Sunteți pe pagina 1din 128

Domnica Gînu, dr.

în psihologie, conferenţiar Maria Ţăruş, pediatru


Eleonora Şincarenco, pediatru Irina Malanciuc, pediatru
Ana Mocanu, psihopedagog-logoped Violeta Timirgaz, neurolog
Emilia Lapoşin, dr. în pedagogie, conferenţiar

Copilul cu dizabilităţi
neuromotorii
Ghid pentru specialişti

Chişinău
2010
CZU 37.015:376(036)
C 70

Recomandat de către Consiliul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei

Recenzenţi: Nicolae Bucun, dr. habilitat în psihologie, profesor universitar


Ion Iliciuc, dr. habilitat în medicină, profesor universitar

Coordonator: Domnica Gînu, dr. în psihologie, conferenţiar universitar

Lector: Elena Conţescu

Ghidul este elaborat în cadrul Proiectului „Dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale


comunitare pentru copiii cu dizabilităţi şi familiile acestora în Republica Moldova”,
finanţat de Uniunea Europeană

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Copilul cu dizabilităţi neuromotorii: Ghid pentru specialişti/Domnica Gînu, Maria


Ţăruş, Ana Mocanu [et al.]. - Ch.: "Valinex" SRL, 2010. - 128 p.
Bibliogr. p. 127-128 (46 tit.). – 100 ex.
ISBN 978-9975-68-145-2.

37.015:376(036)

ISBN 978-9975-68-145-2

2
Cuprins
Cuvînt înainte ......................................................................................................................... 4
Introducere ............................................................................................................................... 5
SECŢIUNEA I
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii .................................................................................... 6
I.1. Dizabilitatea, cauzele şi manifestările clinice ................................................................... 6
1.1.1. Ce este dizabilitatea neuromotorie ..................................................................... 6
1.1.2. Cauzele dizabilităţii neuromotorii ...................................................................... 7
1.1.3. Factorii de risc în apariţia dizabilităţilor la copii ............................................... 8
1.1.4. Manifestările clinice ........................................................................................... 9
1.1.5. Ce este paralizia cerebrală infantilă (PCI).......................................................... 13
I.2. Problemele de îngrijire a copilului cu dizabilităţi neuromotorii ....................................... 14
I.3. Importanţa mişcării pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii ....................................... 21
I.4. Importanţa diagnosticării şi asistenţei timpurii ................................................................ 25
I.5. Terapii de reabilitare aplicate copiilor cu dizabilităţi........................................................ 27
I.6. Asistenţa în caz de urgenţe medicale ............................................................................... 33
SECŢIUNEA II
Dezvoltarea copilului de 0-6/7ani ......................................................................................... 39
II.1. Particularităţile dezvoltării copilului de 0-7 ani............................................................... 39
II.2. Particularităţi în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii ................................ 45
II.3. Adaptarea copilului. ......................................................................................................... 47
II.4. Strategii de adaptare......................................................................................................... 50
SECŢIUNEA III
Evaluarea psihopedagogică a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii ............ 53
III.1. Importanţa diagnosticării şi asistenţei timpurii a copilului ............................................ 54
III.2. Evaluarea psihopedagogică a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii ........... 54
III.3. Strategii de evaluare ale dezvoltării................................................................................ 55
SECŢIUNEA IV
Asistenţa psihopedagogică a copilului cu dizabilităţi neuromotorii ................................. 65
IV.1. Planul şi planificarea intervenţiei individualizate ......................................................... 66
IV.2. Comunicarea şi limbajul ................................................................................................ 79
IV.3. Motricitatea .................................................................................................................... 90
IV.4. Autonomia personală...................................................................................................... 99
IV.5. Activitatea de joc ............................................................................................................ 104
SECŢIUNEA V
Parteneriatul în favoarea copilului ..................................................................................... 112
V.1 Parteneriatul în asistarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii ...................................... 112
V.2. Strategii de dezvoltare a parteneriatului în favoarea copilului ........................................ 116
Anexe ..................................................................................................................................... 120
Surse bibliografice ................................................................................................................. 127

3
Cuvînt înainte
Copilul este fiinţa umană cu necesităţi şi însuşiri specifice, diferite de cele ale adultului. Copilul
cu dizabilităţi neuromotorii are nevoie de satisfacerea specializată şi profesională a necesităţilor
de dezvoltare de la cele mai timpurii perioade, fiindu-i stimulată dezvoltarea motorie şi
senzorială, acordîndu-i-se sprijin permanent şi necondiţionat în procesul de reabilitare medicală
şi psihopedagogică.
Copilul cu dizabilitate neuromotorie nu poate face faţă lucrurilor fără să fie sprijinit de adulţi
într-un mod firesc, în baza nivelului şi potenţialului individual de dezvoltare ale acestuia.
Asistenţa copilului cu dizabilităţi neuromotorii este o acţiune complexă şi individualizată,
multidisciplinară: medicală, psihopedagogică, psihologică, socială etc., care trebuie sa fie
începută şi realizată de la cele mai timpurii etape, imediat, din momentul constatării problemei
de dezvoltare a copilului.
Specialiştii sînt resursele cele mai importante în tot procesul de asistenţă şi reabilitare a
dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii, aceştia sînt şi partenerii de bază a părinţilor şi
copilului, asigurîndu-i condiţii optime pentru o evoluţie bună a dezvoltării copilului.
Scopul ghidului este de a oferi specialiştilor o viziune de ansamblu în asistenţa copiilor cu
dizabilităţi neuromotorii, o modalitate de abordare holistică şi multidisciplinară a copilului cu
dizabilităţi, într-o manieră echilibrată, bazată pe cunoaşterea particularităţilor specifice ale
dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii să asiste şi să conducă copilul în procesul
activităţilor de dezvoltare şi reabilitare.
Reabilitarea dezvoltării copilului este un proces continuu, permanent, reuşitele şi rezultatele pot
să vină încet, chiar foarte greu. Echipa de specialişti susţine părinţii în acest proces dificil, îi
învaţă cum să stimuleze dezvoltarea copilului, cum să-l îngrijească, cum să observe şi să
identifice semnele de risc, cum să-i ofere ajutor de urgenţă, în caz de necesitate etc.
Materialele oferite în acest ghid vin să contribuie la consolidarea capacităţilor specialiştilor în
asistenţa copiilor cu dizabilităţi neuromotorii, să asiste în echipă, individualizat necesităţile de
dezvoltare ale copilului, să ajute părinţii să-şi sprijine copilul în depăşirea problemelor de
dezvoltare – muncă extrem de importantă pentru dezvoltarea copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.
Va urăm succese şi sîntem împreună cu Dvs în această activitate complexă.

Autorii

4
Introducere
Dezvoltarea copilului este un proces de creştere şi maturizare fizică, emoţională, mintală şi
socială şi nu are loc niciodată de la sine. Copiii în acest proces, au nevoie de stimulare
specializată, învăţare continuă şi sprijin adecvat şi permanent.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii are nevoie imperioasă de stimulare, sprijin şi asistenţă
specializată permanent, coerent din partea specialiştilor, în parteneriat cu părinţii, pentru a reuşi
să progreseze în dezvoltarea lor şi să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii.
Ghidul de faţă este adresat specialiştilor care asistă copii cu dizabilităţi neuromotorii şi poate fi
utilizat ca o resursă importantă în asistenţa copiilor de vîrsta 0-7 ani.
Conţinutul ghidului are la bază concepte şi abordări ştiinţifice de asistenţă a copilului cu
dizabilităţi neuromotorii, sintetizează experienţe, oferă sugestii şi soluţii specialiştilor în
activitatea lor cu copiii şi părinţii acestora în procesul de reabilitare a dezvoltării.
Ghidul oferă informaţii referitoare la:
‐ particularităţile dezvoltării copilului, în general şi particularităţile dezvoltării
copilului cu dizabilităţi neuromotorii, în special;
‐ factorii de risc în apariţia dizabilităţilor la copii;
‐ problemele şi complicaţiile în cazul dizabilităţlor neuromotorii;
‐ organizarea şi realizarea activităţilor de îngrijire zilnică a copiilor;
‐ asistenţa psihopedagogică a copilului;
‐ stimularea motricităţii, dezvoltarea mişcărilor şi poziţionarea corectă a copiilor cu
dizabilităţi neuromotorii - condiţii importante pentru îngrijirea şi dezvoltarea copilului
etc.;
‐ comunicarea, jocul şi jucăria – remedii fundamentale în reabilitarea copilului;
‐ importanţa parteneriatului în interesul copilului.
Prin subiectele abordate, autorii, vin să contribuie la îmbunătăţirea cunoştinţelor, abilităţilor şi
deprinderilor profesionale ale specialiştilor care asistă copii cu dizabilităţi neuromotorii, oferă
modele de îngrijire, asistenţă şi stimulare a dezvoltării copilului.
Conţinutul Ghidului este structurat pe secţiuni, în cadrul fiecărei secţiuni se abordează un aspect
al dezvoltării şi asistenţei copilului cu dizabilităţi neuromotorii, cu un şir de teme specifice:
copilul cu dizabilităţi neuromotorii, dezvoltarea copiilor, identificarea diferenţelor specifice în
dezvoltarea copiilor, evaluarea şi planificarea lucrului cu copilul, stimularea dezvoltării copilului
cu dizabilităţi neuromotorii şi formarea deprinderilor motorii şi de autonomie personală etc.
Rubricile: Nota Bene, Reflectaţi oferă repere, sugestii şi recomandări ţintite, vă îndeamnă să
reflectaţi, să exersaţi şi să lucraţi împreună cu copilul şi cu părinţii pe tot parcursul activităţilor
cu copilul. Să asistaţi copilul în baza particularităţilor individuale de dezvoltare, să ţineţi cont de
priorităţi şi progrese etc.
Prin subiectele abordate am urmărit să oferim un suport informaţional şi didactic specialiştilor.
Materialele recomandate pentru exerciţii pot fi regăsite în literatura de specialitate.
Temele cuprinse în ghid nu au o abordare exhaustivă, astfel pentru unii specialişti, materialele
incluse ar putea să nu acopere toată sfera lor de necesităţi, intenţia noastră a fost de a oferi repere
şi referinţe pentru a sprijini copilul cu dizabilităţi în dezvoltarea lui specifică, implicînd echipa
de specialişti şi familia în activitatea de reabilitare a dezvoltării copilului.

Domnica Gînu, dr. în psihologie, conferenţiar universitar


5
SECŢIUNEA I
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii

Argument
Cunoaşterea cauzelor şi factorilor declanşatori a dizabilităţilor neuromotorii, particularităţilor de
dezvoltare ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii este primordială pentru specialiştii din
domeniile medicale şi psihopedagogice.

I.1. Dizabilitatea, cauzele şi manifestările clinice

I.1.1. Ce este dizabilitatea neuromotorie

Dizabilitatea neuromotorie este consecinţa leziunii sau dezvoltării anormale a sistemului nervos
central (creierului).
Din punct de vedere medical, în practica cotidiană, pentru descrierea dizabilităţii neuromotorii,
sînt utilizate următoarele noţiuni: dizabilitate, deficienţă, infirmitate, incapacitate.
Dizabilitate neuromotorie este definită ca dezechilibru, tulburare a stării de sănătate, de lungă
durată, condiţionată de:
- disfuncţiile şi pierderile integrităţii corporale;
- influenţa factorilor nocivi de mediu, care reduc activitatea şi posibilităţile copilului
de a-şi dezvolta autonomia personală şi de a participa la viaţa socială.
Dizabilitatea neuromotorie implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a
capacităţii fizice, de cunoaştere, de adaptare şcolară şi socială a copilului şi se refera la
dezavantajul pe care anumite persoane îl au în raport cu semenii lor, determinate nu numai de
aceste tulburări, dezechilibre, ci, şi de atitudinea semenilor faţă de ei, de barierele din mediu şi
societate.
Dizabilitaţile neuromotorii, deseori, sînt asociate cu alte dizabilităţi:
1. Intelectuale (retard mintal de diferit grad etc.).
2. Senzoriale (surditate, hipoacuzie, tulburări de văz etc.).
3. Motorii (distrofie musculara, întîrziere motorie etc.).
4. De vorbire şi de limbaj (dizartrii, dislalii, dislexii, disgrafii, alalii etc.).
5. Volitiv – comportamentale şi de conduită (vagabondaj, agresivitate, toxicomanii).
6. Psihice (neurotice, psihotice, psihopatice).
7. Neuro-psiho-motorii mixte (epilepsie, autism).
Deficienţă – se referă la deficitul funcţional, stabilit prin metode şi mijloace clinice sau
paraclinice, explorări funcţionale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care
poate fi de natură senzorială, mintală, motorie, comportamentală sau de limbaj.
Infirmitate – se referă la diminuarea notabilă sau absenţa uneia sau mai multor funcţii
neuromotorii şi/sau psihice importante, care solicită o protecţie permanentă, starea fiind
incurabilă, dar putînd fi abilitată, compensată sau supracompensată. UNESCO, în cercetările

6
realizate, descrie infirmitatea ca consecinţă a deficienţei motorie, care duce la limitarea
individului în a executa anumite activităţi.
Incapacitate – este starea biopsihofizică a individului care se manifestă prin pierderea sau
diminuarea temporară sau permanentă a capacităţii de a executa activităţi, precum şi determină
restricţii de participare în situaţii de viaţă.
Din punct de vedere funcţional, incapacitatea este definită ca pierdere, diminuare totală sau
parţială a posibilităţilor fizice, mintale, senzoriale etc., consecinţă a unei deficienţe care
împiedică efectuarea adecvată a unei activităţi.

I.1.2. Cauzele dizabilităţii neuromotorii

Dizabilitatea neuromotorie este consecinţa leziunii sau dezvoltării anormale a sistemului nervos
central (creierului).
Leziunea sau disfuncţia poate surveni în urma acţiunilor nocive asupra sistemului nervos central
în perioada prenatală, în timpul naşterii sau în primii 2-3 ani de viaţă, perioadă importantă de
dezvoltare a creierului copilului.
Cauzele dizabilităţilor neuromotorii sînt:
‐ anomalii genetice sau cromozomiale;
‐ acţiunea factorilor teratogeni asupra mamei şi fătului în timpul sarcinii (tabagismul,
folosirea băuturilor alcoolice, drogurilor, condiţii nocive de trai sau de muncă a
viitoarei mame);
‐ infecţii sau alte boli ale mamei sau fătului în timpul sarcinii sau naşterii;
‐ complicaţii peripartum (antenatal, intranatal, postnatal);
‐ prezenţa maladiilor cronice şi infecţioase la gravide, nediagnosticate şi netratate la
timp;
‐ prezentaţiile fetale anormale în timpul sarcinii şi naşterii, complicaţiile în timpul
expulsiei fătului, precum şi naşterea feţilor macrosomi;
‐ hipoglicemia şi hiperbilirubinemia nou-născutului;
‐ naşterea prematură;
‐ imaturitatea creierului copilului născut prematur are riscul majorat de hemoragii
cerebrale şi leucomalacii;
‐ leucomalacia periventriculară (destrucţia substanţei albe a creierului);
Cauzele care pot determina afecţiuni ale sistemului nervos în primii doi sau trei ani de viaţă sînt:
‐ lezarea creierului în urma unei maladii grave, ca meningită, meningoencefalită, edem
cerebral pe fondal al unei infecţii virale acute fulminante;
‐ leziuni cerebrale consecutive în urma unui accident sau traumatism craneo-cerebral sau
în urma unei lipse temporare de oxigen la ţesuturi ca în cazul unui eveniment de înec,
intoxicaţie acută sau suportare a unei infecţii virale acute fulminante.

7
I.1.3. Factorii de risc în apariţia dizabilităţilor la copii

Apariţia afecţiunilor cerebrale şi dezvoltarea dizabilităţilor sînt determinate de un şir de factori


prenatali, intranatali, postnatali.
Factorii de risc înainte de naştere
- anomalii genetice, metabolice, cromozomiale, infecţii sau alte boli ale mamei sau
fătului, diagnosticate în timpul sarcinii sau naşterii;
- prezenţa bolilor cronice şi infecţioase nediagnosticate şi netratate la timp la mamă ori la
făt, care afectează creşterea şi dezvoltarea normală a fătului sau limitează fătul de
cantitatea necesara de oxigen sau substanţe nutritive;
- contactul, portajul sau boală mamei cu diferite infecţii pe perioada sarcinii (rubeola,
citomegalovirus, toxoplasmoză, herpes, hlamidiaza etc.). Riscul este foarte mare dacă
infecţiile survin în primele luni de sarcină;
- acţiunea factorilor teratogeni asupra mamei şi fătului în timpul sarcinii (lucrul în
contact cu chimicale, vopsele, radiaţie, unele medicamente, tabagismul, folosirea
băuturilor alcoolice, drogurilor, condiţii nocive de trai etc.);
- infecţiile uterine sau vaginale la mamă - pot determina inflamaţia placentei
(corioamniotită), fapt care poate întrerupe dezvoltarea normală a creierului;
- afecţiunile suportate pe perioada sarcinii, ca sîngerarea uterină între lunile şase şi nouă
de sarcină, cantităţi însemnate de proteine în urina (proteinurie) sau nivel crescut de
zahăr în sînge (hiperglicemie), hipertenzie arteriala, nefropatii, boli cronice ale mamei,
vîrsta mamei (minore sau după 45 ani);
Toţi aceşti factori pot cauza hipoxie cronică intrauterină sau naştere prematură.
Factorii de risc la naştere
Complicaţiile apărute în timpul naşterii:
‐ insuficienţa forţelor de contracţie şi de expulsie a fătului;
‐ naşterea în salt (rapidă);
‐ circularea cordonului ombilical în jurul gîtului, prezentaţiile patologice ale fătului;
‐ hipoxia sau asfixia fătului;
‐ desprinderea precoce a placentei;
‐ traumatismele fizice secundare (folosirea forcepsului, vacuum extractorului) sînt
factori, care pot majora riscul afecţiunilor cerebrale în procesul naşterii.
Factorii de risc după naştere
Afecţiunile sistemului nervos în perioada postnatală sau în primii doi - trei ani sînt factori de risc
major pentru dezvoltarea dizabilităţilor la copii. În această perioadă a vieţii copiii pot suporta:
‐ infecţii generalizate şi neuroinfecţii (meningite, meningoencefalite);
‐ boala hemolitică a nou-născutului cu nivel majorat esenţial a bilirubinei în sînge;
‐ hipoglicemia netratată;
‐ traumatism craneo-cerebral acut;
‐ intoxicaţii acute etc.

8
Nota Bene!
De obicei copiii născuţi prematuri au greutatea mai mică decît cea normală, dar şi copiii născuţi
la termen pot prezenta greutate mică la naştere (mai mică de 2,5 kg). Copiii născuţi prematur au
risc crescut de hemoragii cerebrale (hemoragie intraventriculară sau intracerebrală).
Leucomalacia periventriculară reprezintă o destrucţie a substanţei albe a creierului, este mai
frecventă la copiii născuţi prematur decît la cei născuţi la termen.
In cazul sarcinilor gemelare, comparativ cu cele cu făt unic, există un risc mai mare de naştere
prematură şi de retenţie a dezvoltării intrauterine a fătului. Aceşti copii au risc crescut de a
dezvolta hemoragii cerebrale ce pot fi cauzele dizabilităţilor ulterioare.
De asemenea, există o probabilitate mai mare ca copii născuţi prematur sau născuţi cu retenţia
dezvoltării intrauterine să prezinte în timpul perioadei de creştere dificultăţi de dezvoltare,
cauzate de afectarea creierului.
Tulburările neurologice evoluează pozitiv sau negativ sub influenţa:
- procesului de creştere şi dezvoltare a copilului;
- tratamentelor de reabilitare aplicate şi perioadelor de vîrstă ale copilului.
Înainte de a planifica naşterea unui copil, îndrumaţi părinţii să consulte medicul în vederea
aprecierii stării sănătăţii lor pentru stabilirea factorilor de risc.
Existenţa în familie a unui copil cu dizabilităţi va spori atenţia medicului de familie şi a altor
specialişti.
Orientaţi viitoarea mamă să se afle sub supravegherea medicului pe întreaga perioadă a sarcinii.

I.1.4. Manifestările clinice

Dizabilităţile neuromotorii sechelare sînt reprezentate de un grup heterogen de tulburări,


dezechilibre neuropsihice ale copilului, cu caracter stabil sau progredient, datorate unor insulturi
ale creierului imatur, insulturi care au acţionat în perioada pre-, peri- şi postnatală sau
preponderent pînă la vîrsta de aproximativ 2-3 ani.
Tabloul clinic poate fi variat şi nu întotdeauna corelat cu factorul etiologic, deoarece aceiaşi
factori pot produce la diferiţi copii diferite leziuni ale SNC şi, deci, şi aspectele clinice a
dizabilităţii vor fi variate.
În funcţie de perioada de agresiune a agentului cauzal se pot realiza:
‐ embriopatii generate de leziunile dobîndite în primele 3 luni de viaţă intrauterină. Se
pot produce diferite anomalii de dezvoltare, malformaţii congenitale, retard
neuropsihic, epilepsie etc.;
‐ fetopatii generate de factorii care au acţionat după luna a treia de dezvoltare intrauterină
a fătului şi pînă la momentul naşterii, se caracterizează prin leziuni şi disfuncţii ale
SNC şi ale organelor interne şi epilepsie;
‐ afectarea sistemului nervos central şi leziunea lui în perioada naşterii şi postnatală
preponderent pînă la vîrsta de 3 ani, cauzează diferite disfuncţii şi leziuni ale SNC de
diferită severitate, retard în dezvoltarea psihomotorie, epilepsii.
Cu cît insultul (factorul cauzal) a acţionat mai devreme şi a fost mai agresiv, cu atît tabloul clinic
şi pronosticul este mai grav.
9
Simptoamele afecţiunilor sistemului nervos central nu sînt statice ci variabile, cu excepţia
formelor severe de afecţiune a creierului şi a malformaţiilor craneo-cerebrale, unde tulburările
neurologice pot fi evidenţiate chiar din momentul naşterii. Totuşi, în majoritatea cazurilor tabloul
clinic nu se constituie în toată dimensiunea lui în primele luni de viaţă.
Semnele neurologice vor deveni mai evidente atunci, cînd zonele cerebrale lezate ar trebui să
devină funcţionale, corespunzător perioadei de maturizare a creierului (conform vîrstei
cronologice).
În perioada precoce afecţiunea cerebrală se va manifesta prin tulburări neuropsihice
neînsemnate, uneori asociate cu dereglări discrete de tonus şi postură. Aceasta explică unele
dificultăţi de stabilire a diagnosticului pînă la vîrsta de un an, cu excepţia malformaţiilor
congenitale severe.

Nota Bene!
Diagnosticul şi tratamentul precoce a tulburărilor neuromotorii reduc apariţia posturilor
patologice, a contracturilor, a dereglărilor trofice musculo–tendinoase etc.
Perioada de maximă eficienţă în tratamentul de reabilitare a tulburărilor neuromotorii este vîrsta
timpurie.
Părinţii copilului sînt persoanele cele mai importante în identificarea unor schimbări
caracteristice afecţiunilor sistemului nervos central al copilului în perioadele ante- şi postnatale.
Vom menţiona unele simptoame indirecte care marchează comportamentul copilului nou născut,
asupra cărora specialiştii trebuie să fie prudenţi:
‐ dificultăţi de alimentaţie (sugere şi deglutiţie);
‐ timp prelungit necesar pentru alimentaţie;
‐ alimentaţia prin gavaj/sondă în perioada de nou-născut;
‐ copilul este prea cuminte, doarme mult şi necesită de a fi trezit pentru alimentaţie;
‐ copilul este foarte iritat, plînge mult şi greu se calmează;
‐ tremorul bărbiei, mînuţelor, încrucişarea frecventă a ochişorilor;
‐ constipaţia sau diareea cronică;
‐ tulburări în dezvoltarea fizică (somatică) a copilului cu rata scăzută de creştere a
perimetrului cranian;
‐ transpiraţie accentuată, cianoză perioronazală şi a extremităţilor.
Părinţii sau îngrijitorii copiilor cu dizabilităţi, odată cu creşterea lor, sesizează un şir de semne în
dezvoltarea acestora:
‐ nerealizarea achiziţiilor corespunzătoare vîrstei;
‐ lipsa dezvoltării motoricii;
‐ persistenţa reflexelor necondiţionate (tranzitorii) şi absenţa semnelor de progres în
dezvoltarea emoţională şi psihoverbală, sau o dezvoltare mult întîrziată în comparaţie
cu semenii săi.

10
Tabelul 1.
Indicatori de dezvoltare

Nr.
Indicatori de dezvoltare Perioada
d/o

1. Ridică capul în poziţia decubit ventral (pe burtă) 1-2 luni

2. Gîngureşte în mod activ 3 luni

3. Se joacă cu propriile mîini 3-4 luni

Se întoarce singur din decubit dorsal (de pe spate) în decubit ventral


4. 3-4 luni
(pe burtă)

5. Stă pe şezut 6-7 luni

6. Pronunţă silabe 7-8 luni

7. Se ridică în ortostatism (în picioare) dacă stă la sprijin 9 luni

8. Colaborează la procesul de îmbrăcat 12 luni

9. Stă în ortostaţiune nesprijinit („copăcel”) 12 luni

10. Face singur primii paşi după 12 luni

11. Mănîncă cu lingura 18-24 luni

12. Urcă treptele 18-30 luni

Urmărirea permanentă a dezvoltării copilului va ajuta părinţii şi specialiştii să identifice precoce


unele abateri în dezvoltare, să efectueze consultarea specialiştilor şi examinările necesare pentru
concretizarea diagnosticului.
Specialiştii cunosc şi trebuie să informeze părinţii/îngrijitorii despre indicatorii dezvoltării care
permit suspectarea la copil a afecţiunii sistemului nervos central sau periferic:
Dacă copilul prezintă abateri de la indicatorii menţionaţi, în asociere cu performanţe motorii
întîrziate, este nevoie de a consulta cît mai rapid posibil medicul de specialitate, pentru a
determina diagnosticul şi a aprecia gradul de severitate al afecţiunii:
- minoră (uşoară)
- medie
- gravă (severă)
În determinarea gradului de severitate al afecţiunii la copil, specialiştii ţin cont de tulburările de
motricitate şi postură, de tonusul muscular crescut sau micşorat, de prezenţa mişcărilor
involuntare (anormale) şi a reflexelor patologice pentru anumite etape de vîrstă, de tulburările de
coordonare şi echilibru.
Simptoamele asociate agravează decurgerea afecţiunii primare:
- strabismul, atrofia optică, cataracta congenitală;
11
- epilepsia care facilitează retardul mintal;
- microcefalia ce denotă despre lipsa creşterii de volum al encefalului;
- retardul mental corelat sau nu, cu epilepsia şi tulburările motorii;
- dereglări de vorbire şi limbaj, intelect;
- dereglări senzoriale (de văz, auz etc.).
Diagnosticul precoce al dereglărilor de văz şi auz poate evita uneori dizabilitatea prin intervenţii
timpurii, ceea ce asigură reabilitarea maximă a dezechilibrelor, tulburărilor de dezvoltare a
deprinderilor intelectuale şi a limbajului.
Copiii cu dereglări de motricitate prezintă frecvent tulburări trofice ale ţesuturilor: cutanat,
adipos, muscular, osos, precum:
‐ tulburările cutanate: tegumente reci la palpare, rigide, cianotice, unghii subţiri, striate,
prezenţa tulburărilor sudorale;
‐ sistemul adipos subcutanat lipseşte sau este diminuat total sau parţial;
‐ sistemul muscular este implicat în sensul hipotrofiei sau atrofiei muşchilor membrelor
afectate. Muşchii şi tendoanele se scurtează (fibrozează), ducînd la poziţii vicioase;
‐ scheletul este şi el deformat în funcţie de forma clinică a afecţiunii neuromotorii, care
se manifestă prin tulburări de creştere a oaselor, subţierea şi osteoporoză lor. Această
afectare a oaselor duce la asimetrii şi deformări ale craniului, feţii, toracelui, bazinului
şi a coloanei vertebrale;
‐ epilepsia se asociază la patologia de bază sau, în unele cazuri, chiar poate fi primul şi
unicul semn care apare precoce sau poate complica şi agrava prin puseuri repetate
decurgerea maladiei date. Aspectul clinic al manifestărilor crizelor este foarte variat,
varietatea dependentă de localizare a leziunii în sistemul nervos central, precum şi
gradul de maturizare a creierului în momentul agresiunii. Prezenţa epilepsiei la copil cu
dizabilităţi este un factor care denotă gravitatea maladiei;
‐ afecţiunea psihicului poate fi reprezentată printr-o gamă largă de simptoame începînd
cu tulburări de atenţie şi memorie, labilitate afectiv-emoţională pînă la tulburări în
structurarea personalităţii, incluzînd manifestările autistice.
Reabilitarea eficientă a copilului cu dizabilităţi neuromotorii necesită abordare interdisciplinară,
cu implicarea specialiştilor din diferite domenii în parteneriat cu părinţii.
Medicii, specialiştii, părinţii sau îngrijitorii pot recunoaşte mişcările neregulate ale copilului
numai în momentul cînd copilul creşte, odată cu vîrsta acestea devenind mai evidente.
În unele cazuri, chiar dacă simptomatica neurologică este prezentă încă de la naştere,
diagnosticul poate fi definitivat abia între primul şi al treilea an de viaţă, determinat în
dependenţă de procesul de creştere şi dezvoltare a copilului.
La copiii cu patologia sistemului nervos se pot păstra reflexele de nou-născuţi. Părinţii sau
îngrijitorii copiilor sînt de obicei primii care observă devierile în dezvoltarea motorie şi
emoţională a copilului, semne precoce a problemelor de sănătate la copil.
Simptoamele afectării sistemului nervos central sau periferic, în cazul, formelor severe, sînt
prezente de la naştere, dar diferă în funcţie de tipul maladiei (ereditară, anomalii de dezvoltare,
traume, infecţii etc.):
- dificultăţi la sugere şi înghiţire. Aceşti copii au deglutiţia îngreuiată, frecvent refulează
hrana lichidă prin nas şi este înalt riscul de aspiraţie al alimentelor în căile respiratorii
12
superioare cu generarea ulterioară a unei stări de apnee (spasm şi întrerupere a
respiraţiei).
- plîns slab sau stringent, asociat cu tremur pronunţat local sau generalizat, care uneori
poate preceda convulsii;
- poziţii atipice ale corpului copilului, corpul copilului poate fi foarte relaxat şi moale
sau prea rigid (cînd este luat în braţe, bebeluşul îşi încordează spatele, braţele şi
picioarele);
- mişcări anormale ale globilor oculari (copilul face mişcări continui rotatorii sau
discoordonatorii cu ochii, nu fixează şi nu urmăreşte cu ochii jucăria).
Asemenea stări trebuie să atragă atenţia specialiştilor care îndrumează părinţii despre necesitatea
examinărilor, efectuării tratamentului necesar şi a supravegherii continue a copilului.
Alte semne ale afectării sistemului nervos central sau periferic, ce devin evidente odată cu
creşterea şi dezvoltarea copilului sînt:
‐ atrofia musculară a membrelor superioare şi inferioare afectate;
‐ afectarea sistemului nervos determină limitarea mişcărilor active şi pasive care, la
rîndul lor perturbează dezvoltarea normală a muşchilor;
‐ dereglări senzoriale (de văz, auz, tactile, cognitive etc.);
‐ deformaţii ale aparatului locomotor (coloanei vertebrale, membrelor, articulaţiilor etc.).

I.1.5. Ce este paralizia cerebrală infantilă (PCI)

Paralizia Cerebrală Infantilă este definită ca un grup de tulburări neurologice neprogresive


caracterizate printr-un control neadecvat al motilităţii (motricităţii) şi posturii, datorate unor
cauze care acţionează asupra SNC (sistemului nervos central) pre- intra-, sau postnatal, în primii
3-5 ani de viaţă (perioada iniţială de dezvoltare a creierului).
PCI sînt într-o continuă dinamică, fiind influenţate de procesul de creştere şi dezvoltare, astfel că
manifestările clinice se pot modifica în timp.
Afectarea motorie este un criteriu obligatoriu şi definitoriu al PCI, aceasta fiind aproape
întotdeauna însoţită de alte manifestări secundare afectării SNC, cum ar fi: retardul mental,
epilepsia, deficienţele senzoriale (auditive, vizuale), tulburările cognitive, tulburările de
comportament etc.
Paralizia cerebrală infantilă se clasifică în trei tipuri majore: spastice, diskinetice şi ataxice. Sînt
posibile asocieri ale sindromului spastic cu cel diskinetic, mai rar cu sindromul ataxic (forme
mixte). Precocitatea diagnosticului este în funcţie de cauza, anamneza corectă a sarcinii şi
naşterii, adresabilitatea familiei, competenţele medicilor, specialiştilor şi a tuturor persoanelor
implicate in procesul de creştere şi dezvoltare a copiilor.
Diagnosticul de paralizie cerebrală se stabileşte în baza manifestărilor maladiei (tulburări
neuropsihomotorii), tulburări cognitive, de vorbire, accese epileptice, tulburări
comportamentale, retard mental, prezenţa altor semne ce pledează pentru o suferinţă cerebrală,
semne fizice) pe care medicul le evidenţiază în timpul examinării bolnavului şi care pot fi
confirmate prin examinare suplimentară.

13
Nota Bene!
În paraliziile cerebrale pot apărea diferite complicaţi, determinate de următoarele cauze:
‐ neglijarea necesităţilor medicale şi de abilitare a copilului (lipsa atenţiei din partea
părinţilor, adresare tardivă pentru consultaţia specialiştilor, neacceptarea reala a
problemelor de sănătate la copil de către părinţi);
‐ tratamente neadecvate necesităţilor copilului (întreruperea nemotivata a tratamentului,
aplicarea tratamentelor populare etc.);
‐ deficiente în îngrijirea copilului – lipsa mişcărilor pasive şi lipsa stimulării mişcărilor
active la copil, poziţionare şi posturare incorectă in timpul zilei, deficiente în
alimentaţie.

Reflecţii:
Argumentaţi afirmaţia: De obicei copiii născuţi prematur au greutatea mai mică decît cea
normală, dar şi copiii născuţi la termen pot prezenta greutate mică la naştere, în urma retenţiei
dezvoltării intrauterine de tip hipoplastic.
Descrieţi manifestările clinice ale dizabilităţii neuromotorii la copii.
Analizaţi particularităţile dezvoltării psihofizice a copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Stabiliţi riscurile în cazul naşterii premature şi a copilului cu retenţia dezvoltării intrauterine.
Comentaţi factorii de risc în apariţia dizabiliţilor la copii: înainte de naştere, in timpul naşterii şi
după naştere.

I.2. Problemele de îngrijire a copilului cu dizabilităţi neuromotorii

Copiii cu dizabilităţi neuromotorii prezintă frecvent diferite tulburări asociate, severitatea cărora
este în raport direct cu severitatea maladiei. În procesul de îngrijire zilnică a unui copil cu
tulburări neuromotorii părinţii se confruntă cu diferite probleme:
- de mişcare;
- de alimentare;
- de autoservire (igienă personală, îmbrăcare);
- de comunicare;
- senzoriale (văz, auz);
- cognitive;
- de învăţare;

14
Mişcarea

Pentru a creşte şi a căpăta diferite abilităţi de autoservire orice copil are nevoie de mişcare, de
schimbarea poziţiei corpului, poziţionare corectă şi comodă în pat sau cărucior. Copilul
efectuează de la naştere mişcări active, şi, totodată, nu este privat de mişcări pasive din partea
părinţilor. Există însă şi situaţii, în care evoluţia copilului este lentă sau problematică,
manifestîndu-se prin dificultăţi în activitatea lor motorie, adică reducerea mişcărilor active şi
pasive.
Mişcările copilului cu infirmitate motorie au particularităţi specifice care, în termeni medicali, se
numesc: spastică şi hiperchinezia.
Copilul cu probleme neuromotorii învaţă deprinderile motorii într-un mod diferit decît semenii
lor.
Efortul depus de aceşti copii este extrem de mare şi greu. Pentru efectuarea acestei munci grele
pentru el, copilul are nevoie de asistenţă medicală timpurie specializată, de înţelegerea şi
sprijinul părinţilor, de asistenţă psihopedagogică, de stimulare şi abilitare a funcţiilor deteriorate.
Specialiştii trebuie să îndrumeze părinţii ca ei să consulte medicul, începînd orice activitate cu
copilul. Executarea incorectă a unei mişcări sau unui exerciţiu, poate duce la dereglări de stare a
sănătăţii copilului, cum ar fi creşterea tonusului muscular ridicat, apariţia hematoamelor locale la
efort sau, în cazuri mai rare, chiar şi a fracturii osului, elongaţii de tendoane. Consultarea
specialistului va duce la executarea întocmai a procedurilor de reabilitare necesare copilului.
Specialiştii vor instrui părinţii în aşa fel, încît, înainte de a începe ocupaţiile practice cu copilul
să se însuşească executarea corectă a fiecărui exerciţiu, fiecărei mişcări. Ei vor atenţiona părinţii,
astfel încît, în cazurile în care nu le vor fi clare anumite lucruri sau vor observa că copilul
reacţionează neadecvat, să consulte repetat medicul.
Totodată, vor atenţiona părinţii despre necesitatea explicării copilului a modului de îndeplinire a
manipulaţiei sau exerciţiului aplicat, pentru a evita stresul copilului.
Părinţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii, specialiştii, adulţii care îl îngrijesc, permanent
trebuie să aibă grijă pentru a stimula şi dezvolta mişcările copilului, de a schimba poziţia
corpului la anumite perioade de timp, de a poziţiona comod şi simetric corpul copilului în pat atît
în timpul de veghe, cît şi în timpul somnului.
Specialiştii trebuie să informeze părinţii, rudele, persoanele în îngrijirea cărora se află copilul,
despre însemnătatea mişcărilor active şi pasive în viaţa copiilor şi, totodată, să înveţe părinţii sau
îngrijitorii copilului cum să stimuleze mişcările copilului cu dizabilităţi.
Mobilizările pasive ale copilului au rolul de a antrena întreg corpul în mişcare, de a pregăti
organismul copilului pentru efort, de a forma obişnuinţa executării unor mişcări coordonate în
care să alterneze contracţia cu relaxarea. Activităţile se iniţiază cu mobilizările pasive, trecînd la
cele pasivo-active, pentru a ajunge la unele elemente active.
La copiii cu afecţiuni neuromotorii, mobilizările pasive asigură:
‐ mobilizarea articulaţiilor şi menţinerea troficităţii acestora;
‐ favorizează relaxarea musculară cu învingerea contracturilor şi retracţiilor, ceea ce
asigură prevenirea instalării deformărilor osoase.
În acest scop specialiştii, părinţii, folosesc exerciţii de stimulare, relaxare musculară, comunică şi
încurajează copilul pentru obţinerea rezultatelor progresive.

15
Nota Bene!
Complicaţiile sînt determinate de gradul de severitate al afecţiunii.
Dacă copilul nu primeşte ajutorul potrivit din cel mai timpuriu timp, oasele şi articulaţiile
copilului se deformează, apar contracturi, capacitatea de mişcare a copilului se reduce progresiv.
Copilul trebuie să fie implicat zilnic în activităţi fizice şi de mişcare atît pasive cît şi active.
Pasivitatea adultului duce la tulburarea şi agravarea stării sănătăţii copilului.
Copilul cu probleme neuromotorii învaţă deprinderile motorii într-un mod diferit decît semenii
lor.
Discuţia prealabilă cu părinţii şi instructajul lor despre metoda de tratament care va fi aplicată
copilului are un rol important în obţinerea rezultatului pozitiv. În procesul de recuperare, copilul
are nevoie de o stare emoţională pozitivă, susţinută de specialiştii care participă în procesul de
reabilitare, membrii familiei şi toţi adulţii care îl asistă
Copilul trebuie să aibă încredere în adult, să simtă protecţie şi siguranţă în timpul intervenţiilor şi
tuturor exerciţiilor – doar aşa el va reuşi să înveţe mişcări noi, să obţină autonomie şi
independenţă motorie, să depăşească problemele de dezvoltare.
Nu promiteţi familiei că veţi săvîrşi un MIRACOL. Nu este posibil să se realizeze. Totul se
obţine prin lucru de durată, cu multă perseverenţă, răbdare şi dăruire.

Alimentarea

Majoritatea copiilor cu tulburări neuromotorii, au probleme de alimentaţie, de diferit grad, unele


se pot manifesta chiar de la naştere:
- copilul suge rău;
- deseori se îneacă şi tuşeşte în timpul alimentaţiei;
- laptele se prelinge din gură, uneori refulează pe nas;
- limba este puţin mobilă şi nu participă la actul de înghiţire.
Ulterior aceşti copii au probleme de masticaţie, glutiţie. În cazul, paraliziilor cerebrale, există
discordanţă între procesul de înghiţire şi închiderea laringelui cu epiglota.
În aceste cazuri, alimentele sau lichidele pot nimeri în căile respiratorii – are loc aspiraţia. Acest
fapt provoacă pătrunderea, concomitent cu alimentele, a bacteriilor în plămîni, ceea ce duce la
dezvoltarea infecţiilor acute sau în cazuri cronice la bronşite şi pneumonii.

Nota Bene!
Prin alimentaţia echilibrata organismul copilului este asigurat cu tot necesarul pentru creştere si
dezvoltare armonioasă.
Îndrumaţi părinţii să consulte medicul pentru a stabili modul de alimentare corectă şi optimă a
copilului:
- proteine-material plastic pentru menţinerea structurii normale a ţesuturilor şi proceselor
vitale ale organismului;
- lipide - sursa importantă de energie pentru organism, grăsimile animale mai ales,
asigura organismul cu vitamine liposolubile A,D,K,E;
16
- glucidele la fel sînt sursa de energie;
- elemente minerale Ca, Na, Fe, Zn, Mg;
- vitamine A,C, E, K.

Repere de conduită în alimentaţia copilului:

I. Copilul de 0-6 luni


‐ copilul de 0-6 luni trebuie alimentat la sîn de cîte ori vrea, de cel puţin 8 ori în 24 de
ore;
‐ în cazul alimentaţiei artificiale, folosiţi pentru alimentaţia copilului, amestecuri lactate
adaptate. Nu folosiţi lapte de vaci sau de capră.
II. Copilul de 6-12 luni:
- alimentaţi copilul la sîn de cîte ori vrea, de cel puţin 5-6 ori în 24 de ore;
- începeţi alimentaţia complementară cu terci cu lapte, supă-pireu de legume, chefir,
lapte acru, brînză, pesmeţi, pîine, fructe proaspete, sucuri pentru copii;
- pregătiţi copilului bucate omogenizate (tocate);
- includeţi, obligatoriu, în meniul zilnic al copilului carne, peşte, ouă şi brînză. Mîncarea
copilului trebuie să fie de o consistenţă medie.
- alimentaţi copilul complementar: de 3 ori pe zi - dacă copilul este alăptat; de 5 ori pe zi
- dacă copilul nu este alăptat;
- volumul unei mese trebuie să nu depăşească 200 ml;
- Încurajaţi copilul, după posibilităţile lui, să mănînce cu lingura, cu mîna, mai tîrziu
singur.
III. Copilul de 12 luni-2 ani:
- dacă alăptaţi copilul, continuaţi alăptarea lui ori de cîte ori vrea;
- alimentaţi copilul cu produse alimentare diverse, calorice, de 5 ori pe zi;
- introduceţi în raţia alimentară zilnică a copilului terciuri, perişoare din carne sau peşte,
supă-pireu din legume, chefir, iaurt, lapte acru, brînză, ouă, sucuri şi fructe proaspete
etc.;
- volumul unei porţii trebuie să fie de 250-300 ml;
- încurajaţi copilul, după posibilităţile lui, să mănînce cu lingura, cu mîna, singur.
IV. Copilul de 2-6/7ani:
- alimentaţi copilul cu produse alimentare diverse, calorice, de 5 ori pe zi, 3 mese de bază
şi 2 gustări;
- mesele de bază includ: supe, terciuri, pîrjoale, perişoare din carne şi din peşte, ouă,
omlete, legume coapte, înăbuşite;
- gustările includ: mere coapte, brînzică, legume şi fructe proaspete, pudinguri;
- volumul unei porţii trebuie să fie de 350 ml (aproximativ 2 pahare);
- încurajaţi copilul, după posibilităţile lui, să mănînce cu lingura, cu furculiţă, singur.

17
Atenţie! Alegerea produselor şi prepararea bucatelor se face în corespundere cu
posibilităţile de glutiţie şi preferinţele copilului. Nu hrăniţi forţat copilul!

Fiţi prudenţi în timpul alimentaţiei copilului:


1. Alimentaţi copilul cînd starea lui este calmă.
Dacă copilul este neliniştit, iritat, capricios, în timpul alimentaţiei creşte riscul aspiraţiei
alimentelor. Liniştiţi copilul prin diferite metode – comunicare blîndă, joc, sustragerea atenţiei,
apoi începeţi să-l hrăniţi.
2. Poziţionaţi corect copilul, aceasta include înălţimea mesei şi poziţia copilului (Vezi: Reguli
de poziţionare a copilului – Secţiunea IV.2).
Pentru alimentarea copilului folosiţi o măsuţă specială cu scaun ce are suport pentru braţe sau
aşezaţi copilul la masă în aşa mod, încît el să poată sta cu coatele pe masă. În această poziţie
mişcarea antebraţelor şi a mîinii este uşoară:
− aşezaţi copilul cu corpul drept;
− înclinaţi puţin capul copilului înainte.
3. Alegeţi corect consistenţa bucatelor: dacă copilul înghite greu, bucatele preparate
trebuie să fie mai consistente.
Învăţarea manevrării instrumentelor adaptate pentru alimentaţia copilului cu tulburări
neuromotorii cere mult efort din partea copilului şi răbdare din partea părinţilor.

Nota bene!
Instruiţi părinţii referitor la:
- condiţiile alimentării copilului;
- respectării regimului alimentar şi hidric în corespundere cu vîrsta copilului;
- supravegherii regularităţii proceselor fiziologice la copil (scaunul şi urinarea);
- stimulării motoricii intestinale prin exerciţii fizice zilnice.
În cazul, lipsei eficacităţii măsurilor întreprinse, părintele trebuie să consulte medicul pentru
stabilirea investigaţiilor şi a tratamentului necesar.

Igiena personală

a) Scăldatul – baia

Scăldatul este: o procedură de menţinere în curăţenie a corpului, o sursă de bucurie şi o metodă


eficientă de recuperare a deficienţelor neuromotorii, stimulare psihoemoţională şi motorică. Apa
acţionează asupra circulaţiei periferice, metabolismului, sistemului nervos, tensiunii arteriale şi a
psihicului.
Căldura apei reduce spasmul muscular, atenuează durerile, favorizează executarea mişcărilor în
volum mai mare şi pe o durată mai îndelungată. Îmbunătăţeşte circulaţia sangvină, creşte
mobilitatea musculară şi troficitatea ţesuturilor. În apă se pot realiza cu mai mult succes

18
reabilitarea poziţiilor defectuoase şi compensarea deficienţelor neuromotorii, în special, în cazul
leziunilor nervoase.
Scăldatul-baia este o procedură plăcută atît pentru copiii sănătoşi cît şi pentru copiii cu necesităţi
speciale. Părinţii, deseori se confruntă cu dificultăţi la scăldatul copiilor cu probleme
neuromotorii, dificultăţi cauzate de tonusul muscular ridicat sau scăzut, de incapacitatea
copilului de a menţine capul sau de a şedea de sine stătător.
În apă, muşchii se relaxează, mişcările în articulaţii nu sînt atît de traumatizante. Scăldatul
copilului se asociază cu comunicare, joc şi gimnastică.
Pentru un copil cu musculatură spastică, pentru a reduce încordarea musculaturii, se recomandă
ca temperatura apei să fie de 38-39°. Pentru un copil cu tonusul redus, pentru a avea un efect
stimulativ, se recomandă ca temperatura apei să fie de 35-36°.

Nota bene!
Instruiţi părinţii referitor la scăldatul copilului:
‐ să folosească obligatoriu termometrul pentru măsurarea temperaturii apei pentru bai, să
nu măsoare temperatura apei într-un alt mod;
‐ să aleagă cada pentru scăldat în corespundere cu vîrsta şi talia (înălţimea) copilului;
‐ să pună cada pentru scăldat pe un suport stabil, comod pentru persoana care scaldă
copilul;
‐ pentru a evita alunecarea copilului în timpul scăldatului, să aştearnă pe fundul căzii un
covoraş din cauciuc;
‐ pentru menţinerea capului copilului, să utilizeze, la necesitate, pernuţa improvizată din
fenoplast sau suport pentru uşurarea poziţionării copilului în timpul scăldatului;
‐ pentru uşurarea procedurii scăldatului, să folosească diferite mijloace improvizate pe
care le confecţionează de sine stătător sau le procură în instituţii specializate, în
dependenţă de problemele copilului – mingi semiumflate, colac pentru scăldat,
scăunel/coş din plastic etc.;
‐ să folosească pentru băi plante/extracte de plante (cetină, valeriană, mintă, sunătoare,
salvie, talpa-gîştii sau sare de mare), pentru ameliorarea tonusului muscular, obţinerea
efectului sedativ sau tonic general.

b) Deprinderi la oliţă

Formarea deprinderii la oliţă la copiii cu dizabilităţi neuromotorii este dificilă din mai multe
motive şi necesită efort, răbdare şi înţelegere din partea părinţilor.
Nu comparaţi copilul cu probleme cu fraţii/surorile lui sau cu copiii prietenilor familiei, de
aceeaşi vîrstă şi care nu au probleme de sănătate.
Nu e important cît timp va fi necesar pentru a obţine rezultatul dorit, este important de a încuraja
copilul să fie independent, de ai da posibilitate să exerseze cît timp va necesita formarea
deprinderii.
Un copil cu necesităţi speciale are nevoie de o perioada mai îndelungată de timp pentru a învăţa
să-şi menţină echilibrul pe şezute. De aceea copilului îi este mai greu să se relaxeze pe oliţă şi să
înţeleagă ce se cere de la el. Copilul trebuie să se simtă în siguranţă.

19
c) Îmbrăcarea

Îmbrăcarea unui copil cu dizabilităţi neuromotorii este un proces anevoios atît pentru copil cît şi
pentru părinte din cauza dereglărilor de tonus muscular, mişcărilor necoordonate, prezenţa
contracturilor şi a nivelului intelectual scăzut al copilului.
Cele mai mari probleme le au copiii cu tonus muscular crescut (cu spasticitate):
- primul aspect de care trebuie să ţinem seama este cel legat de poziţia şi manipularea
corectă a copilului. Îmbrăcarea unui copil cu spasticitate este dificilă întrucît se
manifestă o tendinţă de extensie a corpului cu retroflexie a capului şi a gîtului pe spate
cu extensia şi depărtarea braţelor (reflexul Moro). Din aceste motive, se preferă poziţia
culcat pe o parte ce asigură un aliniament corporal corect şi o oarecare relaxare. La
copiii mici se mai poate folosi poziţia culcat facial (cu faţa în jos);
- pentru copiii mai mari se recomandă îmbrăcarea în poziţie aşezat simetric pe un scaun.
În această poziţie coapsele, umerii şi gîtul sînt în flexie, permiţînd o mobilizare mai
uşoară a membrelor. Copilul poate ajuta activ la îmbrăcare, ceea ce-i permite învăţarea
manevrelor necesare cu obţinerea unei oarecare independenţe;
- manevrarea copilului se face în linişte şi cu calm. Înainte de îmbrăcare părintele va
mobiliza pasiv fiecare articulaţie ce va asigura obţinerea unei adevărate relaxări
musculare şi o manevrare mai uşoară a copilului.

d) Somnul

Somnul este foarte important pentru copil. În perioada somnului copilul se odihneşte şi se reface
fizic şi emoţional.
Nota bene!
Instruiţi părinţii referitor la somn:
‐ să culce copilul în condiţii adecvate pentru dormit (odaie aerisită, pat curat şi
corespunzător vîrstei, saltea tare);
‐ să poziţioneze copilul în timpul somnului comod, cu capul şi partea superioară a
corpului ridicat (sub un unghi de 30°-45°), mîinile şi picioarele copilului în poziţie
relaxantă şi comodă pentru dormit;
‐ să nu lase copilul fără supraveghere în timpul somnului;
‐ în perioada somnului de noapte, copilul, obligatoriu să doarmă cu un adult în odaie.

Reflecţii:
Stabiliţi condiţiile procesului de dezvoltare şi reabilitare a mişcărilor copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.
Definiţi tipurile de mişcare explorate în procesul de reabilitare a mişcărilor şi formarea
abilităţilor de autoservire.
Descrieţi particularităţile organizării procesului de reabilitare a copilului.
Care sînt condiţiile necesare pentru asigurarea securizantă a somnului copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.
Descrieţi particularităţile alimentaţiei adecvate a copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
De ce temperatura apei variază în dependenţă de tonusul muscular al copilului? Argumentaţi.
20
I.3. Importanţa mişcării pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii

Mişcarea face parte integrantă din viaţa unui copil. Ea apare încă din viaţa intrauterină, atunci
cînd mama percepe mişcările fătului. Putem spune că mişcarea este la fel de naturală ca şi
respiraţia.
La copiii cu dizabilităţi neuromotorii, pe fon de tonus muscular scăzut sau majorat se constată o
limitare a mişcărilor. În asemenea situaţii apar modificări la nivelul întregului organism ca
rezultat al imobilizării şi al reducerii sau dispariţiei efectului forţei de gravitaţie. Organismul
copilului reacţionează la faptul acesta prin apariţia unor modificări funcţionale şi metabolice la
nivelul organelor şi sistemelor de organe.
Imobilizarea la pat afectează întregul organism al copilului, motiv pentru care intervenţia
terapeutică trebuie să fie cît mai precoce, se efectuează mobilizarea pasivă şi activă a
segmentelor corporale sănătoase, evitîndu-se astfel apariţia complicaţiilor.
Modificările care pot apărea:
- tulburări fizice;
- tulburări metabolice;
- tulburări psihice.
Tulburările fizice survin în urma imobilităţii sau a reducerii mişcărilor într-o perioadă scurtă de
timp şi se manifestă prin: atrofie musculară, retracţie musculară şi contractură.
Atrofia musculară - poate apărea în urma afectării nervilor şi se manifestă prin scăderea masei
musculare. Copilul cu atrofie musculară pare a fi slăbuţ.
Retracţia musculară – apare ca o rezistenţă musculară la întinderea pasivă a membrelor.
Retracţia şi atrofia musculară sînt concomitente, adică diminuarea grosimii muşchiului şi
scurtarea acestuia pot interveni în acelaşi timp.
Contractura - se manifestă prin „scurtarea muşchiului sau menţinerea unei tensiuni a
muşchiului”. La copiii cu afecţiuni neurologice apare spasticitatea care este definită ca o
contractură musculară persistentă. Practic nu există deosebire între contractură şi spasticitate, dar
consecinţele lor sînt sechelele articulare.
Lipsa prelungită a mişcărilor pe fon de tonus muscular modificat favorizează apariţia anchilozei
articulare – redoarea articulară.
Pentru a evita asemenea complicaţii programul recuperator trebuie început devreme, înainte ca
aceste modificări să apară, iar manevrele executate copilului vor fi blînde şi adaptate stării
sănătăţii lui.
Mişcările pasive şi active efectuate copilului de către părinţi necesită a fi consultate iniţial cu
medicul specialist şi kinetoterapeut şi sînt determinate de necesităţile individuale ale fiecărui
copil (Vezi secţiunea IV.2).
Pentru o normalizare a tonusului muscular se foloseşte poziţionarea (Vezi secţiunea IV. 2) care
se realizează dinamic prin mijloace active de manevrare sau static cu ajutorul echipamentelor
adaptive.
Schimbarea poziţiei copilului în cursul zilei, joacă un rol benefic pentru el:
‐ stimulează dezvoltarea lui prin lărgirea spaţială şi o interacţiune mai vastă cu mediul
înconjurător;
‐ asigură unele poziţii în care dereglările de mişcare sînt mai limitate;
‐ îmbunătăţeşte capacitatea respiratorie a copilului.
21
Poziţionările au drept scop prevenirea deformărilor osoase ale craniului, coloanei vertebrale şi a
extremităţilor. Totodată poziţionarea corectă previne apariţia ulcerului de decubit-escarelor.
Una din obligaţiile specialiştilor echipei pluridisciplinare este instruirea părinţilor în efectuarea
poziţionării corecte şi mai ales în efectuarea acestei proceduri şi a informării părinţilor despre
frecvenţa schimbării poziţiei copilului în pat.
Informaţi părinţii sau îngrijitorii copilului că ei să:
- schimbe poziţia culcată a copilului cît mai frecvent, nu mai rar decît peste 30-40 de
minute;
- în poziţia şezînd, e necesar de schimbat poziţia la fiecare jumătate de oră.
Schimbînd poziţia corpului copilului trebuie să urmeze următoarele etape:
‐ înainte de orice acţiune să explice copilului ceea ce vor face şi să obţină acordul şi
implicarea lui la acţiune;
‐ să ofere copilului sprijinul potrivit pentru ca el să se simtă protejat şi în siguranţă;
‐ să urmărească starea tegumentelor, mai ales în locurile de contact cu suprafeţele de
sprijin.
Manevrînd cu un copil trebuie să se ţină cont de tonusul lui muscular.
Copilul cu spasticitate (tonus muscular crescut) se manevrează cu o mai multă atenţie pentru
evitarea accentuării spasticităţii.
Înaintea schimbării poziţiei, se procedează în felul următor:
- se execută mişcări lente şi în linişte, de mişcare a copilului pe o parte şi pe alta;
- se execută mişcări de balansare a membrelor pentru a obţine relaxarea, în scopul
întinderii şi manevrării lor mai uşoare.
Copilul cu tonus muscular scăzut (moale) este ajutat prin:
- bătăi uşoare (tapotament) la nivelul segmentelor corporale ce urmează a fi manevrate;
- stimulări din exterior cu folosirea muzicii sau schimbarea tonului şi frecvenţei vocii
părintelui.
Complicaţii posibile la copilul cu dizabilităţi neuromotorii
La copiii cu dizabilităţi, din cauza problemelor existente şi a unei îngrijiri neadecvate,
nerespectarea igienei personale, pot apărea un şir de complicaţii:
‐ salivaţie abundentă;
‐ carie dentară;
‐ reflux gastro-esofagian frecvent, manifestat prin vome şi regurgitaţii frecvente;
‐ dereglări constituţionale (malnutriţie, obezitate, retenţia dezvoltării fizice etc.);
‐ tulburări ale tranzitului prin intestine, exprimat prin constipaţii sau diaree cronică;
‐ aspiraţia alimentelor solide sau lichide;
‐ ulcerul de decubit;
‐ dezvoltarea proceselor inflamatorii a aparatului respirator.
Aceste probleme, în majoritatea cazurilor, conduc la înrăutăţirea stării generale a copiilor,
dezvoltarea neurodistrofiei etc.
22
Hipersalivaţia
Copiii cu dizabilităţi neuromotorii nu pot controla procesul de salivaţie, nu sînt capabili să
menţină gura închisă şi să înghită periodic saliva eliminată. Fermenţii ce se conţin în saliva
eliminată duc la iritaţia pielii în jurul gurii şi gîtului. Copiii au senzaţie neplăcută de umiditate şi
durere.
Pentru a evita senzaţiile neplăcute, în cazul salivaţiei abundente, sfătuiţi părinţii să folosească şi
să schimbe sistematic şorţuleţele sau şerveţelele, haina umedă a copilului, de cîte ori este nevoie,
să nu menţină copilul în haine umede.
Caria dentară
Copiii cu tulburări neuromotrii au probleme în procesul de masticaţie şi de glutiţie. La ei se
menţine reflexul înnăscut de ,,sugere – înghiţire” a hrănii, care îngreuiază formarea abilităţii de
masticaţie şi de glutiţie conştientă a alimentelor. Spasmul musculaturii feţii cauzează, adesea,
deformări a danturii, iar rămăşiţele de alimente rămase printre dinţi provoacă carie dentară.
Informaţi părinţii că:
‐ caria dentară este mai uşor de prevenit decît de tratat;
‐ după fiecare alimentare este necesar de curăţat dinţii copilului;
‐ copilul necesită, obligatoriu, consultarea medicului stomatolog o dată pe an.
Regurgitaţia (Reflux gastro-esofagian frecvent, manifestat prin vome şi regurgitaţii frecvente).
Copiii cu tulburări neuromotorii au probleme gastrice, care se manifestă prin aruncarea
conţinutului stomacului în esofag, ce se aseamănă cu vomă în cantitate mică. Regurgitaţia este
periculoasă prin faptul că conţinutul acid al stomacului excită mucoasa esofagului, provocînd
inflamaţia esofagului şi durere, uneori chiar şi spasm laringian. Aceasta poate fi una din cauzele
că copilul refuză hrana.
Dereglările de nutriţie
La copiii cu deficienţe neuromotorii, frecvent, apar dereglări de nutriţie – malnutriţia, obezitatea.
Scăderea în greutate – malnutriţia, este mai frecvent întîlnită şi este cauzată de mai mulţi factori
endogeni şi exogeni. Factorii exogeni se caracterizează în principal prin cantitatea insuficientă de
hrană, cauzată de: inapetenţă, subdezvoltarea reflexului de glutiţie, sughiţatul, regurgitaţii sau
vomitatul repetat, constipaţie, probleme de mişcări reflexe ale limbii, hrănire insuficientă,
încălcări a tehnicii de alimentare etc., iar cei endogeni - de diferite anomalii anatomice sau
biochimice - dereglarea metabolismului hidro-electrolitic şi aminoacizilor, fermentopatii, reacţii
la unele alimente sau medicamente etc. Cea mai frecventă problemă de alimentare a acestor copii
este insuficienţa calorică.
Semnele clinice:
‐ staţionare sau descendenţă în curba ponderală;
‐ retenţie în dezvoltarea psihomotorie;
‐ semne de astenie;
‐ fondal somatic nefavorabil (anemie, rahitism, infecţii frecvente, disfuncţii intestinale
etc.).
Obezitatea – se dezvoltă la copilul cu dizabilităţi în rezultatul alimentaţiei incorecte (aport de
alimente exagerat cantitativ şi calitativ) asociat cu efort fizic scăzut şi limitarea mişcărilor.

23
Semnele clinice:
‐ adaos sporit în greutate;
‐ fondal somatic nefavorabil (anemie, rahitism, infecţii frecvente, disfuncţii intestinale,
manifestări alergice etc. );
‐ ţesut adipos dezvoltat exagerat.
Pentru a preveni apariţia acestor stări este important de a evalua cauzele dereglărilor apărute şi a
lua măsurile corespunzătoare pentru corectarea lor în fiecare caz individual şi de a explica
părinţilor principiile alimentaţiei corecte, echilibrate. (vezi secţiunea 1, Alimentaţia)
Constipaţiile
Constipaţia se consideră în cazul, în care pasajul prin intestine durează timp de 3 zile. Această
stare este destul de frecventă la copiii cu dizabilităţi neuromotorii, deoarece pentru ei sînt
caracteristice dereglările tonusului muscular (hipertonie sau hipotonie intestinală) asociate cu
limitarea mişcărilor active şi pasive, imobilitate prelungită, deformări scheletice etc.
Deseori aceşti factori sînt asociaţi cu factorii dietetici (alimentaţie nediversificată cu alimentele
solide şi conţinut redus de fibre vegetale, administrarea limitată a lichidelor, sucurilor etc.).
La copilul cu dizabilităţi severe constipaţia poate rămîne neobservată din cauză lipsei de
comunicare cu copilul sau a prezenţei unor probleme de sănătate mai grave.

Nota Bene!
Oferiţi sprijin părinţilor pentru dezvoltarea abilităţilor de asistenţă a copiilor cu dizabilităţi
neuromotorii.
Urmăriţi permanent scaunul şi reacţiile copilului la activităţile de îngrijire, oferiţii măsuri
potrivite necesităţilor copilului.
Dacă copilul nu a avut scaun timp de 3 zile, refuză alimentaţia, este mai capricios sau
dimpotrivă mai molatic, are miros fetid din guriţă sau chiar vomă, iar abdomenul este sensibil şi
se palpează unele formaţiuni dure de-a lungul intestinului, recomandaţi părinţilor să consulte
medicul pentru excluderea ocluziunii intestinale şi efectuarea clusterului evacuator, pentru
evacuarea completă a conţinutului rectal şi prevenirea ocluziei intestinale.
Specialistul va instrui părinţii referitor la efectuarea corectă a clusterului evacuator.
Cum se efectuează clusterul
În apa folosită pentru cluster se poate adăuga tinctură de romaniţă sau valeriană, praf de cărbune.
Pentru evacuarea deplină a conţinutului intestinal se practică efectuarea clusterului cu soluţie
hipertonică salină (NaCl de 10%). Este necesar de a continua să faceţi o terapie de susţinere a
unui scaun normal în dependenţă de caz care include:
‐ administrarea preparatelor medicamentoase;
‐ sfaturi referitor la alimentaţia corectă a copilului;
‐ suplimentarea alimentaţiei cu fibre vegetale, sucuri;
‐ corecţia activităţii motorii.

24
Ulcerul de decubit (escare)
Ulcerul de decubit (escare) apare din cauza presiunii îndelungate asupra tegumentelor (pielii).
Această presiune determină dereglarea circulaţiei sîngelui, ţesuturile fiind insuficient oxigenate.
Cele mai expuse zone, sînt punctele în care corpul copilului vine în contact cu planul patului:
ceafa copilului, partea proeminentă a gîtului, a omoplaţilor, coatelor, feselor şi călcîielor.
Clinic, în punctele de presiune apare o zonă roşie, caldă şi dureroasă. La presiune, zona devine
albă, dar redevine roşie după încetarea presiunii. Dacă acţiunea factorului presant se menţine,
apar ulceraţii din care se elimină un lichid seros, bogat în proteine. Astfel apare o pierdere
importantă de proteine, iar zonele ulcerate se infectează uşor, provocînd complicaţii grave.
Tratamentul escarelor
Zona respectivă se spală cu apă oxigenată, local se aplică un antibiotic sub formă de praf sau
inclus într-un unguent. Pe porţiunea lezată se aplică un pansament din material steril.
În perioada în care tegumentul este afectat se evită poziţia respectivă pentru a facilita vindecarea.
În cazul în care a apărut ulcerul, este necesară consultaţia medicului şi chiar spitalizarea
copilului, deoarece tratamentul este destul de dificil.
Măsurile de prevenire a escarelor:
‐ schimbarea frecventă a poziţiei copilului în pat;
‐ menţinerea unei bune igiene personale, îndeosebi, în cazul copiilor cu incontinenţă
urinară sau enurezis;.
‐ exerciţii fizice şi gimnastică curativă zilnică;
‐ folosirea unor perne sau saltele speciale, care asigură o distribuţie uniformă a
greutăţii corporale (cu aer, cu apă sau din burete).

I.4. Importanţa diagnosticării şi asistenţei timpurii

Precizarea diagnosticului este în dependenţă de cauză, datele anamnezei (anamneza ereditară a


familiei, anamneza deplină a sarcinii şi naşterii), acuzele prezentate de părinţi sau îngrijitorii
nemijlociţi ai copilului, competenţa medicilor de familie şi a specialiştilor, practic a tuturor
persoanelor implicate în supravegherea copilului în perioada de creştere. Totodată, o importanţă
esenţială în stabilirea diagnosticului definitiv o au investigaţiile paraclinice.
Îmbunătăţirile şi perfecţionările tehnologice ale aparaturii de investigaţie, de laborator şi de
tratament, determină o modificare continuă şi a metodelor clinice de evaluare a fiecărui copil cu
dizabilităţi neuromotorii.
Este cunoscut faptul că stabilirea diagnosticului este foarte dificil în primul an de viaţă al
copilului, în special pînă la 4-6 luni. Examenul pediatric şi neurologic în primele două trimestre
poate să nu ateste semne patologice, iar datele anamnezei, să nu indice o posibilă afecţiune al
sistemului nervos central în perioada perinatală.
Această primă perioadă, înaintea apariţiei posturilor patologice, a contracturilor, a dereglărilor
trofice musculo–tendinoase, este o perioadă de maximă eficienţă în tratamentul de reabilitare.
De aceea, diagnosticul corect precoce trebuie să fie urmat de un tratament cît mai precoce
posibil.
70 % din cazurile de paralizii cerebrale infantile survin la copiii născuţi la termen şi la care nu se
poate evidenţia nici o patologie ante-, sau perinatală. În majoritatea cazurilor simptoamele pot
apărea odată cu maturizarea sistemului nervos, creşterea şi dezvoltarea motorie, fizică şi
25
psihoverbală a copilului. Poate dura o perioadă destul de îndelungată, pînă cînd unui copil cu
tulburări de mişcare, postură sau neurosenzoriale este stabilit diagnosticul medical şi identificată
dizabilitatea.
Reieşind din specificul evoluţiei tulburărilor neuromotorii este foarte importantă metoda
evaluării complexe a nivelului de dezvoltare fizică, psihomotorie şi verbală a copilului de către
echipa pluridisciplinară în componenţa căreia în mod obligatoriu sînt incluşi specialiştii:
pediatru, neurolog, psihiatru, oftalmolog, otorinolaringolog, ortoped, psihopedagog, psiholog, iar
pentru evaluarea copiilor cu probleme de sănătate, în dependenţă de vîrstă lor, suplimentar sînt
consultaţi de următorii specialişti: genetician, endocrinolog, surdolog, reabilitolog,
kinetoterapeut, logoped), deoarece consemnarea şi interpretarea fiecărui simptom sînt importante
pentru stabilirea diagnosticului şi a etapelor de tratament, în special, a succesiunii metodelor
folosite în cadrul planului de tratament.
În dependenţă de geneza şi manifestările afecţiunii la copil, medicul specialist recomandă
efectuarea unor examinări şi teste care permit stabilirea diagnosticului definitiv:
‐ neurosonografia copiilor din primul an de viaţă;
‐ tomografia computerizată şi rezonanţa magnetică nucleară (RMN) la nivel cerebral sau
medular, permit de a localiza leziunea cerebrală, a aprecia mai corect substratul
tulburărilor sensoriomotore şi o mai bună apreciere a pronosticului şi a deficitelor
funcţionale la copil;
‐ electroencefalograma (EEG), este utilă pentru depistarea activităţii anormale la
nivelul creierului, în cazul în care copilul are un istoric de crize convulsive.
‐ electromiografia (EMG), va fi recomandată în toate cazurile de suspecţii de afecţiune
ereditară, posttraumatică, dismetabolică sau infecţioasă la nivelul muşchilor sau
inervaţiei periferice;
‐ radiografia, se efectuează în scopul depistării diformităţilor la nivel de coloană
vertebrală, pentru a evidenţia luxaţiile sau deplasările articulaţiei coxofemurale,
devierile bazinului, care se întîlnesc mai frecvent la copiii cu tonusul muscular dereglat;
‐ unele examinări specifice, ca cariotiparea, aminoacidograma fac posibilă depistarea
anomaliilor ereditare produse la nivel de cromozomi, metabolismul aminoacizilor, care
pot cauza tulburări combinate de diversă severitate.
Dacă diagnosticul este neclar, iar pe măsura creşterii şi dezvoltării la copil vor fi depistate alte
tulburări asociate: de postură, disfuncţii senzoriale, deficienţe de inteligenţă (retardare mintală),
atunci se va recurge efectuarea examinărilor specifice respective oftalmologice, auditive, testelor
de evaluare a dezvoltării intelectuale (QI şi QD) etc.

Nota Bene!
Diagnosticul cît mai precoce al dizabilităţii se stabileşte în baza:
‐ acuzelor prezentate de către părinţi sau îngrijitorii copilului;
‐ particularităţilor întîrzierii în dezvoltarea fizică, motorie şi psihoemoţională a copilului
mic;
‐ datelor anamnezei;
‐ concluziei examenului clinic efectuat de către echipa pluridisciplinară;
‐ rezultatelor investigaţiilor paraclinice suplimentare.

26
Reflecţii:
Determinaţi rolul şi importanţa diagnosticării precoce a patologiei neuromotorii.
Descrieţi metodele de diagnosticare precoce a patologiei neuromotorii şi consecutivitatea
aplicării acestora.
Argumentaţi importanţa reabilitării multidisciplinare a dizabilităţii neuromotorii.

I.5. Terapii de reabilitare aplicate copiilor cu dizabilităţi

Reabilitarea dezvoltării copiilor cu dizabilităţi neuromotorii se realizează prin diverse terapii: de


mişcare (kinetoterapii), fizice, hidroterapii, terapii medicamentoase, terapii psihopedagogice etc.
Este cunoscut faptul că aplicarea metodelor adecvate de tratament de reabilitare din primele
săptămîini de la naştere, în 65-80% de cazuri uşoare se poate obţine reabilitarea deplină.
Afectarea perinatală, însă, poate fi aşa de gravă, încît nu se pot obţine rezultatele dorite, mai ales
la vîrste de 2-3 ani, atunci cînd la copii se formează contracturi şi deformaţii. Interes deosebit în
plan de tratament de reabilitare în perioada reziduală tardivă o prezintă perfectarea metodelor de
tratament de reabilitare nemedicamentos, în particular a aplicării factorilor fizici, kinetoterapiei
şi gimnasticii curative, deoarece limitarea preparatelor medicamentoase în complexul terapiei de
reabilitare, se consideră direcţia prioritară a pediatriei şi neurologiei contemporane.
În procesul de recuperare, copilul are nevoie de o stare emoţională pozitivă, susţinută de toţi
adulţii care îl asistă. Copilul trebuie să aibă încredere în adult, să simtă protecţie şi siguranţă în
timpul intervenţiilor şi tuturor exerciţiilor – doar aşa el va reuşi să înveţe mişcări noi, să obţină
autonomie şi independenţă motorie, să depăşească problemele de dezvoltare.
Astfel, după efectuarea examinărilor clinice, paraclinice şi definitivarea diagnosticului,
efectuarea evaluării multidisciplinare a copilului cu dizabilităţi şi determinarea gradului de
severitate a afecţiunii neuropsihomotorii a lui, se stabileşte o strategie terapeutică - planul
individual de reabilitare - care are la bază următoarele principii:
- reabilitarea este de lungă durată, pentru o perioadă de ani de zile sau pe întreaga viaţă a
copilului;
- reabilitarea poartă un caracter interdisciplinar, cu implicarea unei echipe de specialişti
de diferite profiluri, care trebuie să contribuie armonios la reabilitarea tulburărilor de
dezvoltare ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- reabilitarea se va efectua în dependenţă de necesităţile specifice ale copilului cu
dizabilităţi şi capacităţile acestuia, conform planului individual de reabilitare (PIR);
- informarea completă a familiei despre dizabilitatea copilului;
- implicarea familiei în procesul de reabilitare a dezvoltării copilului;
- instruirea membrilor familiei în problemele îngrijirii şi reabilitării copiilor cu
dizabilităţi;
- adaptarea/revederea programului de reabilitare pe parcurs, în urma evaluărilor periodice
a rezultatelor obţinute de către copil, conform etapelor de vîrstă;
- minimalizarea dizabilităţilor şi diminuarea, excluderea complicaţiilor;
- continuitatea programului de reabilitare permanent, pînă la vîrsta 3 ani.

27
Procesul de reabilitare al copiilor cu dizabilităţi cuprinde un şir de terapii.
I. Terapia medicamentoasă
Terapia medicamentoasă se bazează pe utilizarea preparatelor medicamentoase pentru
normalizarea tonusului muscular, cuparea crizelor epileptice, accelerarea procesului de
mielinizare şi maturizare a sistemului nervos central, copilul cu dizabilităţi multiple necesită
intervenţia diferitor specialişti.
Succesul tratamentului de recuperare este asigurat, dacă componenţa echipei interdisciplinare va
fi constituită în funcţie de necesităţile copilului cu dizabilităţi, în corespundere cu scopuri şi
obiective PIR.
Discutînd despre reabilitarea medicală a funcţiilor motorii la copiii cu paralizii infantile (PI), nu
trebuie de omis metodele acceptate şi larg aplicate a terapiei Woit şi terapiei Bobat, care au o
eficacitate înaltă la etapele precoce de reabilitare.
II. Terapia fizică
Terapia fizică reprezintă utilizarea în scop curativ şi profilactic a factorilor naturali, atît în forma
lor naturală (lumina solară, aer, apa, nămol etc.) cît şi a celor obţinute pe cale artificială (curenţi
electrici, raze X, surse artificiale de lumină şi diferite unde etc.). Aplicarea metodelor fizice
împreună cu tratamentul medicamentos asigură vindecarea rapidă şi eficientă a numeroaselor
afecţiuni.
a)Terapia cu curenţi electrici reprezintă acţiunea dozată a curenţilor electrici asupra
organismului şi, de asemenea, acţiunea cîmpurilor electric, magnetic sau electromagnetic.
Mecanismul de bază al acestei metode este ameliorarea troficei ţesuturilor, efectul
antiinflamator, antiedemic şi, principalul antidoloric.
Metodele:
Electrostimulaţia - una din cele mai răspîndite şi efective metode în fizioterapie. Acţiunea
curativă a curenţilor de impuls de o frecvenţă joasă asigură potenţierea activităţii şi restabilirii
funcţiilor ţesuturilor şi organelor, îmbunătăţirea şi corectarea mişcărilor, elaborarea şi menţinerea
stereotipului corect al mersului.
Galvanoterapia şi electroforeza medicamentoasă - curentul galvanic posedă acţiunea de
normalizare asupra stării funcţionale a sistemului nervos central, facilitează circulaţia sîngelui şi
limfei, are acţiune dilatantă asupra vaselor coronariene, favorizează excitabilitatea aparatului
neuromuscular, stimulează procesele trofice metabolice, asigură acţiunea analgezică.
Amplipulsterapia - curenţii sinusoidali modulaţi asigură acţiunea de stimulare ritmică asupra
fibrelor musculare, activizează microcirculaţia şi procesele metabolice, atît în ţesuturile
superficiale cît şi profunde, asigurînd acţiunea antidolorică. Acţiunea amplificată a acestor
curenţi generează contracţia titanică a muşchilor, ceea ce se utilizează frecvent la
electrostimularea nervilor şi muşchilor.
Inductotermia de impuls - factorul de bază care asigură acţiunea curativă la inductotermie este
căldura, prin care, în dependenţă de parametrii programaţi, pot fi obţinute diferite efecte -
ameliorarea microcirculaţiei, modificarea proceselor metabolice, scăderea tonusului muşchilor
striaţi şi netezi, acţiune analgezică.
Somnul electric - reprezintă o metodă a electroterapiei care se bazează pe acţiunea curenţilor
pulsativi de o frecvenţă joasă. Somnul electric normalizează activitatea nervoasă superioară, are
acţiune sedativă, facilitează hemodinamica cerebrală, influenţează starea funcţională a
structurilor subcorticale şi activitatea sistemului nervos vegetativ.

28
b) Termoterapia – tratamentul prin efectul termic.
Aplicaţii cu parafină şi ozocherită
Terapia cu nămol - acţionează prin următorii factori: termic, mecanic şi chimic (metale,
vitamine şi hormoni, baze chimice, compuşi organici şi stimulatori biogeni), acţiunea benefică a
cărora este exprimată prin ameliorarea metabolismului, efect desensibilizant, biostimulator,
antiinflamator şi sedativ. Mecanismul de acţiune curativă a componentelor nămolului se bazează
pe faptul, că ele sînt excitanţi fiziologici ai sistemului nervos, cauzînd modificări funcţionale atît
al sistemului nervos central cît şi al celui periferic. Nămolului de la Marea Moartă i se acorda
calităţi terapeutice încă din cele mai vechi timpuri. Alte minerale şi săruri provin din alte regiuni
ale planetei şi conferă acestor băi calde proprietăţi extrem de utile.
c) Crioterapia - acţiunea temperaturii joase activizează receptorii tegumentelor muşchilor,
ţesutului ligamentar şi capsulei, generînd analgezie pronunţată, relaxare musculară, abolirea
reacţiilor musculare. Principalele efecte ale acestei metode, datorită întreruperii impulsurilor
nervoase, sînt: diminuarea spasmelor musculare, reducerea inflamaţiilor, mărirea mobilităţii,
diminuarea durerilor musculo-articulare.
d) Terapia cu aplicarea factorului mecanic. Vibroterapia – terapia prin proceduri de vibraţie
Împreună cu tehnologiile noi se folosesc metodele tradiţionale a tratamentului de reabilitare:
Metoda electroforezei medicamentoase - metoda curenţilor sinusoidali modulaţi, metoda
curenţilor de impuls după Semionov, electrostimularea muşchilor şi altele.
Scopul fizioterapiei constă în asigurarea ameliorării funcţiilor motrice şi psihice a copiilor cu
dizabilităţi, prin normalizarea tonusului muscular, micşorarea sau stimularea acestuia,
diminuarea hiperchineziilor, îmbunătăţirea circulaţiei sanguine, a microcirculaţiei, proceselor
metabolice.
e) Hidroterapia - metodă ce se bazează pe utilizarea apei în scop terapeutic sau profilactic,
metodă eficientă de tratament de reabilitare şi recuperare a deficienţelor funcţionale
neuromotorii, mai ales în leziunile nervoase centrale şi periferice. Frecvent este utilizată ca
metodă combinată (factori mecanici, factori termici).
Pielea, fiind bogat vascularizată şi avînd o reţea abundentă de terminaţii nervoase, receptează
impactele termice şi mecanice ale băilor hidroterapeutice, prelungind în organism acţiunea lor
binefăcătoare asupra aparatului locomotor, nervos, cardio-vascular, gastro-intestinal.
Mecanismul de acţiune a apei asupra organismului uman este:
‐ excitaţia termică, care depinde exclusiv de temperatura apei;
‐ excitaţia chimică, care depinde de componenţa apei folosite pentru proceduri (adausuri:
săruri, infuzii de plante etc.);
‐ excitaţia mecanică, datorată presiunii apei asupra corpului.

Băile terapeutice - proceduri larg răspîndite în tratamentul de reabilitare. Băile sînt generale sau
locale. În băile generale procedura vizează întregul corp şi pacientul se cufunda (pîna la gît sau
pîna la piept) în apă, iar în cele locale se cufunda în apă numai părţile afectate (mîini, braţe,
picioare etc.).

29
Din punctul de vedere al temperaturii apei, băile terapeutice pot fi:
‐ băi reci - sub - 20°C;
‐ băi răcoroase - 20°C-30°C;
‐ băi intermediare - 34°C-37°C;
‐ băi calde - 38°C-39°C;
‐ băi fierbinţi - 40°C;
Componenţa apei pentru băile terapeutice este variată. Se poate folosi apa dulce (obişnuită), apa
minerala, gazată (cu bule), aromatizată sau medicinală (cu diferite adaosuri de substanţe sau
plante medicinale).
Băile cu masaj subacvatic - se efectuează la temperatura apei de 37°C – 38°C, cura constă din
10-15 proceduri, în fiecare zi sau peste o zi.
E cunoscut că băile cu masaj subacvatic cu apă caldă facilitează diminuarea tonusului muscular
spastic, iar jetul de apă relaxează muşchii mai efectiv decît masajul manual. Sub influenţa
hidromasajului, datorită intensificării microcirculaţiei şi a afluxului de sînge spre periferie, apare
repede hiperemia ţesuturilor. Ca rezultat, se activează procesele de oxido-reducere, eliminarea
sporită a acidului lactic din organism, se ameliorează procesele rezolutiv-reparative în ţesuturi.
Hidromasajul are şi acţiune analgezică.
Băile cu masaj subacvatic se indică copiilor de la vîrsta de 2,5 ani. La alegerea metodei de
realizare a procedurii este necesar de a ţine cont de forma patologiei, gradul de severitate,
precum şi particularităţile psihoemoţionale ale fiecărui copil în parte.
În dependenţă de manifestările clinice ale patologiei (spasticitate sau miotonie) băile cu masaj
subacvatic se efectuează în mod diferit:
Tabelul 2.
Condiţiile hidroterapiei

Temperatura apei Presiunea jetului de apă Durata procedurii


Formele PCI
(grade C) (atmosfere) (minute)

Formele
36° - 37° 0,5 - 1,0 10´
spastice

Formele
34° - 35° 0,5 - 2,0 10´
miotonice

Aceste proceduri se îndeplinesc cu respectarea condiţiilor de bază:


- direcţionarea jetului de apă de jos în sus, de la periferie spre centru;
- includerea treptată a tuturor grupelor de muşchi;
- succedarea mişcărilor stimulatorii cu cele de relaxare;
- micşorarea sau mărirea treptată a temperaturii apei cu un grad;
- potenţierea treptată a presiunii apei, atingînd parametrii maximi la a cincea procedură.

30
Băile galvanice - se indică în formele hiperchinetice sau mixte ale paraliziilor cerebrale.
Temperatura apei - 36-37º C, puterea curentului - 0,3-0,8 At, durata procedurii - 5-15 min.
Procedura se efectuează zilnic. În unele cazuri de sensibilitate sporită parametrii se aleg
individual, în dependenţă de pragul de sensibilitate al copilului, cu evitarea senzaţiei de
disconfort. Pentru atingerea efectelor pozitive, băile galvanice pot fi asociate cu masajul
subacvatic, băile saline sau aromatizate.
Reguli în efectuarea băilor terapeutice:
- băile terapeutice se efectuează, numai la prescripţia medicului;
- băile se fac cu interval de cel puţin o oră după mese;
- băile calde şi cele fierbinţi, trebuie să se finalizeze cu un dus mai răcoros (diferenţa de
temperatură 1-2ºC);
- după baie se impune odihna de aproximativ 15 minute.
Efectele terapeutice ale băilor:
- tonizant asupra vaselor periferice;
- sedativ asupra SNC;
- relaxare sau stimulare a muşchilor.
Alte tipuri de băi curative
Exista o diversitate largă de băi utilizate în tratamentul diverselor afecţiuni ale aparatului
neurolocomotor. Astfel sînt utilizate băi cu plante medicinale, (infuzie din salvie, muşeţel, tei,
rozmarin, pelin, hamei, nuc, mentă, muguri si frunze de plop, scoarţă de stejar, soc, tărîţe sau
muştar) sau ulei din pin. Fiecare dintre aceste bai are o serie de recomandări şi o mare parte
dintre ele se pot face şi acasă (desigur, după prescripţia medicului).
Băi cu adaosuri de diverse săruri - aceste băi sînt folosite în tratarea afecţiunilor aparatului
locomotor, ale sistemului nervos, ale aparatului cardio-vascular sau ale pielii. Ele sînt foarte
simplu şi uşor de pregătit.
Prin reglarea temperaturii apei, presiunii ei, precum şi a adaosurilor se vor obţine diverse efecte
asupra organismului copilului cu dizabilităţi: relaxarea sau tonifierea musculară, calmare sau
stimulare etc. Compoziţia apei pentru băile terapeutice poate fi variată: se poate folosi apa dulce,
apa minerală, cu bule, aromatizată sau medicinală. Este bine cunoscut efectul antigravitaţional al
apei, fapt care este folosit în reabilitarea multor afecţiuni neuromotorii la copii, de aceea în
cadrul ocupaţiilor în bazin se poate realiza corectarea atitudinilor sau poziţiilor defectuoase şi
reeducarea deficienţelor funcţionale neuromotorii, mai ales în leziunile neurolocomotorii.
Contraindicaţii pentru băi curative:
- copiilor ce fac crize epileptice frecvente;
- ce suferă de cardiopatie şi valvulopatie;
- forme grave ale diabetului;
- hipertensiune arterială,
- dereglări psihice şi de comportament;
- maladii intercurente acute;
- procese inflamatorii;
- boli de piele;

31
- stări febrile;
- procese maligne cu metastaziere, în alte cazuri numai cu permisiunea medicului
specialist, la evidenţa căruia se află copilul;
- în ziua vaccinării şi nu mai puţin de 3-4 zile după vaccinare.
Hidroterapia în bazin - avantajul procedurii este exprimat prin uşurarea greutăţii segmentelor
membrelor, care fiind introduse în apă, îşi pierd din greutate (conform teoremei lui Arhimede).
Prin exerciţii şi antrenarea unor grupuri de muşchi, în mediul acvatic pot fi obţinute mişcări care,
în mod obişnuit, copilul nici nu le poate schiţa. Apa este un mediu ideal pentru efectuarea
mobilizărilor pasive, apoi şi a celor active. În apă este mai uşor pentru copilul cu dizabilităţi să
înveţe mersul, menţinerea echilibrului etc. Frecventarea bazinului este recomandată şi pentru
obţinerea masei şi forţei musculare.
Daca apa rece stimulează, apa caldă acţionează pentru a decontracta, dar punctul lor comun este
reducerea tensiunilor si durerilor musculare. Apa caldă sau rece are o acţiune interesantă asupra
circulaţiei sanguine si permite întărirea sistemului imunitar si astfel facem faţă cu brio bolilor.
Kinetoterapia - terapia prin mişcare care urmăreşte refacerea unor funcţii diminuate sau
creşterea nivelului funcţional al lor în diferite suferinţe.
Obiectivele generale urmărite în tratamentul kinetoterapeutic sînt:
- refacerea forţei musculare şi creşterea rezistenţei musculare;
- creşterea şi adaptarea capacităţii de efort;
- ameliorarea funcţiei de coordonare, control şi echilibru al corpului;
- formarea capacităţii de relaxare musculară;
- corectarea aliniamentului şi posturii corpului copilului;
- creşterea mobilităţii articulare şi generale;
- reeducarea respiratorie şi a sensibilităţii.
Fără ortezare adecvată kinetoterapia nu poate face minuni, pentru că doar posturarea menţine
rezultatele obţinute prin kinetoterapie. Prin exerciţii specifice pe care le oferă (Bobath, Kabat, Le
Metayer – ref. bibliografice), kinetoterapia este o soluţie pentru problemele de sănătate ale
copiilor, învăţîndu-i în acelaşi timp că mişcarea reprezintă un mod de viaţă sănătos şi armonios.
Kinetoterapia are ca principiu mişcarea sistematizată sub formă de exerciţii fizice, avînd un scop
terapeutic. De aceea părinţii, îngrijitorii copilului cu dizabilităţi sînt cele mai importante
persoane care trebuie să înveţe manevrele simple şi să le aplice zilnic copilului său, ghidîndu-se
de zicala: ”mişcarea înseamnă viaţă”.
Contraindicaţii pentru kinetoterapie:
- perioada maladiilor intercurente acute şi proceselor inflamatorii;
- stări febrile;
- procese maligne cu metastaziere;
- în ziua vaccinării şi nu mai puţin de 3-4 zile după vaccinare.
În majoritatea cazurilor, evoluţia motorie a copiilor cu dizabilităţi care beneficiază de
kinetoterapie este favorabilă.

32
Terapia după Vojt - complex de poziţionări speciale consecutive a copilului, în momentul cărora
se efectuează presiunea pe anumite puncte ale corpului şi membrelor. Medicul, în timpul
efectuării fiecărei proceduri instruieşte părinţii, care urmează să lucreze individual cu copilul în
condiţii casnice. Se recomandă de efectuat 10-15 şedinţe.
Indicaţii: Retenţia sau devieri în dezvoltarea motorie a copilului în primul an de viaţă.
Terapia Bobath - este bazată pe un sistem de poziţionare în scopul diminuării/eliminării
reflexelor tonice primitive şi dezvoltarea reflexelor condiţionate.
Scopul principal al tratamentului după sistemul Bobath constă în stimularea, extinderea şi
mărirea posibilităţilor copilului de a se deplasa şi acţiona cît se poate mai normal adecvat.
Volumul mişcărilor normale nu poate fi completat în cazul cînd copilul este limitat în mişcări
coordonate şi achiziţii posturale întîrziate. Scopul acestei metode constă în a ajuta copilul în
corijarea posturilor vicioase şi mişcărilor necoordonate astfel, încît copilul să se adapteze
maximal la mediul ambiant prin formarea deprinderilor funcţionale necesare.
Specialiştii şi medicii trebuie să ajute părinţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii, să înţeleagă
şi să aprecieze necesităţile şi problemele copilului lor. Părinţii trebuie instruiţi să aleagă şi să
aplice corect mijloacele de corecţie cu ajutorul cărora copilul poate fi învăţat să-şi schimbe
poziţia corpului, să-i acorde ajutor în deplasarea copilului şi în activităţile de autoservire în viaţa
de toate zilele.
Ergoterapia - este o metodă de aplicare a kinetoterapiei mîinii, a dezvoltării neuropsihomotorii a
copilului cu dizabilităţi, precum şi de achiziţie a abilităţilor de joc şi de autoservire.
Ergoterapia asigură:
- dezvoltarea deprinderilor manuale la copil;
- dezvoltarea respectului faţă de rezultatele muncii lor;
- consolidarea deprinderilor tehnice (îndoit, rupt, tăiat, lipit, împletit, îmbinat etc.);
- abilitatea de a finaliza lucrul început şi disciplina păstrării materialelor în ordine;
- educarea răbdării, respectării regulii, cooperarea cu alte persoane în lucrul efectuat;
- dezvoltarea etaloanelor senzoriale: formă, mărime, culoare, consistenţă.

I.6. Asistenţa în caz de urgenţe medicale

Copiii cu dizabilităţ neuromotorii, ca regulă, se află la evidenţa medicilor de familie şi a


specialistului, în dependenţă de patologia existentă. Conform planului de dispensarizare sînt
consultaţi, investigaţi şi primesc tratamentele indicate. Întreruperea de sine stătător a
tratamentului poate duce la înrăutăţirea stării generale si chiar la apariţia stărilor de urgenţă.
Stările de urgenţă la aceşti copii pot surveni şi pe fonul unor maladii acute suportate recent, cum
ar fi infecţii respiratorii, disfuncţii sau infecţii intestinale pe fonul stărilor alergice sau
intoxicaţiilor etc.
Probleme de respiraţie
Copilul cu dizabilităţi poate prezenta probleme de respiraţie sau sufocare în timpul alimentării,
convulsiilor, plînsului, excitaţiilor dureroase etc. În acest caz e necesar de a acorda urgent
asistenţă copilului pentru a preîntîmpina apariţia complicaţiilor sau chiar a decesului.
Specialiştii trebuie să instruiască părinţii ca ei să urmeze următoarele etape în acordarea
asistenţei copilului.

33
În caz dacă copilul nu respiră, instruiţi părinţii să urmeze următorii paşi:
• culcaţi copilul pe o suprafaţă tare, asigurînd accesul liber spre el;
• puneţi sub umerii copilului un rulou tare;
• asiguraţi-i flux de aer răcoros deschizînd oberlihtul şi descheind hainele la gît;
• verificaţi prezenţa de corpi străini în căile respiratorii superioare.
În cazul prezenţei corpilor străini în căile respiratorii superioare, eliberaţi căile respiratorii
superioare de corpi străini.
A. Efectuaţi respiraţia artificială: „gură în gură” sau „gură în nas”.
Despre eficacitatea respiraţiei artificiale ne va vorbi umflarea pieptului copilului cu alternări de
expiraţie. De repetat de mai multe ori pînă la restabilirea respiraţiei independente sau sosirea
ambulanţei.
B. Efectuaţi respiraţia artificială: „gură în gură” sau „gură în nas”.
Despre eficacitatea respiraţiei artificiale ne va vorbi umflarea pieptului copilului cu alternări de
expiraţie. De repetat de mai multe ori pînă la restabilirea respiraţiei independente sau sosirea
ambulanţei.
C. Asiguraţi contracţiile cardiace şi propulsarea sîngelui în vasele sanguine prin:
- compresia sternului (coşului pieptului) cu ajutorul a două degete (la copiii sugari);
- compresia sternului (coşului pieptului) cu ajutorul palmei la (copiii mai mari);
- efectuaţi succesiv patru compresii şi o respiraţie artificială.
Pentru copii cu dizabilităţi sînt caracteristice următoarele stări care necesită asistenţă medicală
urgentă: convulsii, acces afectiv respirator sau ,,spasm al hohotului de plîns”, aspiraţia unui
corp străin, hipertermie, hipotermie, apnee.
Convulsiile
Convulsiile sînt stări acute, de maximă urgenţă, manifestate prin contracţii involuntare a
muşchilor, asociate sau nu cu tulburări de conştiinţă.
Copilul cu dizabilităţi poate să prezinte crize convulsive, care se manifestă prin contracţii
musculare ritmice şi sacadate, încadrate în crize:
- tonice (copilul se încordează, fixează privirea într-un punct şi nu reacţionează la diferiţi
excitanţi exteriori);
- clinice (mişcări involuntare, contracţii ritmice a mîinilor sau picioarelor);
- clinico-tonice.
Convulsiile pot fi parţiale (localizîndu-se într-o parte a corpului) sau generalizate, dar ambele se
pot complica cu starea de rău epileptic dacă se prelungesc mai mult de 30 de minute.

Atenţie!
Complicaţii grave ale convulsiilor pot fi stopul respirator
şi/sau stopul cardiac care sînt stări grave de urgenţă!!!!

34
Nota Bene!
În caz de convulsii trebuie să:
‐ informaţi imediat medicul de gardă;
‐ întreprindeţi următoarele măsuri pînă la sosirea medicului:
‐ aşezaţi/culcaţi copilul pe o suprafaţă dreaptă, în poziţie pe o parte (decubit lateral)
pentru minimizarea riscului aspiraţiei limbii, maselor vomitante;
‐ supravegheaţi copilul pentru a evita traumatismele;
‐ eliberaţi căile respiratorii, descheiaţi haina la gît;
‐ deschideţi geamul pentru a asigura copilul cu un flux de aer proaspăt;
‐ fixaţi mandibula pentru a evita căderea limbii în laringe.
‐ introduceţi rectal soluţie Diazepam de 5 sau de 10 mg.
Accesul afectiv respirator sau ,,spasmul hohotului de plîns”
Stare acută, manifestată prin întretăierea respiraţiei la inspiraţie care poate fi provocată de durere,
bucurie, alimentaţie forţată, spaimă, abuz etc.
Manifestări clinice:
- cianoză/învineţirea feţii;
- încordare cu flexia capului pe spate;
- dilatarea pupilelor;
- pierderea conştiinţei pe o perioadă scurtă de timp.
Acţiunile specialiştilor:
‐ calmaţi copilul prin sustragerea atenţiei şi întrerupeţi acţiunea factorului provocator al
acceselor;
‐ stropiţi copilul pe faţă cu apă;
‐ preveniţi apariţia acestor stări la copil prin formarea şi respectarea regimului protector.
Aspiraţia unui corp străin
Aspirarea unui corp străin de către copil poate cauza sufocarea acestuia în urma blocării căilor
respiratorii superioare sau spasmului reflector al laringelui, ceea ce duce la întreruperea
respiraţiei.
Cauzele aspiraţiei unui corp străin pot fi diferite:
- copilul mestecă, suge, înghite cu dificultate;
- reţinerea în cavitatea bucală a părticelelor prost masticate de hrană solidă, lichidă,
bomboane care pot nimeri în laringe, mai ales în cazul alimentării forţate a copilului,
alimentării lui în timpul plînsului sau în poziţie culcată;
- neglijarea şi nesupravegherea copilului: în aceste cazuri, copilul poate apuca şi duce la
gură obiecte de dimensiuni mici, cum ar fi nasturi, piese de mozaic, fasole, hîrtie etc.,
lăsate la îndemîna copilului.

35
Nota Bene!
Dacă la copil se suspectează prezenţa corpului străin, e necesar de apelat imediat ajutorul
medical specializat.
Asemenea stare poate cauza chiar decesul copilului !!!

1. Pîna la sosirea asistenţei medicale urgente nu încercaţi să ajungeţi cu mîna corpul


străin, deoarece este pericol mare de a-l împinge mai în adînc.
2. Pentru un copil sugar ajutorul imediat constă în întoarcerea lui cu faţa in jos, intr-o
poziţie flectată astfel, încît capul să se afle mai jos decît picioruşele.
Efectuaţi 4-5 lovituri uşoare de vibraţie pe spatele copilului, apoi 4-5 presări uşoare pe pieptul
lui, asigurînd posibilitatea de ieşire a corpului străin prin cavitatea bucală în exterior. Dacă, după
eliminarea corpului străin din căile respiratorii, copilul nu respiră – efectuaţi respiraţia
artificială „gură în gură”.
3. Pentru copiii de vîrstă mai mare poate fi aplicată următoarea metodă, care asigură
eliminarea corpului străin din căile respiratorii, provocînd tusea prin presarea bruscă în regiunea
epigastrică (a stomacului).
Poziţionaţi copilul cu spatele spre sine astfel, încît mîinile Dvs să fie împreunate în regiunea
epigastrică. Efectuaţi mişcări de presare bruscă de jos în sus şi în profunzimea abdomenului
provocînd astfel tusea la copil şi creînd un jet de aer suficient de puternic pentru a elibera căile
respiratorii.
Procedeul poate fi repetat de cîteva ori (2-3 ori), urmărind starea generală a copilului.

Atenţie!
Controlaţi-vă forţa presiunii pentru a evita traumatizarea copilului.

Hipertermia
Starea febrilă (hipertermia) – este cel mai des simptom întîlnit în patologiile acute la copii,
îndeosebi cele infecţioase, însă poate fi întîlnit şi în patologii neurologice, endocrine, alergice
sau cele provocate de mediu (insolaţie, supraîncălzire), dereglarea regimului hidric etc.
Hipertermia este o stare patologică care se manifestă prin următoarele simptoame:
‐ creşterea temperaturii corpului copilului, mai sus de 38°-39°;
‐ frisoane, transpiraţie;
‐ cefalee (dureri de cap);
‐ mialgie (dureri musculare);
‐ hipertonie musculară (încordarea muşchilor);
‐ dereglări de ritm cardiac (bătăi de inimă);
‐ cianoză (învineţire);
‐ tahipnee (respiraţie accelerată);
‐ delir, halucinaţii;
‐ convulsii.
36
Aceste semne apar din cauza afectării sistemului nervos care, în majoritatea cazurilor, duc la
dereglarea mecanismului de termoreglare.
Hipertermia este foarte periculoasă pentru copil, deoarece se dereglează funcţia multor organe şi
sisteme (respirator, cardio-vascular etc.), poate provoca convulsii sau chiar decesul copilului.

Nota Bene!
Pentru un copil cu sistemului nervos central afectat, cu dizabilităţi neuromotorii, hipertermia
prezintă pericol chiar de la temperatura de 37,5°C.
Instruiţi părinţii referitor la cazurile de hipertermie:
‐ în caz de creştere a temperaturi corpului copilului mai mare de 37.5°C apelaţi asistenţa
medicală specializată;
‐ pîna la sosirea ajutorului medical specializat (ambulanţa) sau a medicului de familie),
să întreprindă următoarele măsuri:
‐ să dezbrace copilul în încăperea în care temperatura este mai mică sau egală cu 20°C;
‐ să aerisească camera şi să micşoreze temperatura aerului;
‐ să efectueze frecţia tegumentelor (corpului, membrelor) cu soluţie de oţet de masă
diluată 1:1 (în jumătate) cu apă de temperatura camerei sau cu soluţie de alcool diluată
1:1 pîna la înroşirea pielii – dilatarea vaselor sanguine periferice favorizează cedarea de
căldură în exterior;
‐ să aplice la cap compres rece (de temperatura camerei) pentru a asigura hipotermia
creierului;
‐ să administreze copilului o cantitate sporită de lichide de temperatura camerei;
‐ să administreze preparat antipiretic-paracetamol 50, 100, 250 mg., în dependenţă de
vîrsta copilului, care se poate aplica per rectum în supozitor sau per os în sirop sau
pastile.

Hipotermia
Hipotermia, se consideră stare caracterizată prin micşorarea temperaturii corpului mai jos de
36°C. Această stare poate fi cauzată de suprarăceala organismului copilului, patologii ale
sistemului nervos central, unele infecţii sau intoxicaţii.
Hipotermia se manifestată prin următoarele semne:
- paloarea sau cianoza tegumentelor;
- stare de somnolenţă;
- respiraţie rară şi superficială;
- scăderea tensiunii arteriale.

37
Nota Bene!
Instruiţi părinţii referitor la cazurile de hipotermie:
‐ să încălzească copilul (îmbrăcaţi copilul în haine calde, preferabil din pînză naturală);
‐ să aplice termofor la picioare, fese;
‐ să dea copilului lichide sau alimente calde.
Dacă starea copilului nu se ameliorează, temperatura se menţine joasă – apelaţi asistenţa
medicală specializată.
Aplicînd termoforul, fiţi prudenţi ca să nu-i provocaţi copilului combustii.
Temperatura termoforului să nu depăşească 38°C.

Apneea
Apneea, este o stare care se manifestă prin lipsă respiraţiei însoţită de cianoza feţei. Mai frecvent
poate avea loc la copiii nou–născuţi mai ales la copiii născuţi prematur şi în caz de malformaţii
(anomalii) congenitale ale sistemului nervos central (microcefalie, hidrocefalie) sau a sistemului
respirator.

Nota Bene!
Măsuri pentru restabilirea şi favorizarea respiraţiei:
‐ pentru restabilirea permeabilităţii căilor respiratorii, se aspiră mucozităţile din cavitatea
bucală şi nazală cu o pară de cauciuc;
‐ pentru preîntîmpinarea prolabării limbii, se proeminează mandibula înainte, menţinînd
guriţa semideschisă;
‐ pentru a exclude ieşirea aerului prin nas, se efectuează pensarea nasului pe ambele
narine cu degetele;
‐ se efectuează respiraţia artificială „gură la gură”, sau “gură în nas”.

Atenţie!
La copiii mici aerul se insuflă uşor şi atent, cu o grijă deosebită (pentru a evita ruperea
alveolelor) pîna la apariţia mişcărilor respiratorii de sine stătătoare sau pînă va sosi ambulanta,
pentru acordarea asistenţei medicale specializate.

Reflecţii
Enumeraţi stările de urgenţă specifice pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii.
Descrieţi asistenţa de urgenţă în caz de: hipotermie, hipertermie, acces afectiv respirator, stop
respirator.
Cum asistaţi copilul în caz de convulsii.

38
SECŢIUNEA II
Dezvoltarea copilului de 0-6/7ani
Argument
Dezvoltarea este categoria filozofică care defineşte totalitatea schimbărilor reversibile şi
ireversibile cu referire la om, natură şi societate.
Dezvoltarea este un proces de integrare de structuri şi funcţii care ameliorează conduita generală
şi situaţională a copilului.
Cunoaşterea particularităţilor de dezvoltare ale copilului este primordială pentru specialiştii din
domeniile medicale şi psihopedagogice.
Obiective
După studierea acestei secţiuni, veţi fi capabili să:
- înţelegeţi şi să explicaţi particularităţile procesului de dezvoltare ale copilului;
- aplicaţi strategii şi metode de dezvoltare ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- asiguraţi copiilor o asistenţă psihopedagogică individualizată în corespundere cu
particularităţile individuale de dezvoltare;
- asistaţi şi ghidaţi părinţii copilului în procesul de reabilitare a dezvoltării copilului.
Noţiuni utilizate: dezvoltare, perioade senzitive, maturizare fizică, psihică, indicatori şi niveluri
de dezvoltare, vîrstă cronologică şi psihologică etc.
Materiale necesare: metode de evaluare a dezvoltării, jocuri, pictograme, imagini, jucării,
păpuşi etc.
Pregătire: Pentru fiecare activitate specialiştii se pregătesc minuţios, ţinînd cont de: starea fizică
şi emoţională generală a copilului, vîrsta cronologică şi particularităţile individuale de
dezvoltare, nivelul de dezvoltare a deprinderilor intelectuale ale copilului – de a asculta, de a
înţelege mesajul verbal, de a imita, de a urma instrucţiunea verbală, tipul de atenţie etc., de
amenajare a spaţiului de activitate - sigur, protector, prietenos, adecvat necesităţilor copilului.
Conţinut:
II.1. Particularităţile dezvoltării copilului 0-7 ani
II.2. Particularităţi în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii
II.3. Adaptarea copilului
II.4. Strategii de adaptare

II.1. Particularităţile dezvoltării copilului de 0-7 ani

Dezvoltarea copilului este un proces continuu de schimbări, transformări reversibile şi


ireversibile, proces de integrare a structurilor şi funcţiilor care asigură ameliorarea conduitei
generale şi situaţionale ale copilului.
Dezvoltarea copilului, ca proces continuu de transformare, de schimbare şi de maturizare a
structurilor ţi funcţiilor psihofizice se manifestă în patru direcţii: fizică, psihică, socială şi a
personalităţii.
Dezvoltarea fizică este domeniul vizibil care preocupă specialiştii şi părinţi din primele clipe de
viaţă ale copilului.
39
Dezvoltarea şi maturizarea fizică asigură miracolul dezvoltării psihice, sociale şi a
personalităţii copilului.
Copiii se dezvoltă de la totala dependenţă de adult, pînă la autonomie personală, independenţă
fizică, psihică şi social-economică.
În procesul dezvoltării, copilul acumulează cunoştinţe, abilităţi, realizează conduite, se adaptează
şi schimbă ambianţa, devine apt de explorări, îşi asumă responsabilităţi, devine personalitate.
Psihologul rus, Vîgotskii L., promovează concepţia că „ dezvoltarea se produce nu numai în
baza învăţării, dar şi în baza situaţiilor sociale integrale, în care este inclus copilul în fiecare
etapă a vieţii sale”.
Dezvoltarea este stadială (J. Piaget, L. Vîgotskii, E. Erikson etc.) şi fiecare stadiu reprezintă o
structură de ansamblu, o calitate specifică, ce se bazează şi reiese din stadiul anterior şi
pregăteşte stadiul următor, ordinea în care se succed stadiile este invariabilă şi are un şir de
caracteristici:
Stadiul senzoriomotoric (0-2 ani):
- gîndeşte concret „aici şi acum”, număra obiecte concrete - două mere plus 2 mere...;
- începe să cunoască mediul înconjurător şi înţelege că acesta există chiar dacă nu-l
percepe – plouă, ninge...;
- începe să înţeleagă cuvinte simple;
- are un anumit vocabular;
- începe să coordoneze stimulii cu mişcarea;
- experienţe fizice importante pentru gîndire.
Stadiul gîndirii preconceptuale (2-7 ani).
- gîndire primitivă, la începutul stadiului, după 3 ani, stabileşte relaţii de cauză – efect;
- crede că obiectele au vîrsta proprie;
- are o înţelegere limitată a timpului;
- înţelege simboluri simple cum ar fi pozele.
Stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani).
- îşi poate imagina activităţi concrete şi le poate prelucra mintal;
- realizează că proprietăţile lucrurilor sînt definitive chiar dacă forma se schimbă;
- înţelege simboluri abstracte ca litere şi cifre.
Stadiul operaţiilor formale (după 12 ani).
- poate gîndi abstract;
- emite ipoteze;
- înţelege exagerări lingvistice, ironii, înţelege simboluri pentru simboluri, de ex. „x” ca
pentru 2.
Asupra fiecărei etape a dezvoltării individuale îşi pune amprenta activitatea dominantă, care
este principala modalitate de interacţiune cu ambianţa.
Etapele timpurii sînt cele mai fragile şi importante pentru dezvoltarea personalităţii copilului.
Dezvoltarea se structurează pe trei niveluri integrate şi interdependente ierarhic: biologic, psihic
şi social.

40
Nivelul biologic - reprezintă structurile biologice, caracteristicile morfologice, biochimice
înnăscute (după Z. Freud reprezintă sinele – inconştientul, instinctele);
Nivelul psihic - reprezintă procesele psihice, stările funcţionale, însuşirile psihice care apar, se
instalează şi se transformă continuu de-a lungul evoluţiei dezvoltării (după Z. Freud reprezintă
eul – conştientul, instanţă de luptă şi protecţie);
Nivelul social – controlează şi reglează activitatea nivelului biologic şi psihologic în
corespundere cu normele şi cerinţele sociale (după Z. Freud reprezintă supraeul –
subconştientul, drept cenzură socială).
Dezvoltarea copilului este susţinută de interacţiunea sistematică dintre specialişti/adult şi copil şi
semnifică o serie de schimbări ordonate şi coerente care conduc spre maturitate biologică,
psihologică şi socială.
Dezvoltarea copilului are particularităţi de vîrstă şi individuale. Aceste particularităţi sînt
determinadeterminate de un şir de factori:
- ereditate (stările psihofiziologice, potenţialul intelectual, structurile de personalitate etc.);
- condiţiile şi influenţele mediului social (locul copilului în sistemul de relaţii sociale);
- maturitatea organică/biologică şi socială;
- viteza şi ritmul dezvoltării.
Viteza şi ritmul dezvoltării copilului imprimă caracteristici individuale specifice: motorii, de
limbaj, de comunicare, de adaptare etc.
Pentru toţi copii, indiferent dacă aceştia au sau nu anumite probleme de dezvoltare / învăţare,
modul şi etapele de dezvoltare sînt asemănătoare, toţi parcurg aceleaşi etape predictive.
Particularităţile de vîrstă sînt acele caracteristici psihofizice specifice majorităţii copiilor de o
anumită vîrstă cronologică.
Tabelul 3.
Particularităţile de vîrstă ale dezvoltării copilului de 0-1 ani

Particularităţile de vîrstă ale


Sugestii pentru stimularea dezvoltării copilului
dezvoltării 0-1 ani

☺Asigurarea satisfacerii necesităţilor fiziologice.


Dezvoltarea somatică este
1. Siguranţă, protecţie, dragoste şi atenţie.
spectaculoasă, greutatea
Cîntece de leagăn. Alimentaţie nutritivă,
copilului se triplează
adecvată şi suficientă

Dezvoltarea emoţională intensă. ☺ Oferirea diverşilor stimulenţi senzoriali,


2. Contactul emoţional cu adultul utilizînd jucării şi obiecte. Favorizarea dezvoltării
este fundamental pentru ataşamentului faţă de mamă sau îngrijitor.
dezvoltarea copilului!!! Cîntece de leagăn

Dezvoltarea motorie accelerată. ☺ Stimularea tactilă şi motorie - prin joc, băi de aer,
3. Condiţie pentru însuşirea de apă, masaj, exerciţii de stimulare a mişcării.
limbajului şi mersului – achiziţii Asigurarea spaţiului de explorare, satisfacerea
definitorii pentru dezvoltare curiozităţii, comunicare. Cîntece de leagăn

☺Comunicare afectivă cu voce blîndă, modelarea


4. Comunicarea afectivă cu adultul
vocii, dezvoltarea limbajului, cititul poezioarelor,
care îl îngrijeşte
povestioarelor. Cîntece de leagăn

41
Tabelul 4.
Particularităţile de vîrstă ale dezvoltării copilului de 1-3 ani

Particularităţile de vîrstă Sugestii pentru stimularea


ale dezvoltării 1-3 ani dezvoltării copilului

☺Adultul sprijină copilul în iniţiativele


Dezvoltarea fizică are un ritm inegal pentru de explorare a mediului de viaţă.
1.
diferite segmente ale corpului Stimulează efortul psihofizic al copilului
şi favorizează dezvoltarea lui

Activism maxim în cunoaşterea ☺Adultul stimulează şi sprijină


2.
mediului de viaţă dezvoltarea independenţei copilului

Adaptarea activă la mediul de viaţă.


☺Adultul stimulează, sprijină şi
Experienţele senzomotorii cunosc o
încurajează acţiunile şi activităţile
dezvoltare ascendentă. Copilul trăieşte
3. independente ale copilului.
afectiv intens bucuriile şi nemulţumirile.
Este partener egal de joacă. Îi oferă
Dezvoltă comportamente independente –
ocazii de experimentare şi exprimare
fac singur

Dezvoltarea identităţii personale.


Răspunde la nume, vorbeşte despre sine, ☺Adultul stimulează, confirmă,
percepe pe ceilalţi independent de propria apreciază, încurajează prin joc şi
4.
persoană. Copilul învaţă deprinderi de comunicare activitatea şi curiozitatea
autoservire şi igienă, se implică în activităţi copilului
multiple şi diverse

Vorbirea este una din achiziţiile cele mai


importante la această vîrstă. Vîrsta
întrebărilor. Interacţionează şi comunică ☺Adultul comunică, vorbeşte, se joacă
5. verbal cu semenii, cu adulţii, are nevoie să cu copilul în toate situaţiile şi condiţiile
fie înţeles. Exersează şi vorbeşte monologat cotidiene
cu jucăriile, obiectele, plantele, caută
parteneri de comunicare şi de joc

☺ Adultul stimulează şi sprijină în


Emoţiile şi sentimentele intelectuale cunosc formă atractivă şi accesibilă curiozitatea
6. o dezvoltare intensă. Trăirile emoţionale copilului. Apreciază trăirile emoţionale
sînt generate de comunicarea cu adultul ale copilului. Oferă modele de
comportament afectiv

Egocentrismul infantil este un stadiu de ☺Adultul încurajează, protejează,


dezvoltare nu o premisă morală. Copilul ghidează copilul cu răbdare şi multă
7. face efort să înveţe lucrurile şi viaţă, să-şi atenţie în această etapă. Nu reprimă şi
cîştige independenţa (mers, limbaj, abilităţi nu penalizează acţiunile şi iniţiativele
de îmbrăcare şi igienă) copilului

42
Tabelul 5.
Particularităţile de vîrstă ale dezvoltării copilului de 3-5 ani

Particularităţile de vîrstă ale dezvoltării Sugestii pentru stimularea dezvoltării


copilului de 3-5 ani copilului

☺Adultul favorizează dezvoltarea relaţiilor de


Dezvoltare motorie accelerată. Vîrsta
1. colaborare cu semenii. Se joacă şi comunică activ
graţiei
şi intens cu copilul

Dezvoltarea însuşirilor caracteriale. ☺Adultul îi oferă ocazii şi multiple şanse de


2. Atitudinea faţă de sine, faţă de alţii învăţare şi experimentare a conduitelor şi
şi faţă de lucruri deprinderilor însuşite. Preluarea rolurilor prin joc

☺ Adultul oferă modele de comportamente


Adaptarea la mediul social nou. Asumarea
sociale adecvate: salutare, mulţumire.
de roluri sociale. Dezvoltarea emoţională şi
3. Pauză în comunicare cu adulţii şi semenii.
motorie îi facilitează adaptarea şi integrarea
Respectarea regulilor: igienice, de joc,
în grupul de copii
de rol, de comportamente etc.

Deprinderile intelectuale, motorii, sociale


devin proprii fiecărui copil de această ☺ Adultul stimulează prin toate activităţile
4. vîrstă. Se formează în ritm intens (spontane şi planificate) procesele de cunoaştere
deprinderile grafice şi sonore. Se şi deprinderile motorii şi grafice
automatizează deprinderile de autoservire

Tabelul 6.
Particularităţile de vîrstă ale dezvoltării copilului de 5-7 ani

Particularităţile de vîrstă ale dezvoltării Sugestii pentru stimularea dezvoltării


copilului de 5-7 ani copilului

☺ Adultul diminuează prin acţiunile sale,


Socializarea conduitei este achiziţia
aceste discordanţe, le orientează spre activităţi
principală a acestei vîrste.
independente, stimulează colaborarea şi
1. In comportamentul copilului, sînt prezente
competiţia. Părinţii oferă modele de
discordanţe între dorinţe şi posibilităţi.
comportament care sînt foarte apreciate şi
Încăpăţinarea este o caracteristică de vîrstă
preluate de copiii de această vîrstă

Imaginea de sine se formează prin preluarea


modelelor de la părinţi şi adulţii din preajmă. ☺ Adultul încurajează, confirmă şi apreciază
2. Imaginile parentale interiorizate de către comportamentele copilului. Este prietenul cel
copil îi oferă siguranţă şi îi sporesc mai bun al copilului.
independenţa.

☺ Adultul creează condiţii adecvate pentru


Modificări antropometrice: creştere în dezvoltarea deprinderilor de comunicare,
înălţime, masa corpului, dentiţia, ritm grafice şi şcolare. Manifestă înţelegere şi
3.
trepidant al acumulărilor capacităţilor toleranţă atitudinilor şi reacţiilor dezechilibrate
intelectuale şi grafice, motorii, lingvistice etc. ale copilului. Este mereu alături şi apreciază
pozitiv rezultatele şi efortul copilului

43
Particularităţile individuale sînt caracteristicile, specifice fiecărui individ uman, fiecărui copil în
parte, la o anumită vîrstă.
Dezvoltarea psihică individuală se produce în contextul şi sub conducerea dezvoltării socio-
culturale. Marele filosof german Goethe J.W., susţine că societatea merge mereu înainte, dar
individul uman o ia întotdeauna de la început, ceea ce confirmă că copiii au un ritm diferit, dar
toţi parcurg aceleaşi etape în devenirea şi dezvoltare lor ca personalitate.
Psihicul copilului se dezvoltă prin procesele de asimilare, de acomodare, de interacţiune şi
creaţie.
Copilul se dezvoltă în sistemul relaţiilor de cooperare şi comunicare cu ceilalţi oameni prin
activitate. Copii trebuie cît mai mult să interacţioneze cu oamenii şi obiectele din jurul lor, mai
ales copiii ce trebuie să depăşească, compenseze anumite dizabilităţi.
Dezvoltarea individuală a copilului presupune confruntarea dintre:
- cerinţele adultului şi exigenţele ambianţei (ce şi cît doreşte copilul, familia şi nivelul
calificării specialistului etc.);
- aspiraţiile şi posibilităţile copilului şi ale adultului (cît de mult se doreşte dezvoltarea în
raport cu cît de gravă este dizabilitatea etc.);
- constrîngeri şi iniţiative (de care surse dispune solicitantul, pe care iniţiative se poate
sprijini);
- imaginea de sine şi viziunea altora asupra sa (abordarea pozitivă a lucrurilor,
aptitudinea de a prelua practici şi idei, de a persevera în asistenţa copilului etc.);
- nou şi vechi (acceptarea noului şi valorificarea practicilor existente etc.).
Dezvoltarea psihică a copilului evoluează progresiv odată cu vîrsta:
- de la simplu la compus;
- de la acţiune la gîndire;
- de la prelogic la logic;
- de la empiric la ştiinţific.
Dezvoltarea psihică a copilului este definită de un şir de indicatori:
- stăpînirea activă a mediului ambiant;
- unitatea personalităţii (echilibru între: eu-sine-supraeu);
- capacitatea de a percepe adecvat lumea şi propria fiinţă.
Pe parcursul ontogenezei copilul se dezvoltă, transformă, schimbă în plan fizic, psihic şi social.
În procesul de asistenţă psihopedasgogică şi medicală specialiştii studiază dezvoltarea psihică a
copilului în ontogeneză, precum şi particularităţile de vîrstă şi individuale ale dezvoltării
acestuia.
Dezvoltarea copilului în plan psihologic este interpretată drept schimbare, modificare,
transformare cantitativă şi calitativă.
Transformările survin în dezvoltarea psihică şi se manifestă în comportament pe parcursul
trecerii de la o perioadă de vîrstă la alta.
Schimbările, modificările de vîrstă sînt de mai multe feluri: evolutive, revoluţionare, situative.
Schimbările evolutive au loc predictiv urmînd legile generale de dezvoltare umană.

44
Schimbările revoluţionare se produc în rezultatul crizelor de vîrstă (cantitatea trece în calitate
nouă);
Schimbările evolutive şi revoluţionare transformă individul în personalitate, sînt stabile şi
ireversibile.
Schimbările situative sînt condiţionate de influenţele mediului social, educaţiei organizate şi a
învăţării spontane şi asigură formarea şi dezvoltarea personalităţii la nivelul comportamentului
social, cunoştinţe, deprinderi, abilităţi, atitudini.
Schimbările situative sînt instabile şi reversibile, aceste schimbări pot fi depăşite prin asistenţă şi
exersare permanentă.
În procesul de dezvoltare copilul explorează lumea, acumulînd diverse experienţe:
- îşi creează propriile impresii şi etaloane senzoriale;
- descoperă pas cu pas diferenţele dintre el şi mediul înconjurător (copilul învaţă că
mama e o persoană separată de el însuşi etc.);
- recunoaşte derularea evenimentelor, fenomenelor (un obiect cade cînd e scăpat, apa se
varsă cînd vasul e înclinat etc.);
- conştientizează acţiunile de cauză şi efect (descoperă cum să dea drumul unui obiect
pentru ca să cadă etc.);
- învaţă că tiparele sonore (cuvintele) reprezintă de fapt obiecte;
- perceptual acordă atenţie formelor bidimensionale şi îşi dă seama că acestea reprezintă
o realitate tridimensională (imaginile reprezintă obiecte, sunetele reprezintă voci,
cuvinte, fenomene etc.).
Transformările evolutive, revoluţionare şi situative influenţează cantitativ şi calitativ dezvoltarea
psihică a copilului la toate etapele de vîrstă, specialiştii valorifică acest potenţial în procesul de
reabilitare/recuperare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Vîrsta preşcolară (3-6/7 ani) este perioada senzitivă pentru dezvoltarea senso-motorie, vorbirii şi
gîndirii. Toate patologiile cerebrale, de obicei, pe parcursul maturizării creierului condiţionează
simptoame de lezare sau tulburare a dezvoltării diferitelor segmente ale analizatorului motor, a
dezvoltării psihice şi verbale.

II.2. Particularităţi în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii

Dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii este caracterizată prin multiple dezechilibre şi


comportă un şir de particularităţi specifice importante pentru procesul de reabilitarea a acestuia.
Dezechilibrele în dezvoltarea copilului sînt provocate de diferite cauze şi factori care intervin în
procesul evoluţiei ontogenetice a copilului.
Datorită factorilor care influenţează asupra dezvoltării, pot apărea întîrzierii şi/sau variate
dizabilităţi în dezvoltarea copilului.
Fiecare dezechilibru, dificultate de dezvoltare sau dizabilitate a copilului comportă particularităţi
specifice pe care le putem regăsi în diferite combinaţii, cele mai frecvente fiind:
- Întîrzierile în dezvoltare
Întîrzierile în dezvoltarea copilului pot fi consecinţa factorilor ereditari, accidentelor biologice,
sociale sau a unei îngrijiri neadecvate ale copilului din fragedă copilărie (subalimentaţie,
neglijare, afecţiuni somatice, tratamente necorespunzătoare etc.).
45
Întîrzierile în dezvoltarea copilului se caracterizează prin următoarele:
- stări somatice labile (bolnăvicioşi, apatici, plîngăreţi etc.);
- contact emoţional rigid şi instabil;
- probleme de comunicare şi limbaj;
- capacitate redusă de orientare în timp şi spaţiu;
- activitatea de joc neadecvată vîrstei etc.
Copiii cu întîrzieri în dezvoltare, de obicei, cu asistenţa adecvată reuşesc să depăşească
dezechilibrele de dezvoltare.
- Tulburările de dezvoltare
Tulburările de dezvoltare sînt ansamblul de manifestări somatice, neurologice, neurovegetative,
psihologice, dispoziţionale, cognitive, şi comportamentale determinate organic sau simptomatic
(funcţional sau social).
Tulburările de dezvoltare au evoluţie continuă, progresivă şi deseori, ireversibilă.
Tulburările în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii se caracterizează prin
următoarele:
- apar la oricare etapă de vîrstă (0-3 ani);
- manifestările somatice, neurologice, psihologice sînt progresive;
- determină o dizabilitate substanţială;
- limitează funcţionarea adecvată a copilului, în cel puţin, trei domenii (mobilitatea,
limbajul, comunicarea, învăţarea, autoservirea, autonomia şi independenţa personală
etc.);
- necesită îngrijire permanentă, tratament sau alte servicii, pentru perioade îndelungate de
viaţă sau chiar de-a lungul vieţii.
Tulburările de dezvoltare sînt definite: primare, secundare, terţiare.
Tulburările primare sînt tulburările morfologice, neurologice condiţionate organic.
Tulburările de origine primară, datorită caracterului lor anatomofiziologic (de regulă), sînt mai
rezistente la intervenţiile recuperatorii/compensatorii, se recuperează, prioritar, prin intervenţii
medicale.
Tulburarea primară este rezultatul leziunii organice, iar tulburările secundare şi terţiare
(derivate), sînt condiţionate de leziunea organică şi lipsa intervenţiilor recuperatorii.
Tulburările cu caracter secundar sînt mai piţin stabile, pot fi recuperate, compensate, atenuate, în
special, prin măsuri psihopedagogice adecvate, adaptate particularităţilor individuale,
specificului tulburării/dizabilităţii, printr-un proces de învăţare coerent şi cît mai timpuriu
posibil.
Tulburările cu caracter secundar pot fi evitate prin intervenţii psihopedagogice adecvate, bazate
pe diagnosticare timpurie şi abordare multidisciplinară.
Pornind de la legea compensării, constatăm că:
- orice tulburare primară de dezvoltare duce la tulburări secundare şi terţiare;
- orice tulburare de dezvoltare solicită un stimul exterior, asistenţă specializată pentru
compensarea/dimunuiarea consecinţelor acesteia.

46
Dezechilibrele, tulburările de dezvoltare neasistate precoce şi adecvat duc la instalarea
dizabilităţilor.
Abilitarea şi reabilitarea dezvoltării copiilor cu dizabilităţi neuromotorii pornesc de la potenţialul
copilului, nivelul actual al dezvoltării (zona actuală şi zona proximă de dezvoltare a copilului) şi
particularităţile de vîrstă specifice dezvoltării, în special, valorificarea perioadelor senzitive.
Perioada senzitivă este o perioada de vîrstă caracterizată de sensibilitate maximă pentru formarea
anumitor funcţii psihice (formarea vocabularului activ – perioada senzitivă 2-3 ani, formarea
mişcărilor graţioase - perioada senzitivă 4-5ani etc.).

Semne ale tulburărilor neuromotorii în dezvoltarea motorie şi emoţională a copilului:


- nu reacţionează la vocea mamei sau la sunete pînă la 2 luni;
- nu urmăreşte cu privirea jucăriile pînă la 3-4 luni;
- este foarte neliniştit ziua şi noaptea;
- în poziţie pe burtă nu ridică capul pînă la 2 luni;
- nu menţine capul în poziţie verticală după vîrsta de 2 luni;
- nu manifestă interes faţă de oamenii şi obiectele din jur după vîrsta de 8 luni;
- nu apucă şi nu manipulează jucăriile în mînuţe pînă la 6 luni;
- nu gîngureşte pînă la vîrsta de 10 luni;
- nu se întoarce pe părţi apoi nu stă pe şezute, pînă la vîrsta de 1 an;
- are dereglări ale vocii, nu rosteşte cuvinte pînă la vîrsta de 2–3 ani.
Dezvoltarea umană este un sistem supraordonat, cu autoorganizare şi autoreglare. Specialiştii
ghidează şi stimulează dezvoltarea în cazul tuturor copiilor, pentru copilul cu dizabilităţ,
eforturile sînt conjugate.

II.3. Adaptarea copilului

Adaptarea este un proces de asimilare a condiţiilor de mediu pe parcursul căruia au loc


modificări la nivel fiziologic şi psihologic.
Adaptarea copilului la condiţii noi presupune formarea unor comportamente care îi asigură
asimilarea mediului şi incluziunea lui socială.
Copilul, în procesul de adaptare, îşi formează un anumit tip de comportament ce corespunde cu
un ataşament faţă de persoana care îl îngrijeşte, mediul unde creşte.
Schimbarea mediului de viaţă al copilului cu dizabilităţi neuromotorii, ieşirea din familie,
condiţionează apariţia diferitor reacţii neurofiziologice, psihologice şi comportamentale
neadecvate, care influenţează starea somatică şi psihică a copilului. Aceste reacţii definesc
„sindromul de adaptare”.
Copilul în procesul de adaptare/acomodare la condiţiile şi solicitările specialiştilor consumă
energie nervoasă şi psihică, în aceste circumstanţe, copilul are nevoie de un nivel înalt de
rezistenţă a celulelor nervoase, de putere şi flexibilitate înaltă a proceselor nervoase (inhibiţia şi
excitaţia).
Efortul/tensiunea psihică şi nervoasă a copilului, în perioada de adaptare, condiţionează
schimbări imprevizibile, reacţii de stres incompatibile cu situaţia nou creată.
47
Sistemele biologice şi psihologice ale copilului încep a funcţiona în regim neadecvat, apare o
formă patologică de adaptare, exprimată prin:
- tulburări de tip somatic (enurezis, febră, ticuri nervoase, schimbări catarale etc.);
- schimbări psihice nedadecvate (bîlbîială, crize isterice, negativism etc.);
- schimbări emoţionale (accese de plîns, rîs, apatie, stări depresive, tristeţe profundă etc.);
- reacţii comportamentale (agresivitate, autoizolare, acţiuni de automutilare, indiferenţă etc.
Adaptarea patologică este însoţită de:
- dereglări ale somnului;
- dereglări ale poftei de mîncare;
- tulburări ale activităţii de joc etc.;
- schimbări în alte sisteme funcţionale (sistemul vegetativ, schimbări de temperatură a
corpului, activitate bioenergetică a pielii etc.);
- imunitate redusă (îmbolnăviri frecvente a copilului în perioada adaptării).
Procesul de adaptare are 3 perioade: acută, latentă şi de compensare.
Perioada acută (dezadaptarea) se caracterizează prin conflict între comportamentul obişnuit al
copilului, stereotipurile şi cerinţele mediului nou.
Perioada acută se manifestă prin următoarele semne:
- devieri în comportamentul copilului (în relaţiile copil – copil; copil - adult etc.);
- dereglări de limbaj şi fluenţă;
- dereglări în sistemul nervos vegetativ;
- schimbări în masa corporală;
- disfuncţii în sistemul bacterian a mucoasei nazale şi bucale;
- schimbări în sistemul imun etc.
Perioada latentă (adaptarea propriu-zisă, nemijlocită), în această perioada de timp, copilul
însuşeşte activ mediul nou, formîndu-şi noi tipuri de comportament.
Perioada latentă este însoţită de următoarele semne:
- diminuarea treptată a stărilor de conflict;
- ameliorarea poftei de mîncare (aproximativ 15 zile);
- tulburarea somnului, comportamentului şi a activităţii de joc, în special, a comunicării
verbale, rămîn evidente pe parcursul a 60 de zile.
Perioada compensaţiei este perioadă de timp, în care copilul reuşeşte să însuşească noile cerinţe
şi relaţii, pe care le acceptă, respectă, le urmează pozitiv.
Semnele caracteristice ale perioadei sînt:
- încetinirea neesenţială a ritmului dezvoltării copilului, care tinde spre echilibru.

Procesul de adaptare, după profunzime, se exprimă prin 3 grade de severitate: uşoară, medie şi
dificilă.

48
Adaptarea uşoară a copilului se manifestă prin următoarele semne:
- dereglări de comportament care durează pînă la 20 de zile;
- dereglări ale poftei de mîncare timp de 10 de zile;
- dereglări ale somnului timp de 7-10 de zile;
- instabilitate a sferei emoţionale, jocului, limbajului timp de 15-20 de zile;
- relaţiile copilului cu adultul rămîn pozitive;
- devieri funcţionale minimale, acestea dispar în timp de 30 de zile;
- îmbolnăviri serioase pe acest fon nu apar.
Adaptarea medie a copilului (toate termenele de adaptare se prelungesc):
- dereglări ale somnului şi ale poftei de mîncare pînă la 20 -30 de zile;
- adaptarea la mediu (orientarea generală) durează - 20 de zile;
- tulburări de comunicare şi vorbire pînă la 20 - 40 de zile;
- instabilitate emoţională timp de 30 de zile;
- tulburări în activitatea motoră timp de 30- 35 de zile;
- tensiune în relaţiile cu adultul timp de 2-3 zile;
- devieri funcţionale evidente - schimbări somatice, boli respiratorii repetate etc.
Adaptarea dificilă a copilului se caracterizează prin asimilarea, acomodarea dificilă la mediul
nou pe o perioadă lungă de pînă la 2-6 luni.
Semnele adaptării dificile:
- frecvenţă înaltă a îmbolnăvirilor, copilul se poate îmbolnăvi în primele 10 zile, cu
recidive;
- starea de rău continuă, care urmează cu o spitalizare ce agravează suplimentar
adaptarea copilului;
- adaptarea dificilă se prezintă şi ca o dereglare de comportament de lungă durată, care se
cristalizează într-o patologie neurologică;
- dereglări ale poftei de mîncare timp de 30 de zile şi mai mult, care poate trece într-o
anorexie ori o vomă neurologică;
- stări de enurezis, encompezis;
- somn fragmentar, adoarme greu şi doarme superficial, durată scurtă a somnului (30
min, o oră);
- adormirea şi trezirea sînt însoţite de plîns;
- crize de agresivitate sau de izolare;
- stări emoţionale şi atitudinale fluctuante faţă de adulţi;
- instabilitatea sferei emoţionale pe o perioadă lungă, predomină plînsul şi smiorcăitul
combinat cu perioade de pasivitate şi indiferenţă;
- alternarea stărilor de pasivitate şi iritabilitate;
- inhibiţia activităţilor motorii, de joc şi verbală.

49
Procesul de reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii comportă în sine
„sindromul acut al adaptării”. Specialiştii, psihopedagogii care asistă aceşti copii, organizează
activităţile de reabilitare adecvat, reieşind din aceste realităţi, asigură condiţii prietenoase şi non
stresante pentru aceşti copii.
Specialiştii aplică strategii specifice, eficiente pentru o adaptare uşoară a copilului cu dizabilităţi
la Centrul de dezvoltare şi reabilitare.

II.4. Strategii de adaptare

Adaptarea copilului la condiţiile noi este realizată printr-un şir de strategii coerente şi adecvate
vîrstei copilului.
1. Valorificarea metodei de interacţiune a copilului cu persoana cheie (la sosire copilul
să fie salutat, primit, însoţit pe parcursul activităţilor de una şi aceeaşi persoană).
2. Transformarea sosirii şi plecării de la centru a copilului într-un proces de rutină, ritual
plăcut (joc, muzică, aromoterapie, dulciuri, aperitive etc.).
3. Respectarea consecutivităţii, ritmului activităţilor zilnice de rutină, regimul individual
al copilului etc.
4. Acceptarea comportamentelor specifice ale copilului, permiteţi-i copilului să vină cu
jucăria preferată de acasă, să doarmă, să mănînce cu ea etc.
5. Respectarea pe perioada adaptării a regimului alimentar precedent, regim de hrană
similar ca acasă, care poate fi mărit puţin, mai ales cantitatea lichidului.
6. Evitarea în această perioadă a investigaţiilor, intervenţiilor medicale dureroase.
7. Aplicarea strategiilor de adaptare pentru îmbrăcare/dezbrăcare, pentru a încuraja
independenţa copilului.
8. Interacţiunea psihopedagogului cu părinţii copilului; discuţii despre starea sănătăţii
copilului, schimbări şi comportamente noi etc.
9. Asigurarea accesului copiilor în cărucioare la cuiere şi la dulăpioare de haine.
10. Afişarea la Centru a programului zilnic al copilului pe bandă cu imagini, agăţarea
pictogramelor ce reflectă programul zilei pe o funie lungă etc.
11. Folosirea cartelelor sau biletelor, pe care este ilustrată activitatea ce urmează ori
activităţile din ziua următoare.
12. Planificarea individuală pentru fiecare copil sau pentru grupuri mici (2-3 copii) a
transferului de la o activitate la alta.
13. Amintirea repetată a regulilor de activitate copiilor, înainte de activitate şi la sfîrşitul
acesteia.
14. Practicarea întîlnirilor comune a părinţilor şi copiilor pe covor în pauzele dintre
activităţi.
15. Oferirea copiilor posibilităţii de a-şi schimba poziţia cît mai des (la 15-20 minute), de
a alege să treacă de la o activitate la alta, dacă doresc.
16. Folosirea cîntecelor tematice, schimbarea activităţilor şi acţiunilor: de curăţenie, de
lectură, salut şi de rămas bun etc.

50
17. Folosirea perioadelor de aşteptare a părinţilor, a altor momente în mod constructiv –
cîntec, recitare, lectură a psihopedagogului, jocuri imitative şi cu elemente de
exersare, ce implică folosirea degetelor etc.
18. Îndeplinirea fişei adaptării (anexa 2) copilului la Centru (evidenţa stării copilului,
somnului, poftei de mîncare, sferei emoţionale, vorbirii, activităţii de joc, motoricii,
relaţiilor cu copii şi adulţii etc.).
19. Pregătirea psihologică a copilului şi a familiei pentru intrarea şi ieşirea din Centru.

Nota bene!
Dezvoltarea psihică este condiţionată organic/biologic, social şi funcţional.
Dezvoltarea psihică este rezultatul influenţelor învăţării spontane şi organizate, precum şi a
acţiunilor educative.
Transformările evolutive, revoluţionare şi situative influenţează cantitativ şi calitativ dezvoltarea
psihică la toate etapele de vîrstă.
Dezvoltarea este unitatea factorilor ereditari, socio-culturali şi educaţionali.
Învăţarea duce după sine dezvoltarea.
Acţiunile educative se aşează pe zona actuală şi zona proximă a dezvoltării.
Dezvoltarea este stadială şi decurge după legi predictibile.
Mediul fizic, cultural, social determină dezvoltarea copilului.
Învăţarea, adaptarea, comunicarea prin stimulare şi orientare pozitivă transformă potenţialul
ereditar al copilului în capacităţi psihofizice;
Calitatea sprijinului acordat de adultul care asistă şi îngrijeşte copilul în dezvoltarea evolutivă
determină rezultatul reabilitării.
Componenta ereditară nu e decisivă, mediul social completează, reabilitează/compensează,
învaţă, educă, dezvoltă.
Crescînd, copilul achiziţionează progresiv structurile mentale necesare.
Adaptarea uşoară se înregistrează la copiii de pînă la 8-9 luni ori mai mari de 1 an şi 6 luni, cu o
sănătate bună şi ereditate pozitivă.
Copiii de 3 ani, fiind într-o criză de creştere fiziologică şi emoţională, au o situaţie de adaptare
inadecvată vîrstei.
În perioada de adaptare, nu acceleraţi ritmul copilului, compensaţi atent starea de stres în care se
află copilul.

51
Reflecţii
De ce procesul educaţional este considerat fundamental pentru dezvoltare?
Argumentaţi de ce problemele întîmpinate în una din dimensiunile dezvoltării vor avea ecou,
repercusiuni şi în celelalte?
Descrieţi procesul de dezvoltare al copilului - de la simplu la complex, de la obiectul real la
simbolul său, de la concret la abstract.
Argumentaţi de ce mulţi copii cu dizabilităţi pot rămîne la aceeaşi etapă a dezvoltării (0-3 ani) o
perioadă mai lungă, în timp ce alţii vor progresa esenţial.
Argumentaţi de ce proiectarea programului de reabilitare are la bază: vîrsta copilului, abilităţile
copilului, nivelul de dezvoltare psihomotorică şi particularităţile individuale?
Comentaţi de ce dezvoltarea copilului nu urmează un ritm constant şi fiecare copil trebuie
abordat individual.
Orice copil poate da regrese sau staţionări în dezvoltare, dacă este bolnav sau trist, este supus
unor situaţii de stres şi nesiguranţă, este neglijat ori supraprotejat. Determinaţi strategiile de
asistenţă ale copilului în stare de regres sau staţionare în dezvoltare.

52
SECŢIUNEA III
Evaluarea psihopedagogică a dezvoltării copilului
cu dizabilităţi neuromotorii
Argument
Activitatea psihopedagogică cu copiii cu dizabilităţi neuromotorii are la bază două principii
fundamentale: unitatea diagnosticării şi reabilitarea timpurie a dezvoltării acestuia, în baza
rezultatelor evaluării şi analizei situaţiei de dezvoltare a copilului.
Obiective
După studierea acestei secţiuni, veţi fi capabil să:
- înţelegeţi şi să explicaţi importanţa evaluării şi diagnosticării timpurii a dezvoltării
copilului;
- asiguraţi copiilor o asistenţă psihopedagogică individualizată în procesul de
diagnosticare, în corespundere cu particularităţile individuale de dezvoltare;
- aplicaţi forme de evaluare ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii adecvate vîrstei şi
gradului de dizabilitate;
- asistaţi şi ghidaţi copilul şi părinţii acestuia în procesul de evaluare şi diagnosticare
timpurie a dizabilităţii neuromotorii a copilului.
Noţiuni utilizate: evaluare, diagnosticare, dizabilitate primară şi secundară, terţiară maturizare
fizică, psihică, indicatori şi niveluri de dezvoltare, vîrstă biologică şi psihologică etc.
Materiale necesare: metode şi jocuri de evaluare a dezvoltării, pictograme, imagini, jucării,
păpuşi etc.; echipamente pentru examinarea psihopedagogică a copilului de 0-7 ani: cărţi, jucărie-
piramidă, incastro, matrioşca, Tabelul Seghen, constructor, ceas cu secundar, clepsidră, creioane, hîrtie
alba/colorată, carton, cretă, minge medicinală cu greutate diferită, minge de tenis, de cauciuc de diferite
mărimi, de diferită textură, minge de aruncare, minge de gimnastică, de lemn, baston de metal,
panglică centimetrică, haltere sau greutăţi mici, funie, covoraş, saltea pentru exerciţii pe podea etc.
Pregătire: Pentru fiecare activitate specialiştii se pregătesc minuţios, ţinînd cont de: starea fizică
şi emoţională generală a copilului, vîrsta cronologică şi particularităţile individuale de
dezvoltare, nivelul de dezvoltare a deprinderilor intelectuale ale copilului – de a asculta, de a
înţelege mesajul verbal, de a imita, de a urma instrucţiunea verbală, tipul de atenţie etc., de
amenajare a spaţiului de activitate - sigur, protector, prietenos, adecvat necesităţilor copilului.
Conţinut:
III.1. Importanţa diagnosticării timpurii a copilului cu dizabilităţi neuromotorii
III.2. Evaluarea dezvoltării copilului
III.3. Strategii de evaluare ale dezvoltării copilului

53
III.1. Importanţa diagnosticării şi asistenţei timpurii a copilului

Dezvoltarea copilului are loc individual, specific pentru unitatea lui biopsihosocială.
Diagnosticarea şi asistenţa precoce adecvată necesităţilor copilului (în primele luni şi ani de
viaţă) asigură un grad avansat de reabilitarea dezvoltării copilului.
Investigaţiile (L.O. Badalean, K.A. Semionova, E.M. Mastiukova, O.G. Prihodko, T.Iu. Moiseeva
(2003)1) arată că, în condiţiile unui diagnostic precoce – pînă la 4-6 luni, cu asistenţă medico-
psihopedagogică adecvată, în 60-70% cazuri, aproximativ la vîrsta de 2-3 ani, funcţiile motorii şi
psihice sînt reabilitate.
Pentru diagnosticare se aleg metode şi tehnici de examinare, adecvate vîrstei şi particularităţilor
individuale de dezvoltare. Aplicarea acestora asigură stabilirea clară a structurii şi ierarhiei
necesităţilor de dezvoltare ale copilului. Diagnosticul este pus, reieşind din manifestările externe
determinate de una sau mai multe cauze interne, constatate în procesul de evaluare
multidisciplinară a dezvoltării copilului.
Diagnosticarea precoce a tulburărilor neuromotorii şi asistenţa timpurie a dezvoltării copilului
este importantă deoarece:
- primii ani de viaţă sînt decisivi pentru dezvoltarea tuturor abilităţilor ce asigură
independenţa şi autonomia personală a copilului;
- dezvoltarea abilităţilor motorii, de comunicare, cunoaştere etc., constituie baza
procesului de reabilitare a copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- iniţierea tardivă a procesului de reabilitare a dezvoltării generează formarea
dizabilităţilor secundare, terţiare.
Reabilitarea psihopedagogică a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii are la bază două
principii fundamentale: unitatea diagnosticării şi reabilitarea timpurie a dezvoltării copilului.
Asistenţa psihopedagogică a copilului cu dizabilităţi neuromotorii se face individual, reieşind din
datele evaluărilor, în raport cu rezultatele reevaluărilor şi analizei situaţiei sociale de dezvoltare a
copilului.

III.2. Evaluarea psihopedagogică a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotori

Evaluarea timpurie a necesităţilor de dezvoltare psihomotorie ale copilului cu dizabilităţi


neuromotorii este partea cea mai importantă a procesului de reabilitare.
Evaluarea şi intervenţia timpurie minimizează impactul oricăror dificultăţi, măreşte
probabilitatea satisfacerii necesităţilor copilului la maximum, în mod planificat.
Evaluarea psihopedagogică a copilului cu dizabilităţi neuromotrii are un caracter individual,
sistemic, ritmic şi include:
1. Colectarea datelor despre dezvoltarea copilului.
2. Înregistrarea datelor şi informaţiilor colectate.
3. Interpretarea datelor despre copil şi circumstanţele de viaţă.

1
Приходько О. Г.; Моисеева Т. Ю. Дети с двигательными нарушениями: коррекционная работа на первом году жизни. Методическое
пособие, М.: Полиграф сервис, 2003. – 160 с.

54
Evaluarea psihopedagogică respectă următoarele principii:
- cunoaşterea fiecărui copil ca individualitate;
- cunoaşterea particularităţilor de vîrstă;
- cunoaşterea vitezei, ritmului dezvoltării copilului;
- cunoaşterea condiţiilor de viaţă, de adaptare şi socializare ale copilului;
- cunoaşterea experienţelor copilului etc.

Evaluarea psihopedagogică a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neurmotorii se realizează prin:


- contact direct, emoţional, fizic;
- înţelegerea, generalizarea şi abstractizarea acţiunilor, imaginilor, simbolurilor,
noţiunilor utilizate în procesul evaluării;
- identificarea nivelului abilităţilor şi deprinderilor copilului;
- evaluarea/reevaluarea dezvoltării psihomotorii şi psihoverbale ale copilului.

Evaluarea psihopedagogică cuprinde domeniile principale ale dezvoltării copilului:


1. Psihomotricitatea.
2. Percepţia şi gîndirea.
3. Limbajul şi comunicarea.

Probele de evaluare sînt selectate în corespundere cu vîrsta copilului şi nivelul lui general de
dezvoltare. Dacă copilul nu poate realiza probe pentru vîrsta sa, se aplică probe pentru o vîrstă
mai mică.
Diferenţa semnificativă între vîrsta cronologică şi vîrsta „acţională” este indicatorul de bază
pentru diagnosticare şi procesul de reabilitare.
Evaluarea psihopedagogică determină „punctele forte” în dezvoltarea copilului care vor servi drept
bază pentru programul de reabilitare/dezvoltare a copilului, şi „punctele slabe”, care reflectă
necesităţile copilului. Necesităţile identificate sînt prioretizate şi adresate programului individual de
intervenţie.

III.3. Strategii de evaluare ale dezvoltării

Evaluarea dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii este un proces complex, continuu şi


multidisciplinar. Se realizează planificat, în condiţii sigure şi adecvate pentru evaluare.
Specialiştii se vor pregăti minuţios pentru acest proces, cu materiale corespunzătoare
domeniului evaluat, vor organiza şi realiza evaluarea în formă de joc, invitînd şi sprijinind
emoţional copilul în acest proces. Jocurile selectate vor fi adecvate vîrstei, particularităţilor de
dezvoltate, etapei de evaluare şi domeniului evaluat, evaluarea copilului se va face într-un
mediu firesc, prietenos, cu obţinerea colaborării copilului la unele etape ale ei, cît şi fără ca
copilul să ştie de faptul că este evaluată activitatea ori abilităţile lui.
Metodele de bază în evaluarea psihopedagogică sînt: observarea şi compararea. Datele evaluării,
în special, manifestărilor comportamentelor copilului cu dizabilităţi neuromotorii sînt raportate la
indicatorii dezvoltării vîrstei respective.
55
Evaluarea psihomotricităţii
Dezvoltarea motorie şi psihomotorie este parte a dezvoltării generale somato-psihice a copilului.
În cadrul dezvoltării normale, palierele dezvoltării tind să se susţină şi să se stimuleze reciproc.
Tulburările la nivelul psihomotricităţii generează tulburări la nivelul proceselor psihice
elementare şi/sau superioare.
Cunoaşterea traseului dezvoltării psihomotricităţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii are o
importanţă majoră pentru procesul de reabilitare, deoarece: evaluarea dezvoltării copilului mic,
datorită segmentului scurt de dezvoltare, deseori nu scoate în evidenţă semnele clinice ale unei
eventuale leziuni cerebrale; subdezvoltarea psihomotricităţii condiţionează tulburări secundare şi
terţiare în alte domenii şi paliere ale dezvoltării copilului.
Evaluarea psihomotricităţii urmăreşte:
- cunoaşterea schemei corporale şi a imaginii de sine care cuprinde: reprezentarea
schemei corporale, poziţia fundamentală şi capacitatea de a opera cu ele, lateralitatea şi
dominanta acesteia, controlul segmentelor şi stabilirea dominanţei segmentare;
- conduitele motrice de bază, care cuprind deprinderi motorii fundamentale (coordonarea
dinamică generală şi cea segmentară);
- conduite perceptiv-motrice: orientarea, organizarea şi structurarea spaţială şi temporală,
relaxarea şi autocontrolul mişcărilor, reglarea activităţii cu ajutorul limbajului.
Dezvoltarea psihomotorie se desfăşoară stadial, în etape distincte şi cu elemente specifice
fiecărei vîrste. Procesul de evaluare are la bază indicatorii dezvoltării neuromotorii
(N.Robănescu, 1992, Tabelul 7).
Tabelul 7.
Stadiile dezvoltării neuromotorii

Nr. d/o Stadiul Vîrsta

1. Stadiul mişcărilor neorganizate 0-3 luni

2. Stadiul mişcărilor necoordonate 4-6 luni

3. Stadiul coordonărilor incipiente 7-10 luni

4. Stadiul coordonării parţiale 11-24 luni

5. Stadiul controlului total al corpului 24-36 luni

Evaluarea dezvoltării fizice se face prin examinarea copilului, observarea activităţii copilului
prin intermediul sarcinilor corespunzătoare vîrstei şi cu ajutorul complexelor de exerciţii.

56
Tabelul 8.
Evaluarea abilităţilor motorii de bază

Vîrsta
0-6 luni 6-12 luni 12-18 luni 18-36 luni 3-5 ani 5-7 ani
Indicatori

Merge Aleargă,
Merge
Se tîrăşte, sigur, sare cu
Merge cu sigur pe
Îşi pipăie încearcă aleargă, ambele
sprijin sau bicicletă,
Abilităţi picioarele, să se ţopăie, picioare,
fără el, sare cu
motorii învaţă să ridice încearcă sare cu
încearcă coarda,
şadă singur în sărituri, deplasare,
să alerge mănîncă
picioare utilizează mănîncă
îngrijit
tacîmurile singur

Probe-jocuri de examinare a motricităţii copiilor-preşcolari cu dizabilităţi motore.


„Ia mingea”. Întindeţi copilului o minge de mărime medie şi îndemnaţi-l s-o ia. Pentru a lua
mingea, copilul va desface braţele, palmele, degetele.
Adultul observă care este mîna dominantă, simetria poziţiei palmelor, forma îndoirii degetelor, tonusul
muscular al membrelor superioare.
Folosirea unei mingi mai grele, adultul observă în care mînă copilul va ţine mingea. Copilul ia
mingea cu mîna mai puternică.
Verificarea mişcărilor copilului se face prin acţiune inversă: copilul întoarce mingea adultului.
Simptoamele tulburărilor neuromotorii sînt mai evidente în cazul interacţiunii complexe şi repetate
dintre copil, adult şi obiecte.
Psihopedagogul poate aplica diferite probe, poate să le modifice, să le înlocuiască cu altele în
corespundere cu nivelul de dezvoltare a copilului concret.

Evaluarea percepţiei şi gîndirii


Percepţia şi gîndirea sînt elementele pe bază cărora se construieşte procesul de reabilitare a
dezvoltării copilului de 3-7 ani.
Evaluarea dezvoltării percepţiei şi gîndirii copilului cu dizabilităţi neuromotorii se efectuează prin
diverse sarcini, de tipul:
- stabilirea nivelului dezvoltării senzoriale (deosebirea obiectelor după formă, culoare,
mărime etc.);
- stabilirea nivelului şi particularităţilor gîndirii (comparare, analiză, sinteză, generalizare,
abstractizare, scriere etc.)
- activităţi de joc, construire, arte plastice, imitare etc.

57
Tabelul 9.
Probe de evaluare a gîndirii copiilor de 3-7 ani

3 ani 4-5 ani 6 - 7 ani

Compararea
Prinderea mingii rostogolite Clasificarea tablourilor (8)
formelor/mărimilor-tip
pe masă de la evaluator spre după destinaţie
incastro/cutia poştală
copil (de ex. veselă, fructe…)
(cu 4-5 forme de volum)

Ascunderea mingii în cutie


Gruparea tablourilor (8) în 2
(pentru mingea mare – cutia Reconstituirea tablourilor
grupe: după mărime, după
mare, pentru mingea mică – decupate (din 3-4 părţi)
formă
cutia mică)

Asamblarea şi dezasamblare
Asamblarea păpuşii Asamblarea păpuşii
păpuşii “Matrioşca” (din 6-8
“Matrioşca” (din 2-3 piese) “Matrioşca” (din 4-5 piese)
piese), în ordinea crescătoare.

Asamblarea „Piramidei” Asamblarea „Piramidei”


Construirea după model
(din 3-4 inele de diferite (din 4-6 inele de diferite
(de ex. scăriţa)
mărimi şi culori) mărimi şi culori)

Alegerea culorilor prin Continuarea/finisarea


Împerecherea tablourilor după
analogie (cuburi/obiecte de 5- desenului (2 cercuri – 2
imagine (3-4 perechi)
7 culori) obiecte diferite)

Împerecherea cubuleţelor Căutarea de soluţii - coborîrea Stabilirea relaţiei de cauză


după culori, forme, mărimi mingii de pe dulap, folosirea şi efect:
(2-4 perechi) scaunului pentru a lua mingea Folosirea imaginilor cu sujet

Reconstituirea tablourilor Număratul pînă la 10 înainte şi


Număratul pînă la 10
decupate (din 2-3 părţi) înapoi

Aşezarea consecutivă a
Construirea din beţişoare (din tablourilor (4 tablouri) şi
Construirea (din 4-5 elemente)
2 – ciocanul, din 3 – casă) povestirea sujetului după
imagini

Desenul
Desenul (casă, copac, omuleţ) Desenul (casă, copac, omuleţ)
(cărăruşa, urme, ploaia)

Joc sugestiv - apropie


căruciorul cu ajutorul
Jocul cu subiect – cu păpuşa, Jocul cu subiect pe roluri –
panglicii care o poţi folosi
maşinuţa de-a medicul
numai dacă tragi de două
capete

58
Evaluarea actului perceptiv se centrează pe aspectele sensibilităţii tactile. În evaluarea
agnoziilor se vor aplica probe cu utilizarea diferitor tipuri de texturi: neted, aspru, ascuţit,
moale, catifelat, mătăsos, vîrtos, tare, cald, rece, umed, uscat etc., cît şi a unor obiecte
simple (cub, bilă, creion etc.), fără participarea analizatorului vizual.
Sînt evaluate, de asemenea, funcţia vizuală şi funcţia auditivă.
În procesul de evaluare distingem 4 niveluri de realizare a sarcinilor de către copil:
Nivelul 1 – copilul nu acceptă sarcina, nu înţelege condiţiile probei.
Nivelul 2 – copilul acceptă sarcina, dar condiţiile probei nu le înţelege, nu reuşeşte să
îndeplinească proba.
Nivelul 3 – copilul acceptă sarcina, înţelege condiţiile probei, comite erori şi greşeli, fiind
sprijinit - reuşeşte.
Nivelul 4 – copilul acceptă sarcina, înţelege condiţiile probei, îndeplineşte proba şi poate
comenta acţiunile sale.

Evaluarea comunicării şi limbajului


Copii cu dizabilităţi neuromotorii pot avea diferit nivel de dezvoltare a comunicării şi limbajului,
în special, a actului vorbirii. Înţelegerea şi exprimarea verbală a acestor copii comportă diferenţe
esenţiale în raport cu semenii lor.
Gravitatea tulburărilor de comunicare şi limbaj specifice copiilor cu dizabilităţi neuromotorii sînt
determinate de veriga afectată a lanţului comunicării.
Lanţul comunicării are următoarele verigi:
- percepţia auditivă şi percepţia vizuală a mesajului (copilul aude şi vede cine lansează
mesajul);
- înregistrarea mesajului (ce aude şi ce vede copilul);
- recunoaşterea mesajului (cunoaşte ori nu sunetele, sensul cuvintelor, gesturilor
adresate);
- decizia copilului de a răspunde (răspunde dacă este ascultat);
- alegerea formei de răspuns (conform posibilităţilor copilului - arată prin semne, gesturi,
vorbeşte etc.);
- punerea în ordine a simbolurilor ce exprimă răspunsul (alege semnele, sunetele,
cuvintele etc.);
- răspunsul propriu-zis (în formă non-verbală: demonstrează gestul, semnul, scrie,
desenează etc. ori în formă verbală - copilul aude mesajul care-l transmite şi îl
corectează).
Evaluarea comunicării se realizează la toate etapele de vîrstă şi se construieşte pe diversele
paliere ale dezvoltării actului de comunicare: atenţia - ascultarea, imitarea, alternarea, jocul,
înţelegerea, gesturile, vorbirea.
Evaluarea nivelului de comunicare al copilului cu adultul, cu semenii, determină selectarea
modalităţilor optimale de reabilitare a dezvoltării limbajului copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.

59
Evaluarea multiaspectuală a limbajului copilului, ca element al comunicării, prevede studierea
premizelor apariţiei şi înţelegerii limbajului activ de către copil, motricităţii aparatului
articulator, a mîinilor şi manipulării cu obiectele.

Evaluarea vorbirii
Evaluarea vorbirii presupune urmărirea evoluţiei multiaspectuale a actului vorbirii:
- simetria craneo-facială, a feţei, ochilor, expresiilor mimice etc.;
- particularităţilor structurii organelor de articulare în poziţie statică şi activă;
- mişcărilor necondiţionate ale aparatului articulator în timpul alimentaţiei: suptului,
înghiţitului, băutului, masticaţiei, muşcatului bucăţii de hrană în cavitatea bucală etc.;
- reacţiilor vocale şi auditive;
- motricităţii grosiere şi fine;
- echilibrului şi coordonării mişcărilor corpului, mîinilor, organelor aparatului articulator.

În procesul de evaluare a vorbirii copilului evidenţiem următoarele aspecte:


- înţelegerea vorbirii şi caracterul succesiv al stadiilor de însuşire a vorbirii impresive;
- producţia prelingvistică a sunetelor (vîrsta şi etapele vocalizării, repertoriul
consoanelor, organizarea sunetelor lalalizate după tipul interacţiei, structura silabei
etc.);
- apariţia iniţiativei/dorinţei de comunicare verbală, primele combinaţii dintre gest şi
cuvînt, actele verbale de afirmare şi rugăminte etc.;
- debutul vorbirii active (volumul vocabularului pe parcursul dezvoltării copilului);
- particularităţile exprimărilor infantile, sintaxa timpurie;
- însoţirea acţiunilor şi situaţiilor de vorbire;
- însuşirea structurii fonematice a vorbirii (diferenţierea succesivă a fonemelor după
criterii acustice şi articulatorii, caracterul transformărilor fonetice etc.).

Specialistul evaluează dezvoltarea comunicării şi a vorbirii copilului după fişa de control a


dezvoltării comunicării corespunzător vîrstei cronologice (Tabelul 10).
Rezultatele obţinute se vor raporta la particularităţile condiţiilor microsociale şi psihopedagogice
de formare şi dezvoltare a vorbirii copilului în fiecare caz concret.

60
Tabelul 10.
Fişa de control a dezvoltării comunicării copiilor de vîrstă 0-7 ani

Vîrsta
Indicatori
de evaluare
0-6 luni 6-12 luni 12-18 luni 18-36 luni 3-5 ani 5-7 ani

Îndeplineşte Ascultă şi vorbeşte Ascultă şi


Priveşte în Îndeplineşte
sarcini fără a fără a se sustrage vorbeşte fără a se
Priveşte la direcţia sarcini noi fără a
fi sustras de de la activitatea de sustrage de la
Atenţia adult cînd îi obiectelor ce fi sustras pe o
sunete sau bază, atenţia este activitatea de
vorbeşte provoacă durată mai lungă
obiecte noi, pe fluctuantă, scapă bază, este atent la
sunete de timp
durate scurte unele informaţii cele auzite

Face diferenţă
Ascultă cu atenţie
între grupurile Se concentrează şi
Priveşte în sporită vorbirea Ignoră mediul
de sunete şi Ascultă cînd ascultă mesajul
direcţia de celor din jur, zgomotos, ascultă
Ascultarea sensul lor adultul îi adultului cu
unde vin încearcă să imite atent ce spune
(ham-ham = vorbeşte interes pe o durată
sunete anumite forme mama
cîine, vu – vu mai lungă de timp
lingvistice
= maşină)

Înţelege cum Urmează


să ceară Asimilează instrucţiile Urmăreşte Participă la
satisfacerea instrucţiunile verbale Înţelege conversaţia, conversaţie,
necesităţilor verbale expresive, adresările verbale participă în răspunde
Înţelegerea
de bază: expresive, însoţite de simple, imită, conversaţie, dar consecutiv, este
plînge cînd însoţite de gesturi: arată repetă uneori poate fi înţeles de cei din
este flămînd, gesturi părţile neînţeles jur
ud corpului

Comunică prin Vorbeşte explicit,


cuvinte, este înţeles de
Comunică prin
propoziţii simple, majoritatea
Reproduce, fraze, foloseşte
în majoritatea adulţilor şi
Repetă sunete, imită sunete, toate părţile de
situaţiilor este semenilor, pune
Gîngureşte, silabe, pe care silabe, cuvinte propoziţie, se
Vorbirea înţeles, sînt întrebări şi
lalalizează le îmbină simple. conturează
caracteristice răspunde la ele,
melodios Nu este înţeles aspectul
omiteri, mai sînt prezente
de toţi adulţii. gramatical al
distorsiuni, distorsiuni, omiteri
limbajului
substituiri de de sunete,
sunete agramatisme

Foloseşte
Înţelege
gesturile ca
Indică la legătura dintre Foloseşte
Zîmbeşte, se mijloc de Utilizează gesturile
persoane ori gest şi situaţie, armonios gestul în
încruntă, rîde, comunicare - cînd pentru a-şi face
Gesturile obiecte ce-i bate din palme mesaj pentru
întinde mîna are nevoie de mesajele mai clare,
provoacă ca mulţumire, transmiterea
spre obiecte ajutor, la expresive
interes se salută, cere sentimentelor
îmbrăcare,
prin gest
alimentaţie etc.

Imită şi repetă Imită, repetă Imită, repetă


Iniţiază, imită
sunetele emise sunetele, cuvinte, îmbinări Întreţine dialogul
Alternarea Imită sunete diferite conversaţii
în timpul cuvintele şi de cuvinte pe cu semenii şi cu
şi imitarea după adult cu păpuşa,
jocului, acţiunile care le aude de la adultul
ursuleţul etc.
exersează adultului adult

Reacţionează Învaţă jocul cu


Se joacă pe Construieşte, Preferă jocurile
emoţional, reguli şi cere
Cercetează, perioade asamblează cu cu reguli şi cu
prin contact implicarea
manipulează scurte de timp interes, folosind roluri,
Jocul vizual la adultului în jocul
obiectele, cu jucării, fără 3-4 piese dramatizări,
persoanele lui, participă la
jucăriile prezenţa omogene, în comunicarea
apropiate, jocul de simulare
adultului prezenţa adultului verbală
jucării cu alţi copii

Puncte forte

Necesităţi

61
Evaluarea respiraţiei
Evaluarea multiaspectuală implică evaluarea aspectelor respiraţiei, care este unul din elementele
principale ale actului de vorbire.
Vorbirea este un act complex care are la bază respiraţia - expirul verbal. Respiraţia se modifică
în procesul creşterii fizice şi maturizării psihofizice a copilului
În primele luni de viaţă predomină respiraţia toracică care este frecventă şi superficială, iar la a
şasea lună de viaţă respiraţia devine combinată (toracică şi abdominală), profundă şi mai puţin
frecventă, ceea ce face posibilă, acompanierea dezvoltării vorbirii.
Copiii cu leziuni cerebrale prezintă, deseori, dereglări ale ritmului respiraţiei, coordonării
respiraţiei în timpul fonaţiei, articulaţiei verbale, ceea ce complică evoluţia actului vorbirii.
Evaluarea activităţii respiratorii a copilului se axează pe evidenţierea următoarelor semne de risc
în formarea vorbirii:
- accelerarea ritmului respiraţiei în timpul pronunţării sunetelor;
- inspiraţia spastică şi expiraţia dereglată după pronunţarea sunetelor.
Dereglările expiraţiei regăsite în evoluţia limbajului copilului cu dizabilităţi neuromotorii sînt
determinate de aspectele nivelului de dezvoltarea a motricităţii generale, specifice acestui grup
de probleme de dezvoltare ale copilului.

Evaluarea reacţiilor vocale


Reacţiile vocale ale copilului în primele luni de viaţă sînt alcătuite din: ţipăt, tuse, strănut, sunete
efectuate în timpul suptului, căscatului, gînguritul, lalaţia, silabisirea etc. – etape de dezvoltare
ale limbajului în ontogeneză.
Leziunile centrilor nervoşi produc schimbări ale reacţiilor vocale, le distorsionează, le slăbesc ori
le fac imposibile.
Specialistul evaluează reacţiile vocale ale copilului, imediat, după somn, înainte şi după
alăptare/hrănire, la adormire etc.

Evaluarea activităţii de joc asigură acumularea informaţiilor multiple despre dezvoltarea


copilului, care sînt utile pentru activităţile de reabilitare.
Jocul copilului este metodă fundamentală de evaluare a dezvoltării copilului sub toate
aspectele: fizic, psihic şi social. Psihopedagogul în procesul activităţii de joc a copilului
evaluează abilităţi concrete: coordonarea mişcărilor, cunoaşterea culorilor, formei,
compararea, discriminarea elementelor jocului, respectarea regulilor de joc etc.
Jocul, ca metodă de evaluare a dezvoltării copilului, presupune evaluarea particularităţilor
activităţii de joc a copilului la diferite etape ale evoluţiei activităţii de joc în ontogeneză: jocul
solitar, jocul alături/paralel, jocul asociativ, jocul cooperant.
Rezultatele evaluării activităţii de joc a copilului cu dizabilităţi neuromotorii servesc la
formularea obiectivelor de dezvoltare şi reabilitare ale copilului.
Evaluarea dezvoltării psihosociale, a relaţiilor ce se stabilesc între partenerii de joc se face
prin observarea următoarelor tipuri de joc: solitar, paralel, asociativ, cooperant.
Evaluarea dezvoltării generale a copilului se face prin stabilirea nivelului evoluţiei
următoarelor tipuri de joc: funcţional, de construcţie/asamblare, cu reguli, pe roluri.

62
Evaluarea activităţii de joc a copilului se face preponderent prin observare, folosindu-se
instrucţii, exerciţii cu elemente de joc, în condiţii obişnuite, fireşti pentru copil, urmărind:
a) interacţiunea copilului cu semenii, cu adultul (cu cine preferă să se joace mai
frecvent);
b) interacţiunea, modul de folosire a jucăriilor, obiectelor;
c) caracterul acţiunilor de joc, interesul faţă de jucării;
d) nivelul înţelegerii vorbirii adresate în timpul jocului;
e) nivelul verbalizării acţiunilor şi situaţiilor în timpul jocului;
f) tipul jocurilor preferate şi jocurile pe care le evită;
g) poziţia copilului cu dizabilităţi neuromotorii în timpul jocului;
h) durata activităţii de joc;
i) orientarea în spaţiu;
j) cunoaşterea noţiunilor, etaloanelor senzoriale: dimensiuni, culori, forme etc.;
k) evidenţierea abilităţilor noi în activitatea de joc a copilului etc.

Elaborarea planului activităţilor de reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii


se face prin evaluare singulară şi complexă.
Evaluarea singulară a copilului cu dizabilităţi neuromotorii are un scop unic şi face o excepţie
de la regulă. Probele de evaluare cu scop unic sînt foarte precise în aplicare şi se folosesc pentru
domenii specifice: dexteritate manuală, viteză în acţiune, precizie fizică, reproducere fidelă etc.
Evaluarea complexă este cea mai utilizată formă de evaluare/reevaluare a dezvoltării copilului
cu dizabilităţi neuromotorii, urmăreşte dinamica dezvoltării copilului, calitatea reabilitării,
serveşte pentru reconsiderarea sau confirmarea obiectivelor şi activităţilor PII.

Nota bene!
Evaluarea este un proces continuu de stabilire, identificare a particularităţilor de dezvoltare
biologică, cognitivă, afectivă şi psihofizică a copilului.
Evaluarea dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii se realizează prin aplicarea metodelor:
observarea, jocul şi compararea.
În procesul evaluării se acordă atenţie capacităţii copilului de a contacta emoţional cu evaluatorul,
capacităţii de a învăţa şi transfera cunoştinţele în timpul evaluării, precum şi atitudinii faţă de
rezultatul activităţii realizate. Modul în care a fost efectuată sarcina se notează: independent,
după prezentarea modului de acţiune, după acţiuni în comun etc.
Rezultatele evaluării servesc pentru formularea obiectivelor reabilitării dezvoltării copilului cu
dizabilităţi neuromotorii.
Rezultatele evaluărilor şi reevaluărilor psihopedagogice sînt înregistrate în caietul de evaluare a
dezvoltării copilului, urmărindu-se evoluţia dezvoltării copilului în dinamică.
Evaluarea complexă a funcţiilor psihice ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii, permite
identificarea gradului/nivelului dezvoltării psihice a copiilor de o anumită vîrstă, ia în

63
considerare neoformaţiunile psihologice, activitatea dominantă şi nivelul dezvoltării altor
activităţi specifice vîrstei.
Evaluarea iniţială a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii severe are drept obiectiv
determinarea funcţiilor intacte în dezvoltare acestuia, care vor sta la baza programului de reabilitare a
dezvoltării copilului şi formării autonomiei personale.
Individualizarea procesului de evaluare semnifică adaptarea influenţelor şi metodelor la
specificul individual al fiecărui copil, la posibilităţile şi cerinţele sale în vederea unei evaluări cît
mai exacte.
Evaluarea abilităţilor preverbale exprimă conexiunea nivelului de dezvoltare a limbajului,
motricităţii, funcţiilor senzoriale şi a emoţiilor.
Motricitatea articulatorie este fundamentală pentru achiziţionarea şi dezvoltarea limbajului, în
special, a actului vorbirii.
Mobilitatea limitată a muşchilor articulatori se manifestă prin: dereglarea mobilităţii vîrfului
limbii, în jos, în sus, posterior etc., care la rîndul lor pot produce dificultăţi în emiterea sunetelor
la gîngurit, lalaţie şi mai tîrziu la formarea limbajului, reflectă o pareză sau o paralizie a nervilor
Copiii cu dizabilităţi neuromotorii au tonus ridicat - hipertonus, care se răsfrînge şi asupra
muşchilor articulatorii, provocînd spasmul lor, amplificarea tonusului limbii şi buzelor (în
special, după luna a 6-ea de viaţă).
Hipotonia se prezintă prin dereglări ale tonusului muşchilor exprimate în următoarele forme:
limba copilului este subţire şi plată, buzele sînt fără forţă, nu pot apuca biberonul, iar hrana se
prelinge în colţul gurii, poate fi prezentă vocea nazală în timpul gînguritului, lalaţiei şi ţipătului,
condiţionează dezechilibre în formarea vorbirii.
Distonia tonusului muşchilor articulatori se manifestă prin: caracter labil al tonusului muscular -
în stare pasivă are loc exprimarea hipotoniei, iar în stare activă, în timpul emiterii sunetelor
tonusul brusc se amplifică.

Reflecţii
Enumeraţi şi argumentaţi principiile aplicate în evaluarea psihopedagogică.
Definiţi prin trei mesaje importante diagnosticării şi asistenţei timpurii pentru reabilitarea
dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Identificaţi metodele adecvate pentru evaluarea dezvoltării copiilor de vîrstă mică. Argumentaţi
răspunsul.
Care este importanţa implicării părinţilor în procesul de evaluare? Argumentaţi.
Determinaţi domeniile prioritare de dezvoltare ale copilului pentru evaluarea specificului
particularităţilor individuale ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Caracterizaţi activitatea copilului care oferă cele mai multe informaţii despre dezvoltarea
copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Descrieţi 3 sarcini, care pot servi instrumente de evaluare ale dezvoltării percepţiei şi gîndirii
copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Stabiliţi elementele de bază în evaluarea limbajului şi comunicării.

64
SECŢIUNEA IV
Asistenţa psihopedagogică a copilului cu dizabilităţi neuromotorii

Argument
Asistenţa psihopedagogică acordată copilului cu dizabilităţi neuromotorii constituie un ansamblu
de măsuri pedagogice şi psihologice, planificate în baza datelor evaluărilor dezvoltării copilului,
particularităţilor de vîrstă şi individuale ale dezvoltării, pornind de la necesităţile prioritare
identificate şi realizate în echipă multidisciplinară.
Obiective
După studierea acestei secţiuni, veţi fi capabil să:
- înţelegeţi şi să explicaţi asistenţa psihopedagogică, scopul, conţinutul, principiile,
componentele, funcţiile şi particularităţile procesului de asistenţă psihopedagogică;
- asiguraţi asistenţă psihopedagogică planificată, adecvată, individualizată în dezvoltarea
comunicării, dezvoltării motrice, activităţii de joc şi a autonomiei personale a copilului;
- aplicaţi strategii şi metode de asistenţă psihopedagogică în echipă, adecvate
obiectivelor planului individualizat;
- asistaţi şi ghidaţi părinţii copilului în procesul de realizare a planului de intervenţie
individualizat pentru reabilitarea/dezvoltarea copilului.
Noţiuni utilizate: asistenţă psihopedagogică, plan individualizat, elementele planului, formele
de lucru, indicatori de dezvoltare a copilului, forme de recuperare pentru caz individualizat,
componentele, elementele, formele comunicării, indicatori de dezvoltare verbală etc.
Materiale necesare: flipchart, magnet, hîrtie, pictograme, tăbliţe, imagini, jucării, jocuri
didactice, păpuşi de masa, marionete, clame, jetoane, cretă, cariocă, veselă, alte obiecte de
menaj, costume pentru teatralizare, paravan, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte pentru
păpuşi şi pentru copii, cărţi pentru copii, texte literar-artistice, literatură de specialitate etc.
Pregătire: Pentru activitate specialiştii se pregătesc minuţios, analizînd următoarele: datele
rezultatelor evaluării multidimensionale ale copilului, indicatorii dezvoltării copilului după vîrsta
cronologică, particularităţile individuale, nivelul de dezvoltare psihofizică a copilului (ascultarea,
înţelegerea, atenţia, imitarea etc.), lista forţelor şi necesităţilor copilului, spaţiul de comunicare,
de activitate cu copilul, jucăriile şi obiectele ce vor fi utilizate, rolul părinţilor şi echipei de lucru
etc.
Conţinut
IV.1. Planul şi planificarea intervenţiei individualizate
IV.2. Comunicarea şi limbajul
IV.3. Motricitatea
IV.4. Autonomia personală
IV.5. Activitatea de joc

65
IV.1. Planul şi planificarea intervenţiei individualizate

Asistenţa psihopedagogică acordată copilului cu dizabilităţi neuromotorii constituie un ansamblu


de măsuri: pedagogice, psihologice şi sociale, oferite copilului planificat, în baza
particularităţilor de vîrstă şi individuale ale dezvoltării, realizate în echipă multidisciplinară.
Asistenţa copilului cu dizabilităţi neuromotorii are la bază următoarele principii: ontogenetic,
cronologic, individualizării, interdisciplinar şi multidisciplinar.
Asistenţa psihopedagogică a copiilor cu dizabilităţi neuromotorii se desfăşoară în trei planuri:
1. Biologic/fizic – motricitatea cu componentele ei, abilitarea/reabilitarea funcţiilor
afectate etc.
2. Psihic – cunoaştere, comunicare şi limbaj etc.
3. Social – incluziune şi relaţionare interpersonală, independenţă şi autonomie
personală.

Eficienţa asistenţei psihopedagogice a copilului cu dizabilităţi neuromotorii este asigurată de


intervenţia timpurie, axată pe:
1. Identificarea precoce a dizabilităţii primare (semne, insuficienţe, caracteristici,
particularităţi etc.) şi a necesităţilor individuale ale copilului.
2. Reducerea maximă a perioadei dintre momentul depistării tulburării primare şi
începutul reabilitării medicopsihopedagogice.
3. Stabilirea obiectivelor de reabilitare a dezvoltării şi promovarea asistenţei specializate
a copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
4. Dezvoltarea parteneriatului permanent între specialişti şi părinţi în procesul de
reabilitare a dezvoltării copilului, valorificarea rolului social – acordarea sprijinului
adecvat şi dezvoltarea încrederii în forţele proprii atît pentru copil, cît şi pentru
familia acestuia.
5. Asigurarea mediului educaţional securizant şi stimulativ, adaptat la necesităţile
copilului, în corespundere cu nivelul de dezvoltare psihofizică şi gradul dizabilităţii
copilului.
6. Aplicarea variată a metodelor de reabilitare şi învătare, adaptarea lor la potenţialul şi
necesităţile copilului.

Asistenţa psihopedagogică a copilului cu dizabilităţi neuromotorii se realizează în baza Planului


de intervenţie individualizată, elaborat conform datelor evaluării necesităţilor dezvoltării
copilului şi priorităţilor identificate de către echipa multidisciplinară.

Planul de intervenţie individualizat (PII) este un instrument de organizare coordonată coerentă


şi adecvată necesităţilor copilului, a activităţilor specialiştilor cu copilul în procesul de
abilitare/reabilitare a dezvoltării.
Planificarea şi coordonarea activităţilor individuale cu copilul vizează asigurarea continuităţii,
complementarităţii şi calităţii activităţilor, drept răspuns la necesităţile multiple şi complexe ale
copilului în procesul de reabilitare a dezvoltării acestuia.

66
Planul de intervenţie individualizat (PII) prevede:
- abordarea individualizată a necesităţilor copilului – pornind de la potenţialul actual de
dezvoltare psihofizică şi socială, limitele dizabilităţii, nivelul de dezvoltare al
abilităţilor etc.;
- activităţi continui, revăzute şi adaptate periodic la necesităţile copilului, pe întreg
parcursul procesului de abilitare/reabilitare a dezvoltării acestuia;
- planificarea obiectivelor şi coordonarea activităţilor individualizate;
- asigurarea coerenţei şi complementării intervenţiilor;
- focalizarea intervenţiilor asupra necesităţilor individuale ale copilului, ţinînd cont de
contextul familial şi de mediul său de viaţă;
- utilizarea eficientă a resurselor umane, de timp şi materiale.

Scopul PII este de a răspunde necesităţilor de dezvoltare ale copilului.

Funcţiile PII sînt:


- identificarea şi prioretizarea necesităţilor de dezvoltare ale copilului cu dizabilităţi
neuromotorii;
- definirea scopului şi obiectivelor pe termen scurt, mediu şi lung;
- stabilirea domeniilor de intervenţie individualizată cu copilul, familia, specialiştii;
- delegarea responsabilităţilor conform resurselor disponibile (umane, materiale şi de
timp), inclusiv copilului, părinţiilor;
- determinarea activităţilor pentru fiecare membru al echipei multidisciplinare pe o
anumită perioadă de timp în condiţii concrete;
- monitorizarea, evaluarea şi reevaluarea procesului de reabilitare a dezvoltării copilului.

Etapele PII:
- evaluarea globală complexă a forţelor şi necesităţilor copilului;
- informarea părinţilor despre rezultatele evaluării;
- stabilirea obiectivelor de dezvoltare şi elaborarea planului individualizat de intervenţie
propriu zis;
- coordonarea şi urmărirea realizării activităţilor incluse în PII;
- monitorizarea, reevaluarea şi actualizarea PII.

Obiectivele PII sînt generale/globale, de referinţă şi operaţionale.


Obiectivele generale/globale se referă la principalele categorii de cunoştinţe, capacităţi, atitudini
şi sînt o sursă de formulare a obiectivelor de referinţă, de evaluare, operaţionale.
Obiectivele activităţilor de reabilitare planificate cuprind diferite dimensiuni ale domeniilor de
dezvoltare ale copilului: cognitiv, socioafectiv şi psihomotor (tabelul 11).

67
Tabelul 11.
Tipul obiectivelor activităţilor de reabilitare

Tipul de obiective Caracteristica


După forma de activitate cu copilul

particularizează obiectivele generale pe domenii


de activitate, realizate pe parcursul unei activităţi
de referinţă
cu copilul (dezvoltarea vorbirii,
dezvoltarea motricităţii etc.);

defineşte comportamentele concrete, realizate


operaţionale de copil pentru a atinge un obiectiv de referinţă,
a atinge sarcinile didactice;

stabileşte ce a reuşit/realizat copilul în procesul de


de evaluare învăţare, care din obiective sînt atinse şi care urmează
să fie atinse

cunoaşterea, înţelegerea, analiza, sinteza, aplicarea


cognitive
După efectele procesului de

cunoştinţelor, deprinderilor învăţate, abilitate etc.


reabilitare a dezvoltării

nivelul capacităţii de învăţare, de autocontrol,


socioafective
copilului

autoapreciere, autoservire, responsabilităţii etc.

gradul de dezvoltare a mişcărilor globale de bază,


mişcărilor fine, coordonarea globală şi oculomotorie,
psihomotorii
orientarea în spaţiu, lateralitate, deprinderi
de manipulare, premise citit-scris etc.

Formularea obiectivelor se face în baza:


- analizei rezultatelor evaluării dezvoltării copilului;
- identificării abilităţilor prioritare în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- redactarea obiectivelor într-un limbaj pozitiv: dezvoltarea deprinderii de a mînca
singur, îngrijit; dezvoltarea capacităţii de a se îmbrăca; îmbunătăţirea
comportamentului verbal, socio-afectiv etc.

Reguli în formularea obiectivelor:


1. Pentru evitarea confuziilor în realizarea planului, PII cuprinde un număr limitat de
obiective (două sau patru)
2. Obiectivele se planifică în ordinea priorităţilor necesităţilor copilului (se stabileşte
prioritatea primară).
3. Realizarea fiecărui obiectiv începe de la secvenţa de dezvoltare actuală a unui
comportament concret (comportament verbal - pronunţă silabe etc.).

68
Pentru stabilirea priorităţilor în formarea unui comportament se determină:
- nivelul abilităţilor pe care copilul le stăpîneşte la momentul planificării obiectivelor;
- nivelul abilităţilor interdependente (înainte de a învăţa să folosească o lingură, va
trebui să poată apuca obiecte etc.);
- ordinea obiectivelor dezvoltării şi învăţării (pentru ca copilul să se exprime corect,
stabiliţiţi dacă copilul aude, dacă posedă un vocabular adecvat vîrstei etc.).
Obiectivele stabilite pentru un anumit copil trebuie să fie realiste (dacă un copil are dizabilităţi
motorii severe, obiectivul pe termen scurt al activităţii, învăţarea utilizării butonului
căruciorului va fi prioritar celui de a înşira mărgele).
Redactarea obiectivelor se face într-un limbaj clar, accesibil copilului, părinţilor, şi personalului,
oricărei persoane ce poate interveni în ajutor în procesul de implementare a PII.
Formularea trebuie focalizată asupra rezultatului aşteptat, comportamentele - ţintă trebuie
exprimate sub formă de enunţuri ce vor fi caracteristice copilului la sfîrşitul intervenţiei: îşi
leagă şireturile, îşi îmbracă scurta, stă pe şezut, răspunde la întrebare prin 1-2 cuvinte etc.
Enunţarea unui obiectiv trebuie să determine acţiuni observabile şi măsurabile (folosirea
verbelor ce indică o acţiune – apucă, repetă, arată...).
Un comportament observabil este acela, care se poate percepe prin simţuri. Majoritatea
comportamentelor implică o mişcare ce poate fi văzută: merge, bea etc., altele implică sunete ce
pot fi auzite: vorbeşte, cîntă etc.
Obiectivele se stabilesc de către membrii echipei multidisciplinare şi se sintetizează conform
tabelului 12.
Tabelul 12.
Sintetizarea obiectivelor (model)
Nume____________________________________________________________Data:_______________
Dosar nr. întocmit la:___________________________________________________________________
Membrii echipei_______________________________________________________________________
Responsabilul _________________________________________________________________________

Obiective
Nivel actual de
Necesităţi Priorităţi
dezvoltare - Forţe
Pe termen scurt Pe termen mediu Pe termen lung

Cu ce începem în
Ce ar trebui să
Ce poate să facă copilul primul rînd, reie-
achiziţioneze 1 săptămînă 1-3 luni 3-12 luni
ce îi place să facă şind din potenţialul
pentru vîrsta lui
copilului

1. abilitatea de a
1. dezvoltarea
1. poate să urmărească reacţiona afectiv la 1. să-şi concentreze 1. să dea semne
1. să reacţioneze la abilităţii de a
cu ochii persoana care persoana care-l atenţia pentru 1-2 de înţelegere şi
sunetele vorbirii, reacţiona afectiv la
este alături îngrijeşte minute la să utilizeze
2. să comunice prin persoana care-l
2. poate să atingă cu 2. deprinderea de a stimularea adultului semne şi sunete
sunete şi gesturi îngrijeşte
mîna jucăriile atîrnate apuca jucăriile, de 2. să asculte în comunicare
2. să înţeleagă
etc. a manipula adresarea adultului
adresarea adultului
jucăriile, tacîmurile

3. să poată să 3. să poată să 2. să treacă hrana 2. să poată


3. să-şi atingă 2. să imite exerciţiile
înghită alimente înghită alimente dintr-o parte a gurii înghiţi hrana
picioarele cu mîna de masticaţie.
solide solide în alta solidă

4. se ridică puţin cînd i


se schimbă scutecul

69
Reevaluarea necesităţilor copilului se face la perioade stabilite de timp (minimum o dată la trei
luni) şi trebuie să se ţină seama de vîrsta copilului şi de modificările majore ce au intervenit între
timp, anticipînd rezultatele reevaluărilor şi actualizînd activităţile PII.

Echipa multidisciplinară
Echipa multidisciplinară se formează din specialiştii importanţi pentru procesul de reabilitare a
dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii şi reprezintă un număr restrîns de persoane ce se
reunesc în interesul copilului asistat.
Echipa multidisciplinară se reuneşte la anumite perioade, stabilite concret, dar şi ori de cîte ori
este nevoie pentru îmbunărăţirea situaţiei copilului.
Activitatea echipei are la bază patru direcţii:
- evaluarea necesităţilor copilului şi prioretizarea lor;
- formularea obiectivelor şi elaborarea PII;
- realizarea activităţilor planificate;
- monitorizarea, reevaluarea şi actualizarea PII.
Fiecare specialist, în cadrul echipei, este mandatat individual pentru asumarea sarcinilor
concrete, în corespundere cu competenţele profesionale şi obiectivele planificate.
Echipa multidisciplinară are un coordonator care supervizează planificarea şi realizarea
activităţilor planificate de către membrii echipei, în termenii stabiliţi, este responsabil de
reevaluarea şi actualizarea PII.
Toate acţiunile întreprinse de echipa de specialişti se concentrează pe necesităţile copilului şi
realizarea obiectivelor de reabilitare ale dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Obiectivele de reabilitare ale dezvoltării copilului, formulate de echipa multidisciplinară,
reprezintă acţiuni specifice pentru realizarea scopului PII şi răspunde la întrebările:
Tabelul 13.
Acţiunile specifice pentru PII

Persoana responsabilă pentru îndeplinirea obiectivului concret


Cine?
(psihopedagogul, fizioterapeutul, kinetoterapeutul etc.)

Atribuţiile (formarea deprinderilor psihomotorii pentru dezvoltarea limbajului,


Ce face?
formarea deprinderii de a apuca obiecte, de a mesteca hrana solidă etc.)

Termenul limita şi daca este cazul, periodicitatea


Cînd?
(6 luni, de 5 ori pe săptămînă, cite 2 activităţi etc.)

În ce condiţii? În cabinetul logopedic, în sala de kinetoterapie, în sala de mese etc.

La ce nivel minim de
Copilul este capabil să controleze aparatul articulator, funcţia mîinii, degetelor etc.
performanţă?

Cum se măsoară Execută complexul de exerciţii cu exactitate de 7 din 10, ridică mîna dreaptă şi o lasă
rezultatul? încet, răsfiră degetele, le face pumn etc.

70
Obiectivele sînt subiect de negociere cu părinţii şi copilul (dacă vîrsta şi capacitatea de inţelegere
a copilului permit) şi asigură asumarea responsabilităţii de către cei implicaţi in atingerea lor.
În formularea unui obiectiv special este important fixarea condiţiilor în care trebuie să se
manifeste comportamentul ales pentru copil, cu indicaţii clare privind: timpul, locul, materialul,
forma ajutorului acordat etc., în funcţie de situaţia concretă: - înainte de culcare - Nicuşor îşi
îmbracă singur pijamaua; înainte de a se aşeză la masă şi după masă - Maria singură se spală
pe mîini; – în timpul schimbării hainelor - Ilie se întoarce singur de pe o parte pe alta cînd i se
schimbă pantalonaşii; în timpul mersului - Mihai merge singur 3 m pe o suprafaţă înclinată.
Se mai pot face precizări de tipul: ţinut de mînă, după ce i se face o demonstraţie, cu ghidare
verbală etc.
Pragul reuşitei este foarte important pentru evaluarea procesului de intervenţie.
Element important al obiectivului de reabilitare este pragul abilităţilor ce trebuie atins de către
copilul cu dizabilităţi neuromotorii, indicator cantitativ ce stabileşte:
- nivelul care trebuie atins de către copil în dezvoltarea sa în corespundere cu obiectivul
declarat;
- momentul în care intervenţia poate înceta, deoarece a fost realizat obiectivul propus.

Există mai multe modalităţi de formulare al nivelului minim de reuşită atins de copil:
1. Procentaj: împerechează corect piese cu o marjă de eroare de 5%.
2. Proporţie: ajunge la masă de 4ori din 5 încercări, fără să cadă.
3. Frecvenţă: asamblează 10 bucăţi în 10 min.
4. Durată: se deplasează în scaunul cu rotile timp de 10 minute.
5. Combinaţii: în 3 şedinţe consecutive rezolvă corect 60% din exerciţii.

Notă: Dacă un comportament este observabil şi măsurabil, este sigur că va putea fi înţeles de toţi
membrii echipei, fără ca percepţiile subiective ale acestora să deformeze rezultatul (exprimarea
de tipul: „Salută o persoană cunoscută" sau "îşi încheie singur haina", este clară şi interpretată
în acelaşi mod de mai mulţi observatori, pe cînd exprimarea de tipul "Este sociabil” sau "Este
autonom" este înţeleasă diferit de membrii echipei).
Stabilirea secvenţei de timp în care trebuie realizat comportamentul, este un element foarte
important în formularea unui obiectiv, ce oferă informaţii asupra perioadei de desfăşurare a
intervenţiei, perioadă în care copilul trebuie să achiziţioneze comportamentul planificat, dorit (în
30 de zile Vasile va învăţa să se folosească de oliţă; în 40 zile Ionuţva manipula obiectele
mărunte etc.).

Evaluarea PII
Evaluarea este acţiunea de apreciere a activităţii specialiştilor, familiei şi copilului şi implică
colectarea informaţiilor, interpretarea acestora în vederea luării deciziilor de intervenţie
ulterioară în realizarea PII a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Evaluarea PII este aplicată pentru a determina calitatea acţiunilor în atingerea obiectivelor
planificate la diferite etape ale procesului de reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi
neuromotorii, precum şi eficienţa strategiilor de intervenţie utilizate în acest scop.
Evaluarea PII arată dacă copilul a achiziţionat anumite deprinderi sau stăpîneşte
comportamentul-ţintă enunţat prin obiectivul învăţării/reabilitării (tabelul 14).
71
Tabelul 14.
Agendă PII

Activitatea Modul de realizare Periodicitatea

- Planificare - Întîlniri individuale cu copilul, cu părinţii, cu - Cu copilul şi cu părinţii, pe


Alcătuirea planului membrii echipei. parcursul alcătuirii planului,
individualizat de zilnic.
- Comunicare în grupul de lucru, şedinţe cu scop
intervenţie (PII)
de alegere a coordonatorului, alcătuirea planului. - Cu membrii echipei
- Determinarea săptămînal, la necesitate,
- Alegerea necesităţilor prioritare ale copilului
scopului, obiectivelor zilnic
(fişa forţelor) stabilirea managerului de caz.
generale şi specifice
- Decizii.
- Distribuirea rolurilor
în echipa de specialişti - Anunţarea şi explicarea repetată a scopului,
obiectivelor planului copilului, părintelui, tuturor
specialiştilor, a intenţiei echipei de specialişti şi
orice se va face cu copilul

Comunicare: Planificarea întîlnirilor echipei: Cu copilul zilnic


- pe teme cotidiene în - Întîlniri individuale cu copilul, cu părinţii, cu Cu părinţii de 3 pe săptămînă
momentele de regim membrii echipei
Cu membrii echipei
- pe teme planificate în - Comunicare în grupul de copii săptămînal şi la necesitate
activitatea de joc, şi în
- Comunicare în grupul de părinţi, echipa de
toate activităţile cu
specialişti
copilul
- Comunicare faţă în faţă cu copilul
- Anunţarea şi explicarea intenţiei Dvs în
activitatea cu copilul (orice faceţi cu copilul)
! Folosiţi toate formele de comunicare

Ateliere de lucru cu Exerciţii de comunicare cu copilul, simularea, Lunar


părinţii modelarea situaţiilor de comunicare, joc de rol etc.

Importanţă evaluării acţiunilor în PII:


- permite să se cunoască ce s-a întîmplat înainte şi după formarea comportamentului
planificat;
- oferă rezultate, care se fac cunoscute membrilor echipei de specialişti, copilului,
familiei (constituie un element motivaţional);
- favorizează un grad mai mare de responsabilitate din partea echipei.

Procesul de evaluare şi măsurare este continuu şi se efectuează în diverse momente: la începutul


implementării PII, în timpul procesului sau la sfîrşitul demersului de intervenţie şi
învăţare/reabilitare.
Evaluînd fiecare etapă a PII, se pot lua decizii privind continuarea acestuia (tabelul 15) .

72
Tabelul 15.
Componentele PII

1. Descrierea obiectivelor de învăţare vizate în programul de intervenţie

2. Descrierea strategiilor de intervenţie şi învăţare puse în practică de programul de intervenţie

3. Crearea de mijloace de măsurare şi evaluare a realizării obiectivelor de învăţare vizate şi a eficienţei


strategiilor de intervenţie şi învăţare

4. 4.1. Descrierea progreselor copilului privind 4.2. Descrierea strategiilor de intervenţie şi


comportamentul-ţintă definit în învăţare ce facilitează progresul observabil de
obiectivul de reabilitare/învăţare reabilitare/învăţare

4.2.1. Dacă evaluarea indică un progres suficient 4.3. Dacă evaluarea indică un progres insuficient,
pentru atingerea obiectivului într-un timp iar obiectivul este greu de atins, se împarte în
rezonabil subobiective.

4.2.2. Continuă aplicarea strategiilor de 4.3.1. Corespunzător se modifică şi se adaptează


intervenţie şi reabilitare eficiente strategiile de reabilitării/învăţare ale copilului

5. Evaluarea reabilitării/învăţării şi pragul reuşitei definit în obiectivele planificate

6. 6.1. Dacă obiectivul a fost atins, se stabileşte 6.2. Dacă obiectivul nu a fost atins, se refac
următorul obiectiv de reabilitare/învăţare obiectivele

6.3. Planificarea unui nou program de intervenţie

Strategiile de intervenţie/abilitare/reabilitare/învăţare
Strategia este un ansamblu de acţiuni organizate, coerente şi coordonate pentru a favoriza
atingerea unui obiectiv.
Realizarea PII se efectuează aplicînd diverse strategii de abilitare/reabilitare şi învăţare.
Strategia de abilitare şi reabilitare este un mod de a selecta tehnici, procedee şi metode pentru a
răspunde necesităţilor de dezvoltare ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii în diverse situaţii
ale procesului de reabilitare.
Strategiile se aleg după evaluarea necesităţilor copilului şi răspund la un şir de condiţii:
- determinarea - cine, ce, cînd, cum, cu ce, cu cine, unde va efectua intervenţia;
- identificarea obstacolelor, barierelor ce pot împiedica atingerea obiectivului;
- alegerea soluţiilor potrivite pentru depăşirea sau diminuarea obstacolelor.
Cine execută acţiunea – în dependenţă de caz, responsabil de aplicarea strategiei concrete poate
fi: părintele, psihopedagogul, medicul reabilitolog, alţi specialişti (în PII se scrie numele
persoanei responsabile).

73
Ce face - responsabilul are cunoştinţe, competenţe şi practici corespunzătore pentru atingerea
obiectivului propus. El menţine contactul cu copilul şi familia acestuia, urmăreşte progresele
copilului, monitorizează şi prezintă cazul echipei multidisciplinare.
Cînd se face – activităţile cu copilul sînt prescrise în termeni de timp, în corespundere cu regimul
de viaţă al copilului.
Cum are loc acţiunea - coerent şi coordonat cu membrii echipei multidisciplinare, în dependenţă
de nivelul şi potenţialul de abilitare, reabilitare al copilului concret, în baza unui orar de activităţi
flexibil.
Cu ce se face - cu resurse didactice adaptate la necesităţle copilului, cu implicarea fiecărui
specialist, cu tehnici şi echipamente corespunzătoare activităţilor planificate.
Cu cine se implementează – copilul este partenerul principal, în jurul acestuia se construiesc
toate activităţile părinţilor, membrilor familiei copilului şi a specialiştilor care asistă copilul în
procesul de reabilitare.
Unde va efectua intervenţia – în instituţia de reabilitare, în instituţia de educaţie, în familie,
oriunde se află copilul (la plimbare, la consultaţie, la farmacie etc.).

1. Sarcinile de învăţare
Sarcinile de învăţare pot fi efectuate, reieşind din existenţa multiplelor forme de realizare ale
acestora.
Pentru a îmbrăca o haină, majoritatea oamenilor îşi introduc un braţ într-o mînecă, balansează
haina în spate şi îşi introduc al doilea braţ în cealaltă mînecă.
Pentru copilul cu motricitate deficitară va trebui găsită o modalitate adecvată ca să-şi îmbrace
haina. Copilul alege modalitatea optimă, în funcţie de modelele oferite de adult şi posibilităţile
lui individuale.
Sarcina de învăţare se efectuează - global sau secvenţial.
a) Sarcina globală
Sarcina globală implică un ansamblu de operaţii, fără o ordine predeterminată, cu executarea
tuturor operaţiilor deodată (ex.: discernerea unor forme pătrate între diferite forme geometrice
implică identificarea figurilor cu patru laturi, la care toate unghiurile sînt drepte).
Sarcina globală se utilizează atunci cînd copilul a achiziţionat deja elementele necesare
realizării ei, cînd obiectivul reprezintă creşterea performanţei (viteză, procentaj).
Învăţarea unei sarcini globale necesită realizarea unei sarcini ca întreg (ex.: dacă trebuie să
învăţăm copilul să-şi facă baie, i se va cere să o facă după puterile sale, intervenind la fiecare
etapă cu informaţii, sprijin).
În alte situaţii i se va demonstra cum se execută sarcina sau se va utiliza un model pe care
trebuie să-l imite, primind ajutor verbal, sprijin fizic şi încurajare.
Pentru învăţarea unei sarcini, specialistul, părintele, trebuie să combine aceste tehnici.
b) Sarcina secvenţială
Pentru a obţine rezultatul dorit, sarcina secvenţială implică o serie de operaţii ce trebuie
executate într-o ordine anume, (pentru a descuia o uşă, trebuie găsită cheia potrivită din
portchei, introdusă corect în broască, răsucită în sensul bun, apăsat pe clanţă etc.).

74
În realizarea unei astfel de sarcini, comportamentele sînt diferite de la o etapă la alta şi constituie
subsarcini ale unui comportament complex.
Pentru formarea deprinderii de a se îmbrăcă singur, copilul cu dificultăţi neuromotorii învăţă
următoarele acţiuni (subsarcini) (după I. Muşu, 2000):
1. Aşează haina pe o masă, cu deschizătura în sus.
2. Plasează haina astfel, încît gulerul să se afle spre persoană.
3. Desface haina astfel, încît să se vadă deschizăturile pentru mîneci.
4. Se apleacă poziţionînd braţele înainte.
5. Îşi introduce amîndouă braţele în deschizătura mînecilor.
6. Îşi introduce amîndouă braţele în mîneci.
7. Îşi ridică braţele deasupra capului.
8. Coboară braţele, lăsînd să cadă haina pe umeri.
Etapele se numerotează şi trebuie să fie suficient de detaliate pentru a descrie fiecare
mişcare/acţiune. Numărul etapelor depinde de complexitatea sarcinilor, de dizabilitatea copilului
şi de uşurinţa cu care poate executa aceste etape.
Dacă copilul este capabil să aşeze haina pe masă în poziţia corectă şi înţelege explicaţiile date,
dar are dificultăţi de introducere a mîinilor în mîneci, etapele 5 şi 6, se vor împărţi în secvenţe
mai mici, după cum urmează:
- ţine deschizătura mînecii stîngi cu mîna dreaptă;
- introduce mîna stîngă în deschizătura mînecii pînă la capăt;
- întinde mîna dreaptă pe masă;
- alunecînd pe masă îşi conduce mîna dreaptă în deschizătura mînecii şi o introduce pînă
la capăt.
Cea mai bună metodă de descompunere a unei sarcini în acţiuni/etape se face prin efectuarea
sarcinii de specialist sau altă persoană, urmărind şi notînd fiecare mişcare.
Învăţarea sarcinii secvenţiale
Sarcina secvenţială poate fi învăţată, cel puţin, în trei moduri:
a. Învăţarea fiecărei etape în ordinea executării obişnuite a unei sarcini concrete.
Se execută prima etapă a sarcinii pînă cînd copilul o stăpîneşte bine, apoi se trece la
următoarele etape.
b. Învăţarea fiecărei etape într-un mod recursiv. Se învăţa ultima etapă a sarcinii, apoi
penultima şi aşa mai departe, în ordinea inversă, pînă cînd se achiziţionează toate
etapele. Această tehnică se aplică în cazul copilului cu dizabilităţi neuromotorii
pentru formarea deprinderilor de orientare în spaţiul apartamentului, instituţiei
educative, în drum spre casă etc.
c. Învăţarea generalizată se aplică pentru a învăţa discriminarea şi clasificarea
complexă a sarcinilor. Această tehnică este fundamentală în învăţarea claselor de
obiecte şi a conceptelor, cum ar fi învăţarea clasei "fructe" şi subclasele sale "mere" şi
"pere".
Dacă copilul a reuşit să îndeplinească sarcina de probă, ea se va complica progresiv, adăugînd
itemuri din ce în ce mai diverse.
75
2. Sprijinul în asistarea copiilor cu dizabilităţi neuromotorii
În învăţarea sarcinilor, copilul cu dizabilităţi neuromotorii are nevoie imperioasă de sprijin din
partea adultului.
Sprijinul este de mai multe tipuri: sprijin fizic, demonstrarea, ghidarea verbală, observarea
pasivă.
a. Sprijinul fizic se exprimă prin ghidarea fizică a copilului în efectuarea
sarcinilor/acţiunilor. Susţinerea membrelor sau a altor părţi ale corpului copilului,
pentru a reuşi să îndeplinească diverse etape ale sarcinii.
b. Demonstrarea este tipul de sprijin oferit copilului de specialistul/adultul care îl
asistă, prin demonstrarea prealabilă a modului de realizare a sarcinii.
c. Ghidarea verbală este sprijinul oferit copilului în formă de sugestii şi indicaţii
verbale concrete pe parcursul efectuării sarcinii.
d. Observarea pasivă – este modul în care adultul prin prezenţa sa sprijină copilul care
stăpîneşte anumite dexterităţi, şi în caz de necesitate, oferă copilului ajutorul adecvat.
Specialistul alege sprijinul necesar, minimal, corespunzător nivelului dezvoltării copilului, cu
retragerea sprijinului în mod gradat şi la timpul potrivit, în ordinea inversă: observarea pasivă,
ghidarea verbală, demonstrarea, sprijinul fizic.

Principii în acordarea sprijinului:


- Principiul sprijinului minimal – se aplică în funcţie de vîrsta şi particularităţile
individuale de dezvoltare ale copilului, de capacitatea de învăţare şi complexitatea
sarcinii. Dacă tipul sprijinului aplicat copilului nu duce la progrese, se alege alt tip de
sprijin.
- Principiul retragerii gradate a sprijinului – sprijinul este retras treptat pe măsura
progreselor înregistrate în efectuarea sarcinii de către copil.
Dacă copilul efectuează la început o sarcină cu ajutorul unei indicaţii/explicaţii verbale,
la următoarea încercare va fi susţinut printr-o scurtă indicaţie verbală sau observare
pasivă.
- Principiul confirmării – orice sarcină îndeplinită este apreciată de adult/specialist. Se
comunică copilului despre modul de îndeplinire a sarcinii.

3. Confirmarea rezultatelor corecte este cea mai potrivită strategie de dezvoltare a copilului cu
dizabilităţi neuromotorii. Confirmarea se face pe parcursul exerciţiului/sarcinii, activităţii de joc
şi învăţare etc. (copilul va şti că a efectuat corect etapa respectivă sau beneficiază de ajutor
adecvat).
Confirmarea se face prin: încurajare, felicitare, surîs aprobator, dulciuri, jetoane, jucării etc.
Confirmarea se face:
- imediat după realizarea sarcinii;
- într-un mod natural (copilul trebuie învăţat cu încurajări naturale – laude pentru reuşite,
aprecierea emoţională, verbală/materială adecvată pentru cel mai mic efort al copilului
cu dizabilităţi neuromotorii;
- să fie importantă pentru copil, reieşind din aşteptările copilului;

76
- corespunzătoare efortului depus de copil (dacă copilul va constata că primeşte felicitări
pentru eforturi mici, îşi va da seama că adultul nu este exigent şi se va eschiva de la
sarcini mai complicate).
Confirmările pentru realizarea sarcinilor de învăţare, se aplica în ierarhia următoare:
a) confirmări materiale: jucării, dulciuri şi felicitări;
b) confirmări simbolice: jetoane şi felicitări;
c) activităţi de joc şi felicitări;
d) sarcini plăcute copilului şi felicitări;
e) activităţi preferate de învăţare;
f) aprobare, felicitări, încurajare emoţională (surîs);
g) comunicarea rezultatului obţinut prin aprecierea verbală pozitivă;
h) aprecierea publică a copilului (expunerea lucrării copilului).

4. Lucrul individual
Lucrul individual este cea mai potrivita şi eficientă strategie de învăţare/abilitare/reabilitare a
dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii, care porneşte de la particularităţile individuale
şi vizează necesităţile primare ale copilului.
Individualizarea prevede adaptarea mediului şi metodelor de învăţare, axarea activităţilor pe
nivelul actual şi proxim al dezvoltării copilului concret.
Individualizarea procesului de reabilitare respectă ritmul de dezvoltare al copilului, stilul de
învăţare, caracteristicile şi experienţele personale ale copilului, potenţialul de învăţare etc.

5. Lucrul în grup
Lucrul în grup permite copiilor cu dizabilităţi să înveţe să se joace, să comunice, să colaboreze
cu semenii lor, să înveţe unul de la altul etc.
Pentru copiii cu dizabilităţi cele mai adecvate activităţi în grup sînt: activitatea de joc şi de
simulare.
Pentru părinţi: grupurile de susţinere, de discuţii libere, de opinii, de sprijin, de schimb de
experienţă etc.

6. Utilizarea computerului
Computerul pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii deseori este o sursă eficientă de
informaţii, un mod de comunicare, joc şi învăţare.
Computerul facilitează procesul de învăţare a copiluli prin:
- dezvoltarea motricităţii degetelor;
- motivaţia copilului pentru impresii noi;
- exersarea, repetarea unor sarcini de învăţare;
- individualizarea sarcinii şi respectarea ritmului de învăţare a copilului;
- corectarea instantanee a greşelilor;
- interacţiunea cu alte persoane, inclusiv cu asistentul copilului.
77
Strategiile de intervenţie/învăţare sînt revizuite/reevaluate în dependenţă de progresele copilului
sau la anumite perioade de timp (o dată la 3 luni).
În cazul, în care copilul nu înregistrează progrese în termenii stabiliţi, strategiile sînt revizuite,
urmărind ierarhic următoarele puncte:
a) oferirea altui tip de sprijin copilului;
b) alegerea altei forme de confirmare a rezultatelor;
c) revederea tehnicilor de lucru cu copilul şi a tipurilor de activităţi;
d) discriminarea detaliată a etapelor sarcinilor de învăţare;
e) îmbunătăţirea/adaptarea modului şi mediului de învăţare;
f) reconsiderarea modului de realizare a activităţii şi alegerea persoanei de referinţă
pentru sprijinul copilului.

7. Înregistrarea progreselor zilnice.


În procesul de reabilitare, reuşitele copilului se înregistrează în agenda progreselor (Tabelul 16).

Tabelul 16.
Agenda progreselor copilului
Data începerii formării comportamentului: 12. 05. 09

Numărul Numărul
Tipul activităţii Sarcini realizate Perioada
încercărilor reuşitelor

Nuţa trage puloverul


Mişcare, deprinderi de
cu mîna stîngă de la o săptămînă 28 2
îmbrăcare
piept la talie

Echipament: pulovere cu urzeală elastică.


Recompensa: pentru fiecare încercare Nuţa primeşte felicitări care se notifică cu cîte o floricică pe agenda zilei.
Comentarii pe parcursul săptămînii: Nuţa nu poate trage puloverul total pe partea dreaptă, pierde echilibrul şi
poate să cadă, se teme, se supără, plînge, se sufocă etc.
Concluzia: Comportamentul e format, dar nu este consolidat.

Nota bene!
Stabilirea obiectivelor procesului de reabilitare, învăţare, alegerea strategiilor de intervenţie se
face în baza datelor evaluării individuale a dezvoltării copilului de către echipa multidisciplinară;
Intervenţia individualizată are la bază patru ipoteze:
1. Toţi copiii au puncte tari şi puncte slabe.
2. Forţele fiecărui copil pot fi descoperite şi trebuie valorificate.
3. Pentru reabilitarea dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii este esenţială
combinarea echilibrată a punctelor tari şi punctelor slabe ale copilului.
4. Axarea pe punctele tari ale procesului de abilitare şi reabilitare a dezvoltării, pe
forţele copilului.

78
Reevaluarea strategiilor de intervenţie şi învăţare, luarea deciziilor privind continuarea
activităţilor din PII se face la perioade de timp stabilite clar (o dată la 3 luni, obligatoriu).
Aprecierea progresului dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii se face permanent, la
fiecare activitate, domeniu de dezvoltare, se înregistrează în agenda progreselor copilului.
PII se reconsideră, în funcţie de progresele înregistrate în dezvoltarea copilului; Reabilitarea
eficientă a dezvoltării copiilor cu dizabilităţi neuromotorii este asigurată de:
- definirea clară a necesitîţilor prioritare ale copilului;
- formularea obiectivelor PII cu referire la procesul de reabilitare/abilitare/învăţare;
- nivelul potenţialului actual şi proxim de dezvoltare al copilului în raport cu obiectivele
propuse;
- utilizarea materialelor adecvate obiectivelor şi potenţialului copilului pentru
abilitare/reabilitare;
- modul de organizare a activităţilor de reabilitare şi de evaluare a rezultatelor copilului;
- adaptarea mediului şi metodelor de învăţare la necesităţile de dezvoltare ale copilului
cu dizabilităţi neuromotorii;
- tehnologiile avansate de abilitare, învăţare, adaptate la necesităţile copiilor cu
dizabilităţi neuromotorii;
- aplicarea metodelor individualizate de reabilitare ale dezvoltării copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.

Reflecţii
Explicaţi importanţa elaborării PII şi punctaţi elementele principale ale acestuia.
Planificaţi dezvoltarea comportamentelor bazate pe potenţialul şi necesităţile de dezvoltare ale
copilului.
Argumentaţi prin 3 exemple modul în care susţineţi interesul copilului cu dizabilităţi
neuromotorii pe parcursul activităţilor de reabilitare.
Explicaţi prin 3 mesaje cum aplicaţi evaluarea pentru identificarea particularităţilor individuale
de dezvoltare ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Definiţi 5 strategii de abilitare/reabilitare/învăţare practicate de Dvs în activitatea cu copilul cu
dizabilităţi neuromotorii.
Expuneţi modul în care explicaţi copilului orice schimbare în program.
Definiţi modul în care identificaţi progresele în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.

IV.2. Comunicare şi limbaj

Comunicarea este un proces complicat care implică cel puţin două persoane cu acţiuni de
transmitere şi primire a mesajelor verbale şi non-verbale.
Comunicarea facilitează dezvoltarea psihică şi adaptarea copilului la mediul social, asigură
dezvoltarea autonomiei personale. Capacitatea de a comunica permite copilului să anunţe şi să
controleze lucrurile ce i se întîmplă, să planifice şi să verifice acţiunile pe care doreşte să le
realizeze.

79
Prin comunicare, copilul exprimă necesităţile, emoţiile, sentimentele, ideile, primeşte şi oferă
informaţii, se afirmă ca personalitate.
Comunicarea eficientă presupune o corelaţie dintre limbajul verbal, non-verbal şi cel al corpului,
începe cu recepţionarea unui mesaj şi se termină cu un răspuns la acest mesaj.
Particularităţile procesului de dezvoltare a comunicării şi limbajului
Copilul, în procesul de achiziţionare/învăţare a limbajului şi comunicării are nevoie de cineva cu
care să comunice şi de ceva despre care să comunice, de susţinere şi stimulare individuală în
acest proces complicat. Relaţiile verbale ale copilului cu adultul sînt foarte importante din prima
zi de viaţă.
Limbajul verbal se dezvoltă după legile specifice fiecărei etape de dezvoltare a copilului.
Vorbirea nu apare spontan şi este determinată de particularităţile dezvoltării sistemului nervos
central, de nivelul de dezvoltare a organelor fonoarticulatorii, de integritatea lor, care prin
exersare parcurg un şir de etape în dezvoltarea lor.
Formarea vorbirii începe cu naşterea copilului şi se exprimă prin primele ţipete ce reprezintă o
exersare a organelor fonoarticulatorii şi se menţin pe parcursul primei luni de viaţă a copilului.
Din ansamblul ţipetelor şi scîncetelor se conturează primele sunete, care declanşează debutul
gînguritului - perioadă a sunetelor nearticulate, care este un limbaj universal şi cel mai frumos
pentru copil şi părinţi (începînd cu a doua lună de viaţă a copilului).
Lalaţia apare la a patra/a şasea lună de viaţă a copilului şi reprezintă cîntecul vocalic în
asociere cu consoanele, se formează primele silabe.
La 11-12 luni apare asociaţia silabelor cu semnificaţia lucrurilor din apropierea copilului, se
conturează primele cuvinte bisilabice, la 1 an şi patru luni apar primele cuvinte cu sens.
De-a lungul copilăriei fragede, copilul imită sunete, cuvinte a căror componenţă a fost exersată
în perioada vocalică, în jocul de imitaţie, acumulînd fondul de resurse verbale.
Copilul, la solicitarea părinţilor, imită, repetă unele sunete, silabe, cuvinte, ajungînd treptat să-şi
formeze anumite stereotipuri.
În perioada antepre şcolară limbajul verbal al copilului, prezintă unele imperfecţiuni de natură
fiziologică, determinate de anumite particularităţi psihofizice de vîrstă: omisiuni de sunete,
distorsiuni, inversiuni şi substituiri de sunete.
Între vîrsta de 2-3 ani apar ultimele grupuri de consoane, simultan, cu noile achiziţii verbale,
copilul consolidează pronunţia sunetelor.
Între vîrsta de 2-4 ani, din lipsa unei dezvoltări suficiente a proceselor de analiză şi sinteză
fonematică, copilul trece printr-o perioadă de labilitate articulatorie, denaturează aspectul
fonetic.
Pînă la 3-4 ani nu sînt necesare, de obicei, sisteme de exerciţii speciale de vorbire, doar modele
corecte de vorbire, exprimare verbală adecvată sistemului fonetic al limbii materne.
Între vîrsta de 4 şi 6 ani este perioada senzitivă de constituire şi consolidare a limbajului
verbal, prelungirea particularităţilor de vorbire specifice vîrstei antipreşcolară se consideră a fi
tulburare de dezvoltare a limbajului.
La vîrsta de 7 ani, copilul, de obicei, stăpîneşte tehnica vorbirii, însuşeşte structura propozişţiei,
are capacitatea de a deduce şi integra ideile proprii, foloseşte adecvat comunicarea verbală în
diverse situaţii sociale.

80
Cunoaşterea particularităţilor evoluţiei limbajului şi comunicării stă la baza recuperării timpurii a
dificultăţilor de limbaj şi pronunţie, asigură eficienţa dezvoltarii psihice a copilului, deoarece
automatismele psiholingvistice nu sînt consolidate în perioada copilăriei fragede şi pot fi uşor
substituite cu modele corecte de vorbire.
Reieşind din ontogeneza apariţiei sunetelor şi dezvoltarea abilităţilor de vorbire, în terapia
dizabilităţilor de vorbire se respectă ordinea de apariţie a sunetelor şi etapele de dezvoltare a
limbajului, aspect important pentru reabilitarea/dezvoltarea abilităţilor de vorbire/comunicare.
Utilizarea limbajului pentru copiii cu dificultăţi neuromotorii este cea mai dificilă componentă.
Aceşti copii, datorită particularităţilor lor de dezvoltare, mai uşor înţeleg vorbirea decît vorbesc
ei înşişi.

Formele, elementele, etapele comunicării


Comunicarea poate fi: verbală şi non–verbală, paraverbală (limbajul corpului, gesturi,
mimică, scris, semne, desene, pictograme).
Comunicarea verbală este forma de comunicare prin cuvinte cea mai eficientă şi cea mai
utilizată de oameni.
Limbajul corpului reprezintă modul de comunicare prin intermediul mimicii/expresiei feţei,
poziţiei corpului, gesturilor etc.
Comunicarea paraverbală este destul de importantă pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii şi
include: viteza de rostire a cuvintelor, tonalitatea, intensitatea, intonaţia vocii (38% din
informaţie este asimilată prin acest mod de comunicare).
Comunicarea cu copilul se face prin combinaţia tuturor formelor limbajului, dînd prioritate
uneia, în corespundere cu:
a) particularităţile de vîrstă şi individuale ale fiecărui copil;
b) situaţia şi condiţiile în care se află copilul în timpul comunicării;
c) conţinutul mesajului transmis sau primit.
Comunicarea este un proces care se dezvoltă continuu şi permanent şi se constituie dintr-un şir
de elemente: atenţia, ascultarea, imitarea, alternarea, întelegerea, gesturile, vorbirea şi jocul.
Toate elementele comunicării sînt interdependente şi extrem de importante pentru dezvoltarea,
abilitarea şi reabilitarea comunicării copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Comunicarea reuşită a copilului cu adultul implică două etape principale, care structurează
ciclul comunicării:
1. Copilul interceptează mesajele (verbale şi non-verbale):
- aude şi vede cine lansează mesajul;
- înregistrează ce vede şi ce aude;
- recunoaşte ce vede şi ce aude;
- percepe sensul cuvintelor;
- decide să răspundă.

81
2. Copilul exprimă răspunsul prin mesaje (verbale şi non-verbale):
- alege forma răspunsului: verbal sau/şi non-verbal;
- alege ordinea simbolurilor: verbal – alege sunetele, cuvintele; scris - alege literele din
care formează cuvinte etc.; non-verbal: - alege semnul, gestul;
- răspunde - aude şi corectează, completează răspunsul.
Copilul cu dizabilităţi neuromotoiri are dificultăţi de comunicare pe parcursul ciclului
comunicării.
Ciclul comunicării poate să se rupă la nivel de interpretare, înţelegere ori exprimare a mesajului,
ori la toate nivelurile simultan.
Cauzele şi semnele tulburărilor de comunicare
Tulburările de comunicare, în special, a comunicării verbale, sînt frecvent înregistrate la copiii
cu dizabilităţi neuromotorii la toate etapele de dezvoltare ale acestora.
Există cel puţin cîteva cauze care duc la aceste tulburări:
- afecţiunile sistemului nervos central, ale auzului etc.;
- traumele psihice repetate;
- dizabilităţile de auz;
- mediul fizic şi social nefavorabil de dezvoltare;
- modificările organice sau funcţionale ale aparatului vorbirii;
- neglijarea copilului, lipsa de stimulare timpurie, de încurajare, ignorarea stării
emoţionale a copilului;
- carenţe educative, informaţionale, sociale, incapacităţile mentale asociate etc.
Evaluarea nivelului dezvoltării comunicării copilului stabileşte aceaste cauze.
Dizabilităţile de auz (hipoacuzie, surditate) (copilul învaţă a vorbi auzind cum se vorbeşte şi
auzindu-se pe sine cum vorbeşte, în acest caz copilul nu aude şi nu se aude, apare o ruptură a
ciclului comunicării la nivelul percepţiei auditive).
Paralizia cerebrală infantilă - afectează centrul motor din creier, limitînd mişcările corpului,
inclusiv mişcările aparatului articulator (copilul nu poate controla, coordona muşchii corpului,
întîmpină dificultăţi la efectuarea anumitor mişcări, inclusiv a mişcărilor aparatului
articulator).
Dizabilităţile specifice ce ţin de vorbire, sînt consecinţe ale afecţiunilor laringelui, buzelor,
limbii, cerului gurii, structurii cavităţii bucale etc. (copilul are anumite dizabilităţi motorii, cu
reflecţie asupra pronunţiei, tempoului, fluenţei vorbirii etc. Vorbirea lui este neinteligibilă,
comunicarea îngreuiată pe segmentul exprimării mesajului).
Dizabilităţile de învăţare şi înţelegere sînt consecinţe ale afecţiunilor centrelor din creier,
responsabile de învăţare, înţelegere şi comportament (copilul învaţă şi înţelege ceea ce se
petrece în jurul lui foarte greu, încet, are un comportament inadecvat, cu greu îşi formează
abilităţi de comunicare.)
Dizabilităţile multiple - ca consecinţe (sechele) a mai multor afecţiuni ale dezvoltării copilului
(dizabilităţi de auz, asociate cu dizabilităţi motorii-dizartrice, mintale, de văz etc.). Aceste
afecţiuni constituie bariere serioase în formarea abilităţilor elementare de comunicare ale
copilului şi ciclul comunicării este ciuruit, distrus. Cu mare greu acest copil învaţă să cunoască
şi să înţeleagă lumea. Boxa
82
Semnele tulburărilor de comunicare şi limbaj pot fi identificate prin observarea de la cele mai
timpurii etape ale dezvoltării copilului.
Semnele primare ale tulburărilor de comunicare şi limbaj sînt:
- copilul nu reacţionează la vocea, zîmbetul mamei sau la alte sunete pînă la vîrsta de 6-8
săptămîni;
- pînă la vîrsta de 3-4 luni copilul nu manifestă interes faţă de mamă sau îngrijitor în
timpul comunicării şi jocului cu el;
- pînă la vîrsta de 10 luni copilul nu gîngureşte;
- pînă la 2 ani copilul nu rosteşte cuvinte;
- pînă la 3-4 ani copilul nu foloseşte propoziţii;
- pînă la 4-5 ani copilul nu vorbeşte cu fraze;
- pînă la 6 ani copilul nu participă la discuţii cu adulţii;
- copilul nu foloseşte gesturile, mimica etc.

Stimularea şi dezvoltarea limbajului şi comunicării copilului


Comunicarea se formează odată cu dezvoltarea copilului, fiind stimulată permanent. Înainte ca un
copil să poată vorbi, el comunică prin alte moduri cu mama, tata alte persoane din preajma lui.
Activităţile de stimulare şi dezvoltare ale limbajului se construiesc în următoarea ordine: silabe
directe - indirecte, cuvinte cu diftongi - cuvinte cu grupuri consonantice, cuvinte - propoziţii,
fraze etc.
Specialiştii şi părinţii dezvoltă abilităţile de comunicare ale copilului prin dezvoltarea ascultării,
imitării, exersare, joc şi modele de conduită verbală adecvată şi corectă d.p.d.v. gramatical şi
fonetic.
Comunicarea copilului cu adulţii, derivă la început din necesităţile biologice şi din tendinţa de a
trăi senzaţii noi. Adultul este cel care trebuie să susţină şi să stimuleze formarea limbajului
verbal al copilului, să valorifice perioada senzitivă a dezvoltării acestuia.
Părinţii şi specialiştii observă şi asistă dezvoltarea limbajului şi comunicării copilului cu
dizabilităţi neuromotorii, identifică problemele şi caută, cît mai de timpuriu, soluţii pentru
reabilitarea şi dezvoltarea limbajului şi comunicării copilului prin:
- stimularea timpurie şi adecvată a necesităţilor şi potenţialului psihofizic al copilului;
- oferirea afecţiunii şi atenţiei potrivite nivelului/etapei de dezvoltare a comunicării şi
limbajului copilului;
- încurajarea şi susţinerea permanentă la toate etapele procesului de dezvoltare şi
reabilitare a copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Dezvoltarea şi reabilitarea comunicării copilului cu dizabilităţi neuromotorii parcurge etapele
ontogenetice ale acestui proces în modul următor:
- captarea privirii copilului;
- stimularea răspunsului copilului prin zîmbet ca reacţie la acţiunile adultului;
- reacţii adecvate ale copilului exprimate prin zîmbet, drept răspuns la înviorarea
motrică;
- interes stabil al copilului faţă de contactul emoţional cu adultul care-l îngrijeşte.
83
Aceste elemente demonstrează dezvoltarea progresivă a comunicării.
Adulţii îşi exprimă atenţia, interesul, bunăvoinţa şi atitudinea faţă de copil prin privire, mimică,
gesturi, vocalizări emoţionale care sînt primele lecţii de comunicare pentru copil. Copilul imită,
repetă, învaţă limbajul şi comunicarea umană, dezvoltîndu-se psihic şi fizic în acest proces.
Stimularea dezvoltării limbajului şi comunicării copilului se face prin comunicare: personal-
situaţională, colaborare situativă, răspuns adecvat conţinutului comunicării.
Comunicarea personal-situaţională se dezvoltă de la formele timpurii ale comunicării copilului
cu adultul: contactele emoţionale, activităţile comune între adult şi copil, înteracţiunea copilului
cu obiecte.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii poate cu greu să se mişte, să întoarcă capul în direcţia
adultului, să fixeze privirea asupra feţei acestuia, de aceea adultul în timpul acestui tip de
comunicare se va afla permanent în cîmpul vizual al copilului.
Comunicarea în formă de colaborare situativă se dezvoltă la etapa acţiunilor copilului cu
obiectele şi manipularea cu acestea. Acest tip de comunicare se proiectează în activităţi comune cu
adultul în cadrul cărora copilul acţionează cu obiecte, face mişcări din poziţie statică, obţine noi
impresii din dezvoltarea mişcărilor, de colaborare şi sprijin cu adultul. În procesul comunicării de
colaborare situativă, adultul interacţionează cu copilului cu dizabilităţi neuromotorii, în modul
următor:
- ia copilul în braţe şi-l plimbă prin încăpere, îl duce la fereastră pentru contemplarea
mediului;
- orientează şi ţine mîna copilului, atingînd cu ea obiectele ce-1 atrag;
- organizează un spaţiu special (pe covor) cu obiecte atractive pentru copil;
- organizează jocuri atractive pentru dezvoltarea fixării atenţiei vizuale şi urmăririi
obiectelor în spaţiu;
- stimulează manipularea copilului cu obiectele ce emit sunete;
- ţine copilul în braţe şi imită comunicarea, aparent din partea copilului, dar adresată
altcuiva - precum ar vorbi din perspectiva copilului.
Comunicarea trebuie susţinută de răspunsul potrivit din partea mamei/adultului la mesajele
copilului, acesta motivează copilul să continue comunicarea, să simtă necesitatea de a comunică,
chiar dacă nu ştie sau nu poate să vorbească. Mama răspunde copilului cu plăcere în orice
situaţie: cînd găngureşte – mama îi răspunde zîmbind; cînd plînge – comunică, îl hrăneşte, îl
schimbă, cînd ţipă – încearcă să-l liniştească etc.
Stimularea şi dezvoltarea comunicării verbale este eficientă atunci cînd se face faţă-în-faţă.
Specialiştii trebuie să creeze, să dezvolte condiţii sociale adecvate şi optime pentru
comunicarea verbală a copilului faţă în faţă la toate activităţile de reabilitare/abilitare, în
familie, ţinînd cont de:
- dezvoltarea fizică şi mintală a copilului;
- dorinţa şi capacităţile copilului de a vorbi.
Activităţile de dezvoltare a limbajului şi comunicării copilului, în special, activităţile
logopedice în perioada preverbală, se realizează zilnic, în prezenţa părinţilor pentru informarea
şi instruirea lor pentru a consolida abilităţile copilului pe parcursul zilei.
Poziţia copilului în timpul activităţilor poate fi diversă, corespunzător nevoilor şi particularităţilor
dezvoltării fizice ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii.

84
Strategii şi tehnici de dezvoltare a comunicării şi limbajului
Dezvoltarea comunicării copilului se bazează pe: ascultare, înţelegere, imitare, repetare, exersare
etc.
Dezvoltarea atenţiei şi a capacităţii de a asculta mesajul adresat se realizează prin:
- învăţarea copilului să asculte şi să deosebească sunetele din mediul înconjurător,
sunetele produse de obiecte, sunetele produse de animale, mesajul verbal etc.;
- ascultarea copilului cu atenţie şi confirmarea că este ascultat de adult;
- învăţarea copilului să observe şi să dea importanţă la cele ce se petec în jurul lui, pentru
a învăţa să comunice.

Dezvoltarea comunicării verbale se face prin facilitarea înţelegerii copilului:


- poziţionarea adecvată a copilului în timpul comunicării (faţă în faţă, în faţa oglinzii
etc.);
- îndreptarea privirii copilului în ochii adultului în timpul cînd i se vorbeşte sau i se
demonstrează obiecte, acţiuni etc.;
- folosirea cuvintelor simple, propoziţiilor scurte şi semnificative etc.;
- repetarea clară, expresivă şi calmă a mesajului, folosind aceleaşi cuvinte, în cazul în
care copilul nu a înţeles;
- apelarea la alte forme de comunicare nonverbală: mimică, gesturi (folosirea degetului
arătător în procesul comunicării pentru o claritate mai bună);
- demonstrarea sentimentelor pozitive în procesul comunicării cu copilul.

Dezvoltarea capacităţii şi dorinţei copilului de a imita, de a repeta:


- stimularea copilului să imite şi să repete, la solicitarea adultului, diferite sunete, voci,
cuvinte – onomatopee, cuvinte cunoscute în diferite moduri (adultul spune un cuvînt -
apă, copilul repetă – apă, adultul spune ce poate face cu apa - apa o poţi bea - te poţi
spăla, o poţi turna, o poţi vărsa etc.) şi exersarea în mai multe situaţii cotidiene a
cuvîntului învăţat;
- utilizarea întrebărilor deschise care oferă copilului o parte din răspuns: "Vrei pîine, ori
măr?" etc.;
- învăţarea copilului prin activităţi de joc să imite mişcări, sunete, interjecţii (Ahh! Oh!
Ia! Vai!), comportamente ale animalelor, strigătele lor (Miau! Ham-ham! Mac-mac!);
- stimularea copilului să imite, să repete diferite comportamente demonstrate de adult (eu
sînt un peştişor uşor, uşor, înot pe rîuşor etc.);
- stimularea copilului să fredoneze melodii, să imite silabe, comportamente verbale şi
nonverbale reproduse din poezii, poveşti (copilul imită mişcările vîntului, ploii, zborul
păsărilor, mersul ursului etc.);
- încurajarea necondiţionată a oricărei reuşite a copilului, lăsînd copilul să vorbească,
fără a fi întrerupt, adultul nu vorbeşte în locul copilului.

85
Descoperirea organelor articulatorii
Demonstrarea organelor articulatorii în formă de joc atractiv (rugaţi copilul să arate şi arătaţi cu
el: buza de sus şi de jos, dinţii de sus şi de jos, vîrful limbii, cerul gurii, bărbia, colţurile gurii,
obrazul stîng şi drept etc.).
Aplicarea pe buze a stropilor de dulceaţă ori a unui cubuleţ de gheaţă, un tifon cald (metode hipo
şi hipertermice) care va face ca copilul involuntar să srîngă buzele pungă.
Învăţarea copilului de a da mîna şi a săruta mîna (să sărute mîinile lui, faţa adultului drag,
jucăriei preferate, păpuşei etc.) pentru obţinerea ţuguierii, întinderii buzelor.
Vopsirea obrajilor cu rondele de sfeclă, presarea uşoară a obrajilor, apăsarea şi retragerea rapidă
a degetului pentru stimularea muşchilor (faceţi împreună cu copilul balonaşe cu obrajii, umflaţi -
dezumflaţi obrajii etc.).
Stimularea limbii copilului prin atingeri cu o felie de lămîie, cristale de sare, zahăr.
Folosirea diverselor jocuri de descoperire/surprize - ,, Vai ce limbă ascuţită, lată, lungă etc.:
"Adă limba la degetul meu", "Limba ajunge nasul tău, bărbia, buza. Limbuşoara intră - iese din
căsuţa ei – gura etc. ".
Jocuri imitative a grimaselor (faceţi cu copilul grimase, mutrişoare (ca iepuraşul, broscuţa,
căţeluşul" etc.).
Încurajarea copilului să imite adultul cînd zîmbeşte, căscă, se miră etc.
Abilitarea copilului să înţeleagă şi să controleze respiraţia în timpul vorbirii
Suflarea jetului de aer pe obrazul copilului, pe palma lui.
Suflarea, împreună cu copilul, a obiectelor uşoare de pe palmă, de pe suprafeţe plate.
Suflarea din poziţie culcat pe spate, copilul suflă o pană lăsată pe buzele lui, hîrtie colorată,
bucăţi mici de peliculă etc. (copilul face efort pentru a o îndepărta apoi pentru a o susţine în aer
din ce în ce mai mult. Fiţi alături de copil, asiguraţi securitatea lui!!!).
Stingerea lumînării. Adultul demonstrează copilului, fac împreună, copilul stinge singur
lumînarea.
Folosirea paiului pentru băut (în caz dacă copilul poate ţine paiul cu buzele). Copilul bea cu
paiul, face bulbuci în cana cu suc etc.
Aromoterapia. Utilizarea de arome noi pentru stimularea mirosului şi acţiunii de a mirosi –
inspiră pe nas (trecerea aromelor pe la nasul copilului: arome noi, plăcute, moi, naturale -
arome de fructe, legume (ceapă, usturoi), flori: mintă, busuioc, cimbru, levănţică etc.). Fiţi
atenţi la stările de alergie ale copilului!

Gimnastica articulatorie
Gimnastica articulatorie este modul principal de dezvoltare a motoricităţii organelor articulatorii,
partea cea mai importantă pentru dezvoltarea limbajului copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Gimnastica articulatorie este pasivă şi activă.
Gimnastica articulatorie se face imediat după masaj, are caracter individual pentru fiecare copil şi
constă din mişcări pasive ale organelor de articulaţie efectuate de logoped în scopul stimulării
grupurilor de muşchi cu funcţie articulatorie.
Gimnastică articiulatorie asigură condiţii pentru formarea mişcărilor voluntare ale grupurilor de
muşchi implicaţi în procesul de pronunţie, diminuează spasmele organelor articulatorii,
86
modelează aparatul vorbirii, vocii pentru o pronunţie bună a tuturor sunetelor vorbite, dezvoltă
încrederea copilului în propriile forţe.
Condiţii pentru efectuarea gimnasticii articulatorii:
- cunoaşterea de către copil a părţilor corpului şi a organelor vorbirii;
- orientarea în spaţiu a copilului: în sus, în jos, la stînga, la dreapta etc.;
- nivel dezvoltat a capacităţii de înţelegere a mesajului adultului.
Reguli pentru efectuarea gimnasticii articulatorii:
- alegerea momentelor în care copilul este relaxat;
- organizarea activităţilor în încăperi aerisite şi luminoase;
- asigurarea unei atmosfere calme şi confortabile pentru copil;
- respectarea regulilor de igienă personală: mîinile copilului spălate şi obiectele
igienizate;
- poziţionarea specialistului şi a copilului în faţa oglinzii astfel, încît să fie integral
reflectate feţele lor (copiii sub 5 ani obosesc foarte repede în faţa oglinzii, specialistul
va aşeza copilul la acelaşi nivel - faţă în faţă, pe perioade scurte de timp).

Stimularea comunicării prin intermediul semnelor


Dizabilităţile de limbaj severe sînt proprii pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii, ceea ce fac
comunicarea dificilă. Copiii cu dizabilităţi neuromotorii învaţă mai uşor să comunice prin
limbajul semnelor, gesturilor.
Unii copii cu dizabilităţi neuromotorii severe, rămîn la limbajul semnelor ca formă de
comunicare de bază, execută semne clare şi precise cu mîinile şi mimica, făcîndu-se înţeleşi.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii severe trebuie învăţat şi încurajat să folosească gesturile,
semnele în comunicarea cotidiană.
Toate persoanele care asistă copilul trebuie să cunoască şi să folosească acelaşi grup de gesturi
– repetarea şi consecvenţa pe care le impun aceştia va ajuta copilul să înveţe mai uşor. Situaţiile
cotidiene sînt momente ideale pentru încurajarea înţelegerii, învăţării şi folosirii gesturilor.

Stimularea comunicării prin intermediul imaginilor


Comunicarea prin semne şi gesturi este destul de dificilă pentru copiii cu dizabilităţi
neuromotorii severe. Aceşti copii cu greu sînt înţeleşi de cei din jur.
Pentru ei limbajul imaginilor (pictogramelor) poate fi un mod accesibil de comunicare.
Limbajul imaginilor în comunicarea cu aceşti copii, pe cît este posibil, este însoţit şi de gesturi,
semne, vorbire.
Copilul poate stăpîni cîteva imagini de bază, pe care le utilizează ocazional pentru a-şi exprima o
necesitate sau o gamă vastă de imagini, pe care copilul o foloseşte în comunicare. Adulţii care
comunică cu copilul răspund la mesajul lui, indicînd la imaginile corespunzătoare de pe harta de
imagini a copilului.
Conform ciclului comunicării, copilul ascultă, priveşte, înţelege şi răspunde îndicînd la o
imagine. Copilul foloseşte o imagine pentru a se face înţeles – adultul foloseşte imaginile pentru
a întreţine şi dezvolta comunicarea.

87
Alegerea modului de comunicare cu copilul.
Specialistul, familia, comunicînd cu copilul în diverse forme, vor alege ca formă de comunicare
dominantă/principală, forma cea mai accesibilă pentru copil, în dependenţă de: preferinţele
copilului, gradul dizabilităţii fizice, nivelul înţelegerii copilului, vîrsta copilului, interesul
copilului de a comunica, abilitatea vizuală, nivelul de sprijin al familiei.
Folosirea jocurilor şi activităţilor ce presupun dezvoltarea motricităţii fine a mîinii copilului,
masajul curativ, formarea muşchilor mîinii şi a acţiunilor cu obiecte, coordonării vizual-motorii,
formarea mişcărilor de apucare şi manipulare cu obiecte etc.
Aplicarea complexelor de exerciţii pentru dezvoltarea abilităţilor auditive ale copilului prin joc,
cu ajutorul jucăriilor sonore, excitanţilor sonori variabili, exerciţii şi jocuri de localizare a
sunetului, diferenţierea intonaţiei vocilor adulţilor, înţelegerea primară a vorbirii adresate, a
corelaţiei între obiect-cuvînt, denumire etc.
Aplicarea complexelor de exerciţii şi a gimnasticii articulatorii pentru dezvoltarea pronunţiei
(sunete, silabe, cuvinte etc.).
Aplicarea sistemelor de exerciţii pentru dezvoltarea, reabilitarea/compensarea respiraţiei şi
vocii (vocalizarea expiraţiei, duratei şi puterii expiraţiei, abilitarea ritmicităţii respiraţiei şi a
mişcărilor corpului etc.).
Selectarea modului de alimentare pentru abilitarea/dezvoltarea grupurilor de muşchi implicaţi
în actul vorbirii (suptul, deglutiţia, masticaţia hranei solide).
Reprimarea/inhibarea reflexelor, automatismelor orale după 3 luni de viaţă ale copilului.

Resurse materiale pentru activităţile de dezvoltare ale limbajului:


- jucării stimulatoare cu efecte sonore şi luminiscente;
- jucării maleabile, colorate intens, din diferite materiale;
- seturi - pe teme lexicale;
- seturi de jucării didactice - piramide, incastro, matrioşca, mingi etc.;
- mozaică de diferite mărimi, lego, jocuri tip ,,Seghen,,;
- material didactic ilustrativ de diferite mărimi şi facturi;
- oglindă, instrumente logopedice pentru masaj şi postare a sunetelor: sonde, biberoane,
spatule, tifon, mănuşi etc.;
- şerveţele, şorţuleţe, alte obiecte de igienă etc.;
- dictafon, căşti, computer;
- tablă simplă şi magnetică;
- masă adaptată cu pupitru şi cu plan de pantă;
- scaun cu funcţii multiple;
- paravan de masă;
- abac, clepsidră, diverse vase;
- alimente şi materiale comestibile ca stimulenţi etc.

88
Nota Bene!
Comunicarea însoţită de emoţii, gesturi şi semne este cea mai accesibilă pentru copilul cu
dizabilităţi neuromotorii.
Contactul emoţional şi stimularea expresiei mimice este cel mai timpuriu mijloc de comunicare cu
copilul.
Specialistul stimulează copilul cu dizabilităţi neuromotorii şi familia acestuia să dezvolte orice
mod de comunicare cu copilul cît mai timpuriu posibil.
Oferiţi copilului posibilitatea de a alege semnul, gestul după preferinţele lui.
Daţi răspuns pozitiv, potrivit înţelegerii copilului, pentru a-l motiva să depună efort să găsească o
modalitate de a-şi exprima dorinţele.

Demonstraţi copilului modele concrete de gesturi, însoţite de vorbire, pentru a-l învăţa modelul
unui comportament dorit:
- să arate cu mîna, cu degetul;
- să răspundă prin semn la semnul manual cu însoţire verbală;
- să răspundă prin semn la oferta verbală (amintirea semnului învăţat);
- să răspundă verbal la mesajul verbal.

Comunicaţi prin joc cu copilul, valorificaţi experienţele de comunicare ale copilului - ca să spună
ceva, trebuie să ştie ceva.
Fiţi partener de joacă al copilului, comunicaţi în diferite moduri în timpul jocului. Cîntaţi,
recitaţi, povestiţi despre tot ce se întîmplă în jurul copilului.
Copilul citeşte mesajele pe chipul Dvs şi le descifrează/decodează, făcînd o diferenţă între cele
auzite şi cele demonstrate. Atenţie la tonalitatea vocii (repetaţi cu voce calmă dacă observaţi că
nu aţi fost înţeles, nu ridicaţi vocea iritat).
Părinţii, familia copilului trebuie să cunoască şi să înveţe toate formele de comunicare accesibile
copilului lor.
Comunicarea permanentă cu copilul, în orice condiţie şi situaţie, stimulează dezvoltarea tuturor
formelor de comunicare şi încurajează încercările de comunicare ale copilului.
Activitatea de repetare cu copilul este foarte importantă pentru rezolvarea problemelor lui de
comunicare.

În timpul activităţilor cu copilul se evită aplicarea adresărilor de tipul: Spune! Vorbeşte!


Numeşte!

89
Reflecţii
Explicaţi modul prioritar de comunicare cu copilul cu dizabilităţi neuromotorii.
Cum stimulaţi încercările copilului de a comunica cu Dvs?
Folosirea cuvintelor neînţelese pentru copil nu contribuie la dezvoltarea comunicării, chiar o
blochează. Cum identificaţi cuvintele neînţelese de către un copil concret pe care îl asistaţi.
Comunicarea are la bază dezvoltarea organelor de simţ şi a abilităţilor motorii. Cu ce începeţi
dezvoltarea comunicării?
Cum formaţi experienţele de comunicare ale copilului cu dizabilităţi neuromotorii?
Argumentaţi importanţa intervenţiei timpurii în dezvoltarea limbajului şi comunicării copilului
cu dizabilităţi neuriomotorii.
Prioritizaţi strategiile de dezvoltare ale limbajului şi comunicării unui copil cu dizabilităţi
neuromotorii pe care îl asistaţi.
Lipsa unei alternative pentru comunicare, face dificilă transmiterea mesajului, iar copilul poate fi
exclus din spaţiul comunicării. Enumeraţi 1-2 alternative de comunicare pentru acest copil.
Copiii cu dizabilităţi neuromotorii au capacităţi mai bune de înţelegere, decît de exprimare,
vorbire. De ce? Argumentaţi.

IV.3. Motricitatea

Motricitatea este una din cele mai importante aspecte ale dezvoltării psihofizice ale copilului şi
este fundamentală pentru procesul de reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.
Deprinderile motorii reprezintă toate abilităţile de mişcare, coordonare şi echilibru a corpului
copilului.
Motricitatea ca funcţie neuromotoră se manifestă în 3 ipostaze:
- Motricitatea grosieră sau globală, care se constituie din grupurile de muşchi
responsabile de menţinerea verticală a scheletului omului, ţinerea capului, mişcarea
membrelor, rostogolirea corpului, şezutul, mersul, ortostatismul, echilibrul,
coordonarea generală a mişcărilor etc.
- Motricitatea fină - cuprinde grupurile de muşchi mici, care răspund de coordonarea
oculo-motorie, de dezvoltarea mişcărilor mîinii şi degetelor, de dezvoltarea dexterităţii
manuale etc.
- Motricitatea articulatorie se constituie din grupurile de muşchi care asigură
funcţionarea aparatului articulator, dezvoltarea actului vorbirii şi a activitatăţii de
vorbire etc.
Toate aceste ipostaze există şi se îmbină în procesul dezvotării psihomotorii a copilului, susţinute
şi stimulate activ pe întreaga perioadă de creştere şi reabilitare a copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.
Formarea abilităţilor, dexterităţilor şi deprinderilor motorii este susţinut de un complex structurat
de tehnici şi activităţi, orientat spre reabilitarea parţială sau totală a mobilităţii întregului
organism sau a unor segmente ale acestuia.

90
Reabilitarea dezvoltării motorii a copilului cu dizabilităţi neuromotorii porneşte de la analiza
particularităţilor psihomotricităţii copilului:
– dezvoltarea psihomotorie se desfăşoară stadial, în etape distincte şi cu elemente
specifice fiecărei vîrste;
– dezvoltarea psihomotricităţii înregistrează salturi calitative în bază acumulărilor cantitative,
noile scheme motorii activate, fiind superioare celor achiziţionate anterior;
– neoformaţiunile psihomotore (aspectele calitative noi) nu le exclud pe cele
precedente, ci le valorifică;
– desincronizările psihomotorii pot fi rezultate ale dezvoltării diferite ale
componentelor/ipostazelor motricităţii.
Dezvoltarea psihomotricităţii se desfăşoară multidimensional pe parcursul maturizării somato-psihice
generale.
Dezvoltarea abilităţilor motorii se face prin stimulare şi exersare permanentă, coerentă cu
elemente de terapie compensatorie: în cadrul tuturor activităţilor de reabilitare, prin activităţi
speciale şi generale, în activităţi cotidiene şi la domiciliu.
Abilitarea/reabilitarea deprinderilor motorii la copilul cu dizabilităţi neuromotorii se efectuează
prin activităţi individuale (permanent) şi de grup (mai rar); activităţi de kinetoterapie,
fizioterapie, masaj, psihopedagogice, logopedice, precum şi prin protezare şi asistenţă
ortopedică, terapie ocupaţională, terapie prin joc, terapii balneare, hippos-terapie (hipism),
delfinoterapie etc.
Activităţile de dezvoltare a motricităţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii se realizează în
baza:
1. Planului necesităţilor copilului ce include exerciţii de dezvoltare a motriictăţii,
care conţin indicaţii clare de executare a mişcărilor de către copil, în funcţie de
ritmul şi particualrităţile specifice şi individuale ale acestuia.
2. Abordării psihopedagogice individuale, pozitive axată pe potenţialul psihofizic al
copilului, cu eliminarea factorilor demotivatori şi stresanţi.
3. Nivelul capacităţii de automatizare atins de copil, de progresele înregistrate la
momentul concret (numărul de repetări a exerciţiilor corespunde criteriilor
menţionate).
Obiectivele de dezvoltare/reabilitare psihomotorie a copilului cu dizabilităţi neuromotorii sînt
determinate de caracterul dizabilităţilor neuromotorii ale copilului:
1. Dezvoltarea părţilor intacte şi reabilitarea părţilor afectate ale aparatului locomotor
(reabilitarea/compensarea funcţiilor anumitor grupuri musculare etc.).
2. Prevenirea rigidităţii articulaţiilor (exersarea/antrenarea muşchilor şi ameliorarea
mobilităţii articulaţiilor etc.).
3. Formarea capacităţilor de relaxare/destindere musculară şi psihică (ameliorarea tonusului
muscular etc.).
4. Dezvoltarea senzaţiilor şi percepţiilor tactile, de mişcare (alternarea terapiilor termice –
(hipo-, hiper-) etc.).
5. Dezvoltarea/reabilitarea echilibrului, lateralităţii copilului şi orientării în spaţiu a copilului
(dominantă funcţională a unuia dintre organele analoage perechi (mîini, picioare, ochi
etc.).

91
6. Dezvoltarea coordonării mişcărilor generale, fine şi coordonării oculomotorii.
7. Dezvoltarea/reabilitarea grupului de muşchi ce asigură activitatea aparatului
fonoarticulator (recunoaşterea organelor articulatorii, gimnastica articulatorie etc.).
8. Întremarea sănătăţii copilului (sisteme de exerciţii fizice, de călire generală a corpului
etc.).
Activităţile de dezvoltare a motricităţii copilulul cu dizabilităţi neuromotorii sînt planificate
astfel, încît resursele fizice ale copilului să fie gestionate echilibrat pentru evitarea
surmenajului.
Pentru prevenirea rigidităţii şi deformării articulaţiilor şi a dizabilităţilor secundare (dificultăţi de
deplasare/mişcare, limbaj şi comunicare etc.), activităţile de reabilitare includ, obligatoriu,
antrenarea mişcărilor de întindere/îndoire a braţelor şi picioarelor copilului cu dizabiliăţi
neuromotorii.

Strategii de dezvoltare a motricităţii copiilor cu dizabilităţi neuromotorii


Dezvoltarea şi reabilitarea motricităţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii are la bază un şir de
strategii generale şi particulare.
Exerciţiile fizice, ca strategie generală, stau la baza dezvoltării şi reabilitării sistemului motric al
copilului cu dizabilităţi neuromotorii. Exerciţiile încep cu stabilirea magicului contact
emoţional cu copilul, care este urmat de relaxarea/destinderea psihofizică a copilului.
Toate tipurile de exerciţii (pasive, active de mişcare, întindere, flexie etc.) se fac întotdeauna la
indicaţiile medicului, cu urmărirea exactă a modului de execuţie, duratei, stării generale şi speciale
a copilului, prin atingeri uşoare, cu dragoste şi afecţiune, într-un mediu sigur şi adecvat, în
perioada optimă de timp a zilei, adecvat regimului de reabilitare şi viaţă al copilului.
Aplicarea exerciţiilor respectă regulile:
- stabilirea contactului emoţional cu copilul;
- exersarea sistematică, permanentă, coerentă, cu sprijin adecvat copilului;
- efectuarea mişcărilor pentru fiecare încheietură atît cît este posibil în fiecare direcţie, cu
grijă, fără a forţa şi a crea disconfort copilului;
- în cazul cînd copilul simte durere la începutul exerciţiului, acţiunea fizică continuă
numai dacă durerea cedează, dispare pe măsura efectuării exerciţiului;
- efectuarea exerciţiilor în continuu, prin intermediul jocului (exerciţiile de reabilitare
îndelungate pot fi efectuate prin mai multe jocuri scurte, prin fragmente de joc, sarcini - tip joc
etc.);
- executarea exerciţiilor – mişcările se fac în următoarea ordine: exerciţii pasive,
pasiv-active, cu trecere treptată la formă activă, cu implicarea mişcărilor învăţate în
activităţi cotidiene pentru copil (în timpul îmbrăcării, alimentării, scăldatului etc.).
Poziţionarea corectă a corpului copilului cu dizabilităţi neuromotorii în timpul activităţilor
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii ale cărui articulaţii sînt rigide, cu greu îşi poate menţine
corect poziţia corpului sau schimba independent poziţia. Copilul alunecă într-o parte ori pierde
controlul membrelor etc.

92
Pentru menţinerea corectă a poziţiei corpului şi membrelor din poziţie întins/culcat pe spate se
respectă condiţiile:
- braţele, picioarele întinse simetric, în formă fiziologică (folosind diferite metode şi
adaptări);
- degetele şi laba piciorului îndreptate în sus (în cazul în care copilul este întins în pat sau
şede pe scaun şi nu poate mişca laba piciorului în sus şi în jos, rămînînd tot timpul
îndreptată în jos, se poate poziţiona corect cu ajutorul atelelor);
- poziţionarea labei piciorului astfel ca să se prevină apariţia decubitusului (în cazul în care
copilul este imobilizat la pat);
- schimbarea, la fiecare 15 - 30 minute, a poziţiei braţelor, picioarelor sau corpului în
întregime în timpul activităţilor zilei, nopţii (culcat pe spate, întins pe burtă pe saltele cu
pantă, şezînd în cărucior, pe fotoliu sau scaun adaptat, pe un şezlong cu diferite funcţii,
şezînd pe scaun sau pe un taburet cu genunchii îndoiţi, pe duşumea sau în pat cu
genunchii întinşi etc.).
Cînd deficienţa motorie este diagnosticată ca fiind severă se impune intervenţia precoce şi
individualizată a protezării. Acest lucru se face cu scop profilactic pentru întreţinerea simetriei
corporale a copilului, şi prevenirea dizabilităţior secundare.
Strategii de dezvoltare a motricităţii grosiere
Asigurarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii cu suficiente posibilităţi pentru mişcare se face
prin: gimnastică curativă, masaj, exerciţii de stimulare motorie, plimbări zilnice în aer, în alte
medii.
Poziţionarea corectă a copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Schimbarea permanentă a poziţiei copilului, ca mod de viaţă, în timpul activităţilor zilei.
Practicarea activităţilor în aer liber cît mai des posibil, pe durate cît mai lungi.
Stimularea copilului pentru a purta tenişi, haine sport, pentru confort, curaj şi mobilizare
neuromotorie.
Folosirea meloterapiei, înregistrărilor video cu complexe de exerciţii fizice pentru ridicarea
tonusului muscular şi psihoemoţional al copilului.
Alternarea activităţilor de dezvoltare a muşchilor grosieri cu alte activităţi de relaxare şi
cotidiene.
Antrenarea copilului pentru a învăţa să-şi menţină echilibrul, să se orienteze în mediu, spaţiu
(stînga-dreapta etc.) prin joc şi exerciţii.
Folosirea leagănelor pentru distracţie şi dezvoltarea sistemului de echilibru al copilului.
Oferirea modelului de îndeplinire a exerciţiului prin mai multe metode accesibile copilului:
explicaţii, demonstrare, folosirea imaginilor, instrucţiunilor scurte şi clare etc.
Definirea spaţiului personal al fiecărui copil în timpul activităţilor fizice prin folosirea cercurilor
de gimnastică sau saltelelor, covoraşelor individuale.
Încurajarea copilului să reproducă planul propriu referitor la executarea activităţii fizice ce
solicită folosirea muşchilor grosieri.
Dezvoltarea interesului faţă de exerciţiile fizice prin utilizarea utilajului sportiv şi a pieselor
sportive adecvate.

93
Adaptarea echipamentului sportiv la necesităţile copiilor cu dizabilităţi neuromotorii a
leagănelor, mingilor, trotinetelor etc.
Adaptarea gropilor de nisip, încurajarea interacţiunii copiilor în timpul jocului în groapa cu nisip.
Organizarea competiţiilor şi jocurilor sportive cu copiii cu diferite dizabilitţi şi cu dizabilităţi
similare, cu copiii fără dizabilităţi motorii etc.
Invitarea copiilor din comunitate care pot demonstra activităţi noi şi pot servi drept modele,
copiii învaţă mai bine de la semenii lor în timpul jocului.
Includerea activităţilor pentru dezvoltarea motricitatii grosiere ca parte componentă a
programului zilnic de activitate, delegarea responsabilităţilor casnice, care solicită mişcarea
copilului.
Oferirea posibilităţilor copilului de a planifica şi de a găsi soluţii la problemele legate de
activităţile ce implică folosirea muşchilor grosieri.
Confirmarea, aprecierea rezultatelor copilului, încercărilor de a participa la activităţi de
dezvoltare a muşchilor grosieri.

Resurse materiale pentru activităţile de dezvoltare a motricităţii grosiere:


Skate-board-uri, minge cu sfoară ataşată, de plajă, de gimnastică, mănuşi de baseball şi mingi cu
benzi-lipici Velcro, cercuri de gimnastică, structuri de căţărat care pot fi folosite în încăpere sau
afară, funie, tobogane, pufuri, groapă cu nisip, roabe, cărucioare, triciclete adaptate, veste cu
greutăţi, măsuţe pe rotile cu dispozitiv de fixare a corpului copilului în poziţie verticală, coşuri
de baschet portabile, popice, căluţi de lemn şi de plastic, bîrnă adaptată pentru exerciţii de
gimnastică, tuneluri din cercuri şi pînză, mingi mari de cauciuc, leagăne adaptate, simple şi
pentru cărucior, bazin gonflabil uscat umplut cu mingi de diferite dimensiuni, "arici" de cauciuc,
mini-bătută de cameră, dispozitive de antrenamente (ciclistic, de forţă a unor grupuri de muşchi
etc.), casete cu muzică, înregistrări video cu exerciţii, saltele din material spongios, saltele şi
scaune cu pantă, trepte de diferite înălţimi, alte echipamente pe rotile etc.

Strategii de dezvoltare a motricităţii fine


Dezvoltarea motricităţii fine presupune dezvoltarea capacităţilor funcţionale ale mîinilor şi
degetelor.
Dezvoltarea motricităţii fine include aceeaşi ordine de intervenţie:
- stabilirea contactului emoţional cu copilul;
- relaxarea/destinderea muşchilor mîinilor copilului (poate fi o scuturare uşoară a
antebraţului copilului în partea sa de mijloc, o netezire uşoară etc.);
- masajul vîrfurilor degetelor şi părţii exterioare a mîinii (contribuie la formarea
mişcărilor tactile, de pipăire şi stimulare a senzaţiilor proprioreceptoare ale
labei/palmei mîinii).
Masajul se face cu ajutorul: unor perii de diferită asprime, bureţi de diferită textură, şerveţele
flauşate etc.
Masarea începe de la vîrfurile degetelor spre articulaţia radiocarpiană obţinîndu-se
desfacerea pumnului şi a degetelor copilului sub formă de evantai.
Masarea palmelor, degetelor se face în formă de joc, cu utilizarea materialelor naturale: conuri
de brad, castane, alune, nuci, diferite seminţe etc.
94
Exerciţiul este o strategie şi o modalitate foarte utilă pentru formarea mobilităţii labei şi degetelor
mîinii. În acest scop se pot folosi exerciţii de tipul:
- mişcări de netezire în spirală, de frămîntare a degetelor de la vîrfuri spre bază;
- tipărirea, ciupirea, frecarea vîrfurilor degetelor şi a locului dintre baza degetelor, între
degete;
- netezirea şi tipărirea regiunii dorsale a palmei şi mîinii de la degete pînă la cot;
- tipărirea cu mîna copilului pe mîna adultului, pe suprafaţa sa moale apoi tare;
- mişcări circulare, rotirea pe rînd a fiecărui deget;
- mişcări circulare ale palmei mîinii;
- mişcarea palmei/labei în stînga şi-n dreapta;
- mişcări de supinaţie (întoarcerea mîinii, a antebraţului cu palma în sus, care facilitează
desfacerea palmei şi a degetului mare) şi de pronaţie (întoarcerea mîinii cu palma în
jos), cu folosirea jocurilor de tipul: ”Arată palmele”, ”Întoarcerea cheii în broască”, de-
a întrerupătorul, robinetul etc.;
- dezdoirea pe rînd a degetelor mîinii din pumn, iar apoi îndoirea lor în pumn (degetul
mare plasat deasupra);
- opunerea degetului mare celorlalte degete (inele din degete, degetele se sărută, ok!);
- diverse acţiuni în formă de joc cu degetele: sprijinirea pe palmă, pe masă, contrapunerea
degetelor ambelor mîini, manipulări şi acţiuni din ce în ce mai complicate cu obiectele,
apucarea voluntară a obiectelor cu mîna, apucarea cu degetele a obiectelor mărunte,
mişcări diferenţiate ale degetelor etc.;
- rostogolirea copilului înainte pe o minge mare în poziţia culcat pe burtă, pentru
dezvoltarea funcţiei de sprijin a mîinilor şi de echilibru (copilului îi este mai uşor să-şi
ţină mîinile pe părţile laterale proeminente ale mingii şi cu uşurinţă întinde degetul
mare).
În caz de tonus muscular crescut, pumnul copilului nu se desface şi este indicată următoarea
tehnică: strîngerea accentuată a pumnului copilului în pumnul adultului cu toate degetele, (ca
să-l facă să se strîngă şi mai tare) cu scuturare concomitentă a mînuţei copilului ce este urmată de
desfacerea rapidă a mîinii adultului, eliberînd pumnul copilului care se destinde în mod reflex şi
degetele se desfac (exerciţiul se repetă de 2-3 ori la rînd);
Toate exerciţiile se fac în formă de joc, după stabilirea contactului emoţional cu copilul.

Dezvoltarea funcţiei manipulative şi a mişcărilor diferenţiate a mîinii:


- oferirea jucăriilor şi obiectelor pentru palpare în mîna copilului: comode de ţinut,
diferite ca formă, mărime, greutate, textură, factură, temperatură etc.;
- oferirea jucăriilor pentru pipăire, manipularea copilului, care poate sta în diferite
poziţii: culcat pe burtă, pe spate, aşezat, stînd în pirostrii, în genunchi, în picioare etc.;
- stimularea copilului să apuce şi să se mişte în diferite direcţii prin plasarea obiectelor,
jucăriilor viu colorate la distanţe diferite de copil, dar accesibile: de jos, din părţi, de
asupra lui (care atîrnă deasupra pătucului sau pe pieptul adultului), cu sprijinul
adultului le cercetează, le pipăie, le netezeşte, le trece dintr-o mînă în alta etc.;

95
- stimularea acţiunilor simple obiectuale, efectuate în funcţie de necesităţile copilului,
utilizînd strategiile următoare: lăsarea voluntară/aruncarea jucăriei din mînă (în mîna
adultului, în căldăruşă sau cutie); scoaterea şi aranjarea jucăriilor, strîngerea lor;
deschiderea şi închiderea cutiilor, vaselor;încheierea şi descheierea nasturilor,
fermoarelor; asamblarea (scoaterea şi punerea inelelor) unei piramide; împingerea
mingii, maşinii sau a uşii dulapului; construirea unui turn din cubuleţe; apucarea unor
obiecte mari cu toată palma (cu ambele mîini, cu o mînă); adunarea unor obiecte mici cu
palma, cu trei, cu două degete(materiale naturale ca; seminţe, ghinde, castane, nuci,
conuri etc.); montarea păpuşii matrioşca, altor jucării de asamblare şi de tip incastro;
aranjarea puzlelor; aplicaţii cu seminţe, frunze; îmbrăcatul/dezbrăcatul păpuşilor;
spălatul hainelor păpuşilor şi înşiratul lor pe sfoară cu prinderea lor cu cleşte; lucrul cu
lemnul, bătutul ţintelor, şlefuitul; mîzgălirea, haşurarea, desenarea etc.
Adaptarea locului de activitate şi a obiectelor cu care interacţionează se face prin strategiile:
- folosirea jocului ca activitate şi mod de dezvoltare a motricităţii fine a copiilor cu
dizabilităţi neuromotorii;
- fixarea suprafeţei de lucru de masa de lucru cu bandă adezivă sau pastă de lipit;
- repartizarea obiectelor mărunte în vase speciale sau lighene cu margini joase, cu fundul
de gumă ori plasate pe un şervet umed, pentru fiecare copil în parte;
- adaptarea suprafeţelor de lucru lunecoase, acoperind masa cu furnir cu bază de cauciuc
sau cu un covoraş de paie, de plastic moale, de gumă etc.;
- plasarea obiectelor mărunte pentru joacă pe suprafeţe verticale, sprijinite de şevalet sau
lipite cu bandă adezivă de perete;
- construirea turnuleţelor din obiecte grele, cum ar fi cutiile de conserve, ori pe vergele
fixate pe masă (încurajaţi copilul să zidească mai întîi pe orizontală, apoi învăţaţi-l să o
facă şi pe verticală);
- zidirea blocurilor în contact cu o suprafaţă solidă: la mîna imobilizată a copilului, la
perete, lîngă o cutie fixată de o greutate, în interiorul unei cutii goale, pentru a evita
căderea construcţiei folosiţi mai întîi blocuri mari şi treptat treceţi la cele mici.
Definirea spaţiului personal în timpul activităţilor de dezvoltare motorie a mîinilor este extrem
de importantă pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii: pentru păstrarea ordinii, prin oferirea
în calitate de suprafaţă de lucru a următoarelor obiecte: tăvi pentru biscuiţi, cutii pentru cămăşi,
şerveţele de plastic etc.
Copilul poate să lucreze cu obiectele mărunte atît pe masă, cît şi pe podea, în fotoliu, pe perne,
saltele etc.
Strategii de dezvoltare a motricităţii aparatului articulator
Ameliorarea tonusului muscular, stimularea motricităţii aparatului articulator şi formarea
premiselor senzorio-motore ale aparatului articulator se face prin strategiile următoare:
- masajul diferenţiat de destindere sau de stimulare, al musculaturii umerilor, gîtului, feţei,
buzelor, palatului dur şi în special al limbii, (reducerea hipersalivaţiei, dezvoltarea
senzaţiilor kinestezice, consolidarea reflexului faringian etc.);
- masajul punctat;
- gimnastica articulatorie cu diferite complexe de exerciţii;
- contrastotermia locală artificială: hipo- şi hipertermie;

96
- stimularea expresiilor mimice, prin intermediul comunicării verbale cu copilul în timpul
masajului şi altor intervenţii;
- aromoterapia;
- alegerea tipului de hrană şi formei de alimentaţie a copilului etc.
Tabelul 17.
Formarea mişcărilor noi şi dezvoltarea motricităţii copilului prin alimentaţie

Tipul acţiunilor/mişcărilor Dezvoltarea motrică


Tipul hranei
(mişcări prezente) (mişcări planificate)

Laptele mamei sau Reflexul de sugere, dezvoltarea musculaturii


Mişcări de întindere -extindere a
preparate lichide buzelor, limbii, obrajilor, gîtului pentru
limbii. Sugerea
(din vas cu suzetă) susţinerea capului

Mîncare fărîmiţată
Dezvoltarea mobilităţii limbii, deprinderea
(pireu) din linguriţă. Mişcarea bucăţii de hrană din
de a ţine obiectul cu ambele mîini.
Continuă hrănirea la piept partea din faţă spre adîncul gurii
Şezutul cu susţinere
sau cu biberonul

Dezvoltarea mobilităţii mandibulei,


Mîncare fărîmiţată. Băutul
Apariţia masticaţiei maxilarului, limbii, transmiterea din mînă în
din cană
mînă. Şezutul fără ajutor (susţinerea)

Dezvoltarea preciziei mişcărilor limbii,


Mîncare concentrată şi Mestecarea bucăţilor de mîncare
menţinerea bună a capului (de sine stătător).
densă cu ajutorul limbii
Hrănirea de sine stătătoare. Ţine singur cana

Precizie a mişcărilor mandibulei, maxilarului,


Mestecarea cu lateralizare
Mîncare moale mers şi şezut de sine stătător. Mişcări
îmbunătăţită
hotărîtoare a mîinilor spre gură

Carne, fructe şi legume Siguranţă şi precizie în mişcările aparatului


Mestecare circulară
proaspete articulator, hrănire de sine stătătoare

Orice tip de hrană, inclusiv Formarea actului de a mesteca Ortostatism şi echilibru satisfăcător. Mănîncă
solidă şi a bea singur îngrijit. Tine cana cu o mînă

Copilul cu dizabilităţi neuromotorii trebuie cît mai repede posibil trecut de la suzetă şi hrană
lichidă la alimente mai consistente, solide, care cer un efort de masticaţie şi asigură dezvoltarea
aparatului articulator.
Resurse materiale pentru activităţile de dezvoltare a motricităţii fine şi articulatorii:
perii din păr de diferită asprime, bureţi; materiale naturale: conuri, nuci, castane, ghinde,
alune, fasole, alte seminţe, paie; table cu cuie (aşa-numitele "geoboards"); seturi de bătut cuie cu
cuie colorate de plastic şi tablă specială pentru ele; bile ce pot fi unite în lanţ (au la un capăt o
găurică, iar la celălalt u n cuişor care poate fi introdus în găurica altei bile sau alte jucării
similare); blocuri de lemn de dimensiuni mici şi blocuri de tip Lego;blocuri de tip Bristle
(similare cu blocurile Lego, care arată la suprafaţă ca nişte perii de plastic); seturi de Puzzle;
jucării tip incastro, "matrioşca", cutii cu tăieturi în formă de diferite figurine; seturi de piese
pentru construirea figurilor tridimensionale; blocuri mici de tip Duplos, mărgele de lemn şi
bucăţi de funie (cu capătul întărit şi ascuţit, cu ceară etc.); panglici, sfori pentru confecţionarea
97
lănţişoarelor cu pandantive; pipete, tuburi de cauciuc pentru bucle; nasturi, mosorele, clame,
tuburi, bandă adezivă, cuţite de plastic, plastilină, argilă; mingi de golf, repere pentru ele; soluţie
şi paie pentru baloane de săpun; jucării cu arc activat prin răsucitul cheiţei tip titirez, maşinuţe
mecanice etc.; cleşte pentru haine, albii pentru spălat; vergele, pensete, table cu „nasturi" de
plastic; oglindă, masă cu pupitru şi pantă adaptată, lampă de zi, paravan de masă, tablă cu
magnet, tablă pentru lucru cu creta, dictafon şi căşti, material didactic ilustrat de diferite
dimensiuni, mănuşi şi degetare de unică folosinţă, şorţuleţe, linguriţe şi spatule de lemn etc.

Nota bene!
Pedagogii manifestă creativitate şi iniţiativă referitor la activităţile pentru dezvoltarea motricitatii
grosiere.
Pentru ca copilul să facă un exerciţiu fizic, trebuie să înţeleagă cum să-l facă: demonstraţi,
explicaţi, faceţi împreună, sprijiniţi copilul în executarea exerciţiului, copilul face singur.
Terapia ocupaţională, artterapia, contribuie la dezvoltarea motricităţii copiilor şi la calmarea
muşchilor.
Dezvoltarea dexterităţilor şi a motricităţii fine a copilului vor asigura/facilita dezvoltarea optimă
a vorbirii şi abilităţilor şcolare.
Copiii au tendinţa de a cunoaşte lumea punînd obiectele în gură, fiţi permanent alături de ei,
evitaţi riscul de absorbţie a obiectelor mărunte în cavitatea nazală, bucală în căile respiratorii la
copii.
Separarea locului de lucru al copilului cu un paravan de masă asigură concentrarea atenţiei
copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Convingeţi părinţii de importanţa promovării unui stil activ de viaţă al copilului cu dizabilităţi
neuromotorii la domiciliu, după posibilităţile lor. Este importantă implicarea copilului în
activităţile casnice: împăturitul şerveţelelor, strînsul jucăriilor, hrănitul puilor, ştergerea mesei,
strîngerea fărîmiturilor, spălatul băsmăluţelor, strivirea usturoiului prin presare etc.

Reflecţii
Definiţi direcţiile de dezvoltare a motricităţii copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Care sînt particularităţile activităţilor de dezvoltare a motricităţii copiilor cu dizabilităţi
neuromotorii?
Argumentaţi necesitatea relaxării copilului înainte de efectuarea exerciţiilor fizice.
Care sînt regulile generale de efectuare a exerciţiilor fizice cu copilul cu dizabilităţi
neuromotorii.
Descrieţi, în formă de joc, 5 exerciţii pentru reabilitarea motricităţii grosiere şi 5 pentru dezvoltarea
motricităţii fine.
Argumentaţi de ce dezvoltarea/reabilitarea motricităţii articulatorii este dependentă de
dezvoltarea motricităţii grosiere, muşchilor gîtului, mîinilor, stării emoţionale a copilului.
Alcătuiţi o povestioară care să includă în sujetul ei exerciţii pentru dezvoltarea aparatul articulator.
Argumentaţi de ce adaptarea mediului, obiectelor şi stilului de învăţare pentru un copil cu
dizabilităţi neuromotorii este indispensabilă. Daţi 3 exemple concrete de activităţi cu copilul cu
dizabilităţi neuromotorii care respectă principiul adaptării.
98
IV.4. Autonomia personală

Autonomia personală reprezintă totalitatea abilităţilor şi deprinderilor copilului (motorii,


psihomotorii şi intelectuale etc.) care asigură capacitatea de a se adapta independent la mediul de
viaţă, de a stabili relaţii interpersonale şi a relaţiona cu semenii şi adulţii în toate activităţile lui.
Dezvoltarea autonomiei personale a copilului cu dizabilităţi neuromotorii include următoarele
direcţii:
1. Igiena personală a copilului (formarea abilităţilor şi deprinderilor de autoîngrijire).
2. Alimentaţia copilului (formarea deprinderilor de a mînca independent, de a utiliza
tacîmurile şi vesela în corespundere cu destinaţia acestora etc.).
3. Îmbrăcarea şi dezbrăcarea copilului (dezvoltarea abilităţilor de a se încălţa, îmbrăca,
dezbrăca independent etc.).
4. Interacţiunea socială şi orientarea în spaţiu a copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii, în comparaţie cu semenii săi, însuşesc deprinderile de
autonomie personală în mod individual, cu un efort sporit şi un sprijin mai mare din partea
adultului.
Învăţarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii să fie autonom se face în mod sistematic,
consecutiv, coerent şi consecvent în cadrul activităţilor de dezvoltare generală, pe domenii de
dezvoltare, în timpul activităţilor de joc şi în activităţile cotidiene (menaj, igienico-sanitare etc.),
în corespundere cu nivelul dezvoltării psihomotricităţii copilului şi poziţiei lui dominante
(tabelul 18).
Tabelul 18.
Dezvoltarea autocontrolului motor şi a deprinderilor de autoservire

Acţiunile de mişcare şi autocontrol Abilităţi de autoservire

Mişcări de apucare, coordonare elementară ochi-mînă Mănîncă un biscuit ţinîndu-l în mînă

Coordonare motorie generală, mişcări de


Întinde braţul ori piciorul pentru a fi îmbrăcat
îndoire/dezdoire a membrelor

Mişcări de îndoire/dezdoire sigură a membrelor Îmbrăcare/dezbrăcare cu sprijin şi ghidare verbală

Merge la veceu, baie fără ajutor, face baie cu sprijin,


Mişcări de deplasare prin mers independent, cu suport,
spală mîinile, faţa, dinţii cu supravegherea adultului,
orientare în spaţiu, înţelegerea noţiunilor: dreapta,
îndeplineşte sarcini simple de îmbrăcare/dezbrăcare de
stînga, înainte, înapoi, dezvoltarea echilibrului etc.
sine stătător

Coordonare generală satisfăcătoare, mers de sine Se spală pe dinţi şi pe faţă, face baie singur, se
stătător, acţiuni de apucare, de ţinere, manipulare cu deplasează independent la bucătărie,
obiectele, coordonare ochi – mînă. prepară un ceai etc.

Dezvoltarea şi stimularea motricităţii grosiere şi fine a echilibrului copilului asigură dezvoltarea


abilităţilor şi deprinderilor de autoservire la copilul cu dizabilităţi neuromotorii, în special, la
etapele timpurii ale dezvoltării psihofizice ale acestuia.
La etapa iniţială de învăţare a deprinderilor motrice, copilul este obişnuit/învăţat să stea pe şezut,
eliberarea mîinilor oferă copilului posibilitatea să se joace cu jucăriile, să apuce mai uşor
99
obiectele, să mănînce, să îndeplinească mai multe acţiuni, fiind stimulat şi încurajat de adulţii
care îl îngrijesc.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii este învăţat să ţină cu siguranţă obiectele, produsele
alimentare solide, treptat trecîndu-se la învăţarea lui să manipuleze cu jucării, să ţină tacîmurile,
să folosească alte obiecte de uz casnic.
Stăpînirea ortostatismului şi deplasarea de sine stătătoare permite copilului cu dizabilităţi
neuromotorii să acţioneze independent, de a fi participativ cînd este dezbrăcat, îmbrăcat ori face
singur aceste lucruri.
Fiind învăţat să coordoneze mişcările braţelor şi picioarelor, copilul va fi capabil să se
autoservească, să ajute adultul la diferite activităţi cotidiene, va deveni autonom în acţiunile sale.

Ordinea învăţării copilului cu dizabilităţi neuromotorii a mişcărilor şi acţiunilor noi:


- descrierea acţiunii efectuate de un alt copil ori adult pentru copilul cu dizabilităţi
neuromotorii (copilul vede, aude, observă acţiunile efectuate de alte persoane);
- descrierea şi explicarea acţiunii care se face pentru copil (este spălat, îmbrăcat, încălţat de
adult etc.);
- descrierea şi explicarea acţiunii care este făcută împreună cu copilul (îmbrăcarea, spălarea
pe dinţi, spălarea pe mîini etc.);
- explicarea concomitentă a acţiunilor care se fac împreună cu copilul (fă ca mine, pune aşa
etc.);
- activitatea de sine stătătoare a copilului cu/sau fără ghidare verbală, cu supravegherea
adultului.
Formarea autonomiei personale a copiilor cu dizabilităţi neuromotorii începe cu urmărirea zonei
proxime de dezvoltare a copilului pentru planificarea învăţării, acţiunilor şi activităţilor noi.
Planificarea activităţilor de învăţare se face în corespundere:
- cu regimul copilului (la anumite ore din zi, cu implicare în viaţa lui cotidiană, copilul este
ajutat să mănînce la orele de masă; învăţat să se dezbrace sau să se îmbrace cînd e ora de
plimbare, culcare, baie etc.);
- preferinţele copilului pentru anumite activităţi, jocuri de învăţare a acţiunilor de
autoservire.

Formarea autonomiei personale a copiilor cu dizabilităţi neuromotorii are la bază


principiile:
- satisfacerea necesităţilor fiziologice ale copilului înainte de începerea activităţii: să fie sătul,
uscat, în poziţie confortabilă, la temperatură adecvată etc.;
- învăţarea de la uşor la greu, de la simplu la compus (de la dezbrăcat la îmbrăcat);
- amenajarea unui mediu de învăţare securizant, prietenos, liniştit, luminos, destul de spaţios,
aerisit, fără factori ce distrag atenţia copilului;
- delimitarea spaţiului de activitate pentru fiecare copil;
- învăţarea abilităţilor de autonomie personală se face treptat, pînă la automatizare;
- transferul abilităţii învăţate în alte situaţii noi de autoservire (antrenare, exersare,
permanentă, zilnică etc.);
100
- intervenţia specializată adecvată în momente de plictiseală ori eşec al copilului în timpul
abilitării/reabilitării;
- utilizarea jocului sau elementelor de joc recreativ, liniştire, împăcare, relaxare în toate
activităţile de formare a abilităţilor de autoservire (învaţă să hrănească, să spele păpuşa,
pisica etc.);
- utilizarea obligatorie şi adecvată a confirmărilor şi stimulenţilor;
- oferirea copilului a sprijinului gradat prin acţiuni în comun (concomitent mînă peste
mînă, imitaţie, prezentarea modelului de acţiuni, ghidare verbală etc.).

Strategii în formarea autonomiei personale a copiilor cu dizabilităţi neuromotorii


Formarea autonomiei personale a copiilor cu dizabilităţi neuromotorii se face prin aplicarea
următoarelor strategii:
- modificarea, adaptarea mediului de viaţă al copilului cu dizabilităţi neuromotorii la
necesităţile acestuia (accesibilităţi în dormitor, în baie, veceu, oliţă, scără, bucătărie
etc.);
- modificarea, adaptarea obiectelor cu care interacţionează copilul, adecvat
capacităţilor motorii ale acestuia (mobilă, veselă - căni, farfurii, tacîmuri speciale
pentru copiii cu dizabilităţi neuromotorii), modificarea, adaptarea hainelor,
încălţămintei etc.
Formarea abilităţilor de alimentaţie autonomă a copilului cu dizabilităţi neuromotorii se face
folosind următoarele strategii:
- includerea în timpul mesei a unui fond muzical instrumental relaxant;
- gimnastică, mimică, masaj facial, exerciţii de masticaţie a hranei solide în cantităţi mici
(pesmeţi, covrigi, frunze de salată, mentă, rondele de fructe, legume, folosirea paiului
pentru a bea lichide etc.);
- masaj, exerciţii, activităţi de apucare şi manipulare a obiectelor pentru dezvoltarea
motricităţii fine a mîinilor, palmelor, degetelor (înşirarea bilelor, mărgelelor, joc cu
seminţe, nuci etc.);
- activităţi cu mozaică de diferită dimensiune pentru dezvoltarea abilităţilor de
coordonare a mişcărilor;
- poziţionarea confortabilă, corectă şi securizantă a copilului în timpul meselor (aşezarea
copilului pe scaun de înălţime potrivită, în aşa fel încît picioarele lui să ajungă la
podea ori să fie aşezate pe stinghia scaunului etc.);
- oferirea posibilităţilor copilului să experimenteze, să exerseze folosind tacîmurile,
dar şi mîncînd cu mîinile;
- încurajarea interacţiunii copilului în timpul mesei cu adultul, cu alţi copii (şedeţi alături
cu copilul, la aceeaşi masă cu el etc.), folosirea formulelor verbale constante în
instrucţiuni legate de ora mesei (aceleaşi fraze în fiecare zi); folosirea tuturor formelor
de comunicare în timpul mesei, pentru înlesnirea înţelegerii copilului;
- respectarea ritmului de alimentare şi a cantităţilor de alimente corespunzător vîrstei,
stării copilului (copilul care mănîncă prea repede, daţi-i porţiuni mici de mîncare etc.)
- includerea igienizării dinţilor în calitate de activitate de rutină ca parte din timpul
meselor;

101
- implicarea copilului în respectarea igienei personale (învăţaţi copilul să se folosească
de şerveţel, oferiţi-i posibilitatea, la sfîrşitul fiecărei mese, să-şi şteargă singur mîinile
şi faţa aşa cum poate);
- implicarea copilul în activităţi de menaj, de gătit a unor bucate simple pentru a dezvolta
abilităţile motorii fine, a satisface curiozitatea lui, a comunica etc. (după posibilităţi,
permiteţi copilului să aşeze şi să strîngă masa, să strîngă şerveţelele, tacîmurile,
fărîmiturile etc.).
Resurse materiale pentru formarea abilităţilor de alimentare: utilaj pentru gătit, ustensile cu
mînere detaşabile, blender, tăviţe, paie pentru băuturile răcoritoare, lactate; tacîmuri adaptate
pentru copiii cu dizabilităţi motorii: căni cu două torţi, cu perete decupat, tacîmuri cu greutate
sporită, cu mînere îngroşate, cu adezive la fund etc.; periuţe speciale pentru masajul gingiilor;
periuţe de dinţi; material nontoxic, impermeabil, cu căptuşeală ce previne lunecarea vaselor;
şervet umed, şerveţele, şorţuleţe adaptate, bureţi etc.
Formarea abilităţilor de igienă la copilul cu dizabilităţi neuromotorii se face prin următoarele
strategii:
- respectarea ritualului în organizarea activităţilor de igienă şi toaletă (stabiliţi o oră a
zilei (după mese) pentru învăţarea deprinderii copilului de a şedea pe oliţă, copilul
trebuie să ştie ce urmează să facă, vorbiţi despre acest lucru cu copilul);
- adaptarea toaletei la necesităţile copilului (cînd copilul este destul de mare şi poate
merge la toaletă singur, instalaţi o bară, o balustradă în două-trei nivele de care
copilul poate să se sprijine cînd se aşează şi cînd se ridică, cînd îşi trage pantalonii,
alte accesorii ale băii, toaletei).
Formarea abilităţilor de îmbrăcare/dezbrăcare a copilului cu dizabilităţi neuromotorii se face
prin următoarele strategii:
- adaptarea hainelor copilului după necesitatea lui (aninarea de limbuşoara fermoarului
a unui inel mai mare ca să poată copilul să-l prindă cu toată mîna şi să-l tragă,
folosirea hainelor largi, fără capse, cu butoniere largi, fără şireturi, cu încheietori din
lipici, (pantaloni cu bandă elastică, scurtă fără bandă elastică la mijloc şi la mîneci)
încălţăminte cu încheietori din bandă Velcro în loc de şireturi, capse şi nasturi etc.);
- poziţionarea corectă a copilului în timpul îmbrăcării;
- oferirea hainelor copilului într-un mod consecutiv, la îndemînă, aproape de copil;
- oferirea hainelor copilului într-o poziţie cît mai accesibilă pentru îmbrăcare (întindeţi
scurta cu faţa în sus pe podea, pe masă, cu gulerul spre el, arătaţi-i cum să treacă
mîinile prin mîneci şi cum să-şi tragă scurta peste cap etc.);
- învăţarea abilităţilor de îmbrăcare/dezbrăcare a copilului începe cu deprinderea mai
uşoară (dezbrăcarea este mai uşoară decît îmbrăcarea, începeţi cu haine largi, uşor de
îmbrăcat cu încheietori simple);
- la îmbrăcare şi dezbrăcare copilul trebuie să respecte aceeaşi ordine;
- adaptarea mobilei, folosirea dulăpaşelor, scăunelelor, pufurilor ca suport, ajustarea
cuierului pentru umerare la înălţimea copilului, în timpul cînd copilul se îmbracă;
- ghidarea verbală, fizică, prezenţa adultului alături de copil pe perioada învăţării,
stimularea şi sprijinul fizic în mod gradat.
- exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii grosiere şi motricităţii fine a degetelor copilului
pentru îndeplinirea acţiunilor multiple şi diverse (tragere, scoatere, încheiere,
descheiere, legare etc.);
102
- exerciţii şi jocuri pentru dezvoltarea echilibrului şi a înţelegerii consecutivităţii
îmbrăcării hainelor, orientării în spaţiu etc.;
- folosirea sarcinilor secvenţiale la învăţarea îmbrăcării (împărţirea ei în părţi, paşi mici
şi învăţarea copilului în ordinea executării fiecărei secvenţe. Copilul va învăţa prima
secvenţă a sarcinii, cînd o stăpîneşte bine, trece la a doua şi aşa pînă cînd vor fi
îndeplinite corect toate secvenţele sarcinii);
- învăţarea orientării în mediu, spaţiu prin utilizarea sarcinii în lanţ invers (copilul învăţă
ultima etapă a sarcinii, apoi penultima şi aşa mai departe, în ordine inversă, pînă cînd
învăţă toate etapele sarcinii, cu condiţia că copilul ştie scopul final);
- marcarea spaţiului de mişcare (trasarea liniilor cu vopsea sau cretă, ce indică paşii spre
anumite obiecte cu care manipulează copilul).
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii este învăţat să se îmbrace singur, după principiul de sus în
jos (de la cămaşă la pantalon).
Resurse materiale pentru activităţile de dezvoltare a autonomiei personale: mobilier
adaptat, adaptări în vestiar, baie, veceu etc.; haine modificate, adaptate la nevoile copiilor cu
ajutorul benzilor-lipici Velcro, cu butoniere lărgite sau confecţionate din cercuri de plastic;
pictograme, desene ce descriu consecutivitatea paşilor, secvenţelor la îmbrăcat; benzi-lipici
Velcro sau preşuri de diferite culori, pentru delimitarea clară a spaţiului, Păpuşi şi set de haine,
alte atribute pentru jocul cu ele.

Nota Bene!
Copilul este convins şi motivat să înveţe mai uşor o activitate dacă observă că această
mişcare/activitate este proprie pentru toată familia (mama, fratele spală dinţii înainte de somn,
mîinile înainte de masă etc.).
Discutaţi problemele legate de alimentaţia copiilor cu părinţii, dietologul copilului, în special,
dacă are probleme specifice legate de glutiţie, alergii etc.
Alegeţi cu atenţie acţiunile, evitaţi accentuarea încordării muşchilor copilului cu forme
spastice ale dizabilităţii neuromotorii. Atenţie!
Legănatul uşor şi muzica liniştită înainte de masă ajută copiii să se relaxeze.
Tacîmul cu un strat protector este de folos copilului care nu poate reţine reflexul de muşcare,
de asemenea, folosiţi o lingură de lemn.
Tacîmurile cu greutate sporită sînt foarte utile pentru copilul care coordonează dificil
mişcările.
Cana cu două tortiţe, cu un perete decupat uşurează procesul de a bea.
Îmbrăcatul şi dezbrăcatul sînt activităţi ce dau independenţă copiilor. Activitatea de învăţare, în
formarea abilităţilor de îmbrăcare, trebuie să fie cît mai atractivă şi participativă.
Acordaţi timp suficient, încurajare şi susţinere fizică şi morală copilului în procesul învăţării
deprinderii de autoservire.
Mîna, piciorul care are o dificultate de mişcare va fi primul introdus în haină şi ultimul scos, la
dezbrăcare.
Sprijinul oferit de adult este foarte important pentru copil, de el depinde în mare măsură
progresele copilului. Sprijinul trebuie oferit la timp şi la un nivel corespunzător necesităţilor
copilului.

103
Formarea deprinderii de a şedea pe oliţă se învaţă după ce copilul ştă bine pe şezut.
Evitaţi să certaţi copilul pentru eşecuri: pantalonaşi uzi, cu timpul, el singur va înţelege şi va
învaţă că e mai bine să fie uscat.
Asiguraţi-vă că copilul se simte în siguranţă pe oliţă, în caz contrar el nu se va relaxa, nu se vor
deschide sfincterele şi oliţa va rămîne goală.

Reflecţii
Definiţi dependenţa dezvoltării deprinderilor de autoservire a copilului cu dizabilităţi
neuromotorii de nivelul de dezvoltare a abilităţilor motorii.
Argumentaţi prin exemple concrete, care este ordinea învăţării mişcărilor şi acţiunilor noi ale
copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Enumeraţi şi exemplificaţi ce modificări, adaptări pot fi efectuate pentru îmbunătăţirea vieţii şi
formării deprinderilor de autonomie personală a copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Sugeraţi cîteva idei privind modul de învăţare a autonomiei personale a copiilor prin joc.

IV.5. Activitatea de joc

Jocul este activitatea umană de bază care stimulează, susţine şi ghidează dezvoltarea copilului la
toate etapele de creştere şi maturizare psihofizică.
Copilul învaţă prin joc să gîndească, să descopere, să cunoască lumea, să-şi identifice
necesităţile, îşi valorifică potenţialul psihofizic, dezvoltîndu-şi interesele şi capacităţile,
integrîndu-se social.
Jocul determină copilul să cîştige încrederea în sine, să-şi formeze imaginea de sine, să participe
şi să acumuleze experienţe noi. Experienţele obţinute prin joc implică dezvoltarea activă a unor
procese notabile de: clasificare, generalizare, formarea conceptelor, rezolvarea de probleme şi
situaţii cotidiene etc.
Jocul este activitatea umană fundamentală ce reprezintă cel mai adecvat mod de cunoaştere şi
învăţare pentru oricare copil: să comunice, să-şi cunoască corpul, să-şi cunoască mişcările, să-şi
dezvolte acuitatea vizuală şi auditivă, să observe şi să comenteze obiecte şi fenomene, să-şi
controleze şi coordoneze mişcările, descoperă şi învaţă cum funcţionează lucrurile, rezolvă
situaţii-problemă, învaţă cum să coopereze cu alţii, să-şi dezvolte limbajul prin înţelegerea,
cooperarea şi suportul adultului etc.
Prin joc copilul asimilează scheme practice care sînt aplicate zilnic şi care servesc la maturitatea
funcţiilor psihofizice, asigurînd autonomia personală a copilului.
Dezvoltarea capacităţii copilului de a se juca este condiţia primară de stabilire, formare şi
constituire a relaţiilor interpersonale cu semenii şi, ulterior, incluziunea socială a copilului.
Primii ani de viaţă au un rol esenţial în dezvoltarea oricărui copil, activitatea de joc fiind
elementul stimulator al dezvoltării holistice a copilului. De joc pot profita toţi copiii. Dacă jocul
este ales corespunzător nivelului de dezvoltare şi înţelegere, copilul are posibilitatea să participe
la o experienţă care se dovedeşte a fi plăcută, utilă şi valoroasă pentru integritatea psihosocială a
lui.
Adultul învaţă copilul prin joc să creeze, să comunice, să interacţioneze, să-şi folosească
agerimea spiritului, să participe etc.
104
Dezvoltarea intelectuală a copilului prin joc se sprijină pe faptul că toţi copiii au: o necesitate
imperioasă de impresii noi, o imensă curiozitate de a învăţa, de a explora, de a cunoaşte, o poftă
aprigă de a creşte şi de a progresa, un simţ al efortului în atingerea unui scop fixat.
Prin joc furnizăm copilului modele specifice de gîndire, de invenţie, de învăţare.
Activitatea de joc poate fi dificilă pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii, în special, în raport
cu capacitatea limitată de mişcare a copilului.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii trebuie învăţat să se joace, oferindu-i:
- stimulenţi puternici;
- motivaţie pentru a se mişca, a ,,risca’’ să facă ceva, să se joace;
- securitate sporită în timpul jocului;
- sprijin şi grija permanentă a adultului.
Copilul cu dizabilităţi neuromotorii se joacă activ dacă este relaxat, stimulat şi are plăcere din
ceea ce face.
Copiii pasivi învăţa să se joace, dacă modul de desfăşurare a jocului este bine planificat, este
individualizat şi captează interesul fiecărui copilul.

Jocul copilului în evoluţia sa urmează etapele:


- interacţiunea între mamă şi copil;
- acţiunea copilului cu jucăriile şi obiectele din preajma lui;
- interacţiunea copilului cu alte persoane, fiinţe (membrii familiei, rude, semeni,
animăluţe de casă etc.).
Pentru stimularea creşterii şi dezvoltării fizice, psihice şi sociale, de la perioadele cele mai
timpurii de dezvoltare, copilul are nevoie să se joace cît mai frecvent.
Ritmul dezvoltării abilităţilor de joc este proporţional cu ritmul dezvoltării altor abilităţi ale
copilului. Copiilor cu dizabilităţi neuromotorii li se acordă mai mult timp pentru joc, atenţie şi
sprijin în timpul jocului.

Jocul copilului cu dizabilităţi neuromotorii solicită:


- acceptarea adultului de către copil ca partener egal de joacă;
- implicarea nemijlocită directă şi/sau indirectă a adultului în joc;
- crearea condiţiilor de siguranţă în desfăşurarea jocului;
- selectarea materialelor necesare şi adaptarea lor;
- asigurarea condiţiilor optime şi adecvate de joc pentru copil;
- crearea ocaziilor multiple de joc de către adult etc.;
- oferirea stimulării şi sprijinului continuu copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Activitatea de joc dezvoltă copilul sub următoarele aspecte: emoţional, fizic, intelectual, social.
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de joc cu copilul se face într-un mediu securizant,
afectuos, prietenos şi stimulator, urmînd reguli clare pentru copil.

105
Mediul de joc influenţează direct alegerea jocului, desfăşurarea şi rezultatul lui, determină
dezvoltarea progresivă a copilului. Copilul cu dizabilităţi neuromotorii are nevoie de un mediu
special pentru activităţile de joc (poziţionarea copilului cu dizabilităţi, adaptarea jucăriilor,
încălzirea podelei, atribute şi mobilier adaptat etc.).

Reguli în organizarea şi desfăşurarea jocului cu copiii cu dizabilităţi neuromotorii:


- crearea atmosferei prietenoase pentru joc (adultul zîmbeşte, încurajează copilul etc.);
- asigurarea condiţiilor de a descoperi, de a experimenta (oferă jucării şi obiecte potrivite
pentru joacă - să toarne, să bată, să învîrte, să deschidă, să închidă etc.);
- oferirea posibilităţii copilului de a alege jocul, jucăria (specialistul ajustează jocul,
jucăria la obiectivele de reabilitare şi potenţialul copilului);
- asigurarea copilului a poziţiei corecte şi confortabile în timpul jocului, precum şi a
disponibilităţii copilului de a se juca;
- demonstrarea acţiunilor de joc;
- asigurarea că copilul a înţeles ce are de făcut ori ce se va face cu el, demonstrarea
repetată a jocului în cazul în care copilul nu a înţeles;
- încurajarea copilului să intre în joc, să repete acţiunea jocului (prin mimică, voce şi
intonaţie adecvată);
- oferirea felicitărilor, recompenselor, confirmărilor copilului pentru oricare efort depus;
- stimularea şi dezvoltarea jocului spontan;
- repetarea jocului nou, în diferite ipostaze;
- evaluarea activităţii de joc şi a progresului copilului.

Tipuri de jocuri practicate pentru dezvoltarea copiilor cu dizabilităţi neuromotorii: de


manipulare, de mişcare, de explorare, de simulare, de socializare, de soluţionare a problemelor
etc.

Jocul de manipulare presupune dezvoltarea acţiunilor de coordonare a mişcărilor fine ochi-


mînă într-un mod controlat. Manipularea este importantă în dezvoltarea copilului cu dizabilităţi
neuromotirii şi asigură:
‐ controlul copilului asupra jucăriilor şi obiectelor;
‐ formarea deprinderilor de independenţă în acţiune şi autocontrol;
‐ crearea posibilităţilor de formare a încrederii în abilitaţile motorii independente;
‐ învăţarea calităţilor obiectelor: formă, greutate, dimensiune etc.;
‐ cunoaterea lumii obiectuale;
‐ dezvoltarea/antrenarea motricităţii fine, a mîinii şi degetelor.

106
Jocul de mişcare reprezintă activităţi fizice de joc cu folosirea parţilor corpului copilului.
Mişcarea este foarte importantă pentru copilul cu dizabilităţi neuromotorii deoarece:
‐ permite dezvoltarea fizică a copilului;
‐ asigură controlul asupra părţilor corpului;
‐ extinde spaţiul de cunoaştere;
‐ stimulează copilul în explorarea spaţiului, lumii;
‐ oferă ocazii de experienţă motoră;
‐ reabilitează funcţiile motore afectate.

Jocul de explorare reprezintă activitatea de cunoaştere şi de descoperire a obiectelor şi


fenomenlor noi din viaţa copilului. Jocul de explorare permite copilului cu dizabilităţi
neuromotorii:
‐ să facă noi descoperiri;
‐ să înveţe mai multe despre lumea în care trăieşte;
‐ să-şi dezvolte potenţialul psihofizic şi aptitudinile.

Jocul de simulare este activitatea de transformare a obiectelor cunoaşterii în simboluri ale


lucrurilor pe care le reprezintă. Jocul de simulare este unul din cele mai importante tipuri de
jocuri pentru dezvoltarea aptitudinilor de comunicare. Simularea contribuie la:
‐ dezvoltarea gîndirii şi facilitează învăţarea limbajului (cuvintele sînt folosite ca
simboluri ale obiectelor pe care le reprezintă etc.);
‐ dezvoltă imaginaţia;
‐ extinde experienţa copilului şi îl pregăteşte pentru situaţii noi de viaţă.
Adultul sprijină şi încurajează copilul permanent în încercările lui de simulare.

Jocul de socializare reprezintă interacţiunea între două sau mai multe persoane şi implică
acţiunea de a avea şi a lua şi este un proces bidirecţional. Socializarea copilului cu dizabilităţi
neuromotorii este importantă pentru:
‐ dezvoltarea comunicării şi autonomiei;
‐ încurajarea copilului să înveţe de la alte persoane prin imitaţie mişcările,
comportamentele;
‐ îmbogăţirea experienţei de colaborare şi interacţiune cu alte persoane;
‐ stabilirea relaţiilor interumane în viaţa de adult;
‐ dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor interpersonale cu semenii şi alte persoane.

107
Jocul cu soluţionarea de probleme reprezintă efort de gîndire şi căutare de soluţii la
problemele care apar în timpul activităţilor. Acest tip de joc asigură:
‐ soluţionarea problemelor copilului în situaţiile de joc;
‐ dezvoltarea gîndirii şi a independenţei personale;
‐ formarea abilităţilor şi aptitudinilor necesare pentru găsirea soluţiilor la diferite
probleme;
‐ dezvoltarea autonomiei personale.

Toate aceste tipuri de joc au etapele lor de dezvoltare şi corespund anumitor stadii de
dezvoltare ale copilului, sînt componente comune ale dezvoltării copilului în procesul evolutiv.

Planificarea jocului
Jocul ca mod de manifestare a copilului este spontan şi planificat. Copiii, cel mai frecvent, se
joacă spontan.
Dacă nu apare elementul de spontaneitate, atunci jocul se planifică cu scop didactic, de
antrenare, exersare etc.

Planificarea jocului se bazează pe:


- vîrsta, necesităţile de dezvoltare şi experienţa personală a copilului;
- situaţiile naturale din realitatea înconjurătoare;
- materiale variate şi flexibile de exersare şi antrenare;
- relaţiile personale şi sociale între adult-copil, copil-copil, din grupul de copii;
- mediul şi condiţiile de joc (securizant, stimulativ, prietenos etc.);
- produsele şi rezultatul jocului copilului;
- procesul de desfăşurare a jocului (pregătirea din timp a scenariului jocului,
atributelor, jucăriilor, recompenselor etc.);
- respectarea stilului şi ritmului fiecărui copil etc.;
- realizarea jocului într-o unitate de timp, cu o eventuală schimbare;
- centrarea jocului cel puţin pe o componentă cognitivă şi una de mişcare.

Alegerea jocului se face conform domeniului prioritar pentru dezvoltarea copilului (mişcare,
socializare etc.).
Inventaţi jocuri cu copilul pentru a vă juca cu el în mod spontan, în sala de sport, la cabinetul
medical, în timpul plimbărilor, masajului, în timpul meselor, băii, altor intervenţii plăcute
copilului. Alegeţi jocuri care nu lăsa loc de plictiseală, momente de „gol ”.

Durata jocului cu copilul poate varia de la 2-3 minute pînă la 20-30 de minute, în dependenţă
de: vîrsta copilului, nivelul de dezvoltare, tipul, forma jocului, alte particularităţi individuale ale
copilului.

108
Strategii de dezvoltare ale activităţii de joc cu copiii cu dizabilităţi neuromotorii:
- asigurarea spaţiului prietenos, securizant, igienizat, unde jocul să fie o experienţă
benefică şi sigură;
- poziţionarea confortabilă şi corespunzătoare dezvoltării, stării copilului, schimbarea,
alternarea poziţiei copilului în timpul jocului;
- pregătirea din timp a jocului şi a variantelor de rezervă;
- stabilirea regulilor clare pentru securitatea copilului în timpul jocului, repetarea
regulilor de joc în timpul activităţii;
- parteneriatul egal de joacă cu copilul, acompanierea copilului în joc de către adult, în
special, cînd copilul nu poate începe/intra în joc;
- oferirea modelelor de comportament copilului în timpul jocului;
- oferirea indicaţiilor concrete copilului cu privire la acţiunile de joc;
- ghidarea verbală, sprijin fizic necesar în timpul jocului;
- determinarea spaţiului intim între copii în timpul jocului, plasarea lor la distanţa de 30
cm, încurajarea interacţiunilor între copii;
- observarea jocului spontan al copilului;
- dezvoltarea limbajului, a tuturor formelor comunicării prin joc, stimularea, încurajarea
copilului să folosească limbajul verbal pentru a-şi exprima, împărtăşi sentimentele în
timpul jocului;
- folosirea stimulentelor materiale şi a recompenselor pentru a include în joc copilul şi
pentru ai menţine interesul lui pe tot parcursul jocului;
- confirmarea, aprecierea pozitivă a comportamentului, activităţii, acţiunilor copilului în
joc, lăudatul;
- dirijarea continuă a atenţiei copilului, pentru urmărirea obiectelor, jucăriilor şi
satisfacerea curiozităţii lui;
- pregătirea şi folosirea adecvată a atributelor;
- improvizarea scenelor de joc;
- acordarea timpului necesar pentru joc copilului;
- observarea modului în care se joacă copilul şi evaluarea abilităţilor copilului în joc.

109
Tabelul 19.
Resurse materiale pentru activităţi şi joc

Jucării în baza principiului cauzalităţii Seturi de jucării

seturi pentru jocuri: „de-a medicul", „de-a bucătăreasa”,


omuleţi, păpuşi, măşti, serviete pentru păpuşi „de-a restaurantul"
(meniuri, şorţuleţe, bucate din plastic) etc.

chipuri de diferite animale din plastic seturi de haine pentru păpuşi

telefoane, cărucioare, corturi, jetoane seturi de veselă pentru păpuşi

animale mici şi mari, moi, de pluş seturi de mobilier pentru păpuşi

jucării electronice cu întrerupătoare seturi de mobilier pentru colţ

cărucioare pentru cumpărături, coşuri pentru picnic seturi pentru construcţii

perne moi, saltele cu pantă, fotolii balansatoare căzi pentru scăldatul bebeluşilor

pictograme, desene, oglinzi costume pentru copii care se îmbracă uşor

case, palate materiale pentru sărbătorirea zilelor de naştere

Nota Bene!
Activitatea de joc pentru copiii cu dizabilităţi trebuie organizată ca o măsură terapeutică de
abilitare, reabilitare şi dezvoltare.
Evitaţi întreruperea activităţii de joc a copilului, cu excepţia cazurilor, în care copilul are nevoie
de ajutor pentru alte necesităţi vitale.
Respectarea regulilor de joc sînt foarte importante pentru dezvoltarea copilului (jucaţi-vă
împreună cu copilul, nu discutaţi cu alţi adulţi în timpul jocului etc.).
Copilul are dreptul să nu agreeze un anumit joc, chiar dacă el este preconizat pentru vîrsta lui -
oferiţi copilului posibilitatea de a alege jocul.
Jocul e dovada bunei sănătăţi fizice, psihice şi intelectuale a copilului, e cel mai bun mijloc
pentru învăţare.
Jocul este activitatea în care copilul se simte confortabil, natural, în cadrul căruia se poate
observa toate calităţile şi particularităţile individuale ale copilului.
Copilul implicat în joc este pregătit să înveţe.
Starea copiilor cu dizabilităţi neuromotorii se schimbă destul de des, ei obosesc mai repede decît
semenii lor.
Urmăriţi permanent starea copilului pe parcursul activităţii de joc şi includeţi o muzică lentă,
schimbaţi activitatea, întrerupeţi activitatea, chemaţi medicul etc. dacă observaţi semne de
supraexcitare, oboseală ori alte manifestări inadecvate. În timpul jocului, fiţi mereu alături de
copilul cu dizabilităţi.

110
Deseori părinţii nu ştiu cum să se joace cu copilul lor, nu dau importanţă jocului. Instruiţi părinţii
cum să se joace cu copii şi cum să-i încurajeze să participe la jocurile organizate acasă.
În funcţie de stadiul de dezvoltare al copilului, înlocuiţi jucăriile la timp.
Oferiţi copilului jucării potrivite vîrstei lui. Nu faceţi vitrină din jucării, nu oferiţi jucăria la ore
fixe, cînd vă este comod Dvs.

Reflecţii
Jocul permite copilului să-şi descopere, stimuleze corpul şi organele de simţ, îi dă ocazia să
obţină o cantitate mare de informaţie fizică şi are o formidabilă valoare de antrenament. Care sînt
argumentele ce susţin afirmaţia de mai sus?.
Argumentaţi de ce jocul este esenţial pentru dezvoltarea mişcărilor copilului cu dizabilităţi
neuromotorii.
Activitatea de joc trebuie organizată cu scop bine determinat. Argumentaţi opinia Dvs.
Exerciţiile şi însărcinările propuse copilului în timpul jocului se planifică de la uşor la greu, de la
simplu la compus. Exemplificaţi.
Părinţii au un rol important în dezvoltarea copilului prin joc. Ei sînt primii şi cei mai buni
parteneri de joacă pentru copilul lor. Părinţii copiilor pe care îi asistaţi ştiu acest lucru, pot să se
joace cu copilul lor? Exemplificaţi
O jucărie "neinteresantă" provoacă iritare, nemulţumire, iar jocul cu ea se termină cu lacrimi şi
cu jucăria distrusă. Definiţi prin 3 mesaje rolul jucăriei în dezvoltarea copilului.

111
SECŢIUNEA V
Parteneriatul în favoarea copilului

Argument
Parteneriatul în favoarea copilului este elementul-cheie în activităţile de asistenţă a copilului cu
dizabilităţi neuromotorii pentru specialiştii din domeniile psihopedagogic şi medical în procesul
de reabilitare a dezvoltării copilului.
Parteneriatul între toţi actorii participanţi la procesul de reabilitare a dezvoltării copilului asigură
în reabilitarea dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii şi determină calitatea acţiunilor
conjugate şi coordonate ale specialiştilor cu familia şi cu copilul, activităţi coerente şi
permanente care ghidează evoluţia progresivă a copilului.
Obiective
După studierea acestei secţiuni, veţi fi capabili să:
- înţelegeţi şi să explicaţi problemele familiei care îngrijeşte copilul cu dizabilităţi;
- aplicaţi strategii de dezvoltare a parteneriatului în favoarea copilului;
- asiguraţi parteneriatul interdisciplinar în asistarea copilului cu dizabilităţi;
- ghidaţi părinţii copilului în procesul de reabilitare al dezvoltării copilului.
Noţiuni utilizate: familie, asistenţă, parteneriat, consiliere, hiperprotecţie, acceptare, respingere,
tip neurotic, tip autoritar, tip psihosomatic, reţeaua de sprijin, colaborare etc.
Materiale necesare: metode de evaluare a atitudinii materne şi paterne faţă de copilul cu
dizabilităţi, fişe etc.
Pregătire: Specialiştii se pregătesc pentru fiecare activitate, ţinînd cont de: starea fizică şi
emoţională generală a părintelui, problemele şi particularităţile individuale de dezvoltare ale
copilului, nivelul de colaborare cu specialistul – de a asculta, de a înţelege mesajul verbal, de a
colabora, de a urma instrucţiunea verbală, de a se implica în activităţile cu copilul.
Conţinut:
V.1. Parteneriatul în asistarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii
V.2. Strategii de dezvoltare ale parteneriatului în favoarea copilului

V.1. Parteneriatul în asistarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii

Parteneriatul în favoarea copilului este forma de comunicare, cooperare, colaborare care prevede
unitatea de acţiuni, cerinţe, opţiuni şi decizii a specialiştilor, părinţilor şi a tuturor persoanelor
implicate în procesul de reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Rolul specialiştilor în activitatea de reabilitare a copilului cu dizabilităţi este primordială,
deoarece aceştia stimulează şi sprijină părinţii, îi informează asupra anumitor cunoştinţe, îi ajută
să conştientizeze necesitatea activităţilor de reabilitare a dezvoltării copilului, permanent şi
continuu.
Specialiştii (reabilitolog, kinetoterapeut, psiholog, psihopedagog, logoped etc.) oferă părinţilor
reţeaua de sprijin şi de servicii consultative în cadrul cărora pot solicita/beneficia de consultare,
diagnosticare şi asistenţă complexă (psihologică, pedagogică, medicală) a dezvoltării copilului

112
cu dizabilităţi neuromotorii, de vîrstă precoce, de asemenea îi învaţă să dezvolte o reţea proprie
de sprijin pentru reabilitarea şi socializarea copilului.
Ignorarea problemelor copilului cu dizabilităţi severe şi multiple şi/sau protecţia exagerată, tutela
excesivă a copilului, însoţită de compătimirea familiei copilului cu dizabilităţi neuromotorii,
diminuează calitatea intervenţiilor specialiştilor.
Extremele sînt la fel de periculoase şi comportă mari riscuri atît pentru copil, cît şi pentru
familie, exprimîndu-se prin inadaptarea copilului la mediul ambiant şi şanse ratate pentru
dezvoltarea autonomiei personale a copilului. Experienţa demonstrează, că acest obiectiv este
posibil de realizat, dacă familia interacţionează şi colaborează cu specialiştii, urmîndu-le
recomandările consecvent, stimulînd dezvoltarea copilului.
Parteneriatul în favoarea copilului presupune:
- angajarea necondiţionată a părinţilor în activităţile de reabilitare ale dezvoltării
copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- acceptarea diferenţelor individuale ale copilului ca resursă pozitivă în procesul de
reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- colaborarea interdisciplinară şi multidisciplinară în prosesul de asistenţă medicală şi
psihopedagogică a copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- valorificarea potenţialului copilului de către toţi actorii responsabili de procesul de
reabilitare a dezvoltării copilului cu dizabilităţi neuromotorii;
- cooperare şi interacţiune profesională între echipa de specialişti şi familia copilului cu
dizabilităţi neuromotorii;
- asigurarea şanselor de participare activă a copilului şi familiei acestuia la procesul de
evaluare, formulare a obiectivelor, elaborarea PII şi realizarea acestuia împreună cu
echipa de specialişti;
- comunicare eficientă şi constructivă între specialiştii echipei multidisciplinare, familie
şi copil în procesul de elaborare, redactare, revizuire şi realizarea a PII.
Familia este partenerul de bază în procesul de reabilitare a dezvoltării copilului, mediul primar
de asistenţă al copilului cu dizabilităţi neuromotorii.
Naşterea unui copil cu tulburări de dezvoltare schimbă întotdeauna modul de trai al întregii
familii, produce frustrare şi nesiguranţă în relaţiile interpersonale a membrilor familiei,
declanşează emoţii puternice pentru toţi membrii familiei.
Părinţii copiilor cu dizabilităţi trăiesc un şir de stări neuropsihice acute care le bulversează
viaţa şi se reflectă asupra dezvoltării copilului şi a climatului familial prin:
- nivelul înalt al manifestării emoţiilor negative;
- durata extinsă a stresului emoţional;
- tendinţa spre izolare socială şi înstrăinare;
- relaţionarea conflictuală şi instabilitatea comunicării în familie;
- schimbarea conduitei părinţilor etc.
Intensitatea şi durata stării de stres a părinţilor depinde de:
- caracterul şi gradul dizabilităţii în dezvoltarea copilului;
- prezenţa unor semne patologice exterioare, vizibile;
- particularităţile personalităţii părinţilor etc. (V.V.Tcaceova, 1998).
113
Capacitatea mamei de a percepe necesităţile copilului (oricît de slab pronunţate sînt ele) şi de a le
satisface, exercită o acţiune deosebit de eficace asupra dezvoltării copilului. Părinţii care acceptă
copilul aşa cum este şi supraveghează atent reacţiile lui, bucurîndu-se de orice acţiune de sine
stătătoare a acestuia, de regulă, înregistrează succese în dezvoltarea copilului.
Specialiştii trebuie să dezvolte parteneriate cu părinţii, să facă efort pentru a-i sprijini în căutarea
de soluţii, să-i informeze despre legităţile de dezvoltare ale copiilor, să-i consulte şi să-i ghideze în
procesul de reabilitare a copilului la toate etapele de dezvoltare ale acestuia.
Reabilitarea copilului cu dizabilităţi neuromotorii reuşeşte în cazul, în care părinţii copilului sînt
susţinuţi în acest proces de întreaga familie. Familia are rolul cel mai important în dezvoltarea şi
evoluţia progresivă a copilului cu dizabilităţi neuromotorii, pentru că: este un mediu natural de
creştere şi dezvoltare biologică, afectivă, culturală etc.; oferă securitate şi siguranţă fizică şi
afectivă necesară dezvoltării copilului; stimulează formarea comportamentelor sociale ale
copilului; este condiţia ce asigură dezvoltarea individuală optimă a copilului şi adaptarea socială
a acestuia.
Valorificarea părinţilor ca parteneri în favoarea copilului este determinată de:
- părinţii îşi cunosc cel mai bine copilul şi îşi doresc cel mai mult rezultate progresive;
- părinţii merită sa fie susţinuţi şi respectaţi în încercările lor de a căuta soluţii şi de a-şi
sprijini copilul, fiind sursa principală de informaţie despre procesul de dezvoltare al
copilului;
- părinţii sînt mediatorii copilului în comunicarea cu specialiştii şi semenii lor;
- părinţii sînt partenerii de bază a specialiştilor în continuarea acţiunilor şi măsurilor de
reabilitare a dezvoltării copilului, atît în cadrul instituţiei cît şi acasă.
Colectarea datelor despre copil se face prin comunicarea/discuţiile deschise şi discrete cu
membrii familiei acestuia, care pot fi: faţă-n-faţă cu un membru al familiei (individuală) şi în
grup (cu mai mulţi membri ai familiei, cu unii specialişti etc.).
În scopul stabilirii unei relaţii afective adecvate cu copilul şi membrii familiei:
- trataţi cu respect şi politeţe copilul şi familia cu care lucraţi;
- încercaţi să le cîştigaţi încrederea prin empatie (nu-i compătimiţi, victimizaţi etc.);
- acordaţi înţelegere (nu condamnaţi, apreciaţi, judecaţi etc.);
- prezentaţi informaţie completă şi corectă (despre Dvs, despre rezultatele consilierii
etc.).
Scopul principal în parteneriatul cu familia copilului este stabilirea unei relaţii de încredere cu
copilul/familia lui, astfel încît aceştia să vă poată accepta, să poată aborda cu Dvs nişte subiecte
personale, sensibile, în mod deschis, firesc, sincer.
Prima impresie are importanţă, mai ales la primele întîlniri, în care copilul, părintele pot fi
nesiguri în ceea ce priveşte întîlnirea cu Dvs (Este important pentru părinţi: Cum arătaţi? Sînteţi
relaxat sau distrat? Cum sînteţi îmbrăcat (poate sînteţi îmbrăcat într-um mod care poate să
îndepărteze copilul)? V-ar considera copilul/părintele distant/retras sau interesat, prietenos?).
Comunicarea verbală şi non-verbală sînt interdependente. O mare parte a informaţiei despre Dvs
o transmiteţi non-verbal. (Vocea trebuie să fie calmă şi clară fără cuvinte indecente şi critice.
Vocabularul, gesturile potrivite experienţei, nivelului de dezvoltare a copilului/părinţilor, altor
persoane implicate.).

114
Comunicarea este în două direcţii şi presupune primirea şi oferirea de informaţii. Faceţi diferenţa
în a fi tăcut şi a asculta activ. Nu uitaţi să ascultaţi!!! Ascultaţi activ! (Ascultătorul activ evită
abaterile de la subiect, prin limbajul corpului şi prin comentariile adecvate arată că
intrlocutorul dispune de toată atenţia lui).
Priviţi în ochi persoana fără să vă lăsaţi distrat de alte persoane, obiecte, situaţii din interiorul sau
exteriorul încăperii. Încurajaţi persoanele să vorbească cu expresii de tipul; „Da”, „Continuaţi”,
„Cum vă simţiţi?” Cum spuneaţi...
În colectarea datelor despre copil folosiţi următoarele tipuri de întrebări: deschise, închise şi
sugestive. Întrebările deschise sînt întrebările la care nu se poate răspunde printr-un cuvînt, au
conţinut larg, sînt folosite pentru a colecta informaţii şi pentru a explora sentimente şi abilităţi.
Întrebările închise sînt întrebările la care este suficient un răspuns simplu: „da” sau „nu”.
Întrebările sugestive: sînt întrebările care sugerează un comportament, un răspuns adecvat,
aşteptat.
Modele de întrebări:
Întrebare deschisă: Cum vă petreceţi timpul cu copilul?
Întrebare închisă: Aţi luat copilul la plimbare seara trecută?
Întrebare deschisă: Ce fel de probleme de familie discutaţi cu soţia?
Întrebare închisă: Vorbiţi cu soţia despre felul cum veţi educa copilul?
Întrebare sugestivă: Cum explicaţi copilului modul de comportare cu semenii?
Atitudinea parentală are un rol foarte important în dezvoltarea psihică a copilului şi este deosebit
de actuală în contextul interacţiunii dintre părinţi şi copilul cu dizabilităţi în procesul de
reabilitare al dezvoltării copilului.
În procesul activităţilor cu copilul cu dizabilităţi neuromotorii, echipa de specialişti include în
PII obiective de interacţiune cu părinţii acestuia:
- învăţarea părinţilor să aplice metodele de reabilitare a dezvoltării copilului în condiţiile
familiei;
- instruirea părinţilor să ghideze comportamentul copilului şi să contribuie la formarea
personalităţii lui;
- consilierea părinţilor, îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale dintre mamă-tată şi copil.
Echipa multidisciplinară, în activităţile de reabilitare ale dezvoltării copilului cu dizabilităţi
neuromotorii, realizează şi sarcini particulare:
- diminuarea formelor neconstructive ale comportamentului părinţilor: agresivitatea,
aprecierea neadecvată a comportamentului copilului, dorinţe negative, tendinţa de a
evita greutăţile, subaprecierea copilului şi stimularea formelor productive de relaţionare
cu copilul;
- formarea înţelegerii de către părinţi a problemelor copilului şi anume: schimbarea
poziţiei de negare a prezenţei problemei („el poate ca şi ceilalţi”) şi opunerea faţă de
ceilalţi spre trecerea la poziţia de colaborare („dar cum să-l învăţ?)
- excluderea neglijării problemelor de dezvoltare ale copilului, spre desfăşurarea
permanentă a activităţilor de reabilitare a copilului, inclusiv, în cazurile foarte dificile;
- trecerea de la viziuni pesimiste, (lipsa perspectivei dezvoltării copilului:“Nu vom reuşi
nicicum…”) spre viziuni realiste optimiste (totul este în puterea mea ca să-mi ajut
copilul);

115
- îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale cu copilul (de la hiperprotecţie sau hipoprotecţie
la relaţii optime);
- diminuarea stării psihologice interne a părinţilor, în special a mamei, şi anume a stărilor
de retrăire a insuccesului legat de nerealizarea aşteptărilor, de problemele psihofizice
ale copilului, prin substituirea explorării posibilităţilor copilului (prin descoperirea
“micilor lui succese");
- reconsiderarea ierarhiei valorilor morale ale mamei copilului cu dizabilităţi (importanţa
faptului că copilul există);
- trecerea mamei de pe poziţia retrăirii pentru dizabilitatea copilului la poziţia căutării
resurselor şi condiţiilor de dezvoltare a potenţialului copilului;
- ridicarea autoaprecierii personale a mamei prin evaluarea succeselor copilului şi
aprecierea rezultatelor muncii sale.
Cunoaşterea părinţilor este componenta cheie în dezvoltarea parteneriatului cu aceştia (interesaţi-
vă de viaţa, munca, familia lor etc. ), părinţii ne ajută să organizăm activităţile eficient, bazîndu-
ne pe experienţa lor de îngrijire şi aspiraţia de a avea rezultate cît mai bune pentru copilul lor.
Transformarea activităţii de reabilitare a propriului copil într-un proces terapeutic în cadrul
căruia stimularea reuşită a dezvoltării copilului ajută mama/tata să înlăture influenţa negativă a
stresului.
Susţinerea familiilor care au în îngrijire copiii cu dizabilităţi şi, în special, a mamelor, care au
acceptat perspectiva implicării active în activitatea de reabilitare a copilului, se face prin diferite
forme de lucru:
- Demonstrarea metodelor de reabilitare a dezvoltării copilului.
- Evaluarea temelor pentru acasă cu copilul.
- Instruirea părinţilor, familiei, consultarea literaturii de specialitate, literaturii pentru
copii (recomandată de specialişti).
- Stimularea şi aprecierea rezultatelor pozitive ale părinţilor în continuarea activităţilor
de reabilitare cu copilul la domiciliu.

V.2. Strategii de dezvoltare a parteneratului în favoarea copilului

Specialiştii echipei multidisciplinare aplică o varietate imensă de tehnici şi metode de dezvoltare


a parteneriatelor cu părinţii în favoarea copilului. Una din cele mai potrivite şi eficiente metode
recomandate pentru specialişti este consilierea.
Consilierea părinţilor are la bază următoarele reguli:
- Tonul conversaţiei (este stabilit de specialistul care asistă copilul şi părintele – ascultaţi
cu răbdare şi calm, nu trageţi concluzii pripite.
- Acumularea informaţiilor (se obţine prin acceptarea diferenţelor, evitarea presiunilor,
categorisirilor, stereotipurilor etc.).
- Înţelegerea realităţii subiective a părintelui ca persoană aparte (empatie cu o anumită
doză de distanţare pentru a evita compătimirea etc.).
- Ascultarea activă (concentrarea asupra conţinutului, detectării indicatorilor nonverbali,
încurajare verbală şi nonverbală pentru interlocutor).

116
- Acordarea şansei de a prelua iniţiativa în discuţie – părintelui (lăsaţi părintele să spună
pentru ce s-a adresat, să explice care este problema lui, nu presupuneţi o eventuală
problemă, pentru alţii ea poate să nu existe).
- Folosirea întrebărilor deschise (exclude prejudecăţile specialistului şi facilitează
comunicarea, face posibilă observarea mai multor sentimente ale părintelui. De ex. – E
recomandat să se întrebe „Cum vă simţiţi în această situaţie?”, decît „Vă simţiţi prost
în această situaţie ?”).
- Acordarea timpului pentru a răspunde la întrebarea adresată (nu condiţionaţi întrebarea,
nu puneţi alte întrebări, nu răspundeţi la ea în locul părintelui etc.).
- Concentrarea pe acceptare, nu pe apreciere (adoptaţi cadrul de referinţă intern al
persoanei date). Priviţi lucrurile prin ochii părintelui.
- Depistarea stărilor emoţionale (reacţionarea la sentimente, nu la fapte, atitudine
pozitivă a specialistului pentru sentimentele părintelui permite acestuia să se implice
mai profund).
- Consilierea calificată în locul judecăţii (abţineţi-vă de la judecăţi, conştientizaţi
momentul cînd simţiţi că judecaţi, recunoaşteţi pentru sine această stare şi încearcaţi să
nu exteriorizaţi).
- Descrierea soluţiilor şi opţiunilor (încurajaţi părinţii că există anumite soluţii şi opţiuni
pe care au ocazia să le aleagă, explicaţi-le consecinţele fiecărei opţiuni).
- Oferirea părintelui a posibilităţilor de a alege soluţii şi a lua decizii (nu soluţionaţi
problema în locul părintelui, care uneori încearcă să vă transmită responsabilitatea
găsirii soluţiilor).
- Învaţarea părintelui să poarte responsabilitatea (deoarece el şi copilul lui vor suporta
consecinţele deciziei luate).
- Rezultatul consilierii bune, eficiente depinde de capacitatea specialistului de a fi
receptiv, sincer, relaxat, blînd în relaţia cu părintele.
Organizarea şedinţei de consiliere se face în modul următor:
- identificaţi necesităţile copilului/familiei, structuraţi-vă mesajele scurt şi clar;
- planificaţi un început, mijloc şi sfîrşit al şedinţei de consiliere: stabilirea contactului
emoţional, abordarea pozitivă a problemei, căutarea soluţiilor şi luarea deciziei pe
termen scurt;
- trataţi cu respect persoanele asistate, nu uitaţi că au venit după ajutor, lăsaţi-i să
vorbească despre grijile lor;
- spuneţi-i-le despre ce vreţi să vorbiţi, apoi explicaţi-i-le ce le-aţi spus, luaţi decizia pe
parcurs, nu imediat;
- trageţi concluzii.
Activităţile de reabilitare ale dezvoltării copilului cu dizabilităţi răspund necesităţilor copilului şi
familiei acestuia doar dacă reuşim să construim un parteneriat în interesul copilului atît între
specialişti, cît şi între specialişti, părinţii şi copil.

117
Specialiştii utilizează flexibil un şir de strategii pentru dezvoltarea parteneriatelor cu membrii
familiei copilului, printre care cele mai importante sînt:
- limbaj de comunicare accesibil, folosirea termenilor cunoscuţi părinţilor;
- comunicarea pozitivă şi optimistă cu familia (întîmpinaţi părinţii cu blîndeţe ca să se
simtă bine veniţi ca şi copiii lor, vorbiţi cu intonaţie corespunzătoare de pe poziţie
prietenoasă fără dojeneli şi suflu de superioritate);
- stimularea şi instruirea părinţilor în activităţile de reabilitare ale dezvoltării copilului;
- valorificarea capacităţilor părinţilor în dezvoltarea parteneriatului în activitatea de
recuperare a copilului (folosiţi sugestiile părinţilor, ei îşi cunosc bine copilul, aceasta
ajută la implicarea părinţilor în terapia de reabilitare a copilului fiţi un bun ascultător,
asiguraţi părinţii că preocupările şi ideile lor sînt luate în serios);
- atenuarea şi evitarea tensiunilor, ezitărilor părinţilor în luarea deciziilor privitor la
obiectivele ce vizează asistarea copilului;
- confirmarea permanentă a rezultatelor copilului (puneţi accent pe părţile bune,
specificaţi nereuşitele, oferiţi soluţii, apreciaţi efortul părinţilor şi copilului etc.);
- informarea întregii familii despre dinamica evoluţiei reabilitării copilului;
- folosirea panoului de informaţii şi mesaje cu afişe de importanţă colectivă a grupului de
copii (problemele individuale ale copilului nu le afişaţi, dar le comunicaţi individual
fiecărui copil şi/sau părinte);
- prezentarea bonusurilor referitoare la dezvoltarea copilului, care vor fi studiate de
părinţi;
- organizarea întîlnirilor comune ale părinţilor, ale părinţilor cu specialiştii etc.;
- organizarea atelierelor practice pentru părinţi, a excursiilor, meselor rotunde etc.;
- organizarea orelor de întîlniri individuale cu întrebări şi răspunsuri;
- organizarea sărbătorilor comune cu copiii şi pentru copii;
- informarea părinţilor în problemele cotidiene ale centrului (programul zilei, reguli
interne, orarul activităţilor, tipul activităţilor etc.), asigură implementarea reuşită a PII;
- implicarea părinţilor în viaţa centrului, valorificarea potenţialului părinţilor familiei în
organizarea măsurilor pentru copii (citirea/demonstrarea poveştilor;
modelarea/pictura/muzica; intervenţia într-un domeniu artistic; asistarea individuală a
copilului în anumite activităţi, amenajarea spaţiilor de joacă şi învăţare a copiilor etc.).

Resurse materiale pentru lucrul cu părinţii

1. literatură de specialitate agende ale zilei

2. tabele şi planşete agenda copilului

3. panou de informaţii şi sugestii lucrările copiilor

4. caiet de evidenţă a convorbirilor caiet de sugestii anonime etc

118
Nota Bene!
Părinţii care educă copii de vîrstă timpurie cu dizabilităţi, deseori, prezintă stări camuflate de
nelinişte şi se disting prin instabilitate emoţională, indiferent de atitudinea lor emoţională faţă
de copil.
Preveniţi stereotipurile şi atitudinile negative în activităţile cu copii, părinţii copiilor.
Colaboraţi cu părinţii pentru a observa şi identifica cît mai timpuriu necesităţile copilului.
Anticipaţi şi evaluaţi permanent treptele de sprijin ale părinţilor în asistarea copilului.
Instruiţi părinţii frustraţi cum să acopere cu asistenţa lor nevoile copilului.
Acceptaţi, evaluaţi sugestiile părinţilor iniţiaţi, ei au o expeienţă de lucru cu copilul în cauză.
Impicaţi activ părinţii, ca membru deplin şi egal al echipei în elaborarea şi realizarea planului de
intervenţie individualizată în asistarea copilului.
Daţi dovadă de deschidere, flexibilitate, profesionalism, toleranţă, pozitivism, altruism,
indulgenţă, optimism, facilitaţi comunicarea constructivă în îngrijirea, educarea şi asistarea
copilului.
Fiţi un bun ascultător şi un partener activ al copilului şi al părintelui.

Reflecţii
Reflectaţi asupra întrebărilor înainte de a stabili o întîlnire cu părinţii!!! Formulaţi 5 subiecte de
discuţie cu părinţii copiilor cu dizabilităţi de vîrsta 4-7 ani.
Argumentaţi importanţa parteneriatului specialiştilor cu părinţii copilului cu dizabilităţi
neuromotorii în procesul de reabilitare a dezvoltării acestuia.
Descrieţi procesul de dezvoltare al parteneriatului cu copilul şi cu familia acestuia.
Argumentaţi din perspectiva parteneriatului în favoarea copilului: de ce unii copii cu dizabilităţi
pot rămîne în aceeaşi etapă a dezvoltării (0-3ani) o perioadă mai lungă, în timp ce alţii vor
progresa esenţial.
Determinaţi strategii de dezvoltare ale parteneriatului specialiştilor cu părinţii, familia şi copilul
cu dizabilităţi neuromotorii în procesul de reabilitare a dezvoltării acestuia.

119
Anexe:
Anexa 1.
Fişa de identificare a necesităţilor copilului pentru determinarea strategiilor în furnizarea
intervenţiilor individuale (model)
Numele coplului__________________________________________________________
Vîrsta___________________________________________________________________
Marcaţi punctele care caracterizează necesităţile prioritare ale copilului

Nr.
Indicatori de evaluare Bifaţi
d/o

1. Însuşeşte cu greu abilităţile noi

2. Tonusul muşchilor este redus,


manifestă dereglări de mîncare şi/sau somn

3. Se implică în activitate doar pentru un minut sau două

4. Este distras uşor de stimulente auditive sau vizuale

5. Pare apatic

6. Copilul este în permanentă mişcare

7. Înţelege cu greu instrucţiunile orale

8. Îi place să atingă şi să îmbrăţişeze alţi copii

9. Manifestă întîrzieri în însuşirea abilităţilor motorii grosiere

10. Manifestă întîrzieri în însuşirea abilităţilor motorii fine

11. Manifestă întîrzieri în însuşirea abilităţilor de vorbire

12. Manifestă întîrzieri în însuşirea abilităţilor sociale

13. Necesită ajutor la îmbrăcat

14. Necesită ajutor cînd mănîncă

15. Necesită ajutor la toaletă

16. Se loveşte des de diferite obiecte şi cade

120
Anexa 2.
Fişa de identificare a necesităţilor copilului cu dizabilităţi neuromotorii
Numele coplului__________________________________________________________
Vîrsta __________________________________________________________________
Diagnosticul medical ______________________________________________________
Marcaţi punctele care caracterizează necesităţile prioritare ale copilului

Nr.
Indicatori de evaluare Bifaţi
d/o

1. Are deformităţi care îi limitează capacitatea de a se mişca, a acţiona

2. Îşi păstrează cu dificultate poziţia verticală a corpului, oboseşte


repede

3. Manifestă reflexe neadecvate

4. Manifestă tonus muscular anormal pe o singură parte a corpului:


stînga sau dreapta

5. Manifestă tonus muscular anormal al membrelor inferioare

6. Are probleme de coordonare a mişcărilor şi de menţinere a


echilibrului

7. Tonus muscular excesiv/muşchi contorsionaţi

8. Tonus muscular redus/muşchi slab dezvoltaţi

9. Manifestă tonus muscular anormal al întregului corp

10. Copilul nu poate total să închidă gura, salivează excesiv

11. Are frisoane

12. Are crize epileptiforme

13. Este incapabil să meargă fără ajutor

14. Este incapabil să şadă fără ajutor

15. Are dureri în articulaţii

16. Are oase fragile

17. Are dificultăţi de masticaţie, de glutiţie

18. Are dificultăţi de comunicare şi limbaj, nu foloseşte limbajul verbal

121
Conform rezultatelor, alegeţi strategii care ajuta copilul cu dizabilităţi motorii să se bucure
de reuşite:
1. Folosirea unui mobilier adaptat la nevoile copilului; asiguraţi-vă că mesele şi
scaunele ajută copilul să-şi menţină poziţia corectă, scaun cu părţi laterale rigide,
mobilierul este suficient de solid pentru a rezista cînd copilul se sprijină de el pentru a
se ridica în picioare etc.
2. Folosirea pe mese a pupitrelor pentru a ajuta copilul să-şi păstreze poziţia verticală în
timpul unor activităţi şi a lucra cu ambele mîini.
3. Stimularea, încurajarea copilului în folosirea ambelor mîini la efectuarea diferitelor
acţiuni.
4. Poziţionarea corectă, confortabilă a copilului în timpul activităţilor, astfel încît să
şadă cu picioarele îndoite, cu spatele drept şi cu capul ridicat.
5. Schimbarea frecventă a poziţiei copilului în concordanţă cu indicaţiile medicale.
6. Stimularea sistemului muscular conform stării copilului şi recomandărilor
kinetoterapeutului.
7. Folosirea materialelor didactice accesibile şi adecvate necesităţilor copilului: fixarea
materialelor instructive cu lipici, clame sau bandă-lipici Velcro etc.
8. Folosirea metodelor alternative de comunicare: pictograme, semne, gesturi etc.
9. Adaptarea hainelor, încălţămintei pentru copil.
10. Adaptarea meniului, veselei la necesităţile copilului.
11. Adaptarea jucăriilor, lucrurilor, folosirea întrerupătoarelor electrice pentru activarea
jucăriilor, altor unelte de lucru, ataşarea cablurilor de cauciuc la jucării, obiecte
pentru a uşura accesul copiilor la ele.
12. Instruirea părinţilor cum să lucreze cu copilul.

122
Anexa 3.
Fişa adaptării copilului
Numele prenumele copilului_______________________________________________________
Data naşterii/vîrsta ______________________________________________________________
Masa corporală la momentul plasării
Diagnostic medical
Plasat din familie (tip de familie)
Plasat la data de
Responsabil
Comportamentul 1 săptămînă 2 săptămînă 3 săptămînă 4 săptămînă

Dispoziţia

Pofta de mîncare

Somnul

Interacţiunea cu adulţii

Interacţiunea cu copiii

Jocul

Acţiuni neadecvate

Stabilitatea sănătăţii

Comunicarea

Activitatea verbală şi motorie

Starea sferei emoţionale

Evaluare

Concluzie:
neurolog
psiholog
pediatru
psihopedagog
logoped
alţi specialişti
Durata adaptării
Dificultăţile principale ale adaptării copilului
Adaptarea copilului a fost uşoară, moderată, grea
Măsuri:

123
Anexa 4.
Fişa de evaluare a copilului de 0–7 ani cu dizabilităţi motore (model)
Date generale despre copil
Numele
Prenumele
Data naşterii
Domiciliu

Date despre familie


Tipul familiei (specificaţi) nucleară monoparentală extinsă alt tip

Membrii familiei 1.
2.

Descrierea comodităţilor (inclusiv baie, veceu, adaptări)

Data evaluării primare Specialistul

Data reevaluării I Specialistul

Data reevaluări II Specialistul

Anamneza

Diagnosticul

124
Anexa 5.
Stabilirea nivelului şi tipului de joc al copilului

Marcaţi tipul de joc conform vîrstei copilului

Tipurile de joc
Soluţionarea problemelor
Simulare
Socializare
Manipulare
Mişcare
Explorare
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Vîrsta copilului (ani)

Stabiliţi obiective pentru fiecare tip de joc selectat, în conformitate cu vîrsta şi nivelul de
dezvoltare al copilului.

125
Anexa 6.
Fişă de evaluare a dezvoltării motorii a copilului
Copilul poate ... Se stimulează... Se utilizează jucăria potrivită...

Urmări obiectele cu ochii Mişcările ochilor şi atenţia vizuală... Jucării viu colorate, atîrnate lîngă pătuţ, agitate şi
schimbate cu locul din cînd în cînd
Concentra atenţia la sunete Ascultarea şi atenţia auditivă... Clopoţei, jucării mobile cu efecte sunătoare, agitaţi-le
uşor, schimbaţi periodic locul jucăriei
Duce mîinile la gură Explorarea cu gura a jucăriilor ţinute Diferite obiecte: tari, moi, uşoare - pentru a fi ţinute şi
în mînă roase, uşor igienizabile, lavabile
Sta întins pe burtă Rostogolirea şi mişcările în poziţia Jucării uşoare şi foarte mobile, mingi, obiecte
culcat cilindrice, plasate lîngă copil şi mai departe de el
Oferi şi apuca obiecte Strîngerea şi desfacerea palmelor Obiecte uşor de apucat şi transferat dintr-o mînă în
alta, uşoare, de diferită greutate.
Aducerea mîinilor în faţa copilului cu
predarea şi preluarea obiectelor de la
adult
Ţine şi arată obiectele cu Conştientizarea propriei persoane şi Oglindă bine protejată - în plastic, stofă, jucării sau
interes interesul faţă de obiecte obiecte viu colorate cu surprize
Manipula cu degetele şi le Coordonarea ochi-mînă în timpul Jucării şi obiecte ce pot fi explorate cu degetele:
examina vizual jocului; borcane ce se închid, tuburi goale, mosorele, cutiuţe;
Explorarea vizuală Jucării şi obiecte agăţate ce se leagănă şi fac zgomot
la atingere
Urmări cu privirea ce se Înţelegerea legăturii între cauză şi Cuburi, jucării muzicale cu sfoară, cu clape...
întîmplă cînd cade, se efect
rostogoleşte...
Sta pe şezut Pipăirea, explorarea obiectelor cu Jucării şi obiecte din diferite materiale, stofe, forme,
ambele mîini uşor manevrabile de dimensiuni medii
Lovi în masă cu plăcere Coordonarea mai precisă mînă–ochi, Jucării şi obiecte pentru a ciocăni: linguriţe, toba,
folosind ambele mîini lovirea dirijată tamburina etc.
Să se tîrască şi să se Capacitatea de explorare Mingi de diferite dimensiuni, cărucior, cutii
împingă înainte
Imita sunete, înţelege Capacitatea de explorare în Cărţi, telefon jucărie, poze cu obiecte
cuvinte şi expresii simple comunicare

Privi poze, alege şi potrivi Imitarea situaţiilor sociale, înţelegerea ,,Domino,, cu poze clare ale obiectelor, incastro...
obiecte pozelor simple
Face legătura între obiect şi Capacitatea de a alege, compara, Cutiuţa poştală, matrioşca, piramidă
recipient (cutie) potrivi obiecte
Imita treburile casnice ale Coordonarea mînă–ochi cu Veselă pentru bucătărie, mobilier p/păpuşă
adulţilor recunoaşterea acţiunilor distincte
Înţelege păpuşa ca pe Dezvoltarea jocului simbolic Echipament pentru păpuşă, maşină...
prototipul omului
Înţelege semnificaţia Imitarea acţiunilor sociale şi Mobilă pentru păpuşi, garaj pentru maşini, seturi
jucăriilor dezvoltarea comunicării pentru jocul de-a medicul...
Ţine creionul Coordonarea mai precisă mînă–ochi, Hîrtie, creioane colorate, manşoane îngroşate pentru
mîzgălire, haşurare etc. creioane
Construi un turn din multe Activitatea de construire Cuburi, conuri şi alte forme de construcţie
cuburi
Număra obiecte, alege, Potrivirea pozelor, numărarea ,,Domino,, cu poze, Puzzle. Mulţime de forme,
sorta şi potrivi poze, obiectelor, ordonarea obiectelor după culori, cuburi mici, medii, seturi de veselă, legume,
înţelege noţiunea de număr formă, culoare, mărime etc. unelte, puzzle etc.

126
Surse bibliografice:
1. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii. CIF. OMS, Geneva, 2001.
2. Arcan, P.; Ciumăgeanu, D. Copilul deficient mintal, Timişoara, 1980.
3. Alexandrova, N. Copiii de vîrsta antepreşcolară cu defecte complexe: rezultatele
examinării clinice: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice „Strategii de recuperare a
persoanelor cu nevoi speciale” (2-3 decembrie), Chişinău, 2003.
4. Bacus, A. Creşterea copilului de la o zi la şase ani. Manualul părinţilor, Bucureşti: Teora,
2006.
5. Badalean, L. Paraliziile cerebrale infantile, Kiev, 1988.
6. Băban, A. Consiliere educaţională, Cluj-Napoca: Ed. Ardealul, 2001.
7. Buică, C. Bazele defectologiei, Bucureşti, 2004.
8. Burlea, G.; Bîlbîie, T. Normal şi patologic în evoluţia limbajului, Bucureşti, 2004.
9. Cirkina, G. Profilaxia abaterilor în dezvoltarea vorbirii la copii. Educaţie pentru toţi:
modernizarea procesului de instruire, educaţie şi recuperare a copiilor cu cerinţe
educaţionale speciale / Resp. de ediţie: L.Vîrtosu, - Chişinău: ONU Moldova, 2003, pag.
150-152.
10. Enăchescu, C. Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Bucureşti: E.D.P., 1998.
11. Enăchescu, C. Neuropsihologie, Bucureşti: Ed. Victor, 1999.
12. Galigruzova, L.; Smirnova, E. Stupenki obşcenia: ot goda do semi let, Moskva:
Prosveşcenie, 1991.
13. Gippenreiter, Iu. Obşcenie s rebionkom. Kak?, Moskva, 2001.
14. Gînu, D. Psihologia diferenţierii copiilor în procesul educaţional, Chişinău, 2001.
15. Gînu, D. Copilul cu cerinţe educative speciale, Chişinău: Pontos, 2002.
16. Gînu, D. Importanţa calităţii pentru dezvoltarea copilului: Ghid pentru părinţi - educatori şi
profesionişti în protecţia copilului, Chişinău,2007.
17. Golu, P.; Verza, E.; Zlate, M. Psihologia copilului, Bucureşti: Ed. D.P. R. A.,
1993Gherguţ, A. Sinteze de psihopedagogie specială, Bucureşti, 2005.
18. Ghidul educatorului. Educaţie timpurie individualizată, Chişinău: Ed. Cartier, 1999.
19. Mitrofan, N. Testarea psihologică a copilului mic, Bucureşti: Ed. Mihaela Press, 1997.
20. Mureşan, C. Autismul infantil. Structuri psihopatologice şi terapie complexă, Cluj-Napoca,
2004.
21. Moţet, D. Psihopedagogia recuperării handicapaţilor neuromotorii, Bucureşti: Ed. Fundaţia
Humanitas, 2001.
22. Preda, V. Esenţa proiectului educativ personalizat, destinat persoanelor cu cerinţe speciale
// Revista de psihopedagogie, 2004, nr. 1, pag. 50-60.
23. Preda, V. Exploatarea vizuală. Cercetări fundamentale şi explicative Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
24. Popa, M. Psihopedagogia specială: Deficienţe senzoriale, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1997.
25. Racu, A.; Postolachi, D.; Danii, A.; Creţu, V. Intervenţia recuperativ-terapeutică petnru
copiii cu dizabilităţi multiple, Chişinău, 2006.
26. Robănescu, N. Recuperarea neuromotorie, Bucureşti: Ed. Medicală, 1992.
27. Străchinaru, I. Psihopedagogia specială. Vol. I, Iaşi, 1994.
28. Strebeleva, E. Atitudinea contemporană faţă de educaţia copiilor de vîrsta preşcolară cu
cerinţe educative speciale // Defectologia, 1997, nr. 2, pag. 50-58.
29. Verza, E. Psihopedagogie specială, Bucureşti, 1996.
127
30. Vrăşmaş, E. Copilul cu cerinţe educative speciale în programul de educaţie timpurie,
Bucureşti, 1999.
31. Vrăşmaş, E. Educaţia copilului preşcolar, Bucureşti: Ed. Pro Humanitate, 1999.
32. Vrăşmaş, E. Educaţia copilului preşcolar. Elemente de pedagogie la vîrsta timpurie,
Bucureşti: Editura Pro Humanitate, 1999.
33. Stempovschi, E. Recuperarea copilului cu paralizie cerebrală infantilă. Indicaţii
metodice pentru părinţi, Chişinău: Editura Ruxanda, 1999.
34. Handbook for Child Protection Practice edited by Horward Dubowitz and Diane De
Panfilis, Thousand Oaks & London & New Delhi, 2000.
35. Александрова, Н. Результаты клинического обследования детей раннего возраста со
сложной структурой дефекта // Ранняя психолого-медико-педагогическая помощь
детям с особыми потребностями и их семьям. Материалы конференции. Москва, 18-
19 февраля 2003 г.
36. Волкова, Г. Современные проблемы логопедии // Актуальные проблемы
специальной педагогике и психологии, С. Петербург, 2001, стр. 30–41. Материалы
научно – практической конференции 20 – 21 апреля 2001.
37. Жукова, Н.; Мастюкова, Е.; Филичева, Т. Логопедия, Екатеринбург, 2000.
38. Мастюкова, Е., Ребенок с отклонениями в развитии, Москва, 1992.
39. Приходько, О.; Моисеева, Т. Дети с двигательными нарушениями: коррекционная
работа на первом году жизни. Методическое пособие, Москва: Полиграф сервис,
2003, 160 с.
40. Психологическая помощь при нарушениях раннего эмоционального развития / Сост.
Баенская, Е.; Либлинг, М., Москва: Полиграф сервис, 2001, 156 с.
41. Ранняя психолого-медико-педагогическая помощь детям с особыми потребностями и
их семьям. Материалы конференции, Москва, 18-19 февраля 2003 г., 2003.
42. Спиваковская, А. Обоснование психологической коррекции неадекватных
родительских позиций // Семья и формирование личности, Москва, 1991.
43. Смирнова, И. Актуальные проблемы исследования дизартрии у дошкольников
//Актуальные проблемы специальной педагогике и психологии. Материалы научно –
практической конференции, С. Петербург, 20 – 21 апреля, 2001.
44. Смирнова, И. К вопросу о причинах нарушений речи у дошкольников с
церебральными параличами, С. Петербург, 2001, с. 41– 44.
45. Специальная дошкольная педагогика Учебное пособие / Е.Стребелева, Л.Венгер,
Е.Екжанова и др.; Под ред. Е. Стребелевой. – М: Издательский центр Академия,
2002, 312 с.
46. Ткачева В. К вопросу о создании системы психолого-психологической помощи
семье, воспитывающей ребенка с отклонениями в развитии // Дефектология, № 3,
1999, c. 30-36.

128