Lect.univ. dr.

Angela Bogluţ
Notiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice,
ele comportând o pluralitate de sensuri. Acest fapt
provine atat din complexitatea intrinseca a fiecărei
notiuni, cat şi din acela ca ele constituie obiectul de
investigaţie al mai multor discipline ştiintice (lingvistica,
psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor
perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau
măcar complementare. Asadar este necesar a se lamuri
sensul psihologic al acestor noţiuni.
Limbajul este definit ca fiind activitatea psihica de
comunicare între oameni prin intermediul limbii.
Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a
relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane,
două sau mai multe grupuri.
Din punct de vedere ştiinţific, actul comunicării poate fi circumscris
prin procesul de transmitere de informaţii (fie ele cunoştinte,
păreri, construcţii individualizate sau opinii generale) de la un
individ către un alt individ/grup sau de la un grup către un alt
individ/grup.
În sensul cel mai general, comunicarea reprezintă procesul
transmiterii, recepţionării, stocării, prelucrării şi utilizării
informaţiei (Popescu, 2003).
Wilburg Schram înţelege prin comunicare, procesul stabilirii unei
comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii, între
emiţătorul mesajului şi receptorul acestuia, prin intermediul
unui canal de comunicare.
Dată fiind complexitatea actului de comunicare şi a instanţierilor pe
care acesta le poate avea, definiţiile date comunicării sunt
diverse şi variate în funcţie de particularităţile specifice ce
caracterizează actele particulare la care definiţiile fac referire. De
aceea, din ce în ce mai des se recurge la specificarea unui set
minimal de elemente necesare susţinerii actului comunicării, de
la care se pornește în analiza şi descrierea formelor specifice ale
acesteia.
Unele din cele mai recente principii ale comunicarii au fost
formulate de reprezentantii Scolii de la Palo Alto, care au
tinut sa le confere o aura de rigurozitate numindu-le
axiome ale comunicarii:
 Comunicarea este inevitabila.
 Comunicarea se dezvolta în planul continutului si cel al
relatiei.
 Comunicarea este un proces continuu si nu poate fi
abordat în termeni de cauza-efect sau stimul–reactie.
 Comunicarea are la baza vehicularea unei informatii de
tip digital si analogic.
 Comunicarea este un proces ireversibil.
 Comunicarea presupune raporturi de putere între
participanti.
 Comunicarea implica necesitatea acomodarii si ajustarii
comportamentelor
Elementele minim necesare realizării comunicării cu
sens sunt următoarele:
 un emiţător şi un receptor,
 o idee(a emiţătorului) pe care acesta o transpune
în mesaj,
 un canal prin care este transmis mesajul,
 un repertoriu comun între emiţător şi receptor,
precum şi
 feedback-ul transmis ulterior recepţionării şi
prelucrării mesajului de către receptor.
Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
1) relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri,
2) schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii,
3) modificarea voită sau nu a comportamentului celor
angajati.
Datorită progreselor tehnologice şi dezvoltării societăţii, comunicarea a
dobândit noi forme şi ea este acum realizată printr-o multitudine de
modalităţi. La început comunicarea se realiza direct, faţă în faţă, implicând
în special emisiile verbale şi componentele non-verbale asociate.
În prezent comunicarea se realizează în timp real sau cu decrement temporal,
se realizează printr-o multitudine de tehnici secundare, de la scrisori şi
ziare, la bloguri şi sms-uri.
În orice moment putem fi conectaţi la sisteme de comunicare multiple care ne
furnizează în mod continuu informaţii. Începând de la cel care vorbeşte
lângă noi în timp ce noi vorbim la kilometri departe prin intermediul
telefonului, în camera în care merge televizorul, este pornit calculatorul,
suntem conectaţi la internet şi la sisteme de comunicare on-line, primim
sms-uri, mms-uri, mesaje video sau vocale în timp real, prin intremediul
diverselor aparaturi disponibile.
Astfel, comunicarea a devenit un proces hipercomplex pe care îl realizăm
continuu şi care ne menţine într-o intracţiune permanentă cu mediul şi cei
din jurul nostru. Comunicarea nu mai este o instanţiere izolată ci se
desfăşoară simultan prin canale multiple de comunicare, modalităţi
senzoriale variate şi mijloace de la cele mai rudimentare la cele mai
tehnologizate.
Funcţiile comunicării pot fi derivate pornind de la scopul pentru care
este realizată comunicarea, deoarece indivizii urmăresc obţinerea
unor rezultate de pe urma actului comunicării. Astfel, comunicarea
are :
 funcţie instrumentală atunci când individul urmăreşte satisfacerea
unei nevoi sau obţinerea unor beneficii de pe urma actului
comunicării;
 funcţie reglatorie atunci când individul urmăreşte ventilarea
emoţională prin relatarea trăirilor sale sau ale celor din jur;
 funcţie interacţională atunci când individul doreşte să atragă sau
să direcţioneze atenţia interlocutorului său;
 funcţie euristică atunci când, prin intermediul actului de
comunicare, se urmăreşte transmiterea sau obţinerea de cunoaştere;
 funcţie imaginativă atunci când actul comunicării este îndreptat
spre construcţia de scenarii sau fantazare;
 funcţie informativă atunci când comunicarea este destinată
transmiterii de mesaje cu caracter informativ.
În primele 4-6 luni de viaţă, copilul reacţionează în principal
la suntele puternice şi neaşteptate prin reflexe motorii de
tresărire; pe lângă acestea, el îndreaptă privirea sau capul
spre sursa sonoră, căutând cauza producerii sunetului şi
făcând dovada abilităţii sale de a distinge stimulii sonori
din mediu.
Între 3-6 luni, copilul devine interesat de diferite sunete,
atenţia sa putând fi captată prin intermediul producerii de
sunete. Acesta îşi exersează funcţia auditivă producând
sunete în special la auzul unor voci familiare, făcând cel
puţin aparent dovada că distinge între vocile familiare şi
cele nefamiliare.
La 6-12 luni gângureşte folosind producerea de sunete cu scop de
atragere a atenţiei celorlalţi şi începe spre sfârşitul acestei
perioade să înţeleagă cuvinte simple cum ar fi „mama” şi
„papa”, “titi” fiind în stare să execute comenzi simple cum ar fi
făcutul cu mâna, sau încetarea activităţii la auzul cuvântului
“Nu!”.
Între 12-18 luni gânguritul şi producţiile verbale încep să se
transforme în cuvinte, copilul putând folosi în jur de 20 de
cuvinte şi înţelegând circa 50. La 2 ani acesta poate folosi
propoziţii simple utilizând un vocabular de aproximativ 200-300
de cuvinte.
După vârsta de 2 ani este atent când i se citeşte, recunoaşte firul
unei poveşti şi poate identifica şi numi lucruri observate în
imagini, pentru ca la 3-4 ani să folosească cuvinte şi propoziţii
pentru a-şi exprima propriile nevoi, constatări sau trăiri.
Scala Matrix este un instrument de evaluare care identifică exact
modul în care copilul comunică şi oferă o imagine de ansamblu
pentru elaborarea (stabilirea) logică a obiectivelor în vederea
dezvoltării abilităţilor de comunicare în termeni de comportamente
specifice, funcţii ale comunicării sau nevoi care pot fi atinse.
Scala Matrix se adresează copiilor cu tulburări severe de comunicare,
incluzând deficite senzoriale, deficite motorii sau cognitive.
Profilul Matrix se adresează în egală măsură şi adulţilor care se
situează în primele etape de dezvoltare ale abilităţilor de
comunicare. De asemenea, se adresează şi copiilor fără dizabilităţi
severe care se situează în primele stadii ale dezvoltării abilităţilor
de comunicare.
In condiţiile dezvoltării atipice, scala poate evidenţia prin
profilul de dezvoltare rezultat in urma completarii,
specificităţi ale dezvoltării comunicarii preintenţionate,
intenţionate, neconvenţionale, convenţionale, simbolice
concrete, simbolice abstracte si ale limbajului
Communication Matrix include o serie de patru matrici reprezentând
patru funcţii de bază ale limbajului şi comunicării precum şi şapte
niveluri de competenţe.
Nivelurile de competenţă se disting prin comportamentele implicate
în actul de comunicare, de la comportamente pre-intenţionate, la
comportamente verbale care presupun utilizarea unor enunţuri ce
conţin două sau trei simboluri.
Organizarea Profilului Matrix are la bază evaluarea unui lot de nouă
nou-născuţi, fiecare de trei ori în intervalul 6-20 luni.
Scala Matrix este compusă din două părţi principale: ghidul şi
profilul care este oferit separat. După ce citiţi paginile
introductive 1-2 veţi afla instrucţiuni de utilizare a scalei în
pagina 3. Apoi veţi găsi cele patru matrice, câte una pentru
fiecare domeniu de bază al comunicării. Fiecare matrice include
o serie de întrebări la care veţi răspunde marcând datele obţinute
la nivelul matricei. Completarea acestor matrici vă oferă
informaţii specifice despre modul în care copilul se exprimă
(comunică).
După ce aţi răspuns la întrebările de la paginile 3-6, veţi completa
profilul. Profilul rezumă informaţiile colectate în paginile 3-6
oferindu-vă o imagine de ansamblu asupra dezvoltării abilităţilor
de comunicare ale copilului.
În primele stadii ale comunicării putem observa cu uşurinţă patru
funcţii principale ale limbajului. Cu cât înaintăm în vârstă şi
comunicarea devine mai sofisticată (complexă) şi funcţiile pentru
care comunicăm sunt mai extinse şi trebuie să transmitem mesaje
noi care nu pot fi exprimate cu ajutorul comportamentelor
prezente în primele stadii ale dezvoltării abilităţilor de
comunicare.
Scala Matrix este organizată pe baza celor patru funcţii principale
ale limbajului:
1. Să refuze lucrurile pe care nu le vrea….
2. Să iniţieze acţiuni...
3. Să se implice în interacţiuni sociale
4. Să ofere şi să caute INFORMAŢII…
1. Să refuze lucrurile pe care nu le vrea….
Chiar şi nou-născuţii pot să exprime clar când nu le place ceva, când
le este foame, când îi doare ceva sau alte situaţii de disconfort.
Cu cât înaintează în vârstă găsesc alte modalităţi convenţionale
de exprimare pentru a refuza unele lucruri şi pentru a evita
lucruri pe care nu le doresc încă înainte de a li se oferi.
2. Să iniţieze acţiuni...
Când suntem în faţa unor obiecte/lucruri care ne plac, ne dorim
acele obiecte/lucruri în mod repetat. Iniţial nou-născuţii pot să
exprime ceea ce le place doar dacă acel obiect/lucru este prezent.
Mai târziu, ei reuşesc să exprime ce doresc chiar dacă nu li se
oferă acel lucru/obiect.
3. Să se implice în interacţiuni sociale
Pentru multe persoane interacţiunile sociale reprezintă un aspect
important al vieţii. Scopul principal al comunicării este realizarea
interacţiunii cu altă persoană. Nou-născuţilor le place să primească
atenţie din partea altor persoane şi învaţă repede cum să atragă
atenţia altor persoane. Mai târziu ei învaţă modalităţi mai politicoase
şi mai puţin egocentrice de a interacţiona cu o altă persoană.
4. Să ofere şi să caute INFORMAŢII…
Pe măsură ce copiii cresc sunt tot mai interesaţi de lucrurile din jurul
lor şi învaţă să caute informaţii, să formuleze întrebări, să răspundă
la întrebări, precum şi să ofere informaţii. Iniţial aceste mesaje iau
forma unor răspunsuri la întrebări directe (răspunsuri de tipul
“Da””Nu”), formulează întrebări simple,denumesc lucruri şi fac
unele comentarii/remarci.
În cea mai mare parte, aceste mesaje necesită reprezentarea internă a
experienţei şi utilizarea simbolurilor pentru a manipula informaţiile.
Profilul este destinat să rezume informaţiile înregistrate în paginile 3-6 din
scala Matrix. Oferă o imagine de ansamblu asupra dezvoltării copilului
din punct de vedere al abilităţilor de comunicare.
Se utilizează un marker pentru a colora căsuţele din profil pentru care
copilul prezintă competenţe. Competenţa este prezentă dacă acel copil
prezintă cel puţin un comportament (independent şi consistent) la un
anumit nivel pentru a exprima un anumit mesaj (stare, funcţie sau
intenţie). Se pot utiliza diferite culori pentru a indica dacă un anumit
domeniu/obiectiv este în curs de dezvoltare sau este achiziţionat. Nu este
necesar să se coloreze căsuţele de la nivelul I şi II dacă se considera că
acestea sunt complet subsumate (înlocuite) cu abilităţi superioare pe care
copilul şi le-a dobândit.
Dacă se administrează Scala Communication Matrix a doua oară, se poate
utiliza o culoare diferită pentru a scoate în evidenţă noile abilităţi
dobândite şi a se observa cu uşurinţă progresul înregistrat de copil, de la
ultima administrare.
Interpretarea profilului
Profilul acoperă aproximativ primii doi ani ai dezvoltării, din punct de
vedere communicational, pentru copiii cu dezvoltare tipică, fără
dizabilităţi.
Privind căsuţele colorate din profil, veţi putea face o comparaţie între
dezvoltarea copilului evaluat cu nivelul de dezvoltare al unui copil
tipic.
Mai important este faptul că ne oferă informaţii cu privire la acele
domenii ale repertoriul communicational al copilului care trebuie
consolidate şi se poate observa unde există decalaje între abilitatea
copilului de a exprima o serie de mesaje utile.
Această analiză amănunţită a dezvoltării comunicării sprijină
eforturile în intervenţia destinată copiilor care progresează foarte
lent. Rezultatele obţinute cu ajutorul scalei Matrix îi ajută pe
educatori să elaboreze obiective comunicaţionale pe termen scurt
şi pe termen lung, în vederea planificării activităţilor corectiv-
compensatorii.
Pentru fiecare copil trebuie elaborat un obiectiv general de intervenţie
(ce nivel de competenţă comunicativă să dobândească/atingă),
precum şi obiective specifice de intervenţie (ce comportamente
communicative şi funcţionale să dobândească). În general, unui
copil ar trebui să i se permită să funcţioneze la nivelul său actual
de competenţe communicative, în timp ce este încurajat/stimulat
constant spre următorul nivel de competenţe.
Prima decizie pe care trebuie să o luăm este dacă ne concentrăm asupra
dezvoltării competenţelor copilului la nivelul la care funcţionează (aşa
veţi proceda dacă un copil are un repertoriu sărac la nivelul respectiv)
sau dacă ne orientăm spre nivelul următor.
Următoarea decizie pe care trebuie să o luăm este asupra căror
comportamente comunicative specifice ne oprim. Ar trebui să ne oprim
asupra comportamentelor existente sau asupra altor comportamente noi?
Această decizie depinde de abilităţile motorii şi vocale ale copilului,
precum şi de limitările senzoriale care intervin şi chiar împiedică uneori
apariţia anumitor comportamente verbale.
În plus, se iau în considerare orice limitări cognitive care ar putea împiedica
un copil să înţeleagă anumite tipuri de simboluri. În cele din urmă,
trebuie să decideţi exact ce mesaje (stări, funcţii sau intenţii) să vizeze.
Utilizaţi profilul pentru a determina unde există lacune în capacitatea
expresivă a copilului şi luaţi în considerare vizarea mesajele noi pe care
copilul chiar trebuie să fie în măsură să le exprime.
Principala problemă pe care o presupune studiul comunicării
este aceea a stabilirii continutului şi a mijloacelor prin
intermediul cărora acesta este transmis.
Cat priveşte conţinutul, aceasta are un continut informaţional,
un continut afectiv-emoţional, un conţinut motivaţional si
un continutul volitiv. In general, se comunică trei tipuri de
informaţii: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.
Mijloacele comunicarii se clasifică, după două axe opuse:
vocal versus nonvocal şi verbal versus nonverbal. Din
combinarea acestor două axe rezultă următoarele categorii
de mijloace de comunicare:
1) vocal-verbal: cuvantul fonetic ca unitate lingvistică
2) vocal-nonverbal: intonaţii, calitatea vocii;
3) nonvocal-verbal: cuvantul scris ca unitate lingvistica;
4) nonvocal-nonverbal: expresia fetei, gesturile, atitudinile.
Există şi o altă clasificare a mijloacelor de comunicare:
lingvistice, paralingvistice mai mult sau mai puţin conştiente,
inţelese de membrii unei culturi:
nonverbal-vocale, nonvocale;
extralingvistice, care scapă locutorului in timpul comunicării:
vocale, nonvocale.
Combinarea conţinuturilor şi mijloacelor comunicării conduce
la un anumit specific al comunicării. Astfel, informatia
cognitivă este legată de mijloace lingvistice şi
paralingvistice;
informarea injonctivă este legată preponderent de mijloacele
paralingvistice, dar uneori şi de mijloacele lingvistice;
informarea indiceală se transmite prin toate mijloacele.
Din cele de mai sus se diferenţiaza încă doua notiuni,
respectiv limba şi limbajul strans legate intre ele şi extrem
de importante pentru comunicare.
In clasificarea comunicării sunt utilizate trei criterii:
 numărul de persoane,
 instrumentele (mijloacele) comunicării,
 obiectivele ei.
După numărul de persoane care participă la procesul
comunicaţional, desprindem comunicarea
interpersonală şi comunicarea de grup; la randul ei poate fi
împărţită in
comunicare intragrup şi
comunicare intergrup.
Putem deriva tipurile de comunicare în funcţie de criteriile după
care realizăm categorizarea actului de comunicare;
Dupa prezenţa sau absenţa unor obiective intalnim: comunicare
incidentală; comunicare consumatorie; comunicare
instrumentală, comunicare comuniune.
Cele mai importante forme de comunicare raman : comunicare
nonverbală si comunicare verbală.
 Criteriul de Tipul de comunicare rezultat
categorizare
Modalitatea de Verbală
transmitere a Pre-verbală
mesajului Non-verbală
Simbolică
Gestuală
Numărul Intrapersonală (comunicarea cu sine)
indivizilor Diadică (comunicarea dintre doi indivizi)
implicati în actul Interpersonală (comunicarea dintre mai mulţi indivizi)
comunicării De grup
De masă
Context spațio- Faţă în faţă
temporal La distanţă
Mediată
În timp real
Cu decrement temporal
Scopul Instrumental (satisfacerea unei nevoi)
comunicării Reglator (ventilare emoţională)
Interacţional (atragerea/direcţionarea atenţiei)
Euristic (transmiterea/receptarea de cunoaştere)
Imaginativ (fantazare, construire de scenarii)
Informativă (transmitere de informaţie)
Relaţia dintre Orizontală (cu egalii)
agenţii Verticală ascendentă (cu poziţii ierarhice superioare)
comunicării Vericală descendentă (cu poziţii ierarhice inferioare)
Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific
umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea
interumana. Limbajul, constituie expresia şi realizarea
conduitelor verbale.
In cadrul comunicarii verbale distingem: comunicarea
orala si comunicarea scrisa.
Comunicarea orala prezinta urmatoarele caracteristici:
 sunt rostite in fata unor grupuri de oamaeni

 se apeleaza la procedee specifice tehnicii vorbirii libere

 utilizeaza variate modalitati de expresie lexicale,

stilistice etc
 implica adeziunea afectiva si nuantarea vorbirii

 au o importanta valoare sociala si individuala

contextuala sau oficiala
 Se disting urmatoarele particularitati ale comunicarii
orale:
 Metodele vor fi concordante contextului si valorilor
spatiului socio-cultural in care se misca agentii
educationali
 Metodele vor respecta parametrii distantei optime
intre agentii comunicarii educationale
 Metodele vor valorifica particularitatile sursei
emitatoare de mesaj
 Metodele vor tine seama de particularitatile
receptorului
 Metodele vor tine seama de finalitatile si continutul
comunicarii, in stransa corelatie cu specificul
manifestarilor constiintei si conduitei de grup
Canalul folosit cel mai des in comunicare este cel auditiv. Acelasi mesaj,
identic codificat verbal, in funcite de implicatia paraverbalului isi
modifica semnificatia, devine altceva (supracodificare). Principiul
vieţii sociale este comunicarea, ceea ce înseamnă că însăşi viaţa socială
se constituie şi se structurează prin intermediul limbajului. Ne referim
în acest context nu la limbajul “savant” al specialiştilor în gramatică ci
la limbajul natural, comun, utilizat în viaţa cotidiană.
Limbajul înseamnă mai mult decat formele sale verbale şi implică o serie
de alte forme simbolice (gesturi, mimică, intonaţie, pauze, tăceri).
Sensul mesajelor informaţionale vehiculate prin intermediul
limbajului este întotdeauna dependent de contextul situaţional în care
acesta este utilizat.
Sensul oricărei acţiuni sau practici comunicaţionale aflate în desfăşurare
comportă o anumită marjă de incompletitudine, care poate fi depăşită
numai după ce acţiunea s-a produs însă o acţiune sau un mesaj
încheiat deschide un nou orizont de incompletitudine.
Comunicarea scrisa presupune cunoasterea unui cod specific de
catre cel care face apel la ea si trebuie sa aiba in vedere
raportul optim dintre informatie si timp:
 intre necesar si redundant;
 intre transinformational si productiv informational

Obiectivele comunicarii scrise sunt:

intelegerea
perceperea diferitelor niveluri de abstractizare ale variatelor
tipuri de limbaj
intelegerea raporturilor intre valorile lexicale si cele sintagmatice
distingerea esential-accesoriu intr-un text scris
insusirea tehnicilor de lucru bazate pe informatii scrise,
dictionare, carti etc
stapanirea tehnicilor de formulare a intrebarilor
abilitatea de a rezuma si formula o concluzie
Comunicarea nonverbala este procesul de transmitere a informatiei fara a
folosi cuvinte. Cuprinde felul in care o persoana isi foloseste
corpul, cum ar fi expresia fetei, privirea, gesturi ale bratelor si ale
mainilor, pozitia, si diferite miscari ale picioarelor.
Comunicarea nonverbala include, de asemenea, paralingvistica - adica
unele calitati cum ar fi tonul, ritmul, frecventa si vibratia; greseli de
vorbire; pauze sau tacere. De foarte multe ori, intelegem sentimentele
celorlalti tocmai prin aceste aspecte ale comunicarii nonverbale.
Exemple frecvente sunt tensiunea discursului in cazul pacientilor anxiosi
sau hipomaniacali, tonul lipsit de inflexiune al celor foarte deprimati. De
Vito stabileşte şase functii ale comunicării nonverbale asociate celei
verbale. Astfel, ea accentuează, completeaza, contrazice. reglează,
repetă, substituie comunicarea verbală.
Pacientii bolnavi, de cele mai multe ori „au vocea slabita'; putem masura
starea sanatatii unei persoane dupa cum ii suna vocea („A trecut printr-
o operatie, dar glasul ii suna bine!'). O componenta importanta a
comunicarii nonverbale implica spatiul de miscare, adica pastrarea
distantei: cat de mult ne apropiem fizic, in timp ce vorbim cu prietenii
sau partenerii de afaceri, iubite sau pacienti.
Alte componente cum ar fi ingrijirea personala, imbracamintea
si mirosurile (exemplu: transpiratia, alcoolul, tutunul) de
asemenea ofera informatii despre persoană, fara a fi nevoie de
cuvinte si va poate fi de ajutor in intelegerea mai buna a situatiei.
Chiar daca comunicarea nonverbala a unei persoane este evidenta,
acesta este foarte probabil sa nu fie constient de ea. Asta nu
inseamna ca mesajele nonverbale sunt neconcludente de fapt, pot
fi chiar mai exacte decat mesajul verbal, tocmai pentru ca sunt
neintentionate si necenzurate.
Cu toate ca este interesant sa observi aspecte ale comunicarii
nonverbale, te poti intreba ce sa faci cu observatiile facute. Cautati
consistenta; identificati comportamentele nonverbale,si decideti
daca exista punte de legatura intre acestea si mesajul verbal
transmis de pacient. Cand aceste legaturi exista, comunicarea este
mai mult sau mai putin directa. Iar daca exista discrepante, trebuie
facut un efort pentru descifrarea mesajului corect.
Mijloacele nonverbale ale comunicării au următoarele roluri:
1) de a transmite ceva (idei, informatii, trăsături de caracter);
2) de a nuanţa şi preciza comunicarea (care devine aprobativă sau
dezaprobativă, receptivă sau nereceptivă);
3) de a ajuta persoanele să se exprime şi să se înteleagă reciproc
mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele
verbale trebuie să le însotească pe cele verbale, în nici un caz nu
pot actiona independent).
Propria comunicare nonverbala necesita un nivel ridicat de
constiinta de sine si disciplina. Este deosebit de important
modul in care reactionezi la anumite urgente ce pot aparea in
spital in timpul consultatiei.
Trebuie sa arati ca atentia iti este concentrata asupra
interlocutorului, privindu-l in ochi, pastrarea unei pozitii atente
si o aparenta neconstientizare a faptului ca, in alta parte, situatia
poate este destul de grava.
Desi anumite gesturi specifice au constituit subiect de
studiu si interpretari propuse, intelesul lor trebuie
intotdeauna desprins din context.
Cand gesturile sau expresiile fetei par sa semnifice altceva
decat cuvintele, trebuie facut un efort pentru a descoperi
care dintre ele - gesturile sau cuvintele - exprima mesajul
corect.
Tabelul următor prezinta o lista de gesturi obisnuite si unele
sugestii de privind interpretarea corecta a acestora.
 GESTURI
„Acoperisul' inseamna unirea lor cu
degetele intinse si varfurile degetelor in
contact, ca o turla de biserica.
Usoara ridicare a mainii sau a
degetului aratator, tragerea lobului
urechii, sau ducerea degetului aratator la
buze.
Bratele cazute inerte pe langa corp.
Evitarea raspunsului prin dregerea
vocii (tuse sine materia).
Ridicarea unui deget la buze.
incrucisarea bratelor (a se observa
modalitatea in care sunt incrucisate si
tensiunea musculara, prezenta in special in
maini).
Intensificarea tensiunii
musculare, „sindromul pulpelor albe'.
incrucisarea picioarelor.
Picioarele neincrucisate, leganate inainte
POSIBILE INTERPRETARI
increderea sau siguranta a ceea ce se spune.
Dorinta de a intrerupe pe cel care
vorbeste.
Lipsa sperantei; cererea ajutorului este
zadarnica.
A respinge sau a nu fi de acord cu ceea ce
se spune.
Dorinta de a reprima (supri-ma) un
comentariu facut.
Un gest defensiv, indicand respingerea, un
sentiment de nesiguranta sau, pur si
simplu, o pozitie confortabila.
Teama sau tensiune.
incercarea de a te inchide sau proteja
impotriva a ceea ce se spune sau o pozitie
con-fortabila.
Receptivitate la ceea ce se spune.
Doua dintre gesturi necesita comentarii. Gesturile de neajutorare sau lipsa de
speranta sunt tipic compuse din doua faze. Ambele maini sunt ridicate
la nivelul fetei, cu coatele fixe, palmele orientate una catre alta; sunt
miscate usor inspre exterior, cu degetele departate si aratatorul si degetele
usor indoite, ca si cum ar fi gata sa apuce. Aceasta pozitie dureaza putin,
mainile cazand apoi lipsite de vlaga in poala.
Gestul acesta inseamna ca interlocutorul se simte fara putere in fata problemei
sau situatiei respective. Prima parte poate insemna cererea ajutorului, in
timp ce a doua parte (hipotonia sau retragerea) accentueaza inutilitatea
pri-mirii oricarui ajutor.
Evitarea raspunsului prin reglarea vocii se petrece chiar si atunci cand nu sunt
prezente mucus sau flegma. O alternativa a acestui gest este frecarea nasului,
ceea ce implica o usoara frecare cu partea dorsala a degetului aratator. Aceste
gesturi inseamna ca pacienta nu este de acord sau respinge afirmatiile facute.
Spre exemplu: „Cum merg lucrurile acasa?'. Interlocutorul raspunde: „Bine', isi
regleaza vocea si isi freaca usor nasul. Probabil ca vrea sa spuna: „De fapt,
lucrurile nu merg atat de bine acasa.' Cand se asculta un discurs, pot fi
auzite, pe langa cuvinte, pauzele, tonul, si modelarea. Indicatiile
paralingvistice pot aduce o contributie importanta la modul in care este
intelesa persoana si la felul in care acesta percepe pe cineva care vrea sau nu
sa-l ajute. Voluntar sau involuntar, cand vb , comunicam prin: expresia fetei,
gesturi, pozitia corpului, orientarea, proximitatea, contactul vizual, contactul
corporal, miscari ale corpului, aspectul exterior.
Comunicarea prin corp este cea mai complexă, deoarece
corpul intervine in "întalnirile" cotidiene nu doar ca un
obiect natural, ci şi ca un produs voluntar travestit,
mascat, metamorfozat (prin îmbracaminte, machiaj).
Comunicarea prin spatiu şi teritoriu. Omul este extrem de
grijuliu, cu spatiul în care trăieşte. El îşi delimitează şi
amenajează teritorul in funcţie de nevoi şi împrejurari.
Tocmai modul de delimitare şi amenajare a spaţiului
"comunică" multe informaţii despre individ.
Dintr-o perspectivă sociologică şi antropologică, pot fi
desprinse trei tipuri de teritorii:
 tribale,

 familiale si

 personale.
Comunicarea prin imagini. Viaţa modernă a adus cu sine o
mare gama de mijloace imagistice de comunicare (afiş,
fotogratii, ilustraţii, cinema, televiziune).
Comunicarea prin imagini, omniprezentă, crează un
paradox: deşi mai putin interactivă, deoarece se exercită
într-un singur sens, ea este mult mai eficientă, deoarece
afectează un număr extrem de mare de persoane.
Conditiile ale unei bune comunicari se bazeaza pe reguli de baza din care
amintim pe cele mai importante:
1. Pentru a comunica in mod corect si eficient trebuie sa iti ordonezi
gandurile inainte de a le transmite, comunica.
2. Iti alegi cu atentie cuvintele si imaginile pe care le folosesti pentru a
ajunge direct la tinta, iar tinta ta este sa fii corect inteles.
3. Spui clar ce ai de spus astfel incat interlocutorul sa te inteleaga rapid.
4. Stii cum sa te folosesti de vocabular si de gramatica pentru a obtine
un efect maxim.
5. Incerci sa folosesti imagini, grafice, parabole, umor - orice pentru ca
esentialul din comunicarea ta sa fie inteles si retinut.
6. Cunosti modul in care propriile tale interese pot afecta transmiterea
mesajelor.
7. Realizezi ca parerile tale si starea de spirit din momentul comunicarii
pot impiedica receptionarea corecta a mesajelor.
8. Esti de acord ca numai cand receptorul raspunde se poate spune ca
succesul comunicarii este deplin.
Conditiile ale unei bune comunicari se bazeaza pe reguli de baza din care
amintim pe cele mai importante:

9. Pui periodic intrebari pentru a te asigura ca ai inteles corect ceea ce ti

s-a comunicat.
10. Consideri ca omul este cel mai important element al procesului de
comunicare.
11. Te abtii sa ii contrazici pe ceilalti.
12. Tolerezi pareri care difera de ale tale.
13. Ii lasi pe cei cu care vorbesti sa termine ce au de spus inainte de a te
repezi cu propriile interventii.
14. Acorzi atentie maxima celor cu care vorbesti.
15. Aprecizei opiniile celorlalti pentru o comunicare mai eficienta.
16. Intelegi impactul major pe care il au pentru comunicare expresia
fetei si gesturile.
17. Te asiguri ca limbajul corpului se potriveste cu mesajul pe care il
exprimi pe cale verbala.
"Persoanele cu dizabilitati sunt acele persoane carora
mediul social, neadaptat deficientelor lor fizice,
senzoriale, psihice, mentale si/sau asociate, le impiedica
total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata
societatii, necesitand masuri de protectie in sprijinul
integrarii si incluziunii sociale".
Din punct de vedere istoric, cuvântul "dizabilitate" a fost
folosit ca un sinonim pentru "incapacitate". Diferite
condiţii sunt considerate deficienţe: paraplegie, surditate,
orbire, diabet, autism, epilepsie, depresie, HIV, etc., toate
fiind clasificate ca "dizabilităţi".
O dizabilitate ar putea fi definită ca o consecinţă a unei
condiţii care limitează o persoană de a utiliza una sau mai
multe dintre abilităţile ei, cum ar fi mersul pe jos,
vorbirea, văzul, auzul, raţionamentul sau abilităţile de
învăţare.
Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferentiere
sociala in societatile moderne, marcat substantial de influenta unor
ideologii. Modul in care o societate exclude anumite grupuri sau
indivizi implica procese de incadrare in categorii, punandu-se
accentul pe aparitia si identificarea unor incapacitati, pe aspectele
inferioare si inacceptabile ale unei persoane.
Dizabilitatea apare ca o problema de drepturi umane. Implica lupta
pentru alegere, justitie sociala si participare. In toate tarile se afirma
necesitatea integrarii si se explica ritmul lent al progresului din cauza
barierelor arhitecturale, financiare, tehnice, psihologice, sociale.
Problematica dizabilitatii, a fost si este abordata, in principal, din
perspectiva a doua modele: cel individual, de inspiratie medicala
(care considera ca dificultatile persoanelor cu dizabilitati sunt datorate
inferioritatii biologice si psihologice a acestora) si modelul social, care
pune accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al
dificultatilor persoanelor cu deficiente.
Modelul dominant a fost (si, din pacate, uneori continua sa fie) cel
individual, care accentueaza asupra pierderilor sau incapacitatilor
individuale, considerate generatoare de dependenta. Astfel, s-a ajuns
la utilizarea unor etichete care au legitimat acest model medical
individual, la anumite perspective negative asupra dizabilitatii si la
neglijarea perspectivei proprii persoanelor cu handicap.
In corelatie directa cu acest model, interventiile nu pot avea alt obiectiv
decat adaptarea, ajustarea persoanei cu deficienta, aducerea acesteia
cat mai aproape de ceea ce se considera a fi "normal". Din perspectiva
modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficientelor
lor individuale, fiziologice sau cognitive.
Raspunsul oferit de medicina consta in tratament sau reabilitare,
stabilindu-se ca obiectiv revenirea la conditia "normala”, obisnuita,
adica aceea de a fi valid.
O dizabilitate este o condiţie care poate fi cauzată genetic, de un accident, de
o boală sau o traumă, condiţie care poate limita abilităţile unei persoane
precum vederea, auzul, vorbirea, mobilitate sau funcţia cognitivă. Unele
persoane cu dizabilităţi au una sau mai multe limitări.
Un handicap este o constrângere fizică sau una legată de atitudine, care-i
este impusă unei persoane, indiferent dacă acea persoană are sau nu o
dizabilitate. Rampele abrupte, scările, lipsa liftului într-o clădire care are
mai mult de un nivel, uşile înguste, sunt doar câteva exemple de bariere
impuse persoanelor cu dizabilităţi care folosesc scaunele cu rotile.
Handicapul pentru o persoana este considerat un dezavantaj social, rezultat
dintr-o deficienta sau incapacitate, care limiteaza indeplinirea unui rol
intr-un context social, cultural, in functie de varsta, sexul sau profesia
persoanei respective.
Altfel spus, handicapul este o particularitate a relatiei dintre persoanele cu
incapacitate si mediul lor de viata, fiind evidential atunci cand aceste
persoane intalnesc bariere culturale, fizice sau sociale, impiedicandu-le
accesul la diferite activitati sau servicii sociale care sunt disponibile, in
conditii normale, celorlalte persoane din jurul lor.
Concluzionand, putem spune ca deficienta poate determina o
incapacitate care, la randul ei, antreneaza o stare de handicap ce
face ca persoana deficienta sa suporte cu dificultate exigente
mediului in care traieste, mediu ce poate asimila, tolera sau
respinge persoana cu o anumita deficienta; de aici, o serie de
urmari atat asupra echilibrului vietii interne a persoanei
respective, cat si in planul relatiilor cu cei din jur, fapt care poate
determina includerea persoanei cu deficiente intr-un cerc vicios,
afectand, uneori destul de puternic, procesul dezvoltarii si
structurarii armonioase si echilibrate a personalitatii acesteia.
Dizabilitatea este termen de baza utilizat in legislatia si practica
romaneasca obisnuita, alaturi de cel de handicap. In literatura de
specialitate, termenul dezabilitate a inceput sa fie utilizat si
promovat ca substitut de regula, pentru termenul handicap, ce
tinde sa fie inlocuit in terminologia internationala.
Dizabilitatea face parte din experienta umana, fiind o dimensiune a
umanitatii; ea este una dintre cele mai puternice provocari in ceea ce
priveste acceptarea diversitatii, deoarece limitele sale sunt foarte fluide,
in categoria persoanelor cu dizabilitati putand intra oricine, in orice
moment, ca urmare a unor imprejurari nefericite, boli sau accidente.
Handicapul, indiferent de ce tip este (fizic sau mental) reprezintă o sursă
de stigmatizare. Cei care suferă din cauza lui, se confruntă atât cu boala
propriu-zisă cat şi cu practici discriminatorii.

Tipurile de handicap conform Legii privind protecția și promovarea

drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările și completările
ulterioare sunt încadrate astfel :
fizic, vizual, auditiv,
surdocecitate, somatic, mintal,
psihic, HIV/SIDA,
asociat, boli rare.
Deficienţele fizice se caracterizează prin modificări morfologice sau
de structură mai mult sau mai puţin accentuate, care au loc în
forma şi structura corpului şi manifestate printr-o încetinire în
creştere sau printr-o creştere excesivă, printr-o tulburare a
dezvoltării sau o dezvoltare disproporţionată, prin deviaţii,
deformaţii sau alte defecte de structură, urmate sau precedate
de tulburări funcţionale.
După criteriul anatomo-fiziologic /funcţional, rezultă două
categorii mari de handicapuri fizice:
- morfologice sau de structură
- funcţionale sau de activitate
În raport cu întinderea şi profunzimea afecţiunii, handicapurile se
grupează în:
- globale (generale sau de ansamblu);
- parţiale (regionale sau locale).
Caracteristicile deficienţelor morfologice globale sunt:
- deficienţe de creştere – hiposomie şi nanosomie (statura mult inferioară
celei medii) hipersomie şi gigantism (statura foarte înaltă, exagerată),
dizarmonii; disproporţionalităţi etc.
- deficienţe de nutriţie – obezitatea (cu ţesut adipos şi abundent);
debilitatea fizică (dezvoltare subnormală, însoţită de dezechilibru
nutritiv); etc.
– de atitudine – rigiditate (dată de tonusul muscular exagerat); poziţie
asimetrică (dată de dezvoltarea asimetrică a sistemului osos şi a
articulaţiilor); atitudine global insuficientă (dată de dezvoltarea
insuficientă a sistemului osos, muscular şi a articulaţiilor) etc.
– deficienţe ale tegumentelor – culoarea neadecvată a acestora (palide,
vineţii, cu pete, cicatrici şi eczeme etc); – deficienţe ale musculaturii –
poate fi redusă sau foarte redusă, cu tonus normal, scăzut sau crescut;
– deficienţe ale oaselor: subţiri sau groase, lungi sau scurte;
– deficienţe ale articulaţiilor – deformate, cu mobilitate redusă sau
exagerată;
Tipuri de deficienţe morfologice parţiale şi caracteristicile lor:
- deficienţe ale capului, feţei şi gâtului: capul: macrocefal (mai mare decât
normal), microcefal, branhicefal (fără proeminenţa occipitală); faţa: ovală,
alungită sau lăţită; cu malformaţii, cicatrici, pareze, afecţiuni ale ochilor;
cu forme ciudate ale nasului, urechilor etc.; gâtul : lung sau scurt, gros sau
subţire, înclinat sau sucit etc;
- deficienţe ale trunchiului: toracele: lung sau scurt, îngust sau lat, bombat,
în formă de pâlnie etc; abdomenul: proeminent, strangulat, elastic, tonic
sau moale etc; spatele: plat, rotund, asimetric, cu înfundări etc; coloana
vertebrală: coloana deformată în S (afecţiunea:scolioză); coloana
deformată în C (afecţiunea: cifoză); coloana deformată în D (afecţiunea:
difoză); coloana deformată în L (afecţiunea: lordoză); bazinul: asimetrii,
denivelări etc.
- deficienţe ale membrelor superioare: în totalitate inegale (în lungime şi
grosime) deviate, proiectate înainte sau rămase înapoi etc.; umerii pot fi
largi sau înguşti, căzuţi sau ţepoşi etc; braţele pot prezenta afecţiuni care
conţin partea superioară de la umăr la cot; coatele (inegale, deformate);
antebraţele (inegale, curbate); degetele (anomalii congenitale cu deviaţii,
retracţii); omoplaţii (apropiaţi sau dezvoltaţi, coborâţi sau ridicaţi etc).
- deficienţe ale membrelor inferioare: în totalitate pot fi: inegale, cu poziţii
diferite; contracturi sau deficienţe morfologice; şolduri: cu relief
accentuat (depuneri adipoase), cu semianchiloze sau anchiloze;
genunchiul: cu schelete traumatice sau paralitice; gambele: inegale, cu
cicatrici post-traumatice etc; gleznele şi picioarele: strâmbe, aduse şi
abduse, scobite etc; degetele picioarelor: “în ciocan”, strâmbe,
suprapuse, cu deformaţii etc.
- deficienţe ale aparatului neuromuscular: cuprind diferite forme şi grade
de paralizii, tulburări de mers, coordonare, ritm etc.
- deficienţe şi tulburări ale aparatelor şi marilor funcţiuni: ale aparatului
respirator (insuficienţe respiratorii); ale aparatului cardiovascular
(insuficienţe circulatorii); ale aparatului digestiv şi ale funcţiilor de
nutriţie; ale sistemului endocrin (tulburări de creştere şi dezvoltare –
nanism, obezitate, gigantism, nedezvoltarea corectă a organelor
genitale);
Deficiența de vedere este o deficiență de tip senzorial și
constă în diminuarea în grade diferite (pâna la pierderea
totala) a acuității vizuale.
Handicap vizual înseamnă scăderea acuității vizuale la unul
sau la ambii ochi și produce mari probleme în existența
cotidiană a persoanei care prezintă această deficiență.
Auzul este este un element indispensabil pentru dezvoltarea
vorbirii și a limbajului. Handicapul de auz este o
deficiență de natură senzorială și reprezintă diminuarea
sau pierderea totală sau parțială a auzului.
Prin apariția unui deficit auditiv sunt afectate atât activitatea
profesională a persoanei cât și relațiile acestuia cu lumea
înconjuratoare .
Deficiența de auz se măsoară audiometric în termeni de
decibeli. Avem astfel clasificate:
- Pierderi ușoare de auz ( 20-40 dB)
- Pierderi moderate de auz ( 40-70 dB )
- Pierderi severe de auz ( 70-90 dB )
- Pierderi profunde ( peste 90 dB )
Este o deficiență gravă de natură multisenzorială (combinație
de deficiențe de văz și de auz), de cele mai multe ori
asociată și cu alte tipuri de deficiențe, iar prin consecințele
pe care le induce cauzează dificultăți în autonomia
proprie, bariere în sfera relaționării, a accesului la
informaţie, dificultăți majore în orientarea și mobilitatea
spațială.
În asociere cu prezența dizabilității de văz și de auz mai pot
exista afecțiuni metabolice, malformații cardiace,
hipotonie sau hipertonie, epilepsie, hidrocefalie, etc.
Somatizările sunt manifestări de semnalizare ale
organismului ca și reacție sau răspuns la nerezolvarea
sau neprelucrarea unor probleme psihice /emoționale ale
persoanei.
Printre cele mai intâlnite psihosomatizări se numără astmul,
cefaleea, enurezisul, ticurile, alergiile, gastrita, ulcerul,
psoriazisul, dermatitele, colonul iritabil, migrena, nevroza
cardiacă, hipertensiunea precum și infecția urinară.
Pentru a se decela cu exactitate o tulburare de somatizare
trebuiesc efectuate teste clinice pentru a se înlătura orice
cauze strict funcționale sau organice .
Somatizarea este o relație simbolică între problema
emoțională a persoanei și simptomul organic manifest.
Se caracterizează printr-o scădere sau reducere a nivelului
intelectiv al persoanei, limitare a funcțiilor psihicului și
afectează persoana pe toate palierele vieții sale: autonomie și
îngrijire proprie, comunicare și relaționare interpersonală,
activitate socio-profesională, deprinderi sociale, sănatate și
securitate.
Se vorbeste despre o încadrare a handicapului mental în
următoarele categorii:
Uşor
Mediu
Profund
Severitate nespecificată- acest grad de încadrare presupune o
testare și o evaluare psihologică a persoanei care nu poate fi
realizată fie din cauza vârstei mici a copilului fie din motive ce
țin de un handicap fizic și senzorial asociat care nu permite
efectuarea acestor teste.
Conform Legii privind sănătatea mentală și protectia
persoanelor cu tulburări psihice, handicapul psihic este
definit ca și incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de
a face față vieții în societate , situație decurgând direct din
tulburarile psihice.
„ Prin persoană cu tulburări psihice se înţelege persoana
bolnavă psihic, persoana cu dezechilibru psihic sau
insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool
sau de droguri, precum şi persoana care manifestă alte
dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de
diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind
tulburări psihice.”
Asocierea a două sau mai multe tipuri de handicap.
Exemple:
surdocecitate ,
motor-mental,
surdo-mutitate
O boală rară este boala care afectează mai puţin de 5
persoane din 10.000 pentru acest tip de boli exista puține
tratamente și îngrijire adecvată.
Ele se pot manifesta de la naştere sau din primii ani ai
copilăriei. În peste 50% dintre bolile rare, primele semne
clinice se instalează la vârsta adultă şi se însoţesc, în
general, de dificultăţi motorii şi/sau senzoriale, care sunt
grave şi determină un important handicap.
Nevăzătorii sunt o categorie aparte în lumea celor discriminaţi.
Deseori sunt priviți de societate ca persoane cu dizabilități care
nu se pot integra într-un mediu de lucru normal.
Spre deosebire de celelalte categorii de persoane cu handicap
motoriu sau auditiv, la cei cu deficienţe de vedere este deteriorat
principalul organ de simţ cu ajutorul căruia omul îşi culege
informaţia, datorită lui având mari posibilităţi de instruire,
orientare şi adaptare.
Pentru ca persoanele cu deficienţe de vedere să aibă acces la
informaţiile vizuale, acestea trebuie să fie convertite în informaţii
perceptibile de către celelalte simţuri rămase valide.
Braille este un sistem tactil de puncte în relief, reprezentând
literele alfabetului. El are la bază o celulă cu şase puncte, cu
ajutorul cărora, pe bază de combinaţii, se reprezintă litere,
numere şi semne de punctuaţie. Pentru a citi în braille, se
folosesc degetele care sunt trecute peste hârtia ştanţată.
Prima realizare remarcabilă, care a oferit nevăzătorilor accesul
la informaţia scrisă, este codul Braille de scriere şi citire ce
reprezintă o modalitate de comunicare pentru orbi încă din
1829, când a fost inventat de Louis Braille, un tânăr francez.
Acesta şi-a pierdut vederea la vârsta de trei ani ca urmare a
unui accident grav la ochi. Remarcându-se prin rezultate
foarte bune la învăţătură, în ciuda handicapului său, a
primit o bursă de la un nobil local, ajungând astfel la Şcoala
pentru nevăzători din Paris a lui Valentin Hauy.
Valentin Hauy a fost primul care a folosit metoda ştanţării
hârtiei ca modalitate de a citi folosită de nevăzători. Metoda
lui se baza pe reproducerea în relief a literelor obişnuite.
Din cauza încetinelii cu care se citesc astfel de texte, metoda
lui Hauy, îmbunătăţită în timp, nu se mai foloseşte decât cu
o singură excepţie. Este vorba despre sistemul Moon,
inventat în 1845, care respecta, în general, forma literelor
romane, şi este uşor de învăţat de cei care şi-au pierdut
vederea la maturitate.
O influenţă decisivă asupra lui Louis Braille a avut-o întâlnirea
cu Barbier de la Serre, un căpitan din armata franceză, ce
crease un cod de puncte în relief care putea fi citit de soldaţi
în timpul nopţii, fără a folosi o sursă de lumină ce le-ar fi
putut descoperi poziţia. Sistemul lui Barbier se folosea de 12
puncte aranjate în două coloane de căte şase.
Tânărul nevăzător a lucrat pe ideea căpitanului francez,
dezvoltând-o într-o metodă proprie, simplificată. Acest cod
se bazează pe alfabetul obişnuit şi foloseşte doar şase
puncte grupate în celule. Fiecare celulă are două coloane şi
trei rânduri de puncte.
Toate combinaţiile de 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 puncte localizate într-o
celulă sunt valorificate. Există 64 de astfel de combinaţii
posibile din punct de vedere matematic. Deoarece numărul
acesta este insuficient pentru a acoperi toate semnele
grafice, majoritatea lor au mai multe utilizări pe baza unor
reguli specifice.
Pentru uşurinţa aplicării, punctele sunt numerotate de sus în
jos şi de la stânga la dreapta. Iniţial litera “W”, pe care
limba franceză nu o foloseşte, nu apărea, dar ea a fost
introdusă ulterior la cererea unui student englez.
Există diverse întrebuinţări ale codului Braille.
Gradul 1 conţine numai literele, numerele şi câteva semne de punctuaţie.
Este rar folosit în opere publicate.
Codul Braille literar sau Gradul 2 se foloseşte la majoritatea operelor de
ficţiune şi nonficţiune, incluzând manuale, cu excepţia celor de
matematică, ştiinţă, limbi străine şi muzică.
Codul Braille Nemeth este folosit pentru matematică şi ştiinţă, conţinând
simboluri ce nu există în Braille literar, fără a fi doar o simplă extindere
a acestuia. Cartea Codului Nemeth pentru matematică şi ştiinţă
cuprinde 40 pagini de simboluri, fiecare pagină având între 12 şi 21
simboluri.
Codul Braille pentru calculator s-a dezvoltat din nevoia de a traduce
situaţiile legate de folosirea calculatorului ca numele fişierelor, numărul
exact de spaţii libere şi alte detalii legate de acest domeniu. Acest cod
foloseşte unele simboluri din Codul Braille literar, unele din Nemeth şi
altele proprii.
Codul muzical Braille este un cod complet diferit. Pentru transcrierea
corectă în braille a unei partituri este necesară o cunoaştere foarte
amănunţită a acestui domeniu.
Pentru scrierea în braille se pot folosi stiletul şi tăbliţa, maşina de scris în
Braille (Brailler) sau calculatorul. În primul caz, foaia de hârtie este
introdusă între cele două plăcuţe de metal ale tăbliţei. Plăcuţa
superioară are ferestre de forma celulei Braille, pe când cea inferioară
prezintă cele 6 orificii corespunzătoare fiecărei celule, iar hârtia este
presată prin orificiile acesteia cu ajutorul stiletului, care este un
instrument cu capătul rotunjit, pentru a realiza punctele în relief. Placa
superioară asigură uniformitatea scrisului, iar cea inferioară asigură
aceeaşi înălţime a tuturor punctelor.
Scrierea se face de la dreapta la stânga şi se citeşte de la stânga spre
dreapta, întorcând foaia pe partea cealaltă. Brailler-ul este asemănător
maşinii clasice de scris, dar are doar şase taste corespunzătoare celor
şase puncte ale celulei Braille. Hârtia se introduce în Brailler şi se apasă
simultan mai multe taste pentru a crea o celulă întreagă la fiecare
apăsare. Textele mai importante scrise prin cele două metode anterior
prezentate erau reproduse printr-un proces termic, în vid. Fiecare foaie
era aşezată pe un ecran într-un aparat special şi era plastifiată. Se
închidea capacul aparatului şi combinaţia de vid cu căldura avea drept
rezultat o copie plastifiată după documentul braille original. Originalul
putea fi folosit ca matriţă ori de câte ori era nevoie.
Dezavantajul sistemului este însă volumul foarte mare al cărţilor scrise în
Braille, costul mare al hârtiei şi dificultatea tipăririi unui volum mare de
informaţii. Pe de altă parte, este singurul sistem prin care nevăzătorii pot
avea acces la texte ştiinţifice, ca de exemplu matematică, fizică şi chimie.
O altă metodă de acces la informaţie pentru persoanele nevăzătoare a fost
aceea prin intermediul cărţilor înregistrate audio pe banda de magnetofon,
în trecut, şi pe casetă sau CD-ROM, în prezent. Informaţia transmisă pe
această cale ocupă mai puţin spaţiu, dar, spre deosebire de scrierea în
Braille, nu permite citirea selectivă şi, deci, este aproape inutilizabilă în
studiul ştiinţelor exacte.
Ca o concluzie firească, se constată că, cel puţin în momentul de faţă, cel mai
important instrument în tehnologiile de acces s-a dovedit a fi computerul.
S-au creat programe foarte sofisticate numite cititoare de ecran (screen-
reader), care permit nevăzătorilor să utilizeze computerul la fel de uşor ca
şi o persoană văzătoare. Acest soft redă prin intermediul unor
echipamente ataşate computerului tot ceea ce este afişat mai important pe
monitor, ceea ce ar atrage atenţia unui văzător, ca de exemplu faptul că s-a
deschis un meniu vertical şi ne aflăm pe opţiunea Open sau că trebuie să
apăsăm un buton ori să introducem un text de la tastatură.
Note-book-urile electronice sunt dispozitive de dimensiuni reduse care au o
tastatură pentru limbajul Braille şi un display pentru afişarea datelor.
Utilizatorul poate introduce datele de la tastatură şi primeşte informaţiile
fie de la un sintetizor vocal, fie de la un display Braille care afişează textul,
pe unul sau două rânduri, folosind scrierea Braille.
Cititorul de ecran poate transmite aceste informaţii fie unui sintetizor vocal,
fie unui display Braille (dispozitiv care afişează textul, pe unul sau două
rânduri, folosind scrierea Braille). Sintetizoarele vocale sunt de două
tipuri: hardware şi software. Primele sunt dispozitive electronice externe
sau carduri care se introduc în computer, iar cele software sunt aplicaţii
care folosesc cartela de sunet a computerului pentru a reda vocal mesajele
trimise de cititorul de ecran.
Display-urile Braille, printr-un procedeu electronic, ridică şi coboară diferite
combinaţii de ace care apar pe o porţiune a ecranului sub formă de
informaţii scrise în Braille. Pe ecran se pot afişa simultan până la 80 de
caractere, acestea schimbându-se pe măsură ce utilizatorul le parcuge, ca
un generic de film. Avantajul acestui display faţă de sintetizorul de voce
este că accesul la informaţii este direct, se pot verifica: formatul, spaţierea
şi ortografia.
O altă aplicaţie din domeniul tehnologiilor de acces o reprezintă programele
de recunoaştere optică a caracterelor (Optical Character Recognizer =
OCR), care transformă imaginile paginilor unei cărţi scanate în fişiere text
ce pot fi citite apoi cu sintetizator vocal sau pe un display braille. Această
aplicaţie permite nevăzătorilor să citească singuri o carte, o revistă sau un
ziar. Pentru cei care mai au oarecare abilitate de vedere este foarte utilă o
aplicaţie care măreşte imaginile de pe monitor, permite modificarea
culorilor, a contrastului şi luminozităţii.
Toate aceste tehnologii au ca echipament central computerul şi permit celor
cu deficienţe de vedere să aibă acces la o gamă diversă de informaţii,
inaccesibilă lor în alte condiţii. Conectând computerul la Internet, aceştia
pot intra în contact cu persoane din întreaga lume şi se pot bucura ca şi
cei fără probleme de imensa diversitate de informaţii care se află pe site-
urile româneşti şi străine.
Braille reprezintă pentru nevăzători ceea ce cuvântul scris este pentru
individul înzestrat cu vedere: acces la informaţie şi contact cu lumea
exterioară, iar noile tehnologii îi ajută pe aceştia să facă faţă exploziei
informaţionale de pe suporturile moderne, dar şi de pe cele tradiţionale.
Auzul este critic pentru dezvoltarea vorbirii şi a limbajului, acestea
fiind modalităţile principale prin intermediul cărora copilul aflat în
dezvoltare învaţă şi interacţionează cu tot ceea ce este în jur. În
condiţiile în care există o deficienţă de auz, comunicarea, învăţarea
şi întreaga dezvoltare sunt afectate, cu atât mai profund cu cât
aceasta survine mai devreme în viaţa copilului.
Pentru a crea un traseu alternativ de dezvoltare al copilului cu
deficiență de auz este nevoie ca acesta să poată utiliza un sistem
alternativ de comunicare menit să faciliteze interacţiunea cu
mediul şi cu ceilalţi pentru a beneficia de oportunităţi de învăţare
şi socializare.
Scopul sistemelor de comunicare alternativă şi de sprijin este acela de
a oferi copilului cu deficiență de auz oportunitatea unei dezvoltări
cât mai complexe, prin intermediul căreia acesta să dobândească o
calitate a vieţii cât mai crescută.
Deficienţa de auz produce o perturbare a funcţiei receptive şi expresive a
comunicării verbale, fapt care influenţează negativ interrelaţionarea şi
comportamentul individului. Cunoaşterea realizată de către copilul care
are o deficiență de auz este una lacunară, imprecisă şi uneori fară
substrat, astfel că procesul învăţării este de cele mai multe ori sever
afectat.
Copilul auzitor are simultan două experienţe senzoriale diferite, care se
completează reciproc şi se instanţează simultan; el priveşte obiectul şi în
acelaşi timp aude explicaţiile adultului, ceea ce îl ajută la formarea unei
reprezentări mentale complexe care permite înţelegerea relaţiei
comunicate de către emiţător.
Copilul cu deficiență de auz trebuie să facă legătura între două experienţe
vizuale, care se produc simultan, dar pe care el le poate percepe doar
succesiv; vorbirea adultului o percepe sub formă de succesiuni rapide de
imagini, pe care trebuie să le asocieze cu imaginea obiectului.
Pierderea de auz poate fi cauzată de un număr extrem de vast de factori.
Aceasta poate fi ereditară sau poate fi cauzată, în special ca rezultat al
unei boli sau complicaţii în timpul dezvoltării intra-uterine. Poate fi
rezultatul unei dificultăţi a procesului de naştere (cum ar fi lipsa de
oxigen) sau a unei boli ce apare pe parcursul dezvoltării post-natale, cum
ar fi meningita. Gradul de pierdere de auz al copiilor poate diferi
considerabil şi poate fi evaluat ca: uşor, moderat, sever şi profund. O
importanţă majoră o are funcţionalitatea aparatului auditiv şi gradul de
dezvoltare al acestuia.
În unele condiţii pierderea de auz ce nu este totală oferă posibilitatea
utilizării restului de auz; de aceea este necesară protezarea timpurie a
persoanelor care au deficiențe de auz pentru ca acestea să poata integra
modalitatea senzorială auditivă existentă cât mai mult posibil în
dezvoltarea şi construirea de experienţă proprie.
În funcţie de tipul deficienţei de auz, de etiologia acesteia, de severitatea ei
şi de sistemele de suport existente (protezare auditivă, implant cohlear)
este necesară particularizarea modalităţii de comunicare expresivă şi
receptivă a persoanei în cauză. Pe lângă toate aceste constrângeri este
important de avut în vedere şi posbilitatea de susţinere a sistemelor de
comunicare alternativă şi de sprijin atât în mediul educaţional cât şi în cel
familial, precum şi afinitatea şi interesul personal al copilului faţă de
anumite modalităţi de comunicare alternativă.
Absenţa auzului duce la limitarea comunicării, influenţând negativ prin aceasta
asimilarea de informaţii din mediu şi relaționarea cu ceilalţi. Privarea senzorială
alterează toate construcţiile psihofiziologice ale lumii copilului (Anca, 2001).
Deficienţa de auz afectează copilul în măsuri diferite, mai mari sau mai mici (în
funcţie de gradul pierderii de auz), atingând însă toate palierele vieţii psihice, atât
din punct de vedere al calităţii, cât şi cantitativ. Se ştie că, prin ea însăşi, disfuncţia
auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice; totuşi ea duce la
impiedicarea comunicării orale, care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge
activitatea psihică de ansamblu.
Unele forme ale deficienţei de auz pot determina şi o întârziere intelectuală, cauzată de
modificarea raportului dintre gândire şi limbaj.
Felul în care aude copilul depinde de specificitatea deficienţei acestuia şi de
protezarea lui. Aşadar, specialistul care se ocupă de copil trebuie să descrie
pierderea auditivă astfel încât să se poată susţine comunicarea cât mai eficient
posibil.
Specialiştii sunt cei mai în măsură să decidă forma de comunicare adoptată în relaţiile
cu cu copiii cu deficienţe de auz, în funcţie de nivelul deficienţei, nivelul inteligenţei
copilului, de particularităţile personalităţii acestuia, de posibilitatea susţinerii
comunicării. Nu se poate spune care dintre formele de comunicare este superioară,
eficienţa lor se vede doar în practică, important fiind ca cei implicaţi să ştie să
comunice şi să înţeleagă mesajul intenţionat de emiţător.
Copilul lipsit de auz va invata vorbirea in mod organizat, atat in perioada
prescolara, cat si in perioada scolara mica. Ptr aceasta au fost recomandate
mai multe strategii de abordare a demutizarii : unii au sugerat folosirea
initiala a cuvintelor cu continut concret si usor de pronuntat, altii
recomanda respectarea principiului accesibilitatii articularii.
Principala problema se refera la metodologia prezentarii acestor cuvinte, astfel
incat ele sa devina notiuni integratoare si utile in perpectiva sistematizarii si
continuitatii in dezvoltarea vocabularului copilului demutizat. Decizia cu
privire la modul de abordare a procesului educativ recuperator de
demutizare apartine specialistului care va incerca sa identifice cel mai
eficient program de interventie, prin analiza particularitatilor psiho-
intelectuale si a dominantelor personalitatii copilului, stilului propriu de
activitate si a resurselor existente, inclusiv la nivelul familiei, care pot
sustine constant activitatea de invatare.
Scopul educativ principal in activitatea cu deficientii de auz este formarea unei
modalitati de comunicare eficiente, care sa-i permita o foarte buna adaptare
la viata comunitatii si oferirea unei independente actionale si sociale.
In cazul deficientilor de auz in curs de demutizare, procesul de comunicare
prezinta urmatoarele particularitati: un volum redus al vocabularului
insusit; existenta a numeroase clisee verbale; existenta unui decalaj vizibil
intre vocabularul activ si cel pasiv
Din registrul greselilor care se manifesta in comunicarea verbala a
deficientilor de auz enumeram : evitarea exprimarii in propozitii; folosirea
incompleta a propozitiilor; greseli de topica; dezacorduri frecvente;
predispozitie catre exprimari in constructii simple
Modalitatile de comunicare folosite in procesul educational cu copiii deficienti
de auz constituie o problema deosebit de complexa, care a dat nastere
multor controverse in literatura surdopedagogica. Modalitatile de educare
a comunicarii folosite cu copiii deficienti de auz intentioneaza de a asigura
fiecarui copil un limbaj sigur, indiferent daca este prin cuvinte sau semne,
care sa-i asigure comunicarea eficienta si adaptativa cu mediul in care
traieste. Modalitatile de comunicare folosite de profesori cu copiii
deficienti de auz pot fi impartite astfel:
• cele care se bazeaza pe auz si pe vorbire
• cele care sunt compuse in principal din elemente manuale.
Modalitatea de comunicare predominanta instrumentata copilului surd era
comunicarea orala, considerata mijlocul cel mai adaptat de realizare a
interrelationarii umane. Astfel deficientii de auz erau supusi procesului
demutizarii, prin care deficitul dat de mutilate, ca si stare consecutiva
surditatii, se dorea a fi inlaturat prin insusirea comunicarii orale si
perceperea limbajului prin labiolectura.
In literatura de specialitate sunt mentionate trei metode generale prin care se
mareste educarea comunicarii deficientului de auz: orala,
bilingvistic/biculturala si comunicarea totala. Trebuie luati in considerare
numerosi factori in alegerea celei mai potrivite metode de comunicare:
 gradul si tipul hipoacuziei,
 abilitatile copilului de achizitionare a limbajului oral,
 suportul comunitatii,
 oferta educationala a societatii.
a) Pierderea de auz: nivelul pierderii auditive si nivelul auzului rezidual
influenteaza, abilitatea achizitionarii limbajului oral. Unii copii cu
hipoacuzie medie sau severa au dificultati in achizitionarea limbajului
oral, in timp ce altii cu hipoacuzie profunda au buna capacitati in folosirea
limbajului oral.
b) Identificarea surditatii: cu cat identificarea este mai timpurie cu atat mai
repede i se poate oferi copilului ajutor specializat. Un copil cu deficienta
auditiva trebuie sa aiba acces la limbaj, indiferent daca alege varianta
demutizarii orale sau prin LMG(limbajul mimico-gestual). Cu cat
identificarea este mai tardiva cu atat este mai dificil de realizat
demutizarea pe cale orala si mai facil de realizat comunicarea prin LMG:
c) Suportul familiei: gradul implicarii parintilor in educarea copilului este
foarte important in alegerea metodei de educare. Folosirea metodei orale
presupune un suport familiar sustinut.
d) Profesori calificati: filosofia in care au tost educati profesorii, cunostintele
pe care le au in terapia limbajului sau LMG pot influenta decisiv metoda
educativa aleasa. Folosirea metodel Dbi/bi presupune cunoasterea foarte
buna a LMG.
e) Oferta educationala a societatii: in Romania nu exista decat posibilitatea educarii in
spiritul comunicarii totale, cu accent pe oralism sau folosirea LMG. Programele
educationale prin metoda orala pun accentul pe limbajul oral si ascultare,
perceperea limbajului prin labiolectura, LMG nu este folosit. Ca metode auxiliare
in educarea comunicarii orale pot fi folosite antrenamentul auditiv, antrenamentul
foniatric, protezarea specializata si dezvoltarea capacitatii de ascultare.
In aceasta metoda sunt incluse:
 metoda verbal-auditiva:
- terapia intensiva a limbajului;
- dezvoltarea capacitatii de labiolecturare si ascultare,
- nu este permisa folosirea LMG.
Majoritatea copiilor implicati in aceasta metoda au un anumit auz rezidual si folosesc
proteze auditive sau implant cohlear.
 Metoda oral-aurala: -invatarea labiolecturii si ascultarii;
-terapia intensiva a limbajului;
-folosirea gesturilor naturale.
 Tehnica CUED: - suportul labioiecturii prin utilizarea formelor si pozitiilor mainii,
si nu este un limbaj ci o tehnica de sprijin a perceperii vizuale a limbajului oral;
este o tehnica destul de putin folosita.
Filosofia bilingva/biculturala (Dbi/bl) recunoaste LMG ca principala limba a surzilor
si utilizeaza LMG ca metoda de instruire si educare a deficientilor de auz. In plus
se invata limba tarii respective ca o a doua limba, utilizata doar pentru scris-citit.
Copilul este considerat bilingv cand stapaneste ambele limbaje. Aspectul bicultural
este dat de faptul ca sunt achizitionate ambele culturi: cea a surzilor si cea a
auzitorilor. In cadrul culturii surzilor copiii sunt invatati sa fie mandri de
mostenirea lor; de asemenea li se ofera numeroase modele de urmat din
comunitatea surda.
Modalitatile auditive de comunicare sunt mentionate in literatura surdopedagogica ca
,,metoda orala" sau ,,oralism". Oralismul traditional ca metoda de comunicare cu
copiii deficienti de auz isi are radacinile in istorie si a fost folosita cu mult timp
inaintea aparitiei ideii ca amplificarea sunetului este posibila si benefica. Metoda
da o mare importanta labiolecturii si dezvoltarii canalului vizual pentru a
interpreta informatia primita verbal.
Rolul privirii este determinant, subordonandu-l pe cel al auzului. Modul in care se
crede ca limbajul poate fi invatat de copii, se refera la predarea limbajului in loc de
insusirea acestuia de catre copii. Limbajul este predat intr-un mod logic, sistematic,
fiind desfacut in elemente de baza si apoi prezentat copilului intr-o ordine lognca.
Scrisul are un rol major deoarece el poate oferi o imagine clara a limbajului care a
fost predat.
Oralismul structural reprezinta o dezvoltare mai moderna a oralismului traditional.
Balanta dintre aspectele vizuale si auditive ale invatarii limbajului s-a schimbat
datorita protezelor auditive. Cu toate ca labiolectura este considerata ca avand inca
o pondere esentiala, este din ce in ce mai mult folosit canalul auditiv si exploatate
posibilitatile lui compensatorii. Limbajul este predat tot cu ajutorul planificarii
proceselor sau secventelor structurale si formei limbajului i se acorda o atentie
foarte mare. Cea mai mare parte a continutului de limbaj a oricarei lectii este
predeterminata de profesor. Corectarea sistematica si repetitia au in continuare un
rol important.
Abordarea maternal reflectiva a procesului de comunicare se bazeaza pe primele
incercari de conversatie ale copilului si interactiunea lor cu ingrijirile acordate de
catre adulti. Metoda abordeaza in special modul in care mamele copiilor cu auz
normal incurajeaza comunicarea si dezvoltarea limbajului copilului lor. In aceasta
siuatie, la clasa, comunicarea nu se poate dezvolta in mod predeterminat, ci
progresand in functie de ideile emise de grup unde toate contributiile sunt socotite
valoroase. Totusi, deoarece discutia are un caracter trecator si multi dintre copiii
deficienti de auz care participa au o slaba intelegere a limbajului vorbit, aceasta
conversatie poate fi scrisa in caiete la finalul orei. Astfel, aceasta conversatie scrisa
devine un asa numit « depozit", iar copiii si profesorul pot reveni dupa catva timp
la acest ,,depozit", reconsiderand ceea ce a fost spus si cum a fost spus.
Auralismul natural are la baza ideea ca toti copiii, inclusiv cei cu pierderi de
auz. isi insusesc limba materna urmand procese similare, interactionand
intr-un mod conversational in familie sau intr-o situatie de tip familial.
Pentru profesori, este destul de greu sa continue la scoala ambianta
conversationala din familie. Auralismul natural presupune o abordare a
folosirii amplificarii la cel mai inalt nivel tehnic folosita in mod substantial
si verificata frecvent din punct de vedere electro-acustic.
In sens larg, demutizarea este activitatea prin care se ajunge la stapanirea de
catre deficientul de auz a limbii sonore si scrise intr-o asemenea masura
incat sa o poata folosi in relatiile sale sociale ca mijloc de comunicare. Este
deci o forma de educatie permanenta, deoarece nu se limiteaza la
invatarea structurilor strict fonetice a limbii ci presupune invatarea de
structuri lingvistice, insusirea de structuri gramaticale corecte etc."
La ora actuala demutizarea are loc doar pe parcursul scolaritatii, indiferent
daca s-a ajuns la o finalitate pozitiva sau nu ea este intrerupta la sfarsitul
acesteia. Ar fi de dorit infiintarea unor centre psihopedagogice care sa
contribuie la educarea permanenta a surzilor.
a) Diagnosticarea timpurie. Inainte de a incepe efectiv procesul de insusire a
limbii, copilul surd este de dorit a fi pregatit, astfel incat sa aiba conditiile
optime pentru acumularea structurilor limbii. Aceste demersuri
pregatitoare sunt diagnosticarea corecta (implicand si incadrarea corecta
intr-un anumit tip si grad de deficienta), protezarea corespunzatoare,
dezvoltarea si formarea perceptiilor auditive, verificarea organelor
fonafoare si a vocii.
Importanta in aceste demersuri este respectarea cerintelor de baza ale muncii
cu copilul surd: inceperea timpurie a demutizarii (si protezarea precoce),
colaborarea dintre familie, surdolog si protezist, formarea in unitate a
receptiei vorbirii (protezare si labiolectura) cu comunicarea orala,
elaborarea unei metodologii precise de demutizare.
Baza succesului in educarea comunicarii orale este implicarea parintilor in
procesul recuperative. Interventiile timpurii in abordarea orala presupun
in primul rand educarea parintilor pentru a deveni parteneri eficienti in
comunicarea cu copilul lor.
b) Amplificarea (protezarea) individualizata si educarea auditiva. In metoda
orala caracteristic este utilizarea auzului rezidual, acest lucru realizandu-
se cu suport tehnic, protezele individuale sau implantul cohlear. Nevoile
individuale ale copilului trebuie evaluate de timpuriu, compensate prin
proteza individuala, aceasta trebuie ajustata permanent in functie de
modificarile intervenite.
Actualmente, datorita progresului tehnic al ultimilor ani protezele auditive au
ajuns la astfel de performante, incat majoritatea deficientilor de auz dupa
un program de training auditiv pot percepe limbajul la nivel
conversational. Astfel educarea auzului rezidual devine un punct nodal al
metodei orale.
Exista patru competente vizavi de auditie pe care copilul deficient de auz
trebuie sa le achizitioneze in timp:
• Un prim stadiu, care se finalizeaza cu realizarea detectiei consta in munca
de obisnuire a copilului cu proteza auditiva. Aceasta adaptare a copilului
la proteza difera in functie de varsta si de particularitatile individuale ale
copilului.
Astfel:
• proteza trebuie prezentata copiilor mici ca pe o jucarie, primele exercitii vor
avea un caracter de joaca;
• aparatul va fi folosit in momentele de relaxare ale copilului, cand acesta este
calm si are dorinta de joc;
• primele tedinte vor fi foarte scurte; daca copilul respinge proteza se va
reveni in alta zi;
• se vor alege sunete agreabile copiilor;
• exercitiile vor avea un caracter gradat, durata lor va fi marita progresiv, prin
sedinte zilnice.
In aceasta etapa copilul trebuie invatat sa asculte spontan sunetele, zgomotele
si vorbirea din mediul inconjurator.
In continuare, copilului i se atrage atentia asupra sunetelor din jur, este
invatat sa le asculte si sa reactioneze la ele. Copilul va fi invatat sa
localizeze sunetul. In acest scop i se va arata sursa sonora pentru ca
sunetele sa-i devina semnificative. In urma acestui proces copilul ar trebui
sa inceapa sa detecteze prezenta unor sunete in campul lui auditiv.
In aceasta etapa copilului trebuie sa i se formeze:
• Reflexul de orientare spre sursele sonore; • Sa prezinte reactii la jucariile
sonore; • Sa dea dovada de atentie auditiva; • Sa sesizeze prezenta sau
absenta : zgomot, sunet, voce - prin perceptie auditiva si vibratila.
In cea de a doua etapa copilul va fi invatat sa diferentieze sunetele. Se recomanda
exercitii de diferentiere a duratei sunetelor, a inaltimii lor (joase, medii, inalte) si a
intensitatii (slabe, medii, puternice, foarte puternice). In aceasta etapa copilului
trebuie sa i se formeze:
• Identificarea auditiva - identificarea sursei sonore: jucarii, obiecte care
produc zgomot.
• Identificarea si diferentierea progresiva a surselor neverbale si
onomatopeelor (pac, poc, cucurigu, mac-mac).
• Discriminarea sunetelor produse de doua sau mai multe surse sonore
(clopotel, toba, sonerie, fluier).
• Discriminarea sunetelor cotidiene (telefon, sonerie, ceas, apa care curge,
muzicadela radio).
• Diferentierea calitatilor auditive: timbru, intensitate, inaltime, directia
sunetulul.
In etapa a treia vor fi identificate si diferentiate sunetele verbale. Tipuri de
exercitii:
• de diferentiere a sunetelor emise de instrumente de vocea umana;
• de diferentiere a vocilor umane: cea de barbat de cea de femeie, propria-i
voce etc;
• de recunoastere, diferentiere si reproducere a fonemelor;
• de diferentiere a unor cuvinte asemanatoare prin componenta lor fonetica;
• de executare a comenzilor;
• de scriere dupa auz;
Ultimele tipuri de exercitii fac evidenta existentei celei de a patra etape in
procesul educatiei auditive: intelegerea limbajului.
c) Permanenta terapie a limbajului. Ortofonia este partea componenta a
procesului de demutizare ce se ocupa cu emisia corecta a sunetelor si a
vorbirii. Ea mai este denumita foniatrie sau tehnica vorbirii. Sarcnile
ortofoniei, asa cum sunt formulate de I. Stanica:
• Formarea si exersarea respiratiei verbale (necesare in procesul vorbirii).
• Exersarea organelor care participa in fonatie si pregatirea lor pentru
emiterea sunetelor.
• Educarea sensibilitatii vibrotactile si interactiunea analizatorilor.
• Emiterea si formarea vocii.
• Emiterea si automatizarea sunetelor; activitatea de corectare a defectelor de
pronuntie; coarticularea; ordinea de emitere a sunetelor.
• Invatarea elementelor prozodice ale limbii (ritm, accent, intonatie).
• Metodologia educarii auzului; tehnica protezarii; indicatii, contraindicatii.
Dar procesul demutizarii nu presupune numai invatarea laturii fonetice a
limbii. Pentru a putea comunica in societatea auzitoare deficientul de auz
trebuie sa-si insuseasca si latura lexicala, semantica si sintactica a limbii.
d) Lexicul (vocabularul). Pentru surzi acumularea unui vocabular bogat are o
foarte mare importanta. Cu cat numarul de cuvinte stapanit este mai mare,
cu atat in gandire el va folosi mai multe cuvinte si mai putine imagini,
trecand spre nivele mai crescute de abstractizare si generalizare. Ei trebuie
sa fie capabili sa stapaneasca diferite forme flexionare ale cuvantului,
pentru a putea intelege corect intelesul mesajului si pentru a formula un
mesaj inteligibil. Numarul de cuvinte din vocabularul unei limbi este
foarte mare. Necesare pentru insusirea corecta a vocabularului sunt:
• Reliefarea semnificatiei cuvintelor, mai ales prin limbaj mimico-gestual si
prin asigurarea suportului intuitiv.
• Includerea cuvintelor invatate in propozitii-fraze.
• Folosirea cuvintelor in pontexte diferite pentru intelegerea corecta a
semnificatiei lui.
• Folosirea de sinonime si sintagme sinonime ale cuvintelor.
• Includerea cuvantului in clase, categorii pentru a favoriza generalizarea si
formarea notiunilor.
• Reactualizarea permanenta a cuvintelor invatate si folosirea lor perpetua in
conversatie. Inconjurarea copilului cu un "vocabular vizual" -este de dorit
afisarea cuvintelor in clasa.
e) Structura gramaticala. In privinta insusirii gramaticii au existat in surdologie
opinii, curente diferite:
• curentul "oralist-fragmentalist" propune insusirea structurilor gramaticale a
limbii intr-o etapa ulterioara exersarii articularii si lexicului.
• curentul "global-oralist" propune insusirea structurilor gramaticale
concomitent cu vocabularul.
Din punctul de vedere al dezvoltarii psihofizice si al particularitatilor
psihopedagogice, se identifica urmatoarele trasaturi ale deficientilor de auz:
- gesturile si mimica se insusesc in mod spontan in comunicarea deficientului
de auz, constituindu-se treptat intr-un limbaj caracteristic acestor persoane;
insusirea limbajului verbal se face in mod organizat prin activitatile de
demutizare, cu sprijinul specialistului logoped si al familiei;
- intarzierea in invatarea vorbirii, pierderea perioadei optime de insusire a
limbajului verbal maresc decalajul in dezvoltarea psihica intre elevul surd si
auzitor, ceea ce afecteaza relatiile sociale ale celui dintai, adaptarea la
cerintele scolii, integrarea intr-un grup profesional, determinand conduite
de izolare, sentimente de inferioritate, stari depresive, lipsa de interes,
descurajare, esecuri in plan scolar si profesional etc.
a) comunicare verbala - orala si scrisa:
- are la baza un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale ;
- labiolectura - suport important in intelegere;
b) comunicarea mimico-gestuala- este cea mai la indemana forma de
comunicare;
c) comunicare cu ajutorul dactilemelor- are la baza un sistem de semne
manuale care inlocuiesc literele din lbj verbal si respecta anumite
“ reguli gramaticale”in ceea ce priveste topica formularii mesajului;
d) comunicarea bilingva- presupune combinarea intre:
- com verbala + comunicarea mimico-gestuala
- com verbala + comunicare cu ajutorul dactilemelor
e) com totala – folosirea tuturor tip de com in ideea de a se completa
reciproc si de a ajuta la corecta intelegere a mesajului;
Educatorii sunt cei mai in masura sa decida forma de comunicare adoptata
in relatiile cu deficientii de auz in functie de :
nivelul deficientei;
nivelul inteligentei;
particularitatile personalitatii deficientului;
Nu se poate spune ca o forma de comunicare este mai buna decat alta; eficienta lor
se vede in practica. Important este ca deficientul sa stie sa comunice eficient si
sa inteleaga mesajul.
D.p.d.v. educational, sistemul de comunicare cel mai eficient in cazul copiilor cu
deficienta de auz sau surdocecitate cconsta in abordarea comunicarii totale, care
include folosirea indicilor, vorbirii, gesturilor, semnelor, dactilemelor,
imaginilor si a limbajului scris. In comunicarea cu elevul cu surdocecitate
semnele trebuie adaptate la functionalitatea vizuala si auditiva ptr a fi cat mai
eficiente, iar educatorul trebuie sa utilizeze permanent in mod simultan,
gesturile, limbajul oral si semnele ptr a oferi cat mai multe informatii.
Copiii cu surdocecitate au dreptul si sansa de a se integra in viata sociala si
comunitara. Calitatea interventiei educative este conditia fundamentala a
integrarii sociofamiliale ptr persoanele cu deficiente multisenzoriale ;
dezvoltarea si perfectionarea functionala a analizatorilor functionali, antrenarea
organelor fonatorii prin exercitii speciale, demutizarea sprijinita de sistemul
Braille si de sistemul dactil, cunoasterea nemijlocita a obiectelor din jur,
orientarea in spatii mici, formarea deprinderilor de autoservire, valorificarea
noilor echipamente si a tehnologiilor moderne destinate acestor categorii de
persoane sunt doar cateva dintre prioritati in fundamentarea programelor
individualizate de interventie si recuperare. In acest mod ei pot fi ajutati sa
experimenteze, sa accepte, sa organizeze si sa reactioneze la stimuli externi, pot
fi invatati sa-si foloseasca vederea si auzul rezidual si sa dezvolte deprinderi
motorii importante, modalitati eficiente de comunicare, deprinderi de viata si
mobilitate de baza necesare unei cat mai bune integrari in viata sociala.
"Dizabilitatea intelectuala se caracterizeaza prin deficite
semnificative atat in functionarea cognitiva cat si la nivelul
comportamentului adaptativ exprimat prin abilitatile
conceptuale sociale si pragmatice.
Totodată, este important de reținut că, persoanele cu dizabilități
intelectuale, se dezvoltă ca și celelalte persoane, doar că au
nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp pentru a însuși
anumite deprinderi și abilități. Astfel, ele necesită mai mult timp
pentru a învăța să vorbească, să meargă, să obțină anumite
abilități de autonomie, cum ar fi îmbrăcatul, dezbrăcatul,
mîncatul etc.
Activităţile zilnice ale persoanelor cu dizabilităţi intelectuale nu
diferă de ale celorlalte persoane. Ele pot include comunicarea şi
relaţionarea cu alte persoane, locuirea într-un domiciliu, grija de
sine, luarea deciziilor, petrecerea timpului liber, participarea la
activităţile sociale, urmarea unei şcoli obişnuite sau obţinerea
unui serviciu.
În comunicarea cu persoanele cu dizabilităţi intelectuale trebuie să
fii atent la limbaj şi atitudine. Limbajul cu care ne adresăm
influenţează modul în care aceste persoane se văd pe ele însele
sau pe ceilalţi. Este necesar să eviţi cuvintele şi expresiile
referitoare la discriminare, stigmatizare sau asociate cu acestea.
Un limbaj negativ referitor la dizabilităţi şi deficienţe are un impact
puternic asupra persoanei. El îi poate afecta dezvoltarea
emoţională şi părerea despre valoarea şi abilităţile sale.
În schimb, un limbaj pozitiv încurajează persoana să treacă peste
barierele create de condiţia fizică sau intelectuală. Limbajul
folosit trebuie să respecte demnitatea, drepturile şi diversitatea
persoanelor cu dizabilităţi intelectuale.
Pentru o comunicare eficienta trebuie tinut cont de :
• Volum - vorbiti suficient de tare astfel incat sa fiti auzit de ceilalti
si foloseşte propoziţii cît mai scurte şi un limbaj cît mai simplu.
• Viteza expunerii - adaptează viteza expunerii la dificultăţile şi
nivelul de înţelegere a persoanei. Daca se vorbeste prea repede
se poate ajunge la confuzie.
• Pronuntia - se recomanda o pronuntare clara.
• Privire - priveşte direct persoana cu care comunici.
• Formularea intrebarilor - formulează întrebări deschise. Acestea
încep cu: ce? de ce? cum? pentru ce? Ele încurajează răspunsurile
şi evită întrebările închise care sugerează răspunsul sau
presupun doar răspunsuri directe Da sau Nu.
• Rabdare - lasă-i timp pentru gîndire şi nu-i grăbi răspunsul.
• Feed-back - ascultă activ răspunsul verbal al persoanei. A asculta
activ înseamnă să-i oferi feed-back persoanei care îţi relatează
ceva, prin: asigurarea contactului vizual, adoptarea unei
atitudini obiective, observarea şi descifrarea comportamentului
nonverbal al interlocutorului, adresarea de întrebări pozitive şi
reformularea celor spuse de către el, pentru ca să-i confirmi că ai
înţeles. Un semn al atenţiei tale faţă de ceea ce spune persoana
este faptul că dai afirmativ din cap sau că ţii capul aplecat un pic
într-o parte.
• Ascultă-te pe tine însuţi atunci cînd comunici (cuvintele, tonul şi
inflexiunile vocii). Fii conştient de sentimentele personale, de
postura corpului, de mişcarea ochilor şi de mimică.
Comunicarea non-verbala este un mod in care persoanele cu dizabilitati
intelectuale se exprima des. Cele mai multe informatii sunt transmise prin
limbajul trupului. El indica ceea ce gandeste si simte o persoana. In folosirea
si interpretrea limbajului non-verbal un rol important il are contextul,
reprezentat prin spatiu si timp. Comunicarea intre persoane este influentata
de distanta interpersonala sau de mediul ambiental. Cele mai frecvente
mijloace de comunicare non-verbala la persoanele cu dizabilităţi intelectuale
sunt :
• Obiecte de referinţă: obiecte care simbolizează o activitate particulară
semnificativ;
• Utilizarea limbajului corporal şi a expresiei faciale
• Folosirea privirii pentru a indica răspunsurile
• Limbajul mimico-gestual adaptat tactil;
• Comunicare mână pe mână - efectuarea semnelor cu mâinile persoanei cu
dizabilităţi intelectuale poziţionate pe mâinile persoanei care comunică;
• Labiolectura - perceperea vizuală a limbajului verbal;
• Dactileme – limbajul mimico – gestual ce consta in redarea literelor în aer cu
ajutorul poziţiei şi mişcării degetelor ;
• TADOMA - citirea tactilă a vorbirii;
• BRAILE - comunicarea pentru persoane cu dizabilitati intelectuale si
asociate de vedere
• PECS - Sistemul de Comunicare prin Schimbul de Pictograme –
comunicarea alternativa/agumentativa ce consta in folosirea cartonaşelor cu
imagini/ poze, pe care persoana cu dizabilitati intelectuale le alege pentru a-
şi exprima dorinţele;
• TIC – set de instrumente şi resurse tehnologice digitale folosite pentru
comunicare
• TEACCH - invatarea vizuala prin simboluri
• Calendare cu imagini/obiecte: cutii compartimentate, albume, postere,
afişe.
Comunicarea prin limbajul corpului este de asemenea foarte importanta
pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale - comunică prin gesturi, poziţia
corpului şi prin modul de mişcare a corpului. Expresia feţei include mimica
(încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguirea buzelor
etc.), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii) şi privirea (contactul
sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii etc.).
Paralimbajul este o alta forma de comunicare pentru persoanele cu dizabilități
intelectuale, el fiind alcătuit din timbrul vocal, intensitatea vocii şi pauzele
dintre cuvinte. Timbrul vocal este specific fiecăruia dintre noi, el mai poate
fi numit amprentă vocală. Este un indicator specific şi putem identifica o
persoană numai după acest indicator. Tonul vocii (înălţimea sunetelor)
poate fi adaptat în funcţie de: statusul social, sex, vârstă. Ritmul vorbirii este
o altă cale prin care putem comunica informaţii, deseori complet inconştient.
Un om care vorbeşte foarte lent poate fi considerat ca fiind nesigur de ceea ce
spune în timp ce vorbirea rapidă poate indica faptul că omul este neliniştit
sau anxios. Pot exista şi persoane care au un ritm al vorbirii mai rar cu
pauze mai mari intre cuvinte, acest tip de exprimare depinzând de contextul
cultural şi social.
Cand interactionam cu persoanele cu dizabilităţi intelectuale e important
sa ne amintim ca acestea comunică la fel ca ceilalţi. Pur şi simplu,
uneori, au nevoie de mai mult timp pentru ca să perceapă informaţia
sau pentru ca să răspundă.
Este important de înţeles că persoanele cu dizabilităţi trăiesc aceleaşi
emoţii, stări, bucurii şi supărări ca toţi oamenii. De aceea în timpul
comunicării cu ele e necesară grija pentru cuvintele şi atitudinea pe
care o abordăm faţă de aceste persoane.
Ultima recomadare este de a tine cont de atitudinea, pe care o manifestăm
faţă de persoanele cu dizabilităţi intelectuale. Aceasta poate crea
bariere sau, dimpotrivă, poate dezvolta o comunicare eficientă.
Comunicarea alternativă are ca rol fundamental compensarea unei dizabilităţi la nivelul
limbajului expresiv, oferind posibilitatea unui schimb informaţional între interlocutori
dincolo de modalitatea directă de comunicare verbală. Sistemul comunicării
alternative permite persoanelor cu posibilităţi reduse de comunicare să comunice şi
completează atât vorbirea cât şi întelegerea în procesul de comunicare. Aceasta crează
contextul necesar actului de comunicare, potenţând interrelaţionarea celui ce o
utilizează şi crescând motivaţia pentru relaţionare umană şi interacţiune datorită
satisfacţiei aduse de comprehensiune ca finalitate a actului de comunicare.
Comunicarea alternativă şi de sprijin poate fi o modalitate ce să susţină dezvoltarea
copilului, însă nu singura, ea putând fi completată de comunicarea verbală.
Comunicarea alternativă permite persoanelor cu dificultăţi de comunicare verbală să
comunice şi completează atât vorbirea cât şi întelegerea în procesul de comunicare. Ea
poate fi împărţită în mai multe tipuri, de exemplu făcând referire la utilizarea unor
sisteme de suport sau nu. Astfel, avem comunicarea ce nu utilizează sisteme de
suport externe, incluzând aici utilizarea corpului şi a expresivităţii proprii
(labiolectura, dactilemele, limbajul mimico-gestual, gesturile, mimica, simbolizarea cu
ajutorul mâinilor sau corpului). Pe lângă această formă de comunicare altrnativă,
indivizii pot face apel la sisteme externe menite să le înlesnească procesul de
comunicare (de la desene pe hârtie, la simboluri, obiecte miniaturale, table de scris şi
până la sisteme tehnologizate cum ar fi sintetizatoare de voce sau instrumente de
transmitere şi auto-citire de text).
Comunicarea poate fi unimodală, sau multimodală, în funcţie de modul în
care sunt combinate sistemele disponibile. Atunci când se face apel atât la
forme de comunicare alternativă bazate pe suport extern cât şi bazate pe
propriul corp comunicarea devine totală, ea utilizând mai multe tipuri de
comunicare disponibilă, în ideea de a se completa reciproc şi de a ajuta la
corecta înţelegere a mesajului. Cu cât dificultatea de comunicare verbală
este mai severă, cu atât copilul va avea nevoie de mai multe mijloace şi
tehnici alternative şi/sau de sprijin, atât pentru a potenţa comunicarea
orală reziduală cât şi pentru a stimula dezvoltarea prin crearea de sens şi
înţeles.
Labiolectura presupune citirea buzelor partenerului implicat în procesul de
comunicare, de cele mai multe ori aceasta întâmplându-se într-un sistem
complex de comunicare şi nu izolat. Labiolectura este de cele mai multe
ori utilizată pentru a completa limbajul mimico-gestual în sensul
particularizării gesturilor realizate pentru a fi desprins sensul intenţionat
al comunicării. Astfel, labiolectura poate susţine particularizarea şi
acurateţea în procesul de comunicare, cu scopul de a transmite sensul
dorit şi a facilita înţelegerea din partea interlocutorului.
Dactilemele, numite şi limbajul semnelor, sunt semnele realizate
cu ajutorul palmei şi a degetelor, menite să simbolizeze
literele alfabetului. Există mai multe tipuri de dactileme în
funcţie de limba al cărui alfabet ele o semnifică.
Limbajul mimico-gestual poate fi definit ca o formă specifică de
comunicare interumană, prin intermediul unui sistem de
gesturi asociate cu reacţii mimice şi pantomimice, folosite cu
scopul transmiterii de informație în procesul comunicării şi
recepţionate cu ajutorul văzului. Limbajul mimico-gestual
este un limbaj complex, care se bazează în principal pe
utilizarea unui set standard de semne, care sunt completate
de mimică şi de labiolectură.
Comunicarea prin simboluri nu necesită cunoaşterea limbajului, deoarece
pentru utilizarea sa este necesară doar experienţa directă cu obiectul
simbolizat. Aceasta se folosește în special cu persoanele aflate în stadiul
pre-verbal, de exemplu cu elevi preşcolari, care se presupune că nu au încă
cunoştinţe legate de limbă şi limbaj, ci doar de interacţiune cu mediul care
este simbolizat prin diverse forme. De asemenea, comunicarea prin
simboluri se realizează cu scopul de a amorsa un set de comportamente,
cum ar fi mâncatul, îmbrăcatul, sau pentru a realiza solicitări, cum ar fi o
cană cu apă atunci când persoana ce comunică resimte sete.
Această formă de comunicare alternativă este cu atât mai utilizată cu cât
deficienţele de comunicare sunt mai grave şi cu cât funcţionarea
individului este mai redusă. Desigur, ea poate completa procesul
comunicării pentru oricine, dacă se doreşte a fi utilizată. Un aspect
important la sistemele de comunicare prin simboluri este faptul că nu
există la nivel bazal diferenţe culturale reflectate, astfel că un măr va fi
simbolizat şi recunoscut în orice mediu cultural ce are experienţă cu un
astfel de obiect. Mai jos se găseşte un exemplu ilustrativ de comunicare
prin simboluri fară limitare culturală.
Comunicarea bazată pe tehnologie presupune utilizarea de aparate
„inteligente” menite să preia sau să înlesnească comunicarea prin
realizarea unor funcţii pe care agentul comunicării nu le poate susţine. Un
astfel de exemplu este sintetizatorul de voce, care poate exprima un mesaj
verbal în locul emiţătorului pornind de la un mesaj scris sau de la o
organizare specifică de simboluri.
Orice modalitate prin care comunicarea este facilitată aducând funcţii în plus
sau susţinând funcţii existente în procesul de comunicare prin intermediul
dezvoltărilor tehnologice (fie că este vorba despre un simplu buton
luminos sau despre un mini-laptop adaptat şi particularizat) este
considerată o modalitate de comunicare alternativă bazată pe tehnologie.
Comunicarea prin text presupune cunoaşterea alfabetului şi a regulilor de
comunicare într-o anumită limbă fără a fi însă nevoie de verbalizare
deoarece mesajul este transmis în scris. De cele mai multe ori comunicarea
prin text este dezvoltată prin intermediul aparaturii, fie că este vorba de
telefoane mobile, de aparaturi special create sau de laptop-uri adaptate ca
funcţie. Mai jos sunt ilustrate câteva exemple de aparturi utilizate pentru a
facilita comunicarea.
Dreptul la educație al oricărui copil, indiferent de gradul de severitate al
handicapului neuro-psiho-motor a dus pentru prima oara în țara noastră, în
practica logopedică, la o abordare a mijloacelor de comunicare neverbală.
Când recuperarea verbală se loveste de limitele insurmontabile ale
deficienței, se recurge la comunicarea augmentativă și la cea alternativă.
Sistemul de semne manuale MAKATON derivă din Limbajul de Semne
Britanice pentru Surzi și s-a adresat, mai întâi, copiilor cu handicap asociat -
mintal și hipoacuzic. Date fiind rezultatele pozitive, și-a lărgit
aplicabilitatea și la subiecții cu retard mintal cu auz normal.
Comunicarea augmentativă se referă la orice formă de comunicare care
înlocuiește sau lărgeste vorbirea. Fiecare folosește tehnicile și mijloacele de
comunicare augmentativă. Mult înainte de a avea acces la limbajul oral,
copiii sănătoși interacționează cu adultul, care îi are în grijă, prin mijlocirea
tehnicilor augmentative neverbale, cum sunt - zâmbetele, privirea sau
vocalizările diferențiate. O astfel de comunicare este dovada unei intenții de
interacțiune timpurie și este foarte puternică în efectul comunicativ.
Comunicarea augmentativă este un multisistem de componențe integrate - verbale,
gestuale, pictografice, care oferă suport și cresc comunicarea, învatarea,
participarea, gradul de independență și calitatea vieții în general a persoanelor
care le folosesc. Cu cât tulburarea de vorbire este mai severă, cu atât copilul va
avea nevoie de mai multe mijloace și tehnici augmentative, pentru a potența
comunicarea oral-reziduală. Când vorbirea lipsețte complet și se apelează la
simboluri gestuale sau pictografice, avem de-a face cu comunicarea alternativă, ca
singura modalitate de interacțiune prin coduri.
O etapa intermediară de limbaj augmentativ care s-a dezvoltat a fost comunicarea
totală care privea "folosirea simultană a semnelor gestual-manuale și a cuvintelor,
precum și tehnicile de învațare pentru producerea acestora. De asemenea, terapia
copiilor autiști a introdus folosirea unor planșe cu simboluri grafice, care s-au
generalizat ca mijloc de comunicare pentru toți deficienții cu tulburări severe de
învățare.
Întotdeauna comunicarea augmentativă va avea ca obiectiv recuperarea în cea mai
mare masură, a limbajului oral. Comunicarea augmentativă nemijlocită nu necesită
un material sau echipament adițional. În principal, se bazează pe folosirea
gesturilor, a pozițiilor corpului, a privirii și expresiei faciale.
O formă mai sofisticată de limbaj augmentativ nemijlocit o aduce cea a semnelor
manuale. Sunt mai multe limbaje standard în circulație - unele de numai câteva
semne, ca suport al vorbirii, altele cu resurse bogat expresive. Cele mai răspandite
sunt sistemele - MAKATON și PAGET-GORMAN. Întrucât imitarea de semne
reclamă numai un nivel intelectual destul de scăzut, aceste metode se pot aplica
subiecților cu întârzieri psihice severe. Un alt avantaj îl constituie faptul că sunt
disponibile oriunde și oricând. Dezavantajul îl reprezintă limitarea la un cerc redus
de persoane, căci nu toți din jurul copilului înteleg semnele.
Comunicarea augmentativă mijlocită ("aided communication") se referă la simboluri
grafice, prezentate fie în cărți/pliante sau planșe, pe care copilul le poartă cu sine,
fie implică un sistem foarte complicat de software, cu un vocabular extins, care
poate fi utilizat în diferite situații. Plaja, pe care o acoperă simbolurile, pleacă de la
pictograme foarte realiste, cum sunt desenele sistemului MAYER-JOHNSON, până
la codul de semne abstracte, ca în BLISS sau alfabet.
De aceea și adresabilitatea este largă și include subiecți cu întârzieri severe (sindrom
autist, maladii genetice), sau intelect mai bun în cadrul infirmității motorii
cerebrale. Avantajul comunicării mijlocite constă în productivitatea mare pe care o
pun la dispoziție aceste tehnici și în flexibilitatea lor.
În comunicarea augmentativă, "limbajul gestual este liantul care susține și
menține abordarea multisenzorială. Acesta oferă cadrul pe care alte
sisteme pot fi construite. Limbajul de semne produce un input și output
multimodal care include senzori auditivi, vizuali și kinestezici, în crearea
unui mediu cât mai bogat pentru învățarea comunicării. Nu sunt cerute
condiții prealabile pentru a fi introdus, decât o capacitate de imitație
motor-gestuală și o abilitate manuală, care se mai pot dezvolta prin
exerciții. Nivelul varstei mintale necesare acestui limbaj poate cobori pana
la 10 luni-1 an.
A fi capabil sa comunicăm este una dintre cele mai importante abilități de
care avem nevoie în viață. Aproape tot ceea ce facem implică comunicare,
sarcinile de zi cu zi, cum ar fi învățarea la școală, să cerem alimente și
băuturi, rezolvarea problemelor, să ne facem prieteni. Toate acestea se
bazează pe capacitatea noastră de a comunica unul cu altul.
Makaton este un program de limbaj prin semne și simboluri pentru a ajuta
oamenii să comunice. Acesta este conceput pentru a sprijini limba vorbită
și semnele și simbolurile care sunt utilizate în vorbire, în scopul de cuvânt
rostit. Cu Makaton, copiii și adulții pot comunica imediat prin semne și
simboluri. Mulți oameni folosesc apoi semne sau simboluri natural, în
ritmul lor propriu, așa cum se dezvolta vorbirea. Makaton elimină
frustrarea și permite persoanelor fizice să intre în contact cu alte persoane
și lumea din jurul lor. Makaton este extrem de flexibil, deoarece poate fi
personalizat pentru nevoile unui individ și utilizat la un nivel adecvat
pentru ei.
Când vorbim, folosim de multe ori instrumente suplimentare pentru a ajuta
persoana cu care comunicam sa înțeleagă ceea ce spunem. De exemplu ,
dacă ni se cere o îndrumare spre o direcție, s-ar putea sa indicăm (gest) sau
să desenăm o imagine. Acestea sunt indicii pentru a oferi mai multe
informații .
Makaton folosește comunicarea prin semne ( gesturi ) și simboluri ( imagini )
pentru a ajuta oamenii să comunice . Noi folosim , de asemenea, expresia
facială , contactul vizual și limbajul corpului pentru a oferi informații cât
mai mult posibil .
Sistemul Makaton, care cuprinde 200 de semne cu echivalente semantice în
fondul lexical de bază, este structurat în 8 stadii de complexitate
crescândă, ce urmaresc pattern-ul dezvoltării normale a limbajului în
ontogeneză. Primele etape includ semne esențiale, astfel încât un individ
care, din cauza deficitului neuropsihic nu poate avansa, să dispună de un
mijloc de comunicare, deși limitat, totuși funcțional.
Un al 9-lea stadiu prezintă un vocabular adițional, ce poate fi introdus în
oricare din cele 8 etape anterioare, după necesități. Pentru exemplificare, o
sa dăm cateva semnificații ale semnelor din fiecare categorie.
Faza întâi cuprinde persoanele din apropierea copilului (mama, tata, frati,
surori), nevoi elementare (a manca, a bea) și obiecte de folosință comună
(masa, scaun, autobuz).
Nivelul al doilea diferențiază adulții și copiii pe sexe (bărbat/ femeie,
băiat/fată), adaugă alimente de bază (paine, unt, lapte, ceai etc.) și câteva
animale domestic (câine, pisică).
Lista acestor animale se lărgește în partea a treia (cu vacă, porc, cal, oaie); apar
unele mijloace de locomoție (tren, avion, vapor) și apoi se diversifică verbele
comune (a avea, a merge, a alerga, a cadea). Câteva adjective și adverbe
completează acest stadiu (mare/mic, sus/jos, mai mult).
Stadiul patru se centrează pe spațiul școlii și introduce semne pentru -
"profesor, copii, școală, creion, hârtie, foarfecă" și verbe, cum sunt -"a se juca,
a cânta, a picta".
Comunitatea cu -"magazine, biserică, gradină" și profesioniștii care o servesc,
"polțistul, poștașul, preotul, pompierul", sunt consemnate în etapa a cincea.
Conceptele mai complexe ca -"oraș, țara, mare" - și culorile apar în secțiunea a
șasea.
Numerația de la 1 la 10 și noțiuni mai fine, cum sunt cele temporale -"astăzi,
ieri, mâine, devreme, târziu, din nou" - sunt incluse în penultimul stadiu, al
șaptelea.
În sfârșit, ultima treaptă înscrie verbe, ca -"a alege, a câștiga, a înțelege, a-și
aminti", adjective indicând ordinea -"primul, ultimul, urmatorul" - și întrebări
vizând cauzalitatea -"de ce?". Nivelul adițional al noualea, cu lexicul legat
strict de mediul spitalicesc și semne pentru -"doctorie, injecție, operație,
Beneficiarii acestui mod de comunicare sunt copiii cu întârzieri psihice severe,
cei cu sindrom Down sau boli genetice, cu sindrom autist și chiar cu
infirmități motorii cerebrale. Chiar unde existența unor deficiențe motorii
poate face semnele mai puțin precise, acestea pot fi destul de clare, încât să
transmită semnificații.
S-a dezvoltat un vocabular mai simplificat de semne Makaton, pentru copiii cu
sindrom Down, structurat în patru parți. Acesta se adreseaza părinților cu
sugari suferind de această maladie și le recomandă, ca paralel cu limbajul
oral, cât mai de timpuriu să adauge și semnele manuale.
"Să vorbești în timpul activităților zilnice, cum sunt - spălatul, masa, culcarea -
sunt lucruri care se fac în mod natural. Daca limbajul oral îl însoțim și de alți
indicatori, ca semnele și gesturile, copilul nu poate să rezolve acest complicat
proces (al comunicarii), decât mult mai repede.
Ce avantaje prezintă sistemul de semne manuale față de limbajul vorbit?
Semnele și simbolurile oferă informații suplimentare care nu pot fi văzute.
Cercetările au aratat că semnele și gesturile sunt mai ușor de învățat decât cuvintele
vorbite. Acest lucru are sens. Bebelușii folosesc gesturi înainte de a putea vorbi, să ne
spună ce vor. De exemplu, s-ar putea sa indice pachetul de biscuiti sau sa țină mâna
întinsă pentru a fi ridicat.
Copiii și adulții pot folosi Makaton pentru a lasa pe alții să știe ce vor, să facă alegeri, să
schimbe informații și să înțeleagă mai mult. Acest lucru ajută la construirea și
dezvoltarea comunicarii și a competențelor lingvistice. Pentru deficienții cu întârzieri
moderate și severe, se știe că există dificultăți de rememorare a denumirilor,
indicând că abilitatea de reactualizare a cuvintelor necesită întărirea prin stimuli
vizuali. În plus, logopații au probleme cu înțelegerea conceptelor abstracte, iar
limbajul lor rămâne, adesea, telegrafic și dislalic.
De aceea prin facilitarea rememorării cuvantului adecvat, fară prezența de factor a
obiectului respectiv, prin ajutorul dat în învățarea conceptelor și generalizărilor,
datorită semnalelor vizuale întotdeauna prezente și prin depășirea tulburărilor de
articuație care ar fi putut altera înțelegerea producțiilor verbale slabe, răspunsul
corect poate fi dat la momentul potrivit și sunetele corecte pot fi întărite.
În sfârșit, încercările de comunicare devenind din ce în ce mai reușite, copilul este
încurajat în eforturile lui de verbalizare, înlesnindu-se astfel o mai bună construcție a
propoziției.
Importanţa calităţii relaţiei terapeutice, relaţie bazată pe
încredere, căldură, empatie, acceptare necondiţionată,
deoarece tehnicile de consiliere sunt de folos numai în acest
context. se dezvoltă pe măsură ce consilierul se implică în
situaţia problematică a persoanei care are nevoie de terapie.
Această sintagmă însumează concentrare asupra ascultării
şi răspuns cu empatie plină de grijă şi susţinere.
Menţinerea unei relaţii terapeutice de calitate este importantă
în toate fazele consilierii şi indispensabilă în primele stadii.
Mai important decât urmărirea strictă a unor etape sau
tehnici ale consilierii este participarea consilierului
împreună la o relaţie de viaţă reală. („prezenţă” în
psihoterapia existenţialistă).
Prezenţa produce ameliorare, alinare, vindecare, deci o relaţie
plină de semnificaţie. Aceasta face ca relaţia să devină
terapeutică, face ca informaţiile să curgă natural unul spre
celălalt, astfel încât problemele consiliatului să se
desfăşoare, iar talentul/ştiinţa consilierului să fie de folos.
Climatul terapeutic, psihologic, constituind garanţia desfăşurării
pozitive şi a rezulatelor favorabile ale oricărui act terapeutic, se
constituie prin întâlnirea şi comunicarea dintre medic şi bolnav,
ca un tip de relaţie sufletească intimă, particulară.
Pentru realizarea unui climat psihoterapeutic pozitiv
anumite condiţii trebuie respectate, şi anume: încrederea
pacientului în terapeutul său, buna reputaţie a medicului
terapeut, capacitatea terapeutului de a capta atenţia pacientului,
de a asculta şi apătrunde personalitatea pacientului, crearea unei
ambianţe plăcute, liniştite, existenţa unor calităţi psihologice
indispensabile unui bun terapeut:
tact, răbdare, interes sincer, competenţă profesională, alte atribute
indispensabile pentru orice terapeut: un nivel superior de
inteligenţă, plasticitatea gândirii, cultură generală solidă şi în
fine medicului terapeut i se cere o anumită abilitate în a
conduce discuţia cu pacientul, în a evita posibilele rezistenţe
din partea pacientului, în a crea un climat de înţelegere şi
comunicare pozitivă care să favorizeze acţiunile de transfer şi
catharsis.
Climatul psihoterapeutic poate avea şi un caracter
negativ, ajungându-se până la situaţii conflictuale
legate de neîncrederea pacientului în terapeutul său, de
dominarea bolnavului asupra terapeutului, apărând în
acest caz fenomene negative tipice curei
psihoterapeutice: rezistenţă, transfer negativ, narcisic.
Prezenţa unor alte persoane în spaţiul terapeutic poate
genera angoase, suspiciuni, ceea ce dăunează grav
comunicării terapeutice de calitate.
Inversarea rolurilor în cadrul relaţiei terapeutice
(pacientul domină terapeutul) poate compromite
climatul psihoterapeutic.
Cu alte cuvinte, de climatul terapeutic depinde în cea mai
mare măsură succesul sau eşecul terapeutic.
Cunoaşterea tehnicilor unui interviu eficient este extrem de importantă dacă ne
gândim la pacienţii cu probleme psihice care au deseori o atitudine ambivalentă cu
privire la nevoia unui ajutor profesional: deşi doresc susţinere în rezolvarea
problemelor, această dorinţă îi face să se simtă umiliţi şi înfrânţi. La toate acestea se
mai adugă tabuurile, prejudecăţile culturale şi stigmatizarea care se asociază
tratamentului psihiatric, iar toate acestea trebuie luate în considerare în efectuarea
unei anamneze.
Astfel, empatia, respectul şi încrederea trebuie să guverneze interviul psihiatric.
Anamneza psihică trebuie să ţină cont şi de comunicarea nonverbală şi
paraverbală, iar datele anamnestice trebuie completate cu ajutorul surselor
auxiliare (familia, prietenii, colegii de muncă, fişe medicale anterioare). „Cu cât este
mai acută şi mai gravă suferinţa unui pacient, cu atât mai importantă este ştiinţa
observaţiei”.
Observaţia este compusă de două faze: vigilenţa activă şi atenţia distributivă (Freud).
Odată cu stabilirea contactului cu pacientul începe vigilenţa activă, fază în care
trebuie reţinute cât mai multe date, cu ajutorul tuturor simţurilor: oferirea sau nu a
mâinii, felul în care strânge mâna, contactul vizual, glumele sau ironiile pacientului
etc.
Din faza de vigilenţă activă se trece direct spre atenţia distributivă. Pacientul trebuie
lăsat liber să spună tot ce-i trece prin minte, în timp ce terapeutul urmăreşte
gândurile, ideile şi asociaţiile întâmplătoare care apar în timpul discursului.
Orice anamneză poate avea trei faze: ascultarea (include invitaţia de a comunica şi
în timpul acesteia pacientul îşi va exprima temerile, va prezenta simptomele şi
va face diverse afirmaţii cheie pe care terapeutul le va aprofunda
ulterior), raţionalizarea (în această fază terapeutul ia o decizie cu privire la
ordinea în care diferite aspecte trebuie discutate) şi tranziţia (anunţarea
pacientului că subiectul discuţiei se schimbă şi explicarea motivului pentru care
se întâmplă acest lucru). Cele trei faze descrise mai sus au loc simultan.
Cel mai important şi puternic instrument din acestă tehnică a interviului îl
reprezintă empatia, calitatea de bază a unui consilier, terapeut. Aceasta îi poate
releva consilierului lucruri şi informaţii nespuse, îl face să simtă starea
neexprimată în cuvinte acelui consiliat. Îl face capabil să comunice emoţional cu
subiectul şi eventual să descrie stările neexprimate ale acestuia. De cele mai
multe ori, empatizarea cu pacientul este mai importantă decât aderarea fără
flexibilitate la o anumită tehnică de investigare. Cu toate acestea există o serie
de reguli fundamentale de anamneză ce nu pot fi evitate, şi anume: a nu pune
două întrebări deodată (Aţi fost vreodată deranjat de voci sau gânduri stranii?);
se preferă o întrebare deschisă uneia închise; a nu se adresa o întrebare care
sugerează răspunsul negativ (Nu aţi auzit vreodată voci, nu?); a evita atitudinea
de judecare implicită sau explicită (Aţi avut vreodată gânduri obscene?); a folosi
afirmaţii încurajatoare (înţeleg, da, spuneţi); a cere explicaţii suplimentare de
câte ori este nevoie pentru a se evita confuziile (puteţi să-mi explicaţi la ce v-aţi
referit, nu sunt sigur că am înţeles).
 Săndulescu în lucrarea sa „Consiliere şi psihoterapie pastorală” enumeră
douăsprezece tehnici normative prin aplicarea cărora empatia poate fi
manifestată concret, şi anume:
- Oferă confort pacientului
- Adu-ţi aminte de lucrurile fundamentale – stilul întrebărilor
- Fii natural
- Încurajează exprimarea sentimentelor
- Ia în considerare nivelul de dezvoltare al pacientului
- Fii atent la starea de nesiguranţă a pacientului
- Fii receptiv – interpretarea sentimentelor
- Repetă frazele pacientului; ascultarea reflectivă
- Foloseşte întrebări deschise, directe
- Menţine liniştea terapeutică – ascultă pacientul
- Fii atent la limbajul nonverbal – citeşte limbajul corporal
- Mergi de la general la specific – focalizează, acordă atenţie detaliului semnificativ
Cele douăsprezece tehnici enumerate mai sus oferă o imagine clară asupra modului
în care trebuie condusă o anamneză pentru a obţine din partea pacientului o
relatare semnificativă. Într-adevăr tehnicile sunt folositoare, dar primordial rămân:
stabilirea empatiei, respectului şi încrederii.
Arta ascultării reflective şi empatice este esenţială în orice consiliere,
consilierul trebuind să asculte nu doar cu mintea, ci şi cu inima, cu
sentimentele. Acestă artă nu este niciodată simplă, dacă ne gândim
la faptul că în momentul în carea scultăm gândim mult mai repede
decât în momentul în care vorbim.
Este o artă a învăţa să asculţi cu ochii, urechile, gândul, mintea, inima,
să te pui în acord cu cel ce-ţi vorbeşte, să simţi şi să înţelegi ce se
află în spatele cuvintelor, în spatele evenimentelor relatate, să vezi
problema reală şi să o scoţi la suprafaţă, astfel încât consiliatul să fie
uimit să trăiască interioritatea, să realizeze ceea ce se întâmplă în
viaţa lui şi cea mai potrivită soluţie pe care trebuie să o adopte.
Aşa cum există o artă de a vorbi (oratorica), există şi arta de a asculta.
În cazul acesta nu vorbim de un auditoriu oarecare ci ne referim la
atitudinea/ aptitudinea de bun ascultător a terapeutului faţă de
interlocutorul său. În acest context, aasculta reprezintă a primi şi a
înţelege cât mai fidel posibil ceea ce altul vorbeşte, de a-l asculta pe
celălalt (subiect/pacient/client) în mod personal (nu diagnostic)
până la capăt (dincolo de cuvinte), cu ceea ce vrea să spună, cu
probemele, dilemele, frământările şi temerile sale, acordându-i toată
atenţia şi consideraţia persoanei umane, deci omului.
Atitudinea de ascultare veritabilă conferă pacientului un sentiment de întâlnire
autentică, de ajutor psihologic, de valorizare personală, încredere, siguranţă, suport
psihologic, apropiere. Nevoia de a fi ascultaţi este poate cea mai mare nevoie a
clientului. Absenţa unei astfel de atitudini nu permite stabilirea unei relaţii
terapeutice. (vezi capitolele anterioare). La polul opus se situează „ascultarea”
superficială, expeditivă, de pe poziţii ofensive sau defensive, ascultare ce duce la
imposibilitatea instaurării unui climat de încredere, calm, primire, respect, căldură
umană, absolut necesare relaţiei de ajutor terapeutic sau spiritual.
Obstacolele în calea ascultării par a fi: lipsa de atenţie, interesul scăzut sau crescut
peste limite pentru persoană, graba, proiecţia asupra clientului a propriilor nevoi
nesatisfăcute sau frustrări, ataşamentul pentru propriile scheme mentale (situaţie în
care terapeutul judecă experienţa celuilalt numai de la cea proprie), deficienţă în
acceptarea diferenţelor umane: individuale, culturale, rasiale, de condiţie socială,
diferenţele de sex, diversitatea limbajului.
În timp ce consilierul ascultă în profunzime, recepţionând multiplele nivele ale
comunicării verbale şi nonverbale, el reflectă către consiliat într-o formă parafrazată
esenţa a ceea ce este comunicat care conduce la sinteza sentimentelor, a problemelor
transmise. Acest proces de ascultare şi reflectare îndeplineşte o serie de funcţii
importante: permite consilierului să-şi puncteze clar percepţiile, conduce consiliatul
să afle ceea ce consilierul încercă să înţeleagă în legătură cu simţămintele şi
semnificaţia lor, conştienţa preocupării consilierului de a-l înţelege stimulează şi
întăreşte relaţia terapeutică.
Ascultarea activă nu înseamnă pur şi simplu a-i acorda atenţie celuilalt sau a-i
pune întrebări pentru a reconstitui puzzle-ul cu informaţii care ne lipsesc
pentru a înţelege o situaţie, ci ea presupune mai curând să te interesezi de
ceea ce nu spune interlocutorul.
Vom încheia cu un citat din Carl Rogers cel care a pus la punct o psihoterapie
centrată asupra persoanei, cel care a utilizat pentru prima dată termenul
de ascultare activă:
„Când am fost ascultat şi înţeles, am devenit capabil să privesc cu alţi ochi
lumea mea interioară şi să pot merge mai departe. Este surprinzător să
constaţi că sentimente care erau de-a dreptul înspăimântătoare devin
suportabile de îndată ce ne ascultă cineva. Este stupefiant să vezi că
probleme care ne păreau imposibil de rezolvat îşi găsesc soluţia atunci
când cineva ne înţelege”.
 Atitudinea principală a terapeutului centrat pe client este cea de considerare
pozitivă necondiţionată manifestată faţă de client. Această acceptare
necondiţionată presupune comunicare empatică, autentică, acceptare
pozitivă verbală şi nonverbală.
In ceea ce priveşte terapia rogersiană, clientului îi revine sarcina de a dirija
explorarea Eu-lui şi de a propune interpretările materialului astfel
descoperit. Fireşte, clientul va schimba de mai multe ori interpretarea unui
material experienţial dat în funcţie de gradul său de înţelegere de sine
(respectiv, în funcţie de gradul său de anxietate). în situaţia terapeutică,
pacientul este în acelaşi timp obiect şi agent.
Acest tip de relaţie se deosebeşte de relaţia de transfer (specifică terapiei
psihanalitice) în care pacientul percepe terapeutul ca pe o figură
semnificativă din trecutul său. De asemenea, se deosebeşte de relaţia
specifică terapiei comportamentale care se bazează de cele mai multe ori pe
o convenţie de învăţare.
Prezumţia lui C. Rogers este aceea că oamenii sunt esentialmente demni de
încredere şi că au un enorm potenţial de a se autoînţelege şi a-şi rezolva
problemele fără o intervenţie directă din partea terapeutului, fiind capabili
de creştere autodirecţionată
Atât psihoterapia centrată pe client, cât şi cea existenţialistă şi
Gestalt-terapia aduc numeroase contribuţii în privinţa
specificării a ceea ce înseamnă de fapt relaţia
psihoterapeutică, prin identificarea următoarelor dimensiuni
ale acestei relaţii:empatie acurată, căldură nonposesivă,
autenticitate, concreteţe, autodezvăluire.
Empatia acurată se referă la abilitatea terapeutului de a percepe
şi de a comunica în mod acurat (cu precizie) atât sentimentele
şi experienţele curente ale clientului, precum şi sensul şi
semnificaţia acestora.
Condiţia este ca empatia să fie activă şi să fie transmisă celuilalt.
După J. C. Abric, „o empatie care nu se exprimă, nu este
decât o atitudine internă, al cărei efect asupra calităţii
comunicării este destul de redus“.
Căldura nonposesivă („nonpossessive warmth") se referă la comunicarea de
către psihoterapeut a respectului, simpatiei şi interesului faţă de clientul
său, într-o manieră nedominatoare. Din punctul de vedere al terapiei
rogersiene, căldura este factorul crucial al schimbării clientului. „Ceea ce
simte clientul în terapie este experienţa de a fi iubit. Iubit nu într-o
manieră posesivă, ci într-un fel care îi permite să fie o persoană distinctă,
cu idei şi sentimente şi un mod de a fi care-i este exclusiv personal”.
In privinţa acestei caracteristici, se impun unele precizări. Căldura tinde să
sugereze o anumită intensitate, cordialitate sau ardoare, respectiv, o
anumită sensibilitate care este la antipodul relaţiei terapeutice. După I.
Mitrofan (1999, p. 90), „nu este vorba nici de prietenie, nici de amabilitate,
nici de bunăvoinţă (în sensul de bază al cuvântului), ci de o calitate făcută
din bunătate, responsabilitate şi interes dezinteresat.
Această calitate este implicită comportamentului terapeutului şi nu ia deloc
forme explicite, susceptibile să stânjenească relaţia şi, prin aceasta, să
împiedice progresele clientului". Sintetizând, autoarea mai sus menţionată
numeşte această calitate „optimism", nu maxim de căldură.
Autenticitatea are în vedere caracteristica terapeutului de „a fi total el însuşi",
de „a fi real", oricare ar fi sentimentele pe care le încearcă la un moment
dat faţă de client. Fireşte, se pune întrebarea dacă terapeutul trebuie să
arate natura sentimentelor pe care le încearcă faţă de client, oricare ar fi
acestea.
C. Rogers susţine că răspunsul la această întrebare nu este încă cunoscut.
„Dacă terapeutul constată că sentimentele se impun spiritului său astfel
încât este incapabil să se concentreze pe client, este important ca el să
exprime aceste sentimente. Într-adevăr, prezenţa sentimentelor „străine"
relaţiei împiedică manifestarea unei atitudini de comprehensiune
empatică - condiţie necesară a terapiei" (C. Rogers şi M. Kinget, 1965, p.
203).
Concreteţea se referă la evitarea de către terapeut a limbajului
hiperintelectualizat, a generalităţilor vagi şi concentrarea pe nevoile clare
şi pe propriile sentimente ale clientului. La un nivel înalt de concreteţe,
terapeutul dă dovadă de acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient
acolo unde „este" el cu adevărat, iar limbajul său este conectat la
experienţa actuală a pacientului său.
Autodezvăluirea („self-disclosure") se referă la faptul că terapeutul aduce
informaţii în relaţia sa cu privire la el însuşi, la valorile, ideile,
sentimentele şi reacţiile sale. De altfel, nici un alt aspect al psihoterapiei nu
provoacă atât de multe controverse printre terapeuţi cum este
manifestarea autodezvăluirii în relaţia terapeutică. Atât spontaneitatea
terapeutului în a oferi răspunsuri cu privire la situaţia reală a pacientului,
cât şi o clară cunoaştere a erorilor sale tehnice, constituie forme de
manifestare a autodezvăluirii.
Adeseori, transparenţa pe care o presupune autodezvăluirea a fost confundată
cu autenticitatea. Este însă evident că un terapeut poate să se comporte
într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi exprima în mod direct şi
explicit propriile gânduri şi sentimente. „Cantitatea şi calitatea
autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia relaţională. De obicei,
este considerată o greşeală împărtăşirea unei informaţii consistente prea
devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţie trebuind să fie gradat.
în afara unei moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea ar
trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative".
Prin utilizarea autodezvăluirii, terapeutul îl ajută pe client să se deblocheze, să
se bizuie pe experienţa lui imediată, să se autorealizeze, să se transforme