PORTOFOLIUL PROFESIONAL PERSONAL

PENTRU CURSUL

DEZVOLTAREA SI PROMOVAREA ORGANIZAȚIEI ȘCOLARE

CURSANT-POPESCU ANCUTA MIHAELA

UNITATEA SOLARA-LICEUL TEHNOLOGIC ,,JUSTINIAN MARINA”-BĂILE

OLĂNEȘTI

SERIA 3

GRUPA 10

PERIOADA DE FORMARE- 19 APRILIE-14 MAI

MANAGEMENTUL COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚIA ȘCOLARĂ

Definiţii ale comunicării. Componentele şi scopurile

comunicării

Comunicarea este un proces profund uman, complex şi continuu, care

răspunde unor nevoi fundamentale: nevoia de a spune, nevoia de a fi auzit, nevoia
de a înţelege şi de a fi înţeles, nevoia de integrare în grupuri şi colectivităţi, nevoia
de a fi recunoscut şi apreciat, nevoia de a influenţa şi de a avea putere.
 Există o multitudine de definiţii ale conceptului de comunicare, în funcţie de
domeniul/disciplina care îl abordează (sociologie, psihologie, teoria informaţiei,
biologie ş.a.m.d.), de multe ori termenul fiind utilizat în accepţiuni particulare,
aflate în divergenţă cu sensul acceptat în alte domenii ale cunoaşterii.

Din definiţie rezultă o serie de componente de bază ale procesului de

comunicare, şi anume:

 Emiţătorul – iniţiatorul comunicării, cel care formulează şi transmite mesajul;

 Receptorul – destinatarul mesajului;
 Mesajul – conţinutul codificat al comunicării;
 Canalul de comunicare – ansamblul căilor de circulaţie a mesajului;
 Codul – limbajul utilizat pentru formularea mesajului, care permite, prin
decodificare, înţelegerea completă şi corectă a acestuia.

Totodată, este important de subliniat că procesul de comunicare are ca

finalitate obţinerea unei reacţii de răspuns (feedback) din partea receptorului, care
confirmă (sau nu) realizarea scopurilor comunicării. Acesta serveşte emiţătorului
pentru validarea transferului mesajului şi stă la baza readaptării acestuia, în scopul
obţinerii unor reacţii dezirabile la receptor. Fără a primi reacţii cu privire la ceea ce
s-a dorit a se transmite, comunicarea nu se mai poate defini ca un proces de
schimb, ci rămâne în cadrul limitat al transferului unidirecţional, având un caracter
închis şi univalent.

Mesajele vehiculate sunt supuse unor procese de codificare şi decodificare;

acestea reprezintă modalităţile de transpunere şi respectiv interpretare a
conţinuturilor, prin prisma unui set comun de înţelesuri şi reprezentări stabilit între
emiţători şi receptori. Emiţătorul codifică, iar receptorul decodifică mesajul prin
interpretarea în sens propriu a simbolurilor conţinute în corpul acestuia. De
interpretarea corectă a mesajului depinde succesul comunicării, iar aceasta, la
rândul ei, este influenţată de o serie de factori precum utilizarea unui limbaj comun
de către emiţător şi receptor („a vorbi aceeaşi limbă“), experienţa şi expertiza
receptorului (aceste două elemente influenţează deopotrivă şi codificarea realizată
de emitent), calitatea şi acurateţea canalelor utilizate ş.a.

Canalele de comunicare, definite drept căile prin care circulă mesajele între
emiţător şi receptor, pot fi clasificate în canale personale şi canale impersonale.

Comunicarea conţine un mare potenţial educativ care se traduce în

transmiterea de cunoştinţe, în autoreglarea activităţii intelectuale. Între comunicare
şi educaţie există un strâns raport de interdependenţă Pentru că sunt profesor, în
meseria mea comunicarea este esenţială.

Comunicarea educaţională sau pedagogică este cea care mijloceşte

fenomenul educational in ansamblul său, indiferent de conţinuturile, nivelurile,
formele sau partenerii implicaţi. Comunicarea didactică este baza procesului de
predare-invătare a cunostinţelor in cadru institutionalizat al şcolii şi intre parteneri
cu roluri determinate: profesor, elevi.

În şcoală se formează viitorul cetăţean, iar ceea ce dobândeşte, vede şi învaţă

copilul în anii de şcoală îi va rămâne întipărit în minte toată viaţa. Prima cheie pusă
în discuţie în legătura dintre elev şi educator este comunicarea. A fi profesor
înseamnă nu doar a dispune de cunoştinţe ştiinţifice de specialitate, ci a avea şi
capacitatea de a le transpune didactic.Este important ca în comunicarea cu elevul,
profesorul să respecte câteva condiţii:să utilizeze un limbaj accesibil elevilor, să
transmită mesaje clare, care să nu poată fi interpretate, să manifeste încredere
vizavi de elev, în măsura posibilităţilor să comunice cu toţi elevii acordându-le
atenţie., să antreneze, să stimuleze elevul în a-şi exprima opiniile, indiferent că
sunt sau nu corecte şi cel mai important, să obţină feed-back.

În situatiile şcolare de instruire, sursele comunicarii pot fi: mesajul didactic

si educational al profesorului, manualul scolar, reviste, carti, atlase, harti, materiale
didactice, filme si diafilme didactice, video-text, videodisc, lectii televizate sau
radio-difuzate etc.

Profesorul trebuie să ştie să asculte. Elevul conştientizează dacă partenerul

lui de comunicare doar pare că-l ascultă şi atunci refuză să mai comunice. În relaţia
de comunicare, profesorul trebuie să creeze o situaţie favorabilă exprimării
elevului care să nu se simtă judecat sau  manipulat prin întrebări. A şti să asculţi
este o ştiinţă. Din ce în ce mai mult observăm în relaţiile cu ceilalţi că foarte puţini
oameni ştiu să asculte. Chiar dacă dau această impresie, tot limbajul trupului lor
atestă că de fapt informaţia nu ajunge la ei.Absenţa comunicării rezultă şi din
absenţa ascultării reale a interlocutorului.

În comunicarea didactică trebuie să fim concişi, precişi şi expresivi,în

acelaşi timp pentru a facilita transferul, dar şi înţelegerea mesajului transmis. Toate
informaţiile pe care le transmitem trebuie adaptate scopuluişi obiectivelor
didactice, precum şi nivelului intelectual al cursanţilor.

În comunicarea dintre profesor şi elev o importanţă deosebită îl are

limbajul trupului, comunicarea nonverbală, care trebuie să fie în concordanţă
cu mesajele verbale.Ştim că din informaţiile transmise 38% sunt paraverbale
iar  55% sunt nonverbale.
 Când ceea ce spunem nu este in concordanţă cu ceea ce facem, elevul va
crede ceea ce vede, adică semnalele nonverbale ale corpului nostru. Contactul
vizual este deosebit de important. Este esenţial să privim elevul în timp ce
acesta comunică cu noi. Astfel, va vedea că-l ascultăm.

Însă de multe ori, mai ales în cazul persoanelor timide , o privire prea
insistentă, poate inhiba. Cele trei tipuri de comunicare (verbală, nonverbală şi
paraverbală) pot aduce succesul unei relaţii didactice..Blocarea comunicării prin
relaţii reci, conduce la scăderea randamentului comunicării şi, implicit, al celui
şcolar.

Evident că ideal, aşa ar trebui să se desfăşoare comunicarea între elev şi

educator. Dar, profesorul este om, este supus unui cumul de factori care acţionează
asupra lui, generând stres şi atunci acest lucru se reflectă în relaţia lui cu elevul.
Comunicarea devine, de multe ori ineficientă. Informaţiile nu sunt receptate de
elev sau sunt recepţionate greşit, elevul se simte neimportant, inutil.

Sistemul actual de învăţământ se confruntă cu mari carenţe şi una dintre ele

este , cred, comunicarea ineficientă între părinţi-elevi, elevi-elevi, elevi-profesori,
profesori-părinţi, profesori-minister.Din păcate, în mileniul III, noi oamenii, nu
mai ştim să comunicăm unii cu alţii.

Consider că acordând cu toţii o mai mare atenţie relaţiilor de comunicare

între noi, ascultându-l cu adevărat pe interlocutor, recepţionând cu adevărat ceea ce
ni se comunică, colaborând, putem crea, la nivel familial, de grup, sau la locul de
muncă o lume mai bună.