Realizarea oricărui act motor adecvat presupune nu doar execuție și recepție, ci și

prelucrare de informații, sub controlul și dominarea psihicului, implicând, așadar, participarea

funcției complexe numite psihomotricitate. Aceasta are o mare însemnătate în reglarea voluntară
a acțiunilor și are drept elemente componente: schema corporală, lateralitatea, conduitele motrice
de bază, organizarea, orientarea și structura spațio-temporală, percepția și reprezentarea miscării.

Psihomotricitatea este considerată în literatură de specialitate că o funcţie complexă, o

aptitudine care integrează atât aspecte ale activităţii motorii, cât şi manifestări ale funcţiilor
perceptive.
Conduitele psihomotorii ale fiecărui individ evoluează în funcţie de înzestrarea să
aptitudinala, de gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală şi de influenţele educative cărora a fost
supus pe tot parcursul copilăriei. Ca funcţie complexă ce determina reglarea comportamentului
uman, psihomotricitatea include participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât
recepţia informaţiilor cât şi execuţia adecvată a actelor de răspuns. Prin componentele sale de
bază, psihomotricitatea face posibilă adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale,
manuale, intelectuale), adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală), adaptarea
estetică (tehnici de expresie corporală), adaptarea educativă.
Referindu-se la psihomotricitate, DeMeur a evidenţiat existenţa unor raporturi între
motricitate, intelect şi afectivitate. Deşi Lapierre considera că noţiunea de psihomotricitate este
prea vastă pentru a se preta la o definiţie precisă, categorică şi indiscutabilă, C. Păunescu a
evidenţiat că “psihologia demonstrează că actul motor sta la baza organizării cunoaşterii şi
învăţării, determinând, într-o proporţie considerabilă, organizarea mintală a persoanei… “.
Astfel, studiul psihomotricităţii este considerat primordial în organizarea procesului
instructiv-educativ-recuperator pentru toate vârstele şi tipurile de deficienţi, ca şi pentru
persoanele obişnuite. Educarea psihomotricităţii deţine un loc important în terapeutică
educaţionala, dacă ţinem cont de faptul că deficienta mintală este asociată, în general, cu
debilitatea motrică. În general, handicapul de intelect presupune lipsa echipamentului psihologic
al primei copilării, ceea ce impune ca printr-o educaţie sistematică să se reia şi să se completeze
achiziţiile privitoare la mecanismele motorii şi psihomotrice care constituie bază pentru toate
mecanismele mentale, pregătind formele de activitate intelectuală superioară.
Rene Zazzo considera că educaţia psihomotrica constituie o educaţie de bază în şcoala
elementară întrucât ea condiţionează întregul proces de învăţare şcolară. Procesul de învăţare nu
poate fi eficient “dacă copilul nu are conştiinţa corpului său, nu cunoaşte lateralitatea sa, nu se
poate situa în spaţiu, nu este stăpân pe timp şi nu a câştigat o suficientă coordonare şi stabilitate a
gesturilor şi mişcărilor sale.“
Iniţierea oricărui program de terapie educaţionala a psihomotricităţii trebuie să fie
precedată de o evaluare a achiziţiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment
dat, făcându-se astfel o comparaţie cu cele pe care ar trebui să le aibă.
  Elementele structurale (componente) ale psihomotricităţii sunt:
Organizarea si coordonarea motorie generală

Abilitatea motorie generală, care include:

a. mişcările fundamentale (gestul rectiliniu, rotativ, scripturo-plastic, polimorf şi de

oscilaţie a corpului);
b. capacităţile fizice (forţa, apăsarea, efortul, viteza mişcării, amplitudinea, agilitatea,
precizia statică şi dinamică, îndemânarea, flexibilitatea, coordonarea, continuitatea,
rezistenţa şi automatizarea);
c. mişcările membrelor şi ale altor segmente ale corpului (mişcările membrelor superioare
şi inferioare, mişcările deget-mână, mână-ochi, mână-picior, mână-ureche);
d. activitatea de manipulare. Conduita de comunicare neverbală (manipulare pe bază de
imitaţie spontană, pe bază de imitaţie observabilă, pe bază de comenzi verbale, pe bază
de selecţie şi discriminare a mişcărilor în vederea realizării unei conduite motorii
adecvate, manipulare în scop de asamblare, manipulare complexă, mânuirea
instrumentelor şi aparatelor, modificarea voluntară a mişcărilor, capacitatea de
valorificare a mişcărilor automatizate prin crearea de noi scheme de mişcări);
e. conduita verbală. Activitatea motorie şi limbajul, (mişcările organelor fonatoare şi
producerea sunetelor, asocierea sunet-cuvânt, coordonarea sunetelor în cuvinte şi mesaje
cu semnificaţie, coordonarea sunet-gest, coordonarea mişcărilor ochilor, coordonarea
mişcărilor digitale solicitate în actul grafic);
f. comunicarea de atitudini, sentimente şi emoţii prin gesturi (activităţi de mimică şi
pantomimică).

Organizarea acţiunilor

a. organizarea mişcărilor în acţiuni eficiente (descompunerea acţiunilor în actene, praxene,

secvenţe);
b. deprinderile de lucru (deprinderile elementare de mânuire, deprinderile operaţionale şi a
ciclurilor, integrarea subrutinelor în componente noi, adaptarea rutinelor la situaţii noi,
transferări de deprinderi operaţionale).

Organizarea conduitelor şi structurilor perceptiv-motrice

a. organizarea schemei corporale şi lateralitatea (priza de conştiinţă a schemei corporale

proprii, identificarea-discriminarea diferitelor părţi ale corpului propriu, reprezentarea
statică şi dinamică a schemei corporale, reprezentarea mintală a acţiunilor, coordonarea
mintală a acţiunilor, cunoaşterea digitală, identificarea-discriminarea diferitelor părţi ale
 corpului partenerului, relaţia dintre corp şi mediu, relaţia dintre corp şi obiecte
reprezentate imagistic, relaţia între obiecte, dominanta cerebrală);
b. conduita şi structura perceptiv-motrică de culoare (identificarea culorilor, discriminarea
culorilor, operare-clasificare);
c. conduita şi structura perceptiv-motrică de formă (identificare, discriminare, operare);
d. capacităţi perceptive (discriminare kinestezică, percepţia spaţială a poziţiilor, direcţiilor
şi mărimilor, discriminare vizuală: acuitate, mişcarea oculară, discriminarea fond-formă,
constanţa percepţiei, discriminare auditivă, discriminare tactilă);
e. conduita perceptiv-motrică de spaţiu (în domeniile: spaţiul fizic al obiectelor, faptelor,1
evenimentelor, spaţiul cognitiv al simbolurilor, conceptelor, ideilor; conduita perceptiv-
motrică de spaţiu în câmpul lexic, grafic, în câmpul de configuraţie a mulţimilor, în
câmpul de muncă; în conduita de direcţie într-un câmp spaţial: dreapta, stânga, înainte-
înapoi, sus-jos; în zonele de spaţiu: apropiate, intermediare, îndepărtate, foarte
îndepărtate; în aptitudinea spaţială specială: în proiecţia spaţială, discriminarea
distanţelor, mulţime-submulţime, ansamblu-subansamblu, transpunere grafică,
proiectarea în spaţii structurate diferit);
f. orientarea (organizarea) structurarea (spatio) temporală (raportarea timpului la propria
persoană, discriminarea succesiunii cronologice, discriminarea duratei faptelor,
acţiunilor, proceselor, evenimentelor; discriminarea ritmului intevalului, transpunerea în
timp a spaţiului şi invers).

BIBLIOGRAFIE:

1. “Psihomotricitatea la vârsta de creștere și dezvoltare”, Albu

Adriana,Editura Spiru Haret Iași,1999;
2. “Psihologia vârstelor”, Crețu Tinca, Editura Polirom Iași, 2006;
3. “Psihologia copilului”, Petru Golu, Berza Eugen, Editura Didactică și
pedagogică, București,1993.