei, creşterii sau
reglării. Din toate acestea rezultă o lipsă de activitate, de dezvoltare, de adaptare, deci un
deficit. Acest deficit de limită nu este numai organic, ci de multe ori este, mai ales,
funcţional.
Aceşti copii întâmpină importante dificultăţi în însuşirea citit-scrisului şi calculului.
În felul acesta se structurează un eşec şcolar. Această categorie apare deci în contextul
exigenţelor şcolare şi ea nu poate fi investigată şi tratată decât strâns legat de contextul
care a evidenţiat-o.
Copilul liminar rezolvă sarcinile şcolare doar până la un anumit nivel de
complexitate şi abstractizare. Peste acest nivel el prezintă în mod sistematic insuccese
şcolare. Astfel, există un prag al adaptabilităţii şcolare, dincolo de care conduitele
intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptare. Copilul liminar întâmpină dificultăţi
chiar din clasa I, prezentând de regulă conduite operatorii inferioare copiilor normali.
Structurarea perceptiv-motrică a spaţiului este tulburată; nu respectă forma,
mărimea, proporţia, orientarea , lipseşte coordonarea vizual-motrică mai ales la sarcinile
de grafomotricitate. Acestor simptome li se asociază frecvent o imaturitate social-
afectivă, manifestată în dificultăţi de colaborare, de stabilire a relaţiilor interpersonale şi
în infantilism afectiv.
Factorul verbal prezintă unele particularităţi. Ei întâmpină dificultăţi în realizarea
activităţilor de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, clasificare etc. cu conţinut
semantic şi simbolic. La nivelul verbal-abstract operaţiile mintale devin imprecise,
nesigure şi inerte (rigiditatea structurii).
Factorul de integrare (capacitatea de a corela pe plan mintal mai multe condiţii
necesare reuşitei în situaţii problematice) şi cel de organizare a structurii cognitiv-
operaţionale sunt slab reprezentaţi. Lipsa de stăpânire, autocontrolul-autoreglarea
nesigură şi insuficientă sunt trăsături specifice copiilor cu dezvoltare de limită. Trebuie
amintită particularitatea atitudinii acestor copii faţă de sarcina intelectuală. Ei se
antrenează mai greu decât debilii mintali în rezolvarea problemelor. Chiar atunci când se
antrenează, la pragul de transformare a sarcinii, abandonează în mod brusc activitatea.
Prevăzând insuccesul sau simţind anxietatea, liminarul greu îşi poate organiza energiile
emoţionale necesare realizării cu succes a activităţii şcolare. Anxietatea, urmată de
nesiguranţa afectivă influenţează negativ, provocând frecvent inhibiţia şcolară. Nivel de
aspiraţie scăzut, teamă de insucces, neîncredere în sine, toate aceste elemente construiesc
o atitudine “constant” negativă mai mult sau mai puţin selectivă, faţă de activităţile
şcolare. Liminarii îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere, ceea ce duce la nedezvoltarea sau
chiar lipsa intereselor cognitive, la vârsta la care interesul pentru o experienţă nouă şi de
activitate sunt considerabile. Urmarea firească a acestei situaţii de fapt poate fi

39
absenteismul şi evadarea copilului în lumea jocurilor şi a aventurilor. De aici şi până la
tulburările de comportament nu mai este decât un singur pas.
Aceste simptome generale permit diferenţierea teoretică şi practică a copiilor cu
intelect de limită ca o formă aparte a deficienţei mintale, distinctă atât faţă de starea
normală cât şi de debilitatea mintală. Argumentul hotărâtor în determinarea apartenenţei
unui copil la această formă sau la cea a debilităţii mintale uşoare îl constituie capacitatea
lui de învăţare şi de adaptare la cerinţele colectivităţii normale.
Evoluţie şi progres

Diagnoza hipofreniei este destul de dificilă. Instrumentarul utilizat pentru

elaborarea psihodiagnosticului cuprinde: probe de atenţie, memorie, gândire, învăţare
etc., chestionare cu privire la aspectul: şcolar, familial, social. Unii autori optează pentru
o exprimare globală a personalităţii dinamic-complexă. Intelectul de limită trebuie
considerat ca o formă de întârziere psihică reversibilă.

Principii terapeutice

Tratamentul pedagogic nu presupune instituţii specializate cu excepţia

particularităţilor patologice propriu-zise, liminarii constituind grupa deficienţilor mintali
de funcţionalitate, recuperabili.
Pe plan organizatoric, sunt opinii care susţin că tratamentul pedagogic diferenţiat se
poate realiza în clase speciale în şcoli obişnuite cu caracter deschis, adică cu posibilităţi
de transfer în clasele obişnuite. Aceste clase sunt caracterizate prin două trăsături
dominante: efectiv redus şi organizarea unui proces instrucţional- educaţional-terapeutic
pe grupe şi individualizat, utilizând o metodologie compensatorie a deficitelor fiecărui
copil în parte.
Conţinutul şi metodologia trebuie structurate pe principiul individualizării şi
diferenţierii procesului de predare-învăţare, în funcţie de ritmul şi viteza de învăţare
proprii, al realizării caracterului practic-aplicativ care să înlesnească înţelegerea
noţiunilor concrete, pe stimularea permanentă ţi activizarea elevilor în toate etapele de
învăţare.
Acţiunile terapeutice vor fi direcţionate către “echilibrarea raporturilor afective
ale subiectului cu familia, şcoala, prin intermediul psihoterapiei diferenţiate şi instituirea
pedagogiei compensatorii a deficitelor fiecărui copil în parte.

40
 GRADELE DEFICIENŢEI MINTALE

DEFICIENŢA MINTALĂ GRADUL I :

DEBILITATEA MINTALĂ

Definiţie, terminologie şi limite psihometrice

Forma cea mai frecventă şi gradul cel mai uşor de deficienţă mintală este cel de
debilitate mintală, denumită uneori şi debilitate intelectuală sau întârziere mintală uşoară,
după clasificarea OMS. Termenul este utilizat ca fiind sinonim cu insuficienţa mintală şi
are înţeles variabil la diferiţi autori. Debilitatea mintală se situează între imbecilitate şi
liminaritate.
Termenul este introdus pentru prima oară de Eduard Seguin, discriminându-l de
idiot care este o oprire în dezvoltarea fiziologică şi psihologică, în raport cu debilul
mintal la care nu se poate vorbi de o oprire, ci de o dezvoltare mai lentă decât la copiii de
aceeaşi vârstă. De asemenea, Seguin delimita debilitatea mintală de demenţă, prima fiind
o expresie a insuficienţei dezvoltării funcţiilor deja elaborate, amândouă având însă un
caracter ireversibil.
Termenul de debilitate mintală nu are aceeaşi valoare în toate ţările. După
E.Dupre (1909) debilitatea mintală înglobează toate formele de arieraţie mintală, adică
tripticul: idioţie, imbecilitate, debilitate mintală. În aceeaşi accepţie se utilizează şi
termenul de “moron” (SUA), referindu-se la individul cu un coeficient de inteligenţă de
50-70, care poate să-şi câştige existenţa numai în condiţii protejate, fără a-şi asuma
responsabilitatea conduitei sale, să ajungă la o autonomie personală, incapabil de
competiţie cu cei normali. În ţara noastră termenul a fost preluat de A.Roşca.
Debilitatea mintală este definită diferit: unii o definesc pe baza deficitului
intelectual (deficit de bază), alţii prin deficitul psihosocial care poate sau nu să fie
implicat în deficitul de bază, iar alţii consideră că deficitul de bază şi organizarea
psihologică a debilului sunt consecinţa unei dezordini relaţionale precoce.
A.Binet defineşte debilul mintal ca un subiect care are capacitatea de a
comunica oral şi în scris cu cei din jur, dar care manifestă o întârziere de 2-3 ani în
perioada şcolarizării, fără ca aceasta să fie determinată de factori şcolari propriu-zişi
(şcolarizare insuficientă, metodologie inadecvată etc.). Se discriminează uşor de
deficienţa mintală severă şi profundă a căror capacitate funcţională de învăţare este în
general inferioară.
După A.Binet şi Th.Simon criteriul şcolar şi cel psihometric este preponderent
în definirea debilităţii mintale. Ei afirmă că debilitatea mintală este echivalentă cu o

41
întârziere de 2 ani la de vârsta cronologică de 9 ani şi de 3 ani pentru vârste mai mari de 9
ani, fără ca acest retard să fie o consecinţă a şcolarizării inadecvate.
De altfel, proba şcolară rămâne încă în zilele noastre un criteriu de selecţie şi
triere a copiilor suspectaţi de deficienţă mintală pentru învăţământul special. După
această opinie, toţi indivizii care sunt capabili să urmeze şcoala cu cei de o vârstă cu ei
sunt incluşi în categoria debilităţii mintale. Se consideră că deficienţa mintală este o
problemă de adaptare, mai întâi la viaţa la viaţa de şcoală, apoi la vârsta de adult ; aşa sa
explică de ca diferenţierea acestei forme apare mai evidentă la vârsta preşcolară şi
şcolară, îndeosebi când dificultăţile de învăţare pun în evidenţă dezvoltarea deficitară a
gândirii. Până la această vârstă se pot diferenţia cu certitudine numai formele severe şi
profunde de deficienţă mintală. Astfel, A.Rey afirmă că această insuficienţă se manifestă
în condiţiile în care subiectul este pus în situaţia unor solicitări intelectuale.
Deci, debilitatea mintală reprezintă o insuficienţă mai mult sau mai puţin
marcantă a dezvoltării inteligenţei, lăsându-i individului posibilitatea de a ajunge la
autonomiei socială, fără să-I permită să-şi asume total responsabilitatea conduitelor
sale, deoarece el este incapabil să prevadă implicaţiile. La sfârşitul dezvoltării sale, nu
depăşeşte mecanismele de gândire şi modurile operaţionale ale unui copil de 9 ani.
Vârsta sa mintală se situează între 7-8 ani şi 9-10 ani.

Criteriul psihometric concretizat în vârsta mintală sau în coeficientul intelectual

predomină şi astăzi psihopedagogia specială, fiind considerat ca o tehnică indispensabilă
pentru estimarea gradului de deficienţă. Clasificarea după coeficientul de inteligenţă este
extrem de variată, atât la limita inferioară, cât şi la cea superioară, fapt ce denotă
inconsistenţa acestui sistem de evaluare şi totodată un avertisment de a nu cădea sub
influenţa cifrelor, a scorului numeric, ca rezultat al aplicării diferitelor teste.
Variabilitatea coeficientului de inteligenţă a debilităţii mintale este în funcţie de proba
administrată şi de autor.
Astfel :
Wechsler – QI = 50-70
Terman - QI= 50-75
Raven - QI= 50-69
Tredgold - QI= 80-90
Stabilirea vârstei mintale, a coeficientului de inteligenţă nu trebuie să conducă
la o echivalenţă cu vârsta copilului normal. Atât coeficientul de inteligenţă cât şi vârsta
mintală au valoare orientativă pentru că debilii mintali de acelaşi nivel intelectual au o
dezvoltare şcolară, profesională, socială diferită. Capacitatea de adaptare a acestuia la
condiţiile de viaţă şi muncă depind de experienţa din primii ani de viaţă, de tratamentul
administrat, de atitudinea familiei, şcolii şi de eşecurile sau succesele din primii ani de
viaţă.
Opiniile care pun accentul pe deficitul psihosocial, pe criteriul social susţin că
debilii mintali sunt subiecţi incapabili să ducă o existenţă independentă, să ajungă la o
“autonomie economică”. Criteriul este valabil în măsura în care autonomia personală,
economică, socială depinde de doi factori: complexitatea vieţii sociale şi gradul de
toleranţă al societăţii în care trăieşte subiectul. Ideea este preluată de R.Zazzo care
consideră debilitatea mintală ca fiind forma cea mai uşoară de deficienţă mintală “prima

42
zonă a insuficienţei mintale – insuficienţă raportată la exigenţele societăţii, variabile de la
o societate la alta, de la o vârstă la alta”.
A.Rey avertizează, de asemenea, că în definirea debilităţii mintale trebuie să luăm
în considerare eşecul de a organiza şi stabili economic şi social o existenţă independentă.
Definiţia formulată de “Mental Deficiency Act” (Anglia) pune în evidenţă
ineducabilitatea permanentă a debilului mintal apreciat ca o “persoană care prezintă o
deficienţă mintală fără a fi însă la nivelul imbecilităţii, dar destul de pronunţată pentru a
avea nevoie de îngrijire, supraveghere, control atât pentru persoana lor, cât şi pentru cei
din jur, iar în cazul copiilor, aceştia nu pot beneficia în mod real de o şcolaritate
obişnuită”- fapt contestat de încercările reuşite din ultimile decenii.
Caracterul de ineducabilitate permanentă, de incapacitate, de adaptare socială, de a
dobândi o autonomie personală şi socială este subliniat de majoritatea cercetătorilor care
pun în evidenţă fie “incapacitatea relativă de adaptare la complexitatea mediului social”,
fie dificultatea de “a-şi asuma responsabilitatea deplină a faptelor sale”.
Sintetic, debilii mintali formează grupa de deficienţă mintală uşoară, cu un
coeficient de inteligenţă între 50-70/80, recuperabili pe plan şcolar, profesional, social,
educabili, adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigenţelor societăţii.
Formele clinice ale debilităţii mintale

Grupa debilităţii mintale cunoaşte două mari forme clinice : debilul armonic, la
care insuficienţa intelectuală este primordială şi debilul dizarmonic la care tulburările
intelectuale sunt asociate cu cele afective.
A. Debilul armonic. Termen introdus de Th.Simon (1924) şi G.Vermeylen
(1929), sinonim cu debilul “ponderat” (G.Heuyer), “debilul simplu pasiv” (J.Piaget),
marchează cazurile la care deficitul intelectual constituie elementul fundamental al
personalităţii.
După H.Ey şi P.Bernard debilul mintal se caracterizează prin arieraţie
intelectuală simplă, posibil de compensat datorită calităţilor afective, ca urmare a faptului
că aceştia sunt docili, muncitori, pasivi, ascultători, adaptabili la condiţii sociale
inferioare, cu posibilităţi de integrare profesională în urma orientării corecte. Toate
acestea determină ca debilul armonic să fie educabil, perfectibil.
Retardul intelectual este relativ armonios şi se manifestă îndeosebi ca întârziere
şcolară, cu dificultăţi în activitatea de achiziţie, fără însă să fie însoţite de tulburări de
natură motrică sau socială. În adaptarea profesională şi socială debilul armonic manifestă
un grad relativ de independenţă, fiind necesară însă asistenţă şi supraveghere educativă.
Prognoza profesională este favorabilă dacă subiectul beneficiază de o educaţie
specializată şi de o pregătire profesională adaptată posibilităţilor reale, fiind capabil să
înveţe o meserie şi să o exercite în condiţii normale de muncă. Este capabil deci să
utilizeze capacităţile sale reduse într-un sistem de muncă organizat. Trăsăturile de
caracter : docilitatea, hărnicia, atitudinea ponderată, perseverenţa etc. îl fac să fie
educabil, perfectibil, utilizabil.

B. Debilul dizarmonic, este opus celui armonic, denumit şi debilul complet, este
caracterizat prin preponderenţa tulburărilor de comportament şi a celor afective. Retardul
intelectual este asociat cu tulburări afective, estimate la un procent de 50% cu tulburări
comportamentale care devin preponderente ca o consecinţă a hipogenezei sau a genezei

43
sentimentelor moral-sociale sau cu tulburări psihomotrice de o intensitate relativ mai
mare sau mai mică.
Grupa debililor dizarmonici este considerată uneori ca deficienţă mintală
atipică, nu în sensul unei evoluţii discordante, ci a cristalizării particulare a trăsăturilor de
personalitate într-o “dizarmonie evolutivă sau expresie deficitară”.
Th.Simon distinge mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic, şi
anume : debilul dizarmonic instabil, debilul excitat, emotiv şi hiperemotiv, prostul,
debilul apatic, epileptoid, pervertit sau pervers.

a)Debilul dizarmonic instabil se caracterizează prin incapacitatea de a se

concentra, de a se fixa asupra unei sarcini; de a desfăşura o activitate într-un spaţiu
delimitat; curios fără a fi atent, interesat fără a-şi putea fixa interesul său; permanentă
agitaţie şi tendinţă spre turbulenţă, devenind jenant în mediul şcolar; comportament
inconstant; conduită efervescentă caracterizată prin minciună, fugă, vagabondaj care
conduce la schimbarea permanentă a locului de muncă, a meseriei, domiciliului;
randament inconstant, impulsiv, cu atitudini dezordonate bazate pe interese imediate,
reacţii spontane ce îi creează dificultăţi de adaptare. Incapacitatea de a coordona
activitatea, imposibilitatea de a desfăşura un efort continuu şi perseverent limitează
posibilităţile de adaptare socială şi compromite randamentul.
b)Debilul dizarmonic excitat cu tulburări analog celui instabil, dar de o gravitate
mai mare. Se caracterizează prin agitaţie motrică permanentă; expansivitate şi stare de
euforie; vorbeşte neîncetat, cu o comunicare aparent bună, dar caracterizată prin sărăcie.
c)Debilul dizarmonic emotiv cu caracteristici similare celor ale instabilului, însă
cu o instabilitate afectivă mai pronunţată dar cu un nivel intelectual sensibil superior
acestuia. Reacţiile sunt în general exagerate, oscilând între exuberanţă excesivă şi
inhibiţie, căutând în permanenţă acceptarea şi aprobarea celor din jur. Este stăpânit de
sentimentul de inferioritate care îl pune în situaţia de a evita competiţia. Se consideră
acest tip ca o tranziţie între formele dizarmonice ale debilităţii mintale şi tipurile
echilibrate din categoria debililor armonici.
d)Prostul este caracterizat printr-o capacitate mnezică relativ scăzută, cu o
aparentă uşurinţă verbală. Insuficienţa intelectuală este însoţită de tulburări
comportamentale. În general este lipsit de interes, credul, vanitos, extrem de susceptibil,
predicţie pentru clişee şi forme gata făcute, lipsit de spirit critic şi autocritic, cu
randamente şcolare mediocre, incapabil de efort susţinut.
f)Leneşul este caracterizat de A.Binet ca fiind o consecinţă determinată de
mecanisme foarte diferite, fapt ce implică acceptarea a două tipuri : lenea ocazională şi
lenea din naştere, caracterizată prin indolenţă, lipsă de dinamism, incapacitate de decizie.
Este definit de A.Binet prin 11 parametrii din care amintim că este o stare patologică
produsă de o afecţiune mintală în faza incipientă, cu o dezvoltare intelectuală
insuficientă, apatie accentuată, inerţie, instabilitate, inadaptare.

Caracteristici somatice şi neurologice

Deseori se notează o constituţie somatică displastică, dizarmonică,

hipostaturală, cu disproporţie între lungimea extremităţilor şi talie. Se întâlnesc, de
asemenea, aspecte dismorfice facio-craniene: microcefalie, hidrocefalie.

44
 Frecvent pot fi găsite simptome care trădează o participare viscerală, îndeosebi
când etiologic este vorba de o eredopatie metabolică. Printre acestea notăm :
hepatomegalie, splenomegalie, tulburări urinare, manifestări hematologice, deteriorări de
oase, anomalii genitale (pubertate precoce sau întârziată).
De cele mai multe ori se înregistrează o neîndemânare accentuată, mişcări inutile,
sincinezii, instabilitate psihomotrică. În cazul unor leziuni frontale de tip sechelar se
observă o dificultate marcantă în execuţia mişcărilor intenţionale, deoarece nu pot elabora
formula motorie. În ordinea frecvenţei mai întâlnim leziuni cu expresia clinică
neurologică ce constă în grade de diferite intensităţi a unor sindroame piramidale,
extrapiramidale, cerebeloase, motilităţi oculare extrinsece.
La copiii debili mintali au fost determinate o serie de particularităţi ale
activităţii nervoase superioare. Astfel, formarea reflexelor condiţionate prezintă
oscilaţii intense şi persistente sub aspectul timpului de latenţă, al forţei şi al duratei
reacţiei. Cercetările au relevat o serie de particularităţi ale celui de-al doilea sistem de
semnalizare şi ale interacţiunii sale cu primul sistem. Tulburările funcţiei de reglare a
celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea legăturilor din primul sistem au
efecte multiple : formarea încetinită şi lipsa de trăinicie a legăturilor temporale, puternica
influenţă dezorganizatoare a agenţilor externi, incorecta verbalizare a stimulului sau a
legăturii dintre stimul şi reacţie.
Insuficienţa funcţiei reglatoare a celui de-al doilea sistem de semnalizare, precum
şi disociaţia celor două sisteme sunt determinate, în primul rând, de fragilitatea
engramelor corticale generate de semnalele verbale, ceea ce face ca ele să fie uşor induse
negativ de semnalele din primul sistem de semnalizare.
În literatura de specialitate există date care pun în evidenţă relaţia dintre deficienţa
mintală şi activitatea electrică a scoarţei cerebrale la aceşti copii. O serie de cercetări
relevă o oarecare relaţie între nivelul mintal şi EEG. Se arată că tipul de organizare a
electroencefalogramei corespunde atât nivelului mintal, cât şi mai ales particularităţilor
comportamentului psihomotor.

4. Tabloul psihopatologic

Debilii mintali prezintă o serie de particularităţi specifice atât în ceea ce

priveşte procesele de cunoaştere, cât şi în domeniul motricităţii şi afectivităţii.
În ce priveşte percepţiile cercetările au relevat următoarele particularităţi :
- Copii debili mintali prezintă unele deficienţe ale analizei şi sintezei; ei desprind
din obiecte sau din imagini mult mai puţine detalii, fapt care face ca percepţiile lor să fie
insuficient de specifice, determinând astfel confuzii. Se desprind elementele mai
periferice sau cele delimitate prin contur sau culoare :
- culoarea este o însuşire care se impune şi este desprinsă cu uşurinţă de către
debilii mintali faţă de formă;
- sinteza elementelor analizate este cu greu efectuată pe plan perceptiv: orice
situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită;
- durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la debilii mintali
decât la normali;
- îngustimea câmpului perceptiv – debilii mintali percep în mod clar, într-un
timp limitat, un număr mai mic de elemente decât normalii;

45
 - orientarea în spaţiu a debilului mintal este dificilă datorită atât îngustimii
câmpului perceptiv cât mai ales capacităţii reduse de s stabili, pe plan intuitiv, relaţia
dintre obiecte;
- constanţa percepţiei de formă şi mărime la copilul debil mintal se realizează
într-un ritm foarte lent şi cu multe dificultăţi, constituindu-se ca o trăsătură specifică a
acestor copii;
- lipsă de flexibilitate a activităţii cognitive-în general, a activităţii perceptive
,în mod special.
În continuare se impune punctarea trăsăturilor specifice gândirii debilului mintal:
- gândirea este caracterizată în primul rând prin predominarea funcţiilor de
achiziţie comparativ cu funcţiile de elaborare, gândirea debilului mintal nu este creativă,
ci reproductivă;
- decurgând din trăsătura de mai sus apare predominarea gândirii concrete şi
practice faţă de gândirea abstractă şi speculativă;
- deficienţele de intelect întâlnite apar nu numai în operaţiile complexe de
generalizare şi abstractizare, ci şi în operaţiile elementare de analiză, sinteză şi
comparare;
- debilul mintal stabileşte mai uşor deosebirile decât asemănările - şi această
trăsătură se menţine până la o vârstă mai mare;
- procesul de generalizare nu este absent din activitatea de gândire, numai că el
se realizează la un nivel scăzut;
- înţelegerea care constă în integrarea cunoştinţelor noi în sistemul anterior
elaborat apare cu greu, din cauză modului defectuos în care se realizează această
integrare;
- capacitatea redusă de a folosi cunoştinţele vechi în înţelegerea şi rezolvarea unor
situaţii diferite este una din particularităţile de bază ce influenţează întregul proces de
cunoaştere, din cauza inerţiei gândirii, în rezolvarea problemelor apar “perseverări” din
care copilul debil mintal poate ieşi cu greu.
Apariţia şi dezvoltarea limbajului este considerată ca unul dintre indicii cei mai
semnificativi din tabloul psihopatologic. În această direcţie se evidenţiază câteva trăsături
caracteristice:
- primul cuvânt apare la copilul debil mintal în medie la vârsta de 2 ani pe când la
copilul normal la vârsta de 1 an;
- utilizarea propoziţiei apare în comunicarea copilului normal la 1,7 ani, pa când
la debilul mintal abia la 3 ani;
- o serie de autori stabilesc vârsta medie de apariţie a vorbirii normalilor la 15,7
luni, pe când la debilii mintali la 34,2 luni;
- cu tot decalajul şi variaţiile existente între autori, rămâne valabilă constatarea că
la copilul debil mintal limbajul se dezvoltă, în general cu întârziere, sub toate
aspectele sale.
Cu toate acestea, cercetările au scos în evidenţă că nu orice întârziere în
dezvoltarea vorbirii este un indiciu semnificativ al deficienţei mintale, deşi cea mai
frecventă cauză a întârzierii vorbirii este insuficienţa intelectuală.
Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de dezvoltare a limbajului
şi nivelul intelectual este justificată şi de faptul că limbajul este un fenomen foarte
sensibil la condiţiile educative.

46
 Deficienţele limbajului apar sub aspecte variate: al perceperii şi înţelegerii
vorbirii interlocutorului, al volumului vocabularului, al expresivităţii vorbirii, al
articulării şi ritmului vorbirii, al mijloacelor de comunicare; dar, trebuie să specificăm că
întreaga gamă de deficienţe poate fi întâlnită şi la normal.
Specificul deficienţelor de limbaj constă:
- o frecvenţă mai mare decât la copilul normal, aici există o anumită legitate:
cu cât gradul deficienţei este mai mare, cu atât şi frecvenţa tulburărilor de limbaj este mai
mare;
- o persistenţă mai mare şi o rezistenţă specifică la acţiunea de corectare.

Vocabularul copiilor debili mintali este mai limitat decât cel al normalilor: el
este mai sărac în cuvinte-noţiuni care desemnează mărimi, relaţii spaţiale, caracteristici
psihice; în vocabularul utilizat în vorbire predomină substantivele, această trăsătură
menţinându-se mai mult timp decât la normali; numărul de verbe este mai mic decât la
normali. Se întâmpină dificultăţi considerabile în înţelegerea şi utilizarea comparaţiilor,
epitetelor şi metaforelor.
Fraza, atât în limbajul scris cât şi cel oral se caracterizează printr-un număr mai
mic de cuvinte, precum şi printr-o construcţie defectuoasă din punct de vedere
gramatical: lipsa de acord a verbului în număr şi persoană cu subiectul, omiterea
subiectului, omiterea predicatului, repetarea subiectului şi predicatului la sfârşitul frazei.
Aceşti copii întâmpină dificultăţi importante în însuşirea formei scrise a
limbajului; datorită acestui fapt există o dislexie, disgrafie şi disortografie specifică
debilului mintal.
Datele existente cu privire la memoria acestor deficienţi sunt uneori
contradictorii. Unii autori susţin că debilitatea mintală nu exclude posibilitatea unei
memorii dezvoltate, chiar a unei hipermnezii. Alţi autori arată că de regulă, memoria este
deficitară sub unele aspecte.
Dintre aceste caracteristici se pot aminti:
- s-a stabilit că întinderea memoriei de cifre este mai redusă comparativ cu
copilul normal de aceeaşi V.M.;
- la debilii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de
voluntar; aceşti copii nu recurg la procedee de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un
plan de organizare a materialului nici ăn momentul fixării, nici în momentul reproducerii;
- una din caracteristicile importante ale memoriei este rigiditatea fixării şi
reproducerii cunoştinţelor, care duce de fapt la dificultăţi importante în realizarea
transferului de cunoştinţe;
- lipsa de fidelitate a memoriei este o altă particularitate care apare frecvent;
ei nu pot oferi indicaţii demne de încredere în legătură cu obiectele văzute sau în legătură
întâmplările la care au asistat, din cauza sugestibilităţii lor pronunţate;
- ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât copii normali, pentru a
reţine un material verbal; au nevoie de un număr mare de repetiţii nu numai pentru a
putea reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi pentru a ajunge la o scădere a
greşelilor.
S-a dovedit că marea majoritate a acestor copii prezintă deficienţe ale motricităţii.
S-a stabilit, de asemenea, că cu cât gradul deficienţei mintale este mai mare cu atât
nivelul motricităţii rămâne mai scăzut.

47
 Se ştie că gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de
etiologia întârzierii mintale. Unii autori, ca, A.A.Strauss şi L.E.Lehtimen au relevat faptul
că debilii mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mult mai
numeroase şi mai grave decât cei de tip familial. Se consideră că aceşti deficienţi prezintă
între 8 şi 14 ani o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi
mai complexe.
Întârzierea motricităţii se înregistrează mai ales sub următoarele aspecte:
- viteza mişcărilor atât ca desfăşurare cât şi ca timp de reacţie este, în general,
mai scăzută; se constată că debilii mintali de tip familial sunt mai puţin deficitari sub
aspectul timpului de reacţie decât cei cu leziuni cerebrale;
- precizia mişcărilor este şi ea scăzută; lipsa de precizie apare şi în mişcările
mari, dar ea este mai evidentă în mişcările fine ale mâinii; imprecizia mişcărilor este
însoţită de sinkinezii importante;
- el întâmpină dificultăţi în imitarea mişcărilor, fapt care influenţează negativ
formarea multor deprinderi; imitarea se realizează mai greu atunci când solicită
orientarea în spaţiu; debilii mintali au tendinţa de a imita mişcările ca în oglindă;
- indicaţiile verbale îi ajută în mai mică măsură în organizarea şi corectarea
comportamentului motor, comparativ cu rolul aceloraşi indicaţii la copilul normal;
reglarea forţei musculare este deficitară, datorită mai ales insuficienţei senzaţiilor
kinestezice;
- contractarea anumitor grupe musculare nu se realizează dintr-o dată, ci
numai după o perioadă de sinkinezii, în care adeseori se cuprind şi muşchii antagonişti;
- relaxarea voluntară se realizează cu dificultate la anumite grupe de muşchi,
precum şi la trecerea de la o mişcare la alta;
- dexteritatea manuală prezintă deficienţe majore în special la debilii mintali cu
un QI sub 60, ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie; copiii cu debilitate mintală
uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care necesită o dexteritate
manuală pronunţată; unii sunt capabili să execute o activitate manuală tot atât de precis ca
şi unii normali;
- lateralitatea manuală stângă sau ambidextră se observă mai frecvent la
debilii mintali decât la normali;
- motricitatea se poate ameliora în mod simţitor, dacă se asigură condiţii de
antrenament, apropiindu-se mult de nivelul normalilor, mai ales în coordonarea ochi-
mână şi dexteritatea manuală;
- unii debili mintali pot fi hiperkinetici sau hipokinetici, de acest aspect trebuie
să se ţină seama în corectarea deficienţelor motricităţii.

În ceea ce priveşte activitatea voluntară, s-a stabilit faptul că ea prezintă

deficienţe în toate momentele desfăşurării sale:
- scopurile pe care şi le fixează debilul mintal sunt scopuri apropiate, generate de
trebuinţele şi de interesele momentane;
- se abate de la scopul fixat, dacă întâmpină dificultăţi, şi execută o altă activitate
mai uşoară;
- efectul succesului sau insuccesului asupra activităţii ulterioare depinde nu
numai de nivelul intelectual, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii, unii autori

48
relevă existenţa a două categorii de debili mintali: unii care luptă pentru succes şi alţii
care încearcă să evite insuccesul;
- insuficientă atenţie acordată instrucţiei, debilul mintal este înclinat să treacă
imediat la acţiune, el nu prevede dificultăţile care s-ar putea ivi şi nu cere lămuriri
suplimentare, este lipsit de orientare prealabilă în activitatea pe care o desfăşoară;
- manifestări de negativism apar frecvent ca efect al capacităţii reduse de lucru a
scoarţei cerebrale.

Tulburările afective şi emoţionale sunt o componentă principală a tabloului

psihopatologic. Afectivitatea este totdeauna perturbată fie că debilitatea constituie un
teren pe care acţionează condiţiile educative defectuoase, fie că aprecierea negativă a
situaţiilor, defectul de verbalizare, marea emotivitate, sentimentul de inferioritate,
perturbă succesiunea diferitelor etape ale dezvoltării afective.
Un studiu sistematic efectuat de M.Chazan relevă următoarea distribuţie a diferitelor
tulburări ale afectivităţii la copiii debili mintali:
-depresie: 16,4%,
- ostilitate faţă de adulţi: 13,8%,
- absenţa răspunsului la solicitări: 13,8%,
- anxietate în legătură cu afecţiunea adulţilor: 10,8%,
- indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor: 10,8%,
- neastâmpăr-instabilitate: 9,5%,
- tensiune emotivă: 8,2%,
- anxietate în legătură cu acceptarea de către alţi copii: 6,7%,
- ostilitate faţă de copii: 3,9%,
- variate simptome nevrotice: 2,6%.

Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un copil
debil mintal de vârstă şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor, sub aspectul
emoţiilor şi sentimentelor. Manifestările emotive sunt adeseori exagerat de puternice în
raport cu cauza care l-a produs. Uneori aceşti copii prezintă frici nejustificate. Emoţia de
mânie ia proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur,
distrugerea obiectelor, lovirea propriului corp. Manifestările descrise, cu tot caracterul lor
exploziv, nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile. Manifestările exterioare puternice
sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza un control asupra centrilor
subcorticali. Mai mult, capacitatea redusă de a controla expresiile emoţionale complică
relaţiile lor cu cei din jur. Nu toţi debilii mintali se caracterizează însă prin emoţii
explozive. Unii dintre ei sunt placizi, au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv
adecvat cu adulţii sau chiar cu copiii de aceeaşi vârstă. Se observă uneori predominarea
unei dispoziţii: astfel, unii sunt mai frecvent euforici, alţii apatici, alţii iritabili.
Chiar atunci când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, aceşti copii au o
gamă mai redusă de sentimente decât normalii de aceeaşi vârstă.
Copiii debili mintali, în condiţiile unei atitudini realiste a familiei reuşesc să se
integreze în familie.

49
 DEFICIENŢA MINTALĂ DE GRADUL AL II-LEA sau

DEFICIENŢA MINTALĂ SEVERĂ

Terminologie, definiţie, limite psihometrice

Deficienţa mintală de gradul al II-lea este cea de-a doua formă clinică de
deficienţă mintală, situată între nivelul deficienţei mintale profunde şi cel al debilităţii
mintale, cu un procent de 18-20% din totalul deficienţilor mintal.
Terminologia afectată acestei stări deficitare ireversibilă este vastă: oligofrenie de
gradul al II-lea, arieraţie severă sau moderată, întârziere mintală mijlocie.
Deficienţa mintală severă este definită după criteriul deficitului intelectual având
ca punct de plecare datele oferite de psihometrie şi după criteriul psihosocial având ca
reper capacitatea de adaptare socială.
Binet-Simon caracterizează deficienţii mintali sever ca fiind subiecţi incapabili de
actul lexic şi grafic, fără ca acestea să fie o consecinţă a unor tulburări vizuale, motrice
etc. În urma unor influenţe medico-pedagogice aceştia ajung să citească şi să scrie la
nivelul silabelor şi al cuvintelor. P.Brânzei arată că acesta nu are capacitatea reprezentării
noţiunilor folosite şi este incapabil de a-şi formula propriile sale gânduri, oricât de simple
ar fi ele. Capabil să achiziţioneze un volum minim de cunoştinţe, dar insuficiente pentru o
şcolarizare corespunzătoare şi de a-i asigura o activitate independentă. Este instruibil
până la un anumit punct, cu posibilităţi de a-şi însuşi tehnici intelectuale, fără însă a
ajunge la un anumit grad de automatizare. Capabil de unele calcule elementare, fără să
poată achiziţiona conceptul de număr, să-şi formeze o reprezentare clară despre numere şi
componenţa lor.
Esquirol definea deficientul mintal sever ca având posibilitatea însuşirii într-un
anumit grad forma orală a limbajului. Ei reuşesc să se servească de experienţele
anterioare pentru a se adapta la o situaţie nouă (Wallon). Este parţial educabil, aspect
foarte important pentru stabilirea măsurilor de asistenţă socială şi recuperare
profesională.
Definirea după criteriul psihometric diferă de la un autor la altul, în funcţie de
probele administrate:
- A.Binet – Th.Simon - 3-5 ani imbecili profunzi
5- 7 ani imbecili lejeri
- L.M.Terman - 3-7 ani
- D.Wechsler - QI = 20-49
- R.Lafon - 3-7 ani ; QI = 30 – 55/60
- Alex. Roşca - QI = 20-50
Vârsta mintală este, în general, aceeaşi după toţi autorii, iar coeficientul de
inteligenţă variază între plafonul minim de 20 şi cel maximal de 55/60.

50
 După criteriul capacităţii, deficientul mintal sever este o persoană incapabilă de
a se întreţine singur, dar cu o capacitate normală de autoprotecţie, nefiind necesară ă
asistenţă permanentă. Este capabil să se apere împotriva pericolelor obişnuite (foc, apă,
dificultăţi stradale). De altfel, capacitatea de autoprotecţie, de a avea grijă de securitatea
sa ăn viaţa cotidiană, constituie un criteriu de delimitare dintre deficientul mintal sever şi
cel profund ( criteriul este specific psihopedagogiei speciale anglo-saxone).
Într-un cadru social cu o structură mai puţin complexă, deficientul mintal sever
este utilizabil, deşi ritmul de dezvoltare fizică şi psihică nu permite decât o adaptare
socială relativă.
În general sunt adaptabili la activităţi simple, rutinare, plasabili şi utilizabili în
condiţiile unor instituţii de asistenţă şi protecţie socio-pedagogică de tipul cămin-şcoală.
Viitorul social este în funcţie de mediul de viaţă şi, în mare măsură, de afectivitate.
Deficienţii mintal sever stabili se pot încadra într-o disciplină socială elementară, iar cei
cu manifestări psihopatice sunt în general izolaţi sau instituţionalizaţi. După unii autori
deficientul mintal sever poate avea o oarecare autonomie într-un cadru structurat şi vârsta
socială variază între 4-9 ani.
Sintetic, deficienţii mintal sever formează grupa deficienţilor mintali cu un
coeficient de inteligenţă între 30-50, recuperabili din punct de vedere profesional şi
social, educabili şi perfectibili, adaptabili la procesul de instrucţie, cu un anumit grad
de relativitate, integrabili în comunitate în condiţii protejate şi uneori în condiţii
obişnuite în funcţie de exigenţele societăţii.
Unii autori preferă utilizarea termenului de infirmitate mintală (pentru idioţi şi
imbecili), deoarece acest concept înglobează nu numai ansamblul cazurilor clinice, ci şi
toate implicaţiile sociale ridicate de aceşti deficienţi mintali care reprezintă 2%0 din
populaţie.
2. Formele clinice
Între deficienţa mintală severă şi cea moderată există o serie de cazuri de tranziţie,
care se diferenţiază după capacitatea lor de adaptare intelectuală şi socială.
După gradul de deficit (E.Seguin) există două tipuri : imbecil superior, denumit
şi debil profund şi imbecilul inferior, denumit şi debilul inferior, iar după E.A.Doll există
trei grade : inferior, mijlociu şi superior.
După comportament (A.F.Tredgold) există, de asemenea, o clasificare binară :
imbecili stabili sau apatici, lipsiţi de agresivitate, inofensivi, cu o afecţiune predominant
paternă;
imbecili instabili sau excitaţi, agresivi, agitaţi, care nu pot sta liniştiţi, vorbesc fără oprire.
În funcţie de afectivitate, activitatea voluntară şi particularităţile
neurodinamicii aceştia sunt clasificaţi după S.M.Pevzner, în două grupe :
- nepăsători, inhibaţi, somnolenţi, apatici, indiferenţi;
- dezinhibaţi, neliniştiţi, excitabili, agresivi.
Există şi forme clinice care formează o categorie aparte, una cu o etiologie
necunoscută : arieraţie autistică, iar alta a oligofrenilor atipici, ca de exemplu, imbecilii
prodigioşi, supranumiţi impropriu “idioţi savanţi”.
Arieraţia autistică, fiind o formă de insuficienţă mintală gravă situată în zona
deficienţei mintale severe, se caracterizează prin deficit intelectual pronunţat, absenţa
comunicării şi, în consecinţă, cu posibilităţi de educare reduse, arieraţii fiind capabili
doar de achiziţia unor automatisme sau conduite condiţionate.

51
 Imbecilii prodigioşi formează cazurile ce ilustrează o dizarmonie de
dezvoltare intelectuală şi prezenţa unor hipermnezii mecanice. Hipermnezia este de
natură mecanică, aceştia nefiind capabili să folosească datele evocate în mod suplu,
creator, în configuraţii noi, în afara celor deja achiziţionate.
Imbecilii prodigioşi formează categoria de deficienţă cu un nivel mintal mai
scăzut dar cu unele aptitudini particulare extrem de dezvoltate. În literatura de specialitate
sunt descrise numeroase cazuri din care amintim:
Calculatorii prodigioşi, fenomenali caracterizaţi prin aptitudini particulare de
calcul, explicabile printr-o memorie vizuală, auditivă, motorie deosebită. Exemple:
- realizează mintal operaţii rapide cu numere cu mai multe cifre în cadrul celor
patru operaţii matematice;
- calculatori de calendare, care precizează cu corectitudine datele calendaristice de
naştere ale unui număr mare de oameni, capabili să spună corect şi fără ezitare ziua din
săptămână corespunzătoare oricărei date din ultimii cinci ani ai vieţii sale;
- calculatori care se referă la cazurile de “hipermnezie de dicţionar” sau care
“reţin zeci şi sute de versuri după o singură lectură”;
- imbecili cu talent remarcabil pentru desen;
- imbecili cu aptitudini muzicale remarcabile înzestraţi cu talente muzicale
excepţionale: cântă la pian compoziţii foarte grele, reproduc “după ureche” melodii foarte
complicate pe care le-au auzit;
- imbecili cu un simţ olfactiv foarte dezvoltat care pot discrimina cu uşurinţă
diversele mirosuri.

3.Caracteristici somatice şi neurologice

Fiind vorba de afecţiuni care în majoritatea cazurilor sunt contractate în cursul

perioadei fetale, având ca suport etiopatogenetic o tulburare genetică, metabolică,
cromozomială sau embrio-fetopatică, frecvenţa malformaţiilor somatice este de regulă
ridicată. Dintre malformaţiile întâlnite notăm:
- aspectul displastic facio-cranian (hipertelorism, macroglosie, asimetrii craniene,
oxicefalie, gură de lup, displazii faciale, proeminenţa globilor oculari, nas lăţit, facies de
pitic, urechi malformate etc.);
- malformaţii viscerale: hepato-spleno-megalie, hernii ale peretelui abdominal;
tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero-statural, disproporţii evidente între
lungimea corpului şi a membrelor;
- modificări ale cutano-mucoaselor (ichtioze, pete vasculare, tumorete
subcutanate, procese de hiperkeratoză sau lichenificare etc.);
- modificări osteo-articulare (de statică a coloanei vertabrale, picior strâmb etc.);
- anomalii genitale ( pseudohermafroditism ).
La fel cu modificările somatice şi cele neurologice sunt întâlnite la deficienţii
mintali de gradul al II-lea într-o proporţie mai mare decât la debilii mintali, însă mai
discrete şi mai constante decât la deficienţii mintal profund de gradul al III-lea.
Caracteristic acestei forme clinice este tulburarea de motricitate. Într-adevăr
motricitatea este slab dezvoltată şi insuficient diferenţiată. El nu poate executa o mişcare
izolată, mişcările sunt stângace şi lipsite de fineţe prezentând numeroase sincinezii mai
ales la nivelul membrelor superioare.

52
 În afară de aceste tulburări întâlnim şi o serie de sindroame neurologice bine
conturate, ca : microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale (mongoliană),
anomalii cranio-faciale însoţite cu malformaţii ale organelor senzoriale (vizual, auditiv).
Sunt întâlnite sindroame neurologice motorii (hemiplegii, parapareze),
tulburări extrapiramidale şi spinocerebeloase (ataxie, mişcări involuntare, tulburări de
echilibru, hipertonie musculară cu hiporeflexie), tulburări vestibulare şi atingeri de nervi
cranieni (motricitatea extrinsecă a globilor oculari, pareze faciale).

4. Tabloul psihopatologic

Pe plan intelectual, deficienţii mintal sever ajung să-şi însuşească sistemul

simbolic al limbajului în vederea comunicării. Vorbirea lor este imperfectă. Sub raportul
pronunţiei prezintă numeroase defecte de articulaţie, iar inteligibilitatea este redusă.
Vocabularul este restrâns la cuvintele uzuale. Structura gramaticală a limbii nu este
însuşită şi datorită acestui fapt vorbirea lor este frecvent agramaticală.
Prin definiţie ei nu reuşesc să-şi însuşească citit-scrisul, iar atunci când reuşesc
deprinderea este mecanică, parţială şi prin aceasta imperfectă, referindu-se numai la o
serie din elementele limbajului scris.
Gândirea lor rămâne prin excelenţă o gândire concretă, situaţională
restrângându-se la rezolvări mecanice. La sfârşitul dezvoltării lor, ei nu depăşesc
mecanismele gândirii conceptuale şi modurile operaţionale care caracterizează gândirea
copilului de 7 ani, nu reuşesc să înţeleagă relaţiile spaţiale şi nu pot să achiziţioneze
noţiunea de număr.
Afectivitate este întotdeauna foarte imatură şi labilă, au o mare nevoie de
securitate. Ei prezintă conduite reactive la o situaţie de abandon şi pe acest fond se pot
dezvolta structuri mintale obsesionale şi fobice. Comportamentul este dominat de
emotivitate care însă este întotdeauna rău controlată, este constant punctat de insecurităţi,
deoarece lumea îi apare ca fiind ostilă. Numeroasele comportamente aberante întâlnite
nu sunt decât reacţii de insecuritate şi furie sau atitudini de prestanţă. De multe ori
comportamentul lor nu este decât o tentativă de a evita o situaţie de eşec. Afectivitatea
rămâne deci elementară. Unii sunt indiferenţi, inactivi, izolaţi, alţii sunt afectuoşi, emotivi
şi arată un ataşament exclusiv persoanelor care se ocupă de el.
Această labilitate afectivă se manifestă prin plâns şi crize nemotivate, furii subite,
violente, paroxistice, un oarecare negativism faţă de anturaj. Fondul afectiv este alcătuit
din puerilism şi vanitate, reacţii ostile frecvente, trăsături care fac dificilă integrarea
socială. Deliruri de revendicare şi persecuţie, episoade de depresie anxioasă în cursul
cărora poate apare suicidul, uneori imbecilul poate deveni periculos pentru viaţa socială,
ajungând până la crimă.
Atenţia este caracterizată prin instabilitate; atunci, când este interesat, pentru
scurtă vreme, imbecilul se poate concentra.
Memoria este de regulă diminuată însă uneori poate să fie hipertrofiată,
excepţională.
În literatura de specialitate sunt definite un oarecare număr de tipuri clinice, nu
numai după etiologie, ci şi după trăsăturile comune ale aspectelor clinice şi de evoluţie.

53
Dintre aceste tipuri amintim : mongoloidismul, întârzierea cu note autistice,
cretinismul, întârzierea mixedematoasă.
Se întâlnesc şi imbecili euforici, de regulă verbali care pot ajunge la unele
performanţe şcolare însă care sunt cu totul inutilizabile pentru ei. Această încercare de a
desprinde unele tipuri clinice are o valoare prognostică şi educativ-terapeutică deosebită,
nuanţând atitudinea recuperatorie faţă de aceşti deficienţi.

Încadrarea socială şi familială. Posibilităţi şi realităţi

Deficientul mintal sever este incapabil de a se autoconduce în relaţiile cu

lumea şi cu el însuşi, de aceea el rămâne un asistat permanent, însă mult mai puţin
imperativ ca deficientul mintal de gradul al III-lea. El are nevoie de o tutelă şi o
supraveghere constantă. Într-un cadru social a cărui structurare nu este prea complexă,el
este utilizabil şi semiperfectibil, în mediul rural poate face unele operaţii simple, sub
control constant.
În ultima perioadă prognosticul adaptării sociale a deficientul mintal sever
a fost radical modificat datorită sistematizării metodelor reeducative speciale care
foloseşte în mod particular “inteligenţa senzorio-motrică”, datorită formelor de muncă
adaptată, prin înţelegerea familiei în efortul de educare, prin organizare administrativă şi
legislativă.
Deficientul mintal sever poate fi educat să se alimenteze singur, în general
autoservirea lui este accesibilă. Poate efectua o serie de munci sub supraveghere. Sunt
consideraţi parţial recuperabili, însă nefiind capabili să se autoconducă, rămân dependenţi
sociali. Pentru aceşti deficienţi mintali funcţionează un tip de instituţie specială : cămin-
şcoală.
În cadrul acestor instituţii se pune accentul pe dezvoltarea deprinderilor
care fac deficientul cât mai puţin dependent de asistenţă. Este vorba de deprinderile
sociale şi deprinderile de muncă.
Efortul educativ are o ţintă bine precizată de la început: obţinerea unei
maturizări sociale şi a unei deprinderi de muncă care să facă posibilă integrarea într-o
activitate productivă simplă, în cadrul unui atelier de muncă protejată sau în cadrul
gospodăriei familiei.

DEFICIENŢA MINTALĂ DE GRADUL AL III – LEA sau DEFICIENŢA

MINTALĂ PROFUNDĂ

Terminologie, definiţie, limite psihometrice

Cuvântul idioţie vine din grecescul “idioteia” – care înseamnă simplitate,

ignoranţă.

54
 Deficienţa mintală profundă reprezintă forma cea mai gravă de deficienţă
mintală previzibilă încă din copilărie, dar şi forma cea mai rar întâlnită, cu un procent de
5% din totalul deficienţilor mintal.
Termenul „idioţie” este introdus de Ph. Pinel (1809) şi reluat de Jean Esquirol
(1818), Edouard Seguin (1844), folosit frecvent în nordul şi estul Europei, mai puţin în
Anglia şi Franţa şi înlăturat în SUA datorită rezonanţei patologice şi traumatizante.
Psihopedagogia specială a secolului al XX-lea deschide o breşă în studiul arieraţilor şi, în
special al idioţilor. Astfel acesta devine obiect de studiu şi se întrezăresc posibilităţi de
educare în condiţiile în care este supus unei influenţe organizate, I se acordă o atitudine
afectuoasă şi este scos din izolarea sa. În literatura recentă este inclusă în grupa
întârzierilor (înapoierilor) mintale profunde, a oligofreniei severe sau a absenţei
autoconducţiei.
Prima definiţie a fost dată de Ph.Pinel (1809), care sub termenul de idiotism
îngloba un ansamblu de dezordini deficitare şi anume demenţa şi idioţia, adică toate
stările mintale deficitare grave, profunde. De fapt, această confuzie a predominat întreaga
operă a lui Pinel, fără a lua în considerare că demenţa presupune o deteriorare a
inteligenţei care era deja într-o stare normală de dezvoltare, pe când deficienţa presupune
o evoluţie progresivă a inteligenţei.
J.Esquirol defineşte aceată formă de deficienţă mintală utilizând criteriul
achiziţiilor verbale,ei nu-şi însuşesc limbajul, deşi pot emite o serie de sunete şi chiar
silabe.
J.Esquirol (1818) introduce termenul de idiot în locul celui de idiotism,
considerând că “idioţia nu este o boală, este o stare în care facultăţile intelectuale nu s-au
manifestat niciodată sau nu au putut să se dezvolte suficient pentru ca un idiot să
dobândească cunoştinţele relative unei educaţii pe care trebuie s-o primească un individ
de aceeaşi vârstă şi plasat în aceleaşi condiţii cu el”.
J.Esquirol stabileşte totodată şi distincţia dintre idioţia congenitală care este o
oprire în dezvoltarea mintală şi demenţă, care este o deteriorare câştigată, afirmând că
“dementul este un bogat devenit sărac, idiotul este întotdeauna în mizerie…fiind o stare
particulară la care facultăţile intelectuale nu se dezvoltă niciodată”. După J.Esguirol
“dementul este un bogat care s-a ruinat, debilul mintal este născut sărac şi rămâne sărac”.
Teza lui Esguirol privind caracterul congenital al deficienţei, ceea ce îl discriminează de
demenţă, este încă controversată.
Studiile lui G.Itard,C.Kohler, T.Hevernin în 1945 referitoare la demenţe
infantile, subliniază că distincţia dintre demenţă infantilă şi deficienţă înainte de vârsta de
3 ani este dificilă şi înţeleasă în mod divers şi foarte vag, atât pe plan teoretic, cât şi
practic.
Edouard Seguin (1846) defineşte idioţia global, pe baza unor simptome clinice,
considerând-o ca pe o infirmitate a sistemului nervos şi lansează ideea unui dinamism al
dezvoltării inteligenţei. El afirmă că, alături de idiot, există copilul anormal, care la
debutul dezvoltării sale se distinge puţin de copilul normal dar, puţin câte puţin, retardul
devine mai evident, până ce se ajunge la o diferenţă enormă faţă de normal. Prin aceste
idei, Seguin poate fi considerat un precursor al grupului Binet-Simon în ceea ce priveşte
conceptul de vârstă mintală.
Morel rezervă termenul numai pentru stările grave de insuficienţă mintală
congenitală, iar Belhomme (1824) se apropie mai mult de adevăr, opinând că idioţenia

55
este o stare constituţională la care funcţiile intelectuale nu sunt dezvoltate, spre deosebire
de imbecil, la care funcţiile intelectuale sunt dezvoltate până la un anumit punct.
Binet-Simon (1905,1911) definesc idioţia după criteriul psihometric. Ei
opinează pentru clasificarea psihologică şi nu pentru cea etiologică şi anatomo-
fiziologică. Aplicând criteriul de clasificare a arieraţiei mintale- limbajul oral şi scris,
nivelul intelectual, capacitatea copilului de a munci, de a se adapta, Binet-Simon definesc
idiotul ca fiind “un copil care nu poate să comunice prin limbaj cu cei din jur, nu-şi poate
exprima ideile, ceea ce gândeşte, să înţeleagă gândirea exprimată de altul, fără c ao
tulburare de auz, a organelor fonoarticulatorii să explice această pseudo-afazie, ceea ce
este în întregime o deficienţă intelectuală”. Idiotul nu depăşeşte nivelul intelectual al unui
copil de 2 ani, incapabil de a se întreţine singur.
Roques de Fursac sintetizează criteriile esenţiale ale nivelului mintal
corespunzător idiotului la patru trăsături: idiotul nu vorbeşte; nu este atent; cunoştinţele
sale nu depăşesc prima copilărie, nu este capabil de a se apăra de pericolele evidente.
Cercetările contemporane (Cl.Kohler) definesc idioţia după criteriul capacităţii
de autoprotecţie, adică a capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate
zilele, încadrându-l în grupa “marilor infirmi mintali cu importante deficienţe organice,
senzoro-motrice şi instinctive”. Criteriul de definire este preluat de Mental Deficiency
Act, 1927, care defineşte idiotul ca “persoana ce prezintă un deficit mintal de maniera în
care este incapabilă să vegheze asupra propriei sale securităţi în viaţa cotidiană”.
După A.Rey, P.Bernard dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la vârsta
reală de 6 sau 8 ani, cu un nivel intelectual inferior normelor de 3 ani, cu o maturitate
socială ce se termină la vârsta de 10 ani, cu vârsta mintală de 4 ani.
Sintetic, deficienţa mintală de gradul al III-lea formează grupa de deficienţă
mintală cu un coeficient de inteligenţă sub 30, fiind recuperabilă dar cu un grad mare
de relativitate din punct de vedere profesional,subiectul fiind plasabil numai în condiţii
de muncă protejată.

Formele clinice ale deficienţei mintale profunde

Această formă de deficienţă mintală nu formează o entitate clinică (Sollier) şi

este imposibil de schiţat un tablou unic. Aşa se explică de ce este extrem de dificil de a
stabili profilul psihologic al unui individ anormal şi mai ales al deficientului mintal
profund care prezintă o paletă aşa de variată de tipuri. El nu este o fiinţă aparte, ci o clasă
de indivizi la care constatăm numeroase nuanţe. Dificultatea derivă şi din faptul că starea
mintală a acestuia nu poate fi raportată la o anumită vârstă a copilului normal, fapt ce l-a
determinat pe H.Wallon să afirme că nu trebuie să descriem stările deficitare în formele
negative sau chiar pozitive în raport cu personalitatea umană, ci trebuie să relevăm
structura psihică a fiecărui tip.
Criteriile de clasificare a deficienţei mintale de gradul al III-lea sunt variate.
După criteriul limbajului (Ed.Seguin) există trei tipuri: idiotul a cărui comunicare
se rezumă la nivelul cuvintelor şi a unor propoziţii scurte; tipul la care articularea se
limitează doar la cuvinte monosilabice; tipul caracterizat prin absenţa totală a limbajului.
După criteriul anatomic (Bourneville, 1869) există şapte tipuri: idioţia cu
microcefalie; idioţia cu hidrocefalie; idioţia asociată cu întârziere în dezvoltarea

56
cerebrală; idioţia cu o agenezie cerebrală; idioţia cu scleroza hipertrofică; scleroză
atrofică; idioţia mixodermatoasă.
După criteriul gradului de gravitate (Felix Voisin, Claude Kohler, J. de
Ajuriaguerra, Cl. Bernard) există două tipuri: idiotul complet sau profund şi idiotul
incomplet sau parţial.
Idiotul complet este un tip foarte rar. Acest tip, după expresia lui Ajuriaguerra
este o “idioţie automatico-reflexă la nivel neo-natal”, “însoţită sau nu de fenomene
paroxistice, ce se concretizează prin persistenţa reflexelor primare şi printr-o
nematurizare profundă”. Deci, idiotul complet nu depăşeşte nivelul pur al
automatismelor, comparativ cu cel incomplet la care se remarcă o anumită evoluţie în
achiziţia unor mecanisme elementare, fiind definit de Ajuriaguerra ca un tip de “idioţie cu
un oarecare grad de dezvoltare”. Cl.Bernard îl caracterizează cu o afectivitate
rudimentară, manifestată prin comportamente instinctive, dezordonate, fie de natură
alimentară (bulimie), refuz de mâncare, fie de natură sexuală. În general, după
Cl.Bernard, idiotul trăieşte foarte puţin.
În concluzie, idiotul complet se caracterizează prin afectarea cronică a unei părţi
sau a întregului sistem nervos, cu o vârstă mintală de un an, cu absenţa totală a
comunicării, cu tulburări neurologice grave, având o existenţă pur “vegetativă”,
acţionând într-o manieră instinctivă, impulsivă, cu şanse mici de supravieţuire. Funcţiile
vegetative sunt reduse la o lăcomie evidentă, cu sau fără perturbări de gust, mâncând
orice îi apare în cale şi, în consecinţă, apar fenomene de diaree sau ocluzii intestinale.
Idiotul incomplet sau parţial se caracterizează prin afectarea parţială a
sistemului nervos, cu o vârstă mintală de trei ani, cu deficite senzoriale destul de
accentuate. Percepţiile sunt slab dezvoltate. Memoria este dezvoltată la nivelul
recunoaşterii obiectelor şi a persoanelor din jur, a unor date concrete şi simple referitoare
la experienţa personală de viaţă. Comunicarea este redusă la cuvinte monosilabice, cu
posibilităţi limitate de înţelegere a comenzilor simple. Există tulburări motrice grave.
paralizia membrelor inferioare, uneori anchilozate, în formă de “foarfecă” (paraplegia)
sau paralizia unei părţi a corpului (hemiplegia). Mişcările, în general, sunt anormale. Se
manifestă prin mişcări ritmice, stereotipe: tremurături, balansări ale trupului sau capului
(legănatul înainte-înapoi, scuturarea capului), sugerea degetelor etc. În general este inert,
foarte rar agitat sau turbulent. Spre deosebire de idiotul complet distinge ce este şi ce nu
este comestibil, deşi prezintă tendinţe primitive de foame şi sete.
După expresia lui Ajuriaguerra este o “idioţie cu un oarecare grad de
dezvoltare, adică cu achiziţia unui număr de mecanisme motorii elementare, de relaţii
afective simple şi o capacitate a unor posibilităţi de dresaj”.
Aceste două tipuri mai sunt denumite idiotul superior, cu un coeficient de
inteligenţă în jur de 20 şi vârsta mintală în jur de 3 ani şi idiotul inferior cu vârsta mintală
în jur de doi ani.
După posibilităţile de dezvoltare Ajuriaguerra distinge de asemenea, două
tipuri : idioţia automatico-reflexă la nivel neonatal, corespunzătoare idiotului complet sau
profund şi idioţia cu un anumit grad de dezvoltare echivalentă cu idioţia parţială,
incompletă.
De asemenea, J.de Ajuriaguerra clasifică idioţia şi după criteriul afectiv : idiotul
apatic, placid, indiferent şi idiotul excitat cu tendinţe distructive, de autorănire, de
automutilare.

57
 3. Caracteristici somatice şi neurologice

Deficientul mintal profund are un aspect mult mai dismorfic decât celelalte
forme ale deficienţei mintale, are o stagnare a dezvoltării, prezentând numeroase atingeri
malformative embrionare precoce. Majoritatea sunt hipotrofici ponderostaturali. Sunt
întâlnite deosebit de frecvente malformaţiile cefalice, faciale, ale trunchiului şi
extremităţilor care sunt desemnate sub numele de stigmate.
Sunt întâlnite toate dismorfismele: malformaţii craniene (microcefalii,
hidrocefalii), faciale (frunte îngustă, teşită, urechi malformate), ale cavităţii bucale
(macroglosie, anomalii dentare, sialoree abundentă), malformaţii scheletice (sindactilii,
hemihipertrofii, lordoze, cifoscolioze).
Slaba rezistenţă la infecţii explică mortalitatea ridicată întâlnită în rândul lor
Media de vârstă este de 19 ani faţă de a deficienţilor mintali sever care este de 26 ani. Uni
autori arată că numai 7% din cazurile urmărite au reuşit să depăşească vârsta de 50 ani
mai ales în urma introducerii în terapie a antibioticelor.
La deficienţii mintali profund întâlnim frecvent cele mai variate atingeri lezionale
de intensităţi marcante. Printre acestea notăm tetraplegiile spastice, hemiplegii,
paraplegii, sindroame cohleo vestibulare, manifestări epileptice (crize majore, spasme în
flexiune, sindroame de trunchi cerebral). Alteori se găsesc manifestări clinice ale
suferinţelor neuromusculare (atrofii globale sau parţiale, mioclonii, osteotendinoase,
retracţii etc.).

4.Tabloul psihopatologic

Structura psihomotrică este rudimentară, nediferenţiată şi nu constă decât din

balansări uniforme, contorsiuni, grimase, impulsuri motrice subite.
Pe acest fond tendinţele sexuale, gesturile, proiecţiile bruşte în act sau emoţii
( plâns sau râs) apar ca simple acte automate sau reflexe. Întreaga viaţă afectivă rămâne
legată de instincte primitive brutale, de aderenţa narcisistă la corp, la zonele erogene.

58
 PROCESELE DE CUNOAŞTERE

P E R C E P Ţ I I L E

Percepţia este un proces psihic complex – senzorial şi cu un conţinut obiectual

realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurilor obiectelor şi
fenomenelor în forma imaginilor primare sau percepţiilor. Percepţia include suma
informaţiilor (senzaţiilor) primare pe calea analizatorilor şi este strâns corelată cu
afectivitatea şi ideaţia. La copil percepţia se elaborează progresiv prin învăţare, iar la
adult ea devine mult mai selectivă şi mai dirijată. Ca şi la alte procese psihice percepţia
evoluează după principiul diferenţierii-specializării şi structurii ierarhice. Ea începe de la
o formă global-difuză, în care elementele “câmpului extern” apar fie estompat, fie într-o
desfăşurare haotică, dezintegrată, lipsită de relevanţă şi ajunge la forme înalt diferenţiate,
specializate şi integrate. Corespunzător, informaţia pe care o conţine nu se mai reduce la
latura cantitativă-externă, ci dobândeşte atribute calitative de ordin semantic şi pragmatic
specifice. Percepţia umană se perfecţionează ca urmare a faptului că omul are capacitatea
de a profita de pe urma experienţei acumulate.

Deficienţele analizei şi sintezei

Copiii deficienţi mintali desprind din obiecte sau din imagini, mai puţine detalii,
ceea ce face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, să apară cu uşurinţă
confuziile. Limitarea analizei nu este efectul exclusiv al unei incapacităţi în sfera
senzorială, ci şi al unei lipse de activism în faţa sarcinii fixate de adult. Mai trebuie
specificat faptul că numărul limitat al detaliilor desprinse, cu alte cuvinte caracterul
insuficient de analitic al percepţiilor, se explică şi prin aceea că unele elemente se
desprind mai uşor, intră pe primul plan, mascându-le pe celelalte. Din această cauză,
dificultatea de a sesiza lacunele dintr-o imagine se menţine la copiii deficienţi mintali la o
vârstă mai mare decât la copiii normali.
Culoarea este o însuşire care se impune percepţiei copiilor deficienţi mintali. În
schimb forma, greutatea şi materialul din care este confecţionat un obiect se desprind mai
greu. Deoarece culoarea este uşor analizată de copiii deficienţi mintali trebuie larg
folosită în procesul de învăţământ. Analiza anumitor însuşiri poate fi uşurată dacă li se
adaugă ca element diferenţiator : culoarea.
Sinteza elementelor analizate se realizează cu greu la copiii deficienţi mintali :
orice situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită pe plan perceptiv. Calea “de la
întreg la parte şi din nou la întreg” trebuie urmată nu numai în cazul formării
deprinderilor de citit şi scris, ci în orice activitate în care este implicată percepţia. În caz
contrar, la aceşti copii, imaginile lumii reale nu se leagă între ele, nu se sistematizează,
păstrând un caracter fragmentar şi rigid. Dificultăţile sintezei sunt cu atât mai mari, cu cât

59
copiii deficienţi mintali, din cauza îngustimii câmpului vizual, nu pot surprinde, printr-o
reflectare simultană, relaţiile dintre părţile unui obiect complex.
Sinteza este îngreuiată şi de faptul că elementele nu sunt analizate într-o anumită
şi nu sunt ierarhizate. Descriind, de exemplu, un obiect sau o imagine, elevii deficienţi
mintali pot aminti unele elemente secundare pe acelaşi plan cu cele esenţiale, sau pot
aminti unele elemente, fără a le raporta la întregul cărora le aparţin.
Durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la copiii
deficienţi mintali decât la cei normali. Când timpul de expunere a fiecărei imagini s-a
dublat, elevii normali au recunoscut 95% din obiecte, iar cei deficienţi mintali – 55%. La
elevii deficienţi mintal se mai observă şi o fluctuaţie mai pronunţată decât la normali în
capacitatea de a recunoaşte diferite obiecte.
Îngustimea câmpului perceptiv este o altă trăsătură caracteristică deficienţilor
mintali. Aceşti copii percep în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de
elemente decât normalii. Îngustimea câmpului perceptiv, capacitatea redusă de a stabili,
pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte face ca orientarea în spaţiu a copiilor deficienţi
mintali să fie dificilă. O altă caracteristică a copiilor deficienţi mintali constă în
perfecţionarea mai limitată a percepţiei ca efect al reflectării repetate a obiectului.
Această lipsă de perfecţionare a percepţiei în procesul contactului repetat cu un obiect se
explică, în parte, prin inerţia activităţii cognitive.
În cursul şcolarizării se observă la elevii deficienţi mintali o creştere a câmpului
vizual. Această îmbunătăţire nu se realizează numai pe planul senzorial, ci şi pe planul
adâncirii înţelegerii, ca efect al îmbogăţirii cunoştinţelor.

Perceperea imaginilor

Recunoaşterea imaginilor de către copii este, în general, mai dificilă decât

recunoaşterea obiectelor. Deficienţele copiilor deficienţi mintal se constată chiar în
perceperea imaginii unui obiect izolat, redat pe un fond neutru. Majoritatea elevilor
deficienţi mintali din clasa I enumeră la întâmplare, punând uneori pe acelaşi plan
elemente străine de obiectul descris. S-a constat la deficienţii mintali o anumită disociaţie
între perceperea imaginii şi verbalizare. Astfel, se poate întâmpla ca, în timp ce copilul ce
arată o parte a unei imagini, să denumească o altă parte sau să indice o caracteristică
absentă. În general, imaginile în culori cromatice sunt recunoscute mai uşor şi mai corect
decât cele în alb şi negru.
Perceperea ilustraţiilor cu subiect ridică o serie de probleme. S-a stabilit că
până la 7 ani copilul nu reuşeşte decât să enumere obiectele familiare pe care le desprinde
din ansamblul unei ilustraţii. Începând însă de la vârsta de 7 ani, copiii normali sunt
capabili să dea o descriere mai generală a unei ilustraţii, dacă aceasta conţine fiinţe şi
acţiuni din experienţa zilnică. Numai în jurul vârstei de 10 ani, copilul interpretează
scenele redate în ilustraţii. La deficienţii mintali, aceste stadii apar cu întârziere. În timp
ce normalii reuşesc să facă anumite deducţii, pe baza analizei elementelor prezente,
deficienţii mintali au nevoie de întrebări ajutătoare, suplimentare. Dificultatea
surprinderii conţinutului unei ilustraţii depinde de o serie de factori. De cea mai mare
importanţă este faptul dacă copilul reuşeşte să desprindă în mod corect personajul central.
Sunt necesare cât mai multe imagini colorate, pe de o parte, pentru că acestea asigură o
analiză şi deci o recunoaştere cât mai adecvată, iar pe de altă parte, pentru că imaginile

60
colorate asigură şi o trăire afectivă, ce favorizează reţinerea. În afara materialului intuitiv
utilizat este util, de fiecare dată când se poate, să se dea şi un material individual, pe care
copilul îl analizează mai amănunţit.

Perceperea figurii şi a fondului

Capacitatea de a desprinde figura de fond i s-a acordat o mare atenţie deoarece s-a
constatat că acest aspect ar constitui un simptom ce diferenţiază pe deficienţii mintali cu
leziuni cerebrale de cei de tip familial.

Constanţa percepţiei de formă şi mărime

Capacitatea de a recunoaşte obiectele într-o poziţie diferită de cea uzuală are o

importanţă deosebit de mare. Dificultăţile nu sunt la fel de pronunţate pentru toate
obiectele. Recunoaşterea obiectului în poziţie neuzuală este mai dificilă la copiii
deficienţi mintali, din cauză că la ei reprezentările, îşi pierd mult mai repede specificul
decât la copiii normali. O altă explicaţie constă în participarea mai redusă a verbalizării în
procesul percepţiei.

Iluziile

La deficienţii mintali din cauza lipsei de flexibilitate a activităţii cognitive, datele

senzoriale, care contrazic pe cele ale memoriei, rămân insuficient analizate. Copilul
deficient mintal trebuie antrenat să observe, să analizeze, să sistematizeze experienţa
senzorială, evitându-se astfel formarea şabloanelor verbale, care se substituie reflectării
directe.

Simptomatologia percepţiei la deficientul mintal

Percepţia debililor mintali se caracterizează prin inexactitate, lipsă de precizie,

nediferenţiată, lacunară şi cu frecvente tulburări.
Percepţia imbecilului este mai pronunţat nediferenţiată. Aceştia identifică cu dificultate
obiectele uzuale, nu percep conţinutul tematic al ilustraţiilor, se mărginesc la
enumerarea elementelor, fără a stabili o logică, fără a discrimina esenţialul de
secundar. Dificultăţile de discriminare a formelor complexe, de recunoaştere a
similitudinilor, de diferenţiere constituie mai puţin o lacună de discriminare perceptivă şi
mai mult o inaptitudine a funcţiilor de judecată, de formulare verbală şi în consecinţă se
consideră că percepţia imbecililor este mai puţin alterată decât se crede.
Percepţia deficientului mintal profund este extrem de săracă în conţinut senzorial,
neclară, fără semnificaţie biologică şi cu numeroase şi pronunţate perturbări.

Tulburările percepţiei

Aceste tulburări sunt sistematizate de M.Botez, C.Gorgos în modul următor:

1. Tulburări senzoriale de natură cantitativă :

61
 Hiperestezia se caracterizează prin scăderea pragului de excitabilitate care
determină o creştere a sensibilităţii faţă de excitaţii care până atunci erau nepercepute.
Deci este o creştere a acuităţii senzoriale. Subiecţii prezintă o sensibilitate exagerată faţă
de excitaţii. Hiperestezia poate fi globală (când cuprinde mai mulţi analizatori) sau
parţială (când se referă la un singur analizator, îndeosebi la analizatorul cutanat).
Hipoestezia, fenomen opus hiperesteziei, se caracterizează prin scăderea
pragului de excitabilitate, ceea ce determină o receptivitate scăzută faţă de unii excitanţi.
Deci, este o scădere a sensibilităţii la excitanţii din mediul înconjurător, percepţia devine
nesigură, neclară, ca urmare a unor factori interni sau externi. Tulburarea este prezentă
îndeosebi în stările profunde de deficienţă mintală sau în cele pe fond psihotic.
Anestezia se caracterizează prin abolirea acuităţii senzoriale. Ea poate fi
globală (pierderea tuturor formelor de sensibilitate) sau parţială (disociată), de natură
patologică sau o simplă suprimare temporară medicamentoasă.

2.Tulburările percepţiei de natură calitativă

Acestea cuprind iluziile şi sindroamele agnozo-apraxo-afazice.

Iluziile sunt percepţii denaturate sau deformate ale lumii reale, care pot fi
prezente şi în condiţii normale, îndeosebi la copii, ca o consecinţă a surmenajului, a unor
stări emoţionale dominante. Iluziile pot fi fiziologice sau patologice.
Iluziile fiziologice sunt constituite din iluzii prin modificarea condiţiilor
perceptive care cuprind iluziile optico-geometrice, datorate reflexiei optice, refracţiei
modificării axelor de referinţă; iluzii prin modificarea mediului perceptual ce apar în
condiţiile stimulării monotone, prelungite sau prin deprivare senzorială; iluzii prin
modificarea condiţiilor interne consecinţe ale unor tulburări de atenţie, a unor stări
afective (frica, anxietatea, euforia) sau a unor stări de oboseală, surmenaj, suprasolicitare.
Iluziile patologice cuprind:
Falsele recunoaşteri care însumează fenomenele de “déjà vu”, “deja conu”, deja
auzit, deja simţit.
Falsele nerecunoaşteri însumează fenomenele de tip niciodată văzut, cunoscut,trăit.
Iluzii senzoriale cuprind :
-iluziile vizuale când raportul dintre subiect şi lumea înconjurătoare sub raport
spaţial sunt modificate faţă de experienţa trecută a subiectului .
- iluzii auditive când sunetele sunt percepute fie mai intens, fie mai slab, mai vag,
mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate.
- iluzii olfactive – percepţia eronată a mirosului.
- iluzii gustative – percepţia eronată a gustului.
- iluzii tactile – viscerale sau interoceptive, adică perceperea funcţionării unor
organe sau aparate a căror activitate nu poate fi simţită de către omul normal în condiţii
normale.

Sindroame agnozo-apraxo-afazice

Ele formează grupa deficienţelor psihosenzoriale, constituită din agnozie,

apraxie,afazie.

62
 Agnozia este deficitul psihosenzorial caracterizat prin pierderea capacităţii de
recunoaştere a obiectelor uzuale, persoanelor, locurilor şi informaţiilor din lumea
înconjurătoare, după calităţile lor senzoriale, deşi receptorii şi căile senzoriale nu sunt
atinse, iar facultăţile generale sunt cauzele majore care împiedică trecerea la păstrate.
Deficitul este datorat unei leziuni cerebrale. În fond, gnozia este în esenţă un act
perceptiv. H. Pieron făcea aprecierea că “orice percepţie este o gnozie şi, în consecinţă,
deficitele senzoriale determină erori în recunoaşterea obiectelor şi fenomenelor.
Apraxia – sinonim cu dispraxia, este o tulburare caracterizată prin pierdere sau
incapacitatea de a executa acte motorii simple sau complexe în vederea atingerii unui
scop, atunci când I se cere să le execute, fără ca subiectul să fie afectat de deficite
motorii, senzoriale sau ale actelor involuntare care să paraziteze mişcarea. Pierderea sau
incapacitatea pot fi generalizate la execuţia unui act complex sau numai la unele
segmente ale acestuia. Subiectul poate să-şi imagineze, să descrie mişcarea, acţiunea,
gestul pe care trebuie să-l realizeze, dar este incapabil de execuţie, pentru că nu reuşeşte
să realizeze schema dinamică a mişcării, a acţiunii, a gestului. Apraxia se manifestă prin
patru trăsături esenţiale : imprecizia mişcărilor fine; incapacitatea de a executa gesturile
uzuale; pierderea capacităţii de înlănţuire a mişcărilor; inaptitudinea de a desena sau de a
efectua construcţii cu ajutorul materialelor manipulabile.
Afazia reprezintă tulburarea gravă de limbaj întâlnită atât la adult cât şi la copil.
Afazia constituie o tulburare dobândită a expresiei sau înţelegerii semnelor verbale sau
grafice cu conservarea aparatelor periferice de execuţie sau de recepţie ale limbajului şi
care se însoţeşte cel mai des cu tulburări intelectuale. Caracteristica principală este
incapacitatea de a forma propoziţii, deşi dispune de un număr de cuvinte pe care nu le
poate folosi voluntar şi sistematiza în propoziţii. Afazicul vorbeşte în stil telegrafic, fără
legături între cuvinte; singura unitate lingvistică prezentă în afazie este “cuvântul”.
Tulburările afazice dezintegrează valoarea într-o manieră inversă celei de achiziţionare a
vorbirii de către copil şi are consecinţe asupra întregii vieţi psihice.

R E P R E Z E N T A R E A

Reprezentarea – constă în capacitatea de a revedea imaginea unui obiect perceput

anterior, fiind în strânsă corelaţie cu activitatea ideo-afectivă.
C.Păunescu afirmă că, dacă la nivelul memoriei şi al percepţiei mecanismele sunt
intrinseci materiei, codarea informaţiei presupune unele schimbări spaţio-temporale ale
percepţiilor şi, de asemenea, reversibilitatea fenomenului. Trecerile de la stadiul psiho-
fiziologic la stadiul psiho-intelectual se face pe baza unui releu numit, în general,
reprezentare. La baza acestei funcţii J.Piaget punea ca o piatră unghiulară “imaginea
mintală”.

63
Simptomatologia reprezentării la deficienţii mintali

Câmpul de reprezentare pe bază de simboluri cunoaşte la copilul normal o curbă

de ascendenţă similară tuturor proceselor psihice începând de la vârsta de 7 ani până la 11
ani, când atinge cuantumul maximal/faza operaţională;
- la deficientul mintal curba de ascensiune este foarte lentă între 7 şi 11 ani,
cunoscând un salt între 11 şi 13 ani;
- imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe
bază de simboluri, ceea ce demonstrează o foarte slabă funcţionalitate a structurii
semiotice şi absenţa, aproape totală, a limbajului interior;
- această imposibilitate de a produce simboluri de către funcţia semiotică
constituie una din operaţiile formal-logice;
-tulburarea multidimensională intervenită la nivelul releului de reprezentare
constituie una din caracteristicile fundamentale ale organizării mintale a deficientului
mintal.

Tulburările reprezentării

Aceste tulburări sunt formate din halucinaţii, pereidolie şi sinestezie.

Halucinaţiile
Grupa halucinaţiilor este constituită din halucinoze, halucinaţii funcţionale şi
psihosenzoriale.
Halucinozele se caracterizează prin perceperea unor imagini inexistente în
realitate; reprezentări cu caracter neplăcut sau înspăimântător care apar sub formă de
fluierături, strigăte, zgomot de paşi etc., înainte de a adormi sau de a se trezi.
Halucinaţiile funcţionale sunt manifestări halucinatorii, de obicei auditive, determinate
de perceperea unor excitanţi obiectivi externi, de exemplu, zgomotul unui motor.

Halucinaţiile psihosenzoriale sunt percepţii fără corespondent real, cu

manifestări diverse:
- halucinaţii auditive, pot apărea la una sau ambele urechi, temporar sau
permanent, cu două forme: halucinaţie auditivă simplă, ce apare în urma leziunilor de la
capătul periferic al analizatorului auditiv şi halucinaţie auditivă complexă ( voci
conoscute şi necunoscute).
- halucinaţii vizuale, perceperea unor imagini (obiecte, fiinţe) inexistente, cu
două forme: halucinaţia vizuală simplă (linii, puncte, pete luminoase) şi halucinaţia
vizuală complexă ( vede animale, obiecte, oameni, peisaje).
- halucinaţii olfactive şi gustative, perceperea unor mirosuri, gusturi inexistente,
plăcute (mirosuri de parfum flori) sau neplăcute.
- halucinaţii viscerale localizate în sfera genitală.

Pereidolia, reprezentări cu caracter inedit sau fantastic.

64
Sinestezia reprezentare vie, ce apare simultan ca o stimulare senzorială: audiţie colorată,
reprezentarea vie a unor imagini vizuale în timpul audierii unor melodii.

I M A G I N A Ţ I A

Imaginaţia este un proces psihic de elaborare a unor imagini noi despre lume, pe baza
combinării analitico-sintetice a percepţiilor şi reprezentărilor, verificate prin experienţă.
În general, imaginaţia se clasifică după criteriul dihotomic : imaginaţia voluntară sau
involuntară, imaginaţia reproductivă sau creatoare.
Imaginaţia voluntară, activă, intenţională, determinată conştient, însoţită de stări
penibile, nefavorabile pentru planul fantezist, care este, în general, mai săracă şi mai
schematică.
Imaginaţia involuntară, pasivă, neintenţionată, combinaţiile produse pe plan mental
nu se materializează în produse concrete.
Imaginaţia reproductivă, reconstituirea figurativă a obiectelor şi fenomenelor
descrise sau sugerate.
Imaginaţia creatoare, construirea elementelor creatoare într-o formă nouă.

Simptomatologia imaginaţiei la deficienţii mintali

Imaginaţia , la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă, neproductivă,
intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate uneori până la absenţa
totală, cu frecvente tulburări la formele de deficienţă mintală.

Tulburările imaginaţiei

Cele mai frecvente tulburări ale imaginaţiei la deficienţii mintali sunt: minciuna şi
confabulaţia.
Minciuna este modificarea intenţionată a adevărului şi se manifestă sub trei
forme: minciuna convenţională, utilitară, patologică (denumită şi mitomanie). Aceasta
din urmă conţine trei categorii : mitomania vanitoasă, malignă şi perversă. Ea este
prezentă la formele de deficienţă mintală situate la limita superioară.
Confabulaţia este echivalentă cu delirul de confabulare sau delirul de imaginaţie.
Ea desemnează o stare de trăire a unor lucruri ce aparţin fanteziei subiectului, dar cu
convingerea subiectivă că relatează un fapt real. Se prezintă ca reale, producţii imaginare
ale gândirii, sub forma unor povestiri mai mult sau mai puţin organizate şi coerente, fără
a exista intenţia de a minţi. Fabularea este un aspect de mitomanie, dar nu întotdeauna are
un caracter patologic.
Confabulaţia poate fi şi un mod de comportare reacţională, proces sau compensare
ca urmare a unor condiţii de mediu dificil de suportat. În acest sens, ea constituie o
caracteristică a debilului vanitos care, lipsit de judecată şi de spirit autocritic, se
hazardează în afirmaţii puerile, extravagante pentru a atrage atenţia asupra sa. A.Porot
descrie şi un model special de confabulare la oligofreni, o anumită stare îndreptată spre

65
trecut, având o temă constantă, rigidă. Această formă este negată de V.Predescu şi de
Gh.Ionescu.

A T E N Ţ I A

Atenţia este un proces de orientare selectivă, mobilizare, concentrare, focalizare a

proceselor psiho-comportamentale în vederea reflectării optime a realităţii şi a unei
intervenţii de autoreglare a activităţii. Nu este un proces de sine stătător, nu poate fi
definită ca un proces în sine pentru că ea este implicată în multe alte procese centrale. Ea
este considerată ca fiind un proces psiho-fizio-logic-cognitiv-intelectual unitar, ce
organizează cunoaşterea în totalitatea sa.
Atenţia se clasifică în triada:
Atenţia involuntară, neintenţionată, spontană sau primară determinată de stimuli
senzoriali care prezintă o noutate informaţională sau survine brusc, fără ca organismul
uman să fie în stare de aşteptare. Este un reflex absolut de orientare.
Atenţia voluntară, intenţionată, susţinută, ce presupune un scop şi efort conştient.
Atenţia postvoluntară sau habituală, caracterizată printr-o stare de aşteptare
pentru a recepţiona mai corect stimulii, fiind o consecinţă a transformării unei atenţii
voluntare sau involuntare pe baza unui tratament judicios executat. Are rol important în
automatizarea deprinderilor.

Simptomatologia atenţiei la deficienţii mintali

Există diferenţe de potenţial atenţional între normali şi deficienţi mintali. Diferenţa

constă nu atât în performanţe cât în modalitatea organizării.
C.Păunescu analizând atenţia ca un rezultat al organizării sistemului neuro-cognitiv,
bazat pe metodele neuro-cognitiv, bazat pe metodele neuro-cibernetice şi pe teoria
informaţiei, ajunge la constatarea că procesul de organizare a atenţiei se caracterizează
prin două trăsături esenţiale. Prima, referitoare la capacitatea sistemului de filtrare a
mesajelor şi a doua, starea afectogenă, motivaţională. În ceea ce priveşte capacitatea
sistemului, ea este alterată fundamental la deficientul mintal printr-un element intrinsec
(structura morfo-funcţională) şi printr-o organizare aleatorie întrucât există o puternică
influenţă afectogenă în orientarea setului operaţional. În ceea ce priveşte starea
motivaţională, problema prezintă un grad de dificultate datorită elementelor de perturbare
a sistemului de valori care intră în joc în operaţia de ierarhizare a preferinţelor pentru
semnalele informaţionale.
Atenţia se manifestă diferit în funcţie de gravitatea deficienţei. Debilul mintal se
caracterizează printr-o atenţie sporită, lipsită de tenacitate, atenţia voluntară în genere
instabilă, cu aparenţă de normalitate. Sunt prezente tulburările cantitative într-o manieră
moderată, dar predomină incapacităţile de concentrare manifestate prin neatenţie,
indiferenţă, inerţie, falsă uitare. Imbecilul se manifestă în general prin hipoatenţie, iar
idiotul, de asemenea, dar în forme mai accentuate şi, în cele mai multe cazuri, ae
transformă în aprosexie (lipsă totală de atenţie). Chiar în condiţiile unei atenţii spontane,

66
aceştia nu sunt capabili de perseverenţă, neputând urmări obiectele care se deplasează în
faţa lor. Această stare conduce la izolare, absenţă totală şi nimic nu-I poate sustrage din
această autoizolare. Inactivitatea sa globală este întreruptă uneori de impulsuri violente
sau de crize colerice.

Tulburările de atenţie

Ele sunt denumite şi disprosexii şi afectează în egală măsură atenţia voluntară şi

involuntară. Cuprind două categorii: tulburări cantitative (exagerare, diminuare, abolire)
şi tulburări de natură pedagogică, incapacităţi de atenţie.
Hiperprosexia – tulburare cantitativă ce se manifestă prin hipervigilenţă
(sesizarea exagerată a noului), hipotenacitate (scăderea capacităţii de a se concentra un
timp mai îndelungat asupra unei teme, acţiuni), instabilitate şi excitaţie psihomotorie,
dispersie. Afectează în mod deosebit atenţia spontană; atenţia voluntară este extrem de
scăzută. Subiectul nu se poate concentra asupra unei activităţi. Hiperprosexia are un
caracter selectiv, manifestându-se în anumite sectoare în funcţie de deficienţa mintală,
însoţită de hipoprosexie pentru restul domeniilor. În oligofreniile de tip microcefalic,
comportamentul vioi, mobil, instabil, labil este determinat de un “reflex de orientare”
exagerat.
Hipoprosexia – tulburare cantitativă a atenţiei, caracterizată prin diminuarea
atenţiei, scăderea capacităţii de orientare selectivă spre un anumit domeniu, a forţei de
mobilizare şi menţinerea atenţiei, lipsa de vivacitate şi de concentrare, însoţită de
instalarea unei oboselii precare. Prezentă în toate formele clinice de deficienţă mintală, în
intensitate diferită, dar prin eforturi educativ-terapeutice, se poate ameliora în cazurile
uşoare şi medii.
Aprosexia – formă acută de hipoprosexie, se caracterizează prin abolirea completă
a atenţiei. Este implicată cu precădere în atenţia voluntară, fiind prezentă în toate cazurile
de deficienţă mintală profundă.
Inerţia sau perseverarea – este uneori considerată ca o formă de perturbare a
mobilităţii atenţiei, fiind însoţită de vâscozitate şi perseverenţă ideatorie.
Indiferenţa – definită de R.Lafon ca “absenţa relaţiilor sau neutralitatea afectivă
faţă de o persoană, situaţie sau obiect. Nepăsarea, pasivitatea maşinală, dezinteresul
absolut” sunt trei particularităţi esenţiale. Este prezentă în stările de deficienţă mintală
profundă.
Neatenţia – se caracterizează prin câteva tipuri distincte:
- neatenţia pasivă – neatenţia nu constituie o sursă de perturbare, subiecţii
acceptând condiţiile oferite de cadrul vieţii şcolare sau sociale;
- inerţia activă - predomină perturbările de instabilitate psiho-motorie şi
comportamentală;
- neatenţie episodică sau periodică – subiecţii nu se încadrează în regulile stabilite
ca urmare a intereselor lor diverse şi schimbătoare;
- neatenţia normală – care decurge din motive fiziologice: insuficienţa somnului,
starea de oboseală sau din motive psihologice, ritm de muncă rapid.
Pseudouitarea (falsa uitare) prezentă în stările de hiperemotivitate inhibată,
bradipsihism.

67
 M E M O R I A

Memoria poate fi definită ca un ansamblu de procese biofiziologice şi psihologice

ce asigură întipărirea (memorarea), conservarea (păstrarea) şi reactualizarea prin
recunoaştere şi reproducere a experienţei anterioare (cognitive, afective, volitive),
implicând atât operaţii intelectuale cât şi factori motivaţionali afectivi.
Procesele memoriei se succed în patru etape : faza de achiziţie (memorare), faza
de reţinere (păstrare), faza de reactivare (recunoaştere), faza de actualizare (reproducere).

Simptomatologia memoriei la deficienţii mintali

În majoritatea cazurilor, la deficienţii mintali, exceptând pe cei cu deficienţe

grave, memoria nu se modifică în mod evident, fiind considerată în formele uşoare şi
medii ca având o funcţie de compensare, suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor
cognitive superioare. Capacitatea de reţinere este relativ mare, bazată însă pe o
memorizare mecanică, lipsită de supleţe, de utilizare a datelor în situaţii noi. La debilii
mintali, memoria este, în general, mecanică. La imbecili, ea este mai puţin activă, este
infidelă, de scurtă durată. Există cazuri de o dezvoltare deosebită, hipermnezică, aşa
numiţii “calculatori prodigioşi”, “hipermnezie de dicţionar”. La idioţi, memoria este
aproape inexistentă, fiind imposibilă chiar şi memorarea mecanică. Lipsa de memorie
este evidentă în recunoaşterea obiectelor şi a persoanelor din jur.
O caracteristică evidentă, relevată de numeroase experimente, este penuria
cantitativă a informaţiilor reţinute de către deficienţii mintali în comparaţie cu normalii.
Această reducere a cantităţii de informaţie se explică prin degradarea calitativă a celulei
nervoase şi, în mod deosebit, prin funcţionalitatea redusă a principiului de integrare în
structura memoriei.
O altă particularitate a memoriei la deficienţii mintali este slaba fidelitate. De
fapt, diferenţa faţă de normalitate rezidă mai mult sub aspectul fidelităţii memoriei decât
sub aspectul volumului acesteia. Experimentele organizate de A.Binet, Th.Simon,
W.Stern subliniază lipsa de precizie în procesul de evocare, introducerea unor elemente
străine de situaţia dată, omiterea unor detalii, particularităţi care conferă relatărilor un
caracter absurd.
M.Roşca explică deficienţa pe linia fidelităţii memoriei prin “insuficienta
exercitare a funcţiei de reglare de către cuvintele-noţiuni incluse în sarcina de memorie”
şi prin faptul că “funcţia de reglare a cuvântului se stabileşte la copiii întârziaţi mintal
într-un ritm mai încetinit decât la cei normali”. C.Păunescu subliniază că fidelitatea
memoriei nu este numai o problemă de recepţie şi de reproducere, pentru că între acestea
se interpune modul de organizare mintală generală a individului, care dirijează procesele
de organizare a structurilor de stimuli, de codare a acestora la diverse niveluri şi de
circulaţie în cadrul sistemului.

Tulburările memoriei

68
 Tulburările memoriei la deficientul mintal trebuie să fie considerate ca efecte a
trei categorii de factori :
- modificări genetice ale structurilor celulare în special în ceea ce priveşte
capacitatea de producere a ADN-ului;
- dezorganizarea reţelei neuronale prin leziuni sau blocaje;
- funcţionarea parţială a principiului integrator de reglare a activităţii neuro-
psihice.
Studiile recente demonstrează modificări ireversibile, în special la nivelul
memoriei operaţionale şi a memoriei de lungă durată, interesând domeniul abstracţiunilor
şi al categoriilor logice. Acest fapt pledează nu pentru tulburări “regionale” ci pentru
modul de organizare generală a sistemului de memorare datorită tipurilor de relaţii dintre
structurile şi funcţiile sistemului psihic al deficientului.
Tulburările memoriei, denumite şi dismnezii sunt grupate în dismnezii cantitative
şi dismnezii calitative.

1.Dismnezii cantitative
Hipermnezia este o dismnezie cantitativă caracterizată prin exagerarea
funcţiilor memoriei. Fixările şi evocările sunt rapide, multiple, cu lux de amănunte,
tumultoase, fără legătură cu tema principală a gândirii, dezordonate, însoţite de false
recunoaşteri şi de superficialitate. Ea este prezentă în cazurile “idioţilor savanţi”, a
calculatorilor prodigioşi, memorie muzicală, a datelor, cifrelor. În formele uşoare şi
mijlocii de deficienţă mintală “memoria are o adevărată funcţie compensatorie, ea
suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare: inteligenţa şi
gândirea.”
Hipomnezia – este o dismnezie cantitativă caracterizată prin scăderea, diminuarea
funcţiei mnezice ce se manifestă prin evocări lente, inexacte, incomplete, dificile, sărace
şi trunchiate. În cazurile de deficienţă mintală se explică prin insuficienta dezvoltare
cognitivă. Cele două forme de hipomnezii : lapsusul – dificultatea temporară de evocare,
având ca efect un aspect lacunar al frazei şi anecforia – o formă uşoară, caracterizată prin
revenirea relativ adecvată a unor evenimente ce păreau uitate, ca urmare a intervenţiei
interlocutorului (frecventă la toate categoriile de deficienţă mintală).
Amnezia – este o formă accentuată de hipomnezie, caracterizată prin pierderea
totală sau parţială a capacităţii mnezice, afectând o anumită categorie de amintiri (uitarea
limbii, a numelor proprii) sau lacunară (referitoare la o anumită perioadă de timp).
Amnezia poate afecta fiecare din procesele mnezice : fixarea, păstrarea, evocarea.
Amnezia anterogradă de fixare se manifestă prin imposibilitatea de a fixa
amintirile, de a le integra într-un ansamblu, ca o consecinţă a deficienţilor de ordonare
logică sau cronologică. Memoria imediată nu este atinsă, căci informaţiile rămân prezente
în câmpul conştiinţei, dar ele dispar repede.
Amnezia retrogradă de evocare se caracterizează prin scăderea posibilităţilor de
reactualizare a datelor fixate anterior debutului, pierderea memoriei pentru evenimentele
precedente unei traume. Amintirile sunt integrate dar nu pot fi utilizate sau readuse în
câmpul conştiinţei atunci când este necesar, ca urmare a unei cauze emoţionale. Amnezia
retrogradă apare întotdeauna însoţită de amnezia anterogradă. Amnezia retrogradă de
evocare îmbracă forme variate, unele cu caracter global, altele parţial:

69
 - amnezia lacunară- denumită şi amnezie inegală, limitată la o anumită perioadă
de timp din viaţă, când apar “goluri” în bagajul mnezic. Ea se manifestă prin neputinţa de
a-şi aminti unele evenimente specifice sau unele episoade ce au legătură între ele.
- amnezia globală – amnezia lacunară se extinde asupra tuturor perioadelor de
viaţă ale subiectului şi se referă la toate structurile de achiziţii, de cunoştinţe şi
comportamente.
Există şi forme de amnezii care pot fi considerate neurologice, patologice, ca
amnezia afectogenă sau psihogenă, uitarea unor amintiri traumatizante, denumite de
P.Janet “subconştiinţă prin dezagregare”. Aceste forme sunt consecinţa unui blocaj
mnezic datorat unui traumatism psihic, fiind de altfel un mecanism de apărare. Amnezia
afectogenă care poate fi apreciată ca o amnezie electivă, este reversibilă în urma unui
tratament psihoterapeutic.

2. Dismneziile calitative

Denumite şi paramnezii se caracterizează prin falsificări ale actului mnezic

(amintiri sau recunoaşteri false), prin imixtiuni de fapte din prezent în trecut şi invers,
prin nediscriminarea realului de imaginar, neconcordanţă cu realitatea din punct de
vedere al desfăşurprii cronologice, fie a lipsei de legătură cu realitatea prezentă sau trăită.
Paramneziile se manifestă sub două forme : tulburări de sinteză mnezică şi
tulburări de rememorare a trecutului.
În prima categorie sunt incluse tulburările caracterizate prin falsa identificare
sau recunoaştere, adică amintirea este evocată dar nu este recunoscută ca amintire, ci
apare ca fiind ceva nou şi personal.
În a doua categorie de paramnezii, tulburările de rememorare a trecutului, sunt
incluse pseudoreminescenţele, halucinaţia de memorie şi ecmnezia.

Caracteristicile memoriei la copiii deficienţi mintali

Memorarea voluntară şi memorarea involuntară. La deficienţii mintali

memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar, aceşti copii nu recurg în
măsura necesară la procedeele de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de
organizare a materialului nici în momentul fixării, nici în momentul reproducerii.
Eficienţa scăzută a memoriei voluntare nu se reduce însă la o fixare defectuoasă, ci
rezultă şi dintr-o evocare insuficient de activă.
- Capacitatea redusă de a organiza materialul ce trebuie memorat. Adeseori,
copiii din şcolile ajutătoare nu asimilează un material oarecare, nu atât din cauza
deficienţelor de fixare sau de reţinere, ci din cauză că ei nu-l prelucrează şi nu-l
sistematizează suficient în momentul fixării. Această particularitate se explică prin
insuficienta conceptualizare a materialului şi prin actualizarea limitată a cunoştinţelor
vechi, care sunt necesare pentru înţelegerea celor noi.
- Rigiditatea fixării şi reproducerii cunoştinţelor, dificultatea realizării
transferului de cunoştinţe. Una din caracteristicile cele mai evidente este capacitatea

70
redusă de a utiliza cunoştinţele pe care le posedă, într-o situaţie întrucâtva diferită de
aceea în care şi le-au însuşit. Cunoştinţele au un caracter rigid, ele se actualizează cu greu
într-o combinaţie, într-un nou context. Din această cauză, ei reuşesc în mică măsură să
aplice într-o situaţie ceea ce au învăţat în altă situaţie.
- Fidelitatea redusă a memoriei, evocarea imprecisă a cunoştinţelor. Lipsa de
fidelitate a memoriei se observă când reproduc un text, când povestesc o întâmplare ei
adaugă elemente străine, provenite dintr-o experienţă anterioară, mai mult sau mai puţin
asemănătoare cu cea pe care o redau. Aceste adaosuri dau un caracter haotic, uneori chiar
absurd reproducerilor efectuate. Lipsa de fidelitate a reproducerilor nu este însă efectul
exclusiv al sugestibilităţii mărite al debililor mintali. Evocarea lipsită de precizie poate să
apară şi ca efect al faptului că funcţia de reglare a cuvântului se realizează în mod
insuficient.

Factorii care influenţează memoria

- Rolul acţiuni cu obiectele în memorare. Efectul pozitiv al acţiunii cu obiectele

asupra memorării se explică, în primul rând, prin fenomenul dominantei. În timpul
activităţii motrice, în scoarţa cerebrală apare un focar de excitaţie de intensitate medie,
care este atras de focarul dominant, inclus în activitatea de formare a noilor asociaţii,
focar pe care-l întăreşte.
- Influenţa intensităţii stimulilor asupra memoriei. S-a formulat ipoteza că
deficienţele prezentate în reproducere sunt efectul nu atât al lipsei de păstrare cât al unei
insuficiente întipăriri. Din cauza lipsei de concentrare a atenţiei asupra materialului ce
trebuie memorat, saltul în curba învăţării se observă numai după un număr mai mare de
repetiţii.
- Rolul reglator al cuvântului în memorare. La debilii mintali se observă
adesea o disociaţie între reacţiile motrice şi cele verbale, asociaţiile verbale rămânând în
urma celor motrice. Legăturile temporare formate fără suficienta participare a sistemului
verbal sunt instabile şi insuficient de organizate.
- Rolul repetării. Elevii deficienţi mintali au nevoie de un număr mai mare de
repetiţii decât elevii normali pentru a reţine un material verbal. Ei au nevoie de un număr
mai mare de repetiţii nu numai pentru a reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi
pentru a ajunge la o scădere a greşelilor.
- Rolul motivaţiei în învăţare. Nereuşita şcolară nu este efectul exclusiv al
deficienţelor de gândire sau de memorie, ci, în mare măsură , şi al unei insuficiente
motivaţii. De aceea, în munca cu deficienţii mintali trebuie să se acorde o deosebită
atenţie creării unor motive adecvate. Nu trebuie neglijat nici faptul că o motivaţie
oarecare poate avea efecte negative. O astfel de situaţie are loc atunci când dorinţa
copilului de a primi o oarecare recompensă este deosebit de mare, producând o stare de
încordare afectivă ce dezorganizează activitatea. Alteori dorinţa de a primi recompensa se
ciocneşte de conştiinţa pe care o are copilul că nu va reuşi să realizeze ceea ce i se cere.
Într-un astfel de caz apare o reacţie de apărare, în care copilul minimalizează importanţa
recompensei şi a activităţii pe care refuză să o execute. Deci, nu se va mobilizarea
motivaţională are efecte pozitive pierde din vedere nici faptul că numai până la un anumit

71
nivel, adică până la nivelul care nu depăşeşte posibilităţile obiective de a executa o
anumită activitate.

G Â N D I R E A

Gândirea reprezintă o posibilitate superioară de cunoaştere mai evoluată a

psihismului, caracterizată prin reflectare mijlocită, generalizată a realităţii exterioare şi
interioare, a însuşirilor generale şi esenţiale a obiectelor şi fenomenelor, precum şi a
relaţiilor fundamentale dintre obiecte, fenomene, calităţi şi relaţii dintre acestea, un
sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat
pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării, în scopul rezolvării unor situaţii
imediate sau de perspectivă pentru a găsi o soluţie optimă adecvată din mulţimea celor
iniţial posibile.
Procesul de transformare a informaţiilor, de interpretare, de explicare, are loc
datorită unui sistem de operaţii fundamentale (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea,
generalizarea, concretizarea), a operaţiilor instrumentale (forma algoritmică şi euristică)
şi a operaţiilor specifice care asigură demersul operaţional al gândirii : noţiuni, judecăţi,
raţionamente.
Analiza permite delimitarea esenţialului de neesenţial, descompunerea mintală a
obiectului sau fenomenului în părţile sale componente, desprinderea diferitelor însuşiri
ale întregului. Analiza la deficienţii mintal este fragmentată, dominată de elemente
nesemnificative, fiind dependentă de percepţii anterioare care le face să rămână detaşate
de semnificaţia lor reală.
Sinteza proces opus analizei, reprezintă reconstituirea obiectului, fenomenului din
elementele sale definitorii sau includerea obiectului într-o ordine logică.
Compararea - stabilirea numitorului comun, a particularităţilor, a deosebirilor unui
grup de fenomene pe plan concret sau mintal. Comparaţia este o condiţie a procesului de
analiză şi sinteză. La deficienţii mintali comparaţia se reduce la simpla descriere
succesivă a fiecărui obiect, fără a le raporta unul la altul, sau atunci când realizează acest
lucru se recurge la indici neconcludenţi, iar în raport cu normalul numărul însuşirilor
diferenţiatoare este mai mare, în timp ce stabilirea asemănărilor dintre obiecte este mai
dificilă decât stabilirea deosebirilor. Comparaţia la deficienţii mintali reflectă
incapacitatea de a se desprinde de aspectele perceptive, acestea orientându-se cu
prioritate după criteriile care îi sunt accesibile, cum ar fi: culoarea, mărimea, aspectul
exterior, utilitate practică.
Abstractizarea – desprinderea unui element ale unui fenomen care devine criteriu de
definire, descriere, independent de celelalte care nu sunt luate în considerare.
Abstractizarea poate fi pozitivă atunci când accentul cade pe operaţia de extragere a
însuşirilor sau negativă, când se au în vedere însuşirile care trebuie neglijate sau se
subliniază şi însuşirile neesenţiale în scopul înlesnirii procesului de generalizare.
Generalizarea – procesul de sistematizare, ierarhizare a materialului, permiţând
clasificarea obiectelor şi fenomenelor în grupe şi subgrupe.

72
 Procesul de abstractizare şi generalizare la deficienţii mintali nu este posibil, nefiind
în stare să extragă esenţialul dintr-o problemă, aceştia se pierd în amănunte
nesemnificative şi, în consecinţă, vor stabili judecăţi şi raţionamente eronate. Deficientul
mintal nu este capabil de o gândire abstractă, el nu reuşeşte să desprindă ceea ce este
secundar, să se apropie de esenţa lucrurilor simple. Ei nu pot depăşi concretul senzorial,
nu pot ajunge la stadiul formal şi, deci, nu deosebesc esenţialul de neesenţial, generalul
de particular.
M.Roşca demonstrează experimental că rudimente de generalizare găsim şi la
imbecili, în limitele în care aceştia pot folosi concepte simple ca principiu de clasificare,
fără însă a ajunge la formularea verbală a acestui principiu.
Posibilităţile de generalizare şi abstractizare sunt limitate chiar în condiţiile unei
activităţi concrete, ceea ce explică necesitatea de a folosi judicios şi economic materialul
didactic.
Formula algoritmică şi cea euristică a operaţiilor instrumentale dobândesc trăsături
distincte la deficienţii mintal. Acestea constituie formele strategice ale gândirii pe baza
cărora se ajunge la o deplină cunoaştere, la rezolvarea situaţiilor noi pe baza organizării
informaţiei, fără o risipă inutilă de procese mentale, prin utilizarea experienţei mintale
dobândite anterior. C.Păunescu conchide că “dacă foarte multe dintre aspectele
nivelurilor inferioare ale cunoaşterii şi învăţării au fost identificate şi la deficienţii mintal,
nivelul logistic al planurilor algoritmice şi a celor euristice nu au fost încă studiate, cu
toate că în această direcţie s-ar putea aduce clarificări importante în ceea ce priveşte
organizarea mintală a deficienţilor mintal”.
Demersul operaţional al gândirii se realizează cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor,
raţionamentelor, care au de asemenea o simptomatologie specifică la deficientul mintal.
Noţiunile sau asociaţiile de noţiuni realizate prin asemănare, prin contrast sau prin
cauzalitate sunt rezultatul activităţii de abstractizare şi generalizare. Ele sunt concrete şi
abstracte. Cele concrete reflectă legăturile şi relaţiile dintre obiecte şi corespund
obiectelor şi fenomenelor concrete. Cele abstracte reflectă numai anumite însuşiri ale
obiectelor, pe care le gândim făcând abstracţie de obiectele cărora le aparţin. Deficienţii
mintali operează în general cu noţiuni concrete, dar în cele mai multe cazuri nu percep
sensul noţiunilor, tulburare denumită de Aurelia Sîrbu acatalepsie. Ei sunt capabili să
definească numai noţiunile concrete, cu excepţii pentru noţiunile abstracte, dar şi atunci
sub forma unor exemple concrete. Folosirea noţiunii-gen ca pe un criteriu de clasificare
(peste 5 ani) sau la unul de clasificare de verbalizare (7 ani) nu sunt realizate de către
deficienţii mintali.
Judecăţile sunt lanţuri de noţiuni ce reflectă legăturile dintre obiecte şi
fenomenele lumii reale prin care se afirmă sau se neagă ceva despre un lucru.
Raţionamentul reuneşte judecăţi pe baza cărora se obţin noi judecăţi.
Raţionamentele sunt inductive, de la particular la general, deci din judecăţi particulare
extragem o concluzie sau o judecată generală; deductive, de la general la particular,
adică din judecăţi generale cunoscute se ajunge la formularea unui adevăr particular; de
transducţie, de la general la general; de analogie, adică se stabileşte concluzia pe baza
unor judecăţi particulare fără o verificare suficientă. La deficienţii mintali nu se poate
vorbi de o asemenea organizare şi, în consecinţă, raţionamentul inductiv operează cu o
formulă de clasificări infralogice. “ Deficientul mintal – spune C.Păunescu-nu poate
învăţa pe baza raţionamentului inductiv decât după forme adaptate la nivelul infralogic”.

73
Raţionamentul deductiv este şi mai dificil la deficientul mintal. Operaţia specifică
raţionamentului deductiv este aceea de a permite aplicarea unor reguli de ordin general, la
cazuri particulare. Această operaţie presupune o integrare perfectibilă a mecanismelor de
recunoaştere, identificare, etc. Ceea ce este caracteristic organizării mintale a
deficientului mintal este faptul că trecerea de la particular la general se face prin raporturi
absurde. Operaţia inversă, de diferenţiere prin restrângere şi restructurare a generalului la
particular, devine imposibilă în mare măsură.

Simptomatologia gândirii deficientului mintal

Gândirea deficientului mintal, deşi prezintă cele mai multe tulburări, nu a fost
suficient studiată, lucrările mărginindu-se la aspecte limitate, fără a exista foarte puţine
lucrări de sinteză. Deşi gândirea nu a fost studiată sub aspectele particulare ale operaţiilor
fundamentale ale gândirii, cercetările au pus în evidenţă simptomele, tulburările majore,
definitorii ale gândirii deficientului mintal, ca de exemplu: vâscozitatea genetică (Barbel
Inhelder), eterogenitatea (C.Păunescu), heterocronia (R.Zazzo), pentru că aşa cum afirmă
R.Zazzo gândirea reprezintă cel mai scăzut ritm de dezvoltare dintre toate procesele
psihice.
Gândirea deficientului mintal la gradul de debilitate este deficitară în mod
evident la nivelul proceselor superioare ale gândirii. Caracteristicile marcante se pot
sintetiza astfel:
-gândirea concretă, situativă, bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a
acţiunilor şi limbajului celor din jur;
- în general se manifestă prin “dezordini intelectuale”;
- lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de
discernământ;
- incapabili să ajungă la conexiuni, similitudini, incluziune, reversibilitate sau
ireversibilitate;
- incapabil să sintetizeze, structureze formele şi structurile parţiale în ansambluri;
- raţionamentele sunt incomplete, plecând de la date parţiale, subiective, fără
semnificaţie.

Gândirea deficientului mintal sever se caracterizează pin câteva trăsături

distincte:
- imbecilii pot ajunge la nivelul “neointelectului”care permite să se folosească de
experienţa anterioară pentru a se adapta la o situaţie nouă;
- gândirea fragmentată, labilă, lipsită de elaborare şi generalizare, incapabil de a
vedea ansamblul, de a se ridica la noţiunea generală;
- pot utiliza conceptele ca principiu de clasificare, deşi sunt incapabili să
verbalizeze cu asemenea concepte.

Gândirea deficientului mintal profund se caracterizează prin:

74
 - gândirea are la dispoziţie numai “paleointelectul” care le permite numai
utilizarea reflexelor condiţionate;
- absenţa totală a relaţiilor psihice cu mediul înconjurător, activitatea se reduce la
o “viaţă pur vegetativă”, între gesturi şi senzaţii se dezvoltă un fel de “activitate
circulară”;
- “activitatea circulară”este însoţită de o “activitate în echo”, adică imediata
reproducţie a sunetului sau gestului;
- găsim sisteme închise care se repetă la infinit (stereotipii).

Tulburările gândirii

În clasificarea tulburărilor amintim cea elaborată de C.Gorgos, menţionând

acele tulburări care sunt frecvente şi specifice diferitelor forme clinice de deficienţă
mintală:

A. Tulburări în discursivitatea gândirii:

1. lentoare ideativă;
2. vâscozitate genetică;
3. inerţie mintală;
4. perseverare;
5. rigiditate mintală.

B. Tulburări în productivitatea gândirii:

1. autism;
2. asociaţii anormale;
3. asociaţii automate,superficiale;
4. anideaţie.

1. Lentoarea ideativă se caracterizează prin:

- scăderea numărului de idei şi posibilităţilor de asociere;
- lentoarea elaborărilor judecăţilor şi raţionamentelor care se bazează în totalitate
pe experienţa anterioară;
- lipsa spiritului de inventivitate şi creativitate.
În general toate stările de deficienţă mintală sunt marcate de utilizarea într-o
manieră pasivă a posibilităţilor cognitive, recurgând în permanenţă la experienţe, la ceea
ce a învăţat şi foarte puţin la inventivitate, la soluţii noi. Deficientul mintal este orientat
spre soluţii similare din experienţa proprie, încercând să-şi reamintească un model
analogic. Această tendinţă de direcţionare retrospectivă şi nu prospectivă a judecăţilor şi
raţionamentelor conferă gândirii deficientului această caracteristică de lentoare, de
stagnare şi platitudine.
Intensitatea tulburării determină o amprentă specifică personalităţii deficientului
mintal, concretizată în lentoare psihică generală, caracterizată prin ritm lent în toate
direcţiile: bradikinezie, când se manifestă în domeniul acţiunii, bradipsihie, în domeniul

75
gândirii, bradilalie, în domeniul limbajului. Lentoarea conduce deci la un comportament
general de refuz de effort intelectual sau de orice activitate, chiar manuală.
2. Vâscozitatea genetică este o altă caracteristică esenţială a conduitei
cognitive a deficientului mintal. B.Inhelder conchide că deficientul mintal se
caracterizează prin lentoare în trecerea de la un stadiu la altul, prin tendinţa de
plafonare, de regresare la stadiul inferior atunci când întâmpină dificultăţi, precum şi
prin dificultatea de depăşi stadiul “operaţiilor concrete”.
La aceeaşi concluzie ajunge şi H.Sinclair care elaborează cea de a treia
concepţie despre dezvoltarea mintală, şi anume: organizarea progresivă a
mecanismelor operatorii. Această concepţie abordează dezvoltarea mintală ca pe o
elaborare de sisteme şi structuri care se dezvoltă unele după altele, modificându-se pentru
a asigura o supleţe în adaptare. Teza oferă o viziune globală atât asupra dezvoltării
intelectuale cât şi asupra tulburărilor cognitive.
De asemenea, B.Inhelder stabileşte câteva trăsături ale gândirii deficientului
mintal şi anume: lentoare, plafonare,regresie şi incapacitate de a depăşi stadiul
“operaţiilor concrete”. Deficientul mintal se caracterizează prin lentoare specifică şi
uneori stagnare de lungă durată. Încetinirea dezvoltării conduce la stagnare care se
instalează cu atât mai repede cu cât coeficientul intelectual este mai mic. Evoluţia
deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru” caracterizat prin vâscozitatea
raţionamentului, prin incapacitatea de a părăsi un anumit punct de vedere pentru altul,
nefiind capabil de a efectua operaţii. Aceste “false echilibre” reflectă “vâscozitatea
genetică” şi, în consecinţă, nu pot încheia construcţiile operaţionale.
În dezvoltarea structurilor cognitive la deficienţii mintali se constată o fixaţie la
unele stadii de dezvoltare anterioare prin neterminarea construcţiei intelectuale. Conduita
cognitivă a deficientului mintal nu depăşeşte stadiul “operaţiilor concrete”, adică
gândirea nu poate să se degajeze de percepţia obiectelor pentru a ajunge la nivelul formal.
O altă particularitate a sistemului cognitiv rezidă în faptul că, deşi deficientul
ajunge la un nivel superior, raţionamentul său păstrează amprenta nivelurilor anterioare şi
deseori apare fenomenul de regresare la stadiul inferior atunci când întâmpină dificultăţi.
O altă particularitate a sistemului cognitiv este acela că dezvoltarea intelectuală
cunoaşte un fenomen de “îngrădire”, de “plafonare”, de “închidere”, care constituie
piedici în realizarea unor progresii.

3. Inerţia mintală
Această noţiune este introdusă de H.Ey şi A.R.Luria sub denumirea de inerţie
oligofrenică pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale, lentoarea. La
deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor, cunoştinţelor, cât şi la
nivelul deprinderilor. După expresia lui A.R.Luria “dacă este dificil să-i faci pe copiii
oligofreni să înveţe ceva este şi mai dificil să-I dezveţi”. Această caracteristică opusă
mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se desfăşoară procesele
intalectuale, prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină sau tipice şi prin ritm
lent. Inerţia influenţează întregul proces de cunoaştere, având consecinţe asupra
procesului de generalizare şi, în consecinţă, necesitatea de a se utiliza o metodologie
bazată pe tehnici ce solicită activitatea gândirii şi nu simpla reproducere a informaţiilor,
cunoştinţelor.
Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici:

76
 - adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale;
reacţiile sunt lente, inerte, vâscoase;
- o rigiditate a gândirii exprimată prin reacţii întârziate ca urmare a “perseverării”
mintale în condiţiile unor situaţii sau probleme noi;
- trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi;
- deprinderile se formează lent şi greoi, iar cele deja formate se modifică cu mare
greutate;
- reacţiile verbale au un caracter stereotip, formulările sunt neschimbate atât din
punt de vedere al conţinutului cât şi al intonaţiei;
- perseverările în relatările verbale nu sunt însoţite de încercări de adaptare la
situaţii noi;
- frecvenţa mare a şabloanelor verbale.

Terapia inerţiei mintale se poate rezuma la:

- dozarea exigenţelor;
- reglarea ritmului de execuţie a sarcinilor de învăţare în concordanţă cu ritmul
propriu de învăţare al copilului;
- respectarea evidenţei că reacţiile sunt lente;
- acordarea unei importanţe sporite a concentrării mintale privită ca mijloc cât şi
ca obiectiv;
- corelarea procedurilor pentru terapia inerţiei cu cele pentru afectivitate care, în
genere, însoţeşte inerţia.

4. Perseverarea
Perseverarea este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin lipsă de
fluenţă a ideaţiei, aderenţă la o idee, atitudine, conduită. Termenul a fost introdus în
psihiatrie de Neisser în accepţia de perseverare într-o anumită atitudine, de repetare a
unor gesturi, a unor cuvinte. Într-o definiţie sintetică, după Neisser, perseverarea este o
repetare sau continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat.
Perseverarea îmbracă forme variate:
- de persistenţă a unui conţinut psihic şi după ce această activitate s-a terminat ;
- de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice, deşi acestea trebuiau înlocuite cu altele
adecvate noilor situaţii;
- de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive.

5. Rigiditatea mintală
Rigiditatea mintală este o noţiune introdusă de K.Lewin şi reluată de Goldstein
pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele, incluzând ideea de fixare,
perseverare. Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare la situaţii
şi idei noi. Rigiditatea mintală este prezentă la toate nivelurile sau comportamentele
umane. Rigiditatea mintală este evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire, fiind o
consecinţă ce decurge din vâscozitatea genetică, particularitate caracterizată prin revenire
la modurile de raţionament, la conduitele cognitive anterioare, specifice stadiului anterior
de dezvoltare.
Gândirea deficientului mintal este în general pasivă, automată, lipsită de mobilitate,
fluiditate, creativitate, iniţiativă, antrenând prin aceasta dificultăţi de adaptare la situaţii

77
noi. Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete, dar nu îşi însuşeşte
mecanismul reversibilităţii, ceea ce duce, de asemenea, la o anumită rigiditate, exprimată
prin incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe
deosebite.
Toate acestea determină o anumită limitare a experienţei personale, o
incapacitate de a se transpune în situaţia altuia, recurgând la aceleaşi moduri de adaptare,
deşi acestea îl antrenează în permanenţă la eşecuri, activităţi ineficiente.
Rigiditatea mintală determină la deficientul mintal o anumită incapacitate de a
stabili relaţii între “regiunile psihologice apropiate”, fapt ce pune în situaţia de a nu putea
trece cu uşurinţă de la o regiune la alta, aşa cum face copilul normal, deşi deficientul
mintal dispune de acelaşi număr de “regiuni vecine”.
La deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată, ceea ce îi împiedică să se
adapteze la situaţii noi. Astfel, deficientul devine “prea bătrân pentru posibilităţile sale
intelectuale” şi “prea diferenţiat” pentru vârsta sa mintală. Insuficienta dezvoltare
cognitivă ca şi deteriorarea cognitivă, ar fi proporţională cu gradul de rigiditate dintre
regiunile cerebrale, fapt ce împietează asupra raportului funcţional al acestora.
Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în comportamentul,
conduita deficientului mintal, fapt ce l-a determinat pe J.S.Kounin să vorbească de
rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate
pasivă şi perseverare comportamentală. Unii autori o denumesc psihorigiditate
incluzând-o în tulburările de caracter, având ca simptome: absenţa supleţii adaptative,
comportament inadecvat, refuz de adaptare.
Rigiditatea mintală, psihică a conduitei are implicaţii pedagogice profunde atât
în actul de învăţare, cât şi în cel educaţional, şi anume: ritmul de învăţare este lent, curba
performanţelor se caracterizează prin plafonare, incapacitatea de a valorifica stimulii noi
la care este supus, reluând modurile de raţionament deja consolidate, blocaje psihice,
tulburări de comportament asemănător sindromului de hipertonie.

1.Autismul
Termen introdus de E.Bleuer şi este definit ca o detaşare de realitate, o închidere
în sine, însoţită de o pierdere a vieţii exterioare. După P.Janet este o pierdere a simţului
realităţii.
Simptomatologia autismului:
- detaşare de realitate;
- absenţa comunicării cu cei din jur, redusă la strigăte, forme de ecolalie, în
general refuz de comunicare;
- refuz de contacte sociale, de a se juca cu cei de aceeaşi vârstă;
- hiperemotivitate;
- discrepanţă între performanţele nonverbale şi cele verbale;
- retarduri intelectuale grave;
- elemente de schizofrenie sau de psihoză infantilă;
- decalaj între aptitudinile perceptive şi cele motrice şi incapacitatea de a le folosi,
fapt ce conduce la izolarea de lumea exterioară, dezinteres, indiferenţă.
Cele trei trăsături esenţiale ale autismului (detaşarea de realitate, refuzul de
comunicare şi de stabilire de relaţii) conduc la dificultăţi în stabilirea diagnosticului
diferenţial faţă de deficienţa mintală profundă, schizofrenie şi afazie.

78
 Autismul îmbracă atât o formă normală (autismul psihologic) cât şi o formă
patologică (simptom primordial la deficienţa mintală profundă, schizofrenie etc.).
În forma normală, sunt afectate doar unele planuri de activitate mintală, pe
când în formele patologice personalitatea bolnavului este lipsită de coeziune, de unitate
psihică. Autismul chiar în forma normală, dacă persistă, conduce la situaţii deficitare
grave şi ireversibile. Leon Kanner descrie o formă de autism infantil precoce, cu o
frecvenţă de 2-4 ori mai mare la băieţi decât la fete, caracterizată prin tulburări
psihomotorii care, în genere, este confundată cu arieraţia mintală. Sindromul este denumit
de Kanner “perturbare autistă de contact afectiv”.

2. Asociaţiile anormale
Asociaţiile anormale sunt bazate pe legile de asociaţie prin contiguitate,
asemănare şi prin contrast, cu caracter mecanic, automat (prin asonanţă, asemănare,
contraste facile).
3. Anideaţia
Anideaţia se manifestă sub forma “deambulaţiei anideice” la idioţi, pentru care
activităţile mintale sunt imprecis conturate şi imposibil de obiectivat.

A C T I V I T A T E A

Relaţia dintre întârzierea mintală şi deficienţele motricităţii

Observaţiile clinice şi cercetările experimentale arată că deficienţii mintali

prezintă o deficienţă a motricităţii, atunci când sunt comparaţi cu normalii de aceeaşi
vârstă. Cu cât gradul întârzierii mintale este mai pronunţat, cu atât nivelul motricităţii
rămâne mai scăzut.
Gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de etiologia
deficienţei mintale. Unii autori arată că deficienţii mintali cu leziuni cerebrale prezintă
tulburări ale motricităţii mai numeroase şi mai grave decât cei de tip familial.
Deficienţele motrice se manifestă în apariţia întârziată a diferitelor forme de
mişcare, în formarea dificilă a deprinderilor motrice.
Se consideră că debilii mintali prezintă, între 8 şi 14 ani, o întârziere de 2-4
ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe. Indivizii cu deficienţă
mintală profundă prezintă în schimb tulburări majore şi persistente ale motricităţii, chiar
în mişcările mari. De exemplu, idioţii au şi la vârsta adultă un mers greoi, cu mişcări

79
necoordonate de balansare a braţelor, ceea ce face ca echilibrul locomotor să aibă o mică
stabilitate.

Viteza mişcărilor
Viteza mişcărilor atât sub aspectul desfăşurării lor, cât şi sub aspectul timpului de
reacţie – este, în general, mai scăzută la copiii deficienţi mintali decât la normali. În urma
unor experimente s-a ajuns la concluzia că inferioritatea deficienţilor mintali sub aspectul
timpului de reacţie are loc nu pe seama verigii de prelucrare a informaţiei, ci pe seama
verigii efectoare. S-a studiat şi efectul pe care-l are asupra timpului de reacţie durata
perioadei de pregătire. Se acceptă , că la deficienţii mintali perioada optimă de pregătire
pentru reacţie ar fi de 2-6 s.

Precizia mişcărilor
Precizia mişcărilor este şi ea scăzută, în special la copiii cu deficienţă mintală
profundă. Idioţii, de exemplu, întâmpină dificultăţi evidente în realizarea mişcărilor de
apucare, de aşezare sau de întoarcere a obiectelor. Dificultăţi evidente se observă la
deficienţii mintali sub aspectul continuităţii şi al controlului voluntar al mişcărilor.
Lipsa de precizie la debilii mintali apare şi în mişcările mari, dar ea este mai
evidentă în mişcările mâinii şi a degetelor.
O deficienţă gravă în sfera psihomotrice o constituie dificultatea pe care o
întâmpină deficienţii mintali de a imita mişcările, ceea ce influenţează negativ formarea
multor deprinderi. Imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în
spaţiu, în special orientarea în direcţia dreapta-stânga.
Deosebit de dificilă este pentru copiii deficienţi mintali mimarea anumitor
activităţi în absenţa instrumentului adecvat.
Uneori se observă la idioţi şi chiar la imbecili fenomenul de ecopraxie, de
imitare mecanică a mişcărilor unei persoane în condiţii în care această imitare nu este
necesară.

Reglarea forţei musculare

Reglarea forţei musculare, care are o mare importanţă în diferite activităţi,
este deficitară la copiii deficienţi mintali, în primul rând datorită insuficienţei senzaţiilor
kinestezice.
Contractarea anumitor grupe de muşchi nu se realizează dintr-o dată, ci
numai după o perioadă de sinkinezii, în care se cuprind şi muşchii antagonişti. Încordarea
musculară este, în general, de scurtă durată, putând fi menţinută prin reînnoirea stimulării
sau prin provocarea unei stări afective.
Se observă, de asemenea, dificultatea de a realiza în mod voluntar
relaxarea anumitor grupe de muşchi şi trecerea de la o mişcare la alta. Alteori se poate
constata perseverarea anumitor mişcări.

Dexteritatea manuală şi locomoţia

Dexteritatea manuală implică viteza, precizia şi regularitatea mişcărilor. Se
consideră că deficienţii mintali gravi (cu QI sub 60) prezintă deficienţe majore, sub

80
aspectul dexterităţii manuale, ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie. Subiecţii cu
deficienţi mintală uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care cer o
dexteritate manuală pronunţată.
Prehensiunea . La deficienţii mintali se observă, mai frecvent decât la
normali, lateralitatea manuală stângă, sau ambidextria. La imbecili se poate întâlni
apucarea hranei direct cu gura.
Mişcările de locomoţie au fost corelate cu nivelul mintal şi s-au găsit corelaţii
de 0,57 până şa 0,62.

Factorii care influenţează nivelul motricităţii

În cazul debililor mintali, dacă se asigură suficiente condiţii de exersare,
motricitatea se poate ameliora în mod simţitor, apropiindu-se mult de nivelul normalilor.
În general, deprinderile motrice se formează la deficienţii mintali mai uşor
decât deprinderile intelectuale. Printr-o exersare adecvată, chiar şi imbecilii reuşesc să-şi
formeze unele mişcări necesare în procesul de muncă. Pentru ca exerciţiile de dezvoltare
a motricităţii şi de formare a anumitor deprinderi motrice să fie eficiente este necesar,
mai ales în cazul idioţilor şi imbecililor, să se ţină seama de nivelul lor intelectual. Cu alte
cuvinte este necesar să se aleagă astfel de exerciţii şi de stimulări care să corespundă mai
mult nivelului intelectual al subiectului decât vârstei sale cronologice. În plus este util ca
la început exerciţiile să fie făcute pe bază de imitare. S-a constatat efectul pozitiv pe care-
l are combinarea denumirii mişcării, cu demonstrarea ei de către experimentator şi cu
executarea de către copil. Pe această cale, mişcările se însuşesc mult mai repede. În plus,
deficientul mintal îşi dezvoltă astfel capacitatea de a reacţiona prompt la comenzi
verbale, ceea ce, la rândul său, favorizează reglarea activităţii prin limbaj interior.

Hiper- şi hipokinezia
Determinarea hiperkineziei sau a hipokineziei nu se poate realiza fără să se
ţină seama de diferite aspecte care nu se suprapun, şi anume de cantitatea modificărilor
poziţiei în spaţiu, de energia consumată şi, mai ales, de raportul dintre activitatea efectivă
şi mişcările superflue. Pentru aceasta este indicat să se observe subiectul într-un timp
limitat, în condiţiile unei stimulări standardizate, notându-se tipurile de mişcări efectuate
şi durata totală a fiecărui tip de mişcări.
Pe baza cercetărilor efectuate s-a ajuns la concluzia că deficienţii mintali cu
leziuni cerebrale manifestă o hiperkinezie mai evidentă decât deficienţii mintali de tip
familial. Alţi autori consideră însă că hiperkinezia nu se poate explica numai prin
anomalii neuronale şi că o astfel de manifestare apare în cazul suprastimulării, sau la
copiii care cresc în familii dezorganizate, fiind lipsiţi de sentimentul securităţii.

Mişcările stereotipe
Se observă un mare număr de cazuri (circa 2/3) la care apar frecvent mişcări
stereotipe: balansarea capului, a trunchiului, fluturarea mâinii în faţa ochilor etc.
Cunoaşterea acestui fenomen şi a cauzelor care-l produc este importantă,
deoarece prezenţa masivă a mişcărilor stereotipe determină o reactivitate scăzută faţă de
mediu, reduce receptivitatea deficienţelor faţă de stimulările organizate ale adulţilor.
Mişcările stereotipe se manifestă în mod mai evident şi sunt de mai lungă durată într-un

81
mediu restrictiv şi nou, care nu oferă oportunităţi pentru desfăşurarea unor activităţi
variate.
S-a formulat ipoteza că mişcările stereotipe sunt expresia tensiunii create de
anumite trebuinţe nesatisfăcute. Datorită acestui fapt, mişcările de balansare sunt mai
frecvente înaintea luării meselor şi înaintea culcării. Frecvenţa mişcărilor stereotipe ale
mâinii nu variază atât de mult în timpul zilei. S-ar putea ca balansarea capului şi corpului,
care sunt mişcări mai mari, ce include componenta vestibular-kinestezică, să constituie
un mijloc mai eficient de descărcare.
Se pare că la deficienţii mintali de gradul al III-lea se observă în mod
predominant mişcările stereotipe ale corpului sunt mai frecvente şi tulburările auzului. La
cei ce fac mişcări cu mâna în faţa ochilor sunt frecvente tulburările văzului.

Corectarea motricităţii
Problema corectării deficienţelor motricităţii la deficienţi mintali are o mare
importanţă. Ameliorarea motricităţii duce nu numai la o mai bună pregătire a
deficientului pentru muncă, ci şi la o îmbunătăţire a vorbirii, a citirii şi scrierii. Copiii
devin pe această cale mai activi, mai puţin agitaţi şi chiar mai atenţi la lecţii.
Un important rol au exerciţiile de ritmică cu acompaniament muzical. În
aceste exerciţii, copiilor li se dezvoltă simţul ritmului, necesar în multe activităţi. În plus,
prin faptul că stimulează afectivitatea, melodia dă mai multă energie mişcărilor executate.
Pentru dezvoltarea rapidităţii şi a coordonării mişcărilor se pot utiliza cu mult
succes diferite jocuri, în special jocurile cu mingea. Deosebit de utile sunt exerciţiile de
dezvoltare a motricităţii manuale. Se pot folosi în acest scop activităţi ce trezesc interesul
copilului. O deosebită atenţie trebuie acordată exerciţiilor de îmbrăcare şi dezbrăcare, mai
ales la copiii cu deficienţă mintală profundă,la care aceste deprinderi se formează greu.
Exerciţiile grafice vor fi încurajate, pregătind mişcările necesare scrisului.
În general se va avea în vedere că dezvoltarea motricităţii trebuie să înceapă
cu exersarea mişcărilor mari, uşor de executat şi numai după aceea se va trece la
mişcările fine. Exerciţiile nu trebuie să aibă un caracter formal, ci să ia forma unui joc.

M O T I V A Ţ I A

Problema motivaţiei imprimă psihologiei persoanei dimensiuni noi, devenind

“un concept de bază în psihologiei” întrucât exprimă legile fundamentale ale psihismului,
laturile lui invizibile, dar definitorii şi hotărâtoare pentru ceea ce este el în esenţă.
Una dintre sursele tensionale ale complexului motivaţional este dată de nevoia
de definire, de împlinire, de unitate, de echilibru. Această nevoie, într-o formă unitară a
personalităţii, este specifică şi deficientului mintal.
A.Hirsch, plecând de la premisa că orice comportament reprezintă o tentativă
de adaptare, subliniază modalităţile de insuficienţă adaptativă comportamentală la

82
deficienţii mintali, exprimate prin reacţia de apărare: tendinţa de a căpăta unele avantaje:
fugile, izolarea, perseverarea, confabulaţia, violenţa, agresivitatea etc.
În procesul de împlinire, de definire a propriei persoane, imboldurile de ordin
psihoafectiv sunt rezultatul unui impact afectogen cu un model. Este inutil să atragem
atenţia asupra motivelor nedevenirii, neîmplinirii la deficientul mintal care nu sunt de
aceleaşi, nici ca esenţă, nici ca rang, cu cele ale normalului. În primul rând, dinamica lor
este indicatoare de conflict: cu şcoala, cu societatea, cu sine însuşi. Ieşirea din conflict se
face prin demisie: nu a avut, nu a frecventat, nu a învăţat uşor. În imediata vecinătate a
focarului activ al raţionamentului social-motivaţional se găsesc la deficientul mintal
adevărate motive ale nedevenirii sale, de care, prin reject, el nu este în permanenţă
conştient, dar acestea subliniază echilibrul său şi-i creează o stare de conflictualitate.

Nivelul de aspiraţie
Aspiraţiile sunt un produs de expectaţie al persoanei care răspunde
solicitărilor formative ale mediului. Tocmai de aceea, stabilirea nivelului la care se
situează aspiraţiile unei persoane, constituie nu numai o acţiune de detectare a direcţiei de
dezvoltare, ci şi stabilirea unei formule de eficienţă formativă.
Lewin afirma că nivelul de aspiraţie este rezultatul cunoaşterii de către
subiect a capacităţilor sale şi al reuşitei anterioare, pe care le raportează la scopul imediat
al acţiunii. Decuparea unor parametrii ai procesului de declanşare şi consumare a
aspiraţiei duc la constatarea că este pus în mişcare întregul proces motivaţional. Nivelul
de aspiraţie este în raport proporţional aritmetic cu nivelul motivaţional. Nivelul de
aspiraţie al deficientului mintal în direcţia activităţii intelectuale este din ce în ce mai
coborât. În general într-un colectiv de deficienţi mintali există diferenţe marcante între
nivelul lor de aspiraţie şi aproape 50% rămân la un nivel minim.
Nivelul de aspiraţie în direcţia acţiunii intelectuale la deficientul mintal este
considerabil mai scăzut decât la copilul normal şi disonanţa dintre nivelul scăzut de
aspiraţie al deficientului mintal şi al sistemului social de cerinţe duce la grave
contrarietăţi şi eşecuri. Nivelul de aspiraţie reprezintă şi o formulă de autovalorificare. El
poate fi depistat şi pe baza nevoii de valorificare transformată în dorinţa de valorificare.
În cadrul instrucţiei, valorificarea se face prin notă. Este greu de stabilit dacă nota – ca
instrument de valorificare – nu duce la modificări substanţiale ale nivelului de aspiraţie.
În esenţă, copilul învaţă pentru a fi valorificat de către profesor şi deci nivelul său de
aspiraţie este direct legat de persoana profesorului (aspectul afectogen-valoric) şi de
instrument (notă). Elevul nu învaţă pentru că acţionează modelul profesorului, ci pentru
că îi este teamă de instrumentul folosit de acesta.

Scopurile
Scopurile pe care le fixează deficienţii mintali sunt scopuri imediate, generate
de trebuinţele sau de interesele momentane. O altă particularitate constă în faptul că
deficienţii mintali se abat de la scopul ce a fost fixat, dacă întâmpină dificultăţi şi execută
o altă activitate, mai uşoară. S-a emis ipoteza că debilul mintal, având experienţa unor
multiple insuccese, va fi mai neîncrezător în posibilităţile sale.
R.Perron ridică problema de ordin metodologic deci – pentru a putea trage
concluzii, în legătură cu diferenţele dintre normali şi deficienţii intelectuali, sub aspectul

83
capacităţii de autoapreciere anticipată – este cazul să se compare subiecţi cu acelaşi nivel
mintal sau subiecţi care în mod practic obţin aceleaşi performanţe.

Atitudinea faţă de succes şi insucces

Problema modului în care deficientul mintal îşi modifică activitatea în funcţie
de succesul sau de insuccesul anterior a presupus cî deficienţii mintali care au obţinut o
evaluare pozitivă în activitate vor avea ulterior performanţe mai bune. Măsura în care
nereuşita într-o activitate influenţează nivelul de aspiraţie depinde de măsura în care
copilul devine conştient de nereuşita sa. Scăderea cea mai pronunţată a nivelului de
aspiraţie apare la deficienţii mintali când insuccesul este continuu. Se pare că efectul
succesului sau insuccesului asupra activităţii ulterioare depinde nu numai de nivelul
intelectual, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii.
Capacitatea de autoapreciere şi de fixare realistă a scopurilor nu depinde în
mod exclusiv de nivelul mintal, ci şi de unele particularităţi ale personalităţii, care
probabil nu se reduc la lupta pentru obţinerea succesului şi evitarea insuccesului. Este
posibil ca la deficienţii mintali, din cauza nivelului intelectual scăzut, din cauza
criticismului redus al gândirii, capacitatea de autoapreciere şi de fixare realistă a
scopurilor, ca şi capacitatea de apreciere a altora, să se dezvolte mai încet decât la
normali.

Educarea voinţei

Momentul esenţial pentru antrenarea deficientului mintal într-o activitate

constă în mobilizarea energiei sale şi în asigurarea cooperării.
Important este ca educatorul să găsească motivele de bază ce pot provoca
activitatea copilului. De exemplu, idioţii sunt lipsiţi de interesul de cunoaştere, au o slabă
dorinţă de joc. În educarea lor se poate folosi însă dorinţa de a primi anumite obiecte sau
dorinţa de a fi în societatea adultului normal.
La debilii mintali trebuie găsite stimulente mai puternice decât simpla notare.
Elevii se obişnuiesc cu notele slabe care încetează să mai aibă influenţă aspra lor, dacă nu
se duce o muncă educativă în acest sens. Elevii deficienţi mintali au nevoie de multe
încurajări, întăriri cât mai apropiate de momentul executării actului. De asemenea, la ei
sunt mai eficiente întăririle frecvente, chiar dacă sunt minime. Într-adevăr deficienţii
mintali au nevoie de multe încurajări, dar nu trebuie să se exagereze în această privinţă,
pentru a nu le da ocazia să-şi formeze păreri exagerat de bune despre ei. Pe măsură ce
anumite obstacole au fost învinse, copiilor li se vor fixa noi scopuri mai dificile.
Nu se pot neglija în această privinţă diferenţele individuale. Unii copii sunt
mai timizi, mai neîncrezători în ei, au nevoie de mai multe încurajări; alţii, cu tendinţe de
supraapreciere, vor fi mai rar lăudaţi. Copiii deficienţi mintali sunt sensibili nu numai la
recompensa materială, ci la aprobarea socială. Întrecerea cu sine însuşi s-a dovedit o cale
de stimulare a activităţii mai eficace decât încurajarea verbală constantă.
Dezvoltarea voinţei, sub diferitele sale aspecte, este o sarcină importantă în
educarea copiilor deficienţi mintali. Având în vedere dificultatea întâmpinată de ei în
urmărirea scopurilor complexe şi îndepărtate, trebuie ca activitatea copilului să fie
eşalonată, prin înserierea scopurilor, de la cele mai simple şi îndepărtate, la altele mai

84
complexe şi mai îndepărtate. Important este însă să se formeze copilului obişnuinţa de a
duce la capăt acţiunea începută.
O mare importanţă în desfăşurarea activităţii voluntare are formarea
capacităţii de a da o relatare cât mai completă asupra activităţii. Acest aspect, evident
deficitar se poate perfecţiona printr-o muncă educativă susţinută.
Educarea voinţei trebuie să cuprindă toate momentele ei, şi anume şă se
dezvolte capacitatea de frânare a acţiunilor impulsive, să se formeze obişnuinţa de a
delibera şi de a planifica acţiunea, de a fixa scopuri realiste, capacitatea de a persevera şi
de a face eforturi pentru învingerea obstacolelor ce stau în calea realizării scopului fixat,
precum şi obişnuinţa de a analiza critic produsul activităţii încheiate.
În educarea copiilor deficienţi mintali trebuie să se ţină seama că adeseori este
recomandabil să se canalizeze energia lor în activităţi utile decât să se obţină o disciplină
pasivă, bazată exclusiv pe interzicere, frânare, pedepse.

A F E C T I V I T A T E A

Afectivitatea este constituită din ansamblul de emoţii, sentimente, pasiuni ale

individului manifestate în diverse situaţii sociale şi care sunt trăite subiectiv ca satisfacţii-
insatisfacţii, plăcere-neplăcere, tensiune-relaxare.
Afectivitatea ocupă un loc important în problematica recuperării deficientului
mintal în măsura în care “integrarea în societate impune o dezvoltare normală nu numai
intelectuală ci şi afectivă.
Arieraţia afectivă, în accepţiunea largă, include anomaliile la care imaturitatea
afectivă se exprimă printr-un egocentrism exagerat, prin pasivitate, incapacitate de
altruism, fiind o formă de imaturitate emoţională caracterizată prin decalajul dintre
procesele cognitive şi cele afective, având drept consecinţă “rigiditatea psihică, reacţii
disproporţionate”.
Dezordinile de organizare a personalităţii deficientului mintal determină
forme diferite de comportament afectiv în raport cu normalul, structurile afective sunt
modificate, fapt ce creează dificultăţi în stabilirea categoriilor de manifestări afective şi în
educabilitatea acestuia.
Modificarea structurilor afective, după C.Păunescu se datorează:
- organizării deficitare a structurilor şi funcţiilor neuropsihice;
- autonomiei marcante a structurilor cu predominarea celor energetice (biologice);
- dezorganizării circuitelor cortico-subcorticale;
- dereglării mecanismului neuroendocrin;
- insuficienţa forţei de integrare valorică a structurilor axiologice ale
comportamentului emoţional.

85
 Simptomatologia comportamentului afectiv al deficientului mintal

La nivelul debilităţii mintale, afectivitatea se caracterizează prin mare

labilitate, irascibilitate, explozii afective, lipsă de control cortical. În stările conflictuale
reacţionează diferit, fie prin opoziţie exprimată prin descărcări afective violente, fie prin
demisie sau dezinteres, fie prin inhibiţie, negativism, încăpăţânare. Deficitul de
autonomie este marcat, fiind evidentă nevoia de dependenţă, protecţie. De asemenea,
situaţia de blocaj afectiv este prezentă ca urmare a unei frustrări afective de ordin familial
sau şcolar care conduce la diminuarea, incapacitatea sau pierderea dinamismului de a
reacţiona la stimuli care, în mod normal, trebuie să declanşeze acţiunea.
La nivelul deficienţei mintale severe, afectivitatea se caracterizează prin
indiferenţă, inactivitate, apatie, izolare, egoism, uneori răutate sau ură faţă de cei din jur,
alteori afecţiune, ataşament exclusiv faţă de unele persoane. La nivelul deficienţei
mintale severe, afectivitatea este extrem de labilă, cu crize de plâns nemotivate, accese
colerice subite, violenţă paroxistică, negativism general cu reacţii imprevizibile.
Tabloul simptomatologic al comportamentului afectiv se rezumă la
următoarele trăsături:
- Imaturitate afectivă se caracterizează prin fixarea exagerată de imaginile
parentale, nevoia de protecţie, lipsa de autonomie, limitarea interesului la propria
persoană (narcisism sau egoism) sau la un domeniu restrâns al activităţii sale, egoism,
sugestibilitate, fie prin mecanisme de apărare nevrotică (descărcarea brutală a tensiunii
emoţionale, tendinţe agresive, rigide, inhibiţie, opoziţie, încăpăţânare, dezinteres), fie prin
mecanisme de compensare (minciună, hoţie, delicvenţă).
- Organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv, ca urmare a
faptului că afectivitatea este intricată structurilor personalităţii, este în funcţie de evoluţia
acesteia.
- Intensitatea exagerată a cauzelor afective primare care se manifestă sub
diverse forme: agitaţie motorie, ţipete, tendinţa de automutilare, mânie, furie, teamă, mai
ales în formele grave ale deficienţei mintale, refuz, negativism, dezinteres, lentoare
accentuată în formele superioare.
- Infantilism afectiv caracterizat prin persistenţa unui comportament care
marchează o oprire în procesul de dezvoltare normală către o autonomie afectivă. Se
manifestă prin: timiditate, stângăcie, capricii alimentare, anorexie, fuga de
responsabilitate, de iniţiativă, de acte de decizie. Uneori, infantilismul afectiv se
caracterizează prin dorinţa de a polariza în jurul său atenţia celor din jur şi de a păstra
starea de dependenţă afectivă.
- Insuficienţa controlului emoţional care, după aprecierea lui J. de Ajuriaguerra
“joacă un rol important în comportamentul copilului arierat şi care se manifestă fie sub
forma impulsurilor hetero-agresive, fie sub forma unor dezordini sau reacţii de prestanţă.
Aceste tulburări de control, ce riscă să fie un mare handicap asupra planului de
organizare, pot fi modificate prin activităţi adecvate sau intervenţii de ordin
psihoterapeutic.
- Inversiunea afectivă manifestată prin reacţii paradoxale, ca de exemplu, ura
faţă de părinţi.

86
 - Carenţa relaţional-afectivă, care este grupată de M.Lemay într-o constelaţie de
dificultăţi afective ca: sugestibilitate, sentiment de devalorizare, absenţa sentimentului de
identitate, deficienţe relaţionale, insatisfacţie afectivă.
Sugestibilitatea este o caracteristică prezentă la toate formele clinice de deficienţă
mintală, în grade de intensitate diferită, determinată de o serie factori din care cel cognitiv
nu trebuie ignorat, îndeosebi în dificultatea de a sintetiza formele şi structurile parţiale de
ansamblu.
Sentimentul de devalorizare ca stare de perturbare afectivă, este determinat de suita
eşecurilor şcolare ce conduc la instalarea unui decalaj pedagogic în ceea ce priveşte
ritmul de muncă, înţelegerea situaţiilor, capacitatea de analiză şi sinteză, comparare,
generalizare, concretizare. La acest factor sa adaugă şi sentimentul de inferioritate pe care
acesta îl trăieşte în propria familie, ajungându-se în cele mai multe cazuri la pariţia unui
fenomen de segregaţie care-l împinge pe deficient spre marginalizare.
Absenţa sentimentului de identitate se asociază cu cel de devalorizare, fapt ce
determină ca personalitatea deficientului să devină extrem de vulnerabilă.Dificultăţile
cognitive care antrenează pe cele de inadaptare socială conduc la absenţa sentimentului
de identitate a propriei personalităţi. Aşa se explică de ce deficientul mintal întâmpină
dificultăţi de integrare în grupurile sociale, limitându-se la relaţiile de tip binar, iar în
multe cazuri la autoizolare.
Deficienţele relaţionale sunt, de asemenea, frecvente la toate formele de
deficienţă mintală ca o consecinţă a intricaţiei dintre factorii cognitivi, motori şi afectivi
cu tulburările specifice. Nici formele cele mai uşoare nu sunt scutite de această deficienţă
ca urmare a faptului că tulburările de comunicare constituie un obstacol în stabilirea de
relaţii sociale, acestea fiind în raport invers proporţional cu posibilităţile de comunicare.
Insatisfacţia afectivă este prezentă în toate compartimentele de activitate.

Tulburările afectivităţii

Tulburările afectivităţii pot fi analizate în funcţie de clasificarea clasică

(afect, dispoziţie, emoţie, sentiment, pasiune), din punct de vedere cibernetic, plecând de
la principiul informaţional cu cele două stadii: stadiul primar, care exprimă o trăire
nespecificată de incertitudine şi stadiul secundar, care exprimă o trăire specifică cu un
deznodământ pozitiv sau negativ, precum şi în funcţie de criteriul psihanalitic, şi anume:
afectivitatea bazală cu emoţiile primare şi dispoziţia, generate de motivaţii înnăscute,
având o bază neurofiziologică la nivelul formaţiunilor subcorticale şi afectivitatea
elaborată cu emoţiile secundare (sentimente, pasiuni), având o bază neurofiziologică la
nivel cortical.
Tulburările afectivităţii denumite şi distimii înglobează perturbările afective,
de la stările afective pozitive la cele negative, de la euforie la depresie, având ca stare de
echilibru atimia, operându-se bineînţeles diferenţa între manifestarea normală şi cea
patologică.

87
 În analiza tulburărilor amintim clasificarea lui C.Gorgos după criteriul
complexităţii fenomenelor afective cu caracteristicile lor de sens, intensitate, stabilitate,
reţinând pe acelea care au o frecvenţă semnificativă la deficienţii mintali.

1.Stările de afect
2.Tulburările dispoziţie
A.Hipotimii:
a.Indiferenţă
b.Apatie
c.Atimie
B.Hipertimii:
a.Anxietate
b.Hipertimia pozitivă ( euforia)
c.Hipertimia negativă ( depresia)
C.Tulburări ale dinamicii dispoziţionale:
a.Rigiditatea afectivă
b.Labilitatea afectivă
3.Tulburări ale emoţiilor elaborate
A. Paratimii:
a. Inversiune afectivă
b. Ambivalenţă afectivă.
B. Fobii
4.Tulburările sentimentelor:
a. Paratimii
b. Dezorganizarea sau dispariţia sentimentelor
c. Sentimentul de inferioritate (de nesatisfacţie)
5. Tulburările pasiunilor
a. Pasiuni erotice

1. Stările de afect se caracterizează printr-un comportament afectiv exploziv şi cu

efect dezorganizator, însoţit de modificări mimico-pantomimice şi vegetative de tip
simpatic. Două forme sunt mai frecvente: furia şi frica.
2.Tulburările dispoziţiei
A. Hipotimiile sunt tulburări ale dispoziţiei caracterizate prin diminuarea
tonusului afectiv, scăderea în grade diferite a tensiunii şi a rezonanţei până la forma
exagerată de apatie, însoţită de o expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală
săracă, atenuată. Hipotimia este însoţită de cele mai multe ori de hipomimie, o formă mai
puţin accentuată de încetinire sau dispariţie a mişcărilor periferice ale expresiilor afective.
Hipotimiile se exprimă în trei forme: indiferenţa, apatia, atimia, prezente în toate
formele clinice de deficienţă mintală.
a. Indiferenţa se manifestă prin dezinteres pentru lumea exterioară, prin atitudinea
de nonangajare, neparticipare, izolare. Această “neutralizare” afectivă se manifestă pe
plan comportamental printr-o fizionomie şi gestică inexpresivă.

88
 b. Apatia se caracterizează prin lipsa de tonalitate afectivă, printr-un dezinteres atât
pentru ambianţă, cât şi pentru propria persoană şi prin lipsă de iniţiativă.
c. Atimia se caracterizează printr-o accentuată scădere de tonus şi rezonanţă afectivă,
prin indiferentism afectiv marcant. Este forma cea mai intensă de hipotimie cu reacţii
afective extrem de slabe, cu absenţa totală a afectivităţii la nivelul sentimentelor, până la
anestezie afectivă sau morală. În toate cazurile se manifestă prin inexpresivitate mimico-
pantomimică, denumită amimie, adică absenţa mimicii, lipsa mobilităţii feţei şi, în
consecinţă, o expresie inadecvată, în neconcordanţă cu trăirile afective ale persoanei. Este
prezentă la debilii apatici şi, în general, la deficienţii mintali izolaţi de mediul familial.
B. Hipertimiile formează a doua categorie de tulburări ale dispoziţiei,
caracterizată prin creşterea încărcăturilor afective, intensificarea tonusului afectiv, fiind
dispoziţii cu fond exagerat, debordant, lipsit de echilibru, exprimată sub trei forme:
anxietate, hipertimie pozitivă (euforie), şi hipertimie negativă (depresie).
a. Anxietatea definită de J.Delay prin parafrazarea lui P.Janet, ca o “teamă fără
obiect aparent”, este un complex de perturbări ca: insecuritate afectivă (tulburare
afectivă), incertitudine (tulburare intelectuală), indecizie (tulburare de voinţă).
Simptomele cele mai relevante, după V.Angheluţă, sunt:
- tensiune motorie: instabilitate, excitabilitate, fatigabilitate, tremor, tensiune,
durere musculară, tresărire, incapacitate de relaxare, facies crispat, nelinişte, agitaţie;
- hiperactivitate vegetativă: transpiraţie, tahicardie, mâini reci şi umede, gură
căscată, ameţeală, tulburări gastrice, valuri de căldură sau frig, disconfort, nod în gât,
congestie facială, paloare, puls şi respiraţie rapide;
- expectaţie (stare de aşteptare) : anxietate, teamă, anticiparea neşansei pentru sine
şi pentru alţii;
- vigilenţă şi explorare: stare de hiperatenţie însoţită de distractibilitate, dificultate
în concentrarea asupra altor probleme, insomnie, nerăbdare.
Problema anxietăţii la deficienţii mintali este controversată. Numeroase
cercetări experimentale, bazate pe aplicarea unor “scări de anxietate”, pun în evidenţă că
anxietatea este mai mare la copiii mai puţin inteligenţi. Majoritatea autorilor conchid că
deficienţii sunt anxioşi şi că anxietatea şcolară joacă un rol mai important decât la
normali. Anxietatea agravează handicapul şi reduce supleţea intelectuală, cu deosebire la
deficienţii mintali instituţionalizaţi.
Modalităţile de reacţie, apărare a deficientului mintal faţă de anxietate pot fi
grupate, după R.Perron, în mai multe categorii:
- conduită de apărare de tip agresiv, violenţă;
- conduită de evitare, instabilitate, oboseală;
- conduită de supunere pasivă (responsabilitatea faptelor este pe seama adultului);
- conduită de izolare, retragere în sine pentru a scăpa de situaţia anxioasă;
- plăsmuirile fantastice, fabulaţia exprimă, de asemenea, modalităţi de apărare faţă
de situaţia care provoacă anxietatea.
Anxietatea trebuie diferenţiată de simptomele similare: nelinişte, teamă, angoasă
care de altfel, sunt aspecte ale aceleiaşi stări. Teama are obiect precis, angoasa
corespunde unei frici difuze, fiind un fenomen somatic, pe când anxietatea este un
fenomen psihologic, iar fobia este definită ca teamă cu obiect.
b. Hipertimia pozitivă corespunde stărilor de euforie care se manifestă prin
creşterea tonusului afectiv, o exagerare a tonusului afectiv, o exagerare a dispoziţiei în

89
sensul veseliei, printr-o stare de mulţumire, de fericire de confort. După Gh.Ionescu
euforia este o stare de optimism nefondat, o stare de plenitudine. Se exprimă prin logoree,
tendinţă de glume, mimică vioaie, expresivă, prezentă în cazurile de oligofrenie
microcefalică.
c.Hipertimia negativă cuprinde stările de depresie caracterizate prin scăderea
tonusului de activitate motorie şi psihică, însoţită de tristeţea profundă trăită, de
deprimare, de fatigabilitate, anxietate. Depresia poate fi normală, în sensul uzual al
cuvântului de tristeţe, precum şi patologică, atunci când suferinţa nu este compatibilă cu
cea naturală, ea fiind o suferinţă anormală, fără obiect, subiectul devenind obiectul
propriei sale suferinţe.
Simptomele sindromului depresiv sunt:
- încetinirea procesului gândirii, incapacitatea de decizie;
- lentoarea psihomotrică (încetinirea mişcărilor, scăderea expresiei şi a mobilităţii
mimice- hipo sau amimie- ineţie psihomotorie, dificultăţi de verbalizare;
- simptome de expresie somatică: astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnie,
anorexie, scăderea în greutate.
Hipertimia negativă caracterizată prin coloratură pesimistă şi de neîncredere, este
prezentă în formele grave de deficienţă mintală. În cazurile lejere şi medii apare sub
forma unor încărcări afective negative în cadrul “depresiunii anaclitice” ce apare la
copilul de 6 luni aflat într-o carenţă afectivă ca urmare a separării de mamă, exprimată
prin dezinteres faţă de anturaj, pierderea apetitului, regresii în dezvoltarea generală.
O formă particulară de hipertimie este anestezia afectivă, denumită şi anestezie
psihică dureroasă, manifestată prin trăirea intensă a impresiei că au pierdut capacitatea
de rezonanţă afectivă faţă de persoanele apropiate şi, deseori este însoţită de inerţie
autoacuzatoare (reproşuri repetate).
C. Tulburările dinamicii dispoziţionale formează a treia grupă de tulburări ale
dispoziţiei şi prezintă două forme: rigiditatea afectivă şi labilitatea emoţională.
a. Rigiditatea afectivă se caracterizează printr-o conduită motivaţională în
discordanţă cu solicitările externe.
b. Labilitatea emoţională este sinonimă cu instabilitatea afectivă se caracterizează
prin mobilitate afectivă, schimbări nejustificate a stărilor afective (trecerea bruscă şi
nejustificată de la o stare de bună dispoziţie la alta de proastă dispoziţie). Instabilitatea
emoţională, deşi este în relaţie directă cu maturitatea şi, în consecinţă, esa este mai
pronunţată la copil decât la adult, nu trebuie considerată ca un retard psihologic sau
imaturitate afectivă, ci ca o formă distinctă de tulburare afectivă. De asemenea, există o
corelaţie cu instabilitatea psihomotorie, fiind de altfel, şi o componentă a acesteia,
precum şi cu instabilitatea “familială” generată de “erorile” educaţiei părinteşti.
Labilitatea are consecinţe directe asupra eşecurilor şcolare, mai ales când aceasta este
asociată de cea motorie şi determină dificultăţi în inserţia socială.
O formă extremă de instabilitate afectivă este incontinenţa afectivă prezentă
în cazurile grave de deficienţă mintală, ce se exprimă printr-o intensitate sporită a
trecerilor de la o stare afectivă la alta, prin explozii afective: râs-plâns, respingere-
adeziune, tristeţe-bucurie etc.

3.Tulburările emoţionale elaborate

Această categorie de tulburări ale afectivităţii are două forme : paratimiile şi fobiile.

90
 A. Paratimiile sunt tulburări de dispoziţie de natură calitativă, caracterizate prin
reacţii afective aberante şi inadecvate, uneori paradoxale faţă de unele situaţii,
evenimente. Există opinii care include paratimiile, ca de altfel şi anxietatea, în cadrul
tulburărilor sentimentelor şi pasiunilor. Paratimiile, după clasificarea lui C.Gorgos, se
manifestă sub două forme: inversiunea afectivă şi ambivalenţa afectivă.
a. Inversiunea afectivă se manifestă sub forma stărilor de ură, ostilitate faţă de
persoanele din anturaj care, în mod firesc, ar trebui iubite sau care au fost iubite.
b. Ambivalenţa afectivă este trăirea simultană a două stări opuse prin calitatea
lor, de exemplu, dragostea-ura, acţiunea-inacţiunea.
B. Fobiile se caracterizează prin frica puternică de neînvins, faţă de un obiect,
fiinţă, situaţie, care, prin ele însele, nu au caracter periculos

4. Tulburările sentimentelor se manifestă în mod deosebit la deficienţii mintali

prin sentimentul de inferioritate.
Sentimentul de inferioritate se poate transforma ca o consecinţă a unor greşeli de
educaţie în “complex de inferioritate” caracterizat prin conduita nevrotice care nu sunt
altceva decât încercări de compensare (agresivitate, izolare, atitudine de demisie). De
precizat că această amprentă nevrotică nu duce totdeauna la nevroză. Complexul de
inferioritate este şi o consecinţă a faptului că prezenţa unui deficient mintal în familie
determină un grav traumatism, o stare de anxietate, de conflictualitate. Atitudinile
afective ale părinţilor pendulează între autoritate-libertinism, căldură afectivă-răceală,
manifestându-se sub forma unui comportament de hiperprotecţionism, consecinţă a
anxietăţii, a autoacuzării, a unei conduite de abandon ca formă a indiferenţei sau ca o
conduită de reject, ca formă a conflictualităţii. De asemenea, instalarea “complexului de
inferioritate” este favorizat de cele două atitudini educative de extremă: răsplată şi
neglijare.

PERSONALITATEA DEFICIENTULUI MINTAL –

UN SISTEM DECOMPENSAT

Modelul oferit de psihologia cibernetică explică personalitatea decompensată

în cazul deficienţei mintale întrucât decompensarea personalităţii umane cunoaşte forme
şi cauze diverse.
Cortexul deficientului este ţinut în permanenţă sub bombardamentul stării de
decompensare existenţială şi integrativă. Dacă prin comparatorul mintal s-ar putea
“descărca” energia tensionată de la nivelul afectogen, ar fi posibil un proces de
compensare.
Primul şi cel mai grav efect se exercită asupra dezvoltării ansamblului de
structuri: sărăcia afectivă, inegalitatea intelectuală, tulburările de integrare, de relaţie etc.
fac parte din tabloul simptomatic al deficientului mintal sau dincoace de deficienţă, ca un
factor de emergenţă structurală în cadrul personalităţii.

91
 Simptomatologia intelectuală şi psihică a deficientului mintal prezintă o mare
varietate de forma şi intensităţi. Ele nu sunt generate numai de baza “organică”, ci
coloratura specifică se datorează tensiunilor intervenite în câmpul de forţe descris.
Decompensarea nu este o formă simplă de denivelare eu-lume, ci în primul rând, o
tulburare de profunzime care nu se poate asemui nici cu nevroza, nici cu psihoza, nici cu
demenţierea.
Deficientul mintal este obligat prin sistemul de solicitare să se “decidă”
pentru un comportament similar modelului personalităţii normale. Dar el nu poate face
acest lucru în esenţă, ci în formă, sub presiunea educaţională. Cu alte cuvinte, deficientul
mintal este într-o permanentă competiţie cu un model pe care nu-l va putea realiza
niciodată. Ne aflăm în faţa unei noi tensiuni: tensiunea decizională. Actul decizional în
cadrul sistemului depinde de volumul informaţiei prelucrate.
În cazul deficienţilor mintali există grave tulburări în canalele de transmitere
a informaţiei şi de integrare-prelucrare la nivelul conceptul-logic. Universul are altă
formă şi articulaţie în gândirea debilului mintal. Acest proces este preluat de structurile
afectivităţii care, prin emiţătorul conflictual, modifică uneori, în mare măsură, procesul
de prelucrare a informaţiei. Tulburarea relaţiei interpersonale nu are semnificaţia unei
cantităţi de informaţie în minus, ci a unei alte modalităţi de prelucrare.
Nu trebuie să trecem cu vederea şi cuantumul special de deformare, de
interpretare, pe care ţl primeşte informaţia indiferentă pentru copilul normal, dar cu
semnificaţii negative pentru deficient, prin raportarea la imginea eu-lui.
“Reeducarea”, ca şi “educarea” deficientului se măsoară în adecvare şi
corectarea comportamentului decizional, în funcţie de factorii oferiţi spre analiză.
Educatorul, în orice ipostază se află, utilizează factorii de acţiune educaţională din
recuzita educaţiei curente. Dar, de cele mai multe ori, constată în cazul deficienţilor,
acţiunea de adecvare şi de corectare a comportamentului nu corespunde factorilor
introduşi în sistem.
Corectarea este parte componentă a funcţiei de reglare a optimizării şi în
cazul deficienţilor, ar trebui să reprezinte un plus de optimizare.
Nivelul de aspiraţie, termen introdus de K.Lewin, este o consecinţă a unei
gândiri psihplogice dinmic-topologice. Mecanismele dinamicii pe care se bazează nivelul
de aspiraţie constituie o formulă a comparării succesive de ordin valoric, între eu şi
conştiinţă, care aspiră la devenire şi progres. De data aceasta, protecţia eu-lui se face în
configuraţia valorilor socio-morale, nivelul de aspiraţie fiind definit ca scopul imediat al
subiectului ce învaţă. Scopul este determinat prin cunoaşterea pe care subiectul o are
despre capacităţile sale şi despre succesle prealabile.
K,Lewin porneşte de la premisa că între nivelul de aspiraţie (care este o
consecinţă a funcţiei de dezvoltare a personalităţii) şi nivelul de realizare obiectivă, adică
de dezvoltare eficientă, rămâne totdeauna un decalaj de forţe, care produce fie un
conflict cu propulsie spre eşuare, fie, atunci când există o motivaţie puternică, un
impuls către depăşirea limitelor zonei capacităţii individuale, care, fireşte marchează
un alt nivel de dezvoltare, deci un alt grad de echilibru al personalităţii. Sursa de energie
care urcă barometrul nivelului de aspiraţie, este succesul(reuşita) şi invers, ceea ce
deprimă echilibrul persoanei este insuccesul (eşecul).

Succesul şi eşecul

92
 Una dintre direcţiile de decompensare de personalitate a deficientului este cea
a eşecului, a nereuşitei. Solicitarea deficientului la nivelul copilului normal pe linie de
inteligenţă duce la determinarea unui nivel de aspiraţie echivalent cu uşor din scala
normală. Acest nivel însă este atins cu mari eforturi, resimţite ca un dezechilibru, pentru
că, în fond, deficientul de cele mai multe ori îşi fixează pentru sine un nivel de aspiraţie
foarte apropiat de cel al copilului nedeficient. El are tendinţa de a merge spre nivelul de
aspiraţie dorit, dar limita capacităţii sale ţi deviază forţele în sens contrar – spre limita
inferioară a capacităţii individuale. Se creează astfel o mare discrepanţă între reuşita-
succesul copilului normal cu al celui deficient. Acest impas decompensator se datorează
unei optici de performanţă, nu de dezvoltare a personalităţii, ca sistem. Este dovada
pertinentă că, supusă unei analize sistemice, viziunea de evaluare a personalităţii
deficientului mintal, ca şi cea de integrare, nu este fundamentată şi contravine celei mai
importante, cea de perfecţionare.
Eşecul constituie al doilea nucleu conflictual permanent al personalităţii care
are o dublă importanţă:
- amplifică emiţătorul iniţial conflictual, reprezentat de imaginea eu-lui prin
relaţia de eşec de integrare;
- deschide în altă zonă a personalităţii un nou emiţător conflictual. Pe acest
mecanism se bazează dezorganizarea funcţiei de reglare, de dezvoltare.
Copilul normal , pe baza diferenţei de realizare la un moment dat la altul sau de la o
etapă la alta, îşi creează forţa propulsivă afectivă interioară necesară obţinerii de noi
diferenţe. Diferenţa de realizare are, deci, o semnificaţie de succes şi de depăşire.
Deficientul realizează o neînsemnată diferenţă de la un moment la altul sau pe perioade
prea mari de timp. El nu se compară numai cu sine, ci şi cu modelul normal, atunci când
constată diferenţele mari de realizare. Aceste constatări se repercutează asupra psihicului
său cu semnificaţii de invaliditate. Invaliditatea (“eu nu pot cât ar trebui”) modifică şi
sistemul de judecată, sistemul de acţiune şi, mai ales, pe cel motivaţional.
Confruntarea cu universul valoric social al deficientului mintal devine sursa
cea mai fertilă de decompensare. Dar nu este vorba de o decompensare intrapersonală, ci
de decompensarea intersistemică ceea ce constituie fondul procesului de nonintegrare. Nu
este vorba de o decompensare restrânsă la o funcţie sau la un proces fiziologic sau psihic,
ci la ansamblul relaţiilor interstructurale şi intersistemice în special al relaţiilor de
optimizare şi dezvoltare dintre personalitate şi mediul social-valoric, în special procesul
de integrare bipolară.
Perfecţionarea nu este altceva decât atingerea unui nivel maxim de echilibru
dinamic. Formula personalităţii decompensate este dată de tulburările de organizare,
reglare şi perfecţionare ale sistemului personalităţii deficientului mintal, la nivelul unei
ipostaze cu grad admis de integralitate.
Psihologia descriptiv-evaluată a stabilit prin studii judicioase câteva dintre
trăsăturile specifice ale personalităţii deficientului mintal. Enumerăm câteva: K:Lewin
subliniază rigiditatea intelectuală; B:Inhelder îşi fundamentează viziunea pe fenomenul
de heterocronie; A:Luria vorbeşte despre inerţia oligofrenilor; Perron acuză anxietatea ,
complexul de inferioritate etc.
Toate aceste trăsături ale deficientului mintal sunt de fapt forme de
manifestare a decompensării. Cauzele propriu-zise, realitatea dinamică psihologică,

93
rezidă în tipul şi nivelul de organizare (dezorganizare), evoluţie şi integrare a
personalităţii. Ele sunt consecinţele unei imposibilităţi de organizare adecvate sistemului
modelator şi, de asemenea, oglindesc gradul sporit de entropie existent în sistemul
personalităţii copilului deficient.

Formula personalităţii decompensate

În literatura psihologică şi clinică există un foarte bogat material privitor la

evaluarea personalităţii, în care elementele clinice capătă o pondere certă în stabilirea
tipului de personalitate.
C.Păunescu a stabilit că una dintre posibilităţile de delimitare a deficienţei
mintale de normalitate este aceea de a porni de la tipul de organizare mintală, în funcţie
de factorii de organizare consonantică cu factorii de perturbare organizaţională.
Forţa de structurare şi de echilibru a factorilor organizaţionali ai structurii
mintale pe care se bazează personalitatea în general (deci formula care în care domină
continuu factorii de consonanţă) prezintă unele “puncte” conflictuale, dar starea
sistemului este echilibrată. Din contră, personalitatea decompensată a deficientului
mintal este structurată pe o organizare mintală în care factorii de perturbare sunt
dominanţi şi stabilizaţi, ei definind structura şi dinamica întregii personalităţi.
Personalitatea deficientului se defineşte printr-un determinism
conexionist, adică pe baza interconexiunii structurante dintre factorii de organizare
mintală şi cei ai personalităţii.
Într-o asemenea perspectivă, o funcţie de performanţă ca inteligenţa, nu poate
avea caracter de structurare, decât ca factor interconectat structurilor mintale. Dar,
acţiunea de structurare nu este univocă. Contextul factorilor de organizare ai
personalităţii, determină o formulă de modelare a factorilor de organizare mintală.
Sinteza informaţională de la nivelul personalităţii – în special cel al relaţiilor
de integre în mediul valoric şi afectogen – exercită o acţiune de “corectare” în structura
organizaţională mintală.
Tulburarea psihogenă este o formă ambivalentă: are un punct de pornire în
structurile mintale, dar reprezintă, în acelaşi timp, şi o “reflectare” în conştiinţă a tipului
de raporturi, de relaţii stabile de personalitate în ansamblul său.

94
95