UNIVERSALIILE COMUNICĂRII

1. Procesul de comunicare
Comunicarea între persoane sau grupuri este unul dintre cele mai complexe procese umane.
Este atât de importantă şi utilă pentru existenţa umană, încât se spune că fără înţelegerea acesteia nu
putem avea acces la înţelegerea individului şi a structurilor sociale.
Prin comunicare, individul se formează, învaţă, îşi dezvoltă personalitatea, transferă experienţe
individuale şi sociale. În lipsa ei, individul suferă trauma izolării, devine inapt pentru a participa la
acţiunile sociale, privat de capacitatea de integrare în colectivitate. Gândirea reflexivă asupra
realităţilor personale şi ale mediului înconjurător, coordonarea reciprocă a indivizilor, cooperarea şi
inter-influenţarea reciprocă depind în mod nemijlocit de competenţele de comunicare ale indivizilor.
Sarcinile complexe nu pot fi duse la bun sfârşit decât prin cooperare ca parte a unei comunităţi, fie că e
vorba de procurarea hranei sau de aflarea adevărului juridic.
Există însă nu numai raţiuni individuale ale comunicării, ci şi sociale. Comunicarea contribuie
la coerenţa şi logica proceselor de formare a grupurilor şi echipelor, la funcţionarea instituţiilor şi la
cristalizarea opiniei publice.
Comunicarea ne permite exteriorizarea emoţiilor, percepţiilor şi a aşteptărilor, astfel încât să
putem, pe de o parte, să ne realizăm scopurile personale, iar pe de altă parte, să convieţuim armonios la
nivel social.
Comunicarea este, așadar, un proces complex de transfer de înţelesuri între indivizi,
grupuri, organizaţii sau structuri din cadrul acestora, astfel încât să fie îndeplinite obiective care
necesită coordonare. Ea a fost definită cel mai adesea ca o formă particulară de instaurare a unei
relaţii de schimb între două sau mai multe persoane/grupuri.
Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
 relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri;
 schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii,
 modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi în actul comunicării.
La nivelul sistemului educațional, actul de predare-învățare în sine depinde de competenţele de
comunicare generală ale celor implicați în această activitate, în efortul lor de descoperire și de
aprofundare a diferitelor cunoștințe. Acesta este contextul în care acordăm comunicării o atenţie aparte,
diferenţiind între concepte aparent teoretice, în căutarea unor modalităţi eficiente de înţelegere şi
apropriere a acelor tehnici specifice de îmbunătăţire a strategiilor noastre de comunicare.

1
FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Funcţiile comunicării sunt: funcţia de informare, funcţia persuasivă (influenţare argumentativă

a deciziilor şi comportamentului interlocutorului), funcţia de influenţare de ordin afectiv (recurs la
elemente informaţionale sau gesturi ce pot impresiona interlocutorul), ludică sau de amuzament,
funcţia contextual-adaptativă, funcţia terapeutică.

PERSPECTIVA PEDAGOGICĂ A COMUNICĂRII

Această funcţie a comunicării reliefează aspecte precum:

a. comunicarea educaţională este prin excelenţă o relaţie intersubiectivă, la care interlocutorii
participă cu întreaga lor personalitate (experienţă anterioară, temperament, mediu de provenienţă, grad
de cultură, prejudecăţi şi stereotipii etc);
b. inegalitatea partenerilor implicaţi în comunicarea de tip şcolar poate genera dificultăţi
comunicaţionale atât la nivelul elevilor, cât şi la cel al profesorului;
c. relaţia pedagogică este centrată ca sarcini pe elev, iar ca putere pe profesor, de unde tendinţa
ca educatorul să asume preponderent un rol emitent, dominativ, în timp ce elevul asumă rolul de
receptor, adeseori pasiv, al informaţiilor vehiculate;
d. importanţa funcţiilor de feed-back şi feed-before.
Fenomenul comunicării este o trăsătură centrală a culturii deoarece prin procesele comunicării
se transmit valorile, atitudinile şi percepţiile sociale de la o generaţie la alta. Din punct de vedere istoric
şi funcţional, aceste procese constituie însăşi esenţa umanizării, a formării şi dezvoltării psihologice a
indivizilor, a manifestării culturale şi spirituale a oamenilor. Iar activitatea educaţională îndeplineşte în
acest context un rol primordial. În acest context, este necesară o diferenţiere a două concepte:
comunicare educaţională şi comunicare didactică. Comunicarea didactică se referă efectiv la procesul
de predare-asimilare de cunoştinţe, modul prin care are loc vehicularea unor conţinuturi determinate,
specifice unui act de învăţare sistematică, asistată, în cadrul instituţionalizat al şcolii. Comunicarea
educaţională este cea care mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent
de conţinuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicaţi. Comunicarea educaţională şi cea didactică
nu diferă prin caracteristici de comunicarea general-umană, însă oricum este influenţată în forme,
mijloace şi conţinut de scopurile specifice acestui domeniu de activitate. Amândouă pot fi considerate

2
„forme specializate ale fenomenului extrem de complex şi dinamic” (L. Iacob, 1998) al comunicării
umane. Partenerii implicaţi în comunicare didactică au o relaţie de inegalitate, iar acest fapt poate crea
dificultăţi în comunicare. Aici este foarte importantă empatia şi crearea unei relaţii de încredere
reciprocă.

2. Schema comunicării
La nivelul modului în care comunicăm cu ceilalţi, este necesară distincţia între comunicarea
formală şi cea informală. Comunicarea formală este un tip de comunicare prin canale special
dedicate unei interacţiuni controlabile. Comunicarea este definită, de către majoritatea specialiştilor,
ca un proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu
scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. Din această definire a conceptului, identicăm
următoarele componente fundamentale ale procesului de comunicare:
 Un emiţător sau un vorbitor;
 Un receptor;
 O informaţie sau un mesaj;
 Un canal;
 Feed-back-ul;
 Codul utilizat;
 Contextul sau situația de comunicare.
Aceste componente, pentru înţelegerea în detaliu a procesului comunicării, au fost redate în
numeroase cărţi de specialitate cu ajutorul unei scheme fundamentale:

informaţie informaţie
EMIŢĂTOR ---------------------- CANAL ---------------------- RECEPTOR

3. Componentele comunicării

În modelul Jakobson, ca şi în schema fundamentală a comunicării, aceşti factori sunt

indispensabili în procesul comunicării şi, potrivit lingvistului Roman Jakobson, fiecărui factor îi
corespunde o anumită funcţie a limbajului, astfel:

3
 EMIŢĂTORUL sau vorbitorul – este cel care emite mesajul, cel care posedă o informaţie,
presupune o motivaţie (stare de spirit), un scop explicit (mesajul) şi unul implicit (motivul
transmiterii mesajului). Enunţiatorul discursului este cadrul didactic (Cine?);

 RECEPTORUL sau destinatarul – este cel căruia îi este adresat mesajul şi pe el se centrează
funcţia conotativă/persuasivă deoarece aceasta serveşte la incitarea acestuia la acţiune,
respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, urmărindu-se un anumit răspuns de la
receptor. Receptorul este beneficiarul mesajului. Lumea lui se modifică prin ceea ce emiţătorul
a transmis, dar nu în aceeaşi măsură cu cea imaginată sau aşteptată de către emiţător.
Destinatarul mesajelor didactice este elevul (Cui?);

 MESAJUL – include datele, informaţiile transmise şi cadrul de simboluri prin care se oferă un
înţeles specific, particular acestor date, informaţii. Mesajul este format din cuvinte (simboluri
verbale) şi simboluri nonverbale (privirea, tonul vocii, mimica feţei, gesturi, postură, haine şi
accesorii etc.). Mesajele transmise vehiculează conţinutul disciplinei predate (Ce spune?).
Desfăşurându-şi activitatea cu grupul-clasă de elevi, profesorul foloseşte mesaje, care, în funcţie
de intenţie, pot fi grupate în mai multe categorii: de orientare şi comunicare –transmite sau
solicită informaţii; de evaluare –îşi afirmă propria părere sau solicită părerea elevilor; de
influenţă –oferă sau cere sugestii, directive; de decizie –îşi exprimă acordul sau dezacordul; de
integrare –se exprimă solidaritatea sau antagonismul.

 CANALUL – reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. Mesajele sunt transmise prin
anumite canale de comunicare (Prin ce mijloc?); O sarcină deosebit de importantă a cadrului
didactic este aceea de a alege cele mai potrivite canale de comunicare a mesajului didactic în
aşa fel încât actul de predare-învăţare să fie eficient: Jocul didactic/ Expunerea propriu-zisă /
Conversaţia euristică/ Explicaţia /Demonstraţia/ Dezbaterea pe o anumită temă /Discuţiile în
grupuri restrânse /Notiţele personalizate /Caietele speciale/ Poşta electronică, email /Postere cu
informaţie ştiinţifică.

 FEED-BACK-UL este răspunsul pe care ascultătorul îl transmite vorbitorului. Acesta poate fi

verbal, atunci când este încurajată o relaţie de comunicare deschisă, sau nonverbal. În acest
ultim caz, de exemplu atunci când este vorba despre copiii care sunt în clasă, felul în care
zâmbesc, se încruntă sau dau din cap îi indică vorbitorului dacă au înțeles sau nu ceea ce li se
comunică. Acesta ne poate oferi informaţii utile despre noi înşine, ca profesori, despre calităţile

4
 pe care le deţinem în a relaționa cu copiii şi în a ne face înțeleși. Mai mult, feedback-ul ne
permite să adoptăm o atitudine pro-activă (preventivă), de corectare din timp a erorilor şi a
falselor presupoziţii.
La nivel interpersonal, feedbackul ne ajută să obţinem acces la unele informaţii despre
noi înşine, pe care nu le putem obţine prin propriile forţe. Prin urmare, feedback-ul trebuie
încurajat, ca sursă de progres şi de dezvoltare individuală. Linia de demarcaţie pe care trebuie
să o păstrăm între obţinerea unor informaţii suplimentare despre noi înşine şi asumarea
nereflectată a opiniilor interlocutorilor este însă extrem de subţire.
De aceea, este bine să ţinem cont de faptul că procesul de obţinere a feedback-ului poate
fi valorificat doar în măsura în care reuşim să obţinem de la interlocutor acele informaţii
semnificative şi suficient de obiective, pentru a putea fi folosite în propria dezvoltare. Numai
dacă deţinem competenţe de reflectare (ascultare activă şi analiză a punctului de vedere al
partenerului de comunicare), putem să beneficiem de valoarea reală a opiniilor acestuia. Cum
reacționăm atunci când copiii nu înțeleg?
 CODUL – reprezintă sistemul comun de cuvinte, semne ale emiţătorului şi receptorului.
 CONTEXT – reprezintă cadrul fizic şi psihosocial, mediul socio-temporal în care comunicarea
are loc, acesta fiind influenţat de factori precum contextul fizic, interese şi activităţi comune. O
clasă luminoasă cu spații largi și atractive va crea o altă atmosferă și un alt impact asupra
copiilor implicați în actul educativ, decât o cameră micuță, îngust și ticsită cu materiale pe care
copiii fie nu le pot distinge din pricina aglomerației, fie nu pot avea acces direct la ele.

Scopul comunicării este dezvoltarea personalităţii destinatarului (Cu ce efect?). Robert M.

Gagné (Condiţiile învăţării, 1975) distinge următoarele scopuri didactice urmărite de către profesor,
prin comunicarea orală:
 Informarea elevilor asupra obiectivelor urmărite; performanţa finală poate fi comunicată
oral, dar uneori este mai potrivit să o facem prin intermediul textului tipărit sau al imaginii;
 Comunicarea stimulilor din interiorul sarcinii de învăţare; poate fi făcută verbal, dar se
întâmplă, în anumite situaţii, ca mijloacele tipărite să fie mai potrivite;
 Realizarea conexiunii inverse; la elevii de vârstă mare necesitatea acestor “întăriri orale” se
reduce, deoarece ei sunt capabili să-şi confrunte propria performanţă cu un criteriu exterior
sau cu unul stabilit de ei înşişi;

5
  Profesorul recurge la întăririle orale pentru îndeplinirea funcţiei de apreciere a
performanţelor elevilor; însuşirea noţiunilor şi a principiilor poate fi însă măsurată şi cu
ajutorul unor materiale tipărite, imagini, grafice;
 Asigurarea transferului, prin întrebări adresate oral sau prin demonstraţia care foloseşte
obiecte reale, imagini etc.
Ceea ce se desprinde cu claritate din această schemă este că, în fond, o comunicare este reuşită
atunci când ceea ce s-a dorit să se spună este corect decodificat şi înţeles de către destinatar, că
informaţia a fost corect transmisă şi, bineînţeles, corect receptată.

5. Forme ale comunicării

A. „După criteriul modalităţii sau tehnicii de transmitere a mesajului există:
- comunicare directă – în situaţia în care mesajul este transmis prin mijloace primare: cuvânt, gest,
mimică;
- comunicare indirectă - în situaţia în care se folosesc tehnici secundare: scriere, tipăritură, cabluri,
sisteme grafice, comunicare înregistrată ( disc, CD, film).
B. După criteriul conţinutului comunicării, există:
- comunicare verbală, în care se utilizează limbajul articulat (cuvintele). Există comunicare verbală
orală (prin viu grai) si comunicare verbală scrisă (prin limbaj scris). Comunicarea verbală reprezintă
modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare deoarece oferă suporturi multiple de transmitere
a mesajului şi satisface nevoia omului de a comunica.
- comunicare nonverbală - ajută la transmiterea şi înţelegerea mesajului prin gesturi, postură,
expresia feţei.
- comunicarea paraverbală reprezintă ceea ce se află dincolo de cuvinte, în subtext şi în toate
manifestările vocale şi gestuale legate de pronunţarea sau scrierea cuvintelor.”1
Aşadar, toate aceste caracteristici ale tipurilor de comunicare ne ajută să avem o comunicare cât
mai eficientă, să înţelegem şi să fim înţeleşi în orice situaţie.

Comunicarea paraverbală si non-verbală

Comunicarea paraverbală de referă la mesajul suplimentar, la ceea ce se transmite prin intermediul

caracteristicilor și calității vocii în timpul rostirii cuvintelor (aproximativ 38% din volumul procesului

1
Ion-Ovidiu Pânişoară - Comunicare eficientă, Ed. Polirom, Bucureşti, 2011, pp. 67-90
6
de comunicare). Modul în care ne adresăm este o oglindă a caracterului și a pregătirii noastre
profesionale, forma în care turnăm mesajul verbal fiind condiția esențială a unei corecte și eficiente
perceperi a conținutului transmis.

Volumul, tonul, ritmul, accentul, pauzele și dicția au darul de a transmite mesaje subliminale ce pot
influența în foarte mare măsură efectul general al comunicării verbale.

Astfel, caracteristicile vocii vehiculează primele informații despre cel care se adresează – sex, vârstă,
stare fizică, atitudine. În același timp, receptorului mesajului i se transmit o serie de sentimente, emoții,
care au rolul de a conduce/orienta comunicarea spre atingerea scopului propus. Poziția corpului, starea
de sănătate a corzilor vocale, poziția maxilarului, a dinților, a limbii și a buzelor, toate influențează
sunetul vocii, claritatea rostirii sunetelor.

Un volum ridicat al vocii celui care se adresează îi poate induce ascultătorului o stare de îngrijorare,
scăderea încrederii în forțele proprii, supunere, în timp ce interlocutorul său ocupă o poziție dominantă.
Dacă, dimpotrivă, vocea este slabă, impresia transmisă este una de pasivitate, implicare scăzută sau
lipsă de încredere în forțele proprii. Vocea este o forță de virtuțile căreia ne putem folosi în procesul de
comunicare, atât în cel didactic, cât și în toate contextele nedidactice. Respectul, prețuirea, echilibrul
interior sunt mesaje adiacente celui verbal propriu-zis și pot fi transmise printr-un volum moderat al
vocii în timpul adresării. Volumul trebuie reglat și în funcție de mărimea încăperii, de calitățile ei
acustice, de numărul de auditori și, eventual, de zgomotul ambiental.

Tonalitatea reprezintă înălțimea pronunțării cuvintelor. O tonalitate înaltă, stridentă transmite agitație,
nemulțumire, nervozitate și atrage după sine un răspuns pe măsură, care provoacă, inevitabil, o
atmosferă conflictuală.

La polul opus, o tonalitate prea scăzută în timpul adresării poate indica nesiguranța, neîncrederea în
efectul discursului, lipsa de experiență, iar interlocutorul este perceput drept o persoană lipsită de
determinare și autoritate. O persoană competentă va fi întotdeauna calmă, sigură pe sine, convinsă și
convingătoare în ceea ce privește importanța și calitatea conținutului transmis. Autoritatea nu transpare
din volumul crescut al vocii, ci din moderația sa, din ritmul rar și tonalitatea apăsată.

Ritmul imprimă efectul de viteză în vorbire, astfel că discursul poate fi rapid sau lent, agitat sau calm.
În contextele didactice este de preferat utilizarea unui ritm constant, moderat, făcând uz de fluctuații în
momentele în care se dorește sublinierea unei idei sau alungarea monotoniei, prevenind plictisirea

7
auditorilor. Viteza pronunțării cuvintelor sau fragmentelor de discurs trebuie să țină întotdeauna seama
de importanța pe care vorbitorul vrea să o imprime anumitor idei exprimate, ca și de gradul de
familiaritate a ascultătorilor cu subiectul expus.

Accentuarea anumitor segmente discursive (silabe, cuvinte sau propoziții/fraze) se face în scopul
evidențierii unor idei, conținuturi. Rostirea devine mai rară și mai apăsată pe fragmentele de discurs
care necesită atenție sporită din partea interlocutorilor. Accentul poate furniza indicii asupra mediului
din care provine vorbitorul – arie geografică, localitate urbană sau rurală.

Pauzele în vorbire dau indicii în ceea ce privește starea afectivă sau atitudinea vorbitorului. După caz,
ele pot să denote neștiința, nesiguranța, revolta, mirarea sau dezamăgirea. Influența pauzelor asupra
auditoriului este însemnată, o pauză plasată la locul și timpul potrivit în cadrul unui discurs fiind, de
cele mai multe ori, mai sugestivă decât o înșiruire previzibilă de cuvinte (pauză tactică). Pauzele
retorice creează sentimentul implicării active a interlocutorului, menținându-i treaz interesul și
solicitându-i o stare de atenție continuă.

Dicția sau arta de a pronunța corect este elementul comunicării paraverbale căruia i se acordă cea mai
mare atenție în plan școlar. Dificultățile de articulare și nuanțare a sunetelor în vorbire se pot remedia
prin exercițiu constant, atent supravegheat de un cadru didactic sau de personal specializat (logoped).
Pronunția clară a cuvintelor sugerează competență, siguranță de sine și respect (față de propria
persoană și față de auditori). Dicția facilitează receptarea corectă, integrală a discursului, nemaifiind
necesar un efort suplimentar de lămurire a elementelor sale alcătuitoare.

Toate componentele comunicării paraverbale reprezintă modalități de intermediere și facilitare a

transmiterii mesajului pe cale orală, îmbogățind semnificația acestuia și sporindu-i forța sugestivă.

Comunicarea nonverbală reprezintă totalitatea manifestărilor exterioare care vin să însoțească

comunicarea verbală din necesitatea firească de a da curs pornirilor atitudinale, afective, trăirilor
interioare de tot felul.

Faţa este zona asupra căreia se concentrează în mod preponderent atenția interlocutorilor în timpul
comunicării verbale. Contactul vizual este principalul element de legătură, conexiunea prin care are loc
un transfer de încredere între doi sau mai mulți interlocutori. Zâmbetul împărtășit poate aduce simpatie,
în timp ce tristețea din privire trezește neliniște, preocupare empatică.

8
Fizionomia (mimica feței) trădează de cele mai multe ori tipul atitudinii pe care o manifestăm față de
cel ce ne vorbește sau față de ceea ce încearcă să ne transmită: suntem binevoitori, interesați, toleranți,
răbdători, curioși sau dimpotrivă.

Gesticulația mâinilor însoțește, în majoritatea cazurilor, derularea discursului oral, iar forța de
sugestie pe care o imprimă acestuia din urmă este covârșitoare. Mișcarea adecvată a mâinilor în timpul
comunicării verbale poartă în ea virtuțile armonice ale diapazonului unui dirijor.

Deși nu sunt întotdeauna obiectul atenției interlocutorilor, picioarele sunt și ele un indicator al stării de
spirit (confort sau disconfort) din timpul derulării comunicării.

Proxemica (distanţa dintre interlocutori) sugerează natura relației dintre cei aflați în procesul
comunicării (apropiere, egalitate, comuniune sau nu). Un cadru didactic care nu se izolează în spatele
catedrei într-o atitudine de detașare și superioritate față de elevii săi va fi mult mai bine perceput,
ascultat și înțeles de cei cărora li se adresează.

Alegerea vestimentaţiei este foarte importantă pentru oricare profesionist care se adresează unui
public, indiferent de vârsta lui și de domeniul în care își desfășoară activitatea. În context didatic, o
atitudine verbală corectă, o postură corporală adecvată și o mimică sugestivă trebuie asociate și unei
ținute vestimentare ireproșabile sub aspectul bunei-cuviințe și eleganței moderate.

Impactul celor trei forme de comunicare (verbală, paraverbală, nonverbală) descrise de Dr. A.
Mehrabian pare a fi, de fapt, proporționat în sens invers felului în care, poate, ne-am aștepta: ponderea
o deține componenta nonverbală (55%), urmată de latura paraverbală (38%) și de cea verbală (cu
numai 7%).

Concluzionăm, așadar, subliniind importanța selectării atente a elementelor de vocabular folosite de

către profesor în activitatea didactică și prin prisma faptului că informația științifică trebuie transmisă
întocmai și într-o manieră cât mai inteligibilă. În ceea ce privește puterea de convingere a cadrului
9
didactic însă, ea derivă în mare parte din forța de sugestie a tuturor celorlalte elemente (paraverbale şi
nonverbale) implicate în actul de comunicare. La rândul ei, reușita profesorului în ceea ce privește
tehnicile de influențare a interlocutorului și de persuadare își pune în mod decisiv amprenta asupra
încrederii de sine a acestuia, asupra entuziasmului profesional a și permanentizării dorinței de
perfecționare.

Ascultarea activă

Aptitudinea de a asculta cu atenţie poate fi dezvoltată şi exersată în mod conştient în orice

situaţie, în orice context în care apare un schimb de replici între doi sau mai multi interlocutori,
indiferent dacă este vorba de o întâlnire întâmplătoare cu un coleg pe coridor, o consultaţie, o
conversaţie telefonică sau o activitate didactică.
A asculta nu este acelaşi lucru cu a auzi. Diferenţa este dată de atitudinea receptorului faţă de
cele transmise şi de interesul acestuia de a acorda semnificaţie şi importanţă mesajului primit.
Ascultarea nu se poate realiza pasiv, fără concentrare şi fără o investiţie de energie personală,
îndreptate către preocupările interlocutorului, aşa cum le putem deduce din informaţiile primite şi
solicitate.
De foarte multe ori, copiii simulează acest tip de ascultare tocmai pentru a masca dezinteresul și
neimplicarea, iar profesorul poate conștientiza rapid că unii elevi simulează. Ascultarea activă este o
artă. Ea presupune, din partea celui care ascultă, capacitatea de renunţare pentru un interval de timp la
propria-i agendă (obiective şi interese), la propriile-i gânduri şi emoţii. Având în vedere că fiecare
dintre noi avem ca scop să ne afirmăm personalitatea distinctă şi să fim recunoscuţi, este greu să cedăm
acest rol, chiar şi pentru o scurtă bucată de timp, altcuiva. Şi mai greu este să ne punem în locul
acestuia şi să încercăm să îi urmărim firul logic şi argumentativ. De aceea, dacă nu primim un mesaj
într-o formă adecvată – persuasivă şi bine articulată -, alegem de cele mai multe ori să aşteptăm (în cel
mai bun caz) ca interlocutorul să termine de vorbit şi să-i transmitem o concluzie pe care ne-am format-
o chiar din primele momente ale comunicării.
Ascultarea activă poate avea următoarele funcţii:
 Receptarea corectă a conţinutului verbal al mesajului;
 Recunoaşterea barierelor potenţiale şi existente;

10
 “Ascultarea” (receptarea nonverbală) a sentimentelor şi a mizei emoţionale;
 Încurajarea verbală şi nonverbală;
 Verificarea înţelesului dat de noi situaţiei şi mesajului;
 Reflectarea punctului de vedere al interlocutorului, în cooperare cu acesta.

Pentru a obţine respectul celorlalţi, primul pas este să le arătăm că îi valorizăm. De aceea, este
bine să căutăm mai degrabă să ne utilizăm energia pentru a afla cât mai multe informaţii suplimentare
referitoare la motivele pentru care nu suntem respectaţi, decât să aplicăm metode reflexe, învăţate din
cultura organizaţională, de a ne apăra de „agresiunea” celuilalt.
Nu sunt utile următoarele abordări agresive:
● Criticarea interlocutorului şi a felului său de a se manifesta;
● Manifestarea unor opinii negative, pesimiste, despre felul în care interlocutorul poate contribui la
rezolvarea unei probleme;
● Bruscarea interlocutorului, etichetarea acestuia ca având un atribut negativ;
● Oferirea unor sfaturi care nu fac parte din cadrul obiectiv de discuţie;
● Poziţia de superioritate, încercarea de dominare, care să ne confere un drept suplimentar de a da
ordine şi de a îl determina pe celălalt să accepte părerile noastre prin coerciţie;
● Folosirea ameninţărilor, prezentarea unui scenariu negativ de evoluţie a situaţiei dacă nu se merge pe
varianta propusă de emiţător;
● Şantajul, ruperea “contractului social” de cooperare între părţi, dacă nu ies lucrurile aşa cum îşi
doreşte una din părţi;
● Apelul la persuasiune negativă sau manipulare, prin abordarea unei poziţii moralizatoare şi excesiv
de convingătoare, nejustificată de cadrul deontologic de comunicare;
● Apelul la terţi, care să susţină un punct de vedere subiectiv, în locul unei comunicări care să aducă un
plus de obiectivitate şi calitate.

Ascultarea activă presupune:

 să i se permită interlocutorului să își ducă ideea la bun sfârșit
 atenție acordată vorbitorului în sensul concentrării, stabilirii ideilor principale și realizării unor
conexiuni extinse cu ceea ce se știe deja despre tema respectivă
 folosirea unor mijloace non-verbale adecvate: contact vizual, zâmbet, mimică
aprobatoare/dezaprobatoare/interogativă/de încurajare
11
 capacitatea de a realiza - prin intermediul mijloacelor verbale - o parafrazare/sinteză a
discursului oral urmărit
 intervenții verbale cu privire la ideile/faptele prezentate – acestea se vor face în mod politicos,
civilizat
 implicare de pe poziții critice – formarea și exprimarea propriului punct de vedere cu privire la
subiectul abordat de interlocutor

În cadrul lecției de comunicare orală prin care urmărim să le transmitem elevilor strategiile de
ascultare activă, se pot folosi materiale preluate de pe internet/emisiuni TV. Ele pot fi utile din 2 puncte
de vedere: pe de o parte, acestea constituie exemple de activități de comunicare asupra cărora pot
reflecta, iar pe de altă parte, materialele respective îi ajută pe elevi să exerseze ascultarea activă în timp
ce urmăresc un interviu televizat, o discuție, o prezentare video.

Feedback-ul

Pentru stabilirea unei bune relații de comunicare între elevi și cadrul didactic este absolut necesară
manifestarea feedbak-ului din ambele direcții.

O posibilă clasificare a feedback-ului identifică:

 feedback-ul evaluativ şi
 feedback-ul nonevaluativ

Feedback-ul evaluativ – se referă la formularea unei opinii despre o chestiune aflată în discuție. El
poate fi pozitiv, negativ sau formativ.
Feedback-ul pozitiv reprezintă acea intervenție care nu încearcă să abată comunicarea de la direcţia ei
firească de dezvoltare.
Feedbackul negativ are o funcţie corectivă și vizează schimbarea percepției interlocutorului asupra
subiectului supus analizei.

12
Feedbackul formativ este tot un tip de feedback negativ, cu mențiunea că răspândirea folosirii lui în
context preșcolar și școlar ar trebui să predomine, întrucât el implică o modalitate subtilă de corectare a
unui punct de vedere necorespunzător. Intervenția corectivă poate fi enunțată sub una dintre
următoarele forme: „Noi nu priviserăm situaţia din punctul acesta de vedere...” sau „Poate ar fi bine
să avem în vedere și....”, “Ce ai spune dacă am lua în considerare și….?”
Este astfel evitată folosirea unei abordări care ar putea aduce prejudicii stimei de sine și încrederii în
forțele proprii. Feedbackul formativ stimulează implicarea elevilor în comunicarea didactică, evitând
comportamentul defensiv, izolarea și pasivitatea.
Feedback-ul nonevaluativ este 
a) de sondare – presupune solicitarea de informaţii suplimentare pentru a face mesajul iniţial mai ușor
inteligibil și a evita gafele interpretative: “Din câte înțeleg eu, vrei să spui că…..”
b) de înţelegere - reprezintă parafrazarea comunicării interlocutorului (elevului) pentru a-i demonstra
că dascălul este în comuniune cu el, cu ceea ce simte și exprimă: „Înțeleg situația…”, „Cu siguranță nu
ți-a fost ușor....”
c) „mesajul-eu”- accentul comunicării este schimbat de pe „tu” (interlocutorul) pe vorbitor. Dacă un
elev simte în mod repetat nevoia să îi adreseze profesorului întrebări lămuritoare, profesorul îi va
transmite un mesaj de tipul: „Timpul nu îmi permite întotdeauna să răspund la toate întrebările”.

Dascălii trebuie să știe că feedback-ul:

a)nu îmbracă forma unui sfat
b) nu este critică sau laudă
c) nu este o intervenție verbală fără direcție – de dragul de a spune ceva, de a se manifesta activ

Feedbackul este un tip de intervenţie verbală, nonverbală, paraverbală care facilitează mobilizarea
energiilor în direcția învăţării conţinuturilor, a noţiunilor noi, cu scopul primordial de a dezvolta 
personalitatea pentru asigurarea succesului personal.

Din punct de vedere emoţional, elevul are nevoie de încredere, valorizare, evaluare, aspecte care să-i
confirme în permanenţă faptul că lumina în care este perceput este una favorabilă.

În faţa unei întrebări de tipul “Ce credeţi despre compunerea mea?”, educatorul va răspunde

13
„Nu ai folosit figurile de stil indicate” sau

„Ar trebui să fii mai atent la folosirea punctuaţiei”.

Ce greşeşte profesorul? 

În primul caz, îşi exprimă  părerea nu despre compoziţia elevului, aşa cum i s-a cerut, ci  formulează
o critică.

În al doilea caz, educatorul dă un sfat, dar care conţine o nuanţă devalorizantă: nu mai contează
valoarea compoziţiei, în ce măsură impresionează pe cititor etc, ci faptul că elevul a folosit greşit
punctuaţia.

Comunicarea eficientă transformă profesorul şi elevii în parteneri, ei se vor concentra pe atingerea

unuia și aceluiași obiectiv „punând în comun” competenţele, cunoştinţele, efortul, bunele intenții.

COMUNICAREA VERBALĂ

Comunicarea verbală este un proces specific uman și presupune existenţa a doi sau mai mulţi
interlocutori, fapt care îi permite emiţătorului să observe cum a fost primit mesajul şi să-l modifice în
funcţie de reacţiile receptorului. De asemenea, facilitează folosirea unei game variate de modalități de
exprimare a unui mesaj (dialog, expunere, raport, prelegere). În acest sens, putem sublinia faptul că
limbajul verbal este întotdeauna conectat cu limbajul paraverbal sau cu ceea ce oamenii comunică prin
voce (volum, intonaţie, ritm, tonalitate, accent, pauze) şi prin manifestări vocale fără conţinut verbal
(râsul, dresul vocii, oftatul, mormăieli, plescăituri, urlete, ţipete, fluierături etc.). Informaţia este
codificată şi transmisă prin cuvânt şi prin tot ceea ce ţine de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo-
sintactic, cu respectarea normelor în vigoare.
Comunicarea verbală se poate manifesta sub formă orală şi/sau scrisă. Ea permite înmagazinarea,
formularea şi transmiterea unor conţinuturi complexe (L. Iacob, 1998). De aceea, discursul verbal
ocupă locul de frunte în procesul de predare-învăţare, dar şi în stabilirea şi menţinerea relaţiei
interumane dintre cadrul didactic şi elev sau dintre elevi. După Muşata Bocoş (2008), există 5 principii
ale comunicării orale:

14
 Presupune existența unui mesaj, iar acesta trebuie să fie compus din: elemente de structură,
elemente de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de
legătură între părţile sale principale, claritate şi coerenţă internă etc.
 Comunicarea orală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere ale acestui mesaj
(de exemplu, concordanţa dintre mesajul verbal şi cel nonverbal)
 Comunicarea orală este circulară şi permisivă, permite reveniri asupra unor informaţii, detalieri
 Comunicarea orală este puternic influenţată de caracteristicile individuale ale emiţătorului
 Comunicarea orală este puternic influenţată de situaţie şi ocazie, cu sensul că unul şi acelaşi
mesaj poate fi receptat diferit de către diferiţi receptori sau de acelaşi receptor în diferite situaţii, în
funcţie de numeroşi factori: stres, oboseală, neatenţie, condiţii fizice nefavorizante comunicării etc.

Formele comunicării orale sunt: monologul, dialogul, relatarea, interviul,

povestirea, dezbaterea, conversația, discursul, toastul.

MONOLOGUL
Este o replică de dimensiuni mari, emisă de o persoană sau de un personaj care transmite
sentimente, gânduri.
Se disting două mari tipuri de monolog :
- monologul adresat (destinat unui interlocutor sau mai multora)
- monologul interior (destinat sinelui) ; acesta din urmă are structura vorbirii directe și reproduce
gândirea personajelor, în cazul operelor literare.

REGULILE ALCĂTUIRII MONOLOGULUI

- se stabilesc maximum 3 idei la care se face referire;

- se argumentează just fiecare idee și se ordonează argumentele în funcție de relevanță sau de
importanță;
- se structurează astfel : introducere (se captează atenția publicului prin contact vizual, se adaptează la
contextul prezentării și la scopul monologului – a demonstra, a convinge, a amuza, a informa; cuprins

15
(ideile se expun clar si concis, accentuând cuvintele cheie și prin folosirea limbajul non-verbal) ;
încheiere (se va ține seama de faptul că a fi convingător înseamnă a confirma așteptările publicului sau
a surprinde în mod pozitiv).
- în construcția monologului sunt de evitat : sunetele parazite (ă, î), precum și cuvintele parazite
(ticurile verbale : deci, aşadar, bun, ca şi), repetițiile și ezitările, frazele prea lungi.

TIPURI DE MONOLOG

În textele literare, monologul se utilizeaza în piesele de teatru, în poemul epic, în naratiune.

În textele nonliterare, monologul îmbracă o multitudine de forme, de la exprimarea argumentată a unei
opinii, la povestirea unei anecdote sau a unui banc, discursul unei personalități culturale sau politice,
reclamele sau prezentările ;
Relatarea orală  se referă la prezentarea amănunțită a unui eveniment.
Povestirea orală cuprinde nararea unor întâmplări, respectând structura – prezentarea cadrului (unde,
când, cine ?), selectarea obiectului descris, elementele componente ale obiectului, proprietățile sale,
raportarea obiectului la un spațiu și la un timp, atitudini și opinii personale despre obiect, perspective
asupra sa.
Monologul informativ: cuprinde informații despre un eveniment sau o temă de cunoaștere, începând cu
încadrarea în timp și spațiu, continuând cu structurarea informațiilor în funcție de importanță si
terminând cu o concluzie.

Monologul argumentativ: are scopul de a convinge destinatarul de anumite fapte, opinii sau atitudini.

Structura acestuia este urmatoarea:

1. Ipoteza, argumente cu explicații și exemplificări, concluzie.
2. Conectori argumentativi si elemente de modalizare: de cauzalitate (pentru că, întrucât), de
ierarhizare (în primul rând, în al doilea rând, în cele din urmă), de contrast sau de opoziție (dar, însă,
ci, spre deosebire de, dimpotrivă), de grupare (în ceea ce privește, din punctul de vedere al), de
presupoziție (posibil, probabil), de concesie (totuși, deși, cu toate acestea), de certitudine (cu
siguranță, desigur, firește), de concluzionare (deci, așadar, prin urmare), de introducere a
comparațiilor (la fel ca, spre deosebire de).
3. calitatea argumentării : pertinența argumentelor, adecvarea lor, ordonarea logică, claritatea expunerii.

16
În context școlar, monologul este o activitate de comunicare dificilă, mai ales atunci când elevii sunt
puși în situația de a expune un punct de vedere în fața celorlalți colegi. Profesorul trebuie să fie atent și
să îi încurajeze permanent pe cei timizi, găsind în permanență argumentele potrivite. Modelul propriu –
expunerea unui monolog de către cadrul didactic – poate constitui un punct de plecare pentru
înțelegerea structurii oricărui astfel de tip de comunicare.
Se va avea în vedere:
 Care este scopul prezentării
 Titlul potrivit
 Cunoștințele asupra temei respective
 Ideile principale care se cer comunicate
 Tipul audienței și posibilele provocări pe care le-ar putea lansa
 Impactul monologului asupra audienței

DIALOGUL: DEFINITIE, TRASATURI, ROLURI, REGULI DE REDACTARE

Dialogul este un mod de expunere care constă în succesiunea replicilor din convorbirea a două sau mai
multe  persoane (în viata reală) sau a unor personaje (în opere literare) cu scopul transmiterii de
informații diverse.
Ca mod de expunere, dialogul are următoarele roluri:
– ajută acțiunea să înainteze ;
– conferă acțiunii dinamism ;
– pune în lumină relațiile dintre personaje și limbajul acestora ;
– evidențiază anumite trăsături morale ale personajelor.
Ca mod de comunicare, dialogul presupune:
– un emițător ;
– un receptor ;
– un mesaj care să-i intereseze pe amândoi ;
– un cod comun ;
17
– un canal accesibil neperturbat.

Componente:
– componenta verbală  (idei, informații, opinii etc.) ;
– componenta nonverbală, care se referă la elemente ce exprimă atitudinea (gesturi, mimica, poziția
corpului etc.) ;
– componenta paraverbală, care se referă la pronunția replicilor, accentuarea unor cuvinte, ritmul și 
intensitatea vorbirii.

REGULI SI TEHNICI DE CONSTRUIRE A DIALOGULUI

1. Formule :
- de inițiere : se confundă cu salutul, cu răspunsul la salut sau cu întrebări ce facilitează dialogul (Ce
faci  ? Îmi pare bine că te/vă văd) ;
- de menținere : încurajarea (sigur !, interesant !) sau completarea (Am o idée! Apropo!):
- de încheiere (Mulțumesc! Pe mâine ! La revedere ! Pe curând !).
2. Reguli :
- participare activă, cu mesaje inteligbilie;
- punerea de întrebări care să nu necesite răspunsuri monosilabice;
- ascultarea partenerului cu atenție și emiterea de semnale verbale și nonverbale de înțelegere;
- partenerii de dialog nu trebuie întrerupți în timp ce vorbesc, nefiind indicat nici vorbitul în același
timp cu aceștia;
- evitarea monopolizării discuției;
- evitarea replicilor prea lungi;
- colaborarea cu partenerii de dialog prin schimbarea subiectelor neplăcute sau stânjenitoare.

Tipuri de dialog :

1. Conversatia - care poate fi informală (în context familiar sau colocvial) sau formală (între persoane
cu statut diferit) ;

18
2. Discuția argumentativă are drept scop susținerea unei idei pe o temă dată, prezentând o serie de
argumente și de exemple în mod clar, coerent și nuanțat, captând atenția interlocutorilor și adaptându-
se atenției acestora.
3. Interviul este un dialog oral sau scris în legatură cu o temă de interes public sau personal între 2
persoane.

Obs: Când se continuă un dialog, se respectă urmatoarele reguli de redactare:

1) Replicile sunt construite potrivit cu tema dialogului

2) Limbajul și stilul se adaptează în funcție de interlocutor
3) Replicile nu trebuie sa fie monosilabice, dimpotrivă, trebuie să conțină cele trei componente de bază
ale unui dialog nuanțat: componenta verbală, nonverbală și paraverbală

DISCURSUL
Pentru a susține un discurs se vor respecta câteva reguli de bază:

1. O atitudine pozitivă ne va oferi curajul necesar. Credința că suntem buni, ne va ajuta să

devenim vorbitori din ce in ce mai buni!
2. Tema se va alege cu multă grijă. Putem avea nevoie de documentare . Se verifică dacă
publicul este interesat de tema aleasă.
3. Se va construi un plan care să cuprindă: titlul, ideea centrală, introducerea, ideile principale,
ideile secundare, concluziile și bibliografia. Pregătirea completă este necesară pentru construirea
autoîncrederii/ nu toți oameniii sunt vorbitori înnăscuți. Cei mai mușți au nevoie de un efort de durată
pentru pregătire.
4. Spuneți o poveste!  povestirea se va construi adaptând cuvintele, tonul vocii, dramatizând și
folosind suspansul. Publicul iubeste poveștile!
5. Emoțiile pot fi în interesul vorbitorului. Emoțiile produc un surplus de adrenalina care
contribuie la energizarea celui care vorbește. Este perfect normal să avem emoții. Un discurs calm,
liniștit, fără însuflețire, poate fi un eșec.

19
6. Comunicați cu publicul! Care sunt interesele, experiențele, cunostințele și valorile celor care
ascultă? Oamenii au cadre de referință diferite, de aceea este important să constientizăm reacțiile
faciale, verbale, fizice și să adaptăm mesajul la reacțiile observate.
7. Cum ar fi să țineți un discurs de succes? Ne ridicăm, venim la tribună calmi și încrezători,
introducerea captează atenția și interesul tuturor din sală, toți sunt nerăbdători să continuăm…
Vizualizarea reprezintă o amprentă mentală care ne va ajută să ne controlăm emoțiile.
8. În situația în care discursul nu este cel mai grozav, el se poate utiliza ca o experiență de
învățare. Nu se poate îmbunătăți ceva, fără a avea curajul de a încerca. Practicarea discursurilor va face
ca sustinerea lor sa devină din ce în ce mai usoară și ne va conduce către succes!

Profesorul poate veni în sprijinul dezvoltării competențelor de comunicare orală ale elevilor dacă:

 Înțelege rolul orelor de comunicae orală și a activităților din cadrul acestei ore
 Poate să construiască demersuri coerente, din care să nu lipsească exersarea comunicării orale
și evaluarea elevilor după fiecare activitate orală
 Le oferă elevilor modele de comunicare eficientă (cum se face o prezentare, cum se oferă
feedback, cum se face o argumentare)
 Le propune criterii de evaluare pentru fiecare activitate
 Încearcă să găsească teme de interes pentru activitățile de comunicare orală propuse elevilor
 Face legături între lecțiile de comunicare orală și celelalte ore alocate disciplinei prin două
mișcări: pe de o parte, să creeze o continuitate tematică între cele trei domenii, aducând în
discuție, în orele de comunicare orală, personaje, idei abordate în orele de literatură sau de
limbă; pe de altă parte, să-i ajute pe elevi să transfere achizițiile de comunicare orală în
activitățile de explorare și discutare a unui text, de dezbatere a unei probleme culturale sau de
analiză a modului în care este folosită limba în comunicare
 Îi ajută pe elevi să reflecteze asupra achizițiilor de comunicare orală și a modului și ocaziilor în
care le pot transfera în alte discipline sau în contexte ale vieții de zi cu zi (Florentina Sâmihăian,
2014, pp. 170-171)

20
21