Copilul Cu Dizabilităţi Neuromotorii: Ghid Pentru Părinţi

Domnica Gînu, dr.
în psihologie, conferenţiar Maria Ţăruş, pediatru

Eleonora Şincarenco, pediatru Irina Malanciuc, pediatru
Ana Mocanu, psihopedagog - logoped Violeta Timirgaz, neurolog

Copilul cu dizabilităţi
neuromotorii
Ghid pentru părinţi
Chişinău
2010
CZU 37.018:376(036)
C 70
Recomandat de către Consiliul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei
Recenzenţi: Nicolae Bucun, dr. habilitat în psihologie, profesor universitar
Ion Iliciuc, dr. habilitat în medicină, profesor universitar
Coordonator: Domnica Gînu, dr. în psihologie, conferenţiar universitar
Lector: Elena Conţescu
Ghidul este elaborat în cadrul Proiectului „Dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale comunitare
pentru copiii cu dizabilităţi şi familiile acestora în Republica Moldova”,
finanţat de Uniunea Europeană
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii: Ghid pentru părinţi/Domnica Gînu, Maria Ţăruş,

Ana Mocanu [et al.]. – Ch.: "Valinex" SRL, 2010. - 129 p.
Bibliogr. p. 128-129 (39 tit.). – 100 ex.
ISBN 978-9975-68-146-9.
37.018:376(036)
ISBN 978-9975-68-146-9
Cuprins
Cuvînt înainte ............................................................................................................................................5
Prezentare de ansamblu ..............................................................................................................................6
SECŢIUNEA I
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii .......................................................................................................8
1. Ce este dizabilitatea neuromotorie ..........................................................................................8
2. Cauzele dizabilităţilor neuromotorii .......................................................................................9
3. Factorii de risc în apariţia dizabilităţilor la copii ..................................................................10
4. Manifestările clinice ..................................................................................................................11
5. Particularităţi în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii ...................................12
• Semne ale tulburărilor în dezvoltarea motorie şi emoţională a copilului .......................12
• De mişcare .......................................................................................................................13
• De alimentare ...................................................................................................................13
• De autoservire .................................................................................................................15
• Somnul ..............................................................................................................................17
• Vaccinarea copilului .......................................................................................................18
6. Importanţa mişcării pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii .........................................18
7. Complicaţiile posibile la copilul cu dizabilităţi neuromotorii ..............................................20
8. Primul ajutor în caz de urgenţe medicale ..............................................................................22
• Probleme de respiraţie .....................................................................................................22
• Convulsiile ........................................................................................................................23
• Accesul afectiv respirator sau ,,spasmul hohotului de plîns” ..........................................24
• Aspiraţia unui corp străin ................................................................................................24
• Hipertermia ......................................................................................................................26
• Hipotermia........................................................................................................................27
• Apneea .............................................................................................................................27
SECŢIUNEA II
Dezvoltarea copiilor ................................................................................................................................29
Din experienţa părinţilor care au copii diferiţi ...........................................................................................29
1. Ce este dezvoltarea copilului? ..................................................................................................30
2. Rolul familiei în dezvoltarea copilului ....................................................................................31
• Interacţiunea părinţilor cu copilul ...................................................................................32
• Copilul este mai important decît dizabilitatea lui! ...........................................................33
3. Toţi copiii pot fi ajutaţi să înveţe ............................................................................................34
• Ritmul de dezvoltare .........................................................................................................34
• Ce putem spune despre copiii cu dizabilităţi neuromotorii ..............................................36
4. Comunicarea copilului .............................................................................................................41
• Ce este comunicarea?.......................................................................................................41
• Componentele comunicării ...............................................................................................41
• Ce este dezvoltarea comunicării ......................................................................................43
• Cum dezvoltăm comunicarea copiilor ..............................................................................43
• Semnele tulburărilor de comunicare ...............................................................................44
• Cauzele tulburărilor de comunicare.................................................................................45
5. Jocul copiilor .............................................................................................................................46
• Ce este jocul copiilor ........................................................................................................46
• Planificarea jocului ..........................................................................................................47
• Condiţiile activităţii de joc ...............................................................................................48
• Copiii în activitatea de joc ...............................................................................................49
6. Jucăria – prietena copilului......................................................................................................51
• Alegerea jucăriilor ...........................................................................................................51
• Rolul jucăriei în stimularea dezvoltării copilului.............................................................52
3
SECŢIUNEA III
Identificarea diferenţelor specifice în dezvoltarea copiilor ................................................................. 54
1. Importanţa etapelor timpurii ale dezvoltării copiilor ........................................................... 54
• Etapele dezvoltării copilului ............................................................................................ 54
• Cum susţin părinţii dezvoltarea copilului ........................................................................ 55
2. Evaluarea dezvoltării copilului ............................................................................................. 57
• De ce este important să evaluăm dezvoltarea copilului .................................................. 57
• Ce informaţii oferă părinţii pentru evaluarea dezvoltării copilului ................................ 57
• Observaţia în evaluarea dezvoltării copilului ................................................................. 58
• Modele de observaţie ale dezvoltării copilului ................................................................ 59
3. Planificarea lucrului cu copilul ............................................................................................... 60
• Componentele planificării lucrului cu copilul ................................................................. 60
• Chestionar pentru părinţi ................................................................................................ 62
SECŢIUNEA IV
Stimularea dezvoltării copilului cu dizabilităţi .................................................................................... 64
1. Formarea deprinderilor motorii ............................................................................................. 64
• Stimulare motorie 0-12 luni ............................................................................................ 64
• Stimulare motorie 1-3 ani ................................................................................................ 65
• Stimulare motorie 3-7 ani ................................................................................................ 68
2. Poziţionarea copilului cu dizabilităţi fizice ............................................................................ 77
• Exerciţii de mişcare şi întindere a membrelor copilului ................................................. 77
• Modele de stimulare ale dezvoltării motricităţii copiilor ................................................ 84
• Ridicarea şi susţinerea unui copil cu dizabilităţi fizice ................................................... 91
• Poziţionarea copilului cu dizabilităţi fizice ..................................................................... 93
3. Formarea deprinderilor de autoservire şi independenţă personală ................................... 98
• Paşi în dezvoltarea autonomiei şi independenţei personale a copilului .......................... 99
• Stimularea dezvoltării deprinderilor de hrănire a copilului ........................................... 99
• Stimularea dezvoltării deprinderilor igienice.................................................................. 102
• Stimularea dezvoltării deprinderilor de îmbrăcare/dezbrăcare ...................................... 103
• Gradarea nivelului de sprijin din partea adultului.......................................................... 107
4. Formarea deprinderilor de comunicare ................................................................................. 108
• Stimularea abilităţilor de comunicare ............................................................................. 109
• Stimularea comunicării verbale....................................................................................... 112
• Alfabetul învăţării vorbirii ............................................................................................... 114
5. Stimularea şi dezvoltarea copilului prin joc .......................................................................... 117
• Cum învăţăm copilul să se joace ..................................................................................... 117
• Modele de activităţi pentru copiii care nu ştiu să se joace.............................................. 118
• Stimulare şi dezvoltare prin joc ....................................................................................... 119
Anexe ................................................................................................................................................. 123

Glosar ............................................................................................................................................... 126
Bibliografie ....................................................................................................................................... 128
4
Cuvînt înainte
A fi părinte este un miracol şi este pe toată viaţa
Copilul este fiinţa umană cu necesităţi şi însuşiri specifice, diferite de cele ale adultului. Copilul, în
mod firesc, are nevoie de satisfacerea acestora, fiindu-i stimulată dezvoltarea şi avînd sprijinul
permanent şi necondiţionat al părinţilor în evoluţia personalităţii lui.
Toţi copiii au nevoie de familie pentru a creşte firesc şi fericiţi. Familia este mediul vital care
asigură şi influenţează destinul copilului.
Copilul care are diferite dizabilităţi, care nu poate face lucrurile într-un mod firesc copilului, are
imperios nevoie, de o atmosferă prietenoasă şi sigură, de un mediu protector şi plin de dragoste –
lucruri oferite, în special, de familie.
Mama, tata şi toţi membrii familiei, fac minuni pentru dezvoltarea copilului - dacă îl acceptă aşa
cum este, dacă îi oferă dragoste, dacă îl sprijină, dacă îi acordă înţelegere, dacă îl tratează cu
răbdare şi tact, cu atenţie şi respect, ajung să se bucure de reuşitele copilului, oferindu-i şanse de
dezvoltare şi învăţare.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii este tot un copil ca şi semenii săi, dar are nevoie de mai multă
înţelegere şi sprijin din partea familiei, părinţilor.
Asistenţa copilului cu dizabilităţi neuromotorii este o acţiune complexă şi individualizată,
multidisciplinară (medicală, psihopedagogică, psihologică, socială etc.), care trebuie sa fie începută
şi realizată de la etapele cele mai timpurii, imediat din momentul constatării problemei de
dezvoltare a copilului.
Părinţii sînt persoanele cele mai apropiate şi cele mai importante pentru evoluţia bună a dezvoltării
copilului, ei sînt partenerii copilului şi a specialiştilor în tot procesul de asistenţă în procesul de
reabilitare şi dezvoltare.
Pentru a le îmbunătăţi viaţă, deseori, părinţii, în virtutea situaţiilor diferite cu care se confruntă, nu
ştiu cum să-şi ajute copiii să depăşească problemele de dezvoltare.
Scopul ghidului este de a oferi sprijin părinţilor care au copii diferiţi în munca lor de părinte,
pentru a reuşi, într-un mod cît mai prietenos pentru copil şi într-o manieră echilibrată, bazată pe
cunoaşterea particularităţilor specifice ale dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii să asiste
şi să conducă copilul în procesul activităţilor de dezvoltare şi reabilitare.
Dezvoltarea este un proces continuu de transformare de schimbare a calităţilor şi capacităţilor
copilului, iar reuşitele şi rezultatele pot să vină încet. Părinţii, susţinuţi permanent de familia lărgită
şi o echipă de specialişti, cu multă muncă, răbdare şi afecţiune reuşesc să se bucure de rezultate
foarte bune, îmbunătăţind viaţa copilului şi a familiei în întregime.
Sugestiile expuse în acest ghid vin să contribuie la dezvoltarea abilităţilor parentale, să ajute părinţii
să sprijine copilul în depăşirea problemelor de dezvoltare – muncă extrem de importantă pentru
dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Va dorim succese şi va asigurăm sprijinul nostru necondiţionat în această activitate.
Autorii
5
Prezentare de ansamblu
Dezvoltarea este un proces de creştere şi maturizare fizică, emoţională, mintală şi socială.

Dezvoltarea copilului nu are loc niciodată de la sine. Copiii, în procesul de dezvoltare, au nevoie de
stimulare, sprijin şi învăţare continuă.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii are nevoie permanent, coerent de stimulare, sprijin şi asistenţă
specializată din partea părinţilor, specialiştilor şi a comunităţii.
Ghidul de faţă este adresat părinţilor care au copii cu dizabilităţi neuromotorii şi poate fi utilizat ca
o resursă importantă în Asistenţa copiilor în vîrstă de 0-7 ani.
Conţinutul ghidului are la bază concepte şi abordări ştiinţifice de asistenţă a copilului cu dizabilităţi
neuromotorii, sintetizează experienţe şi oferă sugestii şi soluţii părinţilor interesaţi să ajute propriii
copii să depăşească problemele de dezvoltare.
Ghidul, prin Conţinutul său, motivează părinţii să lucreze împreună cu specialiştii, să consulte
permanent medicul, să nu ezite cînd are îndoieli, sa caute soluţii şi răspunsuri, să solicite ajutor.
Ghidul este adresat părinţilor şi celor interesaţi de Asistenţa copiilor cu dizabilităţi neuromotorii şi
oferă informaţii referitoare la:
• factorii de risc în apariţia dizabilităţilor la copii;
• problemele şi complicaţiile posibile în cazul dizabilităţilor neuromotorii;
• organizarea şi realizarea activităţilor de îngrijire zilnică a copiilor la domiciliu;
• asistenţa psihopedagogică a copilului;
• stimularea motricităţii, dezvoltarea mişcărilor şi poziţionarea corectă a copiilor cu
dizabilităţi neuromotorii - condiţii importante pentru îngrijirea şi dezvoltarea copilului
etc.;
• comunicarea, jocul şi jucăria – remedii fundamentale în reabilitarea copilului.
Prin subiectele abordate, autorii vin să contribuie la îmbunătăţirea cunoştinţelor, abilităţilor şi

deprinderilor părinţilor care au copii cu dizabilităţi neuromotorii, oferă modele de îngrijire, asistenţă
şi stimulare ale dezvoltării copilului.
Conţinutul Ghidului este structurat pe secţiuni, în cadrul fiecărei secţiuni se abordează un aspect al
dezvoltării şi asistenţei copilului cu dizabilităţi neuromotorii, cu un şir de teme specifice: copilul cu
dizabilităţi neuromotorii, dezvoltarea copiilor, identificarea diferenţelor specifice în dezvoltarea
copiilor, evaluarea şi planificarea lucrului cu copilul, stimularea dezvoltării copilului cu dizabilităţi
neuromotorii şi formarea deprinderilor motorii şi de autonomie personală.
Ghidul trebuie studiat de la început pînă la sfîrşit, poate fi consultat pentru a găsi, de la caz la caz
sau chiar în regim de urgenţă, un răspuns la întrebarea care vă interesează.
Rubricile: Este important sa ştiţi, Punctul pe I, Reflectaţi şi Exersaţi vă oferă repere de bază,
sugestii şi recomandări ţintite, vă arată modul cel mai potrivit de asistenţă a copilului cu dizabilităţi
neuromotorii, vă îndeamnă să reflectaţi, să exersaţi şi să lucraţi împreună cu copilul şi cu specialiştii
pe tot parcursul activităţilor cu copilul, să asistaţi copilul în baza particularităţilor individuale de
dezvoltare, să ţineţi cont de priorităţi şi progrese etc.
6
Prin subiectele abordate am urmărit să oferim un suport informaţional şi didactic părinţilor ca
principali beneficiari a acestui ghid. Materialele recomandate pentru exerciţii pot fi regăsite în
fiecare familie şi nu necesită cheltuieli esenţiale.
De asemenea, este extrem de important să urmăriţi recomandările şi sugestiile făcute referitor la
Asistenţa multidisciplinară, parteneriatul familiei, părinţilor cu specialiştii, Asistenţa individualizată
a copilului.
Exerciţiile şi modelele de asistenţă a copilului sînt concepute astfel încît ele să poată fi ajustate şi
adaptate la fiecare copil, pornind de la necesităţile lui prioritare şi posibilităţile individuale.
Pentru o înţelegere clară a mesajelor, ghidul este însoţit de un glosar, care explică noţiunile utilizate
în expunerea materialului.
Temele cuprinse în ghid nu sînt abordate pînă la epuizare, astfel pentru unii părinţi, materialele
incluse ar putea să nu acopere toată sfera lor de necesităţi, intenţia noastră a fost de a oferi repere şi
referinţe pentru a sprijini copilul cu dizabilităţi, în dezvoltarea lui specifică, în mediul familial,
implicînd toată familia în activitatea de reabilitare a dezvoltării copilului, cu sprijinul şi împreună
cu echipa de specialişti.
Domnica Gînu, dr. în psihologie, conferenţiar universitar

7
SECŢIUNEA I
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii
1. Ce este dizabilitatea neuromotorie
Termenul de dizabilitate se defineşte drept afecţiune a sănătăţii de lungă durată apărută:

• în urma disfuncţiilor şi a pierderii integrităţii corporale;
• în urma influenţei factorilor nocivi de mediu.
Dizabilitatea reduce activitatea şi posibilităţile copilului de a a-şi dezvolta autonomia personală şi
de a participa activ la viaţa socială.1
Dizabilitatea implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a capacităţii de
cunoaştere şi de adaptare şcolară şi socială a copilului.
Mişcările unui copil cu dizabilităţi neuromotorii sînt dereglate, limitate şi foarte diferite ca expresie
motorie, datorită afecţiunii sistemului nervos suportată de copil.
Mişcările copilului cu infirmitate motorie au particularităţi specifice care, în termini medicali, se
numesc: spastică şi hiperkinezie.
Copilul cu probleme de mişcare învaţă deprinderile motorii într-un mod diferit decît semenii lor.
Efortul depus de aceşti copii este extrem de mare şi greu şi pentru această muncă grea are nevoie de
înţelegerea şi sprijinul părinţilor, de asistenţă medicală timpurie specializată, de asistenţă
psihopedagogică de stimulare şi abilitare a funcţiilor deteriorate.
Părinţii trebuie să consulte medicul pentru orice activitate cu copilul. Executarea unei mişcări sau a
unui exerciţiu incorect poate duce la tonus muscular ridicat, care va duce în consecinţă la
complicarea stării de sănătate a copilului.
Respectaţi întocmai indicaţiile medicului, a oricărui specialist.
Înainte de a începe activitatea cu copilul, citiţi cu atenţie descrierea fiecărui exerciţiu, fiecărei
mişcări! În cazul, în care nu vă sînt clare anumite lucruri, observaţi că copilul reacţionează
neadecvat, nu ezitaţi să consultaţi repetat medicul.
La baza reabilitării dezvoltării copiilor cu afecţiuni neuromotorii stau terapii prin mişcare
(kinetoterapii), terapii medicamentoase, terapii psihopedagogice.
În procesul de recuperare, copilul are nevoie de o stare emoţională pozitivă, susţinută de toţi adulţii
care îl asistă. Copilul trebuie să aibă încredere în adult, să simtă protecţie şi siguranţă în timpul
intervenţiilor şi tuturor exerciţiilor – numai aşa el va reuşi să înveţe mişcări noi, să obţină
autonomie şi independenţă motorie, să depăşească problemele de dezvoltare.

1
Neamţu, Cr.; Gheruţ, Al. Psihopedagogia specială. – Iaşi: Polirom, 2000, p. 52-85.
8
Ce este paralizia cerebrală infantilă
Paralizia Cerebrală Infantilă – este o stare de dezvoltare, condiţionată de leziunea sistemului nervos
central care nu progresează, dar pe parcursul dezvoltării copilului, cu creşterea în greutate, apar
diferite complicaţii în dezvoltarea motorie, exprimate prin: deformaţii articulare şi contracţii
musculare.
Aceste complicaţii sînt cauzate de:

• neglijarea necesităţilor medicale şi de abilitare a copilului (va creşte şi va trece,
consultarea tîrzie a specialiştilor indicaţi, vedem mai tîrziu etc.);
• tratamente neadecvate necesităţilor copilului (întreruperea tratamentelor, aplicarea
tratamentelor populare etc.);
• poziţionarea incorectă, neadecvată a copilului – stă ghemuit în colţul canapelei sau stă
culcat pe pat şi corpul nu este simetric, mîinile şi picioarele sînt îndoite şi coloana
vertebrală este strîmbă.
2. Cauzele dizabilităţii neuromotorii
Dizabilitatea neuromotorie este consecinţa leziunii sau dezvoltării anormale a sistemului nervos
central (creierului).
Leziunea sau disfuncţia poate surveni în urma acţiunilor nocive asupra sistemului nervos central în
perioada prenatală, în timpul naşterii sau în primii 2-3 ani de viaţă, perioadă importantă de
dezvoltare a creierului copilului.
Tulburările neurologice sînt într-o continuă schimbare, fiind influenţate de procesul de creştere şi
dezvoltare a copilului, precum şi de tratamentele aplicate copilului.
Cauzele dizabilităţilor neuromotorii
• anomalii genetice sau cromozomiale, infecţii sau alte boli ale mamei sau fătului,
diagnosticate în timpul sarcinii sau naşterii, complicaţii peripartum (în timpul travaliului);
• acţiunea factorilor teratogeni care acţionează asupra mamei şi fătului în timpul sarcinii:
tabagismul, folosirea băuturilor alcoolice, drogurilor, condiţii nocive de trai sau de muncă
a viitoarei mame;
• prezenţa bolilor cronice şi infecţioase nediagnosticate şi netratate la timp care afectează
creşterea şi dezvoltarea normală a fătului sau limitează fătul sau nou-născutul de nevoile de
sînge, oxigen sau substanţe nutritive;
• afecţiunea nou-născutului ca hipoglicemia netratată, de asemenea, determină leziuni
cerebrale care cauzează ulterior dizabilităţi;
• naşterea prematură care poate provoca o leziune a sistemului nervos central, datorată
dezvoltării insuficiente a creierului. Copiii născuţi prematur au risc crescut de hemoragii
cerebrale (hemoragie intraventriculară sau intracerebrală); Leucomalacia
periventriculară ce reprezintă o destrucţie a substanţei albe a creierului, este mai
frecventă la copiii născuţi prematur decît la cei născuţi la termen;
9
• prezentaţiile fetale anormale în timpul sarcinii şi naşteri, complicaţiile în timpul expulsiei
fătului, precum şi naşterea feţilor macrosomi cresc riscul apariţiei dizabilităţilor ulterioare
la copii;
Cauzele care pot determina afecţiuni ale sistemului nervos în primii doi sau trei ani de viaţă sînt:
• lezarea creierului în urma unei boli grave ca meningita;
• leziuni cerebrale consecutive în urma unui accident sau traumatism craneo-cerebral sau în
urma unei lipse temporare de oxigen la ţesuturi ca în cazul unui eveniment de înec,
intoxicaţie acută sau suportare a unei infecţii virale acute fulminante.
Este important să ştiţi
Cu cît greutatea fătului la naştere este mai mică, cu atît mai mare este riscul de dezvoltare a unei
stări de dizabilitate.
De obicei, copiii născuţi prematur au greutatea mai mică decît cea normală, dar şi copiii născuţi la
termen pot prezenta greutate mică la naştere (mai mică de 2,5 kg).
În cazul sarcinilor gemelare există un risc mai mare de naştere prematură şi de greutate mică la
naştere decît cele cu făt unic.
De asemenea, există o probabilitate mai mare în cazul copiilor născuţi prematur sau cu greutate mică la
naştere de a prezenta în timpul perioadei de creştere dificultăţi de dezvoltare care pot afecta creierul.
Copii născuţi prematur au risc crescut de a dezvolta hemoragii cerebrale ce pot fi cauzele
dizabilităţilor ulterioare.
3. Factorii de risc în apariţia dizabilităţilor la copii
Factori de risc în apariţia afecţiunilor cerebrale şi a dezvoltării ulterioare a dizabilităţilor

Înainte de naştere
Riscul apariţiei la făt a afecţiunilor/anomaliilor cerebrale şi a dezvoltării ulterioare a tulburărilor

neuromotorii este mai ridicat cînd mama contactează, face boală sau este purtător al anumitor
infecţii pe perioada sarcinii (rubeola, citomegalovirus, toxoplasmoză, herpes, hlamidiaza etc.).
Riscul este foarte mare dacă infecţiile survin în primele luni de sarcină.
Infecţiile uterine sau vaginale la mamă pot determina inflamaţia placentei (corioamniotită), fapt
care poate întrerupe dezvoltarea normală a creierului.
Acţiunea nocivă a substanţelor medicamentoase asupra dezvoltării intrauterine a fătului (hormonii
tiroidieni sau estrogeni, tranchilizantele, unele preparate antibacteriene, droguri, substanţe toxice,
consumul de alcool etc.).
Afecţiunile suportate pe perioada sarcinii, ca sîngerarea uterină intre lunile a şasea şi a noua de
sarcină, cantităţi însemnate de proteine în urina (proteinurie) sau nivel crescut de zahăr în sînge
(hiperglicemie), boli cronice ale mamei, vîrsta mamei (minore sau după vîrsta de 45 ani).
Toţi aceşti factori pot cauza hipoxie cronică intrauterină sau naştere prematură.
10
La naştere
Complicaţiile apărute în timpul naşterii: insuficienţa forţelor de contracţie şi de expulsie a fătului,

precum şi naşterea în salt (rapidă), circularea cordonului ombilical în jurul gîtului, prezentaţiile
patologice ale fătului, hipoxia sau asfixia fătului, desprinderea precoce a placentei, traumatismele
fizice secundare (folosirea forcepsului, vacuum extractorului) sînt toţi factori, care pot majora riscul
afecţiunilor cerebrale în procesul naşterii.
După naştere
Afecţiunile sistemului nervos în perioada postnatală sau în primii doi - trei ani sînt factori de risc
major pentru dezvoltarea dizabilităţilor la copii. În această perioadă a vieţii copiii pot suporta
diferite infecţii generalizate şi neuroinfecţii (meningite, meningoencefalite), boala hemolitică a nou-
născutului cu nivel majorat esenţial a bilirubinei în sînge, traumatism craneo-cerebral acut,
intoxicaţii acute etc.
4. Manifestările clinice
În unele cazuri, chiar dacă simptomatica neurologică este prezentă încă de la naştere, diagnosticul
poate fi definitiv abia între primul şi al treilea an de viaţă, determinate de modalitatea de creştere şi
dezvoltare a copiilor.
Medicii specialişti sau părinţii pot recunoaşte mişcările neregulate ale copilului numai în momentul
cînd copilul creşte, care odată cu vîrsta devin mai evidente.
La copiii cu patologia sistemului nervos se pot păstra reflexele de nou-născuţi şi ei pot întîrzia în
atingerea dezvoltării normale corespunzătoare vîrstei. Părinţii sau îngrijitorii copiilor sînt de obicei
primii care observă întîrzierea în dezvoltarea motorie şi emoţională a copilului, semne precoce a
problemelor de sănătate la copil.
În cazul, formelor severe de afectare ale sistemului nervos, semnele sînt prezente de la naştere, dar
diferă în funcţie de tipul maladiei (ereditară, anomalii de dezvoltare, traume, infecţii).
Semnele afectării severe ale sistemului nervos, care pot fi observate imediat după naştere
includ:
• dificultăţi la sugere şi înghiţire. Aceşti copii au deglutiţia îngreuiată, frecvent refulează

hrana lichidă prin nas şi este înalt riscul de aspiraţie a alimentelor în căile respiratorii
superioare cu generarea unei stări de apnee (spasm şi întrerupere a respiraţiei).
• plîns slab sau stringent, asociat cu tremur pronunţat, local sau generalizat, care uneori pot
preceda convulsii;
• poziţii neadecvate a corpului copilului. Corpul copilului poate fi sau foarte relaxat şi
moale, sau prea rigid (cînd sînt luaţi în braţe bebeluşii îşi încordează spatele, braţele şi
picioarele).
• mişcări anormale ale globilor oculari (copilul face mişcări continue rotatorii sau
discoordonatorii cu ochii, nu fixează şi nu urmăreşte cu ochii jucăria);
11
Asemenea stări trebuie să atragă atenţia părinţilor, care trebuie de urgenţă să se adreseze medicului
pentru consultaţie şi ajutor medical specializat.
Alte schimbări care arată semne ale afectării sistemului nervos, ce devin evidente odată cu
creşterea şi dezvoltarea copilului sînt:
• atrofia musculară a membrelor superioare şi inferioare. Afectarea sistemului nervos
determină limitarea mişcărilor active şi pasive care, la rîndul lor perturbează dezvoltarea
normală a muşchilor;
• dereglări senzoriale (de văz, auz, tactile, cognitive);
• deformaţii ale aparatului locomotor (coloanei vertebrale, membrelor, articulaţiilor).
5. Particularităţi în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii
Semne ale tulburărilor în dezvoltarea motorie şi emoţională a copilului:
• pînă la 2 luni - nu reacţionează la vocea mamei sau la sunete;

• pînă la 3-4 luni - nu urmăreşte cu privirea jucăriile;
• este foarte neliniştit ziua şi noaptea;
• pînă la 2 luni - nu ridică capul în poziţie pe burtă;
• după vîrsta de 2 luni - nu menţine capul în poziţie verticală;
• după vîrsta de 8 luni - nu manifestă interes faţă de oamenii şi obiectele din jur;
• pînă la 6 luni - nu apucă şi nu manipulează jucăriile în mînuţe;
• pînă la vîrsta de 10 luni - nu gîngureşte;
• pînă la vîrsta de 1 an - nu se întoarce pe părţi, nu stă pe şezute;
• pînă la vîrsta de 2-3 ani - are dereglări ale vocii, nu rosteşte cuvinte.
Dificultăţi specifice în îngrijirea copilului cu dizabilităţi neuromotorii
În procesul de îngrijire zilnică a unui copil cu tulburări neuromotorii părinţii se confruntă cu diferite
probleme:
• de mişcare;
• de alimentare;
• de autoservire (igiena personală, îmbrăcare);
• de comunicare;
• senzoriale (văz, auz);
• de învăţare.
12
Mişcarea
Fiziologic, orice copil, are nevoie de mişcare şi de schimbarea poziţiei corpului. În cazul copilului
cu dizabilităţi neuromotorii, părinţii, adultul care îl îngrijeşte, trebuie să aibă grijă maximă pentru:
Mişcările copilului, schimbarea poziţiei corpului la anumite perioade de timp, de poziţionarea
corectă, simetrică a corpului copilului.
În acest scop părinţii, specialiştii în domeniu, folosesc exerciţii de stimulare şi relaxare musculară,
comunică şi încurajează copilul pentru atingerea rezultatelor progresive.
Dacă copilul nu primeşte ajutorul potrivit la timpul cel mai timpuriu, încheieturile copilului se
deformează, apar contracţiile, capacitatea de mişcare a copilului se reduce progresiv.
Copilul trebuie să fie implicat în activităţi fizice şi de mişcare permanent, zilnic.
Pasivitatea adultului duce la tulburarea şi agravarea stării sănătăţii copilului.
Un copil cu paralizie cerebrală infantilă este un copil cu tulburare cronică de postură şi de mişcare
provocată de leziunea sistemului nervos central, care se exprimă prin mişcări reflexe involuntare şi
contracţii (spasme) musculare care pot afecta o regiune a corpului ori o jumătate de corp sau chiar
corpul în totalitate.
Paralizia cerebrală infantilă poate fi însoţită de: crize convulsive sau disfuncţii vizuale, auditive,
frecvent asociate cu retard mintal.
Alimentarea
Majoritatea copiilor cu tulburări neuromotorii, au probleme de alimentaţie de diferit grad, unele se

pot manifesta chiar de la naştere:
• copilul suge rău;
• deseori se îneacă şi tuşeşte în timpul alimentaţiei;
• laptele se prelinge din gură, uneori refulează prin nas;
• limba este puţin mobilă şi nu participă la actul de înghiţire.
Ulterior aceşti copii au probleme de masticaţie, glutiţie. În cazul, paraliziilor cerebrale, există
discordanţă între procesul de înghiţire şi închiderea laringelui cu epiglota.
În aceste cazuri, alimentele sau lichidele pot nimeri în căile respiratorii – are loc aspiraţia. Acest
fapt provoacă pătrunderea, concomitent cu alimentele, a bacteriilor în plămîni, ceea ce duce la
dezvoltarea infecţiilor acute sau, în cazuri cronice, la bronşite şi pneumonii.
13
Asiguraţi copilul cu cantitatea necesară de calorii pentru creşterea şi dezvoltarea lui normală.
Consultaţi medicul pentru a stabili modul de alimentare corectă şi optimă a copilului.
I. Copilul de 0-6 luni:

1. Copilul de 0-6 luni trebuie alimentat la sîn ori de cîte ori vrea, de cel puţin 8 ori în 24 ore.
2. În cazul alimentaţiei artificiale, folosiţi pentru alimentaţia copilului amestecuri lactate
adaptate. Nu folosiţi lapte de vaci sau de capră.
II. Copilul de 6-12 luni:

1. Alimentaţi copilul la sîn ori de cîte ori vrea, de cel puţin 5-6 ori în 24 ore.
2. Începeţi alimentaţia complementară cu terci pe lapte, supă-pireu de legume, chefir, lapte
acru, brînză, pesmeţi, pîine, fructe proaspete, sucuri pentru copii.
3. Pregătiţi copilului bucate omogenizate (tocate).
4. Includeţi, obligatoriu, în meniul zilnic al copilului carne, peşte, ouă şi brînză. Mîncarea
copilului trebuie să fie de o consistenţă medie.
5. Dacă copilul este alăptat, alimentaţi copilul complementar de 3 ori pe zi, dacă copilul nu
este alăptat - de 5 ori pe zi.
6. Volumul unei mese trebuie să nu depăşească 200 ml.
7. Încurajaţi copilul, după posibilităţile lui, să mănînce cu lingura, cu mîna, mai tîrziu, singur.
III. Copilul de 12 luni -2 ani:

1. Dacă alăptaţi copilul, continuaţi alăptarea ori de cîte ori vrea acesta.
2. Alimentaţi copilul de 5 ori pe zi cu produse alimentare diverse, calorice.
3. Introduceţi în raţia alimentară zilnică a copilului terciuri, perişoare din carne sau peşte,
supă-pireu din legume, chefir, iaurt, lapte acru, brînză, ouă, sucuri şi fructe proaspete etc.
4. Volumul unei porţii trebuie să fie de 250-300 ml.
5. Încurajaţi copilul, după posibilităţile lui, să mănînce cu lingura, cu mîna, singur.
IV. Copilul de 2 ani - 6/7ani:

1. Alimentaţi copilul de 5 ori pe zi cu produse alimentare diverse, calorice: 3 mese de bază şi
2 gustări.
2. Mesele de bază includ: supe, terciuri, pîrjoale, perişoare din carne şi din peşte, ouă,
omlete, legume coapte, înăbuşite;
3. Gustările includ: mere coapte, brînzică, legume şi fructe proaspete, pudinguri.
4. Volumul unei porţii trebuie să fie de 350 ml, aproximativ 2 pahare.
5. Încurajaţi copilul, după posibilităţile lui, să mănînce cu lingura, cu furculiţă, singur.
14
Atenţie!
Alegerea produselor şi prepararea bucatelor se face în corespundere cu posibilităţile şi

preferinţele copilului. Nu hrăniţi forţat copilul!!!
Fiţi prudenţi în timpul alimentaţiei copilului:

1. Alimentaţi copilul în starea lui calmă.
Dacă copilul este neliniştit, iritat, capricios, în timpul alimentaţiei creşte riscul aspiraţiei
alimentelor. Liniştiţi copilul prin diferite metode – comunicare blîndă, joc, sustragerea atenţiei,
apoi începeţi să-l hrăniţi.
2. Poziţionaţi corect copilul, aceasta include înălţimea mesei şi poziţia copilului (Vezi:
Reguli de poziţionare a copilului – Secţiunea IV. 2).
Pentru alimentarea copilului folosiţi măsuţă specială cu scaun ce are suport pentru braţe sau
aşezaţi copilul la masă în aşa mod încît el să poată sta cu coatele pe masă. În această poziţie
mişcarea antebraţelor şi a mîinii este uşoară.
Aşezaţi copilul cu corpul drept.
Înclinaţi puţin înainte capul copilului.
3. Alegeţi corect consistenţa bucatelor: dacă copilul înghite greu, bucatele se prepară mai
consistent.
Învăţarea manevrării instrumentelor adaptate pentru alimentaţia copilului cu tulburări neuromotorii
cere mult efort din partea copilului şi răbdare din partea părinţilor.
Supravegheaţi regularitatea proceselor fiziologice la copil (scaunul şi urinarea).

Respectaţi regimul alimentar şi hidric în corespundere cu vîrsta copilului.
Stimulaţi motorica intestinală prin exerciţii fizice zilnice.
În cazul lipsei eficacităţii măsurilor întreprinse, consultaţi medicul pentru indicarea investigaţiilor şi
a tratamentului necesar.
Autoservirea
Igiena personală
Scăldatul – baia
Scăldatul este o procedură de menţinere în curăţenie a corpului, o sursă de bucurie şi o metodă

eficientă de recuperare a deficienţelor neuromotorii.
Apa acţionează asupra circulaţiei periferice, metabolismului, sistemului nervos, tensiunii arteriale şi
a psihicului.
15
Căldura apei reduce spasmul muscular, atenuează durerile, favorizează executarea mişcărilor în
volum mai mare şi pe o durată mai îndelungată. Îmbunătăţeşte circulaţia sangvină, creşte mobilitatea
musculară şi troficitatea ţesuturilor. În apă se pot realiza cu mai mult succes reabilitarea poziţiilor
defectuoase şi compensarea deficienţelor neuromotorii, în special, în cazul leziunilor nervoase.
Scăldatul-baia este o procedură plăcută atît pentru copiii sănătoşi cît şi pentru copiii cu necesităţi
speciale. Părinţii, deseori întâlnesc dificultăţi la scăldatul copiilor cu probleme neuromotorii,
dificultăţi cauzate de tonusul muscular ridicat sau scăzut, de incapacitatea copilului de a menţine
capul sau de a şedea de sine stătător.

Pentru scăldatul copilului:
• pentru măsurarea temperaturii apei pentru baie, nu luaţi temperatura apei într-un alt mod,
decît folosind termometrul.
• alegeţi cada pentru scăldat, în corespundere cu vîrsta şi înalţimea copilului;
• puneţi cada pentru scăldat pe un suport stabil, comod pentru persoana care scaldă copilul;
• pentru a evita alunecarea copilului în timpul scăldatului, aşterneţi pe fundul căzii un covoraş
din cauciuc;
• pentru menţinerea capului sau pentru uşurarea poziţionării copilului în timpul scăldatului,
utilizaţi, la necesitate, pernuţa improvizată din fenoplast.
Punctul pe i
Pentru uşurarea procedurii scăldatului, părinţii folosesc deseori diferite mijloace improvizate pe
care le confecţionează de sine stătător sau le procură în instituţii specializate, în dependenţă de
problemele copilului – mingi semiumflate, colac pentru scăldat, scăunel/coş din plastic etc.
Pentru ameliorarea tonusului muscular, obţinerea efectului sedativ sau tonic general, folosiţi pentru
băi plante/extracte de plante (cetină, valeriană, mintă, sunătoare, salvie, talpa-gîştii sau sare de
mare).
Temperatura apei variază în dependenţă de tonusul muscular al copilului. Pentru a reduce
încordarea musculaturii, pentru un copil cu musculatură spastică se recomandă ca temperatura apei
să fie de 38-39˚. Pentru a avea un efect stimulativ pentru un copil cu tonusul redus, se recomandă ca
temperatura apei să fie de 35-36˚.
În apă muşchii se relaxează, mişcarea articulaţiilor nu este atît de traumatizantă.
Asociaţi scăldatul copilului cu gimnastică, joc şi comunicare.
Deprinderi la oliţă
Formarea deprinderii la oliţă la copiii cu dizabilităţi neuromotorii este dificilă din mai multe motive,
şi necesită efort, răbdare şi înţelegere din partea părinţilor.
Nu comparaţi copilul cu probleme cu fraţii/surorile lui sau cu copiii prietenilor familiei de aceeaşi
vîrstă şi care nu au probleme de sănătate.
16
Nu e important cît timp va fi necesar pentru a obţine rezultatul dorit, este important de a încuraja
copilul să fie independent şi de ai da posibilitate să exerseze atîta timp cît va fi nevoie de formarea
deprinderii.
Un copil cu nevoi speciale are nevoie de o perioada mai îndelungată de timp pentru a învăţa să-şi
menţină echilibrul pe şezute. De aceea copilului îi este mai greu să se relaxeze pe oliţă şi să
înţeleagă ce se cere de la el. Copilul trebuie să se simtă în siguranţă.
Îmbrăcarea
Din cauza dereglărilor de tonus muscular, mişcărilor necoordonate, a contracţiilor şi a nivelului

intelectual scăzut al copilului, îmbrăcarea unui copil cu dizabilităţi neuromotorii este un proces
anevoios atît pentru copil cît şi pentru părinte.
Cele mai mari probleme au copiii cu tonus muscular crescut (cu spasticitate):
1. Primul aspect de care trebuie să ţinem seama este cel legat de poziţia şi manipularea corectă
a copilului. Îmbrăcarea unui copil cu spasticitate este dificilă întrucît se manifestă o tendinţă de
extensie a corpului cu retroflexie a capului şi a gîtului pe spate cu extensia şi depărtarea braţelor
(reflexul Moro). Din aceste motive, este preferabilă poziţia culcat pe o parte, ce asigură un
aliniament corporal corect şi o oarecare relaxare. La copiii mici se mai poate folosi poziţia culcat
facial (în faţa în jos).
2. Pentru copiii mai mari se recomandă îmbrăcarea în poziţie aşezat simetric pe un scaun. În
această poziţie coapsele, umerii şi gîtul sînt în flexie, permiţînd o mobilizare mai uşoară a
membrelor. Copilul poate ajuta activ la îmbrăcare, ceea ce-i permite învăţarea manevrelor necesare
şi obţinerea unei oarecare independenţe.
3. Manevrarea copilului se face în linişte şi cu calm. Înainte de îmbrăcare părintele va mobiliza
pasiv fiecare articulaţie, ce va asigura obţinerea unei adevărate relaxări musculare şi o manevrare
mai uşoară a copilului.
Somnul
Somnul este foarte important pentru copil. În perioada somnului copilul se odihneşte şi se reface
fizic şi emoţional.
Culcaţi copilul în condiţii adecvate pentru dormit: odaie aerisită, pat curat şi corespunzător vîrstei.
În timpul somnului poziţionaţi copilul comod: aşezaţi capul şi partea superioară a corpului ridicat
(sub un unghi de 30°-45°), aşezaţi mîinile şi picioarele copilului în poziţie relaxantă şi comodă
pentru dormit.
Nu lăsaţi copilul fără supraveghere în timpul somnului. În perioada somnului de noapte, obligatoriu,
copilul doarme cu un adult în odaie.
17
Vaccinarea copilului
Vaccinarea este o măsură importantă pentru sănătatea copilului. Vaccinarea previne îmbolnăvirea
copilului de un şir de boli infecţioase.
Vaccinarea se face după un calendar unic al vaccinărilor copiilor în Moldova.
Vaccinarea copilului se face în dependenţă de starea de sănătate şi gradul de dizabilitate a

dezvoltării copilului.
Pentru a stabili graficul vaccinărilor copilului Dvs, consultaţi medicul de familie şi specialistul la
care sînteţi în evidenţă.
6. Importanţa mişcării pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii
Mişcarea face parte integrantă din viaţa unui copil. Ea apare încă din viaţa intrauterină, atunci cînd
mama percepe mişcările fătului. Putem spune că mişcarea este la fel de naturală ca şi respiraţia.
La copiii cu dizabilităţi neuromotorii cu tonusul muscular scăzut sau majorat se constată o limitare a
mişcărilor. Ca rezultat al imobilizării şi al reducerii sau dispariţiei efectului forţei de gravitaţie, apar
modificări la nivelul întregului organism. La acestea, organismul copilului reacţionează prin apariţia
unor modificări funcţionale şi metabolice la nivelul organelor şi sistemelor de organe.
Imobilizarea la pat afectează întregul organism al copilului, motiv pentru care intervenţia
terapeutică trebuie să fie cît mai precoce, se efectuează mobilizarea pasivă şi activă a segmentelor
corporale sănătoase, evitîndu-se astfel apariţia complicaţiilor.
Modificările care pot apărea:

a) tulburări fizice;
b) tulburări metabolice;
c) tulburări psihice.
Tulburările fizice survin în urma imobilităţii sau a reducerii mişcărilor într-o perioadă scurtă de
timp şi se manifestă prin: atrofie musculară, retracţie musculară şi contractură.
Atrofia musculară - poate apărea în urma afectării nervilor şi se manifestă prin scăderea masei
musculare. Copilul cu atrofie musculară pare a fi slăbuţ.
Retracţia musculară – apare ca o rezistenţă musculară la întinderea pasivă a membrelor. Retracţia şi
atrofia musculară sînt concomitente, adică diminuarea grosimii muşchiului şi scurtarea acestuia pot
interveni în acelaşi timp.
Contractura - se manifestă prin „scurtarea muşchiului sau menţinerea unei tensiuni a muşchiului”.
La copiii cu afecţiuni neurologice apare spasticitatea care este definită ca o contractură musculară
persistentă. Practic nu există deosebire între contractură şi spasticitate, dar consecinţele lor sînt
sechelele articulare.
18
Lipsa prelungită a mişcărilor din cauza tonusului muscular modificat favorizează apariţia anchilozei
articulare – redoarea articulară.
Pentru a evita asemenea complicaţii programul recuperator trebuie început devreme, înainte ca
aceste modificări să apară, iar manevrele executate copilului vor fi blînde şi adaptate stării sănătăţii
lui.
Mişcările pasive şi active efectuate copilului de către părinţi necesită a fi consultate iniţial cu
medicul specialist şi kinetoterapeut şi sînt determinate de necesităţile individuale ale fiecărui copil
(Vezi secţiunea IV. 2).
Pentru o normalizare a tonusului muscular se foloseşte poziţionarea (Vezi secţiunea IV. 2) care se
realizează dinamic prin mijloace active de manevrare sau static cu ajutorul echipamentelor adaptive.
Schimbarea poziţiei copilului în cursul zilei joacă un rol benefic pentru el:
• stimulează dezvoltarea lui prin lărgirea spaţială şi o interacţiune mai vastă cu mediul
înconjurător;
• asigură unele poziţii în care dereglările de mişcare sînt mai limitate;
• îmbunătăţeşte capacitatea respiratorie a copilului.
Punctul pe i
Poziţionările au drept scop prevenirea deformărilor osoase ale craniului, coloanei vertebrale şi a
extremităţilor. Totodată, poziţionarea corectă previne apariţia ulcerului escarelor de decubit.
Schimbaţi poziţia corpului copilului ţinînd cont de:
• înainte de orice acţiune explicaţi-i copilului ceea ce veţi face, obţine şi participarea lui la
acţiune;
• oferiţi copilului sprijinul potrivit pentru a se simţi protejat şi în siguranţă;
• urmăriţi starea tegumentelor, mai ales în locurile de contact cu suprafeţele de sprijin;
• schimbarea poziţiei în pat se face la fiecare 2 ore;
• schimbarea poziţiei în poziţia şezînd se face la fiecare jumătate de oră prin diferite
activităţi;
Manevrînd un copil, ţineţi cont de tonusul lui muscular:
Copilul cu spasticitate (tonus muscular crescut) se manevrează cu o mai multă atenţie pentru
evitarea accentuării spasticităţii.
Părinţii, înaintea schimbării poziţiei, procedează în felul următor:
• execută mişcări lente de rotaţie a copilului pe o parte şi pe alta, mişcări lente şi în linişte;
• execută mişcări de balansare a membrelor pentru a obţine relaxarea, întinderea şi
manevrarea lor mai uşoară.
19
Copilul cu tonus muscular scăzut (moale) este ajutat de părinţi prin:
• bătăi uşoare (tapotament) la nivelul segmentelor corporale ce sînt manevrate;
• stimulări din exterior cu folosirea muzicii sau schimbarea tonului şi a frecvenţei vocii
părintelui.
7. Complicaţii posibile la copilul cu dizabilităţi neuromotorii
Din cauza nerespectării igienei personale, a problemelor existente şi a unei îngrijiri neadecvate, la
copiii cu dizabilităţi pot apărea un şir de complicaţii:
• salivaţie abundentă;
• carie dentară;
• reflux gastro-esofagian frecvent, manifestat prin vome şi regurgitaţii frecvente;
• tulburări ale tranzitului prin intestine, exprimat prin constipaţii sau diarei cronice.
• aspiraţia alimentelor solide sau lichide;
• ulcerul de decubit;
• dezvoltarea proceselor inflamatorii a aparatului respirator.
În majoritatea cazurilor, aceste probleme duc la înrăutăţirea stării generale a copiilor, dezvoltarea
neurodistrofiei.
Salivaţia
Copiii cu dizabilităţi neuromotorii nu pot controla procesul de salivaţie. Ei nu sînt capabili să

menţină gura închisă şi să înghită regulat saliva eliminată. Fermenţii ce se conţin în salivă duc la
iritaţia pielii în jurul gurii şi pe gît. Copiii au senzaţie neplăcută de umiditate şi chiar durere.
Carie dentară
Copiii cu tulburări neuromotorii au probleme în procesul de masticaţie şi de glutiţie. La ei se

menţine reflexul înnăscut de ,,sugere – înghiţire” a hrănii, care nu permite formarea abilităţilor de
masticaţie şi de glutiţie conştientă a alimentelor. Spasmul musculaturii feţii cauzează adesea
deformări a danturii, iar părticelele de alimente rămase printre dinţi provoacă carie dentară.
Regurgitaţia
Copiii cu tulburări neuromotrii au probleme gastrice, care se manifestă prin aruncarea conţinutului
stomacului în esofag, ce se aseamănă cu vomă în cantitate mică. Regurgitaţia este periculoasă prin
faptul că conţinutul acid al stomacului excită mucoasa esofagului provocînd inflamaţie şi durere.
Aceasta poate fi cauza refuzului copilului să mănînce.
20
Constipaţia
Constipaţie se consideră în cazul în care pasajul prin intestine durează timp de 3 zile. Această stare
este destul de frecventă la copiii cu dizabilităţi neuromotorii, deoarece pentru ei sînt caracteristice
dereglările tonusului muscular (hipertonie sau hipotonie intestinală) asociate cu limitarea mişcărilor
active şi pasive, imobilitate prelungită, deformări scheletice etc.
Deseori aceşti factori sînt asociaţi cu factorii dietetici (alimentaţie nediversificată cu alimente solide
şi conţinut redus de fibre vegetale, administrarea limitată a lichidelor, sucurilor etc.).
La copilul cu dizabilităţi severe constipaţia poate rămîne neobservată din cauză lipsei de
comunicare cu copilul sau a prezenţei unor probleme de sănătate mai grave.
Dacă la copilul Dvs a lipsit scaunul timp de 3 zile, refuză alimentaţia, este mai capricios sau
dimpotrivă mai molatic, are miros fetid din guriţă şi chiar vomă, iar abdomenul este sensibil şi se
palpează unele formaţiuni dure de-a lungul intestinului, atunci imediat este necesar de intervenit
cu o clismă evacuatoare cu t° apei de 36°-37°C, pentru evacuarea completă a conţinutului
rectal şi prevenirea ocluziei intestinale.
În apa folosită pentru cluster se poate adăuga tinctură de romaniţă sau valeriană, praf de cărbune.
Pentru evacuarea deplină a conţinutului intestinal se practică efectuarea clusterului cu soluţie
hipertonică de NaCl %. Este necesar de a continua cu o terapie de susţinere a unui scaun normal în
dependenţă de caz: administrarea preparatelor medicamentoase şi suplimentarea alimentaţiei cu
fibre vegetale, sucuri, corectarea activităţii motorii, măsuri consultate cu medicul de specialitate.
Pentru a evita senzaţiile neplăcute în cazul salivaţiei abundente, folosiţi şi schimbaţi regulat
şorţuleţele sau şerveţelele.
Schimbaţi haina umedă a copilului, de cîte ori este nevoie, nu ţineţi copilul în haine umede.
Caria dentară este mai uşor de prevenit decît de tratat. După fiecare alimentare curăţaţi dinţii
copilului. Consultaţi medicul stomatolog nu mai rar de o dată pe an.
Urmăriţi permanent scaunul şi reacţiile copilului la activităţile de îngrijire, oferiţi-i măsuri potrivite
necesităţilor copilului.
Ulcerul de decubit (escare)
Ulcerul de decubit (escare) apare din cauza presiunii îndelungate asupra tegumentelor (pielii).
Această presiune determină dereglarea circulaţiei sîngelui, ţesuturile fiind insuficient oxigenate.
Cele mai expuse zone sînt punctele în care corpul copilului vine în contact cu planul patului: ceafa
copilului, partea proeminentă a gîtului, a omoplaţilor, coatelor, feselor şi călcîielor.
Clinic, în punctele de presiune apare o zonă roşie, caldă şi dureroasă. La presiune zona devine albă,
dar redevine roşie după încetarea presiunii. Dacă acţiunea factorului presant se menţine, apar
ulceraţii din care se elimină un lichid seros, bogat în proteine. Astfel apare o pierdere importantă de
proteine, iar zonele ulcerate se infectează uşor, provocînd complicaţii grave.
Tratamentul escarelor
Zona respectivă se spală cu apă oxigenată, local se aplică un antibiotic sub formă de praf sau inclus
într-un unguent. Pe porţiunea lezată se aplică un pansament din material steril.
21
În perioada în care tegumentul este afectat, se evită poziţia respectivă pentru a facilita vindecarea.
În cazul în care a apărut ulcerul, este necesară consultaţia medicului, chiar şi internarea în spital,
deoarece tratamentul este destul de dificil.

Măsuri de prevenire a escarelor:
• schimbarea frecventă a poziţiei copilului în pat;

• menţinerea unei bune igiene personale, în deosebi, în cazul copiilor cu incontinenţă urinară;
• exerciţii fizice şi gimnastică curativă zilnică;
• folosirea unor perne sau saltele speciale care asigură o distribuţie uniformă a greutăţii
corporale (cu aer, cu apă sau din burete).
Este foarte important de a preveni apariţia escarelor şi este foarte dificil tratamentul lor.
8. Primul ajutor în caz de urgenţe medicale la copiii cu dizabilităţi
În majoritatea cazurilor, în dependenţă de problemele de sănătate, copiii cu dizabilităţi primesc

tratament indicat de către specialistul la care se află la evidenţă.
Întreruperea de sine stătător a tratamentului poate duce la înrăutăţirea stării generale şi chiar la apariţia
stărilor de urgenţă. Agravarea stării generale şi apariţia stărilor de urgenţă la copil poate avea loc şi din
cauza unor maladii acute suportate recent: infecţii respiratorii, disfuncţii intestinale, stări alergice,
intoxicaţii.
Problemele de respiraţie
Copilul cu dizabilităţi poate prezenta probleme de respiraţie sau sufocare în timpul hrănirii ori în
perioada de repaus. În aceste cazuri părintele acţionează conform etapelor următoare:
A. Încredinţaţi-vă de lipsa sau prezenţa respiraţiei la copil

1. Asiguraţi-i flux de aer proaspăt.
În caz dacă respiraţia la copil lipseşte:
2. Descheiaţi hainele la gît.
3. Verificaţi prezenţa de corpi străini în căile respiratorii superioare.
În cazul prezenţei corpilor străini în căile respiratorii superioare:
4. Eliberaţi căile respiratorii superioare de corpi străini.
22
B. Efectuaţi respiraţie artificială. „gură în gură” sau „gură în nas”.
Despre eficacitatea respiraţiei artificiale ne va vorbi umflarea pieptului copilului cu alternări de
expiraţie. De repetat de mai multe ori pînă la restabilirea respiraţiei independente sau sosirea
ambulanţei.
C. Asiguraţi contracţiile cardiace şi propulsarea sîngelui în vasele sanguine prin:

1. Compresia sternului (coşului pieptului) cu ajutorul a două degete la copiii sugari.
2. Compresia sternului (coşului pieptului) cu ajutorul palmei la copiii mai mari.
3. Efectuaţi succesiv patru compresii şi o respiraţie artificială.
Pentru copiii cu dizabilităţi sînt caracteristice următoarele stări care necesită adresare urgentă pentru
asistenţă medicală: convulsii, acces afectiv respirator sau ,,spasm al hohotului de plîns”, aspiraţia
unui corp străin, hipertermie, hipotermie, apnee.
Convulsiile
Convulsiile sînt stări acute, de maximă urgenţă, manifestate prin contracţii involuntare a muşchilor,
asociate sau nu cu tulburări de conştiinţă.
Copilul cu dizabilităţi poate să prezinte crize convulsive, care se manifestă prin contracţii musculare
ritmice şi sacadate, încadrate în crize:
• tonice (copilul se încordează, fixează privirea într-un punct şi nu reacţionează la diferiţi
excitanţi exteriori);
• clonice (mişcări involuntare, contracţii ritmice a mîinilor sau picioarelor);
• sau clonico-tonice.
Convulsiile pot fi parţiale (localizîndu-se într-o parte a corpului) sau generalizate, dar ambele se pot
complica cu starea de rău epileptic dacă se prelungesc mai mult de 30 de minute.
Atenţie!
Complicaţii grave ale convulsiilor pot fi stopul respirator
şi/sau stopul cardiac care sînt stări grave de urgenţă!!!!

În caz de convulsii:
1. Faceţi apel urgent la numărul 903, pentru a primi asistenţă medicală specializată.
2. Pînă la sosirea medicului, întreprindeţi următoarele măsuri:
• aşezaţi/culcaţi copilul pe o suprafaţă dreaptă, în poziţie pe o parte (decubit lateral), pentru
minimizarea riscului aspiraţiei limbii, maselor vomitante;
• supravegheaţi copilul, pentru a evita traumatismele;
• eliberaţi căile respiratorii, descheiaţi haina la gît;
23
• deschideţi geamul pentru a asigura un flux de aer proaspăt,;
• fixaţi mandibula, pentru a evita căderea limbii în laringe.
Dacă în familie este un copil cu dizabilităţi care face crize convulsive, părinţii trebuie să aibă în
farmacia familiei tub rectal cu soluţie de Diazepam de 5 sau 10 mg.
Diazepamul se administrează rectal în mod urgent. Pentru a decide terapia anticonvulsivă
ulterioară şi examinările necesare, este necesar şi important să fie anunţat medicul de familie sau
de specialitate (neurolog, psihiatru) despre criza suportată.
Accesul afectiv respirator sau ,,spasmul hohotului de plîns”
Stare acută, manifestată prin întretăierea respiraţiei la inspiraţie care poate fi provocată de durere,
bucurie, alimentaţie forţată, spaimă, abuz etc.
Semne externe pentru această stare:
• cianoză/învineţirea feţii;
• încordare cu flexia capului pe spate;
• dilatarea pupilelor;
• pierderea conştiinţei pe o perioadă scurtă de timp.
Acţiunile părinţilor:
• calmaţi copilul prin sustragerea atenţiei şi întrerupeţi acţiunea factorului provocator al
acceselor;
• stropiţi copilul pe faţă cu apă;
• preveniţi apariţia acestor stări la copil prin formarea şi respectarea regimului protector.
Aspiraţia unui corp străin
Aspirarea unui corp străin de către copil poate cauza sufocarea acestuia în urma blocării căilor
respiratorii superioare sau spasmului reflector al laringelui, ceea ce duce la întreruperea respiraţiei.
Cauzele aspiraţiei unui corp străin pot fi diferite:

• dificultatea copilului de a mesteca, a suge şi a înghiţi;
• reţinerea în cavitatea bucală a părticelelor de hrană solidă prost masticate, lichidă,
bomboane care pot nimeri în laringe, mai ales în cazul alimentării forţate a copilului,
alimentării lui în timpul plînsului sau în poziţie culcată;
• neglijarea şi nesupravegherea copilului: în aceste cazuri, copilul poate apuca şi duce la
gură obiecte de dimensiuni mici, cum ar fi: nasturi, piese de mozaic, fasole, hîrtie etc., lăsate
la îndemîna copilului.
24
Dacă suspectaţi la copilul DVS un corp străin, apelaţi imediat ajutorul medical specializat.
În caz de aspiraţie şi sufocare a copilului faceţi apel urgent la ambulanţă – 903.

Asemenea stare poate cauza chiar decesul copilului !!!
1. Pîna la sosirea asistenţei medicale urgente, nu încercaţi să ajungeţi cu mîna corpul străin,
deoarece este mare pericolul de a-l împinge mai în adînc.
2. Pentru un copil sugar ajutorul imediat va fi întoarcerea lui cu faţa in jos, intr-o poziţie fixată
astfel, încît capul să se afle mai jos decît picioruşele.
Efectuaţi 4-5 lovituri uşoare de vibraţie pe spatele copilului, apoi 4-5 presări uşoare pe pieptul lui,
astfel asigurînd posibilitatea de ieşire a corpului străin prin cavitatea bucală în exterior. Dacă după
eliminarea corpului străin din căile respiratorii copilul nu respiră – efectuaţi respiraţia artificială
„gură în gură”.
3. Pentru copiii de vîrstă mai mare poate fi aplicată următoarea metodă care asigură eliminarea
corpului străin din căile respiratorii, provocînd tusea prin presarea bruscă în regiunea epigastrică
(stomacului).
Poziţionaţi copilul cu spatele spre sine astfel, încît mîinile Dvs să fie împreunate în regiunea
epigastrică. Efectuaţi mişcări de presare bruscă de jos în sus şi în profunzimea abdomenului,
provocînd astfel tusea la copil şi creînd un jet de aer suficient de puternic pentru a elibera căile
respiratorii.
Procedeul poate fi repetat de cîteva ori (2-3 ori), urmărind starea generală a copilului.
Atenţie!
Pentru a evita traumatizarea copilului, controlaţi-vă forţa presiunii.
25
Hipertermia
Starea febrilă (hipertermia) – este cel mai des simptom întîlnit în patologiile acute la copii, în
deosebi cele infecţioase, însă poate fi întîlnit şi în patologii neurologice, endocrine, alergice sau
provocate de mediu (insolaţie, supraîncălzire), dereglarea regimului hidric etc.
Hipertermia este o stare patologică care se manifestată prin următoarele simptoame:
• creşterea temperaturii corpului copilului mai sus de 38° - 39°;
• frisoane, transpiraţie;
• cefalee (dureri de cap);
• mialgie (dureri musculare);
• hipertonie musculară (încordarea muşchilor);
• dereglări de ritm cardiac (bătăi de inimă);
• cianoză (învineţire);
• tahipnee (respiraţie accelerată);
• delir, halucinaţii;
• convulsii.
Aceste semne apar datorită afectării sistemului nervos care, în majoritatea cazurilor, duc la
dereglarea mecanismului de termoreglare.
Hipertermia este foarte periculoasă pentru copil, deoarece se dereglează funcţia multor organe şi
sisteme de organe (respirator, cardio-vascular etc.) şi poate duce la decesul copilului.
Pentru un copil cu dizabilităţi neuromotorii hipertermia prezintă pericol şi la temperatura de 37,5°C.

În caz de creştere a temperaturii copilului mai mare de 37.5°C apelaţi la asistenţă medicală
specializată.
Pîna la sosirea ajutorului medical specializat (ambulanţa – 903, sau medicul de familie),
întreprindeţi următoarele măsuri:
• dezbrăcaţi copilul în camera unde temperatura este mai mică sau egală cu 20° C;
• aerisiţi camera şi micşoraţi temperatura aerului;
• efectuaţi frecţia tegumentelor (corpului, membrelor) cu soluţie de oţet de masă diluată 1:1 (în
jumătate) cu apă de temperatura camerei sau cu soluţie de alcool diluată 1:1, pîna la înroşirea
pielii – dilatarea vaselor sanguine periferice favorizează cedarea de căldură în exterior;
• pentru a asigura hipotermia creierului, aplicaţi la cap comprese reci;
• administraţi copilului o cantitate sporită de lichide de temperatura camerei;
• administraţi preparatul antipiretic-paracetamol, 50, 100, 250 mg., în dependenţă de vîrsta
copilului, care se poate aplica per rectum în supozitoriu sau per os în sirop sau pastile.
26
Hipotermia
Hipotermia se consideră stare caracterizată prin micşorarea temperaturii corpului mai jos de 36°C.
Această stare poate fi cauzată de suprarăceala organismului copilului, patologii ale sistemului
nervos central, unele infecţii sau intoxicaţii.
Hipotermia se manifestă prin următoarele semne:
• paloarea sau cianoza tegumentelor;
• stare de somnolenţă;
• respiraţie rară şi superficială;
• scăderea tensiunii arteriale.
În caz de hipotermie, întreprindeţi următoarele măsuri:

• încălziţi copilul (îmbrăcaţi copilul în haine calde, preferabil din pînză naturală);
• aplicaţii termofor la picioare, fese;
• oferiţi copilului lichide sau alimente calde.
Dacă starea copilului nu se ameliorează, se menţine temperatura joasă a corpului – apelaţi la
asistenţa medicală specializată.
Aplicînd termoforul, fiţi prudenţi ca să nu-i provocaţi copilului combustii.

Temperatura termoforului să nu depăşească 38 C.
Apneea
Apneea, este o stare care se manifestă prin lipsă respiraţiei, însoţită de cianoza feţei. Mai frecvent
poate avea loc la copiii nou-născuţi, mai ales la copiii născuţi prematuri şi în caz de malformaţii
(anomalii) congenitale ale sistemului nervos central (microcefalie, hidrocefalie) sau a sistemului
respirator.
La apariţia apneei, urgent se cheamă ambulanţa specializată pentru asistenţă medicală de urgenţă -
903.
Pînă la sosirea ambulanţei acţiunile părinţilor trebuie să fie imediate şi direcţionate spre restabilirea
şi favorizarea respiraţiei:
• se aspiră mucozităţile din cavitatea bucală şi nazală cu o pară de cauciuc;
• se proeminează mandibula înainte, menţinînd guriţa semideschisă;
• se efectuează pensarea nasului pe ambele narine cu degetele pentru a exclude ieşirea
aerului prin nas;
• se efectuează respiraţia artificială „gură la gură”, sau “gură - nas”.
27
Atenţie!
La copiii mici aerul se insuflă uşor şi atent, cu o grijă deosebită (pentru a evita ruperea alveolelor)
pîna la apariţia mişcărilor respiratorii sine stătătoare sau pînă la sosirea ambulanţei, pentru
acordarea asistenţei medicale specializate.
Punctul pe i
Copiii cu dizabilităţi neuromotorii, suferă frecvent de probleme gastrointestinale combinate, cum ar fi:
• dificultăţi de masticaţie;
• tulburări de deglutiţie;
• reflux gastro-esofagian frecvent, manifestat prin vome şi regurgitări frecvente;
• tulburări ale tranzitului prin intestine, exprimat prin constipaţii sau diarei cronice;
• risc sporit de aspiraţie a alimentelor.
Toate aceste probleme ale copiilor cu dizabilităţi neuromotorii, în majoritatea cazurilor, duc la
dezvoltarea neurodistrofiilor şi complicaţiilor respiratorii.
În cazurile de urgenţe medicale, se recomandă să vă adresaţi urgent la medicul de familie sau la
serviciul de urgenţă, formînd numărul 903.
Dacă doriţi să administraţi copilului dumneavoastră un preparat medicamentos nou sau să
întrerupeţi tratamentul, consultaţi iniţial medicul DVS.
28
SECŢIUNEA II
Fericirea depinde mai puţin de ceea ce ni se întîmplă,

fericirea depinde de felul în care ştim să reacţionăm la cele întîmplate

Dezvoltarea copiilor
Din experienţa părinţilor care au copii diferiţi
Copiii vin în viaţa noastră pentru a ne aduce bucurii şi împliniri. Fiecare părinte are aşteptările sale
pentru copilul său.
Părinţii care au un copil cu dizabilităţi trăiesc anumite experienţe ce îi dezorientează şi îi
îngrijorează, dar este foarte important ca Ei, Părinţii, cît mai repede să însuşească că copilul lor
poate aduce bucurii în familia lor.
Deseori părinţii ce se dedică educaţiei şi recuperării propriilor copii, au avut rezultate care ar putea
fi considerate “minuni”.
Reuşitele copiilor depind în cea mai mare măsură de străduinţa părinţilor lor, în deosebi, în cazul
copiilor cu dizabilităţi, părinţii trebuie să facă un efort cît se poate de mare, să-şi adune toată
răbdarea şi să meargă înainte împreună cu copilul lor.
Nu aştepta minuni fără să participi la crearea lor
1. ,,Nu voi uita niciodată ziua în care mi s-a spus că Viorel are sindromul Down. Mi s-a spus atunci
că acesta e pe toată viaţa şi nu poate fi tratat, ci doar ajutat să înveţe lucruri pe care alţi copii le
învaţă singuri, deoarece are greutăţi de învăţare. M-am întrebat: “De ce eu? De ce noi să avem aşa
copil?”. Ne-a fost foarte dureros să-l acceptăm pe Viorel, îl comparam mereu cu fratele lui mai
mare şi cu copiii vecinilor. Dar am acceptat situaţia şi ne-am luat responsabilitatea pentru a-l creşte
pe Viorel. Ştim că cel mai bine îl poate ajuta familia în care s-a născut, noi părinţii, care îl iubim şi
îl ajutăm cu mult drag să înveţe lucruri care i-ar îmbunătăţi viaţa”.
2. ,,Din momentul ce mi-am dat seama că copilul meu nu este ca alţii (cu o confirmare de la o comisie
în domeniu), am înţeles că el are nevoie de foarte mult ajutor şi sprijin din partea mea. Pentru mine
acest lucru a fost dificil, fiind mereu într-o luptă interioară. Acum pot spune că eforturile mele de a-mi
înţelege copilul s-au meritat. Una dintre preocupările mele principale în legătură cu Costel, feciorul
meu, a fost să-i găsesc o grădiniţă prietenoasă şi adecvată pentru el. Mai întîi am găsit un centru
pentru cîteva ore pe zi, ca mai tîrziu să fiu ajutat de un alt părinte care avea un copil asemenea cu al
meu şi să găsesc o instituţie educativă cu patru zile pe săptămînă. Apoi am avut grijă de a-l integra pe
Costel la şcoală. Multe uşi am deschis şi mult timp am consumat, dar pînă la urmă am găsit şi o şcoală
care l-a acceptat pe Costel. Acum el merge la şcoală cu ceilalţi copii din vecinătate, a învăţat multe.
Avem mai multe speranţe pentru viitorul lui, asta mă bucură mult”.
3. ,,Ştiţi, ne-a fost foarte greu mie şi familiei mele să înţelegem şi mai ales să acceptăm că Ştefănel
are paralizie cerebrală. Am fost la un Centru pentru copii cu probleme de dezvoltare şi ne-am
întîlnit cu alţi părinţi care au copii asemenea lui Ştefănel. Acolo ne-am dat seama că nu suntem
singurii care avem un asemenea copil, ca sînt copii cu dizabilităţi mult mai severe. Am mai înţeles
că nu suntem de vină, nici eu, nici soţia mea, că avem un copil cu paralizie cerebrală. Ştiu că băiatul
meu este şi va fi diferit de alţii, va creşte şi se va dezvolta altfel, că are nevoie mai mult ca alţi copii
29
de familia lui. Cu timpul am ajuns să-l iubesc pe Ştefănel, poate mai mult ca pe primul meu copil,
deoarece are nevoie mai mult de dragostea mea”.
4. ,,Obişnuiam să fac mereu totul pentru Lucia, pentru că îmi era milă de ea – ştiam că nu puteam
doar aştepta şi privi cum se munceşte să ducă lingura la gură, să se spele, să se îmbrace... Nu
credeam că va putea învăţa şi nu aveam răbdare să o ajut. Dar problema era că tocmai în acest mod
o făceam mai dependentă de cei din jur. Treptat am devenit mai curajoasă şi mai răbdătoare, am
privit lucrurile altfel. Într-o zi, am reuşit ca Lucia, la 8 ani, să poată face singură aproape totul
pentru ea. Mi-am dat seama că dacă aş fi încercat mai devreme să o învăţ pe Lucia să facă unele
lucruri – ar fi fost mai uşor atît pentru ea, cît şi pentru mine, chiar dacă fiica mea are paralizie
cerebrală”.
Părintele ştie cel mai bine cum să aprindă luminiţe în ochii copilului lui!
?! Reflectaţi
Un copil cu dizabilităţi trebuie ajutat să-şi realizeze la maximum potenţialul.

Dacă aşteptăm de la copil mai mult (fără exagerări), el va realiza mai multe.
Speranţele şi aşteptările noastre în această privinţă au o importanţă vitală – convingeţi-vă că aceste
speranţe sînt pozitive şi reale.
1. Ce este dezvoltarea copilului?
Nu există amănunt de prisos cînd vrei să ajuţi un copil
Dezvoltarea este un proces continuu de schimbare fizică, psihică şi socială a copilului.

Dezvoltarea constă din mai multe etape. Fiecare etapă precedentă este de importanţă majoră pentru
cea următoare.
Copilul parcurge etapele dezvoltării într-un mod şi ritm propriu, urmînd aceleaşi etape comune.
Fiecare etapă de dezvoltare are caracteristici specifice, numite perioade senzitive pentru formarea
anumitor funcţii motorii şi psihice, abilităţi psihomotorii, intelectuale şi sociale.
Toate aspectele dezvoltării copilului sînt interdependente – emoţional, motor, cognitiv, verbal,
social. Dacă copilul întîmpină greutăţi în dezvoltarea unui aspect, atunci acest fapt se răsfrînge
neapărat asupra altor aspecte.
Familia are rolul cel mai important în dezvoltarea fizică, psihică şi socială a copilului, în formarea
imaginii despre sine şi despre lume, în structurarea armonioasă a personalităţii copilului.
Vorbim despre iubirea părinţilor faţă de copil. Dragostea părinţilor este valoarea care motivează şi
antrenează copilul în dezvoltarea şi depăşirea problemelor.
30
Dezvoltarea unui copil depinde concomitent de o componentă ereditară, de implicarea părinţilor, de

mediul ambiant şi de mulţi alţi factori. Componenta ereditară nu este decisivă.
Mulţi copii cu dizabilităţi pot rămîne într-o etapă o perioadă mai lungă, în timp ce alţii vor progresa
esenţial.
Orice copil poate să ateste regrese sau staţionări în dezvoltare dacă este bolnav sau trist, este supus
unor situaţii de stres şi nesiguranţă, este neglijat ori supraprotejat.
În orice activitate de joc sau de învăţare, se ţine cont de dezvoltarea copilului. Fiecare copil îşi are
ritmul său de dezvoltare.
Dacă aveţi o situaţie dificilă, daţi alarma cît de repede posibil, întrebaţi-vă "Ce-i trebuie?" Cu
siguranţă răspunsul va fi găsit.
Abilităţile copilului obţinute pe parcursul vieţii se îmbunătăţesc, se suprapun şi sînt interdependente
unele cu altele.
Ajutaţi copilul să se cunoască pe sine însuşi, pentru a-l sprijini în valorificarea la maximum a
potenţialului său de dezvoltare.
2. Rolul familiei în dezvoltarea copilului

Faptul că aveţi un copil, nu vă face părinte,
precum faptul că aveţi un pian, nu vă face pianist.
(Mihail Levin)
Familia are principalul rol în îngrijirea, stimularea şi dezvoltarea copilului.

Din primele zile de viaţă copilul are nevoie de îngrijiri speciale, interacţiunea între mamă şi copil
este valoroasă pentru dezvoltarea ulterioară a copilului.
Părinţii sînt cele mai importante persoane în viaţă oricărui copil. Mama şi tata asigură dezvoltarea
copilului lor şi îl susţin în evoluţia spectaculoasă atît la nivel somatic cît şi la nivel emoţional. Ei
sînt acei care urmăresc şi observă nu numai progresele, dar şi semnele de avertizare, de risc, atunci
cînd ceva nu merge bine.
Rolul de părinte ne revine odată cu naşterea copilului. Deşi naşterea unui copil este aşteptată, ea
surprinde părinţii diferit. Naşterea unui copil cu dizabilităţi aduce părinţilor neîmplinire şi multe,
multe întrebări la care ei caută răspunsuri cu disperare.
Părinţi, pentru abilitarea şi reabilitarea dezvoltării copilului, trebuie să valorifice potenţialul fizic şi
intelectual al copilului de la perioadele cele mai timpurii ale dezvoltării.
Prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem în legătură cu copiii noştri este:
Ce nevoi au ei pentru a se dezvolta şi cum putem noi să-i sprijinim în acest drum, deseori, dificil?
31
Părintele, fiind anunţat despre problema copilului, se interesează din ce cauză s-a întîmplat aşa. Este
bine ca părinţii să cunoască cauza care a produs dizabilitatea copilului.
Este foarte important să se ia decizia de a ajuta copilul cît mai devreme posibil.
Părinţii trebuie să caute soluţii, metode pentru stimularea dezvoltării copilului, să depăşească
situaţiile de problemă, să facă progrese.
Familia copilului cu dizabilităţi trebuie mereu să tindă spre atingerea oricărui progres, cît de mic ar
fi.
Părinţii, prin toate acţiunile ce le fac, trebuie să înlesnească dezvoltarea autonomiei personale a
copilului.
Părinţii trebuie să participe la toate etapele în terapiile de abilitare - reabilitare, să fie cooperanţi şi
participativi în stimularea dezvoltării copilului.
Părinţii, familia trebuie să accepte şi să iubească necondiţionat copilul. Doar aşa copilul poate face
progrese!
Interacţiunea părinţilor cu copilul

Copilăria este ucenicia necesară vîrstei mature
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii are nevoie de multă atenţie, îngrijire specială, stimulare şi
sprijin din parte părinţilor, din partea întregii familii. Deseori, părinţii nu ştiu cum să reacţioneze, să
răspundă la necesităţile copilului.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii ar putea să nu fie capabil să-şi întoarcă capul pentru a privi şi a
avea plăcere de la jucăriile oferite de părinţi. Din motiv că nu-şi poate controla gîtul şi muşchii
faciali, copilul ar putea fi incapabil să zîmbească mamei ca răspuns la alintările ei. Acest copil are
nevoie de multă înţelegere.
Părinţii trebuie să continue să comunice cu copilul, în ciuda faptului că acesta ar putea să nu-i
răspundă deloc.
Oferiţi copilului cît mai multe atingeri, îmbrăţişări, gîdilit, săruturi, ieşiri la plimbări, la
cumpărături, menţineţi continuu legătura şi relaţia emoţională cu el.
Copilul trebuie tratat cu multă dragoste, grijă din partea părinţilor, acest lucru va încuraja întreaga
familie, rudele, prietenii să le urmeze exemplul.
Aveţi sentimente negative în privinţa copilului ce este diferit de ceilalţi?
Ca părinte, deseori, se întîmplă să simţi îngrijorare, frică, ruşine, singurătate şi înstrăinare.

Sînt şi momente cînd pot avea şi sentimente de vinovăţie şi nesiguranţă.
E natural ceea ce simţiţi, dar mai important este, atît pentru copil, cît şi pentru familie, să vă
împărtăşişi gîndurile cu persoane ce au un copil cu aceleaşi probleme sau cu prieteni, rude de
încredere, specialişti în domeniu, ca să puteţi lua decizii potrivite situaţiei Dvs pentru a ajuta
copilul.
32
Ţineţi minte - nimeni nu e obişnuit cu aceste sentimente şi probleme...
Încercaţi să vă orientaţi pe acţiuni pozitive
Îngrijorarea, oboseala, frica, ruşinea... sînt sentimente care vă consumă energia şi vă lasă epuizaţi.
Conservaţi-vă energia şi concentraţi-vă asupra necesităţilor copilului.
Daţi prioritate multiplelor soluţii ce ar putea ajuta copilul Dvs.
?! Reflectaţi
...Dacă copilul întîmpină dificultăţi în controlul mişcărilor - atunci concentraţi-vă asupra faptului
cum ar putea fi învăţat să participe la activităţile simple, de rutină:
• a se rostogoli în pat;
• a-şi ridica funduleţul cînd îi schimbi scutecul;
• a sta aşezat corect;
• a se hrăni de unul singur etc.
Toate acestea pot fi începutul unei experienţe pozitive ce ar permite copilului să posede o mică
independenţă.
Vor apărea greutăţi.
Învingeţi dizabilitatea copilului pentru el, pentru familie, pentru cei din jurul lui, chiar dacă
aceasta ar însemna o încetinire ori o schimbare a cursului vieţii dumneavoastră!
Copilul este mai important decît dizabilitatea lui!
Se întîmplă ca copilul cu dizabilitate să fie privit de familie drept o povară. Mulţi părinţi, avînd un
astfel de copil, nu ştiu cum să-l ajute.
Ei se închistează în mediul familiei lor, ,,ascunzînd’’ copilul de comunitate, neglijîndu-l, astfel
formîndu-i dizabilităţi secundare - de comunicare şi socializare.
Şansele copilului se micşorează, totodată, familia rămîne cu ,,drobul de sare” în spinare.
Supraprotejarea copilului cu o dizabilitate primară, poate condiţiona o dizabilitate secundară, astfel
copilul este toată viaţa dependent de părinte ori îngrijitorul său. Devenind adult, cu părinţi bătrîni,
fără ajutor, şansele lui de a supravieţui vor fi minime.
Copilul trebuie să reuşească să înveţe a rezolva măcar o parte din problemele sale, atunci viaţa sa şi
a părinţilor, cu siguranţă, va deveni mai uşoară.
Pentru prevenirea unei dizabilităţi secundare, pentru formarea unei autonomii personale adecvate
stării copilului, trebuie încurajat şi stimulat cît mai devreme şi în permanenţă. Aceasta este
responsabilitatea părinţilor, adultului care este alături de copil. Cu dragoste, încredere şi multă
muncă se pot obţine rezultate îmbucurătoare.
33
Punctul pe i
Acceptaţi copilul aşa cum este.
Staţi cu el cît mai mult timp.
Faceţi-l să zîmbească, să rîdă, să trăiască emoţii pozitive.
Orice copil are nevoie de dragoste, nu suferiţi alături de copil.
Copilul trebuie mai întîi să înveţe ce este bucuria, veselia, fericirea.
Daţi dovadă de autocontrol, fiţi stăpîni pe sine. Copilul preia toate sentimentele şi emoţiile părinţilor
şi le trăieşte cu aceeaşi intensitate.
Gîndiţi pozitiv. Puiul vostru trebuie să aibă o copilărie fericită şi şanse de a trăi frumos.
Căutaţi soluţii pentru el, discutaţi cu alţi părinţi în situaţii similare, veţi afla lucruri importante care
vă vor face să gîndiţi, să acţionaţi pozitiv.
Respectaţi, valorificaţi individualitatea copilului, fără a compara progresele lui cu ale altora.
Comparaţiile să rămînă în raport cu progresele copilului.
Cumpăraţi-i jucării, cărţi - pentru a stimula dezvoltarea copilului.
Vorbiţi clar şi jucaţi-vă cu copilul oricînd, oriunde, chiar de vă pare că nu vă aude, nu vă răspunde,
numai aşa el va învăţa să comunice cu lumea.
Jucaţi-vă cu copilul, indiferent de diagnosticul pus, de starea de dezvoltare, faceţi tot ce este
posibil de a integra copilul în comunitatea semenilor lui.
3. Toţi copiii pot fi ajutaţi să înveţe
Fiecare copil este unic şi irepetabil în dezvoltarea lui, inclusiv şi cei cu dizabilităţi
Cei mai mulţi copii se dezvoltă într-un mod previzibil, asemănător.
De la naştere, din frageda copilărie, toţi copiii sînt total dependenţi de adult, dar treptat învaţă să-şi
obţină pas cu pas autonomia personală.
E o ,,muncă,, grea de descoperiri, succese şi eşecuri, dar prin stimulare, cu sprijinul părinţilor
copilul devine autonom, stăpînind anumite cunoştinţe şi o experienţă care îi asigură independenţa şi
autonomia personală în mediul în care trăieşte, să fie activ şi participativ în viaţa socială.
Ritmul de dezvoltare
Ştim că toţi copiii se dezvoltă într-un ritm diferit, fac lucrurile diferit. Interacţionează, într-un mod
individual şi în perioade de timp diferite, cu adulţii, semenii lor, cu jucăriile.
Există o vîrstă medie, la care noi, adulţii, aşteptăm ca copilul să poată face anumite lucruri.
Copiii, în mod obiţnuit, încep să vorbească la vîrsta de 1 an, pe cînd alţii încep la 1 an şi jumătate, la
2 ani şi poate chiar mai tîrziu.
Aşteptăm ca copilul să meargă pînă la vîrsta de 1 an – 1 an şi 3 luni. Unii copii pot învăţa să meargă
singuri de la vîrsta de un an, alţii, în cazul copiilor cu dizabilităţi, nu pot face acest lucru nici la doi,
nici la mai mulţi ani sau chiar niciodată.
Dacă aceste lucruri nu se întîmplă în perioadele aşteptate, ne îngrijorăm, intrăm la bănuieli, ne
neliniştim..., consultăm specialistul.
34
Cu toate acestea, înainte de a merge, oricare din aceşti copii, vor învăţa mai întîi să stea
pe şezut nesprijiniţi, să meargă de-a buşilea (mersul în 4 labe), apoi să stea în picioare
şi să meargă independent.
Dacă acceptăm dizabilitatea şi nu ne lăsăm descurajaţi, - Nu avem timp de pierdut - copilul

creşte! - orice copil poate fi ajutat să înveţe, să înainteze, să progreseze în dezvoltare.
Sînt copii cu dizabilităţi de la naştere, alţii le-au dobîndit pe parcursul vieţii ca urmare a unor
traume, ca consecinţă a unei maladii, afecţiuni, sau a altor accidente.
Viteza reabilitării dezvoltării copilului este dependentă de:
• afecţiunea/maladia care a provocat dizabilitatea, de consecinţele lăsate;
• de perioada în care a apărut dizabilitatea în dezvoltarea copilului;
• de perioada în care părinţii intervin cu sprijin şi asistenţă etc.
Este foarte important să cunoaştem vîrsta medie a copilului pentru apariţia abilităţilor pe care le
achiziţionează copilul pe parcursul vieţii lui, acest lucru ne ajută să observăm cînd copilul are
nevoie de ajutorul nostru. (Vezi anexa nr. 4, Agenda progreselor copilului)
În unele cazuri, copiii pot rămîne dependenţi pentru totdeauna de alte persoane, dar pentru aceşti
copii este deosebit de important să le stimulăm dezvoltarea prin emoţii pozitive, îngrijiri adecvate
stării lor:
• depăşind mult mai multe obstacole în fiecare zi;
• începînd cît mai devreme posibil, de la o vîrstă cit mai fragedă;
• din ce poate face copilul - cît mai mult posibil.
Aceste succese vor îmbunătăţi situaţia proprie a copilului şi poate într-o zi chiar va fi parte a
grupului de semeni din comunitate.
35
Punctul pe i
Ritmul, viteza de dezvoltare a copiilor este diferită, iar modul de dezvoltare este asemănător.
Copiii care au probleme în dezvoltarea lor pot să achiziţioneze anumite abilităţi mai tîrziu decît
semenii lor. Sprijinul părinţilor este cel mai important pentru dezvoltarea acestor copii.
Ce putem spune despre copiii cu dizabilităţi neuromotorii
Copiii sînt diferiţi şi parcurg calea dezvoltării individual. Dezvoltarea copilului începe cu 9 luni
înainte de naştere. În dezvoltarea sa, fiecare copil are nevoie de grijă şi stimulare permanentă din
partea părinţilor.
Datorită specificului de dezvoltare, altor factori care influenţează dezvoltarea, pot apărea întîrzieri
şi/sau variate dizabilităţi în dezvoltarea copilului. (Vezi Secţiunea I.)
Copiii cu dizabilităţi au necesităţi deosebite de sprijin din partea părinţilor, familiei şi a
specialiştilor. Fiecare dizabilitate sau dificultate de dezvoltare a copilului comportă particularităţi
specifice pe care le putem regăsi în diferite combinaţii:
Întîrzierile în dezvoltare
Întîrzierile în dezvoltarea copilului pot fi consecinţa unei îngrijiri neadecvate a copilului din fragedă
copilărie: subalimentaţie, neglijare, afecţiuni somatice, tratamente necorespunzătoare etc.
Întîrzierile în dezvoltare au la bază, deseori, factori de mediu, dar şi sechelele unor afecţiuni
somatice. Copiii cu întîrzieri în dezvoltare, de obicei, cu sprijinul părinţilor şi Asistenţa adecvată a
specialiştilor, reuşesc să-şi ajungă semenii.
Cum sînt aceşti copii?
• au probleme de comunicare cu semenii şi cu adulţii;
• sînt dezorientaţi în timp şi spaţiu, frustraţi, anxioşi;
• activitatea de joc este săracă;
• deseori sînt bolnăvicioşi, apatici.
Cum îi ajutăm?
• le oferim sprijin adecvat necesităţilor lor;
• respectăm ritmul lor de dezvoltare;
• stimulăm şi susţinem potenţialul lor de dezvoltare;
• îmbunătăţim starea lor de sănătate.
Copilul cu întîrzieri în dezvoltare poate însuşi majoritatea abilităţilor pentru vîrsta lor, dar într-un
ritm mai lent, cu un sprijin adecvat din partea părinţilor şi a specialiştilor.

36
Retardul mintal/dizabilitatea mintală
Retardul mintal este o stare de dezvoltare care are diferite grade.

Copiii cu retard mintal au probleme de cunoaştere, de atenţie, incapacităţi motorii care duc la
dificultăţi de comunicare şi de învăţare.
Retardul mintal poate fi însoţit de dificultăţi de auz, văz, de crize epileptiforme, de tulburări psihice
şi de comportament etc.
Copilul cu un retard mintal grav/sever, întîmpină mari greutăţi în înţelegerea şi îndeplinirea
sarcinilor şi, în special, în formarea abilităţilor de bază.
Copilul cu un retard mintal uşor poate însuşi majoritatea abilităţilor pentru vîrsta lor, dar într-un
ritm mai lent, cu un sprijin esenţial din partea părinţilor şi a specialiştilor.
• ritmul de dezvoltare este lent şi neuniform în plan fizic şi psihic;
• au probleme de înţelegere, comunicare, limbaj şi alte comportamente;
• abilităţile motorii (a şedea, a merge, a se îmbrăca etc.) se formează greu, cu întîrziere;
• abilităţile şcolare (citit, scris…) se formează foarte greu sau nu se formează deloc;
• au nevoie de sprijin esenţial din partea părinţilor, adulţilor.
Cum îi ajutăm?
• identificăm necesităţile prioritare ale copilului;
• oferim ajutor constant şi adecvat;
• stimulăm copilul sistematic, pas cu pas (uneori mici de tot) prin sarcini mici;
• folosim jocul drept activitate de bază.
Majoritatea acestor copii pot să-şi formeze abilităţi şi comportamente noi.
Punctul pe i
Oricît de gravă ar fi dizabilitatea mintală, copilul poate achiziţiona nişte abilităţi pentru
îmbunătăţirea vieţii lui şi a familiei, fiind ajutat, sprijinit la timp de adult.
Asistenţa timpurie pînă la 3 ani este cea mai importantă pentru dezvoltarea potenţialului copilului;
Dizabilitatea mintală nu este o boală şi nu poate fi vindecată, dar copilul poate progresa în
dezvoltarea sa prin ajutorul acordat de părinţi şi de specialişti;
Dragi părinţi, aveţi nevoie de răbdare şi înţelegere

pentru a susţine dezvoltarea copilului Dvs.
37
Dificultăţile motorii
Această grupă de dificultăţi cuprinde copii cu:

• paralizie cerebrală infantilă (Vezi Secţiunea I);
• spina bifida;
• distrofii musculare;
• anomalii congenitale etc.
Copiii cu dificultăţi motorii sau ortopedice pot avea dificultăţi de deplasare, de autonomie
personală, de adaptare, de învăţare etc. Deseori dizabilităţile neuromotorii sînt asociate cu întîrzieri
în dezvoltarea mintală care pot fi de diferit grad.
Paralizia cerebrală infantilă
Paralizia cerebrală infantilă este o infirmitate motorie infantilă sau o combinaţie de infirmităţi
motorii, deseori însoţită de dificultăţi de văz şi/sau auz şi mintale.
Copiii cu acest diagnostic au la baza dezvoltării problemele neuromotorii, ca consecinţă a lezării
creierului la etapele timpurii ale dezvoltării.
• se mişcă cu greu cu o singură parte a corpului, cu picioarele, care pot fi moi (hipotonice),
rigide (hipertonice ori au mişcări involuntare cu membrele (atetoizi), forme combinate;
• achiziţionează foarte greu abilităţi motorii;
• au dificultăţi de limbaj, comunicare, învăţare (uneori grave) şi alte comportamente;
• formează abilităţi şcolare cu greu sau deloc;
• au nevoie de sprijin şi ajutor esenţial, în special, individual, din partea adultului şi al
specialiştilor;
Cum îi ajutăm?
• identificăm necesităţile prioritare ale copilului;
• stimulăm şi oferim ajutor constant şi adecvat de la cele mai timpurii perioade ale
dezvoltării;
• oferim asistenţă kinetoterapeutică, exerciţii fizice esenţiale şi fizioterapie, terapie
logopedică;
• focusarea pe poziţionare corectă a corpului şi membrelor;
• folosirea jocului drept activitate de bază;
• dezvoltarea autonomiei personale (acest copil trebuie stimulat şi învăţat să-şi rezolve
singur problemele).
Majoritatea acestor copii pot să-şi formeze abilităţi şi comportamente noi.

Familia însoţeşte şi sprijină copilul pe tot parcursul dezvoltării.
Paralizia cerebrală nu este o boală şi nu progresează.
38
Spina bifida
Spina bifida este o dereglare de ordin ereditar, caracterizată prin conexiunea slabă a vertebrelor,
care duce la paralizia membrelor inferioare, însoţită, uneori, de forţa redusă a braţelor, de
hidrocefalie.
• au probleme locomotorii, nu însuşesc mersul;
• forţă redusă de a apuca obiectele;
• au dificultăţi de control al sfincterelor (vezica urinară, anus);
• tulburări de fonaţiune (vocea ştearsă, slabă, inadecvată mesajului verbal etc.);
• tulburări de atenţie (transferul şi concentrarea redusă);
• autonomie fizică redusă etc.
Cum îi ajutăm?
• kinetoterapie şi exerciţii fizice;
• sprijin şi stimulare adecvată necesităţilor în activităţile de abilitare, de învăţare;
• ghidarea atenţiei în perioada asistenţei pedagogice şi în activitatea de joc;
• terapie logopedică;
• îmbunătăţim starea lor de sănătate.
Distrofia musculară
Distrofia musculară este o tulburare genetică. Devine evidentă în jurul vîrstei de 3 ani, muşchii
atrofiindu-se progresiv.
• copilul este obişnuit pînă la debutul afecţiuni;
• ulterior, au probleme motorii, începînd cu picioarele, apoi mîinile, alte părţi ale corpului, în
dependenţă de gravitatea afecţiunii;
• capacităţile intelectuale, de obicei, nu sînt afectate.
Cum îi ajutăm?
• sprijin fizic permanent, treptat tot mai mare;
• afecţiune şi înţelegere;
• atitudine individualizată, adaptată la nevoile copilului.

39
Sindromul Down
Sindromul Down este o afecţiune ereditară, evidentă de la naştere, cauzată de o anomalie cromozomială.

• au caracteristici comune d.p.d.v. fizic: au forme comune ale ochilor (asiatici) şi degetelor;
• sînt afectuoşi, de obicei, veseli, apatici, “lenoşi”;
• limba este prea mare şi încurcă vorbirea;
• înţelegerea limbajului este mai avansată decît propria vorbire;
• vorbirea este relativ inteligibilă;
• sînt predispuşi şi sensibili la afecţiuni respiratorii;
• pot avea deficienţe de auz;
• au dificultăţi grave în achiziţionarea abilităţilor şcolare etc.
Cum îi ajutăm?
• sprijinul şi susţinerea insistentă şi consecventă din partea adultului pentru formarea
abilităţilor de învăţare;
• formarea abilităţilor de autonomie personală;
• dezvoltarea tuturor formelor de limbaj, a comunicării (fiind stimulaţi, învaţă destul de
repede limbajul corpului);
• utilizarea meloterapiei (muzica clasică pentru copii) ca stimulent de bază în toate
activităţile de învăţare.
?! Reflectaţi
O afecţiune nu trebuie să marcheze copilul printr-o segregare şi o dependenţă de cei din jur.
Copilul este un dar care trebuie primit şi privit în ansamblu cu toate capacităţile lui, cu punctele
slabe şi cu cele puternice.
Asistaţi, îngrijiţi copilul cu drag şi cu multă, multă muncă şi răbdare.
Efortul Dvs merită! Ajutaţi copilul!
40
4. Comunicarea copilului
Ce este comunicarea?
Comunicarea este acţiunea de transmitere, schimbare de mesaje între oameni.

Comunicarea implică şi ascultarea, participînd la acest proces cel puţin două persoane.
Prin comunicare ne exprimăm necesităţile, emoţiile, sentimentele, ideile, primim şi oferim
informaţii.
Comunicarea exclude izolarea.
Comunicarea eficientă permite să construim relaţii interpersonale şi sociale, să ne adaptăm, să ne
socializăm, ceea ce dorim şi pentru copilul nostru.
Capacitatea de a comunica permite într-un anumit mod să anunţăm şi să controlăm lucrurile ce ni se
întîmplă.
Pentru a putea transmite un mesaj: eu am nevoie de cineva cu care să comunic

şi de ceva despre ce să comunic.
Componentele comunicării
LIMBAJ VERBAL LIMBAJ NONVERBAL

Limbajul vorbit COMUNICAREA Limbajul semnelor

(două persoane (două persoane care
vorbesc) gesticulează)

Limbajul scris (un copil Limbajul desenelor (un copil

scrie, adultul citeşte) desenează, adultul priveşte)

Procesul comunicării este destul de complicat şi decurge diferit la majoritatea oamenilor.

Adultul care a însuşit uşor abilitatea de comunicare (sau a uitat cît de greu i-a fost în copilărie),
poate să înţeleagă cu anumite dificultăţi un copil care învaţă mai greu a comunica.
Comunicarea are mai multe etape. Comunicarea începe cu recepţionarea unui mesaj şi se termină cu
un răspuns la acest mesaj.
Comunicarea este însoţită de emoţii, gesturi şi semne care o fac mai accesibilă pentru fiecare copil.
41
1. Copilul aude şi vede cine vorbeşte (departe mama întreabă - unde este cana?, copilul se
gîndeşte).
2. Copilul înregistrează ce vede şi ce aude (copilul gîndeşte - ce sunete sînt acestea, ce să înţeleg
eu?).
3. Recunoaşte ce vede şi ce aude (copilul - cunosc aceste cuvinte, ori nu le cunosc!?).
4. Percepe sensul cuvintelor (copilul - Aha! Vrei să ştii unde este cana?).
5. Decide să răspundă şi alege forma de răspuns (copilul - trebuie să-i spun că cana este pe masă).
a) verbal - alege sunetele, cuvintele (copilul – cană, masă, pe...);
b) prin semne - alege semnul, gestul (copilul arată spre cană);
c) desen, scris,- alege desenul, literele din care formează cuvinte, propoziţia (copilul -
scrie,desenează obiectul).
6. Ştie ordinea simbolurilor (copilul alege semnele, sunetele, cuvintele ori literele potrivite, mama
aşteaptă răspunsul).
7. Răspunde, aude şi corectează (copilul vorbeşte: cana este pe masă ori îi arată cu mîna unde stă
cana, mama înţelege, se bucură).
Este important să ştiţi:
Comunicarea este schimb de mesaje verbale (vorbire) şi nonverbale (limbajul corpului, poziţie,
gesturi, mimică...);
Copilul trebuie ascultat cînd vă comunică ceva;
Lăsaţi copilul să vorbească, nu vorbiţi în locul lui;
Limbajul corpului este un component important al comunicării. Fii atent cum stai cînd asculţi
copilul;
Folosirea cuvintelor neînţelese de copil îngreuiază comunicarea;
Comunicarea are la bază dezvoltarea organelor de simţ şi a abilităţilor motorii.
42
Ce este dezvoltarea comunicării
Comunicarea este un proces care se dezvoltă continuu şi permanent şi se constituie dintr-un şir de
elemente: atenţia, ascultarea, imitarea, alternarea, înţelegerea, gesturile, vorbirea şi jocul.
Toate elementele comunicării sînt interdependente şi extrem de importante pentru dezvoltarea şi
reabilitarea copilului.
Elementele comunicării
Cum dezvoltăm comunicarea copiilor
Comunicarea începe mai înainte ca copilul să pronunţe primele cuvinte, chiar pînă la naştere, iar
odată cu primul ţipăt al copilului şi răspunsul mamei, comunicarea capătă sensuri noi.
Comunicarea se face prin combinaţia mai multor forme ale limbajului (verbal, nonverbal, semnelor,
scris), dînd prioritate uneia, în corespundere cu:
a) particularităţile de vîrstă şi individuale ale fiecărui copil;
b) situaţia şi condiţiile în care comunicăm;
c) Conţinutul mesajului transmis sau primit.
Părinţii dezvoltă abilităţile de comunicare ale copilului prin ascultare, imitare, exersare şi joc.
43
3. Avînd cu cine
comunica: mama, tata,
sora, bunicul...
4. Repetînd
2. Avînd ce comunica, des cuvinte,
Nelu vrea la plimbare, mişcări gesturi,
bucuros spune: ,,hai tru!”, numeşte: cuciu, ham-ham,
primind răspuns: da Nelu, mergem cîine, arată cum dă din coadă.
la plimbare.
5. Prin plăcerea de a
1. Auzind cuvinte vorbite şi comunica,
văzînd la ce se referă ele, mama Nelu e bucuros că are
spune: Nelu, acesta este un parte de atenţia celor
cucoş, cutia este pentru din jurul lui.
pantofi...
6. Practicînd
limba în diferite
situaţii semantice,
spune: vreau apă,
beau apă, torn apă...
eu învăţ
să comunic astfel:

Semnele tulburărilor de comunicare
Semnele tulburărilor de comunicare pot fi identificate de la etapele cele mai timpurii ale dezvoltării.
Semne ale tulburărilor comunicării copilului:
• pînă la vîrsta de 6-8 săptămîini - nu reacţionează la vocea, zîmbetul mamei sau la alte
sunete;
• pînă la vîrsta de 3-4 luni - nu manifestă interes faţă de mamă sau îngrijitor, în timpul
comunicării şi jocului cu el;
• pînă la vîrsta de 10 luni - nu gîngureşte;
• pînă la 2 ani - nu rosteşte cuvinte;
• pînă la 3-4 ani - nu foloseşte propoziţii;
• pînă la 4-5 ani - nu vorbeşte cu fraze;
• pînă la 6 ani - nu participă la discuţii cu adulţii;
• nu foloseşte gesturile, mimica.
Părinţii sînt cei care observă dezvoltarea copilului şi caută cum să-l ajute.
44
Cauzele tulburărilor de comunicare:
- Neglijarea, lipsa de stimulare timpurie, de încurajare, ignorarea stării emoţionale a

copilului.
- Dizabilităţile de auz (hipoacuzie, surditate).
Dacă copilul nu aude bine, va vorbi mai tîrziu şi mai greu. Deoarece omul învaţă a vorbi auzind
cum se vorbeşte şi auzindu-se pe sine cum vorbeşte, apare o ruptură la nivelul percepţiei auditive.
- Paralizia cerebrală infantilă afectează centrul motor din creier care limitează mişcările
corpului, inclusiv Mişcările aparatului vorbirii.
Dacă copilul nu poate controla, coordona muşchii corpului, atunci el va avea dificultăţi la efectuarea
oricăror mişcări, vor suferi şi mişcările necesare pentru vorbire.
- Dizabilităţile specifice ce ţin de vorbire sînt consecinţe ale afecţiunilor laringelui, buzelor,
limbii, cerului gurii, structurii cavităţii bucale.
Dacă copilul are anumite dizabilităţi de vorbire în aspectul sonor, pronunţie, tempou şi fluenţă,
vorbirea lui nu va fi inteligibilă, dar comunicarea va fi îngreuiată.
- Dizabilităţile de învăţare şi înţelegere sînt consecinţe ale afecţiunilor centrelor din creier,
responsabile de învăţare, înţelegere şi comportament.
Unii copii învaţă şi înţeleg ceea ce se petrece în jurul lor foarte încet, au un comportament
inadecvat. Aceşti copii cu greu îşi vor forma abilităţi de comunicare.
- Dizabilităţile multiple sînt consecinţe (sechele) a mai multor afecţiuni ale dezvoltării
copilului (dizabilităţi de auz, asociate cu dizabilităţi motorii, mintale, de văz etc.).
Aceste afecţiuni sînt bariere în formarea abilităţilor elementare de comunicare ale copilului. Cu
mare greu învaţă să cunoască şi să înţeleagă lumea.
Punctul pe i
Comunicarea copiilor cu dizabilităţi neuromotorii este important să fie stimulată cît mai devreme
posibil.
Abilităţile motorii stau la baza dezvoltării limbajului şi comunicării copilului.
Primii 5 ani de viaţă sînt decisivi pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare ale copiilor. După
această vîrstă senzitivă "poarta" învăţării comunicării devine mai "îngustă".
Copilul trebuie învăţat să înţeleagă situaţii şi cuvinte înainte de a putea să se exprime.
Copilul îşi formează abilităţile de comunicare prin contactul zilnic cu oamenii din jurul lui - fiţi
alături de copilul Dumneavoastră.
45
5. Jocul copiilor
Ce este jocul copiilor
Jocul este activitatea de bază care asigură şi sprijină copilul în dezvoltarea sa. Prin joc copilul se
cunoaşte pe sine, învaţă şi cunoaşte lumea.
Jocul este muncă de zi cu zi a copilului, mijlocul cel mai bun pentru a stimula şi dezvolta
potenţialul fiecărui copil în cel mai bun mod posibil.
Părinţii au rolul cel mai important în dezvoltarea copilului prin joc. Ei sînt primii şi cei mai buni
parteneri de joacă pentru copilul lor.
Prin joc copilul cunoaşte şi învaţă experienţe multiple. Aceste experienţe stau la baza întregii
dezvoltări a copilului.
Părinţii trebuie:
- să creeze atmosfera prietenoasă pentru joacă (să zîmbească, să încurajeze copilul etc.);
- să asigure copilului posibilitatea de a descoperi, de a experimenta (să ofere jucării şi obiecte
potrivite pentru joacă, să toarne, să bată, să învîrte, să deschidă, să închidă etc.);
- să se joace împreună cu copilul cît mai mult timp posibil.
Folosiţi orice moment cînd sînteţi alături cu copilul pentru a vă juca cu el. Jucaţi-vă cu copilul
acasă, în sala de aşteptare la cabinetul medical, în magazin, în transport, cînd staţi în parc cu copilul
etc. (vezi anexa nr. I)
Inventaţi jocuri care nu lasă loc de plictiseală, astfel veţi reuşi să evitaţi chiar şi unele stări de
nervozitate pentru copil şi pentru Dvs.
Motivaţi copilul prin apreciere, laudă, recompensă. Învăţaţi copilul să aibă încredere în sine, astfel
va dori să se joace, să înveţe cu Dvs.
Propuneţi copilului activităţi de joc pe care le poate face. Evitaţi situaţiile de eşec.
Copiii au nevoie de timp, spaţiu,

dar cel mai mult, de compania adulţilor pentru a se bucura de jocul şi jucăriile lor.
Jucaţi-vă cu copilul – el vă va răsplăti cu inteligenţa sa!
Copilul învaţă din ceea ce trăieşte, jocul îi permite să înţeleagă lumea.
Pentru o bună dezvoltare, copilul are mereu nevoie să i se acorde afecţiune, timp şi atenţie.
46
Planificarea jocului
Jocul trebuie să aducă plăcere, să satisfacă necesităţile de cunoaştere ale copilului, să fie amuzante
şi să stimuleze dezvoltarea. Prin joc, părinţii ajută copilul să înveţe comportamente noi.
Jocul poate fi spontan, dar şi planificat.
Planificarea jocului prevede:
• asigurarea securităţii copilului în timpul jocului (alegem jucării şi materiale de joc potrivite
vîrstei şi necesităţilor de dezvoltare ale copilului: formă, mărime, culoare, consistenţă etc.);
• alegerea şi amenajarea unui spaţiu comod pentru joc;
• pregătirea din timp a scenariul jocului, jucăriilor, recompensei;
• asigurarea că copilul are o poziţie confortabilă, este atent şi disponibil să se joace.
Jocul planificat conţine exerciţii care au drept scop dezvoltarea: mişcărilor, comunicării, vorbirii,
cunoaşterii sociale şi a altor domenii de dezvoltare.
Exerciţiile ce pot fi incluse în joc ca element de dezvoltare şi întărire a comportamentului

nou al copilului, este bine să fie repetate zilnic, cel puţin de 2 ori.
Etapele jocului copilului:

• jocul începe cu interacţiunea între mamă şi copil;
• acţiunea copilului cu obiecte din jurul lui, din mediul înconjurător, cu jucării;
• interacţiunea copilului cu alte persoane – familia, rude, semeni.
Alegerea jocului trebuie făcută în raport cu:
• vîrsta copilului;
• nivelul de dezvoltare al copilului;
• particularităţile intelectuale şi fizice;
• capacităţile fizice ale copilului;
• la dorinţa lui.
Jocul se alege, conform domeniului prioritar pentru
dezvoltarea copilului.

Durata jocului cu copilul poate varia de la 2-3 minute pînă la 20-30 de minute, în dependenţă de:
• nivelul de dezvoltare;
• alte particularităţi individuale.
Activitatea de joc cu copilul trebuie să fie atractivă şi diversă:
• azi numărăm degetele mamei, morcovii iepuraşului;
• mîine numărăm nucile veveriţei, picioarele purceluşului, lăbuţele căţeluşului, construim un
palat, arătăm limba viţeluşului etc.
47
Condiţiile activităţii de joc
Părintele/adultul, în timpul jocului, respectă obligatoriu două condiţii:

1. De la începutul şi pînă la sfîrşitul jocului, copilul trebuie să aibă un sentiment de
bucurie/satisfacţie care este susţinut şi stimulat continuu de adult.
2. Adultul, permanent, este partener egal de joacă al copilului.
Pentru copil nu există diferenţe şi nici nu trebuie să fie, între a se juca şi învăţa.
Un copil implicat în joacă se dezvoltă şi este pregătit să înveţe.
Rezolvă Cunoaşte mediul
lucrurile
funcţionează
Descoperă cum
situa- înconjurător,
ţii lucruri
şi noi
Controlează şi
problemee
coordonează
Dezvoltă încrede-
rea în forţele proprii, Acumulează expe-
mişcă-
insistenţa şi reţinerea rienţă şi infor-

rile
maţii
dezvoltă imaginaţia,
În activitate de joc
Construieşte şi
Gîndeşte şi îşi
alţi copii, adulţi
Cooperează cu
dezvoltă agerimea, copilul îşi:

Dezvoltă
gîndirea
atenţia,
memoria limbajul,
spiritul de obser-
vaţie, formează
simţurile

...şi încă multe alte, dar are nevoie de înţelegerea, cooperarea şi suportul părinţilor.
1. Pentru toţi copiii cu dezabilităţi, activitatea de joc trebuie organizată ca o măsură

terapeutică de abilitare, reabilitare şi dezvoltare.
2. Exerciţiile şi însărcinările propuse copilului în timpul jocului le planificaţi de la uşor la greu,
de la simplu la compus.
3. Jocul trebuie efectuat zilnic, sistematic, cu scop bine determinat.
Condiţii pentru organizarea şi desfăşurarea bună a jocului cu copiii:
• demonstraţi jocul nou în faţa copilului şi asiguraţi-vă că a înţeles ce vreţi de la el;

• îndemnaţi copilul să facă/să repete acţiunea;
• fiţi flexibili cu copilul în activitatea de joc, urmăriţi predilecţiile/preferinţele lui;
• nu forţaţi copilul să facă ceea ce nu poate;
• arătaţi prin intermediul mimicii, vocii, gesturilor că aveţi plăcere să vă jucaţi cu el;
48
• răspundeţi cu încurajare copilului la orice tentativă de a se juca;
• lăudaţi, încurajaţi copilul, chiar şi atunci, cînd depune cel mai mic efort;
• rămîneţi calm şi concentrat pe tot parcursul jocului cu copilul;
• alternaţi diferite tipuri de jocuri. Încurajaţi copilul să participe la mai multe tipuri de jocuri;
• evitaţi surmenajul copilului în timpul jocului, respectaţi timpul de joc acceptat de copil;
• jucaţi-vă pe o durată scurtă de timp, dar mai des;
• repetaţi jocul nou mai des, în diferite ipostaze, pentru a întări abilităţile obţinute prin joc,
astfel activitatea de joc evaluează, iar copilul progresează;
• verbalizaţi acţiunile de joc;
• oferiţi cît mai multe posibilităţi de experimentare, jocul de unul singur este important
pentru copil.
Copiii în activitatea de joc
Activitatea de joc este forma prin care facem minuni pentru dezvoltarea copilului.
Activitatea de joc poate fi deseori dificilă pentru copilul cu dizabilităţi. Cauzele pot fi diferite şi
multiple.
Părinţii, cu multă răbdare şi dragoste, vor învăţa copilul să se joace cu plăcere, comunicînd şi
încurajînd copilul pentru orice reuşită, de parcă copilul nu ar avea nici o problemă.
Aceşti copii au nevoie de stimulenţi mai puternici şi motivaţie şi mai mare pentru a ,,risca’’ să facă
ceva. Totodată au nevoie de sprijin şi securitate sporită în timpul jocului.
Aceşti copii se vor juca mai bine cînd sînt relaxaţi, dar vioi şi au plăcere din ceea ce fac.
Copiii pasivi, de asemenea, învăţa să se joace, însă, modul de desfăşurare a jocului trebuie bine
planificat, individualizat, încît să capteze interesul acestui copil.
49
Aveti dificultăţi în timpul jocului? E firesc.
Problema De ce? Sugestii
- Încurajaţi copilul, dar nu-l forţaţi.

- Jucaţi-vă cu alţi copii, adulţi, aşteptaţi să se alăture şi el.
- Lăudaţi-l că a făcut-o.
1. Hiperactivitatea - Aşezaţi comod copilul şi motivaţi-l înainte de joc, dezvoltaţi o
copilului colaborare prietenoasă.
Unii copii nu pot sta în - Folosiţi jocuri de durată scurtă ori faceţi întreruperi la nevoia
Este obosit, excitat, jocul nu
loc nici 2-5 minute, nu copilului (aha! Avionul a avut nevoie de alimentare pentru a zbura
corespunde nivelului lui de dezvoltare,
se concentrează asupra mai departe. Eu aştept).
spaţiului de desfăşurare...
jocului o perioadă mai - Păstraţi contactul vizual, la necesitate şi cel fizic cu copilul în
lungă timpul jocului (zburăm împreună, mîngîiem pisica împreună,
aşezăm puzzlele împreună etc.).
- Motivaţi şi menţineţi interesul copilului cu ajutorul modelării
vocii, intensităţi ei, folosirea mimicii şi gesturilor.
- Oferiţi recompense pentru reuşitele copilului
2. Predilecţie pentru - Revizuiţi jucăriile copilului, poate găsiţi răspunsul.

un singur obiect, - La un moment de maxim interes, introduceţi atent o jucărie nouă
jucărie schimbînd uşurel sujetul activităţii de joc.
(uneori copilul se Este jucăria lui preferată? - Pentru început lăsaţi jucăria veche să fie companion copilului la
,,lipeşte,, de o jucărie ori Se joacă cu ea ori numai intrarea unei jucării noi în viaţa lui.
chiar de un obiect şi se o ţine la el? - Nu lipsiţi copilul pe neaşteptate de „vechea prietenă”, adică de
simte neconfortabil să se obiectul preferat.
despartă de ele, nu se - Valorificaţi jucăria nouă în alte activităţi cu copilul. „Încărcaţi-o”
joacă cu altele) cu o recompensă dulce, strălucitoare...
- Cumpăraţi, confecţionaţi jucării captivante: cu efecte sonore şi

cromatice în limite rezonabile, jucaţi-vă cu ele singur, lăsaţi
A fost mereu aşa? copilul să urmărească acţiunile adultului.
Ori de la o vreme jucăriile sau - Schimbaţi mai des jucăriile (zestrea de jucării împărţiţi-o în două,
3. Lipsa învechit, nu mai prezintă interes. una o puneţi în lada de aşteptare, iar a doua va fi pusă în joc, ca
interesului faţă de Poate nu vă jucaţi cu copilul, peste o săptămînă să le schimbaţi locul). Faceţi ca jucăriile să fie
jucării, de joc îl lăsaţi numai cu jucăriile accesibile copilului, să le poată explora.
Copilul nu are interes care-l plictisesc? Jucăriile care - Ridicaţi jucăria la nivelul ochilor copilului îndemnaţi-l mai des şi
faţă de nici o jucărie. le are pot fi prea sofisticate? mai dulce să o privească, să o ia să se joace, demonstrînd
Copilul are dreptul să nu capacităţile ei.
agreeze un anumit joc, chiar - Inventaţi surprize şi stimulenţi pentru atingerea, acceptarea unei
dacă el este pentru vîrsta lui. jucării.
- Încurajaţi copilul cu vocea, ochii, gestul, mimica, oferiţi
recompense pentru încercările lui
4. Pune în gură toate - Ajutăm copilul să cunoască lumea şi altfel, oferindu-i jucării din
Este unicul mod de a
jucăriile, obiectele diferite materiale, cu diferită densitate şi gamă cromatică, sonoră.
cunoaşte lumea? Îi cresc/ies dinţii,
Copilul duce la - Îl încurajăm să folosească mîinile pentru alte activităţi cu jucăriile:
muşcă, roade, suge cu curiozitate ori
gură orice ar lua de lovire, de scuturare, de aruncare, de ridicare etc.
în neştiinţă, cu cruzime, în deosebi,
în mîini. - Igienizăm mai des jucăriile şi protejăm copilul de obiecte ce pot
pînă la doi ani?
răni, schimbarea lucrurilor va veni mai tîrziu, nu disperaţi
- Nu e sfîrşitul lumii, e un joc al copilului, o activitate repetativă ce-i

permite să-şi întărească cunoştinţele despre cauză şi efect.
5. Aruncă Acestea se întîmplă la o vîrstă
- Poate copilul , în aşa mod, vă ţine aproape de el, e şmecher.
jucăriile, obiectele fragedă, cînd copilul descoperă
- Acceptaţi şi continuaţi jocul, complicîndu-l uşurel, distraţi şi învăţaţi
Copiii, deseori, aruncă plăcerea de a se juca cu adultul,
copilul.
obiectele, jucăriile sesizează atît sunetele căderii cît şi
- Daţi-i obiecte diferite ca structură şi densitate de la o pană la o
primite pentru joc procesul căderii
minge mai grea, obiecte sunătoare, moi, de diferite forme ce se vor
rostogoli sau nu.
Unii copii cu greu se pot concentra

asupra jucăriei, jocului cu ea, datorită
problemelor lor de dezvoltare. Ei nu
observă frumuseţea jucăriei fără ajuto- - Evaluaţi situaţia încă o dată în cadrul familiei.
6. Aruncă fără motive rul adultului. Nu ştiu ce să facă cu ea. - Sugeraţi-i cum să se joace, „fă ca mine”.
vădite toate jucăriile Poate fi un protest la un factor de care - Păstraţi calmul şi ignoraţi acest comportament pe o perioadă de
primite nu vă daţi seama. Vrea să fiţi mereu timp, apoi provocaţi-l la un joc nou.
lîngă el – astfel vă atrage atenţia. Nu - Cînd vrea să arunce spuneţi-i ferm un „Nu”, accentuînd cu
poate altfel să comunice disconfortul vocea şi mimica.
său, e obosit, supărat. S-a plictisit de
jucăriile pe care le are, de mediul în
care se află...
50
6. Jucăria - prietena copilului
Jucăriile sînt instrumentele cu ajutorul cărora copiii învaţă şi cunoască lumea! Jucăriile devin
prietenii copilului!
Jucăria are un rol foarte important în procesul de stimulare a dezvoltării copilului.
Părinţii, prin jucăriile pe care le cumpără sau le confecţionează, aleg ce şi cum vor învăţa copiii lor.
Jucăria trebuie aleasă pornind de la:
• posibilităţile şi nivelul abilităţilor fizice şi intelectuale ale copilul.
Alegerea jucăriilor
Alegînd o jucărie ţineţi minte!

Activitatea de joacă cu ea, trebuie să combine în sine o acţiune fizică (formarea deprinderilor
degetelor de a îmbrăca inelele unei piramide) cu una intelectuală (compararea şi alegerea pieselor
după mărime, aşezarea consecutivă a acestora etc.).
Cumpăraţi jucării ţinînd cont de posibilităţile fizice şi intelectuale ale copilului, care vor dezvolta
abilităţi copilului în baza necesităţilor lui (în cazul unei probleme de dezvoltare copilul va fi
dezorientat - o jucărie cu multe funcţii dezvoltă multisenzorial copilul).
Planificaţi cumpărarea jucăriei (nu deveniţi sclavul copilului la cumpărături), dar nu făgăduiţi
copilului o jucărie pentru un comportament bun, camera copilului nu trebuie să fie un depozit de
jucării neexplorate.
Jucăria trebuie să facă plăcere copilului (nu Dvs. personal).
Alegeţi jucării ecologic curate. Interesaţi-vă din ce materiale sînt confecţionate.
Evitaţi atît jucăriile colorate neadecvat obiectului real (cîine roşu, măr albastru etc.), cît şi jucăriile
cu sunet strident, cu cîntecele într-o limbă necunoscută, neclară etc.
Pentru a evita rănirea copilului, jucăriile trebuie să fie durabile, rezistente la igienizare, lavabile,
securizate, sigure.
Jucăriile trebuie să fie potrivite spaţiului în care se va juca (o minge exagerat de mare într-un spaţiu
mic, va sufoca copilul şi familia). Jucăriile prea mărunte pot fi periculoase şi invizibile pentru un
copil mic.
Imagine, o jucărie moale, un ursuleţ a împlut pătucul copilului, mama cu tata stau nedumeriţi cu
copilul în braţe în prag, nu a rămas loc pentru copil.
Dacă jucăriile sînt prea scumpe, inventaţi jucării corespunzător vîrstei şi activităţii copilului (o
lingură de lemn şi un vas de plastic poate fi o tobă bună; un cuier cu multe jucării mici legate de el,
instalate la patul copilului, ori la locul de joc, pot înlocui o jucărie mobilă bună de privit, atins etc.).
Cu ajutorul jucăriei, părinţii, cu puţină voinţă şi răbdare, cu multă, multă dragoste, pot stimula
copilul să descopere lumea.
51
Copilului mic, de un an şi jumătate, cu unele dizabilităţi în dezvoltare nu i se va cumpăra o jucărie

complicată (de ex.: o maşinuţă de metal cu motor). Copilul nu va şti cum să se joace cu această
jucărie, nu va putea pune cheiţa pentru a porni motorul, doar o va bate de podea, de alte obiecte.
O jucărie "neinteresantă" provoacă iritare, nemulţumire, iar jocul cu ea se termină cu lacrimi şi cu
jucăria distrusă.
Înlocuiţi jucăriile, la timp, în funcţie de stadiul de dezvoltare al copilului, asemenea hăinuţelor care
rămîn repede mici (nu faceţi tragedie din faptul că după o săptămînă jucăria nu mai prezintă interes
pentru copil ori chiar s-a stricat etc.).
Oferiţi copilului jucării potrivite de la începutul vieţii lui, jucaţi-vă împreună! Nu faceţi vitrină din
jucării, nu oferiţi jucăria la ore fixe, cînd vă este comod Dvs.
Punctul pe i
Jocul se poate organiza şi fără jucării, dar jucăria ajută copilul.

Jucăriile în sine nu ajută copilul, contează modul lor de utilizare.
Numărul mare de jucării nu avantajează jocul (uneori chiar dezorientează copilul).
Pentru un copil mai deosebit, cu dizabilităţi, jocul şi jucăria sînt stimulenţi deosebiţi pentru
dezvoltare.
Rolul jucăriei în stimularea dezvoltării copilului
Jucăria are cel mai important rol în stimularea şi reabilitarea dezvoltării copilului.
Fiecare jucărie trebuie să intre în viaţa copilului la timpul potrivit, cu un anumit rol pentru
dezvoltarea lui.
52
Jucăria potrivită la timpul potrivit
Copilul poate ... Părintele stimulează.. Jucăria potrivită...
Jucării viu colorate, atîrnate lîngă pătuţ, agitate şi schimbate

Urmări obiectele cu ochii Mişcările ochilor şi atenţia vizuală...
cu locul din cînd în cînd
Concentra atenţia la Clopoţei, jucării mobile cu efecte sunătoare, agitaţi-le uşor,
Ascultarea şi atenţia auditivă...
sunete schimbaţi periodic locul jucăriei
Explorarea cu gura a jucăriilor ţinute Diferite obiecte: tari, moi, uşoare - pentru a fi ţinute şi roase,
Duce mîinile la gură
în mînă uşor igienizabile, lavabile
Rostogolirea şi mişcările în poziţia Jucării uşoare şi foarte mobile, mingi, obiecte cilindrice,
Sta întins pe burtă
culcat plasate lîngă copil şi mai departe de el
Strîngerea şi desfacerea palmelor
Aducerea mîinilor în faţa copilului cu Obiecte uşor de apucat şi transferat dintr-o mînă în alta,
Oferi şi apuca obiecte
predarea şi preluarea obiectelor de la uşoare, de diferită greutate.
adult
Ţine şi arată obiectele cu Conştientizarea propriei persoane şi Oglindă bine protejată - în plastic, stofă, jucării sau obiecte
interes interesul faţă de obiecte viu colorate cu surprize
Jucării şi obiecte ce pot fi explorate cu degetele: borcane ce
Manipula cu degetele şi le Coordonarea ochi - mînă în timpul se închid, tuburi goale, mosorele, cutiuţe
examina vizual jocului. Explorarea vizuală Jucării şi obiecte agăţate ce se leagănă şi fac zgomot la
atingere
Urmări cu privirea ce se
Înţelegerea legăturii între cauză şi
întîmplă cînd cade, se Cuburi, jucării muzicale cu sfoară, cu clape...
efect
rostogoleşte...
Pipăirea, explorarea obiectelor cu Jucării şi obiecte din diferite materiale, stofe, forme, uşor
Sta pe şezut
ambele mîini manevrabile de dimensiuni medii
Lovi în masă cu plăcere, Coordonarea mai precisă mînă – ochi, Jucării şi obiecte pentru a ciocăni: linguriţe, tobă, tamburina
folosind ambele mîini lovirea dirijată etc.
Să se tîrască şi să se
Capacitatea de explorare Mingi de diferite dimensiuni, cărucior, cutii
împingă înainte
Imita sunete, înţelege Capacitatea de explorare în
Cărţi, telefon jucărie, poze cu obiecte
cuvinte şi expresii simple comunicare
Privi poze, alege şi potrivi Imitarea situaţiilor sociale, înţelegerea
,,Domino,, cu poze clare ale obiectelor, incastru...
obiecte pozelor simple
Face legătura între obiect Capacitatea de a alege, compara,
Cutiuţa poştală, matrioşca, piramidă
şi recipient (cutie) potrivi obiecte
Imita treburile casnice ale Coordonarea mînă – ochi cu
Veselă pentru bucătărie, mobilier pentru păpuşă
adulţilor recunoaşterea acţiunilor distincte
Înţelege păpuşa ca pe
Dezvoltarea jocului simbolic Echipament pentru păpuşă, maşină...
prototipul omului
Înţelege semnificaţia Imitarea acţiunilor sociale şi Mobilă pentru păpuşi, garaj pentru maşini, seturi pentru jocul
jucăriilor dezvoltarea comunicării de-a medicul...
Coordonarea mai precisă mînă – ochi,
Ţine creionul Hîrtie, creioane colorate, manşoane îngroşate pentru creioane
mîzgălire, haşurare etc.
Construi un turn
Activitatea de construire Cuburi, conuri şi alte forme de construcţie
din multe cuburi
Număra obiecte, alege,
Potrivirea pozelor, numărarea ,,Domino,, cu poze, Puzzle. Mulţime de forme, culori,
sorta şi potrivi poze,
obiectelor, ordonarea obiectelor după cuburi mici, medii, seturi de veselă, legume, unelte, puzzle
înţelege noţiunea de
formă, culoare, mărime etc. etc.
număr
53
SECŢIUNEA III
Identificarea diferenţelor specifice în dezvoltarea copiilor
1. Importanţa etapelor timpurii ale dezvoltării copiilor
Fiecare copil are dreptul la calea sa proprie, unică, irepetabilă de dezvoltare.

Dezvoltarea copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: biologici şi sociali (familiali,
educaţionali, comunitari etc.).
Primii ani de viaţă au un rol esenţial în dezvoltarea copilului şi nu trebuie subestimat nimic din ceea
ce s-ar putea face cu el în această perioadă.
Marile procese intelectuale, structurile legate de simţire şi gîndire, adică modul în care copilul îşi
organizează cunoştinţele şi-şi foloseşte inteligenţa, au la sfîrşitul vîrstei preşcolare un loc bine
definit. Experienţa copilului, atît calitativă cît şi cantitativă, stă la baza dezvoltării viitoare.
Nu uităm niciodată că prin joacă creăm bună dispoziţie copilului, pe fondul căreia creşte interesul
copilului pentru activităţile desfăşurate cu adultul.
Copilul activează cu plăcere la maximum, în limita posibilităţilor sale şi deseori atinge rezultate
bune în activităţile, în care anterior nu avea succese.
Prin dezvoltare înţelegem un proces continuu care constă din mai multe etape.
Etapele dezvoltării copilului
Prima etapă a dezvoltării copilului - senzomotorie - ţine de dezvoltarea copilului pînă la

aproximativ 2 ani.
Mulţi copii cu dizabilităţi pot rămîne în această etapă o perioadă mai lungă, în timp ce alţii vor
progresa esenţial.
În această etapă copilul:
• explorează lumea şi îşi creează propriile imagini senzoriale;
• descoperă pas cu pas diferenţele dintre el şi mediul înconjurător (învaţă că mama e o
persoană separată de el însuşi);
• recunoaşte cum se succed unele evenimente (un obiect cade cînd e scăpat, apa se varsă
cînd vasul e înclinat etc.;
• conştientizează acţiunile de cauză şi efect (descoperă cum să dea drumul unui obiect pentru
ca să cadă...);
• învaţă că tiparele sonore (cuvintele) reprezintă de fapt obiecte.
Etapa a doua – operaţională - copilul învaţă să opereze, să manipuleze obiectele, să gîndească: la
începutul etapei gîndirea copilului depindea de ceea ce vede, numără folosind degetele mîinii, mai
tîrziu, numără fără degete, poate înţelege legătura între obiecte, formulează întrebări şi răspunsuri.
Dezvoltarea copilului are 4 trepte de creştere:
a) maturizarea – copilul se naşte cu anumite capacităţi, numite reflexe (reflexul sugerii) care vor
dispărea treptat şi cu alte capacităţi potenţiale ce vor apărea pe măsură ce sistemul nervos se va
maturiza;
54
b) experienţa fizică – copilul intră în contact fizic cu mediul înconjurător (persoane, obiecte,
lucruri...). Comunicînd cu mama şi alte persoane, manipulînd obiectele, copilul învaţă să
descopere şi să înţeleagă care sînt consecinţele acţiunilor sale;
c) formarea segmentului cultural şi social – copilul explorează mediul înconjurător, învăţînd
modele corespunzătoare familiei în care creşte, ţării din care provine (mici obiceiuri de rutină,
muzică, valori sociale, reguli de politeţe...);
d) autoreglarea – este modul de obţinere a unui echilibru intern care permite adaptarea
permanentă a copilului la condiţiile şi situaţiile noi de viaţă.
În dezvoltarea sa, copilul merge de la simplu la compus, de la obiectul real la imaginea lui, de la
concret la abstract.
Familia este în măsură să răspundă nevoilor copilului la etapele timpuri ale dezvoltării, pentru că
sentimentele de dragoste ale părinţilor, atmosfera securizantă oferită de familie, răspunde
necesităţilor de bază ale copilului.
Pentru a dezvoltarea echilibrată, copilul are nevoie de:
• dragoste;
• condiţii fizice optime, de sănătate;
• o atmosferă fără tensiuni, conflicte, bazată pe ataşament şi respect între membrii familiei.
Oferind dragoste, asigurînd condiţiile materiale şi de educare,

familia asigură în mod esenţial dezvoltarea copilului

Respectaţi cerinţele programului şi ritmurile de somn ale copilului, alimentaţie şi joc şi răspundeţi
cu dragoste la nevoile lui.
Aveţi răbdare pînă copilul se va adapta la mediul căruia trebuie să-i facă faţă – zgomote, lumini,
mirosuri, atingeri pe care nu le cunoaşte şi care îi provoacă emoţii şi nelinişte.
Cum susţin părinţii dezvoltarea copilului
Perioadă primei copilării (1-3 ani, perioada timpurie) este perioada cînd copilul îşi câştigă
independenţa şi dezvoltarea autonomiei personale. Copilul, deseori, se opune acţiunilor adultului,
specialiştii numesc această reacţie „negativism primar”.
Opoziţia faţă de adult se manifestă prin plâns, ţipete, aruncarea jucăriilor pe jos etc. Aceste
manifestări dispar spre sfîrşitul acestei perioade odată cu maturizarea psihofizică, dar şi prin
educaţie.
A doua copilărie (3-7 ani – perioada preşcolară)
Această perioadă de dezvoltare este influenţată de modul în care părinţii relaţionează, comunică, se
joacă cu copilul.
Părinţii care pornesc de la calităţile copilului, susţinînd şi apreciind progresele acestuia, reuşesc să
aibă rezultate bune în educarea şi reabilitarea lui.
Copilul învaţă ceea ce înţelege şi ceea ce vede!

55
Să negociaţi cu copilul şi dacă este cazul, să faceţi un compromis.

Să utilizaţi un limbaj verbal şi nonverbal adecvat.
Vorbiţi clar, vorbiţi copilului de la acelaşi nivel cu el, priviţi-l direct în ochi, faceţi un gest de
afecţiune şi de încurajare (îl luaţi de umeri, îl mîngîiaţi pe cap).
Să ascultaţi cu atenţie ceea ce vă răspunde copilul şi luaţi în considerare şi părerile lui.
Să oferiţi copilului posibilitatea să aleagă, atunci când este posibil.
Pentru ca copilul să poată duce la îndeplinire sarcina dată şi să fie apreciat, să creaţi condiţii
adecvate pentru realizarea activităţilor accesibile lui.
Pentru ca copilul să dorească în viitor repetarea trăirii situaţiilor de succes, să creaţi ocazii copilului
să deosebească clar ce este succesul şi insuccesul.
Dacă copilul vrea să deseneze, asiguraţi un spaţiu adecvat, chiar dacă murdăreşte să nu fie pedepsit.
Să oferiţi laude imediat. Faceţi în aşa fel ca copilul să înţeleagă că lauda se referă la
comportamentul concret.
Să lăudaţi cu adresă clară pentru a ajuta copilul să-şi înţeleagă comportamentul (nu lăsaţi propoziţia
neterminată).
Pentru ca copilul să se simtă important, să lăudaţi copilul ori de cîte ori aveţi prilejul, dar mai ales
atunci cînd mai sînt de faţă şi alte persoane.
Copiii cu dizabilităţi au nevoie de mai multe laude şi de încurajare.
Să răsplătiţi copilul cu o recompensă pentru faptul că a depus efort în activitate;
Părintele ştie cel mai bine cum să aprindă luminiţe în ochii copilului.
Punctul pe i
Părinţii au nevoie de multe cunoştinţe pentru o îngrijire şi o creştere cît mai bună a copilului:
• cunoaşterea particularităţilor de vîrstă;
• înţelegerea că copilul preia prin imitaţie comportamentul adultului, al Dvs;
• identificarea şi înţelegerea necesităţilor specifice perioadelor de dezvoltare;
• transmiterea mesajelor simple, scurte şi clare;
• ignorarea comportamentelor necorespunzătoare, atunci cînd se poate;
• întărirea comportamentelor pozitive ale copilului prin laude şi recompense;
• controlul reacţiilor şi expresiilor verbale în timpul comunicării cu copilul;
• excluderea ameninţărilor cu pedepse.
56
2. Evaluarea dezvoltării copilului
Evaluarea este măsurarea necesităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare a copilului la o etapă concretă
a dezvoltării lui.
Rezultatele evaluării ne servesc pentru alegerea metodelor şi instrumentelor de asistenţă.
De ce este important să evaluăm dezvoltarea copilului

Pentru a ajuta copilul care are o dificultate, o dizabilitate trebuie să cunoaştem necesităţile lui, ce
poate şi ce nu poate să facă acest copil la momentul dat, nivelul de dizabilitate şi diapazonul
posibilităţilor lui.
Cea mai accesibilă şi simplă metodă a evaluării pe care o poate folosi părintele este observarea.
Urmăriţi dezvoltarea copilului, observaţi schimbările ce au loc în viaţa lui, înregistraţi zilnic
progresele copilului (o mişcare, un zîmbet este un progres).
Orice copil trebuie să fie evaluat
Fiecare copil are o anumită dificultate şi trebuie să fie evaluat, pentru a găsi calea cea mai bună de
îmbunătăţire a dezvoltării copilului.
Dorinţa şi iniţiativa părinţilor stă la baza evaluării dezvoltării copilului, specialiştii în diferite
domenii evaluează copilul prin prisma dificultăţilor produse de dizabilitate şi oferă soluţii de
abilitare şi reabilitare, compensare şi învăţare.
Specialiştii evaluează abilităţile copilului, în dependenţă de vîrsta şi necesităţile copilului.
Este important să ştiţi!

Evaluarea ne ajută:
• să determinăm ce poate face copilul azi, acum;
• să aflăm ce probleme de dezvoltare are;
• să elaborăm un plan individual;
• să înregistrăm progresele copilului, care vor ajută adultul în alegerea şi aplicarea metodelor
adecvate de stimulare ale dezvoltării copilului.
Părinţii cunosc cel mai bine particularităţile individuale şi specificul dezvoltării copilului, sînt
persoanele de încredere ale copilului. Părintele este cea mai bună sursă de informaţie în evaluarea
copilului.
Părintele are nevoie de ajutorul specialistului în aprecierea nivelului dificultăţii copilului şi susţinere
în asigurarea asistenţei psihopedagogice, medicale a copilului.
Ce informaţii oferă părinţii pentru evaluarea dezvoltării copilului

Date despre naşterea şi dezvoltarea copilului (anamneza – istoria dezvoltării copilului)
Date despre stări de boală, dereglări, incapacităţi de orice fel prezente în viaţă copilului, perioada
apariţiei lor, cauza şi evoluţia lor.
Date despre familie, mediul în care creşte copilul, nivelul de educaţie (frecventează vre-o
instituţie/program de educaţie, de reabilitare etc.).
Oferiţi specialistului date veridice, clare despre copil, nu aveţi nici un motiv să ascundeţi
ori să retuşaţi ceva, nu uitaţi că aveţi nevoie de ajutor!
Orice alte informaţii despre dezvoltarea copilului, contacte cu alte servicii de reabilitare.
57
!? Reflectaţi
Aţi oferit toată informaţia despre copil, nu aţi scăpat nimic?
Sînteţi mulţumit că aţi făcut acest lucru?
Aţi fost înţeles pe deplin de specialist?
Aţi descoperit ceva nou în timpul evaluării copilului?
Aveaţi vre-o idee despre nivelul dezvoltării copilului înainte de relatarea specialistului?
Aţi descoperit ceva nou în comportamentul copilului prin evaluarea specialistului?
Sînteţi pregătit pentru o evaluare suplimentară?
Observaţia în evaluarea dezvoltării copilului
Observaţia este metoda principală aplicată de părinţi în evaluarea dezvoltării copilului.
Părintele, 24 din 24 de ore, are grijă să observe copilul, să ştie ce poate şi cum face copilul orice
lucru.
Observaţiile permit părintelui să descopere modalităţi noi şi posibilităţi de a ajuta copilul în
dezvoltarea lui.
Privind un copil care încearcă să ajungă o jucărie, observaţi că am putea să i-o dăm, dar dacă e gata
să se tîrască mai bine îl stimulăm să o ia singur, indiferent dacă are 7 luni ori 7 ani.

Să observaţi:
• Ce poate face copilul acum, azi (bine, cel mai bine, binişor...)?
• Ce este specific în activitatea copilului (ce face cu o jucărie, cu haina, cu alte obiecte...)?
• Care este modul de comunicare al copilului cu cei din jur (vorbeşte, gesticulează, arată,
strigă...)?
• Ce şi cît înţelege din ceea ce i se spune? De ce?
• Cînd copilul este mai cooperant (dimineaţa, seara, la plimbare, după gimnastică, masaj…)?
• Cu care persoană cooperează mai bine (bunica, fiindcă este mai puţin insistentă...)?
• Cui i se adresează mai des copilul şi de ce (mamei, tatălui, surorii mai mici pentru că îl
înţelege mai bine, este mai aproape de vîrsta lui)?
• Cum reacţionează la răspunsul adultului (liniştit, înţelegător, agresiv, neadecvat...)?
• Ce-i place copilului mai mult (e bune de ştiut exact ce-i place şi ce nu-i place, asta vă va
ajuta să alegeţi recompensa potrivită)?
• Cum reacţionează în situaţii de nereuşită (se descurajează uşor, mai încearcă, este
indiferent...)?
• Caută diversitate ori preferă rutina zilei?
• De ce are nevoie copilul acum în primul rînd?
58
Modele de observaţie ale dezvoltării copilului
Studiu de caz
Mircea are o privire vioaie şi roteşte ochii pentru a privi în jurul lui. Îşi poate ridica mîinile, dar nu
poate apuca obiectele în mod voluntar. Se observă că are neputinţa de a apuca. Cînd este lăsat
singur, ţipă şi se ogoieşte la întoarcerea adultului.
Mircea se plictiseşte repede. Doreşte să fie cu cineva permanent, nu este indiferent de prezenţa
adulţilor, caută să se joace, este interesat de obiectele din jurul său.
Dacă băiatul poate să-şi concentreze atenţia pe obiecte la distanţă, atunci: înşiraţi jucării, obiecte,
desene, de care este interesat, periodic le schimbaţi.
Legaţi jucăriile, obiectele aproape de copil pentru ca să le vadă, să le atingă, jucăriile vor face
zgomot şi vor distra copilul. Cineva din familie trebuie mai des să-i ţină companie şi, totodată, să
facă exerciţii cu mîinile lui (ţineţi cont de sfaturile unui specialist kinetoterapeut) să-l ajute să
pipăie, să prindă jucării din diferite materiale, densitate, formă, culori.
Silviu are 4 ani dar nu poate vorbi şi are dificultăţi severe de învăţare. Este alimentat şi acum de
adult, fiindcă se murdăreşte, aruncă farfuria, mîncarea. Observaţi că ţine nesigur, neîndemînatic
jucăriile, are un comportament răutăcios, fără motive.
Comportamentul lui Silviu se datorează oare faptului că nu este lăsat să mănînce singur? Copilul
nu poate vorbi şi nu putem şti dorinţele lui.
Datorită faptului că este neîndemînatic, bineînţeles, se murdăreşte cînd mănîncă, dar după cîteva
exersări poate deveni mai sigur în mişcările lui.
Începeţi cu punerea lingurii în mîna copilului în timp ce-l hrăniţi (pe perioade scurte) pentru a avea
senzaţia şi bucuria că mănîncă singur, ca apoi să ducă lingura la gură singur, să mînînce
independent.
Adrian are 2 ani şi încă nu merge. Observaţi că se ridică în picioare sprijinindu-se de obiecte,
mobilă. Rămîne în picioare un timp, dar cînd vrea să se aşeze plînge. E bucuros să se ţină la mers de
un cărucior, dar cînd întîlneşte un obstacol nu ştie să-l manevreze şi ţipă pînă nu vine cineva să-l
ajute. Din dragoste, părinţii sar repede în ajutorul copilului.
Adrian cu greu va învăţa să facă unele lucruri, deoarece părinţii, în loc să-l înveţe să rezolve
problemele, pentru un confort pe termen scurt, fac în locul copilului acţiunea.
Copilul trebuie să se străduiască să găsească soluţia singur, nu vă temeţi de scandalul lui. El mereu
a fost ,,salvat’’ şi data viitoare va striga şi mai cumplit.
Perseverenţa părintelui, cu certitudine, va învăţa copilul că nu poate să vă înduplece şi el va începe
să-şi caute soliţii. În cazuri mai dificile sugeraţi-i soluţii, îndrumaţi-l verbal.
Ionel are 3 ani, nu merge, nu se joacă cu jucăriile, dar o urmăreşte pe mama cu ochii, este foarte
cuminte. Părinţii îl acceptă aşa cum este, fac cu dragoste totul pentru el. În odaia lui este ordine,
jucăriile stau frumos pe raft.
Ionel este mic şi este uşor de îngrijit. Dar ce vor face părinţii cînd va creşte mare (inclusiv în
greutate)?
Ionel trebuie stimulat acum pentru a învăţa unele lucruri, pentru ameliorarea vieţii lui şi a familiei.
Mama poate să-l încurajeze să ţină şi să examineze jucăriile, să-i înmîneze obiecte obişnuite
numindu-le, să-i vorbească şi să-i cînte ceva uşor pentru copii, să se joace cu el. Deprinderile pe
care le va învăţa prin joc vor sta la baza dezvoltării independenţei personale.
59
Punctul pe i
Nu confundaţi realitatea cu dorinţele Dvs. Observaţiile trebuie să aibă un răspuns sigur: ce poate
face azi copilul şi ce va putea face mîine?
Este important să valorificăm ceea ce poate face copilul fără a ne axa pe ceea ce nu poate face. În
baza analizei rezultatelor evaluării copilului, căutăm cele mai potrivite soluţii.
Abordarea pozitivă a copilului, aşa cum este el, ne dă posibilitatea să ne planificăm să aşteptăm
progrese.
Chiar dacă putem obţine foarte puţin din cele planificate, prin intervenţii sistematice,
individualizate, prin sprijin şi stimulare continuă a copilului, putem obţine mai mult decît ne
aşteptăm.
Listă abilităţilor standard a unei vîrste ne serveşte drept reper, sursă de sugestii pentru ceea ce
urmează să învăţăm copilul (raportăm la vîrsta şi posibilităţile copilului nostru).
Stabilind nivelul de dezvoltare al copilului, vom alcătui o listă de formare a abilităţilor, care poate
arăta altfel pentru un copil cu dizabilităţi la toate domeniile ori numai într-un anumit domeniu.
Începem de unde se află copilul astăzi.
3. Planificarea lucrului cu copilul

Componentele planificării lucrului cu copilul
În rezultatul evaluării copilului, specialistul oferă părintelui informaţii suplimentare despre starea de
dezvoltare a copilului.
Stabilind nivelul de dezvoltare al copilului, cu toate particularităţile individuale, se alege un scop al
planului de lucru cu copilul.
Scopul este ceea ce vrem să facem, să obţinem pentru îmbunătăţirea stării copilului.
Scopul se realizează prin mai multe obiective – paşi mici – pentru atingerea scopului.
Obiectivele trebuie să fie reale şi concrete, cu anumite termene în timp.
Specialiştii cu părinţii vor planifica împreună fiecare activitate cu copilul.
Părinţii sînt cei mai interesaţi în progresele copilului şi cei mai activi în programul de lucru cu
copilul.
Progresele copilului depind de:
• participarea activă a părinţilor în procesul de reabilitare al copilului;
• organizarea mediului în care se află şi se desfăşoară reabilitarea copilului;
• gradul de implicare a echipei în realizarea activităţilor de stimulare şi reabilitare al
copilului;
• metodele de sprijin, stimulare şi reabilitare a dezvoltării copilului;
• de alţi factori particulari şi individuali.
60
Pentru a avea un plan coerent şi realist, echipa din care face parte şi părintele copilului,
trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
1. Care sînt obiectivele prioritare pentru dezvoltarea copilului?
2. Ce trebuie de făcut în primul rînd?
3. Cine şi ce face pentru schimbarea copilului în bin, cu ce efort?
4. Cum face, realizează activităţile planului individual?
5. Cînd va face, în ce termen?
6. Ce vom numi progres?
Obiective prioritare pentru dezvoltarea copilului
Pentru a planifica lucrul cu copilul trebuie să se ştie exact care abilitate îi lipseşte şi care dintre ele,
fiind achiziţionată, va îmbunătăţi esenţial viaţa lui.
Acesta va fi un obiectiv global şi va fi pe termen lung.
Obiectivul global poate fi împărţit în mai multe obiective mici (paşi mici) pe termen mai scurt.
Ce trebuie de făcut?
De acceptat copilul aşa cum este, oferindu-i înţelegere, dragoste şi afecţiune.

De alcătuit lista forţelor (ce trebuie dezvoltate) şi a slăbiciunilor (ce trebuie compensate) copilului şi
de realizat obiectivele planificate.
Cine le realizează?
Toate se fac în interesul copilului. Se fac, în primul rînd, de însuşi copilul, de către părinte împreună
cu copilul, medic, pedagog, psiholog, logoped, alţi specialişti, şi desigur de familia, rudele copilului
implicat.
Cum va fi realizat?
Pornind de la sănătatea, inteligenţa şi abilităţile copilului, obiectivele vor fi realizate prin activităţi
adecvate de recuperare, învăţare şi abilitare, atractive şi accesibile copilului, prin intermediul
jocului, comunicării, asistenţei medicale şi kinetoterapeutice, fizioterapeutice, logopedice etc.
Termenul realizării
Suma eforturilor copilului şi suma eforturilor părinţilor şi a echipei de sprijin, de recuperare se va

construi în termeni de timp, va răspunde termenelor de realizare a obiectivelor.
Ce numim progres, succes...
Încercările copilului de a face ceva independent şi, desigur, realizarea obiectivului planificat este un
progres, un succes.
61
Trebuie să înregistraţi permanent cele mai mici progrese ale lui, pentru a cunoaşte de unde venim şi
încotro mergem în dezvoltarea şi Asistenţa copilului.
Faceţi notiţe despre realizările copilului în agenda personală a dezvoltării copilului Dvs.
Împreună cu copilul completaţi permanent această agendă, desenaţi ceva corespunzător
evenimentelor importante din viaţa copilului.
Trebuie să ne grăbim "încet" - copilul nu are timp să aştepte.
Chestionar pentru părinţi
La o perioadă stabilită de timp, se va face un interviu de control cu părinţii şi copilul.

Vor fi înregistrate rezultatele obţinute de copil, vor fi revăzute obiectivele şi vor fi planificate
activităţile următoare ale copilului.
Părinţii completează un chestionar de confirmare a înţelegerii planului de lucru cu copilul.
Chestionar pentru părinţi
1. Acoperă planul necesităţile prioritare ale copilului meu?

Da Nu
2. Înţeleg obiectivele planului de lucru cu copilul?
Da Nu
3. Înţeleg cine va realiza?
Da Nu
4. Înţeleg care este rolul meu în activităţile de reabilitare a copilului?
Da Nu
5. Ştiu cum să continui activităţile cu copilul acasă?
Da Nu
6. Am primit toate informaţiile de care am nevoie?
Da Nu
7. Pot prevedea şi stabili obstacolele ce ar putea împiedica activităţile cu copilul?
Da Nu
8. Pot găsi soluţii de înlăturare a obstacolelor?
Da Nu
9. Pot cere explicaţii suplimentare pentru organizarea activităţilor cu copilul acasă?
Da Nu
10. Pot comunica părerea mea specialiştilor privind activitatea copilului la Centru?
Da Nu
11. E bine să ai un plan în scris pentru lucrul cu copilul acasă şi pentru a implica familia în aceste activităţi?
Da Nu
62
Puteţi să nu cunoaşteţi toate problemele copilului, unele nu le consideraţi drept problemă, altele pot
apărea pe parcurs.
Progresul vine lent, în timp, cu mult efort.
Starea copilului nu se va schimba imediat, dar nu e loc de descurajare, trebuie să încercaţi şi să
mergeţi înainte, nu renunţaţi la speranţe.
Trebuie să spuneţi explicit familiei despre problemele copilului pentru a avea susţinerea necesară.
Dacă îngrijeşte altă persoană copilul Dvs, atunci trebuie să fiţi sigur că ea cunoaşte bine nevoile
copilului şi răspunde adecvat la ele.
63
SECŢIUNEA IV
Stimularea dezvoltării copilului cu dizabilităţi
Fiecare om are o stea care-i călăuzeşte drumul,

avînd lumină, e păcat să stai pe loc.
1. Formarea deprinderilor motorii
Deprinderile motorii reprezintă toate abilităţile de mişcare, coordonare şi echilibru al corpului

copilului.
Motricitatea ca funcţie neuromotoră se dezvoltă sub 3 aspecte:
• motricitatea grosieră sau globală este formată din grupurile de muşchi care sînt
responsabili de ţinerea capului, mişcarea membrelor, rostogolirea corpului, şezutul, statul
în picioare, mersul, echilibrul etc.;
• motricitatea fină este formată din grupurile de muşchi mici, care răspund de coordonarea
ochi-mînă, de dezvoltarea mîinii şi degetelor;
• motricitatea articulatorie este formată din grupurile de muşchi care asigură activitatea de
vorbire.
Dezvoltarea deprinderilor motorii se face prin stimulare şi exersare permanentă şi coerentă:
activităţi zilnice - de la mişcare simplă (ridicarea mîinii) la Mişcări complexe (ţine jucăria, lingura),
cu durată adecvată stării de dezvoltare a copului.
Stimulare motorie 0-12 luni
Stimularea motorie a copilului începe cu prima atingere a mamei, continuînd cu băiţa, comunicarea
şi jocul.
Pentru fiecare vîrstă stimularea motorie are anumite particularităţi specifice.
Stimularea muşchilor mimicii: atingerea feţii cu mîna, obiecte plăcute - pană, mătase, netezirea şi
tamponarea uşoară a obrajilor, bărbiţei, buzelor, alternarea temperaturilor rece-cald.
Toate acţiunile cu copilul sînt făcute de părinţi cu dragoste, atenţie, fără excese şi cu consultarea
specialistului.
Stimularea palmelor:
• deschiderea şi închiderea pumnişorului;

• netezirea palmelor;
• tamponarea podului palmei cu tifon, alternînd temperatură - cald - rece, cu obiecte cu
diferite suprafeţe - moi, aspre, netede, pufoase, alunecoase etc.;
• trecerea diferitor obiecte prin palma copilului (mototolire) - hîrtie, foaie de staniol, stofă
etc.);
• apucarea, lăsarea, retragerea diferitor obiecte, stofe, inele, bastonaşe, bile etc.
64
Gimnastică pasivă, efectuată de adult cu corpul copilului:
• tamponări pînă la vibraţii uşoare cu palmele copilului pe diferite suprafeţe şi produse
naturale: netede, zgrunţuroase, alunecoase, reci, calde, seminţe (orez, fasole, mazăre, griş,
făină), lichide: apă, miere de albini etc.;
• provocarea Mişcărilor capului copilului, din poziţie pe spate sau pe burtică cu diferiţi
stimulenţi - sonori, de lumină, cromatici (culoare), mecanici, fizici.
Masarea uşoară a corpului copilului:
• masarea uşoară a gîtului, umerilor, mîinilor, degetelor;
• desfacerea, închiderea, rotirea pumnişorilor; (vezi imagini cu comentariu, secţ. IV.2,
compartimentul Exerciţii de mişcare şi întindere)
• masarea degetelor de la degetul mare consecutiv – în formă liniară, rotativă;
• netezirea, îndoirea, dezdoirea atentă, lentă a membrelor copilului astfel, ca el să le vadă, să
le simtă (neapărat mama în acest moment îi va spune ceva plăcut copilului, va pune un
clopoţel pe picioruşul, mîna lui etc.);
• trecerea pe pielea copilului a obiectelor cu diferite suprafeţe (moi, flauţate, netede, pufoase,
poroase, uşoare, grele).
Jocul – ca metodă de stimulare motorie:
• jocul cu degetele mîinilor şi picioarelor;
• masarea cu o intensitate mai sporită a pernuţelor degetelor: ăsta-i urs, asta-i ursoaică,
ăsta-i lup, asta-i lupoaică, ăsta are coada scurtă, fuge iute nu-l ajunge...;
• acompanierea verbală a acţiunilor de mişcare a mîinilor, picioarelor - degeţele mititele,
degeţelul mamei, picioruş - alerguş, tăpuşele mititele, tăpuşele frumuşele ...;
• baterea din palme în diferite direcţii şi cu diferită intensitate;
• agitarea jucăriilor sonore - clopoţeilor, foşnirea hîrtiei de staniol;
• jocul cu jucării maleabile cumpărate ori confecţionate, de gumă consistentă (cu crupe,
pietricele).
Stimulare motorie 1-3 ani
Motricitatea grosieră:
• gimnastica şi masajul curativ cu specialistul;
• activităţi mobile în încăpere şi la aer liber;
• terapii balneare de recuperare şi întărire a organismului, kinetoterapie;
• poziţionarea corectă a corpului copilului. (Vezi secţiunea IV. p. 2. Poziţionarea copilului
cu dizabilităţi, imagini cu comentarii)
Masarea mîinilor, palmelor, tălpilor:
• deschiderea-închiderea uşilor, sertarelor, cutiilor, vaselor cu dopuri fără filet;
• pipăirea orificiilor – cutia poştală, obiectelor ascunse - săculeţul fermecat;
65
• scotocirea în cutii/borcane cu diferite lucruri mărunte: mosorele, bile, nasturi, mărgele
etc.;
• frămîntarea din aluat, argilă moale;
• pictarea cu palmele, degetele pe suprafeţe netede şi suprafeţe uşor zgrunţuroase;
• tamponarea cu palmele în făină de porumb, grîu (cu adaosuri de diferite culori).
Atenţie la securitatea copilului!

Motricitatea fină:
Motricitatea fină se dezvoltă intens după ce s-au dezvoltat satisfăcător muşchii grosieri.
Se îmbunătăţeşte continuu în rezultatul dezvoltării Mişcărilor copilului.
Motricitatea fină cuprinde dezvoltarea următoarelor calităţi a Mişcării:
• apucare – slobozire;
• forţa mîinilor şi degetelor;
• rezistenţa muşchilor;
• rapiditatea şi coordonarea Mişcărilor cu privirea;
• coordonarea bilaterală (folosirea concomitentă a ambelor mîini).
Motricitatea fină se dezvoltă prin următoarele activităţi:

• zugrăvirea pe hîrtie albă cu apă colorată cu suc de sfeclă, coacăză etc.;
• imitarea unei „Fanfare” din capace şi cratiţe, bate toba, tamburina (obiecte de plastic, lemn
etc.);
• transferarea obiectelor dintr-o cutie în alta, dintr-un vas în altul;
• imitarea jocului mîinilor în oglindă, grimase, umbre etc.;
• răsfoirea cărţilor cu foi cartonate şi de hîrtie;
• construirea turnuleţelor din obiecte ori din 3-5 cuburi;
• punerea inelelor de plastic sau lemn pe un şif, asamblarea piramidei;
• desene pe făină, nisip;
• alte acţiuni cu obiecte: întindere, strîngere, tamponare, fărîmiţare, rupere, mototolire,
spălare, stoarcere etc.;
Jocul – ca metodă de stimulare motorie:

Stimularea motorie este susţinută întotdeauna prin activitatea de joc:
• cu diferite obiecte naturale, paste făinoase, crupe, seminţe, fructe etc.;
• jocul în nisip şi cu pietricele de rîu;
• jocuri cu acţiuni de netezire, adunare, împrăştiere, apucare-strîngere, bălăceală, turnare,
vărsare, mers ori postare cu picioruşele pe diferite suprafeţe ca structură ‐ plate şi înclinate,
66
cu folosirea materialelor naturale (nuci, ghinde, conuri, castane, porumb, grîu, mazăre,
fasole, nisip, apă etc.);
• jocurile „Tăpuşele”, Mişcări paralele ritmice a mîinilor „Cade - buf!” pentru a lăsa jucăria
din mînă, „Uite-uite” - pentru apucarea obiectului, în baie - scufundarea jucăriei „Mişcări
sus-jos şi apucare (a jucăriei care pluteşte), agitarea jucăriei etc.;
• jocuri cu mingea (aruncare, prindere cu mîinile, lansare cu piciorul).
Copiii sînt deosebit de curioşi la această vîrstă, folosiţi această particularitate.

Stimulaţi dezvoltarea copilului!
Atenţie maximă la securitatea copilului!
Motricitatea articulatorie (1-3 ani):

• demonstrarea unor grimase şi provocarea copilului să le imite: zîmbet, mirare, căscat,
pupici la distanţă (ţuguierea buzelor);
• stimularea Mişcărilor organelor aparatului articulator cu "gustoşel" - miere, lapte, cristale
de zahăr, suc natural, rondele de fructe, legume accesibile pentru copil etc.:
• atingeţi limba şi buza de jos cu dulceaţă;
- puneţi pe colţurile gurii cristale de zahăr;
- puneţi picături de suc pe limbă ori atingeţi limba, buzele cu o felie de lămîie;
Atenţie la alergie!
• masarea obrajilor, buzelor, limbii cu stimulare rece, cu atingerea cubuleţului de gheaţă

pentru un moment, ori stimulare caldă - cu pupici, un tifon muiat în apă caldă (ceai de
muşeţel, mentă etc.);
• alternarea netezirii obrajilor cu vibraţii uşoare prin atingere;
• închiderea – deschiderea gurii, ochilor prin imitare;
• cîntarea cu vocea tare: la-la-la, lo-lo-lo, lu-lu-lu etc.;
• jocul – frămîntări (în sens simplu) şi oboseli de limbă (Sanda sare într-o sanda....);
Copilul va reacţiona lingînd ori retrăgînd limba, va face grimase de plăcere ori dezgust.
67
Punctul pe i
La sfîrşitul activităţii, pentru dezvoltarea muşchilor masticatori, în dependenţă de starea copilului, e
bine să daţi copiilor să mestece: pesmeţi, frunze de mentă, pătrunjel, salate, cozi de ceapă verde etc.
Acest lucru poate servi şi drept recompensă pentru activitatea copilului.
Atenţie - cum înghite copilul!

Fiţi cu ochii în patru.
Stimulare motorie 3–7 ani
Motricitatea grosieră
Activităţile de mişcare sînt preferate de toţi copiii de această vîrstă.
Copiii sînt foarte fericiţi cînd au ocazia să-şi mişte mîinile, picioarele, cînd sar, aleargă ori aruncă
obiecte.
Aceste activităţi de dezvoltare a motricităţii grosiere sînt foarte importante pentru sănătatea şi
dezvoltarea copiilor, încît trebuie efectuate zilnic.
?! Reflectaţi
Copiii cu dizabilităţi motorii fac Exerciţiile fizice mai greu, alteori foarte greu;
Colaborarea cu specialiştii este extrem de importantă pentru dezvoltarea şi reuşitele copilului în
procesul de reabilitare;
Alcătuiţi, împreună cu specialiştii, un sistem de Exerciţii pentru copilul Dvs.
Un copil cu hemiplegie, cu muşchi încordaţi pe o parte a corpului, va fi învăţat să-şi treacă o parte
din greutatea corpului pe partea afectată, pentru păstrarea simetriei corpului şi o funcţionare bună
a organelor interne, printr-o poziţionare corectă a corpului în cărucior, pe scaun, în poala mamei
etc. (Vezi secţiunea IV, 2).
Pentru o deplasare mai uşoară a copilului cu dizabilităţi motorii şi pentru diversificarea/schimbarea
poziţiei pe şezut din scăunelul cu rotile este bine să folosiţi în încăpere, scîndura cu rotile, tip
„skate-boardul”, adaptată.
Atît pentru o masare uşoară şi uniformă a întregului corp, cît şi pentru distracţia copilului cu
dizabilităţi fizice, e bine să folosiţi bazinul uscat (bazin cu bile), mingi terapeutice de diferită
mărime şi structură.
Pentru menţinerea corpului în poziţie corectă verticală este indicat să folosiţi scăriţe atîrnate ori
peretele de gimnastică.
Pentru dezvoltarea echilibrului şi pentru distracţia copilului, folosiţi bătuta, leagănul de platformă
(leagăn mare în care este fixat căruciorul copilului).
Pentru asigurarea protecţiei, copilul cu probleme de echilibru poate purta o cască în timpul jocului,
activităţilor.
68
Părinţii demonstrează modul de îndeplinire a Exerciţiilor/activităţilor.

Părinţii îndeplinesc împreună cu copilul, repetă de mai multe ori.
Lăsaţi copilul să facă singur!
Încurajaţi copilul să verbalizeze acţiunile sale pentru o mai bună activitate respiratorie, motorie,
pentru coordonarea Mişcărilor şi respiraţiei verbale!
! Începeţi activităţile/Exerciţiile de dezvoltare a motricităţii cu centrarea Atenţiei asupra respiraţiei
copilului şi cu stimularea verbală:
• lasă capul uşor pe spate – inspiră pe nas;
• capul în poziţe iniţială – expiră pe gură etc.
☺ Exersaţi
Activităţi de joc şi Exerciţii de stimulare a dezvoltării motricităţii în încăpere:

• Exerciţii de tîrîre la distanţe pe diferite suprafeţe (plan drept, înclinat în sus, în jos);
• Exerciţii de rostogolire şi urcări pe saltele (de diferite structuri şi înălţimi), pe diferite
obiecte (pernuţe, jucării moi, scăriţe de plastic etc.);
• activităţi de joc de menţinere a echilibrului în timp ce stă ori merge (cu suportul fizic al
adultului, a mobilei, peretelui, peretelui de gimnastică etc.); (Vezi secţ. IV, p. 2)
• jocuri imitative de tipul: fă ca mine (eu sînt raţă, merg ca ea; eu sînt un peştişor, înot uşor,
uşor etc.), imitarea mersului diferitor animale văzute în curtea casei şi din poveştile
ascultate;
• Exerciţii de mers cu sprijin lateral/cu pas adăugat, cu pas înainte, pas simplu pe un traseu
marcat cu bandă adezivă, funie etc.;
• Exerciţii de mers în vîrful degetelor, în călcîie, ţinîndu-se de un baston condus de adult, de
mobilă etc.;
• Exerciţii de mers cu depăşirea obstacolelor (conştientizarea lor şi mobilizarea muşchilor,
articulaţiilor pentru un efort suplimentar);
• Exerciţii de urcare, coborîrea scărilor cu picior adăugat, cu un singur picior pe treaptă, cu
sprijin de către adult, la balustradă (adaptată în 2-3 nivele ori simplă) cu/sau fără sprijin;
• Exerciţii de balansare pe un picior, schimbare, alternare de picioare (stîng-drept) sprijinit
de mobilă, scaun, masă, de o minge mare etc.);
• Exerciţii de menţinerea echilibrului bătînd repetat o minge legată cu sfoară de un perete;
• jocuri de aruncare: a obiectelor, mingilor la ţintă, pescuitul obiectelor cu o undiţă la
distanţă etc.
69
Punctul pe i
Părinţii trebuie să încurajeze copiii să se mişte, dezvoltînd puterea, rezistenţa şi coordonarea

Mişcărilor mîinilor, picioarelor, capului, altor părţi ale corpului.
Jocul este mijlocul cel mai potrivit pentru dezvoltarea tuturor Mişcărilor, dar acest lucru se face şi
prin activităţi speciale şi prin intermediul activităţilor de rutină.
Faceţi cu copilul gimnastică generală zilnic, cu scop de: întreţinere a sănătăţii, întărire a sistemului
muscular, prevenire a afecţiunilor respiratorii.
Folosiţi Exerciţiile fizice ca elemente ale jocurilor statice şi mobile, copilul învaţă mai uşor
mişcarea prin joc.
Stimularea Mişcărilor prin apă

Apa este un remediu de stimulare/relaxare a sistemului muscular pentru copil, dar pentru un copil
cu dizabilităţi fizice este un remediu miraculos. Activităţile în apă sînt atractive şi copiilor le place
să se mişte în apă.
Scăldaţi copilul mai des, lăsaţi-l în apă mai mult timp ca să se relaxeze şi să-şi simtă corpul.
Scăldaţi copilul în apă cu adaosuri de săruri, diferite plante fitoterapeutice cu efect stimulator ori
relaxant, în corespundere cu necesităţile copilului.
Pentru relaxarea musculaturii copilului şi schimbarea poziţiei, culcaţi copilul pe o saltea cu pantă ca
să se joace cu ambele mîini într-un lighean cu apă caldă, puneţi-i acolo şi jucării.
Pentru stimularea mîinii "afectate" daţi-i o cană cu două tortiţe ca să toarne apă dintr-un vas în altul.
Daţi-i obiecte mai grele ca să le manipuleze în apă, apa le face mai uşoare.
Jocuri cu apa: turnarea apei din vas - în vas, acţiuni de spălare, stoarcere.
Urmaţi terapii balneare, la sfatul şi alegerea specialistului.
Frecventaţi un bazin specializat.
Exerciţiile în apă şi sub apă au efecte benefice asupra sănătăţii, dezvoltării fizice a copilului cu
dizabilităţi.
Efectele terapeutice ale apei asupra dezvoltării motrice a copilului ţin de:
• temperatura apei (influenţează tonusul muscular):
- apa caldă calmează, relaxează muşchii încordaţi
- apa rece stimulează muşchii slabi;
• adaosurile folosite pentru scăldat;
• durata scăldatului copilului;
• frecvenţa scăldatului.
70
Activităţi de joc şi Exerciţii de dezvoltare a motricităţii în aer liber:
• plimbarea la aer liber, în dependenţă de posibilităţile fizice ale copilului;
• rostogolirea jucăriilor pe tobogan cu ajutorul unui prieten care le prinde jos, la bază;
• aruncarea obiectelor la ţintă (ţinta fiind mai mare şi plasată mai aproape de copil);
• mişcarea din loc a obiectelor grele cu alternarea celor uşoare;
• jocuri de lovire a mingilor, altor obiecte moi cu paleta de tenis, de badminton etc.;
Echipamentele pentru jocuri:

• leagăne adaptate pentru copii şi pentru căruciorul cu rotile (pentru a respecta poziţia
corectă a copilului şi dezvoltarea aparatului vestibular);
• jocuri cu obiecte adaptate, minge legată de o creangă - învăţaţi copilul să lovească mingea
ce se întoarce la el, fiind legată de o creangă a copacului sub care se află copilul (asta îl
ajută, mai tîrziu, să se joace cu alţi copii);
• folosiţi una din banda Velcro şi o mănuşă de stofă care permite prinderea mai uşoară a
mingii în timpul jocului de către copil (alipirea ei);
• triciclete adaptate;
• modificări ale jocului cu popice, copilul învaţă să poată arunca pe pistă mai uşor;
• gropi de nisip adaptate pentru accesul căruciorului cu rotile;
• lăzi cu nisip, ridicate la nivelul copiilor în cărucior;
• tăvi, vase cu nisip, care pot fi plasate pe platoul căruciorului cu rotile;
• saltele cu suprafaţă de pantă, adaptate, pe care copilul culcat pe burtică poate să se joace cu
mîinile în nisip.
Echipamentele pentru jocuri la aer liber, deseori, nu corespund necesităţilor copiilor cu

dizabilităţi fizice. Este foarte important să le folosiţi pentru dezvoltarea copilului.
Adaptaţi unele lucruri, echipamente pentru activităţi la aer liber cu aceşti copii.
Activităţile de joc, în special, jocul în nisip îmbunătăţesc tonusul muscular şi coordonarea

Mişcărilor, liniştesc copilul, sînt atractive şi plăcute copiilor.
Încurajaţi Mişcările independente ale copilului pe parcursul jocului în nisip şi apă prin mesaje
verbale.
71
☺ Exersaţi
Plasaţi copilul la masa de nisip şi ajutaţi-l să se joace. Plasarea copilului să fie simetrică cu lada de
nisip, ambele mîini să aibă acces la apucarea obiectelor.
Puneţi copilul în poala Dvs, susţineţi-l de mijloc, în aşa fel mîinile vor fi libere şi el se va juca,
mişca cu plăcere.
Oferiţi copilului un vas cu apă, lăsaţi-l să se joace cu jucăriile în apă.
Pentru stimularea dezvoltării aparatului vestibular:
Legănaţi copilul lent şi ritmic pe un leagăn, într-un fotoliu balansator, pe un căluţ de lemn.
Lăsaţi copilul să stea cu capul în jos, agăţat de genunchii Dvs ori la peretele de gimnastică.
Culcaţi copilul cu burta pe o minge mare de gimnastică şi mişcaţi-o lent înainte şi înapoi.
Jucaţi-vă de-a avionul (părintele ţine copilul în braţe şi face diferite viraje).
Nu uitaţi nici un moment de securitatea copilului!
Stimularea motricităţii fine (3-7 ani)
Acţiuni, activităţi şi jocuri pentru dezvoltarea motricităţii fine:

• activităţi de desen cu ambele mîini, desen paralel, cu acuarele, cu cremă de mîini;
• activităţi de construire (turn din 8-10 piese): apucarea, asamblarea, înşurubarea, apucarea
obiectelor cu cleştele, desfacerea etc.;
• activităţi de menaj (casnice): strîngerea jucăriilor, împachetarea pungilor, împăturirea
rufelor, spălarea unei băsmăluţe etc.;
• activităţi de colaj: tăierea cu foarfecele făşii, zigzag, alte forme;
• activităţi de desen pe hîrtie (colorat, vopsit), pe nisip, pe apă etc.
• activităţi de modelare din argilă şi aluat;
• activităţi de rupere şi mototolire a hărtiei cu mîinile;
• atîrnarea rufelor (păpuşii) pe o sfoară cu cleşte, altor obiecte;
• activităţi de prescriere: mîzgălire, haşurat, conturat, linii etc. (controlul mîinii de la cot).
Adaptaţi creioanele, cariocile pentru folosirea lor;
• activităţi de autoservire: încheierea nasturilor, fermoarelor, capselor, legarea şireturilor
etc.;
• înşirarea mărgelelor, nasturilor, bilelor, altor obiecte;
• jocul cu butoanele unui casetofon;
• jocuri de masă: mozaică, domino, loto, puzzle: 7-15 piese;
• jocuri de sortare, clasificare, de strîngere a obiectelor mari şi mici;
• jocuri cu materiale naturale: cu seminţe (porumb, bostan, fasole, linte, mazăre), crupe,
paste, altele;
• jocuri de mişcare (mobile) cu/şi fără muzică (inclusiv în patru labe).
72
Materialele necesare pentru aceste activităţi sînt accesibile fiecărei familii şi le găsiţi cu
uşurinţă în gospodărie:
• aluat, argilă, nisip, plastilină;
• atribute corespunzătoare (căldăruşe, lopăţele, pîlnii, forme, tuburi, seturi pentru baloane de
săpun etc.);
• cuburi, conuri, prisme, piramide, figurine, blocuri...;
• hîrtie de diferite culori şi grosime, carton;
• creioane, cariocă, guaş, şablon (clişeu), forme de contur, foarfece pentru copii (adevărate,
ascuţite dar cu vîrfurile rotunjite), cretă, cariocă, clei, pensule, pensete, păhărele de plastic,
burete, cerneală pentru aplicarea ştampilelor;
• jucării cu arc, păpuşi ce pot fi îmbrăcate-dezbrăcate, matrioşcă, constructor – robot,
tablouri secţionate, lego corespunzător vîrstei, maşinuţe etc.
Atenţie la riscuri!!!!
Copiii explorează mediul şi au tendinţa să pună obiectele în gură, băgîndu-le şi în nas, urechi (mai
ales pe cele mărunte: mărgelele, piese de lego, mozaică, seminţe etc.).
Asiguraţi securitatea, fiţi mereu alături de copil!
Dezvoltarea dexterităţii degetelor începe cu manipularea lucrurilor mai mari, mai uşor de apucat,
dar nu vă opriţi la această etapă prea mult, treceţi cît mai repede posibil la manipularea obiectelor
mărunte.
În dezvoltarea motricităţii trebuie să folosiţi îndrumarea directă a copilului - mînă peste mînă, picior
peste picior. Să însoţiţi Mişcările cu indicaţii verbale, cu timpul ajungeţi nu doar la sprijin verbal.
În cazurile de dizabilitate severă, folosiţi materiale adaptabile, în loc de mărgele, înşiraţi inele de
cauciuc, metal, plastic pe care copilul le stăpîneşte mai uşor cu degetele şi învaţă procesul de
înşirare. Copilul nu poate stăpîni aşa - ungeţi-o cu clei şi uscaţi-o, folosiţi o sîrmuliţă.
Faceţi un dispozitiv dintr-un tub, o vergea, stabiliţi-l pe masă pentru înşirare, în cazul cînd copilul
poate lucra doar cu o mînă.
Dacă jucăriile pot fi activate prin apăsarea butoanelor, măriţi dimensiunea butoanelor, lipind de ele
nasturi mari. Lipiţi de piesele "puzzle" mînere pentru a simplifica apucarea lor.
Oferiţi copilului obiecte de dimensiuni necesare pentru ca el să-şi satisfacă necesităţile de mişcare şi
de cunoaştere.
Dacă copilul are muşchii contorsionaţi evitaţi folosirea activităţilor care necesită efort considerabil
(modelarea argilei reci - materialul este greu maleabil în stare rece şi poate duce la o contorsionare
sporită).
Încurajaţi copilul să rotească căruciorul înspre masă şi să treacă greutatea corpului pe partea mai
contorsionată. Această poziţie îi permite să ţină mîinile pe masă, ajutîndu-l să relaxeze muşchii
trunchiului pe partea mai afectată.
Dacă are muşchii contorsionaţi mai tare pe o parte a corpului (hemiplegie) întoarceţi căruciorul
astfel, încăt copilul să stea la masă, întors spre ea cu partea mai puţin contorsionată.
Abilităţile de motricitate fină ale copilului, uneori, pot fi limitate, încît el să fie în stare să comunice
cu mediul numai cu ajutorul echipamentului adaptiv, exersaţi diferite tipuri de activităţi pentru a
îmbunătăţi starea copilului.
Dacă copilul are musculatura picioarelor slabă, puteţi aplica un înfăşat de prevenire a deplasării
picioarelor în părţi.
73
☺ Exersaţi
Apăsarea pe un buton de diferite mărimi, în cazul dizabilităţilor severe.
Înşirarea de mărgele, nasturi de diferite mărimi, inele de plastic etc.
Lipirea jucăriilor cu magnet pe diferite obiecte metalice.
Desenarea cu cretă colorată pe tocătoare de bucătărie.
Prinderea cu penseta a jucăriilor plate, cu cleştele a hăinuţelor păpuşii pe o sfoară atîrnată la
îndemîna copilului.
Exerciţii pentru mîini, degete:
• masarea palmelor cu materiale naturale (conuri, nuci, castane, grîu etc.);
• căutarea obiectelor mici în vase adînci cu crupe, paste făinoase;
• imitarea/simularea spălatului mîinilor (Exerciţii cu săpun, cremă);
• suprapunerea palmelor pe obiecte rotunde, tari pe pumnul propriu;
• scuturarea degetelor de apă, stropire prin scuturare;
• hrănirea animalelor - jucării cu picătura prin pipetă (cu 2 degete), hrănirea puişorilor cu
crupe (cu 3 degete);
• vopsirea cu peria muiată în apă a ziarelor sau chiar pictatul cu guaş, acuarelă;
• perierea unei haine de puf, blană, ruperea hîrtiei;
• curăţarea, măturarea cu peria a fărîmiturilor de pe masă;
• "sărutarea" degetelor perechi de la ambele mîini (arătător cu arătător, inelar cu inelar etc.);
• imitarea acţiunilor adultului de tipul „fă ca mine”; minge mică - mare; coarne de cerb;
încrucişare, ridicare - lăsare, pumn - îndepărtare, etc.
• lipirea şi dezlipirea de masă a degetului mare, a palmelor (aşezăm palmele pe masă, lipim
şi dezlipim de masă degetul mare, mic, mijlociu...)
• jocuri cu degetele mîinii: "omuleţii" degetele mijlociu şi arătător merg pe masă, sar...;
"coarne de cerb" palmele încrucişate cu degetele răsfirate, în sus, "fluturaşii" similar, în
jos, cu mişcarea degetelor, ,,furnicile,, toate degetele pe masă se mişcă;
• imitarea cîntatului la pian, fluier, acordeon, tobă...;
• imitarea Mişcărilor foarfecelui cu degetele, mîinile;
• apucarea inelelor foarfecelui, schimbarea foarfecelui dintr-o mînă în alta;
• lucrul cu foarfecele în dezvoltarea muşchilor fini ai mîinii.

74
Muzicoterapia
Ascultaţi împreună cu copilul muzică de diferite ritmuri.
Stimulaţi-l să facă, cum poate, Mişcări libere în tactul muzicii.
Dansaţi cu copilul în braţe, dacă este posibil.
Stimulaţi-l să facă Mişcări libere în tactul muzicii, susţinut de Dvs, apoi singur, repetaţi de mai
multe ori.
Punctul pe i
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii necesită o poziţie corectă pentru a-şi folosi la maximum
motricitatea fină.
Trunchiul trebuie sprijinit astfel, încît corpul copilului să aibă o poziţie simetrică, să se evite
aplecarea pe o parte.
Să ţină capul simetric faţă de umeri şi mîinile în poziţie de-a lungul trunchiului.
Tava scaunului cu rotile să se afle la jumătatea trunchiului copilului pentru evitarea contorsionării
muşchilor lui.
În poziţia verticală (dreaptă) a trunchiului copilul foloseşte mîinile mai uşor.
În cazurile mai dificile, folosiţi atelele care fixează degetele în poziţie corectă.
Diversificarea Mişcărilor şi încurajarea copilului să se întindă după diferite obiecte, să facă Mişcări
de atingere a propriului corp duc la îmbunătăţirea stării copilului, la succes în reabilitare.
Motricitatea articulatorie (3-7 ani)

Dezvoltarea aparatului articulator (a organelor vorbirii) este parte a dezvoltării Mişcărilor,
motricităţii şi pregăteşte copilul pentru învăţarea limbajului şi comunicării:
• masarea cavităţii bucale prin Mişcări masticatorii;
• deplasarea limbii în gură (cavitatea bucală) a bucăţelelor de pesmet, miez de nucă, stafide,
fructe;
• înghiţirea apei, produselor alimentare mărunte moi, apoi mai solide cu Mişcări controlate
de glutiţie şi respiraţie;
• agitarea apei, altor lichide în cavitatea bucală, gargara;
• imitarea tusei, căscatului;
75
☺ Exersaţi
Exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii articulatorii:

• imitarea grimaselor (bucurie, tristeţe, supărare, reacţiilor la acru, sărat etc.), clipirea din
ochi (ambii, cîte unul etc.);
• umflarea obrajilor cu dezumflarea lor, cu ori fără lovirea peste obraji;
• imitarea căscatului, clătirii gurii (gargară);
• deschiderea, închiderea gurii (liber, cu opunere);
• cîntarea grupurilor de vocale; A-O; A-U; A-E; A-I etc.;
• deplasarea laterală a colţurilor gurii cu dinţii strînşi şi deschişi, depărtaţi;
• mişcarea laterală a mandibulei, stînga – dreapta;
• ţuguierea buzelor - "sărut";
• surîs, întinderea buzelor;
• alternarea "surîs" - "sărut";
• deplasarea mandibulei înainte cu retragerea lentă şi rapidă (cîine buldog);
• acoperirea buzei de jos cu cea de sus şi invers (iepuraş, broscuţă etc.);
• mişcarea limbii în cavitatea bucală şi în afara cavităţii bucale în diferite poziţii.
Stimularea motorie a copilului începe cu prima atingere a mamei, continuînd cu băiţa, comunicarea
şi jocul.
Pentru fiecare vîrstă şi nivel de dezvoltare, stimularea motorie are anumite particularităţi specifice.
Toate acţiunile de stimulare motorie cu copilul sînt făcute de părinţi cu dragoste, Atenţie, fără
excese şi cu consultarea specialistului.
Problema determinării mîinii dominante a copilului (stînga ori dreapta), nu trebuie să îngrijoreze
părinţii. Acest fapt este ereditar şi depinde de maturitatea sistemului nervos al copilului.
76
Punctul pe i
Deprinderile motorii reprezintă toate abilităţile de mişcare, coordonare şi echilibru al corpului

copilului.
Dezvoltarea deprinderilor motorii se face prin stimulare şi exersare permanentă şi coerentă:
activităţi zilnice - de la mişcare simplă (ridicarea mîinii) la Mişcări complexe (ţine jucăria, lingura),
cu durată adecvată stării de dezvoltare a copilului.
Jocul şi jucăria sînt de bază în reabilitarea motricităţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Apa este un remediu miraculos de stimulare/relaxare a sistemului muscular pentru copilul cu
dizabilităţi fizice.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii necesită o poziţie corectă pentru a-şi folosi la maximum
motricitatea fină.
Copilul cu dizabilităţii fizice îşi va stimula şi exersa mîna funcţional sănătoasă, pentru a se folosi de
ambele mîini.
2. Poziţionarea copilului cu dizabilităţi fizice
Exerciţii de mişcare şi întindere a membrelor copilului
Pentru dezvoltarea sau păstrarea flexibilităţii şi mobilităţii articulaţiilor copilului, mama, consultînd
kinetoterapeutul, poate face multe Exerciţii cu copilul.
Exerciţiile se fac după anumite reguli:

• de mai multe ori pe zi, în special, în momentele de regim, cînd copilul este dezbrăcat.
• într-un ritm lent şi constant, fără a forţa prea mult o articulaţie, deoarece aceasta poate
dăuna Mişcării.
• cîte un Exerciţiu, pentru o sigura articulaţie, treptat trecînd la fiecare etapă a lui.
În timpul Exerciţiului, fixaţi cu o mînă corpul copilului imediat deasupra articulaţiei pusă în
Exerciţiu şi cu cealaltă mînă dedesubtul articulaţiei pentru a mişca partea corpului în toată gama de
Mişcări.
77
Stimularea motorie a copilului cu dizabilităţi fizice prin Mişcări de întindere
Exerciţii pentru articulaţiile umărului
1. Flexia umărului.
Copilul culcat p1. Flexia umărului.
Copilul culcat pe spate. Cu o mînă
pe umărul copilului fixaţi-i corpul,
astfel încît acesta să nu se ridice.
Ţineţi încheietura pumnului cu
cealaltă mînă.
Ridicaţi braţul acestei mîni astfel ca
să fie de asupra capului. Ţineţi cotul
copilului drept. Cu o mînă pe
umărul copilului fixaţi-i corpul,
astfel încît acesta să nu se ridice.
Ţineţi încheietura pumnului cu
cealaltă mînă.
1. Ridicaţi braţul acestei mîini astfel
ca să fie de asupra capului.
Ţineţi cotul copilului drept.
2. Aducţia orizontală a umărului

(îndepărtarea braţului de
simetria corpului).
Copilul culcat pe spate.
Întindeţi brațul de-a lungul
corpului.
Susţineţi încheietura pumnului cu
cealaltă mînă.
Îndoiţi braţul de-a latul pieptului
2. îndreptîdu-l spre celălalt braţ.
3 - 4. Rotaţia umărului.
Copilul pe spate.
Cotul îndoit.
3. Puneţi braţul copilului în poziţia
perpendiculară cu corpul lui.
Ţineţi antebraţul cu cealaltă mînă.
Din această poziţie ridicaţi
antebraţul şi apoi coborîţi-l în jos.
4.
78
5. Abducţia orizontală a umărului
(apropierea braţului de simetria
corpului).
Copilul stă pe spate.
Fixaţi corpul copilului cu o mînă
pusă pe umăr astfel ca să nu se
ridice.
Ţineţi antebraţul cu cealaltă mînă.
Îndoiţi braţul de la cot, ca şi cum
mîna ar fi pusă la şold, îndreaptaţi-l
5. lateral perpendicular cu corpul
copilului.
Exerciţii pentru articulaţiile cotului şi antebraţului
6. Flexia şi extensia cotului.

Copilul pe spate.
Braţul îndepărtat de corp.
Susţine cotul, ţine încheietura
cotului cu cealaltă mînă şi îndoaie
atent cu cealaltă mînă cotul.
6.
7. Răsucirea antebraţului.
Copilul pe spate.
Cotul îndoit, braţul lipit de corp.
Fixează de sus braţul cu o mînă,
ţine încheietura corpului cu cealaltă
mînă şi apoi lasă-le în jos. Din
această poziţie ridică antebraţul şi
mîna.
7.
Exerciţii pentru încheietura pumnului
8. Îndoirea şi dezdoirea
pumnului.
Îndoiţi antebraţului cu o mînă.
Ţineţi mîna copilului cu cealaltă
mînă.
Îndoiţi pumnul copilului înainte şi
înapoi.
8.
79
9. Apropierea şi îndepărtarea
pumnului.
Fixaţi antebraţul cu o mînă
Răsuciţi atent pumnişorul copilului
într-o parte şi alta.
9.
Exerciţii pentru degetele mîinii

degetelor de la mînă.
Poziţionaţi copilul confortabil.
Îndoiţi şi dezdoiţi degetele mîinii
copilului.
Fixaţi antebraţul şi pumnişorul
copilului cu o mînă.
Ţineţi degetele copilului cu cealaltă
mînă.
Îndoiţi şi întindeţi degetele
10. copilului, îndreptaţi-le.
11. Îndoirea pumnului.

Îndoiţi pumnul copilului cu o mînă.
Ţineţi degetele cu cealaltă mînă.
Îndoiţi degetele pe palma Dvs.
Aveţi grijă ca ele să fie drepte.
11.
12. Apropierea şi îndepărtarea

degetelor.
Ţineţi încheietura pumnului
copilului cu mîna lui deschisă.
Ţineţi drepte degetele mîinii
copilului.
Depărtaţi, cu delicateţe, fiecare
deget în parte şi apoi alăturaţi-l la
celelalte.
12.
80
13. Opoziţia degetului mare.
Ţineţi mîna copilului deschisă cu
palma în sus.
Fixaţi cu o mînă baza degetului
mic.
Ţineţi vîrful degetului mare cu
cealaltă mînă.
Îndoiţi degetul mare în sus
îndreptaţi-l spre baza degetului
mic.
13.
14. Întinderea degetului mare.

Ţineţi mîna copilului cu palma
deschisă în sus.
Fixaţi palma copilului
Îndreptaţi degetul mare în sus.
Îndepărtaţi-l de palmă.
14.
15. Îndepărtarea şi apropierea

degetului mare.
Ţineţi mîna copilului cu palma
deschisă în sus.
Cu o mînă ţineţi palma copilului.
Cu cealaltă mînă ţineţi vîrful
degetului mare.
Îndoiţi degetul mare îndepărtîndu-l
de partea laterală a mîinii.
15.
Exerciţii pentru articulaţiile genunchiului şi şoldului
16. Fixarea şi întinderea

genunchiului.
Copilul stă pe burtă
Fixaţi coapsa, imediat, deasupra
genunchiului cu o mînă.
Ţineţi gamba cu cealaltă mînă.
Îndoiţi şi îndreptaţi genunchiul
cît de mult este posibil.
16.
81
17. Îndoirea articulaţiei
şoldului.
Îndreptaţi piciorul copilului
pentru a putea exersa.
Puneţi o mînă deasupra piciorului
copilului.
Apucaţi lateral piciorul cu
cealaltă mînă.
Îndoiţi genunchiul spre pieptul
copilului.
Îndreptaţi piciorul şi lasăţi-l în
17. jos.
18. Întinderea articulaţiei

şoldului.
Copilul stă pe burtă.
Puneţi o mînă pe funduleţul
copilului.
Cealaltă sub genunchiul
copilului.
Fixaţi fundulrţul copilului, în
timp ce, ridicaţi piciorul în sus.
18.

articulaţiei şoldului.
Copilul stă pe spate, cu un picior
îndepărtat lateral.
Fixaţi cu o mînă şoldul copilului,
iar cu cealaltă călcîiul.
Îndepărtaţi piciorul lateral, apoi
aduceţi-l în poziţia iniţială.
Atenţie! Nu lăsaţi genunchiul
copilului să se răsucească spre
exterior sau interior.
19.
20. Rotaţia şoldului - şold

îndepărtat.
Puneţi o mînă pe coapsă şi o
mînă pe călcîi.
Rotiţi piciorul în interior.
Rotiţi piciorul în exterior.
Manevraţi cu mîna de pe coapsă.
20.
82
21. Rotaţia şoldului - şold
îndoit.
Puneţi o mînă pe coapsă şi una
pe călcîi.
Rotiţi piciorul în interior
Rotiţi piciorul în exterior.

21.

Exerciţii pentru articulaţiile gleznei şi labei piciorului
22. Glezna şi laba piciorului.

Rotiţi articulaţia gleznei în interior
– exterior.
Fixaţi coapsa copilului lîngă
genunchi.
Întoarceţi laba piciorului în interior
– exterior.
22.
23. Îndoirea labei pe gleznă.

Fixaţi coapsa lingă genunchi.
Apucaţi laba piciorului şi îndoiţi
călcîiul în jos cît mai mult posibil.
23.
83
24. Îndoirea posterioară a
gleznei.
Cu o mînă fixaţi coapsa copilului
lîngă genunchi.
Apucaţi călcîiul şi trăgeşi-l în jos,
cu cealaltă mînă.
24.
25 – 26. Îndoirea şi dezdoirea

degetelor de la picior.
25. Cu o mînă fixaţi gamba piciorului
copilului, cu cealaltă fixaţi glezna,
îndoind şi dezdoind degetele în sus
şi în jos.
26.
Modele de stimulare ale dezvoltării motricităţii copiilor.
Acest model de stimulare a dezvoltării motricităţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii este o

sinteză a mai multor experienţe de recuperare prin mişcare, orientate spre refacerea unor funcţii
motorii şi creşterea nivelului funcţional al corpului copilului.
Modelul conţine o serie de exerciţii statice şi dinamice folosite în programe terapeutice curative şi
de recuperare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi. Modelul este accesibil în aplicare pentru părinţi
în condiţii casnice.
Părinţii încep activitatea de reabilitare cu: contactul psihoemoţional, urmat de exerciţii de relaxare,
exerciţii statice, pasive, Exerciţii active, rostogolirea, tîrîrea, echilibrul, statul în picioare şi mersul -
etape ce le urmează orice copil în dezvoltarea sa, dar cu un ritm diferit.
Contactul psihoemoţional cu copilul se stabileşte înainte de oricare activitate. Copilul trebuie să
aibă o dispoziţie bună, părintele, fără grabă, pe un fond muzical liniştit face Exerciţii cu copilul.
Exerciţiile de relaxare sînt de obicei plăcute pentru copil, relaxează musculatura lor şi se fac
întotdeauna înaintea altor Exerciţii.
84
Părintele apucă copilul de ambele glezne şi-l ţine bine, îl saltă în sus, capul copilului rămîne în jos
legănîndu-se. Părintele repetă Mişcările de legănare de cîteva ori, acestea fac să scadă spasmul
muşchilor, copilul se relaxează (în acest timp, copilului i se spune o poveste de tipul: ,,O barză vine
în zbor şi-l ia cu ea pe un nor, pentru al legăna, mîngîia ori îi cîntă din folclorul copiilor: "Huţa
huţa cu căruţa pîn-la lelea Catincuţa...").
Exerciţiile statice, pasive de tipul: flexiuni/îndoiri, extensiuni/întinderi, aducţii/alăturare,
abducţii/îndepărtare, mişcări rotatorii, care se aplică mai întîi la mîini, apoi la picioare, la început
simetric, apoi alternat/în diferite direcţii (copilul descoperă muşchii săi, articulaţiile sale, îi simte).
Însoţiţi Exerciţiile cu poezii scurte, ori numărători care amuză copilul şi permite adultului să
menţină contactul emoţional cu el. Fluturaşii numărau cîte flori pe văi erau (Mişcări de netezire).
Fîl, fîl, colo, (rotaţii la stînga) fîl, fîl, ici, (la dreapta) unu, doi trei, patru, cinci (iar de netezire).
Rostogolirea – acest exerciţiu începe de la întoarcerea capului cu flexiunea lui în direcţia proiectată
pentru rostogolire cu continuarea rotirii trunchiului, cu mişcarea capului care ajută copilul să ia
poziţia de "culcat pe burtă".
Rostogolirea este transferul de

a) greutate a corpului dintr-o
parte în alta
Copilul stă pe spate, mîinile şi
picioarele întinse.
a) Apucaţi copilul ca în imagine.
b) Executaţi o presiune uşoară
pe partea laterală a funduleţului
copilului şi cu delicateţe ajutaţi
b) şoldul opus al copilului să se
ridice şi să se mişte spre partea
împinsă.
c) Pune jucării alături de copil
pentru a-l stimula să se
rostogolească spre ele.
c)
După ce copilul a însuşit bine exerciţiul de rostogolire se trece la următorul episod. Cîntaţi cîntecul
gogoaşei – copilul mai uşor va intra în rol şi va face un efort din plăcere.
85
Poziţionarea "păpuşa" se trece de la poziţia "culcat pe burtă" la menţinere pe antebraţe cu
şoldurile, palmele şi degetele desfăcute, întinse şi capul ridicat.
Dacă are unele dificultăţi în menţinerea acestei poziţii îl ajutăm cu un tamponat uşor sub bărbie.
Pentru întărirea acestei poziţii, încurajaţi copilul să o menţină timp de 4-5 minute.
Stimulaţi, prin demonstrarea unui obiect, jucărie dorită ori recitarea unei poezii:
Cuciu, cuciu, na Grivei, mămăligă dacă vrei,

dacă nu o pun în sac şi-o dau mîine la gînsac,
dacă nu o pun în coş şi-o dau mîine la cocoş ...
Şederea se obţine prin două moduri:

I. Ridicarea copilului de mîini şi tragerea lui spre adult cu o ulterioară împingere pe spate pînă ce
copilul se atinge cu funduleţul de un sprijin, fără să se lovească.
Dacă copilul participă activ la această mişcare, încearcă să se ridice ori să se aşeze chiar şi este
responsabil de efortul pe care îl face, putem cere un efort sporit, o cooperare a copilului, care este
apreciat de adult.
II. Transferul de la poziţia culcat cu faţa în jos – la poziţia pe şezute:
Copilul stă întins pe burtă, adultul pune o mînă sub braţul copilului, cealaltă mînă pe şoldul opus al
copilului (imaginea a).
Adultul, trage uşurel în sus de şoldul copilului, apoi spre sine şi în jos, la necesitate se trece mîna
sub umărul copilului, trăgîndu-l înainte şi în sus (imaginea b).
Fixaţi bine copilul în poziţia pe şezut, asigurîndu-vă că copilul se simte confortabil (imaginea c).
Încurajarea susţinerii propriei greutăţi pe braţe, pentru uşurarea rotirii trunchiului.
a b c

I. Tîrîrea
Dezvoltarea deprinderii copilului cu dizabilităţi de a se tîrî se poate face în mai multe moduri.
Folosirea stimulenţilor:
a) Cu ajutorul diferitor stimulenţi (întindem copilului o jucărie ori ceva gustos), îl încurajăm să se
sprijine numai pe o mînuţă/antebraţ şi să se întindă să apuce, astfel rămîne sprijinit numai pe o
mînă, iniţiindu-se în mişcări de tîrîre. Stimulăm să apuce mai ales cu mîna la care are o reducere în
mişcare.
b) Se îndoaie şi se deplasează uşor în afară piciorul stîng, cu o împingere uşoară înainte a celui
drept, astfel simulîndu-se tîrîtul şi corpul copilului înaintează pe burtă.
c) Următoarea acţiune se efectuează similar pe partea dreaptă.
86
II. Transferul de la poziţia "pe şezut" la poziţia "în tîrît":
a) Copilul stă în poziţia pe şezut, din

poziţia pe şezut se îndoaie un
genunchi în direcţia în care va
urma rotirea trunchiului.
b) Puneţi o mînă pe şoldul copilului
şi alta pe piept, înclinaţi-l în
direcţia proiectată (ca în imagine
d, pe dreapta);
c) Rotiţi, încet, trunchiul copilului şi
înclinaţi-l spre poziţia în patru
labe.
d) Terminaţi rotirea atunci cînd
copilul atinge cu mîinile podeaua.
La necesitate ridicaţi şi susţineţi
puţin funduleţul copilului, daţi-i
un impuls înainte.
Imaginea d
d
III. Tîrîrea cu susţinere:
e
f
a) Susţineţi copilul de mijloc cu un cearşaf.

a) Inventaţi şi adaptaţi diferite obiecte pentru
b) Aveţi grijă ca copilul să-şi menţină dezvoltarea deprinderii copilului de a se tîrî.
echilibrul.
b) Stimulaţi copilul să se tîrască.
c) Încurajaţi copilul să se tîrască.
Imaginea f
Imaginea e
87
IV. Mersul "în patru labe"
Copilul trebuie să poată sta în poziţie relaxată "postura de păpuşă". Părintele pregăteşte trecerea
treptată la poziţia în patru labe prin introducerea unui sul pe sub toracele copilului. Pentru rotirea
toracelui în stînga-dreapta, stimulaţi copilul ca şi pentru acţiunea "tîrîre".
Din poziţia "în patru labe", obţineţi întinderea unui antebraţ a copilului ca să se sprijine agăţîndu-se
cu mîinile de mîna Dvs.
Ridicaţi braţul Dvs în sus (dreptul) atît, încît copilul să poată să se sprijine, să se ridice. Cu cealaltă
mîna (stîngă) îl împingeţi uşor de funduleţ ca el să se ridice de pe călcîie cît mai sus, pînă ce axa
corpului continuă cu axa coapselor: Eu sînt ursul din pădure, merg agale, mănînc mure...
V. Ridicarea şi statul în picioare prevede pregătirea muşchilor flexori şi extensori ai picioarelor.
Ridicarea în picioare a copilului cu dizabilităţi neuromotorii se face din poziţia copilului şezînd în
genunchi ori aşezat pe "scăunel":
VI. Ridicarea în picioare, din genunchi, cu suport din faţă.
Staţi în genunchi în faţa copilului, care de asemenea stă în genunchi. Sprijiniţi copilul de subţiori.
Copilul îndoaie mai întîi un picior (poziţia "cavaler"), apoi următorul pînă la ridicare.
Cîntaţi, încurajaţi copilul în toate acţiunile care le face: Popuşor, popuşor, stă copilul în picioare ca
un zărzărel în floare. Copăcel, copăcel, cît e el de mititel, ziua toată cît te joci face umbră la
boboci.
VII. Ridicarea în picioare, din genunchi, cu suport din spate.
Staţi în genunchi în spatele

copilului.
Copilul stă în poziţia doi genunchi.
Adultul susţine copilul de subţiori.
Uşurel împinge şoldul drept al
copilului înainte şi în jos astfel,
încît greutatea copilului rămîne pe
celălalt genunchi.
Încurajaţi copilul să se aplece spre
şoldul opus şi să aducă piciorul în
faţă la poziţia “într-un genunchi”.
g
Imaginea g
88
VIII. Ridicarea în picioare, din şezut pe scăunel
Copilul stă pe şezut pe scăunel

a) Susţineţi braţele copilului la nivelul
coatelor astfel, încît degetele mari ale
copilului să fie orientate în sus.
b) Deplasaţi încet greutatea copilului
înainte.
c) Stimulaţi copilul astfel ca el să facă
h un efort pentru a se ridica şi să stea în
picioare.
d) Aşezaţi copilul. Repetaţi de mai
multe ori
Imaginea h

IV. Statul în picioare, folosind braţele
Statul în picioare, folosind braţele pentru a

prelua greutatea corpului
Copilul stă în picioare
a) Postaţi copilul în picioare.
b) Ajutaţi copilul să se aplece în faţă, deplasînd
greutatea corpului pe mîini cu care se sprijină pe
i
masă, pat etc. (suportul trebuie să fie la nivelul
abdomenului).
Imaginea i
c) Ajutaţi copilul să-şi fixeze trunchiul, stînd în

j picioare.
Imaginea j
d) Sprijiniţi copilul şi corectaţi poziţia lui de stat

în picioare.
k
e) Repetaţi şi învăţaţi sistematic.
Imaginea k
89
Echilibrul. Echilibrul este o deprindere complexă. Această poziţie se dezvoltă treptat începînd cu
ţinerea capului pînă la poziţia stat în picioare şi mers echilibrat. Formarea echilibrului se obţine prin
exersare. Prin contractare musculară copilul se învaţă să-şi menţină echilibrul şi să revină la poziţia
iniţială, evitînd căderea (păpuşa de tip "Vanika, vstani-ka", "Nevaliaşka").
Încurajaţi copilul verbal: Titirez, titirez, în poiată am trei iezi, doi aleargă se împung, unul stă legat
sub prun.
Menţinerea echilibrului
a) Rostogolirea şi legănarea
copilului.
l
b) Formarea unui traseu cu
obstacole. Copilul îşi va
dezvolta, antrena simţul
echilibrului în formă de joc
distractiv.
Imaginea l
Imaginea m
a) Copilul învaţă să-şi menţină

echilibrul pe suprafeţe drepte,
n înclinate în diferite unghiuri.
b) Începeţi cu sprijinul fizic, alt
sprijin, treptat copilul îşi
menţine echilibrul de sine
stătător.
c) Asiguraţi securitatea copilului
fixînd bine adaptările pentru
aceste exerciţii.
o
Imaginea n
Imaginea o
90
Formarea deprinderilor de mers se face după ce copilul îşi ţine de sine stătător capul, trunchiul şi
echilibrul, stă bine pe picioare, are posibilitatea de a se servi măcar de o mînă, trecînd cu bine toate
etapele anterioare.
Părintele se plasează la spatele copilului, îl ţine de mîini (copilul are încredere în părinte). Adultul
parcă se contopeşte cu corpul copilului, provocîndu-i mişcări naturale de mers, împinge uşor, dar
sigur coapsa copilului pentru a produce flexionarea/îndoirea unui picior, acelaşi lucru se repetă cu
celălalt picior.
Continuaţi aşa: Unu, doi, unu, doi, merg copii în zăvoi, sus în deal e-un cireşel, jos în vale-un
butucel, iar în vale sînt răţuşte, vine-un cîine să le muşte. Hop! Hop!Hop! Prin pietricele. Hop prin
iarbă şi prin stuf şi în groapă - Buf! Buf! Buf!
Activitatea de stimulare şi dezvoltare a Mişcărilor trebuie să o începeţi cît mai devreme posibil şi de
la ce poate copilul face cel mai bine.
Formarea mersului necesită multă răbdare şi timp din partea părintelui şi copilului.
Exerciţiile dau rezultate dacă se repetă de 2-3 ori pe zi, timp de 15-20 minute, ţinînd cont de starea
de sănătate a copilului.
Nu uitaţi să vorbiţi mereu binevoitor, calm cu copilul. Copilul simte orice tulburare emoţională a
părintelui care îl poate descuraja.
Însoţiţi toate Exerciţiile de poezii, cîntecele, acest lucru asigură atît copilului cît şi Dvs un contact şi
suport emoţional.
Lăudaţi copilul pentru orice succes. "Bravo!"
Daţi recompense copilului, confirmînd rezultatul obţinut.
Ridicarea şi susţinerea unui copil cu dizabilităţi fizice
Îngrijirea unui copil cu dizablităţi fizice cere un efort fizic mare din partea părinţilor şi familiei în
întregime.
Părinţii, îngrijitorii acestor copii, trebuie să ştie cum să-i ridice, în folosul părintelui, evitînd o
afectare a coloanei, cît şi a copilului ca siguranţă şi sensibilitate.
"Peştişor" - copilul pe burtă, cu capul înainte, întins pe braţul

adultului, care la rîndul său este trecut între picioarele copilului şi se
apucă cu al doilea braţ, care trece pe sub
pieptul copilului.
"Piept la piept" - copilul luat în braţe cu faţa spre adult, capul sprijinit
pe umărul drept al adultului, picioruşul drept este îndoit şi suspendat cu
mîna stîngă a adultului, iar stîngul atîrnă.
91
"Colăcel" - copilul în braţe, lateral faţă de trunchiul adultului, umerii
adunaţi şi îndreptaţi înainte, şoldurile îndoite, braţul adultului susţine capul
(nu gîtul copilului), iar celălalt braţ trecut sub genunchii lui, susţine
funduleţul.

"Non foarfece" - copilul faţă în faţă cu adultul,

sprijinit pe şoldul acestuia, astfel ca piciorul cu dificultate al copilului să fie
poziţionat la spatele adultului, celălalt în faţă. Adultul cuprinde spinarea
copilului cu mîna din partea şoldului "încălecat", iar cu cealaltă mînă ţine
picioruşul lui din faţă. Această poziţie nu permite mişcarea picioarelor în
foarfece.
"Spate – piept" - copilul aşezat cu spatele pe regiunea stomacului adultului.

Picioarele lui îndoite din genunchi, adunate în faţă, cu mîinile tot în faţă. Adultul
susţine copilul de genunchii adunaţi, cuprinzînd trunchiul şi braţele copilului.
Această poziţie permite copilului să privească mai bine înainte.

"Broscuţa" - copilul faţă în faţă cu adultul, picioarele copilului sunt desfăcute

la şoldurile adultului care susţine copilul de funduleţ cu ambele braţe. Copilul
stă ţanţoş.

"Broscuţa leneşă" - în cazul unui copil care nu poate sprijini bine capul. Poziţia
similară cu cea descrisă mai sus, dar adultul cu o mînă ţine copilul de sub
funduleţ, iar cu a doua îl sprijină de spate. Copilul ţine capul pe umărul
adultului.

Cînd ridicaţi şi sprijiniţi copilul trebuie să aveţi grijă cum o faceţi:

1. Ţineţi spatele drept şi genunchii îndoiţi în momentul ridicării copilului. Acest lucru este
foarte important cu cît copilul este mai greu.
2. Ţineţi copilul simetric cu corpul Dvs, astfel vă va fi mai uşor să ridicaţi copilul.
3. Folosiţi cîteva poziţii de susţinere care asigură copilului un suport adecvat în diferite
situaţii şi vă uşurează îngrijirea lui.
92
Poziţionarea copilului cu dizabilităţi fizice.
Indiferent de cauzele dizabilităţilor fizice, copilul trebuie să-şi formeze abilităţi de autoservire şi de
independenţă personală.
Pentru formarea acestor abilităţi copilul trebuie să înveţe:
• să-şi controleze două părţi ale corpului, ceea ce îi va permite funcţionarea Mişcărilor - menţinerea sau
obţinerea simetriei corpului;
• să se mişte, folosind cît mai mulţi muşchi, pentru a evita deformările corpului;
• să schimbe frecvent poziţia corpului, pentru a evita apariţia punctelor dureroase provocate de
imobilitate,
• să facă orice mişcare posibilă, să se bucure de mişcare.
Poziţionarea bună a corpului este atunci cînd muşchii sînt întinşi corect fiziologic, ceea ce evită o
încordare dureroasă a lor.
Poziţionarea bună a corpului previne contracţiile musculare şi deformarea Mişcărilor.
Poziţionarea bună a corpului reduce spasmul muscular şi diminuează durerea.
Poziţionarea bună a corpului determină copilul să folosească mîinile în poziţie la piept.
Poziţionarea bună a corpului ajută la prevenirea infecţiilor pulmonare şi decubitusului de escare
Folosiţi jocurile în fiecare poziţie nouă, copilul are nevoie să facă Mişcări cît mai diverse.
Dacă poziţia este nouă – sprijiniţi copilul, fiţi alături de el pînă se obişnuieşte.
Asiguraţi-vă că poziţia este confortabilă pentru copil.
Exersaţi cît mai des, cu răbdare, copilul va fi capabil să înveţe Mişcări noi şi să devină mai
independent.
Numai împreună cu copilul puteţi găsi mai multe posibilităţi de mişcare şi formare a echilibrului.
Forme de poziţionare a copilului cu dizabilităţi pentru joc şi alte activităţi

Imaginea 1 Imaginea 2
Poziție culcat pe burtă.

a) Aşezați sub pieptul copilului un sul din stofă astfel,
încît bărbia să stea sprijinită în piept.
b) Aşezați jucăriile în fața copilului ca el să le poată Poziţionați astfel copilul, încît el să se poată juca.
ajunge şi să se joace cu ele.
93
Încurajaţi copilul să țină capul ridicat şi să-şi menţină Ajutaţi copilul să se mişte.
greutatea pe propriile coate. Ţineţi copilul de şolduri
Faceţi mişcări de legănare stînga-dreapta, înainte.
Plasaţi copilul pe burtă sau pe spate pe o minge mare de

gimnastică.
Puneţi o pernuţă mică sub pieptul copilului, în această Faceţi mişcări înainte şi înapoi asemenea unui legănat.
poziţie copilul se poate juca în doi. Încurajaţi copilul să aibă încredere în Dvs.
Puneţi copilul pe burtică, pe genunchii Dvs, astfel, ca el Construiţi leagăne adaptate, plasaţi copilul ca în imagine,
să poată privi la ceea ce faceţi. legănaţi-l lent.
Aşezaţi-vă spate la spate cu copilul pentru învăţarea

Stimulaţi copilul să ridice capul şi să-l menţină în poziţionării corecte.
această poziţie mai mult timp. Este amuzant şi util sprijinul spate la spate.
La necesitate, susţineţi copilul, ţinîndu-l de mîini.
94
Legănaţi copilul pe picioare în sus şi în jos, cîntîndu-i Este foarte important să menţineţi contactul fizic şi vizual
un cîntecel. cu copilul în timpul jocului, fi-ţi creativi şi inventaţi noi
metode de poziţionare a copilului pe şezut.
Fixaţi coapsele copilului cu picioarele. Stimulaţi verbal

copilul să ridice capul. Atenţie! nu retrageţi mîinile Poziţionaţi copilul pe spatele Dvs.
dacă nu sunteţi sigur că copilul poate sta singur. Copilul vă cuprinde cît de strîns poate;
ţineţi în mînă o oglindă unde copilul îşi vede imaginea,
jucaţi-vă împreună
Imaginea 15
Învăţaţi copilul să sară pe o saltea susţinut de subţiori.
Sprijiniţi bine copilul atunci cînd vorbiţi cu el.
Poziţionarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii este importantă în timpul tuturor

activităţilor, mai ales în timpul jocului.
95
☺ Exersaţi
Reguli de poziţionare corectă a copilului cu dizabilităţi fizice
Poziţie pe şezut în scaun

1. Spatele drept, la necesitate cu susţinerea laterală a trunchiului.
2. Fundul împins bine spre speteaza scaunului, la necesitate
copilul poate fi susţinut cu o centură.
3. Coapsa sprijinită pe scaun astfel încît între gambă şi scaun
rămîne o distanţă doar de 3 cm.
4. Genunchii în unghi drept depărtaţi la acelaşi nivel, la
necesitate folosiţi un distanţier pentru a preveni deplasarea
picioarelor în foarfece.
5. Picioarele sprijinite pe podea, călcîile jos pe direcţia liniei
perpendiculare care cade de la genunchi pe podea.
Poziţia pe şezut în poală

Poziţia pe şezut – piept-spate pentru un copil mai mare.
Adultul poziţionează copilul ca în imagine şi menţine simetria
corpului copilului, astfel:
• adultul ţine spatele drept;
• menţine copilul în poziţie fiziologică corectă atunci cînd vrea
să se împingă pe spate, în special cu capul;
• fixează bine bazinul copilului, astfel încît să-şi menţină
poziţia;
• funduleţul copilului să fie bine dat în spate şi fixat pe podea;
• picioarele adultului ţi copilului îndepărtate;
• la abdomenul copilului plasaţi un sul care va fixa copilul şi-i
va permite să se aplece peste el;
• braţele copilului trec deasupra sulului fiind libere pentru joacă.
Poziţia pe şezut în cărucior

1. Verificaţi funduleţul şi coapsele copilului pentru a vă asigura că
şede cît mai aproape de speteaza scaunului cu rotile, iar greutatea
corpului este distribuită simetric, egal.
2. Poziţionaţi copilul pe scaun cu coapsele într-o poziţie relaxată.
3. Aşezaţi trunchiul într-o poziţie verticală, simetrică, copilul nu
trebuie să alunece în părţi laterale.
4. Orientaţi capul pe centru, cu bărbia puţin lăsată în jos.
5. Umerii relaxaţi, cu evitarea ridicării lor în sus, ori deplasării în
faţă.
6. Braţele, palmele plasate pe masa scaunului, ori în poala
copilului.
7. Picioarele plasate pe suport.
96
Punctul pe i
Copilul nu trebuie aşezat în scaunul cu rotile pe o lungă durată.
Schimbaţi cît mai des poziţia copilului: culcat pe abdomen pe saltea cu pantă, dacă poate să se
sprijine în picioare - fixaţi-l de o scară specială.
Aşezaţi copilul, după posibilităţi, şi în alte poziţii.
Copiii mai mari pot fi poziţionaţi în poziţia aşezat şi-n poziţia în picioare.
Poziţia aşezat se va efectua pe un scaun sau în fotoliu rulant. Poziţia corectă a corpului în aşezat
asigură stabilitate şi sprijin corpului, scade riscul apariţiei deformărilor de coloană şi creşte
posibilitatea folosirii membrelor superioare pentru joc sau alte activităţi. O aşezare corectă
presupune dispunerea uniformă a greutăţii corpului pe ambele fese şi coapse, cu capul şi trunchiul
pe verticală. În poziţia corectă, şoldul, genunchiul şi glezna au un punct de flexie de 90◦, iar panta
este sprijinită pe toată lungimea ei pe podea sau pe un suport. Scaunul va fi adaptat la dimensiunile
copilului în aşa fel, încît menţinerea poziţiei corecte să fie uşor de realizat.
Uneori menţinerea poziţiei corecte pe scaun sau în fotoliu se face cu ajutorul unor adaptări, astfel:
• dacă copilul nu menţine capul, atunci scaunul trebuie să aibă un suport pentru cap;
• alunecările înainte sau laterale pot fi evitate cu ajutorul centurilor de fixare sau
pernuţelor.
Poziţia în picioare - se face cu ajutorul unor montaje speciale (verticalizatoare) care asigură
deprinderea menţinerii corecte a capului, gîtului, trunchiului şi mîinilor, stimulează poziţia corectă a
şoldurilor, genunchilor. Totodată, deschide cîmpul vizual mai larg asupra mediului înconjurător.
Drenajul postural – o metodă de poziţionare a copilului care favorizează mişcările de respiraţie a
cutiei toracice şi asigură eliminarea secreţiilor bronhice cu expectoraţia lor. Deoarece la copiii cu
cerinţe speciale mişcările generale sînt reduse, este foarte înalt riscul apariţiei problemelor
respiratorii chiar şi a pneumoniilor. Prevenirea acestor complicaţii poate fi realizată cu ajutorul
exerciţiilor zilnice de respirat, tapotamentului cutiei toracice cu ajutorul pernuţelor degetelor şi
vibraţiei, iar la copiii mai mari asocierea cu educaţia tusei.
Reţineţi!
Pentru a evita riscul apariţiei vomei, drenajul postural (respirator) se va realiza înainte de
alimentaţie sau peste o oră şi jumătate după aceasta.
O şedinţă de drenaj va dura 15–20 minute şi se va efectua de 2-3 ori, zilnic.
Pentru a evita traumatismul pielii şi a coastelor, vibraţia şi tapotamentul la copii se va efectua cu
multă atenţie.
97
3. Formarea deprinderilor de autoservire şi independenţă personală
Copiii, în dezvoltarea, lor parcurg o cale destul de complicată, de la dependenţă totală de adult, pas
cu pas, treptat învaţă să-şi obţină autonomia personală.
Copilul depune efort, face o "muncă" grea, de descoperiri, succese şi eşecuri, dar cu sprijinul
părinţilor, prin stimulare continuă, copilul stăpîneşte cunoştinţe şi experienţe care îi asigură
adaptarea la condiţii de trai în comun. Copilul devine independent şi autonom.
Dragi părinţi,
Dumneavoastră sînteţi primii educatori ai copilului şi nimeni altcineva nu este şi nu poate fi mai
potrivit pentru dezvoltarea independenţei şi autonomiei personale a copilului.
Observaţiile permanente asupra comportamentului copilului vă vor ajută să vedeţi ce şi cum faceţi
în continuar.
În timpul activităţilor aveţi grijă ca atenţia copilului să nu fie distrasă:
• deconectaţi televizorul şi alte surse;
• nu lăsaţi lucruri suplimentare alături de copil;
• dacă mai este cineva în spaţiul de învăţare, e bine să stea în linişte.
Asiguraţi-vă că copilul:
• vă aude ce spuneţi;
• vă vede ce faceţi şi cum faceţi;
• că activitatea este atractivă;
• că aveţi tot ce vă trebuie pentru activitate;
• că mediul de învăţare este confortabil pentru copil.
Sarcina (complicată) care trebuie să o efectueze copilul, o împărţiţi în paşi mici, pentru a-i asigura
succesul în realizarea ei.
Păstraţi-vă calmul în orice situaţie, nu vă supăraţi pe copil, nu-l acuzaţi, nu-l pedepsiţi că a greşit
sau nu a reuşit.
Punctul pe i
Lucraţi cu copilul în fiecare zi, în mod sistematic, reluînd deprinderea formată în toate acţiunile cu
copilul.
Faceţi toate activităţile cu copilul după un program.
Programul este ca un ritual pentru copil, se respectă cu exactitate de către părinte, astfel încît copilul
să recunoască ora şi locul şedinţelor speciale de învăţare.
Puneţi sarcini clare şi accesibile în faţa copilului.
Asiguraţi exersarea regulată a acţiunilor, deprinderilor formate cu copilul.
98
Paşi în dezvoltarea autonomiei şi independenţei personale a copilului

Minimumul de independenţă ori autonomie personală prevede ca copilul să poată singur:

• să mănînce;
• să meargă la toaletă;
• să se îmbrace.
Condiţiile de bază pentru alimentarea - hrănirea copilului:
• controlul gurii: deschiderea-închiderea gurii, buzelor, mişcarea limbii;

• ţinerea capului: ţine singur capul în timp ce este hrănit sau este ajutat de altcineva;
• menţinerea echilibrului trunchiului în poziţie "pe şezut";
• îndoirea suficientă a şoldurilor pentru a se întinde (a ajunge lingura, a lua din farfurie
etc.);
• coordonarea ochi-mînă (lingura este dusă cu precizie la gură);
• obţinerea comportamentului optim (dorinţa de cooperare a copilului, trebuie, vreau,
pot, fac singur);
• mănîncă singur.
Abilităţile prioritare şi necesare vor fi planificate de părinte împreună cu specialistul, într-o
consecutivitate progresivă, pornind de la posibilităţile copilului la momentul planificării.
Stimularea dezvoltării deprinderilor de hrănire a copilului
Poziţionarea copilului în timpul hrănirii

1. Aşezaţi copilul confortabil, pentru o bună hrănire, evitaţi Mişcările involuntare (mai ales în cazul
unor spasme).
2. Ţineţi picioarele copilului îndepărtate pentru a împiedica mişcarea lor în "foarfece" (puteţi folosi
o pernuţă ori alt îndepărtător).
3. Poziţionaţi capul copilului, mîinile aşezîndu-le pe piept şi sprijinindu-le cu mîna Dvs.
4. Staţi la nivelul copilului pentru a-l scuti să ridice ochii, capul şi pentru uşurarea înghiţirii.
5. Puneţi mîncarea la nivelul vederii copilului, astfel el va şti de unde vine mîncarea, va vedea
apropierea lingurii şi se va pregăti să o primească în gură cu buzele, cum poate.
6. Ajutaţi gura copilului să funcţioneze (tendinţa de a împinge limba din gură, ori de a strînge
biberonul ori lingura), alegeţi una din poziţiile de mai jos:
- Adultul aşezat în partea laterală a copilului, hrăniţi-l dintr-o parte, cuprinde-ţi bărbia lui
între degetele mijlociu sub bărbia copilului şi arătător ce se află sub buza de jos, iar
degetul mare dea lungul obrazului.
- Adultul aşezat în faţa copilului, hrăniţi-l din faţă, folosiţi degetul mare sub buza de jos,
arătătorul de-a lungul obrazului, degetul mijlociu sub maxilar, ca sprijin.
99
În cazul hipersalivaţiei şi problemelor de închidere a gurii, un masaj punctiform aplicat cu un deget

imediat sub nas, pe buza de sus cu o apăsare fermă, în continuu, ajută înghiţirea hranei. Acest lucru
se face de cîteva ori pe zi, fără a spune ceva copilului şi fără a întrerupe copilul de la activitatea în
care se află.
În cazul unei hrăniri cu biberonul, cînd nu reuşeşte să înghită repede lichidul, puteţi îngroşa puţin
mîncarea, dar atît, încît să nu răniţi gîtul copilului, să poată înghiţi.
În cazul cînd copilul nu ia hrana din lingură, nu răzuiţi hrana de dinţii de sus ai copilului, dar
susţineţi barba lui şi uşurel apăsaţi cu lingura pe limbă, ceea ce împiedică scoaterea ei afară şi
produce reflexul de folosire a buzelor şi limbii.
La necesitate, folosiţi mîncarea pasată, fără zeamă, în cantităţi mici.
În cazul nedezvoltări muşchilor masticatori – puneţi bucăţele de pîine, pesmet în partea laterală a
gurii, între măselele de sus şi de jos şi Exersaţi controlul mandibulei.
Nu grăbiţi copilul, lăsaţi-l să mestece lent (în nici un caz nu daţi copilului hrană mestecată de
Dvs şi nu folosiţi prea mult hrană lichidă).
Dacă procesul de glutiţie a lichidelor este dificil, evitaţi "turnarea" lor în gura copilului ca într-o
pîlnie.
Încurajaţi copilul să participe la acest proces cît mai activ.
Pentru a evita menţinerea nedorită a suptului, pentru un copil mai mare, care reţine dezvoltarea
psihică a copilului, căutaţi să scăpaţi de biberon cît mai repede.
Pentru ca copilul să poată bea, lucraţi ca copilul să închidă bine gura, fapt care este esenţial.
☺ Exersaţi
Puneţi marginea cănii pe buza inferioară a copilului, înclinaţi cana pînă ce lichidul atinge buza
superioară. Acordaţi timp suficient, ca copilul să facă de unul singur restul, să preia lichidul din
cană şi să bea.
Este mai uşor pentru copil dacă în tot timpul cît va bea nu veţi îndepărta cana de la buzele lui (adică
după fiecare înghiţitură cana rămîne pe buza copilului).
Alimentarea independentă a copilului
Poziţia copilului în timpul mesei este cea mai importantă.
Acordaţi Atenţie capului, trunchiului, funduleţului, abdomenului, membrelor.
Braţele şi picioarele trebuie aşezate, astfel, ca să-i permită copilului să se mişte uşor şi liber;
Bărbia în timpul mesei trebuie să fie mai sus de nivelul umerilor, puţin ridicată, pentru a uşura
înghiţirea hranei.
Copilul pus la masă va învăţa să mănînce mai repede de sine stătător, dacă veţi folosi tacîmuri, căni,
vase adaptate.
Apreciaţi, acceptaţi ceea ce poate face copilul în timpul mesei, nu vă descurajaţi că face numai
stropi, fărîmituri, se murdăreşte.
Pentru ca copilul să mănînce îngrijit şi curat este nevoie de timp.
100
?! Reflectaţi
De ce nu poate ţine bine lingura?
• Este prea mare, prea mică sau subţire – îngroşaţi coada lingurii, învelind-o cu adeziv,
înfăşînd-o cu stofă etc.
De ce nu poate umplea bine lingura?
• Poate trebuie să folosiţi un castron cu margini înalte?
• Puneţi un prosop umed sub farfurie pentru a împiedica alunecarea.
• Proptiţi farfuria într-o stinghie bătută în masă.
• Folosiţi farfurii care se fixează de masă.
• Daţi-i o lingură mai adîncă.
De ce nu poate ridica lingura mai sus?
• Controlaţi dacă poziţia copilului este corectă.
• Poate copilul are nevoie de un îndemn, de un sprijin fizic?
• Poate lingura nu este corespunzătoare pentru copil ca: greutate, mărime ori nu-i
place?
Legănatul uşor şi muzica liniştită înainte de masă ajută copiii să se relaxeze şi să mănînce mai bine.
Tacîmul cu un strat protector este de folos copilului care nu poate reţine reflexul de muşcare
(folosiţi o lingură de lemn).
Pentru un copil care coordonează prost Mişcările folosiţi tacîmuri cu greutate sporită.
Cana cu două tortiţe şi/sau cana cu un perete decupat uşurează procesul de a bea.
☺ Exersaţi
Oferiţii copilului posibilitatea să experimenteze, să exerseze, folosind tacîmurile, dar şi mîncînd cu

mîinile.
Oferiţii copilului posibilitatea, la sfîrşitul fiecărei mese, să-şi şteargă singur mîinile şi faţa, aşa cum
poate.
Încurajaţi copilul să participe la activităţi simple de gătit (în corespundere cu vîrsta, posibilităţile),
pregătirea mesei (spălarea legumelor, strîngerea şerveţelelor, împăturirea lor, adunarea fărîmiturilor
de pe masă, împărţirea, strîngerea tacîmurilor etc.).
Daţi-i copilului să mestece hrană solidă, să mestece cu mîinile, cu lingură - aluat dens pentru
întărirea tonusului muscular.
101
Atenţie!
În cazul copiilor cu forme spastice, alegeţi cu Atenţie acţiunile, evitaţi accentuarea încordării
muşchilor copilului.
Stimularea dezvoltării deprinderilor igienice
Pînă la o anumită vîrstă, satisfacerea necesităţilor fiziologice sînt acoperite de folosirea scutecelor.
Scutecele de o singură folosire uşurează creşterea unui copil.
Copilul creşte şi e nevoie de alte atribute – oliţa. Folosirea oliţei cere formarea unei deprinderi
adăugătoare - şezutul pe oliţă.
Lucru deloc simplu pentru un copil cu dizabilităţi neuromotorii.
Reţeaua comercială propune o diversitate mare de oliţe pentru copii.
Părintele trebuie să caute ce este mai potrivit pentru copilul său: să fie comod, accesibil şi sigur...
Formarea deprinderii de a şedea pe oliţă
Între 6 şi 12 luni vine timpul ca copilul să se deprindă cu oliţa. Această deprindere se învaţă după ce
copilul stă pe şezut bine;
Stabiliţi o oră a zilei (după mese) şi formaţi un ritual pentru învăţarea acestei deprinderi, copilul
trebuie să ştie ce urmează, vorbiţii despre acest lucru cu el:
• demonstraţi cu ajutorul păpuşii şezutul la oliţă;
• la început aşezaţi copilul pe oliţă, îmbrăcat, ca pe un scăunel 1-2 ori pe zi;
• asiguraţi-vă că copilul se simte în sigurnţă pe oliţă, în caz contrar el nu se va relaxa,
nu se vor deschide sfincterele şi oliţa va rămîne goală;
• propuneţi-i un mod clar pentru a se cere la oliţă (semne, Mişcări, sunete etc.…);
• plasaţi oliţa în colţul camerei, mobilei ori puneţi-o într-un scaun (tip taburet)
răsturnat, pentru siguranţă, aşa obţineţi un manej strîmt, bine fixat, de care copilul
poate să se sprijine;
• puneţi oliţa copilului, după posibilitate, în acelaşi loc al încăperii;
• cînd se obişnuieşte cu oliţa puteţi să-l puneţi cu funduleţul gol, pe durate rezonabile
de timp (nu mai mult de 15 minute);
• dacă copilul refuză, nu insistaţi, dar continuaţi să vă jucaţi de-a "oliţa" cu păpuşa,
ursuleţul;
• copilul trebuie să ştie ce are de făcut, nu-l sustrageţi dîndu-i jucării în timp ce stă pe
oliţă, astfel respectaţi şi regulile de igienă;
• cînd copilul este destul de mare şi poate merge la toaletă - atunci instalaţi o bară, o
balustradă în două - trei nivele de care copilul poate să se sprijine cînd se aşează şi
cînd se ridică, cînd trage pantalonii;
• puneţi un "colac" de veceu, corespunzător corpului copilului, asiguraţi accesul
copilului la bidonul cu apă al veceului.
102
Evitaţi să certaţi copilul pentru eşecuri:
pantalonaşi uzi, cu timpul, el singur va înţelege şi va învăţa că e mai bine să fie uscat.
Stimularea dezvoltării deprinderilor de îmbrăcare/dezbrăcare
Copiii la vîrsta de 3 ani, de obicei, vor să facă totul singuri. Trag hainele cum pot pe ei, în special,
atunci cînd vor să iasă la plimbare.
Toţi copiii trebuie învăţaţi treptat să se îmbrace. Această activitate dă o mare independenţă copiilor.
Procesul de abilitare a copiilor cu dizabilităţi fizice de a se îmbrăca se face: de la simplu la compus,
de la uşor la greu, de sus în jos (de la cămaşă la pantalon).
Procesul de îmbrăcare presupune:
• dezvoltarea musculaturii atît grosiere, cît şi a celei fine, a degetelor, pentru a putea face
multiple şi diverse acţiuni (tragere, scoatere, încheiere, legare etc.);
• dezvoltarea satisfăcătoare a orientării în spaţiu şi a echilibrului;
• înţelegerea consecutivităţii îmbrăcării hainelor.
• Pentru o îmbrăcare mai uşoară a copilului:
• folosiţi colţul camerei, mobilei, scăunele, pufuri, alte mobiliere adaptate ca suport cînd
copilul stă pe şezut şi se îmbracă, mai ales cînd se încalţă - poziţia copilului este foarte
importantă;
• adaptaţi hainele copilului după necesitatea lui;
• în cazul unui copilul cu muşchii nedezvoltaţi ori cu tonus muscular scăzut, închiderea unui
fermoar, se va uşura dacă aninaţi de limbuşoara fermoarului un inel mai mare, ca să-l poată
prinde cu toată mîna şi să-l tragă;
• fiţi alături de copil cînd acesta încearcă să se îmbrace, ajutaţi-l, oferindu-i hainele ori puneţi-
le aproape de copil, în ordinea îmbrăcării;
• oferiţi-i sprijin fizic copilului, stimulaţi-l verbal: "Scoatem, punem papuceii, un-doi-trei! Ca
şi şoriceii, un-doi-trei! Bravo!".
A. Îmbrăcarea porţiunii inferioare a corpului copilului este dificilă atunci cînd membrele
inferioare sînt apropiate sau chiar încrucişate în foarfece. La îmbrăcare este necesară obţinerea
relaxării musculare.
Pentru aceasta părintele depărtează uşor picioarele cu mişcări uşoare de legănare a coapselor, ce vor
permite obţinerea relaxării musculare a picioarelor cu îndepărtarea genunchilor.
Mişcările se fac lent şi cu calm, deoarece orice bruscare duce la creşterea tonusului muscular.
Repetarea mişcărilor de 2-3 ori permite obţinerea relaxării copilului, necesară îmbrăcării.
B. Îmbrăcarea porţiunii superioare a corpului, de asemenea este dificilă la copilul la care
membrele superioare nu au mobilitate normală. Pentru a obţine relaxarea musculară la mîini,
părintele exercită presiuni uşoare, încercînd să întindă atent braţele sau prin aplicarea unor mişcări
lente de scuturare a membrului superior. În cazul în care poziţia flectată a membrelor superioare
este permanentă, este necesară confecţionarea unor haine potrivite la care mînecile să fie largi şi să
evităm trecerea hainei peste cap prin folosirea vestimentaţiei cu fermoare sau a unor materiale
aderente velcro (lipici).
103
Principii de învăţare a mişcărilor necesare pentru îmbrăcare:
• educarea la copii începe cît mai rapid posibil cu stabilirea unei anumite proceduri de
îmbrăcare şi dezbrăcare;
• părintele execută aceste manevre în faţa oglinzii, asigurînd un contact vizual pentru o mai
bună percepţie a mişcărilor executate;
• dezbrăcarea este mai uşor de realizat şi va fi învăţată prima;
• treptat, copilul învaţă mişcările şi devine capabil să ofere părintelui din ce în ce mai mult
ajutor;
• hainele sînt de o mărime mai mare, pentru a asigura o manevrare mai uşoară;
• la haine, în locul nasturilor, se preferă elasticul sau materiale velcro (lipici);
• la copiii cu hemipareză se îmbracă întîi partea afectată, iar dezbrăcarea începe cu partea
sănătoasă.
Activitatea de învăţare şi formare a abilităţilor de îmbrăcare trebuie să fie cît mai atractivă,
pentru ca copilul să fie participativ.
Copilul are nevoie să-i acordaţi timp suficient, încurajare şi susţinere fizică şi morală în procesul
învăţării îmbrăcării.
Copilul trebuie învăţat să se îmbrace şi să se dezbrace în aceeaşi ordine.
Dezbrăcarea este mai uşoară decît îmbrăcarea. Începeţi cu învăţarea modului de dezbrăcare.
Mîna, piciorul care are o dificultate de mişcare, va fi primul introdus în haină şi ultimul scos la
dezbrăcare.
Învăţarea îmbrăcării începe cu haine largi, uşor de îmbrăcat cu încheietori simple (pantaloni cu
bandă elastică, scurtă fără bandă elastică la mijloc şi la mîneci) încălţăminte cu încheietori din
bandă velcro (lipici) în loc de şireturi, capse şi nasturi etc.
Cum ajutăm copiii să înveţe a se îmbrăca
Pentru a îmbrăca ori dezbrăca o haină, copilul trebuie să depună efort. În cazul dizabilităţilor
neuromotorii, aceasta este o muncă grea.
Aceşti copii au probleme de a găsi, a nimeri deschizătura mînecii, nu pot încheia nasturii, lega
şireturile etc.
În funcţie de dificultăţile pe care le întîmpină copilul, căutăm modalitatea cea mai potrivită de a
îmbrăca haina.
Învăţarea unei sarcini (îmbrăcarea/dezbrăcarea sau oricare alta) se face în mai multe moduri:
104
Asistenţa în lanţ la învăţarea unei sarcini.
Această metodă prevede învăţarea sarcinii de la sfîrşit la început, în formă de lanţ, într-un mod
invers.
Copilul va învăţa ultima etapă a sarcinii, apoi penultima şi aşa mai departe, în ordine inversă, pînă
cînd va învăţa toate etapele sarcinii.
Această metodă este utilă la învăţarea sarcinilor complicate. Este bine ca copilul să ştie scopul final.
Pentru învăţarea copilului de a se îmbrăca şi dezbrăca de sine stătător, după această metodă,
părintele trebuie:
• să facă toate acţiunile procesului, cu excepţia ultimei etape menţionate mai sus, pe
care o va învăţa şi apoi o va face copilul;
• părintele face toate acţiunile de îmbrăcare, copilul doar coboară braţele lăsînd să cadă
haina pe umerii lui;
• să lucreze cu copilul pînă acesta însuşeşte şi poate face (treptat) ultima acţiune a
procesului de îmbrăcare;
• părintele îmbracă copilul consecutiv: ia haina din dulap, o aşează pe masă, o desface
ca să fie accesibilă, introduce braţele copilului în mîneci.
Copilul doar ridică braţele şi lasă haina să cadă pe umerii lui.
Învăţarea unei sarcini pe secvenţe
Această metodă prevede învăţarea sarcinii prin împărţirea ei în părţi, în mai multe sarcini mici şi
învăţarea fiecărei secvenţe în ordinea executării. Copilul va învăţa prima secvenţă a sarcinii. Cînd o
stăpîneşte bine, trece la a doua şi aşa mai departe, pînă cînd vor fi îndeplinite toate secvenţele
sarcinii corect.
Observaţi, că pentru a băga şiretul în încălţăminte copilul trebuie:
• să găsească vîrful ascuţit al şiretului;
• să-l fixeze cu degetul mare şi arătător;
• să introducă şiretul în gaura de jos;
• să treacă şiretul prin toate găurile pînă la ultima gaură de sus etc.
În acest caz, sarcină, este împărţită în 4 secvenţe consecutive, care trebuie învăţate fiecare, pe rînd,
cu insistenţă şi cu răbdare.
Pentru ca activitatea de învăţare să fie atractivă, inventaţi jocuri, vorbiţi cu copilul despre ceea ce
faceţi.
Spuneţi-i copilului că şiretul e trenul care trebuie să treacă pe sub poduri, prin mai multe tunele şi să
depăşească mai multe obstacole.
Imitaţi mersul trenului la deal, la vale, staţionarea lui în gară, astfel stimulaţi, auzul, limbajul,
interesul copilului.
Dacă la sfîrşitul drumului copilul găseşte şi un stimulent dulce - recompensa, atunci succesul vine
şi mai repede.
105
Pentru îmbrăcarea unei haine puteţi face acelaşi lucru.
☺ Exersaţi
Pentru a învăţa copilul să îmbrace scurta sînt mai multe moduri:
1. Întindeţi scurta cu faţa în sus pe podea, pe masă (cum este mai accesibilă pentru copil), cu
gulerul spre el, arătaţi-i cum să treacă mîinile prin mîneci şi cum să-şi tragă scurta peste cap.
2. Încheiaţi fermoarul aproape pe jumătate, ca copilul apoi să poată "intra" în scurtă.
3. Întindeţi scurta pe scaunul pe care şede copilului, care va băga cîte o mînă în mîneci.
4. Bateţi un cui pe perete, la înălţimea copilului, şi pe el puneţi un umerar, pe care aşezaţi scurta.
Învăţaţi copilul să bage braţele în mîneci, scurta alunecă pe spatele copilului.
3. Fiţi
consecvenţi
cu mine. 4. Fiţi
2. Fiţi consecutivi răbdători şi
în cerinţe. indulgenţi.
5. Fiţi ingenioşi
1. Lăudaţi şi faceţi activita-
încercările tea cît mai
mele. distractivă.
6.Oferiţi-mi
7. Nu mă recompense
mituiţi. corespunză-
toare
limba participă în
diferite situaţii
semantice

Pentru a obţine rezultate bune în lucrul cu copii, părinţii trebuie să înveţe la rîndul lor multe lucruri:
cum să ofere sprijin copilului;
cum să retragă sprijinul pentru ca copilul să stăpînească singur abilitatea;
cum să facă, ca copilul să înţeleagă unde şi ce a greşit în cele ce a făcut, cum şi ce să facă mai
bine data viitoare.
Sprijinul oferit de adult este foarte important pentru copil, de el depinde în mare măsură progresele
copilului.
Sprijinul trebuie oferit la timp şi la un nivel corespunzător necesităţilor copilului.
106
Gradarea nivelului de sprijin din partea adultului
Copii cu dizabilităţi neuromotorii, în formarea deprinderilor de autoservire, au nevoie de un sprijin

esenţial din partea părinţilor.
Sprijinul poate fi:
4. Sprijinul fizic
3. Demonstrarea
2. Indicaţiile
verbale
1. Observarea
Nivelul sprijinului acordat trebuie să corespundă necesităţilor copilului. în tăcere
Pentru dezvoltarea autonomiei copilului, nivelul sprijinului acordat de adult, se gradează
corespunzător necesităţilor copilului:
Sprijinul fizic, este etapa care necesită cel mai mult timp şi efort din partea părintelui şi a
copilului, oferă cea mai multă informaţie.
Părintele este implicat fizic: aşează mîinile, picioarele sau alte părţi ale copilului, pentru a învăţa
copilul fiecare element al deprinderii de autoservire.
Demonstrarea este o treapta importantă de sprijin în formarea deprinderilor de autoservire.
Părintele lămureşte, arată. Copilul imită. Fac împreună. Repetă de mai multe ori.
Indicaţiile verbale. Prevede o ghidare verbală a copilului, cu confirmări şi corectări a deprinderii în
formare.
Părintele lămureşte, spune copilului cum să facă, copilul ascultă şi încearcă, face.
Observarea în tăcere este treapta de la nivelul cel mai de jos şi este eficientă doar pentru copiii
care ştiu că sînt urmăriţi şi că vor primi ajutor la nevoie.
Acest nivel de sprijin se oferă copiilor ce au o anumită stabilitate a sistemului locomotor. Pentru acest
nivel, părintele trebuie mai întâi să dea o scurtă indicaţie - Vreau să văd cum îţi îmbraci haina, apoi
priveşte în tăcere, pînă cînd copilul termină sarcina sau pînă în momentul în care el are nevoie de ajutor.
Alegeţi sprijinul minimal corespunzător necesităţilor copilului,

retrageţi gradat sprijinul !!!
107
Dacă copilul efectuează la început o sarcină cu ajutorul unei explicaţii verbale, la următoarea
încercare veţi da doar o scurtă indicaţie.
Confirmaţi permanent rezultatele activităţii copilului, aceasta asigură învăţarea mai bună şi mai
trainică a deprinderilor.
Confirmarea se face în mai multe feluri: încurajarea, felicitările, aprobarea prin surîs, stimulente
materiale: dulciuri, jetoane, jucării etc.
Confirmarea se face imediat după realizarea sarcinii.
Confirmarea trebuie să fie naturală. Învăţaţi copilul cu încurajări naturale: zîmbete, mîngîieri,
îmbrăţişări, pupici etc.
Confirmarea să fie corespunzător efortului depus de copil.
Dacă copilul va constata că primeşte felicitări pentru eforturi mici, va ghici că adultul nu este foarte
exigent.
Recompensa copilului trebuie făcută după meritele lui, fără presupuneri ori cu ceea ce v-ar plăcea
Dvs.
Punctul pe i
Începeţi cu nivelul de sprijin cel mai scăzut, în funcţie de capacitatea fizică şi de învăţare a
copilului, de complexitatea sarcinii.
Treceţi la un nivel mai superior, dacă aţi apreciat greşit şi copilul nu poate învăţa astfel.
Dacă sarcina este simplă şi consideraţi că copilul o poate efectua uşor, atunci treceţi la un nivel
inferior (mai jos).
4. Formarea deprinderilor de comunicare
Comunicarea între mamă şi copil începe cu mult înainte de naşterea lui.

Înainte ca un copil sa poată vorbi, el comunică cu mama, tata alte persoane din jurul lui.
Cînd el gîngureşte cu plăcere – mama îi răspunde zîmbind, cînd el plînge de foame – ea îl hrăneşte,
cînd el ţipă – ea încearcă să-l liniştească.
Răspunsul potrivit din partea mamei la mesajele copilului, motivează copilul să continue
comunicarea, să simtă necesitatea de a comunică, chiar dacă nu ştie, nu poate să vorbească.
În cazul unor dizabilităţi de dezvoltare, copilul poate fi nemulţumit, dar nu-şi dă seama că trebuie să
ceară ajutorul adultului, nu ştie sau nu poate face acest lucru.
Părinţii, la rîndul lor, sînt nemulţumiţi că nu cunosc dorinţele copilului.
Dorinţele copilului pot rămîne necunoscute de către părinţi, dacă copilul, nu a fost încurajat,
stimulat să le exprime, nu poate să le exprime, nu ştie cum să le exprime, nu este înţeles.
Acordaţi multă atenţie copilului, observaţi comportamentul lui zilnic, aşa mai uşor îl veţi înţelege şi
îl veţi susţine în încercările lui de a comunica.
Modul de exprimare al copilului trebuie sa fie înţeles de către persoanele,

care sînt în contact permanent cu el.
108
?! Reflectaţi
Dacă unui copil îi este greu să se exprime prin vorbire, stimulaţi-l să comunice şi prin alte mijloace.
Fiţi perseverenţi în abilitarea copilului de a comunica.
Comunicarea nu este doar vorbire. Oferiţi atenţia cuvenită şi răspunsuri pozitive la efortul copilului
de a comunica, oricare ar fi acest efort.
Copilul va avea succes şi va învăţa să comunice într-un mod anume. Aveţi încredere în efortul Dvs
şi al copilului
Lăsaţi copilul să simtă că aşteptaţi de la el succesul şi el va încerca să-l obţină.
Copilul trebuie învăţat de la cele mai timpurii vîrste cum să comunice.

Răspunsul adultului este o recompensă pentru efortul copilului.
☺ Exersaţi
Dacă copilul cunoaşte un cuvînt, insistaţi să-l repete în diferite moduri:

• adultul spune - ,,apă,, copilul repetă - ,,apă,, adultul – spune - o poţi bea (Exersaţi în
mai multe situaţii: apă - te poţi spăla,apă - o poţi turna, apă - o poţi vărsa etc.;
• puneţi copilului întrebări în continuu, la care nu se răspunde prin DA sau NU.
Întrebaţi: "Vrei pîine ori măr?", şi în nici un caz "Vrei măr?".
Stimularea abilităţilor de comunicare
Abilitatea de comunicare implică elementele: ascultarea, înţelegerea mesajului, imitarea, răspunsul.

Părinţii, împreună cu copilul, îşi vor dezvolta aceste abilităţi.
Ascultarea şi atenţia
Părinţii trebuie:
• să înveţe copilul să asculte şi să deosebească sunetele din mediul înconjurător,
sunetele produse de obiecte, sunetele vorbirii, mesajul verbal;
• să asculte cu atenţie copilul, să confirme că a înţeles ceea ce vrea copilul;
• să înveţe copilul să dea importanţă la cele ce se petec în jurul lui;
• să înveţe copilul să observe lucrurile din jurul, pentru a avea despre ce comunica.
Înţelegerea
• să aşeze copilul faţă în faţă, să se asigure că copilul îl priveşte în ochi cînd îi
vorbeşte;
• să folosească cuvinte simple, propoziţii scurte, cuvinte semnificative;
• să se asigure că a fost înţeles de către copil;
109
• să se asigure că copilul a reţinut ceea ce i s-a comunicat şi că copilul este atent în
continuare la ceea ce spune părintele;
• să repete calm mesajul, folosind aceleaşi cuvinte, dacă nu a fost înţeles de copil;
• să însoţească vorbirea cu mimică, gesturi pentru o claritate mai bună (demonstrare cu
degetul);
• să vorbească cît se poate de rar, într-un limbaj clar;
• să reziste tentaţiei de a ridica vocea, pentru a se face înţeles;
• să arate sentimentele faţă de ceea ce comunică copilului;
Imitarea
Părinţii trebuie:
• să înveţe copilul, prin activităţi de joc, să imite mişcări, sunete, interjecţii (Ahh! Ia!
Vai!), comportamentele animalelor, strigătele lor (Miau! Ham-ham! Mac-mac!);
• să stimuleze copilul să imite comportamentul mamei, (mama spală aşa –
demonstrează cum face) tatei, fraţilor mai mari etc.;
• să stimuleze copilul să imite melodii, silabe, comportamente verbale şi nonverbale
(Bate vîntul frunzele, se-nvîrtesc moriştele, mama la plăcinte coace, tata drege
poloboace... Copilul imită Mişcările: învîrte, bate, etc);
• să încurajeze, necondiţionat, orice reuşită a copilului.

În timpul comunicării cu copilul, părinţii sînt atenţi la:

• poziţia pe care o au în timpul comunicării cu copilul: cum stau cînd comunică - stau
la nivelul copilului, au o poziţie ce insuflă afecţiune, încredere;
• expresia feţei în momentul comunicării (cînd spuneţi că îl iubiţi, zîmbiţi nu staţi
încruntat, supărat...);
• stilul vestimentar (vorbiţi că mergeţi la plimbare, dar sînteţi în pijama, halat, copilul
nu va crede);
• mişcările mîinilor, picioarelor (copilului îi place cînd îl atingeţi, cînd îi arătaţi ceva,
ori el se fereşte, se teme de gesturile pe care le faceţi...);
• dizabilităţile de limbaj pot face comunicarea copilului dificilă. În acest caz, învăţaţi
copilul să folosească gesturile şi semnele în activităţile de rutină zilnică. Încurajaţi
copilul să imite gesturile şi semnele propuse, acceptate, învăţate.
110
☺ Exersaţi
În toate activităţile zilnice cu copiii care au dizabilităţi severe de limbaj, îmbinaţi comunicarea
verbală cu comunicarea prin gesturi şi semne:
• deşteptarea- mimarea tragerii aşternuturilor;
• oliţa - desenul orizontal al unui cerc cu degetul arătător, mîna la funduleţ;
• mîncarea – spălarea - mimarea acţiunilor de mestecare şi spălatul mîinilor, feţei;
• somnul - palmele sub o tîmplă ori ochii închişi;
• televizor - mimarea deschiderii butonului de contact;
• pisica - mimarea mîngîierii unei pisici;
• negaţia - NU - mişcare orizontală cu mîna;
• persoanele pe care le cunoaşte copilul – arată: ochelari, cercei, alte caracteristici
notorii.
Punctul pe i
În timpul comunicării, ascultaţi copilul şi manifestaţi interes pentru ceea ce comunică el.
Păstraţi în continuu contactul vizual cu copilul.
Primiţi şi transmiteţi mesajele clar şi succesiv.
Luaţi o poziţie adecvată Conţinutului mesajului comunicării.
Oferiţi copilului posibilitatea de a alege semnul, gestul după preferinţele lui.
Daţi răspuns pozitiv, potrivit înţelegerii copilului, pentru a-l motiva să depună efort să găsească o
modalitate de a-şi exprima sentimentele, dorinţele.
Demonstraţi copilului modele concrete de gesturi, însoţite de vorbire, pentru a-l învăţa modelul unui
comportament dorit:
• să arate cu mîna, cu degetul;
• să răspundă prin semn la semnul manual cu însoţire verbală;
• să răspundă prin semn la oferta verbală (aici copilul trebuie să-şi amintească semnul
deja învăţat);
• să răspundă verbal la mesajul verbal.
Vorbiţi cu copilul, ori de cîte ori se poate, astfel el va înţelege că vorbirea şi discuţiile fac parte
dintr-un comportament obişnuit.
Puneţi întrebări simple, încurajînd copilul să răspundă la ele, acordaţi timp necesar pentru răspuns.
Comunicaţi prin joc cu copilul. Pentru comunicare copilul are nevoie de idei, sentimente şi
experienţe - ca să spună ceva, trebuie să ştie ceva, acestea copilul le acumulează, jucîndu-se.
111
Stimularea comunicării verbale
Învăţarea comunicării verbale prin cuvinte se face de la cele mai timpurii vîrste şi continuă de-a
lungul dezvoltării, prin imitare şi exersare.
Stimularea comunicării verbale la copiii cu dizabilităţi neuromotorii se face ţinînd cont de:
• capacităţile fizice şi mintale ale copilului de a învăţa vorbirea;
• dorinţa copilului de a comunica prin vorbire.
Comunicarea verbală este mai eficientă atunci cînd se face faţă-în-faţă.
Părintele ajută copilul să-şi descopere şi să dezvolte organele vorbirii: buzele, limba, dinţii,
coardele vocale etc.
Activităţile de descoperire şi dezvoltare ale organelor vorbirii se fac prin intermediul jocului, în faţa
oglinzii şi fără oglindă.
În oglindă, faceţi cu copilul grimase, mutrişoare. "Facem ca iepuraşul, broscuţa, căţeluşul" etc.
Nu exageraţi! Oglinda oboseşte copiii mici.
☺ Exersaţi
Încurajaţi copilul să vă imite cînd zîmbiţi, căscaţi, vă miraţi.
Spuneţi copilului poezii, cîntaţi-i:
• A-a-a-a! Stai cuminte aşa-a-a-a!
• O-o-o! Răspund acum - alo-o-o!?
• U-u-u! Vine trenul acu-u-u!
• E-e-e! Frumoasă vreme-e-e !
• I-i-i! nani-nani-i-i, puiul mamei!
Rugaţi copilul să arate (arătaţi cu el): buza de sus şi de jos, dinţii de sus şi de jos, vîrful limbii, cerul
gurii, bărbia, colţurile gurii, obrazul stîng şi drept.
Puneţi pe buze dulceaţă, ori un cubuleţ de gheaţă care va face ca copilul involuntar să strîngă buzele
pungă, învîţaţi-l să sărute mîinile lui, faţa Dvs, jucăria preferată, păpuşa.
Vopsiţi obrajii cu rondele de sfeclă, apăsaţi uşurel cu degetul pe ei şi repede luaţi degetul pentru
stimularea muşchilor lor. Faceţi împreună cu copilul balonaşe cu obrajii, umflaţi-i - dezumflaţi-i.
Atingeţi limba copilului cu o felie de lămîie, cristale de sare, zahăr.
Jucaţi-vă cu copilul: "Adă limba la degetul meu", "Limba ajunge nasul tău, bărbia, buza."
Fă limba: acuşor, lopăţică, plăcinţică, deluşor, ciupercuţă etc. Limbuşoara intră, iese afară din
căsuţa ei – gura.
Învăţaţi copilul să înţeleagă ce este respiraţia şi să o poată controla.
Suflaţi pe faţa copilului, pe palma lui.
Suflaţi împreună cu copilul obiecte uşoare de pe palmă, de pe suprafeţe plate.
Copilul fiind pe spate poate sufla o pana lăsată pe buze, hîrtie colorată, bucăţi mici de peliculă, el va
face efort pentru a o îndepărta apoi pentru a o susţine în aer din ce în ce mai mult. Fiţi alături de
copil!!!
Demonstraţi-i cum stingeţi lumînarea, ca apoi singur să o stingă.
112
Dacă poate ţine paiul cu buzele, daţi-i să bea cu el lichide, să facă bulbuci cu paiul în cana cu suc.
Treceţi pe la nasul copilului mirosuri noi ori arome plăcute copilului.
Învăţaţi copilul să miroasă arome naturale de fructe, legume (ceapă, usturoi) parfumul florilor, alte
plante: mintă, busuioc, cimbru, levănţică etc.
Învăţaţi copilul să înţeleagă ce este un sunet vorbit şi de unde vine el (conştientizarea corzilor
vocale, a sunetului produs):
a) ascultaţi împreună cu copilul zgomotele de afară, din bucătărie, produse de diferite aparate, de
curgerea apei de la robinet (amestecat, lovit, căzut, risipit etc.);
b) întrebaţi copilul: "Ia!, ce se aude!? " (răspundeţi Dvs dacă nu urmează o reacţie verbală a
copilului). "Se aude o maşină: vu-vu-vu". Încurajaţi copilul să repete şi el;
c) puneţi mîna pe gîtul copilului, arătaţi şi spuneţi-i că de acolo vine sunetul;
d) puneţi mîna copilului pe gîtul Dvs şi produceţi un a-a-a-a jos ca copilul să simtă vibraţia
coardelor vocale;
e) pronunţaţi diferite sunete în ritmuri diferite. Cîntaţi-i ceva (a-a-a, la, la, la etc.);
f) cîntaţi-i şi oferiţi-i plăcerea de a asculta cîntece liniştite, ritmice, vioaie, scurte, potrivit
momentului de regim al copilului, (de culcare, de joc), cu voce puternică, domoală, în şoaptă;
g) fredonaţi, cît se poate de des, o melodie fără cuvinte de dragul vocii, copilul va repeta un
sunet, două, unele silabe, dar cu plăcerea de a-şi auzi vocea proprie.

Dezvoltarea organelor vorbirii se face cu ajutorul unor Exerciţii, gimnastică articulatorie.
Gimnastica articulatorie ajută la dezvoltarea muşchilor: limbii, buzelor etc. Modelează aparatul
vorbirii pentru o pronunţie bună a tuturor sunetelor vorbite.
Părintele, la necesitate, la recomandarea specialistului, face Exerciţii speciale cu copilul pentru
dezvoltarea articulaţiei sunetelor (anexa nr. 3).
Părintele va face cu copilul gimnastica articulatorie prin joc, prin poezii, povestirea istorioarelor
atractive, poveştilor scurte.
Copilul poate face Exerciţiile articulatorii dacă:
a) ştie bine părţile corpului său, cunoaşte organele vorbirii;
b) se orientează în spaţiu: în sus, în jos, la stînga, la dreapta etc.;
c) înţelege mesajul adultului;
Pentru Exerciţii şi gimnastica articulatorie este nevoie de oglindă, linguriţă de ceai, tifon medical,
biberon etc.
Dacă apar dificultăţi în realizarea unor exerciţii, nu vă descurajaţi şi nu certaţi copilul.
Repetarea atentă, regulată a Exerciţiilor, discuţia cu specialistul, vor soluţiona problema copilului.
Este bine ca părinţii, membrii familiei să ştie că activitatea de repetare cu copilul este foarte
importantă pentru rezolvarea problemelor lui de vorbire
Dacă un copil nu vorbeşte mai mult de 3-5 cuvinte - evitaţi stimulările de felul:
„spune!,, ,,vorbeşte!,, ,,numeşte!,,

113
Alfabetul învăţării vorbirii
Copiii, care între vîrsta de 2–5 ani încă nu vorbesc, au nevoie de activităţi care dezvoltă
capacitatea de a percepe, a înţelege şi a reacţiona la cuvîntul adultului.
Activităţile se fac după cum urmează:
1. Arată persoana/obiectul numit (substantive):
a) fiinţe apropiate (mama, tata, bunica, alte persoane din familie);
b) părţile feţii, corpului la mama, la el, apoi pe desen;
c) jucării şi alte obiecte adevărate apoi imaginea lor (cu un obiect, cu mai multe
obiecte);
Cereţi ca copilul să facă diferite acţiuni cu obiectele, jucăriile (pune linguriţa, cana pe masă, adă
maşinuţa);
Inventaţi jocuri – ghicitori (despre obiecte şi jucării) utilizaţi-le: "Ghiceşte şi arată despre ce vorbesc
eu: roşu, rotund, gustos, creşte pe copac", arată cu ce bei ceai, arată ce îmbraci pe picior etc.
Nu vă necăjiţi dacă la început va fi nevoie să repetaţi de multe ori!!!
2. Arată cine şi ce face (acţiuni):

Arătaţi copilului imagini cu sujet şi povestiţi-i conţinutul lor. Pentru aceasta folosiţi cărţi cu imagini
clare, bine conturate (de exemplu: Albinuţa).
Îndemnaţi copilul să privească imaginile şi să arate cine şi ce face:
a) arată fetiţa care culege căpşuni, băieţelul care strînge flori;
b) arată fetiţă care hrăneşte iepuraşul, ursuleţul, puişorul;
c) arată ce poţi face singur, la ce te ajută mama, tata.
Priviţi împreună desene, căutaţi-i perechea.
Folosiţi tablourile vesele de tipul: nu-i adevărat, a greşit pictorul, povestiţi conţinutul, miraţi-vă şi
spuneţi ce e adevărat şi ce nu este adevărat. "Întrebaţi unde dă fetiţa lapte pisicii? Unde dă fetiţa
lapte pisicii?"
3. Ascultă poveşti şi poezii.
Citiţi copiilor poezii, poveşti, povestioare pe înţelesul lor:
a) alegeţi cărţi ilustrate, cu desene viu colorate şi mesaje clare;
b) folosiţi texte scurte cu cuvinte simple;
c) citiţi şi povestiţi acelaşi text de cîteva ori la rînd, cu intervale de 2-3 zile.
d) Copiii iubesc să asculte ceea ce cunosc.
e) puneţi întrebări copilului pe baza sujetului (citind repetat): Cu cine se întîlneşte
Scufiţa Roşie?
f) puneţi întrebări pe baza tabloului alăturat: Cine stă pe creangă?
g) stimulaţi copilul să răspundă cum poate: prin demonstrare ori îmbinări de sunete,
cuvinte etc.;
h) stimulaţi cu mesaj ritmat. În imagine copilul a văzut un nour şi-l arată: spuneţi: -
nour, nour stai şi plouă! Pic-pic-pic, boc-boc-boc, bate-bate-bate, plouă-plouă-
plouă frate.
114
Scrieţi într-un caiet (în agenda copilului) poeziile care au captivat copilul (4-6 versuri). Alături,
împreună cu copilul, desenaţi, lipiţi, imagini ce reprezintă conţinutul textului (copiilor le place acest
lucru). Mai tîrziu, învăţaţi cu copilul aceste versuri.
4. Imită - alternează (provocarea verbală, copilul însuşeşte cum fac, cum strigă animalele -
onomatopeele):
a) numiţi şi demonstraţi părţile corpului animalelor din poveşti, detaliile unor obiecte (casele
celor trei purceluşi);
b) demonstraţi mişcările animalelor - mişcările corpului; picioarelor – tropăit de elefant;
mîinilor - aripi de pasăre; mimici-grimase ale unei maimuţe etc.;
c) demonstraţi (dacă aveţi animale în preajmă), imitaţi cum "vorbesc" animalele:
• raţa – mac-mac! M-am pornit din nou la lac;
• găinuşa - cot-codac! V-am făcut un ou pe plac;
• cucoşelul – cu-cu-rigu! Tare bun a fost covrigu;
• capra – zice be-he-he, iarbă verde eu oi vre etc.
Vorbiţi clar corect, emoţional, cu intonaţie, comentaţi.
Susţineţi cu mare bucurie oricare interpretare sonoră a copilului, lăudaţi-l, aplaudaţi-l.
☺ Exersaţi
1. Citiţi de cîteva ori textul (2-4 ori, se poate pe părţi), demonstraţi animalul, obiectele despre care
se vorbeşte.
2. Povestiţi despre obişnuinţele animalelor, reproduceţi cum strigă (mu-mu-mu, ham-ham...) şi
cum fac ele (împung, sar, ţopăie, aleargă, înoată...).
3. Controlaţi dacă copilul a reţinut ce sunete scot ele, propuneţi-i să arate animalul a cărui sunet,
mişcare îl imitaţi.
4. Întrebaţi mai des cine şi cum face, stăruiţi ca copilul să repete de 4-5 ori.
5. Puneţi în rînd desenele, jucăriile ce reprezintă animale şi încurajaţi copilul să imite glasul
animalului pe care îl luaţi în mînă, să repete cînd îi puneţi jucăria în cutie, pe scaun etc.
6. Demonstraţi cum sare broasca, iepuraşul, cereţi, încurajaţi copilul să arate cum sare iepuraşul,
ursul etc. Repetaţi cu copilul, daţi glas "animalelor".
7. Citiţi poezia, faceţi o pauză înaintea cuvîntului accentuat şi priviţi la copil, îndemnîndu-l cu
privirea să termine cuvîntul, propoziţia: Gogoaşa ... hop! - sare de pe fereastră.
8. Folosiţi poveşti, povestiri terapeutice logopedice (vezi anexa nr. 3 "Povestea Limbuşoarei").
Copiii care au început să vorbească între vîrsta de 2–7 ani au nevoie de stimularea vorbirii şi
sprijinul continuu al adultului.
Confirmaţi răspunsul copilului, respectaţi intonaţia cu care a vorbit el, dar sunetele, cuvintele le
pronunţaţi neapărat corect.
Cîntaţi pentru copil şi cu copilul cîntecele accesibile, vesele, scurte ("Găinuşa porumbacă",
"Cîntecul Gogoaşei").
Repetaţi textele citite anterior peste 2-3 zile, poate cu alte cuvinte pentru a stimula copilul să vă
comenteze.
115
☺ Exersaţi
1. Demonstraţi tabloul care este alăturat textului, povestiţi sujetul după tablou, repetaţi de cîteva
ori.
2. Puneţi întrebări cu conţinut divers, depăşind uşor conţinutul textului citit.
3. Provocaţi copilul să formeze cuvinte noi, începeţi cuvîntul şi fără a sublinia, (întindeţi-l) lăsaţi
copilul să-l termine, (ra--ţă, roma--niţă, romani--ţă).
4. Citiţi textul, subliniaţi cuvintele-cheie (cuvintele care evidenţiază mesajul textului) printr-o
pauză ori întrebare care sugerează răspunsul. Căsuţă!? Căsuţă!? Cine trăieşte în căsuţă?....Eu
şoricelul....mititelul,...eu,.....broscuţa ....orăcuţa...etc.).
5. Îndemnaţi copilul să vă spună cuvintele - cheie, repetaţi întrebarea, sugeraţi cuvîntul (eu, chiţ,
chiţ chiţ..., eu oac, oac...).
6. Puneţi 4-5 întrebări la conţinutul textului "Unde se duce iepuraşul ?".
7. Puneţi întrebări de tipul, pentru cine, la cine, unde?, cui? " De ce se duce Iepuraşul în grădină?
El s-a udat?.., De ce? "etc.
?! Reflectaţi
Bîlbîiala este o tulburare a ritmului vorbirii, întîlnită la copiii cu dizabilităţi neuromotorii
Cum pot părinţii să-şi ajute copilul cu bîlbîială?:
• vorbire calmă, lentă, clară, cîntată, folosind moderat gesturile ca ajutor în situaţii
dificile de exprimare;
• gimnastică generală şi respiratorie;
• reducerea maximă a timpului dedicat emisiunilor TV şi audio (cîte 20-30 min. de 2-3
ori pe zi;)
• jocuri fără încordare psihofizică, care nu necesită implicare verbală în exces;
• activităţi liniştite: puzzle, modelaj, nisip, apă, pietre, diferite seminţe – orez, fasole
etc.;
• băiţe cu apă caldă şi decoct de plante: odolean, sunătoare, mentă, hămei etc. cu
arome uşoare;
• aerisirea permanentă a încăperii, reglarea somnului (2 ore ziua, 10 ore noaptea);
• trezire treptată, cu dispoziţie bună;
• regim de tăcere în cazuri de exitaţie (de la 2-3 zile pînă la 1-2 săptămîini), cu trecere
lentă la vorbirea cu voce tare;
• poveşti cu conţinut plăcut, pozitiv fără emoţii puternice;
• evitarea contactului copilului cu persoane agresive, iritabile, obosite;
• evitarea comenzilor de tipul - grăbeşte-te!, respiră!;
• anticiparea perioadelor de criză, vitaminoterapie şi vorbire în şoaptă pentru 2-3
săptămîini în lunile: octombrie-noiembrie; martie – aprilie;
• colaborarea cu educatorul, profesorul copilului, în scopul excluderii surmenajului şi
solicitării verbale excesive;
• colaborarea cu medicul în susţinerea sănătăţii copilului, în scopul excluderii altor
patologii şi tratament la timp.
116
Tulburările de pronunţie sînt destul de des întîlnite la copii, deseori nu li se dă
importanţă cuvenită, însă acestea pot marca serios dezvoltarea copilului.
Există multe situaţii de incertitudine în rezolvarea unei probleme legate de dezvoltarea copilului.
Înformaţi-vă, luînd o consultaţie la specialist, comunicaţi cu alţi oameni,
acumulaţi experienţe noi.

Vorbirea este instrumentul de bază în comunicare.
Tulburările de vorbire se regăsesc cel mai frecvent la copiii de vîrstă preşcolară, perioadă cînd se
formează intens limbajul.
Asistenţa timpurie a tulburărilor de limbaj (primii 5 ani) asigură dezvoltarea adecvată a vorbirii
copilului.
Dacă sînteţi îngrijoraţi în privinţa limbajului copilului, consultaţi Agenda progreselor copilului.
Comparaţi indicatorii dezvoltării limbajului, dacă mai aveţi suspiciuni, consultaţi un specialist,
pentru o evaluare mai complexă a acestui comportament.
Stimularea şi susţinerea dezvoltării vorbirii copilului în activităţi o faceţi cu dragoste, răbdare, curaj,
insistenţă.
5. Stimularea şi dezvoltarea copilului prin joc
Mama şi tata - sînt primii prieteni şi parteneri de joacă pentru copilul lor.
Cum învăţăm copilul să se joace
Copilul se dezvoltă şi cunoaşte lumea prin joc. Jocul stă la baza activităţilor de stimulare a
dezvoltării copilului, este parte a tuturor intervenţiilor medicale şi psihopedagogice în procesul de
abilitare/reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi.
Copilul învaţă jocul prin imitare, susţinut şi încurajat de părinţi.
În activitatea de joc folosim diferite jucării. Jucăria este aleasă în corespundere cu scopul
activităţilor de joc, vîrsta şi posibilităţile psihofizice ale copilului.
Împărţiţi jucăriile în cel puţin două părţi:
• o parte din jucării pentru jocul spontan;
• alta - pentru jocurile împreună, cu un anumit scop.
Jucăriile pentru jocurile împreună vor avea un element de surpriză cînd vor fi oferite copilului.
Dacă copilul nu ştie să se joace, atunci, mama începe de la cele mai simple acţiuni cu jucăria.
Adultul face totul împreună cu copilul, dar nu în locul lui: leagănă păpuşa, pune inelul pe
piramidă…
117
În timpul acţiunii de joc, mama/adultul descrie prin mesaje simple, clare, scurte tot ce vede copilul,
repetă de cîteva ori denumirea jucăriei şi acţiunea cu ea.
Respectă consecutivitatea acţiunilor în joc: păpuşa se dezbracă, se scaldă apoi se şterge...
Nu uitaţi să stimulaţi permanent dispoziţia şi să menţineţi interesul copilului faţă de jucărie şi joc în
ansamblu.
☺ Exersaţi
Modele de activităţi pentru copiii care nu ştiu să se joace
Copilul învaţă să se joace din ceea ce vede, ceea ce aude şi ceea ce face. Oferiţi copilului diverse
ocazii şi modele de învăţare prin joc.
Cîntăm la fluier, pian, tobă, vioară etc.
• demonstraţi sunetele instrumentului: atingeţi, bateţi, acompaniind cu voce - la-la-la,
bum-bum-bum etc.;
• luaţi copilul de mînă şi încurajaţi-l să vă imite;
• plimbaţi-vă prin odaie cîntînd pentru a orienta atenţia copilului spre izvorul sunetelor
emise.
Unde s-a rostogolit mingea?
• luaţi copilul în braţe şi rostogoliţi pe masă o minge mică de cîteva ori;
• atrageţi atenţia copilului, căutaţi împreună mingea;
• dacă copilul se deplasează, lăsaţi-l să caute mingea rostogolită.
Prinde iepuraşul, ursuleţul, şoricelul...
• ascundeţi jucăria preferată sub pernă;
• îndemnaţi copilul să o prindă cînd jucăria apare;
• prinsul e însoţit de exclamări de bucurie, la început jucăria apare într-un singur loc,
apoi în locuri diferite, neaşteptate, este important ca copilul să urmărească mişcarea.
Imitarea mişcărilor capului, mîinilor, picioarelor, umerilor...
• aşezaţi copilul comod în faţa Dvs. şi demonstraţi acţiuni însoţite de mesaje verbale;
• mîinile sus, degetele se mişcă - ,, zboară păsărele,,;
• adresaţi-i întrebări: cine zboară? cum zboară păsărelele? etc.;
• bateţi din picioare: merg caii, ursul, vulpea...
Construirea piramidei din 4 - 5 inele
• inelele se scot în faţa copilului;
• adultul dă cîte un inel copilului;
• copilul îmbracă inelele, după mărime, pe fusul piramidei;
• se explică copilului odinea aşezării inelelor.
118
Stimulare şi dezvoltare prin joc
Copilul, mai întîi, îşi descoperă corpul involuntar, prin jocul lui, agitîndu-şi mîinile, picioarele, ca
mai apoi să coordoneze Mişcările în mod voluntar.
Dezvoltarea motorie a copilului are loc treptat. În cazul unor dificultăţi fizice, motorii, copilul este
limitat în mişcări şi poate face acest lucru mai tîrziu.
Mama, adultul care îngrijeşte copilul, foloseşte jocul pentru a învăţa copilul într-un mod plăcut să-şi
descopere corpul, să se mişte, să simtă obiectele.
Jocul este instrumentul care serveşte la stimularea: motorie, tactilă, vizuală, auditivă, olfactivă,
coordonarea ochi-mînă, dezvoltarea simţului echilibrului, dezvoltarea cognitivă şi socială,
dezvoltarea comunicării şi autoservirii etc.
Stimularea motorie constă din acţiuni care stimulează Mişcările mîinilor, picioruşelor, părţilor
corpului, altor grupuri de muşchi care ajută copilul să descopere propriul corp şi plăcerea Mişcării.
Stimularea tactilă constă din acţiuni şi atingeri prin care copilul cunoaşte lucrurile, îşi dezvoltă
simţurile: Ce este? Cum este? Ce simt? Ce face? Cum face?
Folosiţi materiale, jucării de diferită textură: catifea, mătase, pene, prosop flauşat aspru, prosop
flauşat moale, burete, cald, rece, fierbinte etc.
Cu fiecare din aceste materiale mîngîiaţi copilul pe spate - între omoplaţi, la palme, la tălpi. Vorbiţii
de fiecare dată despre senzaţia pe care trebuie să o simtă. Asta zgîrîie puţin. Astă gîdilă. Asta lunecă
etc. Nu insistaţi prea mult, doar atît cît îi face plăcere copilului .
Cînd poate apuca, daţi-i obiecte ecologic curate să le ducă la gură, să le scape, să le ridice, să le
manipuleze: linguri de plastic, de lemn, de metal, inele de plastic, mingi mici din cauciuc, plastic,
obiecte diverse ce au suprafeţe diferite, dar nu prezintă nici un pericol pentru copil.
Studiu de caz
Alina are paralizie cerebrală infantilă, apucă cu greu obiectele. Cînd încearcă să ia o jucărie nu
reuşeşte să o apuce cu precizie ori o împinge mai departe ori, dacă o apucă, mereu o scapă. Asta o
descurajează să se mai joace cu jucăriile.
Sora mai mare a Alinei a legat jucăriile pe o panglică şi a agăţat-o de marginea pătuţului, făcîndu-
le să fie accesibile.
Sora i-a arătat cum să mişte jucăriile fără ca aceasta să se depărteze de Alina.
Lovind în pătuţ, jucăriile se legănau şi produceau sunete care bucurau fetiţa. Ea a învăţat repede
să apuce jucăriile şi să le agite.
Simţul echilibrului: Titirez.
Luaţi copilul în braţe, cu spatele la Dvs.
Ţineţi-l bine, sigur, fără al strînge prea tare şi balansaţi uşor cu el, de la stînga la dreapta, din faţă în
spate, înclinaţi-vă, aplecaţi-vă etc.
Vorbiţi cu copilul: Titirez- titirez, stînga - dreapta mă aşez, înainte - înapoi mă învîrt vioi. Toate
aceste Mişcări, senzaţii noi fac copilul să simtă mai intens mişcarea, să înveţe noţiunile de spaţiu şi
echilibru, dezvoltă aparatul vestibular.
Vă daţi în leagăn cu copilul. Fără a exagera.
119
Studiu de caz
Silviu, la 8 luni, este destul de apatic cu un tonus muscular general foarte scăzut. Doar uneori
mişcă membrele galeş. Mama zilnic a început să se joace cu el timp de cîteva minute, de cîteva ori
pe zi.
Jocul ei consta din atingeri mîngîietoare ale membrelor, alintarea fiecărui deget, îi bătea palmele
una de alta, îi ridica picioarele şi se juca cu ele în aer simulînd diferite mişcări. Îi îndoia şi dezdoia
genunchii, îi lua mîna şi cu ea îi atingea picioarele ori le lovea uşurel. Tot acest timp mama îi
vorbea mîngîietor, îi cînta, îi recita poezioare scurte despre părţile corpului, îi zîmbea pentru a
întreţine contactul cu copilul.
Peste puţin timp băiatul a început să o caute pe mama mai intens, să se bucure de prezenţa ei.
Silviu s-a deprins cu exerciţiile şi rîdea cînd îşi vedea picioarele în aer, încerca să-şi prindă cu
mîinile piciorul din aer, care era legat cu o panglică cu clopoţei, să atingă degetele mîinilor, să le
examineze.
Acum Silviu a ajuns să-şi apuce degetele picioarelor, uneori încearcă să prindă ambele picioare cu
ambele mîini. Aceste jocuri îl ajută să-şi dezvolte mişcarea, simţurile şi musculatura.
Coordonarea ochi - mînă şi autoservirea ajută copilul să devină autonom. Prin joc, copilul învaţă
să facă o legătură între ceea ce vede şi ceea ce face:
• vede jucăria;
• realizează imaginea acesteia în spaţiu;
• controlează şi dirijează întinderea mîinii pentru a o apuca.
Repetarea acţiunilor formează deprinderile copilului: să mănînce singur cu o lingură, să deseneze cu
un creion, să tragă ciorapul etc.
Stimularea vizuală ajută la formarea etaloanelor senzoriale: culoare, formă, mărime etc.
Pentru stimularea vizuală folosim diferite jocuri, putem inventa jocuri simple cu lucrurile, jucăriile
care ne stau la îndemînă. Uite-Uite! Iaca-Iaca!
Copilul stă pe spate, mama îi demonstrează o jucărie ori un obiect colorat sau unul care produce un
sunet ce atrage atenţia.
Ridicaţi încet obiectul, aduceţi-l în cîmpul vederii optime al copilului, îndemnaţi-l să observe, să
reacţioneze într-un mod sau altul: Uite! Uite! Priveşte…
Repetaţi de 3-4 ori pînă copilul va observa, va urmări cu ochii obiectul şi va fi captivat de joc şi va
întinde mîna să apuce obiectul, jucăria.
Auzul şi comunicarea copilului se dezvoltă în timpul jocului cu părinţii, membrii familiei, mai
mici şi mai mari, cu tot felul de jucării. La îndemnul mamei, copilul, bate din palme, mototoleşte
hîrtia, aruncă jucăria etc. Mama, alte persoane ridică jucăriile, încurajează copilul să repete
acţiunile, să imite vocea lor.
De la gîngurit şi pînă la comunicarea verbală a copilului este o cale lungă, cu multe obstacole pe
care o parcurge împreună cu părinţii.
Stimularea auditivă se face prin diferite jocuri simple, folosind diferite obiecte şi jucării. Obişnuiţi
copilul să perceapă diferite sunete, zgomote, muzica. Muzica clasică acţionează benefic asupra
dispoziţiei copilului. Obişnuiţi treptat urechea copilului cu diferite sunete, zgomote pe care le puteţi
forma cu ajutorul diferitor obiecte, jucării sunătoare. Evitaţi zgomotele stridente, mai ales în timpul
somnului şi imediat după somn.
120
Atrageţi atenţia copilului asupra faptului cum curge apa, cum se aude cînd baţi în/cu diferite obiecte
(pot fi parte componentă a ritualurilor cotidiene: cînd facem baie, gătim masa, luăm masa etc.).
Dezvoltarea socială începe de la punerea la sîn a copilului, cînd mama îi zîmbeşte, îl netezeşte pe
obraz şi ei amîndoi se bucură. Acestea sînt elementele de joc, care învaţă copilul să răspundă la
mesajele mamei.
Cînd mama şi copilul rostogolesc mingea unul spre altul, copilul învaţă să coopereze şi să-şi aştepte
rîndul, în acelaşi timp Exersaţi controlul ochi-mînă.
Mai tîrziu, copilul, înţelege mai bine lumea, imită realitatea în joc. Copilul pune propriile cuvinte în
gura păpuşilor. Copilul intră în diferite roluri: doctor, aviator, învăţător, artist etc.
Unor copii cu dizabilităţi le este dificil să înveţe să coopereze, să se joace împreună cu alţi copii etc.
În aceste cazuri mama ori îngrijitorul copilului trebuie să medieze relaţiile jocului, explicînd mereu,
cu cuvinte simple, ce se întîmplă în timpul jocului.
Dezvoltarea cognitivă prin joc este baza piramidei cunoaşterii lumii.
Jocurile permit copiilor să facă descoperiri, le stimulează gîndirea, lărgeşte lumea lor.
Prin jocuri, copilul, descoperă relaţia cauză-efect: dacă două obiecte se ciocnesc apare un sunet;
dacă împingi cuburile - ele cad, dacă loveşti apa - sar stropi etc., compară, grupează, alege lucrurile
după asemănare, diferenţe etc.
Jocul Mutrişoare susţine dezvoltarea cognitivă şi emoţională a copilului.
Învăţaţi copilul să imite mimica şi mişcările Dvs. Faceţi mutrişoare: supărate, vesele, triste etc.
Stimulaţi copilul verbal, cu cuvinte clare, bine articulate. Neapărat copilul va reacţiona într-un
anumit fel: va zîmbi ori chiar va plînge, vă va imita sau vă va privi nedumerit etc.
Repetaţi mutrişoarele de cîte ori puteţi face asta. Imitaţia sta la baza dezvoltării copilului.
Studiu de caz
Lui Damian îi place să se joace cu cuburile împreună cu sora lui. El are emoţii mari pe măsură ce
turnul creşte în înălţime şi a învăţat că dărîmarea acestuia este mai zgomotoasă cu cît turnul e mai
înalt. Copilul a învăţat să anticipeze unele lucruri, acţiuni.
Aceasta permite formarea deprinderilor de comparare, de planificare, de cooperare, de comunicare,
de evitare a pericolelor etc.
Stimularea olfactivă - Mirosuri noi: "Neam-neam!, Vai-vai"
Stimularea olfactivă se face prin cunoaşterea copilului a diferitor arome noi: coji de portocală,
rondele de banană, măr, levănţică, mentă, iarbă, flori etc. Arătaţi interes faţă de ele, demonstraţi
cum se miroase, folosind interjecţiile – Vai ce frumos miroase! Ahhhh! Neam-neam! E gustos!
Evitaţi aromele puternice, pot produce alergii!
121
Punctul pe i
În joc explicaţi şi arătaţi copilului: fă ca mine - pune palmele pe masă, pe genunchi etc., fă cu
mine, fă singur etc.
Demonstraţi copilului două acţiuni consecutive: pune palmele pe masă şi strîngele-le în pumni etc.
Demonstraţi şi solicitaţi copilului să imite acţiuni simple şi treptat, mai complicate: aşa fac fluturaşii
-fîl-fîl-fîl…, aşa cîntă greieraşul - cri-cri-cri etc.
Descrieţi acţiunile jucăriilor în timpul jocului: păpuşii, ursuleţului, maşinuţei etc. Imitaţi sunetele
care le produce păpuşa, ursuleţul - ,,Ooa! ooa! ooa! Mor-mor-mor, imitaţi cum plînge păpuşa.
Îndemnaţi copilul să imite.
Jocul cu păpuşa este foarte valoros pentru dezvoltarea socială a copiilor, deoarece păpuşa este
prototipul omului pentru ambele genuri de copii.
Jocul este activitatea prin care copilul creşte, se dezvoltă şi învaţă.
Toate lucrurile importante constau în simplitatea lor şi sunt alături de noi.
122
Anexa nr. 1
Model de organizare a jocurilor pe parcursul activităţilor de rutină zilnică

Oriunde sub umbrela jocului cu mama şi cu tata
Cum ne Dezvoltarea
De ce ne
jucăm? percepţiilor Dezvoltarea
jucăm? Dezvoltarea Dezvoltarea Dezvoltarea
percepţiei
Unde ne Prin olfactive, tactilă auzului motorie
vizuale
jucăm? imitare... gustative
Fă ca mine: Miros, gust

,,Ce e asta?,, Jucăria –
nou: Unde este
Acasă, în - Cu-cu,
mama? Ce-mi face, (sonerie, ,,Zur-zur,,!
momente - Neam-
- Este - cum este? telefon,
de rutină neam! - Uite-uite! Tamburina -
claxon etc.) ,,bum!-bum!,,
nu-i! - Ce-i asta?
,,Îmi dai
,,Moale- Pleosc!
pupici,
Miros nou ,, iaca-iaca- moale e (mişcări pe
săpuniera Buli-buli,
Cînd face i scufundat, buretele, apă cu
baie etc.,, ,,vai!, vai ce uite-uite a mîinile, alte
apa curge!
săpunel!,, ieşit,, tare este obiecte,
mutrişoare săpunelul,...,, jucării)
în oglindă,,
Uite-uite Boc-boc
Leapa-leapa Unde a Pui-pui, Linguriţă-
La masă pe măsuţă dispărut ce pireu, are unde-s puii (Sunet de liţă, nimereşti
cu mînuţa farfuria? ochi de să-i hrănim veselă, guriţa?
morcovel... tacîmuri etc.)
Tăpuşele,
Stînga - Na şi dă
Uite! Uite! popuşor,
dreapta, Albinuţa Cum face?
(descoperim titirez,
La bum! Mergi miroase ori ea priveşte
strîngem, ne Maşina,
plimbare mai drept pe nu fiecare un bondar Fuga pe
jucăm cu tractorul,
drum floare? ca din cărare, mers
nuci, ghinde calul etc.
poveste! pe pietricele
etc.
etc.
123
Anexa nr. 2
Model de plan individual:
Obiectiv pe termen lung (mare, global):

îmbunătăţirea atenţiei şi a abilităţilor de ascultare, de învăţare ale lui Pavel, 4ani şi 5 luni.
Cine face?
Obiective pe termen scurt: Cum facem? Cînd?
Ce facem? Care activităţi? Unde?
Cît?
1. Îl învăţăm să asculte 1. Citim povestioare scurte 1.Sora mai mare, înainte de

o povestioară scurtă. din cartea "Coliba albastră", plimbarea de dimineaţă,
demonstrăm pozele alăturate, în odaia lui Pavel, citeşte o
lămurim suplimentar povestioară scurtă,
imaginile şi acţiunile care au timp de 3-5 minute
loc în text.
2. 2. 2.
Data următorului interviu Data întocmiri planului
124
Anexa nr.3
Povestea Limbuşoarei
I. A fost odată o Limbuşoară tare deşteaptă.
S-a trezit ea într-o dimineaţă şi
a vrut să vadă cum este timpul.
A deschis uşa şi repede
a ieşit afară şi tot atît de repede a intrat înapoi.
Descrierea exerciţiului:
Zîmbet, gura deschisă larg, scoate limba
repede, tare, apoi o retrage înapoi (nu închide gura).
Repetă de 3-4 ori.
Poezie
Limbuşoara ta isteaţă
S-a sculat de dimineaţă
Curioasă intră, iese,
Parcă un covor ar ţese.
II. Limbuşoara a făcut curat prin toată casa,
s-a jucat puţin şi iară a ieşit repede afară.
S-a uitat Limba la dreapta, apoi la stînga ca să
vadă pe cineva din prietenii ei.
Descrierea exerciţiului:
Zîmbet, gura deschisă, limba se trage ba la colţul
drept al gurii, ba la colţul stîng.
Face acest lucru de 6-8 ori.
III. Era prea devreme. Atunci, s-a uitat unde stă soarele,
dacă e strălucitor ca şi ieri, dacă mai sînt băltoace după ploaia
de astă noapte.
Descrierea Exerciţiului:
Zîmbet, gura deschisă, limba se întinde către bărbie,
Apoi se ridică la nas.
Aşa se dă ,,huţa,, limbuşoara de 4-5 ori.
Atenţie! Tot timpul gura trebuie să fie deschisă, iar buza de jos
să nu sprijine limba cînd se ridică în sus.
IV. A obosit Limbuşoara şi a intrat în casă să se odihnească.
Harnică a fost astăzi Limbuşoara.
Mama a lăudat-o şi i-a cumpărat dulciuri. Bravo!
125
Glosar
Anamneză – totalitatea datelor ce cuprind cauzele, debutul şi evoluţia bolii

Aparatul articulator – aparatul vorbirii, organele cu care se vorbeşte
Aptitudine – îndemînare, iscusinţă, înzestrare, predilecţie
A persista – a continua, a se menţine continuu
Apatic – indiferent, moleşit, nepăsător
Anxios - neliniştit, îngrijorat, încordat
Atelă – lopăţică, piesă (din lemn, carton sau metal) folosită pentru a imobiliza în mod provizoriu
membrele fracturate sau cu anumite deficienţe de mişcare
Carenţă – lipsă, lacună, cusur
Confirmare –întărire, adeverire, certificare
Cotidian – de fiecare zi, zilnic
Certitudine – încredere deplină, siguranţă
Consecvent – stabil, constant
Consecutiv – succesiv, care urmează fără întrerupere
Dificultate – piedică, obstacol, greutate de a face ceva
Deficienţă – scădere, rămînere în urmă, lipsă de integritate anatomică, funcţională a unui organ,
absenţa unei facultăţi psihanalitice, meteahnă
Escarie – decubitus, rană gangrenoasă, la bolnavii ce stau timp îndelungat culcaţi
Exersare – a face Exerciţii, a repeta anumite acţiuni
Frustrat - incert, nesigur, problematic
Infantilism – copilărie, caracteristic pentru copiii de vîrstă mică
Infirmitate – defect fizic congenital, sau dobîndit în urma unor boli, traume, invaliditate etc.
Integral – total, deplin, complet
Indulgenţă – atitudine îngăduitoare faţă de greşeli, îngăduinţă
Incapacitate – neputinţă de a face ceva
Inteligibil - înţeles, limpede, clar
Incastru – a realiza o legătură între două corpuri, figuri (jucărie cu secţiune şi figuri
corespunzătoare acestora)
Înlesnire – uşurare, susţinere, ajutor
Labil – nestatornic, instabil
Lezare – vătămare, rănire
Lavabil – care se poate spăla
Meloterapie – muzicoterapie
Manşon – piesă în formă de inel, ori ţeavă scurtă, parte lărgită a unui tub
Modificare – prefacere, schimbare
126
Onomatopee – cuvînt imitativ, element sonor prin care se imită sunetele din natură
Optim – cel mai potrivit, cel mai bun
Orificiu – deschizătură
Previzibil – care poate fi prevăzut
Reflex – reacţie adecvată a organismului la o excitaţie
Recompensă – răsplată
Ritual – rînduială, după anumite reguli
Rebel - răzvrătit, nesupus, revoltat
Socializare – proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate
Succesiune – succedare, a urma imediat după altceva sau altcineva
Subestimare – o valoare importantă apreciată sub valoarea ei reală
Suspect – bănuit, îndoielnic
Stimulare – îndemn, impuls, încurajare, activare
Somatic – care ţine de corp viu, unitate a corpului
Teratogén - care produce malformaţii congenitale, anomalii etc.
Voluntar – voit, cu voinţă, benevol
127
Bibliografie
1. Antonovici, Ştefania; Ciobotaru, Melania. Îndrumător pentru educatoare, Bucureşti: Aramis,

2005.
2. Bacus, Anne. Locuri pentru copii de la o zi la alta, 150 de jocuri alternative, Bucureşti:
Editura Teora, 1998.
3. Bodalev, L. Populiarnaia psihologhia dlia roditelei, Moskva: Pedagoghika, 1988.
4. Berk, R.; Herron, R. Vospitanie na osnove zdarovogo smîsla, Sanct-Peterburg, 2001.
5. Camnpbell, Ross. Educaţia prin iubire, Bucureşti, 2001.
6. Cosmovici, Andrei. Psihologie generală, Iaşi, 1996.
7. Dumitru, C. Constelaţia familială, Bucureşti: Editura E. D.P., 1973.
8. Educaţia integrată a copiilor cu handicap, Asociaţia Reninco Romania, Reţeaua Naţională de
informare şi Cooperare pentru Integrarea în comunitate a Copiilor cu Cerinţe Educative
Speciale, UNICEF, Bucureşti, 1998.
9. Educaţia şi dezvoltarea timpurie a copilului: Ghidul educatorului, UNICEF, Сhişinău, 2005.
10. Edenhammar, Kaerin; Wahlund, Cristina. Fără joc nu există dezvoltare. Radda Barnnen,
Suedia. UNICEF, Bucureşti, 1998.
11. Ghid de predare-învăţare pentru copiii cu cerinţe educative speciale, Asociaţia Reninco
Romania, Reţeaua Naţională de informare şi Cooperare pentru Integrarea în comunitate a
Copiilor cu Cerinţe Educative Speciale, Coordonator: Profesor Ionel Muşu, UNICEF,
Bucureşti, (2000).
12. Galigruzova, L.; Smirnova, E. Stupenki obşcenia: ot goda do semi let, Moskva: Prosveşcenie,
1991.
13. Gippenreiter, Iu. Obşcenie s rebionkom. Kak?, Moskva, 2001.
14. Gînu, Domnica. Psihologia diferenţierii copiilor în procesul educaţional, Chişinău, 2001.
15. Gînu, Domnica. Copilul cu cerinţe educative speciale, Chişinău: Pontos, 2002.
16. Gînu, Domnica. Importanţa calităţii pentru dezvoltarea copilului: Ghid pentru părinţi -
educatori şi profesionişti în protecţia copilului, Chişinău,2007.
17. Golu, P.; Verza, E.; Zlate, M. Psihologia copilului, Bucureşti: Ed. D.P.R.A., 1993.
18. Gould, Patti; Sullivan, Joyce. Clasa integrată pentru copii de vîrstă mică, Chişinău: Epigraf,
2003.
19. Gregan, Alisa; Bourdon-Smith, Veronica. Cascada Romania. Proiect Umanitar iniţiat de
Marea Britanie pentru copiii cu nevoi speciale şi familiile acestora, Galaţi, 1997.
20. Kosinova, E. Artikuleaţionnaia ghimnastika, Moskva, 2007.
21. Kvolos, Kătrin. Kac vospitîvati detei bez nakazania, Sankt-Peterburg, 2006.
22. Leşli, D. Rabotati s malenikimi detimi, Moskva: Prosveşcenie, 1991.
23. Marţincovskaia, T. Diagnostika psihiceskogo razvitia detei, Moskva, 1997.
24. Mititiuc, Iolanda. Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Iaşi, 1999.
25. Mitu, Florica; Antonovici, Ştefania. Jocuri didactice integrate pentu învăţămîntul preşcolar.
Bucureşti: Humanitas Educaţional, 2005.
128
26. Mitrofan, I.; Mitrofan, N. Familia de la A la Z, Bucureşti: Ed. Şt., 1991.
27. Modernizarea procesului de instruire, educaţie şi recuperare a copiilor cu cerinţe educaţionale
speciale. Educaţia pentru toţi, Resp. de ediţie Larisa Vîrtosu, Chişinău, 2003.
28. Morand de Jouffery, Pauline. Psihologia copilului. Pentru înţelegerea aspectelor esenţiale ale
dezvoltării personalităţii, Bucureşti: Editura Teora, 1998.
29. Piajet, Jan. Naşterea inteligenţei la copii, Bucureşti: E. D. P., 1973.
30. Poleakova, M. Samouciteli po logopedii: Universalinoe rukovodstvo, Moskva: AIRIS Press,
(2007)
31. Stanciulescu, E. Sociologia educaţiei familiale, Iaşi: Polirom, 1997.
32. Spoc, Benjamin. Rebionok i uhod za nim, Minsk, 1998.
33. Tomas, U.; Felan. Vospitanie bez prinujdenia, Minsk, 2006.
34. Vengher, L.; Muhina, V. Psihologhia, Moskva: Prosveşcenie, 1988.
35. Vincente, R. Cunoaşterea copilului, Bucureşti: E.D.P., 1972.
36. Voinea, M. Psihosociologia familiei, Bucureşti: Universitatea Bucureşti, 1996.
37. Vrăşmaş, E.; Herman, P.; Paraschiv, I.; Anghelescu, C.; Costea, M.; Pietraru, L. Educaţia
timpurie a copilului în vîrstă de 0-7 ani / Ministerul Învăţămîntului; Ministerul Sănătăţii;
UNICEF, Bucureşti, 1995.
38. Vîiavlenie i preodalenie recevîh naruşenii v doşkolinom vozraste: Metodiceskoe posobie,
Moscva, 2005.
39. Zepca, Victor. ABC–ul sănătăţii pentru preşcolari: Ghid antologie pentru educatori şi părinţi,
Chişinău, 2003.

129

Copilul Cu Dizabilităţi Neuromotorii: Ghid Pentru Părinţi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Copilul Cu Dizabilităţi Neuromotorii: Ghid Pentru Părinţi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Domnica Gînu, dr.

în psihologie, conferenţiar Maria Ţăruş, pediatru

Recomandat de către Consiliul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei

Recenzenţi: Nicolae Bucun, dr. habilitat în psihologie, profesor universitar

Ion Iliciuc, dr. habilitat în medicină, profesor universitar

Coordonator: Domnica Gînu, dr. în psihologie, conferenţiar universitar

Lector: Elena Conţescu

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Copilul cu dizabilităţi neuromotorii: Ghid pentru părinţi/Domnica Gînu, Maria Ţăruş,

Anexe ................................................................................................................................................. 123

A fi părinte este un miracol şi este pe toată viaţa

Dezvoltarea este un proces de creştere şi maturizare fizică, emoţională, mintală şi socială.

Prin subiectele abordate, autorii vin să contribuie la îmbunătăţirea cunoştinţelor, abilităţilor şi

Domnica Gînu, dr. în psihologie, conferenţiar universitar

1. Ce este dizabilitatea neuromotorie

Termenul de dizabilitate se defineşte drept afecţiune a sănătăţii de lungă durată apărută:

Respectaţi întocmai indicaţiile medicului, a oricărui specialist.

Aceste complicaţii sînt cauzate de:

2. Cauzele dizabilităţii neuromotorii

Cauzele dizabilităţilor neuromotorii

Este important să ştiţi

3. Factorii de risc în apariţia dizabilităţilor la copii

Factori de risc în apariţia afecţiunilor cerebrale şi a dezvoltării ulterioare a dizabilităţilor

Riscul apariţiei la făt a afecţiunilor/anomaliilor cerebrale şi a dezvoltării ulterioare a tulburărilor

Complicaţiile apărute în timpul naşterii: insuficienţa forţelor de contracţie şi de expulsie a fătului,

• dificultăţi la sugere şi înghiţire. Aceşti copii au deglutiţia îngreuiată, frecvent refulează

5. Particularităţi în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii

Semne ale tulburărilor în dezvoltarea motorie şi emoţională a copilului:

• pînă la 2 luni - nu reacţionează la vocea mamei sau la sunete;

Dificultăţi specifice în îngrijirea copilului cu dizabilităţi neuromotorii

Majoritatea copiilor cu tulburări neuromotorii, au probleme de alimentaţie de diferit grad, unele se

I. Copilul de 0-6 luni:

II. Copilul de 6-12 luni:

III. Copilul de 12 luni -2 ani:

IV. Copilul de 2 ani - 6/7ani:

Alegerea produselor şi prepararea bucatelor se face în corespundere cu posibilităţile şi

Fiţi prudenţi în timpul alimentaţiei copilului:

Este important să ştiţi

Supravegheaţi regularitatea proceselor fiziologice la copil (scaunul şi urinarea).

Scăldatul este o procedură de menţinere în curăţenie a corpului, o sursă de bucurie şi o metodă

Este important să ştiţi

Din cauza dereglărilor de tonus muscular, mişcărilor necoordonate, a contracţiilor şi a nivelului

Este important să ştiţi

Este important să ştiţi

Vaccinarea copilului se face în dependenţă de starea de sănătate şi gradul de dizabilitate a

6. Importanţa mişcării pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii

Modificările care pot apărea:

Manevrînd un copil, ţineţi cont de tonusul lui muscular:

7. Complicaţii posibile la copilul cu dizabilităţi neuromotorii

Copiii cu dizabilităţi neuromotorii nu pot controla procesul de salivaţie. Ei nu sînt capabili să

Copiii cu tulburări neuromotorii au probleme în procesul de masticaţie şi de glutiţie. La ei se

Este important să ştiţi

Ulcerul de decubit (escare)

Este important să ştiţi

• schimbarea frecventă a poziţiei copilului în pat;

8. Primul ajutor în caz de urgenţe medicale la copiii cu dizabilităţi

În majoritatea cazurilor, în dependenţă de problemele de sănătate, copiii cu dizabilităţi primesc

A. Încredinţaţi-vă de lipsa sau prezenţa respiraţiei la copil

C. Asiguraţi contracţiile cardiace şi propulsarea sîngelui în vasele sanguine prin:

Este important să ştiţi

Accesul afectiv respirator sau ,,spasmul hohotului de plîns”

Aspiraţia unui corp străin

Cauzele aspiraţiei unui corp străin pot fi diferite: