PSIHOMOTRICITATEA COPIILOR CU CES

Conform autorilor români, „Psihomotricitatea defineşte generic orice acţiune motorie,

atitudine, sau model comportamental care se află sub influenţa proceselor psihice. Practic cele
două laturi - psihică şi motorie nu pot fi separate, condiţionând întregul comportament
uman”(Botez Antonescu I. – 1989)
Din punct de vedere teoretic, structura psihomotricităţii se exprimă în componente. Din punct
de vedere educaţional-formativ acestea devin obiective. Chiar dacă sunt formulate în mod
diferit importantă este operaţionalizarea corectă a obiectivelor.
Componentele psihomotricităţii (Epuran 1992):
- kinestezia;
- schema corporală;
- lateralitatea şi ambidextria;
- precizia şi stabilitatea mişcărilor;
- echilibrul static şi dinamic;
- coordonarea generală şi coordonarea membrelor;
- simţul ritmului şi al aprecierii duratelor;
- rapiditatea mişcărilor, agilitatea, stabilitatea şi precizia mişcărilor;
- ideomotricitatea.
În domeniile variate ale activităţilor corporale alături de pregătirea cognitivă, afectivă, volitivă
pregătirea psihică a elevilor din punct de vedere al psihomotricităţii poate căpăta aspectul:
- aptitudini perceptive şi perceptiv motrice;
- coordonare-dexteritate-ochire;
- aptitudini(calităţi motrice);
- comunicarea neverbală;
- ideomotricitate;
- relaxare.
În activitatea terapeutică specialiştii consideră componentele care deţin ponderea cea mai
mare ca fiind: schema corporală, lateralitatea, organizarea spaţio-temporală şi coordonarea.
Schema corporală este reprezentarea mentală a propriului corp şi diferenţierea lui de
spaţiul înconjurător în diferitele situaţii statice şi dinamice. Perceperea imediată a poziţiei şi
stării corpului ne dă schema corporală; ea rezultă şi din însumarea aferenţelor proprioceptive
şi kinestezice sub formă de patternuri, rezultând un fel de somatogramă. Există atâtea scheme
corporale, câte stereotipuri motorii are individul.
Copilul îşi conştientizeazăîn mod gradat schema corporală, înprimul rând distincţia
dintre eu şi non-eu, pe la 3ani. Conştiinţa propriului corp se formează datorită suprapunerii
componentelor maturizării – învăţării – dezvoltării. Pe de altă parte apare şi un aspect socio-
emotiv care se manifestă prin diferenţiere – relaţie – imitaţie.
În primele luni de viaţă, copilul are o experienţă redusă despre spaţiu. Pe parcurs diferenţiază
membrele, ambienţa diferitelor obiecte, fiinţe. Pe la 6luni e preocupat de imaginea lui în
oglindă. La 5ani deosebeşte partea stângă de dreapta, la 8ani le transpune asupra altora.
Individualizează degetele pe la 11-12 ani.
Orice act motric nou trebuie să fie experimentat, practic, construit mental pentru a deveni
parte a schemei noastre corporale.
Schema corporală cuprinde date conştiente, clare, a corpului ca întreg şi a părţilor care îl
compun.
Lateralitatea –deviere de la direcţia dezvoltării organismului în funcţie de linia mediană în
sensul suprasolicitării unei părţi faţă de cealaltă. Ea este legată de funcţia dominantă a unei
emisfere cerebrale, la dreptaci funcţia schemei corporale este localizată în partea stângă.
Plasticitatea emisferelor dispare după 6ani, educaţia gestuală din primii ani de viaţă având o
importanţă deosebită.
Lateralitatea se manifestă în mişcările membrelor, utilizarea ochilor, urechilor şi se poate
descoperi prin teste psihologice sau de observaţie.
Lateralitatea încrucişată este din punct de vedere motric şi funcţional că omul dreptaci are
ochiul conducător pe cel stâng şi invers. Mişcările voluntare complexe sunt dirijate de
emisferele opuse. Astfel vom avea un membru superior şi inferior conducător, care execută
mişcările mai complexe, iar celălalt, subordonat.
Rotaţia se manifestă prin faptul că dăm prioritate unei direcţii de rotaţie în jurul axei verticale
(dreptacii o fac spre stânga).
Interacţiunea celor două emisfere este condiţia necesară pentru o învăţare normală.
Particularitate a întârzierii în dezvoltarea psihomotricităţii este lipsa definitivării lateralităţii.
Astfel, copilul nu-şi va utiliza mereu aceeaşi mână în efectuarea gesturilor complexe.
Organizarea spaţio-temporală este un proces progresiv, legat de maturarea organelor
senzorio-perceptive şi armonia raporturilor dintre învăţare şi motricizare. Condiţie necesară
pentru orientarea în spaţiu este şi dominanţa unei emisfere cerebrale asupra celeilalte.
Spre 5—6ani apare construcţia unui spaţiu personal, împreună cu capacitatea de reprezentare.
Copiii de7—9ani au capacitatea de orientare în spaţiu, de apreciere a formelor şi mişcării
obiectelor.

K. Gross identifică jocurile astfel:

 jocul de experimentare;
 jocul de funcţii generale;
 jocul senzorial;
 jocul motoriu;
 jocul intelectual;
 jocul afectiv;
 jocul de voinţă (coord. Şchiopu, 1970) .
În teoria sa, Claparede divide jocurile în două categorii (coord. Şchiopu, 1970):
- jocuri senzoriale, motrice şi psihice
- jocuri de luptă, de vânătoare, sociale, familiale, de imitaţie.
Claparode a împărţit astfel jocurile, după funcţiile exersate: generale sau numai speciale,
ajungând la concluzia că jocurile clasificate antrenează una din funcţiile psihologică sau
fiziologică.
A. Jocuri de funcţii generale:
 Jocuri senzoriale, din care fac parte acele jocuri care stimulează simţurile. Copiii
îndrăgesc acest tip de joc, întrucât, sunt încă la vârsta la care acumuleză informaţii noi
antrenându-şi capacităţile senzoriale. În cadrul acestor jocuri, copiii întrebuinţează
instrumente muzicale sau
alte materiale care să producă sunete, diverse substanţe şi alimente, plante, culori etc.
 Jocuri motrice. Prin intermediul lor, copiii mici exersează coordonarea mişcărilor,
îndemânarea, agilitatea, îşi dezvoltă forţa, promptitudinea şi vorbirea.
 Jocuri psihice sunt de două tipuri:
- Intelectuale, în care imaginaţia copilului joacă un rol foarte important. În timpul
acestor jocuri, copilul depune un efort intelectual complex;
- Afective, prin intermediul cărora copilul încearcă o serie de emoţii negative sau
pozitive.
B. Jocuri cu funcţii speciale:
 Jocuri de luptă. În cadrul acestora, copilul are posibilitatea de a-şi antrena
îndemânarea şi forţa fizică.
 Jocuri de vânătoare. Cel mai cunoscut joc al copiilor de acest tip este Ascunselea.
Totuşi, până la vârsta de trei ani inclusiv, copiii nu pot respecta întrutotul regulile jocului,
cauza
fiind egocentrismul. Astfel, dacă se întoarce cu spatele, copilul crede că nici ceilalţi nu-l
observă.
 Jocuri sociale. Din această categorie fac parte taberele, excursiile, drumeţiile,
plimbările. În cadrul acestora, copiii imită comportamente sociale.
 Jocurile familiale: De-a familia, De-a mama etc, sunt jocuri în care copiii imită
coportamente familiale.
 Jocuri de imitaţie: imitaţia ca atare şi pentru scopul de a-şi face rost de materiale
necesare în timpul jocului; imitaţia-joc, în care preşcolarul se implică deoarece îi face plăcere
să imite.

DEFICIENTELE DE POSTURA
             Postura reprezintă o funcție a corpului omenesc bazată pe acțiunea sinergică și
coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos central și periferic cu
ajutorul cărora se mențin: stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile constante între
segmentele corpului, precum și între corp și mediul înconjurător.
    Poziția caracteristică omului este cea ortostatică, antigravitatională. Stabilitatea posturală se
realizează datorită memoriei rețelei neuronale care prin mesajele primite de la receptori
stochează modele de referință pentru toate pozițiile fundamentale și derivate ale corpului in
spațiu.
 Postura aliniamentului ortostatic este următoarea: stând, privirea anterior, bărbia orizontală,
umerii relaxați, membrele superioare pe langă trunchi, palmele în poziție intermediară de
pronosupinație, degetele ușor flexate, membrele inferioare aliniate, genunchii extinși,
picioarele aliniate anterior, călcaiele si varfurile apropiate (ca varianta vârfurile picioarelor se
departeaza la un unghi de 45 de grade).
În cadrul Congresului Mondial de Posturologie  din 2005 M. V. Constantinescu afirma că
postura corectă este aceea în care capul este centrat pe pelvis, fața este îndrepată înainte și
centura scapulară se află aproximativ în același plan cu pelvisul. În poziția stând greutatea
corpului este distribuită uniform. O linie trasă în jos de la ureche trebuie să treacă prin centrul
osului calacaneu. Dacă linia cade în fața acestui punct mușchii gâtului și ai coloanei vertebrale
se vor afla sub tensiune pentru a susține capul.
Postura corectă afectează atât modul în care ne percep ceilalți, cât și modul în care ne
percepem noi înșine. Se poate spune că o postură adecvată transmite creierului că totul este
bine, iar starea sănătății se află în parametri optimi.
              O postură corectă este necesară pentru a produce o mișcare eficientă de-a lungul
lanțului cinetic.
            Cercetătorii domeniului au ajuns la concluzia că până la 70 % dintre sportivii amatori
nu au o postură corectă, ceea ce indică o musculatură insuficient dezvoltată. De aceea, în efort
intens, musculatura nu atinge randamentul dorit pentru a susține tehnica de execuție a
exercițiilor fizice sau a probelor sportive.
            Avantajele unei posturi, de la estetica corporală și mișcărilor cu impact major asupra
imaginii de sine a persoanei respective, la prevenirea accidentărilor, crește calitatea
rezultatelor în performanța sportivă.
            Renumitul fiziolog Charles Sherington, laureat al premiului Nobel în 1832, a descris
sistemul pentru menținerea posturii ca fiind ,,cel mai nesigur și nedemn de încredere dintre
toate”.
            Corpul uman se modelează în funcție de obiceiurile noastre, ceea ce determină o
musculatură mai mult sau mai puțin dezvoltată. Un tonus muscular slab nu reprezintă cauza
pentru o postură incorectă, ci mai degrabă mecanismele de execuție greșit însușite și
consolidarea obiceiurilor proaste.
            În ceea ce privește omul obișnuit, datorită atitudinilor vicioase, pot fi dezvoltate în
timp o serie de deficiențe posturale, un exemplu în acest sens putând fi cifo-scolioza
profesională.
 Postura corporală normală vs. postura corporală patologică
             Postura normală a corpului reprezintă o ,,funcție a corpului omenesc bazată pe
acțiunea sinergică și coordonată a elementelor aparatului locomotor și a sistemului nervos
central și periferic, cu ajutorul cărora se mențin stabilitatea corpului, echilibrul și raporturile
constante între segmentele lui, între acesta și mediul înconjurător” ( Cordun Mariana, Postura
corporală normală și patologică, 1999).
            Există două tipuri de elemente de bază care fac referire la funcția de postură și anume:
            ›   elemente pasive;
           ›   elemente active.
Din categoria elementelor pasive fac parte sistemul osos, articulațiile, țesuturile periarticulare,
fascii, aponevroze precum și rezistența la întindere a mușchilor, aceasta fiind deosebit de
important în ceea ce privește menținerea pasivă a posturii.
Elementele active ale posturii sunt reprezentate de mușchi și de sistemul nervos central și
periferic. Centrii medulari și cerebeloși prelucrează și coordonează ca organe analizatoare
activitatea receptorilor  și elaborează reflexele de echilibru și de postură a corpului.
Postura corectă a corpului se dezvoltă treptat și se evaluează în diferite poziții statice sau
dinamice. În acest sens se poate realiza un examen somatoscopic și somatometric sau se pot
utiliza tehnicile speciale de măsurare a curburilor coloanei vertebrale sau se poate aprecia
egalitatea în lungime și grosime a membrelor superioare și inferioare.
Postura vicioasă este o abatere de la forma normală a unor segmente ale corpului. Aceasta
paote fi cauza lipsei de control asupra propriei atitudini, prin adoptarea unor poziții sau
activități motrice greșite repetate.
Deficiența fizică reprezintă un stadiu avansat de evoluție a devierilor de la postura normală a
corpului. Instalarea ei poate fi lentă, însă se poate corecta. Corectarea deficiențelor fizice
presupune respecatarea unui program riguros, iar durata tratamentului este în funcție de etapa
de evoluție a deficienței.
Trebuie subliniat faptul că deformația fizică se caracterizează atât prin modificări funcționale,
cât și structurale ale segmentelor.
Cauzele care stau la baza instalării unor atitudini greșite pot fi directe (poziții incorecte) sau
indirecte, acestea din urmă fiind datorate unor afecțiuni organice sau psihice.
Factorii care contribuie la instalarea modificărilor de postură sunt:
 predispozanți– poziții incorecte, prelungite;
 favorizanți: boli cronice, privațiuni alimentare, condiții de igienă necorespunzătoare;
 determinanți: deprinderi greșite de postură (postura în bancă, pe scaun).
Atitudinile greșite și deficințele fizice pot fi rezultatul:
○   unei insuficiențe funcționale (laxitate articulară, hipotonie musculară);
○   unei rigidități sau încordări exagerate (redoare articulară, tonus muscular crescut);
○   unei inegalități sau asimetrii funcționale.
 Metode de măsurare și evaluare a posturii corporale
›   metode subiective
›   metode obiective
Somatoscopia, metodă subiecivă, reprezintă o metodă de evaluare a dezvoltării fizice și constă
în examinarea vizuală a subiectului în scopul aprecierii gobale (somatoscopie generală) sau
segmentare (somatoscopie segmentară) a armoniei dezvoltării în vederea depistării
eventualelor deficiențe fizice.
Prin intermediul somatoscopiei generale se urmărește: stratura, starea de nutriție, atitudinea
globală a corpului, proporționalitatea, vârsta biologică și cronologică, tegumentele, țesutul
celular subcutanat, mușchii scheletici, oasele, articulațiile, motricitatea.
Studiul aliniamentelor se realizează cu ajutorului cadrului antropometric de simetrie și cu
ajutorul firului cu plumb.
Deficiențe posturale funcționale
Deficiențe ale coloanei vertebrale în plan sagital
Studiul curburilor coloanei are la bază poziția de ortostatism, iar consolidarea acesteia poate fi
considerată după terminarea procesului de creștere. Sunt evaluate ca fiziologie următoarele
curburi în plan antero-posterior: curbura cervicală, toracală, lombară și sacro-coccigiană.
Curburile coloanei vertebrale se prezintă ca un tot funcțional deși fiecare curbură este
condiționată de curburile din vecinătatea ei. O exagerare a unei curburi într-un anumit plan
sau segment antrenează instalarea unei curburi în partea opusă, astfel că în dinamica instalării
deficiențelor fizice există curburi primare și secundare.
Cifozele pot fi funcționale sau patologice, cele funcționale fiind numite și atitudini
structurale. Cifozele funcționale sunt:
 Habituală
 De creștere
 Compensatorie
 Profesională
Cifozele patologice se caracterizează printr-o evoluție mai rapidă și printr-o amploare mai
mare a curburilor. Sunt însoțite de modificări de structură, ceea ce le face mai greu de
corectat.
Lordoza reprezintă o exagerare a unei curburi orientată cu convexitatea anterior sau apariția
unei asemena curburi la un alt nivel unde în mod obișnuit există o curbură cu orientare
inversă. Mecanismul de instalare este, ca și în cazul cifozelor, prin inversare. De aici și
clasificarea lor în tipice(se produc prin accentuarea lordozelor lombară și cervicală) și
atipice(se produc în regiunea cu cifoză fiziologică, prin inversarea curburilor și prin
extinderea lordozei la întreaga coloană lombară). Se disting lordoze funcționale și patologice,
cele funcționale clasificându-se în habituale, de creștere, profesionale, compenatorii.
Cifolordoza reprezintă o curbare exagerată a coloanei vertebrale în pal sagital. Se consider ca
cifo-lordoza este atipică atunci când una dintre curburi este mai scurtă sau depășește curbura
fiziologică a coloanei vertebrale.
Deficiențe ale coloanei vertebrale în plan frontal
Deficiențele tridimensionale ale coloanei vertebrale sunt reprezentate de scolioze. Scolioza
poate prezenta una, două sau mai multe curburi. Poate apărea frecvent la copii de vârstă
școlară dar destul de des se întâlnește și la persoanle adulte, în cazul în care nu au putut fi
corectate în perioada de creștere.
Scolioza cu o singură curbură poartă denumirea de scolioză în C, iar cea cu două curburi
poartă denumirea de scolioză în S.
Scoliozele funcționale denumite și atitudini scoliotice se clasifică astfel: habituală,
profesională, statică și a nou născutului. În categoria scoliozelor patologice sunt incluse
scoliozele care au la origine o afecțiune și au la bază drept cauză declanșatoare o alternare
structurală vertebrală pe care scoliozele funcționale nu o au.
Scoliozele patologice cu etiologie necunoscută sunt cea infantilă, juvenilă, adolescentină, iar
cele cu etiologie cunoscută sunt reprezentate de cea congenitală, rahitică și paralitică
 Implicațiile probelor atletice asupra posturii
 Practicarea sportului are ca efect o presiune mai mare asupra coloanei vertebrale. Ca urmare
a efortului fizic intens capacitatea de adaptare a vertebrelor, discurilor intervertebrale,
ligamentelor și mușchilor, scade și influențează dimensiunile curburilor fiziologice și implicit
postura corporală.
Alergarea pe distanțe medii și lungi implică mișcări echilibrate și puternice, astfel organismul
se adaptează la efort dar pe fondul apariției unei modificări de postură. Ca urmare a practicării
atletismului apare un dezechilibru între musculatura membrelor inferioare și musculatura
trenului superior, ce duce la o supraîncărcarea coloanei în timpul efortului. Drept urmare din
cauza acestui dezechilibru se instalează deficiențele coloanei vertebrale de tipul scoliozelor,
cifozelor sau lordozelor.
Unii autori sunt de părere că mai important decât forța musculară este rezistența musculară
din contracțiile musculare posturale, care trebuie menținută sau care se repetă ciclic.
Tulburările posturale sunt asociate cu caracterul repetitiv al alergării și cu anumite exerciții
specific pe fond de oboseală, care cauzează un stres ridicat la nivelul coloanei vertebrale a
sportivului adolescent. La atleții cu probleme de postură apar și dezechilibre musculare, care
implicit afecteză obținerea performanțelor, și în același timp, creează fondul unor accidentări.
În zilele noastre cercetătorii își îndreaptă atenția spre influențele pe care le are sportul asupra
posturii. În procesul de pregătire al alergătorilor nu se acordă suficientă atenție dezvoltării
musculaturii abdominale, a spatelui, a umerilor și a brațelor. Ca urmare rezultă un
dezechilibru între musculatura membrelor inferioare și musculatura trenului superior, ceea ce
duce la o supraîncărcare a coloanei vertebrale în timpul efortului. Pe fondul acestui
dezechilibru se instalează deficiențele coloanei vertebrale de tipul cifozelor, lordozelor sau
scoliozelor.
 Kinetoprofilaxia deficiențelor posturale
             Conceptul de profilaxie/kinetoprofilaxie înseamnă ansamblul tuturor măsurilor
medico-sanitare sau de altă natură impuse pentru prevenirea apariţiei bolilor.
Kinetoprofilaxia, prin intermediul exerciţiului fizic studiază procesul de optimizare a stării de
sănătate a organizmului, de prevenire a îmbolnăvirii şi a îmbătrânirii timpurii a acestuia.
Profilaxia în mod general este clasificată în:
 profilaxie primară – urmăreşte prevenirea apariţiei bolii;
 profilaxia secundară – după diagnosticul bolii urmăreşte prevenirea apariţiei sechelelor
specifice;
 profilaxia terţiară – urmăreşte prevenirea apariţiei unor agravări şi complicaţii.
Obiectivele principale (generale) ale profilaxiei/kinetoprofilaxiei sunt:
 prevenirea îmbolnăvirilor;
 păstrarea la un anumit nivel a capacităţii de efort;
 păstrarea/ameliorarea funcţiei musculo-articulare;
  evitarea supraponderalităţii/obezităţii;
 menţinerea posturi corecte a corpului;
 prevenirea compromiterii funcţiei nervoase;
 educarea încrederii în sine şi a gândirii pozitive;
 prevenirea modificărilor afective şi emoţionale;
 menţinerea activităţilor sociale;
 păstrarea apetitului alimentar;
 prevenirea apariţiilor insomniilor;
 menţinerea funcţiei sexuale.
Efectele exerciţiului fizic asupra organismului
 Exerciţiul fizic, prin repetarea unor cicluri de mişcări influenţează dezvoltarea fizică şi
capacitatea de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile.
 Exerciţiile fizice au multiple efecte asupra organismului:
 morfogenetice (plastice);
 funcţionale;
 profilactice;
 terapeutice;
 educative;
 psihice;

Efectele exerciţiilor fizice asupra oaselor:
 creşterea afluxului de sânge stimulează osteogeneza;
 forma şi structura intimă aoaselor sunt influenţate prin orientarea trabeculelor pe
direcţia forţelor mecanice care acţionează asupra osului (presiuni, tracţiuni, întinderi,
răsuciri);
 previn osteoporoza de inactivitate (sedentarism) limitând deteriorările microstructurale
ale ţesutului osos.
Indicaţia practicării exerciţiilor fizice în scop profilactic este justificată prin efectele benefice
asupra dezvoltării fizice armonioase, păstrării posturii corecte a corpului, prevenirea
osteoporozei şi corectării deficenţelor de postură în cazul în care acestea apar. Efectele
morfogenetice ale exerciţiilor fizice (statice, de forţă, de rezistenţă) interesează scheletul la
toate vârstele într-un scop sau altul, exerciţiile având indicaţii metodice de aplicare specifice
vârstei şi diagnosticului celor care le practică.
Efectele exerciţiilor fizice asupra articulaţiilor
Exerciţiile fizice în timp influenţează:
 forma şi întinderea suprafeţelor articulare;
 grosimea catilagiului articular, prin stimularea condrogenezei;
 măresc rezistenţa şi elasticitatea capsuloligamentară;
 influenţează sistemul fibros periarticular, structura şi orientarea acestuia pe direcţia
solicitărilor mecanice.
Aceste influenţe importante, instalate pe cale directă sau reflexă, asigură amplitudinea
crescută/normală a mişcărilor.
Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor
Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor, baza kinetologiei medicale se reflectă sub
multiple aspecte:
 influenţează forma muşchilor şi orientarea acestora, corespunzător amplitudinii şi
direcţiei mişcărilor efectuate;
 creşterea volumului fibrelor musculare, urmare a creşterii volumului sarcoplasmei,
înbunătăţind forţa musculară.
Aceste efecte morfogenetice asigură funcţionalitatea normală a aparatului locomotor:
 dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară;
 contribuie la formarea posturi corecte a corpului;
 corectează postura corpului în urma apariţei deficenţelor fizice;
 dezvoltă funcţiile motorii şi le perfecţionează;
 recuperează funcţiile motori afectate de accidente sau de înbolnăvirii.
În urma practicării exerciţiilor fizice, la nivelul unităţii neuromioartrokinetice se înregistrează
efecte multiple:
 creşte mobilitatea şi stabilitatea articulară;
 înbunătăţirea proprietăţii muşchilor (elasticitatea, troficitatea, excitabilitatea,
contractilitatea);
 măresc debitul sanguin muscular, prin mobilizarea capilarelor de rezervă cât şi prin
dilatarea capilarelor care irigă muşchiul în repaus (de la 4 la 80ml/min/100g muşchi);
 modificări biochimice însemnate (scade cantitatea de potasiu, creşte cantitatea de
sodiu, magneziu, fier, calciu), deasemenea creşte cantitatea de glicogen, de fosfolipide
şi fosfocreatină, mărind potenţialul energetic al muşchilor;
 perfecţionarea coordonării şi preciziei mişcărilor;
  ameliorează segvenţialitatea normală a mişcării, asigurând formarea schemei motorii
corticale.
Efectele exerciţiilor fizice asupra aparatului respirator
            Efectele exerciţiilor fizice la acest nivel se remarcă prin:
– intensificarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular;
– creşterea volumelor şi capacităţilor pulmonare;
– creşterea elesticităţii toracice şi a compliaţei pulmonare;
– ameliorarea indicilor funcţionali;
– creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (Et – elasticitatea toracică de la 5-7 cm la 9-15cm
la sportivi de performanţă în unele sporturi);
– reglarea conştientă a respiraţiei – trecerea de la respiraţia diafragmatică la cea toracică şi
invers, crează noi conexiuni reflexcondiţionate oferind posibilitatea adaptării respiraţiei la
tipul de exerciţiu efectuat.
Efectele exerciţiilor fizice asura aparatului cardiovascular
La nivelul aparatului cardiovascular, exerciţiile fizice înregistrează efecte variate precum:
 creşterea circulaţiei sanguine arteriale şi venoase care reduce travaliul cardiac
(contracţii sistolice mai ample şi mai rare);
 creşterea debitului sistolic, scăderea debitului/minut, datorită creşteri diferenţei
arteriovenoase, care asigură utilizarea eficientă a oxigenului în ţesuturi;
 este favorizată circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici de metaboliţi, prin
stimularea deschiderii unor capilare de rezervă;
 creşte frecvenţa cardiacă, creşte tensiunea arterială, prin modificări adaptative în urma
practicării exerciţiilor fizice se instalează bradicardia, tensiunea normală şi hipertrofia
cardiacă.
Efectele educative ale practicării exerciţiilor fizice
Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice se produc la toate vârstele. Cele mai
importante şi mai stabile influenţe educative se înregistrează în perioada de creşere şi
dezvoltare fizică şi psihică şi intereseză în principal sfera neuro şi psihomotrică.
Formarea şi consolidarea posturi corpului, toate manifestările motrice, gestuale, devin mai
corecte în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice.
Funcţiile intelectuale, afective, volitive sunt influenţate favorabil de exerciţiile fizice
contribuind la formarea caracterului şi a personalităţii.
Efectele educative ale exerciţiilor fizice au fost remarcate de-a lungul timpului de toţi mari
pedagogi ai omenirii.
Efectele profilactice ale practicării exerciţiilor fizice
Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice contribuie la menţinerea stării de sănătate şi
prevenirea îmbolnăvirilor prin creşterea capacităţii de apărare a organismului.
Practicarea sub formă de gimnastică, jocuri, turism, sporturi diverse, jogging, exerciţile sau
activităţile fizice trebuie să aibă un caracter sistematic. Pentru persoanele de vârsta a treia se
recomandă exerciţii fizice analitice, cu o durată de 8-12 minute, executate de 2-3 ori pe zi.
Prtogramul de gimnastică de întreţinere cu o durată medie de 20-30 de minute, trebuie
executat într-un ritm moderat, adaptat caracteristicilor individuale ale fiecărui vârstnic
(patologia asociată).
Din programul acestui tip de gimnastică nu trebuie să lipsească exerciţiile de gimnastică
respiratorie ştiut fiind faptul că la această etapă a vieţii capacitatea vitală scade şi volumul
rezidual creşte.
Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice
            În funcţie de diagnostic. Stadiul boli predominante, vârstă, sex, afecţiuni asociate,
temperament, exerciţiile fizice terapeutice se constitue în program terapeutic recomandat în
vederea restabilirea stării de sănătate în vederea tratării boli respective şi restabilirea stării de
sănătate. Efectele terapurice ale exerciţiilor fizice se clasifică în specifice:
 refacerea musculară (volum, proprietăţi);
 ameliorarea mobilităţii articulare;
 educarea/reducarea neuromotorie;
 ameliorarea tulburărilor de echilibru şi coordonare;
 corectarea posturii/aliniamentului corpului.
Efectele nespecifice ale exerciţiilor fizice terapeutice au caracter general şi se resimt la 
nivelul întregului organism prin normalizarea marilor funcţii organice şi psihice.
Efectele exerciţiilo fizice asupra psihicului.
În urma practicării exerciţiilor fizice se constată îmbunătăţirea stării generale, a tonusului
psihic, creşterea încrederii în sine, în posibilităţile de vindecare, încrederea în tratament şi
terapeut. Disconfortul fizic şi psihic este conceput de orice persoană a cărei sănătate este
afectată.
Exerciţiile fizice practicate în scop terapeutic, de recuperare acţionează asupra acestora prin
mecanism psihogen. La baza influenţei psihogene se regăsesc aşa numitele reflexe „corticale
pozitive” care provoacă participarea activă a individului la propria vindecare.
Efectele sociale ale exerciţiilor fizice
            Scopul final al oricărei terapi este de reintegrare a pacientului în mediul său anterior
înbolnăvirii: familial, social, profesional sau sportiv.
Exerciţiile fizice, prin efectele sale multiple contribue esenţial la recuperarea capacităţilor
fizice, funcţiilor organice şi psihice afectate de boală sau accident şi/sau la limitarea pe cât
posibil a infirmităţiilor.
 Metode și mijloace de terapie a deficiențelor de postură la adult
Masajul reprezintă prelucrarea metodică și sistematică a părților moi ale corpului uman atât
prin mijloace manuale, cât și prin mijloace instrumentale, cum ar fi cele mecanice, hidrice sau
electrice.
Scopurile aplicării masajului sunt diverse, practicarea acestuia vizând un scop igienic, de
întreținere a sănătății sau de prevenire a unor tulburări funcționale, un scop terapeutic, ceea ce
înseamnă că masajul urmărește tratarea unor afecțiuni organice, funcționale sau traumatice.
Indiferent de procedeul de masaj aplicat, efectele se obțin pe două căi: pe cale mecanică sau
directă și pe cale reflexă sau indirectă.
            ,,Efectele obținute pe cale mecanică sunt rezultatul schimbărilor fizice ale tensiunii din
țesuturi și se obțin ca urmare a aplicării tuturor procedeelor și tehnicilor, care produc
modificări în concentrația umorilor.”
            Efectele reflexe sunt obținute datorită excitațiilor de la nivelul terminațiilor nervoase,
localizate la periferia corpului, prin stimularea receptorilor ce declanșează o multitudine de
reacții fiziologice sau biochimice, reacții ce vor avea efect asupra funcțiilor de nutriție,
circulație, excreție sau sensibilate.
            Principalele efecte ale masajului sunt:
○ stimularea funcțiilor aparatelor cardiovascular și respirator;
○ metabolismul local beneficiază de o creștere semnificativă;
○ efect deosebit de important în ceea ce privește detoxifierea organismului, favorizând
procesele de eliminare a transpirației, dar și a secrețiilor sebacee;
○ influențarea secrețiilor hormonale din piele și țesut conjunctiv subcutanat;
○ influențarea pozitivă a procesului de termoreglare;
○ creșterea elasticității și a supleții țesuturilor;
○ diminuarea contracturilor musculare și prevenirea retracțiilor articulare;
○ tonifiere musculară și troficitate tisulară;
○ obținerea unor efecte subiective, pacientul resimțind o stare de bine, mai ales după
dispariția încordării de  nivel psihic și a oboselii musculare.
Înotul nu trebuie să lipsească din programul celor care au probleme cu coloana vertebrală
(cifoza, lordoza, scolioza), precum și al celor cu afectiuni cardiovasculare sau reumatice.
Nu întamplător, kinetoterapeuții definesc înotul ca fiind „arta de a armoniza functțile
aparatului respirator cu mișcările coordonate ale segmentelor, într-un mediu atipic ființei
umane – apa”, pentru a asigura propulsia corpului și echilibrul pe o suprafață instabilă”.
Cu alte cuvinte, corpul are nevoie să se miste si intr-un mediu diferit față de cel cu care e
obișnuit, cu scopul de a-și regasi echilibrul. Dar efectele terapeutice ale acestui sport devin și
mai vizibile atunci când acesta este asociat și cu alti factori de mediu precum aer, soare.
Executarea mișcărilor în apă prin înot este ușurata în primul rând de legea lui Arhimede
conform căreia un corp scufundat într-un lichid își pierde o parte din greutate, aceasta fiind
preluată de către lichid. Drept urmare, și efortul muscular este mai puțin obositor, având chiar
un efect tonifiant. De altfel, în multe afecțiuni se recomandă asocierea înotului cu gimnastica
medical.
Kinetoterapia prin exercițiile pe care le utilizează ajută  la tratarea deficiențelor fizice. Pot fi
efectuate exerciții din toate pozițiile fundamentale, se pot folosi saltele, mingi ortopedice,
fizioball, gantere și toate celelalte obiecte pe care o sală de kinetoterapie le conține.
În tratamentul cifozei se urmărește tonifierea în regim de scurtare a musculaturii spatelui,
tonifierea în condiții de alungire a musculaturii abdominale și toracice, corectarea sau
prevenirea deviațiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau ale celorlalte segmente.
Kinetoterapia în lordoză are rolul de a reeduca postura, de a restabili suplețea la nivelul
musculaturii lombare, de a recupera forța musculară și de a reechilibra coloana vertebrală în
ansamblul ei.
În ceea ce privește scoliozele kinetoterapia acționează în sensul corectării deviațiilor coloanei
vertebrale în plan frontal. În cadrul exercițiilor se urmărește tonifierea musculaturii în regim
de scurtare pentru musculatura de partea convexitații și în regim de alungire pentru
musculatura de partea concavității.   
            Hidrokinetoterapia reprezintă metoda exercițiilor kinetice executate în apă.
Hidrokinetoterapia reprezintă  una din principalele forme de refacere a funcțiilor diminuate în
urma unor afecțiuni sau traumatisme. În același timp, metodele de recuperare medicală în apă
au indicații largi în majoritatea capitolelor patologice (aspect terapeutic) și mai modern în
profilaxia primară a unor grupe largi de afecțiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului
cardio-vascular, aparatului respirator etc.
            Obiectivele recuperării medicale în cadrul reabilitării funcționale sunt realizate cu
exercițiu fizic în apă, acesta fiind o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată
sistematic în cadrul unui proces educațional organizat, având ca scop realizarea unor obiective
stabilite.
 Majoritatea afecțiunilor sunt cele de la nivelul coloanei vertebrale, urmând cele de la nivelul
segmentelor inferioare. Kinetoterapeutul va alcătui un program de recuperare medicală care
va fi urmărit cu strictete de acesta, având ca țel final atingerea pragurilor stabilite.
Metoda Klapp este folosită în tulburările de statică vertebrală și poate fi utilizată și pentru
deformațiile în plan sagital, însă este specifică tratării scoliozelor. La baza acestei metode stau
observațiile autorului asupra patrupedelor care nu prezintă această deficiență.
Esența metodei constă în punerea rahisului pacientului paralel cu solul, pozitție facilitatorie
pentru lucru corectiv. Metoada recomandă abordarea  a 5 poziții inițiale, una orizontală, pe
genunchi cu sprijin pe palme, 2 poziții ascensionate, peste orizontală și 2 poziții joasă, cu
trunchiul aplecat. Pozițiile redresate înalte au efecte corective la nivelul segmentului superior
dorsal, iar cele joase au efect la nivel lombar. De asemenea metoda permite adoptarea a 5
poziții cifozante, situate în sens invers celor lordozante. Klapp a prescris și două tipuri de
mers: mers încrucișat pentru scoliozele în C și mers cu mâna și piciorul de aceeași parte
pentru scoliozele în S.
Metoda Mezieres este utilizată pentru tratrea lordozelor.
După Mezieres, la originea tuturor deformațiilor este lordoza. Atât pozitia verticală cat si
miscarea membrelor inferioare și superioare determină curburi lordotice. Deasemenea,
incercarea de a corecta o cifoza este necesar sa reducem mai inainte lordoza (cervicala
lombara) ceea ce duce la concluzia ca lordoza este la originea cifozei. Cifoza nu apare fara
accentuarea lordozei iar daca fixam lordozele , flexia trunchiului nu se mai poate face, ceea ce
denota ca cifoza compenseaza lordoza. Asa se explica de ce nu se poate corecta o cifoza
dorsala prin exercitiile obisnuite de extensie, pana cand nu se corecteaza mai intai
lordozele(cervicala, lombara). Tot Mezieres arata legatura ce exista intre trunchi si membre
care se pune in evidenta si mai mult in cazul tratamentului cifozelor : Esecul sau reusita
tratamentului depinde de felul cum tinem seama de aceasta. Pentru elucidarea problemei ,
autoarea da exemplul urmator : Spatiul popliteu al membrelor inferioare este o a treia
concavitate posterioara alaturi de cele doua lordoze, cervicala si lombara. Intinderea
picioarelor in timpul miscarilor de trunchi determina o stergere a lordozei, iar refacerea
curburii lordotice determina flexarea membrelor din genunchi. Lordoza este insotita de
rotarea interna a membrelor superioare si inferioare, mai mult lordoza si rotarea interna a
picioarelor constituie cauzele genunchiului recurbet si stabilirea ligamentara. O alta problema
legata de lordoza se refera la muschiul diafragm care este blocat in inspiratie in timpul
efortului , ceea ce determina o ridicare si fixare in pozitie ridicata a umerilor. Muschiul
diafragm este un muschi lordozan, daca tinem seama de insedrtiile sale pe vertebrele 2,3 sau 4
lombare , asemanatoare cu cele ale psoasului. Fixand insertiile diafragmului, blocam
respiratia, fixam lordoza si permitem un punct fix altor muschi lordozanti-spinalii, in felul
acesta miscarile respiratorii ramanand reduse. De aici necesitatea de a elibera respiratia in
toate exercitiile in care participa muschiul diafragm.
 Deficiențele de postură evidențiate la nivelul coloanei vertebrale pot fi o consecință a
musculaturii insuficient dezvoltate pe fondul oboselii fie din antrenament fie din pozițiile
vicioase menținute mult timp la locul de muncă ori în viața de zi cu zi.
În ceea ce privește sportivii greșelile de tehnică necorectate la timp își pun amprenta asupra
modificărilor de bazin și a mișcărilor compensatorii care acoperă deficitul de tehnică. Partea
bună este că se poate interveni cu exerciții pentru corectarea greșelilor și a atitudinilor
vicioase.
Testul în oglindă pentru autoevaluarea posturii corporale este un instrument la îndemâna
oricui și un mijloc ce poate fi utilizat fără instruire prealabilă în vederea depistării din timp a
devierilor de la postura normală.
Kineterapeuți trebuie sa acorde intotdeauna o atenție deosebită asupra posturii pacienților și
trebuie să îi încurajeze să adopte poziții corecte la locul de muncă, în cadrul antrenamentelor
și în toate activitățile de zi cu zi.