FUNDAMENTELE PSIHOPEDAGOGIEI COMPENSĂRII

Formele de compensare – exemplificări (pe tipuri de

dizabilități)

Coordonator: Absolvent:

Prof.univ.dr. Vrasmas Traian Jufă Andrada Daiana

Definirea dezvoltării compensatorii

Prima contribuţie consistentă a problemei compensării este atribuită eseistului şi

filosofului R.E. Waldo care publică în 1900 lucrarea „Compensation” (N. Martin, 2004). Aici
compensarea este definită ca o lege generală a vieţii conform căreia orice deficit (pierdere) este
urmat de un exces (câştig) şi oricărui câştig ăi va urma o pierdere. Ea ar putea fi, astfel, rezumată
ca lege a lui „a da şi a primi”.
Dezvoltarea compensatorie sau compensarea este o “lege a dezvoltării personalităţii,
mecanism biologic de menţinere şi redresare a funcţiilor vitale ale organismului. Disponibilitatea
de a reacţiona compensator este o trăsătură comună a tuturor organismelor, adică nu numai a
deficienţilor, ci a oricărui individ aflat la un moment dat sau permanent în dificultate” (M.
Golu,1975). Referindu-se la copiii cu deficienţe, M. I. Zemţova (1965) defineşte compensaţia  ca
fiind “un proces aparte de dezvoltare, în condiţiile căruia se formează noi sisteme dinamice de
legături condiţionate, au loc diferite substituiri, se produc corectări şi refaceri ale unor funcţii
distruse sau nedezvoltate, se formeaza modalităţi de acţiune şi însuşire a experienţei sociale, se
dezvoltă capacităţi fizice şi mentale şi personalitatea copilului în ansamblul său.
Ca “lege” a procesului dezvoltării, compensaţia acţionează în direcţia reechilibrării
acestui proces, ori de câte ori intervine câte un factor perturbator, de exemplu o deficienţă, o
disfuncţie, o incapacitate, etc. Fenomenul dezvoltării compensatorii este prezent la toate
categoriile de deficienţi, la fiecare categorie având un anumit specific şi anumite limite. În
anumite condiţii defavorabile, rezultatele procesului compensator se pierd prin decompensare.
Acest fenomen invers compensării se produce frecvent la copiii deficienţi, înregistrându-se
regrese şi dezadaptări. Mai apar la deficienţi fenomene pseudocompensatorii, constând în reacţii
adaptative, neadecvate, ca răspuns la condiţiile ambientale sau educative defavorabile. Prin
reacţii pseudocompensatorii repetate se consolidează trăsăturile caracteriale negative. Un alt
fenomen negativ este supracompensarea, când comportamentele compensatorii domină
comportamentul de ansamblu, ducând la dizarmonia personalităţii

Deficiența mintală

Deficienţa mintală este un complex de manifestări foarte eterogene sub aspectul cauzelor,
gradelor sau a complicaţiilor. Trăsătura comună este incapacitatea de a desfăşura activităţi ce
implică operaţii ale gândirii la nivelul realizării lor de către indivizii de aceeaşi vârstă, pentru că
funcţiile psihice (în special cognitive) se dezvoltă într-un ritm încetinit şi rămân la un nivel
scăzut faţă de nivelul indivizilor normali de aceeaşi vârstă.
Deficienţa mintală este o deficienţă globală ( nu numai sub aspect cognitiv) care vizează
întreaga personalitate (structură, organizare, dezvoltate afectivă, psiho-motorie,
comportamentală) şi se manifestă în grade diferite în raport cu nivelul mediu al populaţiei, pe
parcursul vieţii cu urmări diferite în privinţa adaptării.
Referindu-se în mod expres la aceşti copii, M. L Zemţova (1965) defineşte compensaţia
ca pe "un proces aparte de dezvoltare, în condiţiile căruia se formează noi sisteme dinamice de
legături condiţionate; au loc diferite substituiri; se produc corectări şi refaceri ale unor funcţii
distruse sau nedezvoltate; se formează modalităţi de acţiune şi însuşire a experienţei sociale; se
dezvoltă capacităţi fizice şi mintale, dar şi personalitatea copilului în ansamblul său" ( 7, p. 101).
Fenomenul dezvoltării compensatorii este prezent la toate categoriile de copii cu
deficienţe, la fiecare categorie având, însă, un anume specific şi anumite limite. Aspecte
deosebite se vor reliefa în cazul copiilor cu deficienţe mintale, la care însăşi baza organică a
procesului compensator -creierul- este afectată într-o formă sau alta. In condiţii defavorabile,
rezultatele procesului compensator se pierd, adesea, prin decompensare. La copiii cu deficienţe
mintale, fenomenul decompensării este deosebit de frecvent şi poate fi pus în legătură cu ceea ce
B. Inhelder numeşte «vâscozitate genetică». De asemenea, la copiii cu deficiențe mintale, apar
frecvent fenomene pseudocompensatorii, constând în reacţii adaptative neadecvate, ca răspuns la
condiţii ambientale sau educative defavorabile. De exemplu, în condiţiile unor relaţii familiale
tensionate, ale unor grupuri neglijate educativ, ale unor insuccese repetate, mai ales în planul
performanţelor intelectuale, unii elevi (cu capacitatea de efort scăzută sau cu alte dezechilibre)
vor reacţiona pseudocompensator prin manifestări negative în plan comportamental, prin
obrăznicii, bufonerii, vagabondaj etc. Unii autori consideră că tot prin reacţii
pseudocompensatorii repetate, la copii cu deficienţe mintale se consolidează treptat anumite
trăsături caracteriale negative ca minciuna, tendinţa de a linguşi etc.
Deficiență auditivă

Handicapul de auz aparține unei categorii mai ample de handicapuri – cele senzoriale
(din care face parte și deficiența de vedere) și reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau
parțială a auzului. Prin instalarea unui deficit auditiv, activitatea și relațiile individului cu lumea
înconjuratoare sunt puternic perturbate. Atunci când handicapul de auz există de la naștere sau
când apare de timpuriu (mica copilărie), dificultățile în însușirea limbajului de către copil sunt
majore – vorbim despre fenomenul muțeniei care însoțește pierderea totală a auzului. În cazul în
care degradarea auzului se produce după achiziția structurilor verbale și nu se intervine în sens
recuperator, se instalează un proces de involuție la nivelul întregii activități psihice.
Compensare surdității, în sens larg, este un proces complex, laborios, realizat printr-un
sistem ierarhic de actiuni de ordin medical-chirurgical si instructiv-educativ care in mod firesc se
sustin reciproc. In cele mai multe cazuri, interventiile chirurgicale sau medicamentoase ce
rezolva problemele urechii externe sau interne sunt urmate de interventii de natura educationala
care au in vizor un limbaj verbal intarziat in dezvoltare sau chiar deviant.
Din punct de vedere didactic, se disting mai multe niveluri ale compensarii nivelul
senzorial perceptiv de compensare, nivelul intelectual, nivelul moral afectiv si nevlul psihosocial.
Compensarea senzorial-perceptiva a surditatii consta in suplinirea deficitului auditiv, pentru
inlaturarea sau ameliorarea surditatii in vederea inlaturarii mutitatii copilului surdo-mut.Aceasta
actiune de inlaturare a mutitatii este in fapt procesul de demutizare sau de elaborare a limbajului
verbal sub forma sa orala cat si scrisa. Sub aspect teoretic, prin compensare se intelege suplinirea
functiilor nedezvoltate sau alterate ale unui organ senzorial sau motor prin utilizarea elementelor
intacte ale acestuia, aceasta fiind o compensare intrasistemica, precum si restructurarea functiilor
altor organe senzoriale sau motrice, ce preiau asupra lor functia alterata, facandu-se astfel
conexiune si referire la intregul sistem functional, caz in care avem o compensare intersistemica.
Deficiența vizuală

Deficienţa de vedere este inclusă, asa cum este şi firesc, în cadrul deficienţelor senzoriale
datorate afectării organelor de simţ, fiind studiată prioritar de tiflopedagogie. Deficiența de
vedere constă în diminuarea în grade diferite (pâna la pierderea totala) a acuității vizuale.
Handicapul vizual înseamnă, așadar, scăderea acuității vizuale la unul sau la ambii ochi
(binocular), care are loc din perioada vieții intrauterine pâna la moarte.
Compensarea este înainte de toate un proces de adaptare, fenomen curent şi în absenţa
deficienţelor în general. Compensarea se realizează prin mijloace naturale ale organismului, dar
şi prin mijloace tehnice (ochelari, lupe, aparate opto-electronice care îi ajută pe cei cu cecitate
nocturnă, ochelari cu celule fotosensibile ce transformă sursa de lumină în sunete pentru a
facilita orientarea).
La nevăzători consecinţele orbirii se manifestă într-o manieră comună, dar şi diferenţiată
între cei congenitali şi cei ce au dobândit cecitatea. La congenitali lipsa totală a reprezentărilor
vizuale face ca de la naştere să se structureze o schemă funcţională fără participarea vederii, o
echilibrare la nivelul analizatorilor valizi care să compenseze absenţa analizatorului vizual. La
nevăzători în elaborarea mecanismelor compensatorii găsim aceleaşi procese nervoase ce stau la
baza organismului normal, dar ele apar din alte relaţii, îmbinându-se în mod original aparând
altfel organizate.
In procesul compensării în afara analizatorilor participă şi memoria, atenţia şi gândirea
(prin operaţiile lor fundamentale şi prin analiza şi sinteza datelor percepute). La ambliopi
compensarea se realizează prin exerciţii polisenzoriale, dar acestea trebuie să se subordoneze
activităţii vizuale şi nu să înlocuiască analizatorul vizual, trebuie învăţaţi să-şi folosească
potenţialul vizual existent.
Pot exista și modalitati pozitive de compensare și modalități care pot avea efecte negative
imediat sau pe termen lung ( atitudini vicioase a capului, refugierea în sine, etc). Acestea sunt
forme de compensare spontană apărute în afara sferei educaționale. În acest sens, copilul
nevăzător trebuie ajutat prin întăriri ( râsete, mângâieri, laudă) să compenseze pe cale auditivă
deficiența vizuală.
Activitatea recuperatorie în cazul cecității se poate realiza printr-o compensație
intersistemică în sensul că funcția vizuală este substituită prin alte modalități senzoriale: tactil,
olfactiv, auzul, etc. În cazul ambliopiilor are loc o compensație intrasistemică (folosirea unor
funcții vizuale rămase - resturi de vedere). Modul în care se realizează compensaţia înrâureşte în-
treaga dezvoltare fizică şi psihică a deficientului vizual.
Compensaţia reprezintă o modalitate de adaptare, pe baza "rezervelor" de autoreglare de
care dispune organismul uman. în cazul deficienţei vizuale, lipsa totală sau parţială a im-
pulsurilor aferente specifice analizatorului vizual face ca, la nivelul scoarţei cerebrale, să se
inhibe corelaţiile care-şi pierd semnificaţia semnalizatoare, stabilindu-se altele, între analizatorii
intacţi.

Deficiența neuromotorie

Sunt considerate handicapate fizic acele persoane care prezintă deficienţe fizice suficient
de grave pentru a împiedica sau a face dificilă derularea normală a vieţii cotidiene. În general,
când sevorbeşte de deficienţe fizice, se au în vedere infirmităţile motorii, dar pot fi incluse în
această categorie şi deficienţele funcţiei cardio-respiratorii, care influenţează negativ capacitatea
fizică.
După Damaschin (1973, p.65) în deficiența motorie "elaborarea mecanismelor
compensatorii este condiționată în mod substanțial de natura deficienței (centrală - cerebrală sau
periferică), de forma deficinței, de ritmul și gradul în care s-a realizat recuperarea medicală și de
alți factori".
Moțet (p.104), este de părere că recuperarea prin kinetoterapie este prima și cea mai
importantă formă de compensare în cazul deficienței motorii, aceasta urmând modificarea și
ameliorarea posturii deficitare a copilului, reducerea hipertoniei și a rigiditățiimusculare,
educarea și creșterea controlului mișcărilor capului, prevenirea sau amânarea intervenției
chirurgicale.
Schemele terapeutice și manevrele recuperatorii depind foarte mult de deficiența fizică
sau neuromotorie concretă existând numeroase metode complexe de intervenție: tehnica stabilită
de Karel și Berta Bobath – a bolnavului hemiplegic, metoda Herman Kabat, metoda propusă de
Eleonor Kenny – în tratamentul paraliziei infantile, metode concepute de K. Frenkel – tratarea
ataxiilor, metoda lui V.Vojta și a lui W.M. Phelps.
Mijloacele terapeutice auxiliare sunt: medicația (neurotrofice, tranchilizante),
fizioterapia, intervențiile chirurgicale recuperatorii, protezări și utilizări a unor mijloace de
susținere și de transport (cadru metalic, cârje canadiene, bastoane, cărucior sau triciclu), activități
de terapie ocupațională.

Tulburări de limbaj și comunicare

Terapia logopedică, cea mai importantă în compensarea acestei tulburări, este o activitate
complexă, desfășurată pe mai multe planuri, individual sau pe grup, în funcție de etiologia
tulburării, gravitate, vârstă. Munca logopedică trebuie să se bazeze pe caracterul compensator al
activității corticale care asigură echilibrul dintre un organism și mediul înconjurător, adaptarea la
acesta. Restabilirea funcțiilor tulburate nu se realizează spontan, automat, ci se dobândește
treptat, pe baza de exemple susținute, prin măsuri de reeducare. În privința copiilor logopați cu
deficiențe organice și senzoriale, compensația privește și restructurarea raporturilor complexe
dintre activitatea senzorială și motorie.
În corectarea tulburărilor de vorbire trebuie să se țină seama nu numai de factorii
anatomici, ci si de activitatea nervoasă superioară, psihicul și mediul social. De aceea metodele
trebuie să fie complexe, să se respecte o anumită succesiune, să se intervină și medicamentos
acolo unde este cazul, să se apeleze la fizioterapie si psihoterapie, cu ajutorul activității ludice.

Deficiențele asociate/multiple

Această deficientă reprezintă existența a doua sau mai multe deficiențe asociate la aceeași
persoana și însoțite de o varietate de tulburari. Din randul polihandicapului fac parte majoritatea
sindroamelor handicapului de intelect, sindromul autist și surdocecitatea.
De cele mai multe ori procesul educational - recuperativ se bazează pe posibilităţile
de preluare a funcţiilor afectate de către analizatorii valizi şi dezvoltarea unor capacităţi prin
intermediul acestora, care să facă posibilă umanizarea şi comunicarea cu lumea înconjurătoare.
Toate aceste polihandicapuri implică multe discipline ca terapia educaționala, art-terapia,
metode de stimulare senzorială, terapia prin joc, terapia fizică, ingineriabiomedicală, educație
specială, patologie logopedică, audiologie, servicii sociale, psihologie, nutriție, pediatria
dezvoltării. Terapeutul ocupațional evaluează și organizează dezvoltarea motoare a brațelor,
funcționarea limbajului oral, probleme vizual-perceptive și activități zilnice. Kinetoterapeutul se
implică în dezvoltarea posturii și mișcării. Educatorul și profesorul elaborează un program
educațional individualizat.
Logopedul evaluează abilitatea copilului de a comunica, iar audiologul și oftalmologul
identifică pierderea auzului și văzului și propune metode de corectare. Psihologul evaluează
funcțiile intelectuale și comportamentul, dezvoltând un program de management al conduitei.
Nutriționiștii stabilesc dieta optimă creșterii copilului. Asistentul social stabilește problemele
familiale și ofera suport.
CONCLUZII

1. Indiferent de forma de organizare a învăţământului special, în şcoli speciale de sine

stătătoare sau în sistem integrat, dezvoltarea vocabularului constituie un obiectiv esenţial,
reclamând o orientare metodică specifică.
2. Pentru a asigura progresul în însuşirea lexicului elevilor, sunt necesare programe
adaptate, cu obiective bine precizate şi metode judicios selectate, în funcţiede
caracteristicile psihologice ale elevilor cu care lucrăm.
3. Obiectivele care ţin de îmbogăţirea şi activizarea lexicului copilului, din punct de vedere
semantic, la intrarea în şcoală, se referă la corectarea pronunţiei cuvintelor,în scopul
descifrării sensului acestora, la formarea familiei de cuvinte, descifrareamesajelor verbale
lecturate sau mimate, perceperea întrebărilor sau ordinelor emiţătorului şi folosirea
formulelor de politeţe în interacţiunile sociale.
4. Metodele care pot fi folosite pentru elucidarea problemelor legate de lexic, privesc
activităţile logopezilor, profesorilor psihopedagogi şi educatorilor din cadrul sistemului
de învăţământ special.
5. Consider că, legătura dintre educație și compensație pornește de la faptul că dezvoltarea
fizică și psihică a copilului deficient este condiționată de felul în care își compensează
deficiența. Rolul educatorului este de a-l sprijini pe copil în realizarea compensației, nu
numai în vederea desfășurării activității curente, dar și în perspectiva formării sale
viitoare corespunzător obiectivelor educaționale. Pentru psihopedagog, compensarea
devine o strategie educațională. Sunt situații când în ciuda unui tablou clinic grav, există
o compensare relativ bună, atunci când se adoptă o strategie adecvată. Nivelul percepției
 vizuale nu este necondiționat echivalent cu nivelul acuității vizuale. Acesta este și în
raport cu experiență pe care o dobândește copilul în activitatea vizuală.

BIBLIOGRAFIE

1. Damaschin, D., (1973), Defectologie : Teoria şi practica compensaţiei : Nevăzători,

ambliopi, orbi-surdomuţi, București, Editura Didactică şi Pedagogică.
2. Golu, M. (1975), Principii de psihologie cibernetică, București, Ed. Științifică și
Enciclopedică.
3. Martin, N. (2004), Introducere in psihologia compensarii, Constanța, Ed. Muntenia.
4. Moores, D. F. (1987), Educating the Deaf - Psychology, Principles, and Practices, SUA,
Houghton Mifflin Campany
5. Moțet, D. (2009), Enciclopedia de kinetoterapie, București, Ed. Semne
6. Stănică, I., Popa,Mariana,Popovici, D.V.(2001),Psihopedagogie specială–
deficienţa deauz, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate
7. Verza, E.F.(2002), Introducere în psihopedagogia specialăşi în asistenţa socială,
Bucureşti, Ed.Fundaţiei Humanitas.
8. http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Diagnosticarea-si-
clasificarea13101441.php [vizitat pe 12.01.2019].

1. Barbara J. Source: ERIC Clearinghouse on Handicapped and Gifted Children Reston VA.
http://www.ericdigests.org/pre-928/help.htm , accesat în data de 19.05.2019.

2. Gherguț, Alois, Managementul asistenței psihopedagogice și sociale. Ghid practic,

Editura Polirom, Iași, 2003.

3. Gherguț, Alois, Ghid metodologic pentru evaluarea copilului cu dizabilități și încadrarea

într- un grad de handicap, Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, 2013
4. Ministerul Educaţiei, Cercetării Şi Tineretului, Curriculum pentru educaţia timpurie a
copiilor cu vârsta cuprinsă între naştere şi 6/7 ani- 2008

5. Panaite, D., Instrumente de lucru și strategii didactice în educația integrată, Ed. Diagonal,
Bacau,2003,

6. Rogers Sally J., Donovan Carol M., D’Eugenio Diane B., Brown Sara L., Whiteside
Lynch Eleanor, Martha S. Moersch and Schafer D. Sue, Early Intervention Developmental
Profile, 1981

7. UNICEF, Coordonator: Dr. Mihaela Ionescu, Echipa de experți: Carmen Anghelescu,

Cristiana Boca, Dr. Ioana Herseni, Cristina Popescu, Ecaterina Stativa, Dr. Cătălina Ulrich,
Cornelia Novak, Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la
naștere la 7 ani, 2010

8. Vrăşmaş, E., Oprea,V., Set de instrumente

1. Barbara J. Source: ERIC Clearinghouse on Handicapped and Gifted Children Reston VA.
http://www.ericdigests.org/pre-928/help.htm , accesat în data de 19.05.2019.

2. Gherguț, Alois, Managementul asistenței psihopedagogice și sociale. Ghid practic,

Editura Polirom, Iași, 2003.

3. Gherguț, Alois, Ghid metodologic pentru evaluarea copilului cu dizabilități și încadrarea

într- un grad de handicap, Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, 2013

4. Ministerul Educaţiei, Cercetării Şi Tineretului, Curriculum pentru educaţia timpurie a

copiilor cu vârsta cuprinsă între naştere şi 6/7 ani- 2008

5. Panaite, D., Instrumente de lucru și strategii didactice în educația integrată, Ed. Diagonal,
Bacau,2003,

6. Rogers Sally J., Donovan Carol M., D’Eugenio Diane B., Brown Sara L., Whiteside
Lynch Eleanor, Martha S. Moersch and Schafer D. Sue, Early Intervention Developmental
Profile, 1981
7. UNICEF, Coordonator: Dr. Mihaela Ionescu, Echipa de experți: Carmen Anghelescu,
Cristiana Boca, Dr. Ioana Herseni, Cristina Popescu, Ecaterina Stativa, Dr. Cătălina Ulrich,
Cornelia Novak, Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la
naștere la 7 ani, 2010

8. Vrăşmaş, E., Oprea,V., Set de instrumente, probe şi teste pentru evaluarea educaţională a
copiilor cu dizabilităţi, Reninco, 2001