PROGRAM DE FORMARE CONTINUĂ ACREDITAT

Comunicare, Negociere, Mediere în Educație

Disciplina I. Comunicarea. Optimizarea comunicării

Tema:
Comunicarea didactică în sistemul românesc – particularități și
limite
Eseu structurat

Cursant:
Munteanu Liliana
 Comunicarea a fost definită că o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe
persoane, două sau mai multe grupuri.
Esențiale pentru actul comunicării sunt:
1) relația dintre indivizi sau dintre grupuri,
2) schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații,
3) modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați.
Profesorul este un actor. El joacă un rol. Modul de transmitere a informațiilor, mesajul în sine, prezența să,
entuziasmul, implicarea, convingerea să, pasiunea, siguranță, ținută, postura, sunt elemente care asigura
reușită procesului didactic. Toate aceste elemente alcătuiesc comunicarea didactică.
Elementele comunicării didactice sunt:
• emiterea mesajului didactic de către profesor sau de o altă sursă de informație, de la o anumită distanță;
• canalul prin care se transmite mesajul;
• receptarea mesajului de către elevi;
• stocarea și prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea răspunsurilor de către elev, a corectarilor
sau a completărilor de către profesor).
Analizată din perspectiva psihopedagogică, comunicarea didactică prin dialog euristic apare că un model
interactiv, profesorul elevul fiind în același timp emițător și receptor, creându-se între ei o relație de schimb de
idei, de corectări și completări.

TIPURI

După nivelul interacțiunii, comunicarea poate fi intraindividuala, interpersonală, de grup, de masă, și

publică sau mediatică.

După finalități, comunicarea poate fi defensivă, informativă, persuasivă sau de întreținere.

După tipul de cod utilizat, comunicarea poate fi verbală (orală și scrisă), paraverbala și nonverbală.

După conținutul dominant, comunicarea poate fi referențială (atunci când se face referire la obiectul
semnificat), operațional metodologică (când se face referire la operațiile logico deductive care structurează
cunoașterea: definiție, clasificare, explicație, descriere) și atitudinală (atunci când se face referire la
comportamentul față de obiect).

După natură transmiterii informației, comunicarea poate fi digitală (se referă la conținutul comunicării) și
analogică (se referă la relația dintre partenerii comunicării, la simbolistica faptelor, trupului, înfățișării ).

După canalul utilizat , comunicarea poate fi directă (nemijlocită) și mediată (când se folosesc canale
intermediare cum ar fi cărțile, televiziunea, radioul, telefonul, internetul, aparatele foto, camerele de filmat
etc).

După natură relațiilor interpersonale dintre interlocutori, comunicarea poate fi autoritară sau egalitară.

După prezența sau absența unor obiective, întâlnim: comunicare incidentală; comunicare consumatorie;
comunicare instrumentală, comunicare comuniune
Cele mai importante forme de com. rămân : comunicare nonverbală și comunicare verbală.
Comunicare nonverbală; se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, cele mai mult
cercetate, fiind corpul uman, spațiul sau teritoriul, imaginea.
Voluntar sau involuntar, când vb , comunicăm prin: expresia fetei, gesturi, poziția corpului, orientarea,
proximitatea, contactul vizual, contactul corporal, mișcări ale corpului, aspectul exterior.
 Comunicarea prin corp este cea mai complexă, deoarece corpul intervine în 'întâlnirile' cotidiene nu
doar că un obiect natural, ci și că un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbrăcăminte,
machiaj).
Comunicarea prin spațiu și teritoriu. Omul este extrem de grijuliu, cu spațiul în care trăiește. El își
delimitează și amenajează teritorul în funcție de nevoi și împrejurări. Tocmai modul de delimitare și
amenajare a spațiului 'comunica' multe informații despre individ. Dintr-o perspectiva sociologică și
antropologică, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale și personale.
Comunicarea prin imagini. Viață modernă a adus cu sine o mare gama de mijloace imagistice de
comunicare (afiș, fotografii, ilustrații, cinema, televiziune). Comunicarea prin imagini, omniprezentă, crează
un paradox: deși mai puțin interactivă, deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă,
deoarece afectează un număr extrem de mare de persoane.
Mijloacele nonverbale ale comunicarii au urmatoarele roluri:
1) de a transmite ceva (idei, informatii, trasaturi de caracter);
2) de a nuanta si preciza comunicarea (care devine aprobativa sau dezaprobativa, receptiva sau nereceptiva);
3) de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim
rol, mijloacele verbale trebuie sa le insoteasca pe cele verbale, in nici un caz nu pot actiona independent).
De Vito stabileste sase functii ale comunicarii nonverbale asociate celei verbale. Astfel, ea accentueaza,
completeaza, contrazice. regleaza, repeta, substituie comunicarea verbala
Comunicarea verbala (limbajul). Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel
mai frecvent folosit in comunicarea interumana. Limbajul, constituie expresia si realizarea conduitelor
verbale.
In cadrul comunicarii verbale distingem:
- comunicarea orala
- comunicarea scrisa
Comunicarea orala prezinta urmatoarele caracteristici:
- sunt rostite in fata unor
Grupuri de oamaeni
- se apelează la procedee specifice tehnicii vorbirii libere
- utilizează variate modalități de expresie lexicale, stilistice etc
- implică adeziunea afectivă și nuanțarea vorbirii
- au o importantă valoare socială și individuală contextuală sau oficială
După Neacșu, se disting următoarele particularități ale comunicării orale:
- Metodele vor fi concordante contextului și valorilor spațiului socio-cultural în care se mișcă agenții
educaționali
- Metodele vor respectă parametrii distanței optime între agenții comunicării educaționale
- Metodele vor valorifica particularitățile sursei emițătoare de mesaj
- Metodele vor ține seama de particularitățile receptorului
- Metodele vor ține seama de finalitățile și conținutul comunicării, în strânsă corelație cu specificul
manifestărilor conștiinței și conduitei de grup
Comunicarea scrisă presupune cunoașterea unui cod specific de către cel care face apel la ea.
Comunicarea scrisă trebuie să aibă în vedere raportul optim dintre informație și timp:
- între necesar și redundant
- între transinformational și productiv informațional
Obiectivele comunicării scrise sunt:
- înțelegerea
- perceperea diferitelor niveluri de abstractizare ale variatelor tipuri de limbaj
- înțelegerea raporturilor între valorile lexicale și cele sintagmatice
- distingerea esențial-accesoriu într-un text scris
- însușirea tehnicilor de lucru bazate pe informații scrise, dicționare, cărți etc
- stăpânirea tehnicilor de formulare a întrebărilor
- abilitatea de a rezumă și formulă o concluzie

Comunicarea paraverbala
Informația este codificată și transmisă prin elemente prozodice și vocale care însoțesc cuvântul și vorbirea în
general și care au semnificații comunicative aparte. În această categorie se înscriu:
- caracteristicile vocii
- particularități de pronunție
- intensitatea rostirii
- ritmul și debitul vorbirii
- intonația
- pauză
Canalul folosit este cel auditiv.
Același mesaj, identic codificat verbal, în funcite de implicăția paraverbalului își modifică semnificația,
devine altceva (supracodificare)
Așa după cum afirmă Mead, principiul vieții sociale este comunicarea, ceea ce înseamnă că însăși viață
socială se constituie și se structurează prin intermediul limbajului. Ne referim în acest context nu la limbajul
“savant” al specialiștilor în gramatică ci la limbajul natural, comun, utilizat în viață cotidiană. Limbajul
înseamnă mai mult decât formele sale verbale și implică o serie de alte forme simbolice (gesturi, mimica,
intonație, pauze, tăceri). Sensul mesajelor informaționale vehiculate prin intermediul limbajului este
întotdeauna dependent de contextul situațional în care acesta este utilizat. Sensul oricărei acțiuni sau practici
comunicaționale aflate în desfășurare comportă o anumită marja de incompletitudine, care poate fi depășită
numai după ce acțiunea s-a produs însă o acțiune sau un mesaj încheiat deschide un nou orizont de
incompletitudine.
Limbajul nonverbal și paralimbajul pot completă, sprijini, contrazice sau substitui comunicarea
verbală.
Paralimbajul se referă la ton, accent, viteză vorbirii, ritm, pauze, mod de construire a frazelor, dicție,
muzicalitatea vorbirii. Tonul este un element comunicațional extrem de important în cadrul comunicării
didactice. De exemplu, un ton grav, îl poate face pe elev să considere că ideile transmise în momentul
respectiv sunt foarte importante. Accentul este un alt element important, deoarece în cadrul comunicării
profesorul va marca elementele cele mai importante transmise prin accentul folosit. Astfel, un ton răstit, o
vorbire uniformă, fără intonație, sau mormăita, neîngrijită, neacademica, nepoliticoasă sau ironică vor dauna
comunicării didactice și interacțiunii profesor-elev.Ticurile verbale sau nonverbale, pauzele, balbele,
repetițiile de conținut nedozate sau neintenționate, reprezintă un alt element de insucces comunicațional.
În cadrul comunicării nonverbale sunt utilizate mai multe din cele cinci simțuri văz, auz, miros, pipăit, gust.
Experiență umană operează cu trei canale senzoriale: canalul vizual, auditiv și kinestezic (tactil, gustativ,
olfactiv, emoțional). Deși informațiile percepute prin cele trei canale nu sunt conștientizate toate odată, ci pe
rând, totuși se poate trece foarte ușor de la un sistem senzorial la altul. Decodarea limbajului nonverbal
presupune cunoașterea structurilor de baza, repetitive ale codurilor non- verbale și de aceea analiză lui
reprezintă o etapă importantă în analiză comunicării, și totodată, o performanță a teoriilor comunicării.
Expresivitatea comunicării didactice este influențată de ținută fizică, expresivitatea fetei, gesturi, strălucirea
privirii, contactul vizual. Elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificația cuvintelor. De exemplu, un
profesor care intră în clasa și se așează la catedră sau se lipe ste de tablă și rămâne acolo toată ora, își
diminuează mult din forță discur- sului. Limbajul nonverbal are semnificații la fel de profunde că și cel verbal.
 Dacă se are în vedere stilul comunicațional, dar și distanță dintre locutor și interlocutor, comunicarea
poate fi: - Necooperanta – în cazul în care emițătorul nu cunoaște receptorul (că în cazul emisiunilor de radio
de exemplu), discursul fiind atent elaborat deoarece nu există posibilitatea de ajustare pe parcurs grație feed-
backului.
- Formală – în cazul unui auditoriu numeros ale cărui percepții sunt cunoscute vorbitorului. Mesajul, în
această situație, este alcătuit cu grijă, fiind necesară evitarea expresiilor argotice sau prea familiară, repetițiile,
dar și ezitările sau lăsarea unor fraze neterminate. Este specifică mediului academic, universitar.
- Consultativă – în cazul discuțiilor cu caracter profesional, de afaceri sau negocieri, comunicării didactice.
Participarea interlocutorilor este activă. Pentru evitarea balbelor, ezitărilor, a dezacordurilor gramaticale,
redundanței, este necesar a ordonarea dinainte a ideilor.
- Ocazională – specifică conversației între cunoștințe, în care partenerii trec liber de la un subiect la altul, pot
apărea expresii argotice, expresii eliptice sau accepțiuni speciale ale termenilor, accesibile numai
interlocutorilor.
- Intimă – specifică conversației în cadrul familiei.
După prezența sau absența interlocutorilor, comunicarea orală poate fi dialog sau monolog.
Monologul la rândul sau îmbracă diverse forme, după contextul comunicațional și stilul în care este elaborat
mesajul: conferință, expunere, povestire, predică, pledoarie, alocuțiune, toast, discurs etc.
Dintre acestea discursul este formă cea mai elaborată și mai preten tioasa și îmbracă diverse forme.
După raportul dintre locutor/interlocutor și poziția lor față de obiectul cunoașterii, discursul poate fi:
specializat (adresat specialiștilor), didactic (educativ) și de vulgarizare (adresat marelui public).
După raportul argumentației, discursul poate fi constructiv, polemic și persuasiv.
După distanță dintre locutor și enunț, discursul poate fi asumat (la persoană I) și neasumat (la
persoană a III a).
După natură relațiilor dintre locutor/interlocutor și formă puterii pe care o exercită emitentul asupra
receptorului:
- discurs de manipulare – în cazul în care receptorul este influențat la modul inconștient și chiar în pofida
intereselor sale, iar puterea este perversă;
- discurs de persuadare – în cazul puterii carismatice, iar influențarea se realizează cu implicarea conștientă a
receptorului;
- discurs de comandă – în cazul puterii instituționalizate, când acceptarea mesajului este necondiționată;
- discurs de încredere – în cazul puterii responsabile, când relația emitent-receptor este egală.
O caracteristică specială a discursului didactic o reprezintă dimensiunea convingerii s persuadarii. Și
acesta deoarece însuși scopul comunicării didactice este acela de a formă convingeri prin organizarea
activității didactice și alegerea acelor procedee favorabile formării convingerilor privind toate domeniile
cogniției și practicii umane. Atunci când formarea de convingeri nu este posibilă, se apelează la persuadare,
prin care înțelegem influențarea persoanei mai mult decât prin formare de convingeri, prin argumentare, dar și
prin vizarea afectivității, de exemplu atunci cât apelăm la flatare pentru a convinge mai ușor. Persuasiunea
inso teste convingerea atingând atât rațiunea cât și sentimentele.
Principala problema pe care o presupune studiul comunicării este aceea a stabilirii conținutului și a
mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât privește conținutul, această are un conținut
informațional, un conținut afectiv-emoțional, un conținut motivațional și un conținutul volitiv. În general, se
comunica trei tipuri de informații: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.
Mijloacele comunicării se clasifică, după două axe opuse: vocal versus nonvocal și verbal versus
nonverbal. Din combinarea acestor două axe rezultă următoarele categorii de mijloace de comunicare:
1) vocal-verbal: cuvântul fonetic că unitate lingvistică
2) vocal-nonverbal: intonații, calitatea vocii;
3) nonvocal-verbal: cuvântul scris că unitate lingvistică;
4) nonvocal-nonverbal: expresia fetei, gesturile, atitudinile.
Există și o altă clasificare a mijloacelor de comunicare: lingvistice, paralingvistice mai mult sau mai puțîn
conștiente, înțelese de membrii unei culturi: nonverbal-vocale, nonvocale; extralingvistice, care scapă
locutorului în timpul comunicării: vocale, nonvocale.

PARTICULARITĂȚi

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării
interumane:
• se desfășoară între doi sau mai mulți agenți: profesor și elevi, având că scop comun instruirea acestora,
folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbalk, paraverbala și vizuală, dar mai ales formă combinată;
• mesajul didactic este conceput, selecționat, organizat și structurat logic de către profesor, pe baza unor
obiective didactice precise, prevăzute în programele școlare;
• stilul didactic al comunicării este determinat de concepția didactică a profesorului și de structura lui psihică;
• mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativă și este transmis elevilor folosind
strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora și nivelului de cunoștințe pentni a fi înțeles de
elevi;
- comunicarea se reglează și autoreglează cu ajutonil unor retroac¬țiuni (feed-back și feed-farward), înlocuind
blocajele care pot apare pe parcurs.
În cadrul interacțiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogică îndeplinește mai multe funcții:
• funcția informativă, de transmitere a mesajului didactic și educativ;
• funcția formativă, de stimulare a gândirii și a imaginației la elevi;
• funcția educativă, de transmitere a influențelor educaționale, de coeziune și afirmare a grupurilor școlare;
• funcția de evaluare și reglare a procesului de predare - învățare;
• funcția de rezolvare a problemelor educaționale și a conflictelor școlare.
Regulile comunicării didactice eficiente sunt:
- să asculți, adică să ții cont de părerea și interesele celorlalți;
- să observi adică să te intereseze ceea ce se întâmplă în cadrul situației de comunicare și să înțelegi starea
receptorilor;
- să analizezi și să cunoșți situația receptorilor;
- să te exprimi adică să-ți expui punctele de vedere și sentimentele vis-a-vis de obiectul comunicării;
- să controlezi adică să urmărești calitatea și eficientă comunicării.
Competență comunicațională pentru profesor presupune achiziții de cunoștințe și abilități din mai
multe domenii:
- cunoașterea influenței contextului comunicațional asupra conținutului și formei comunicării, precum și
adaptarea comportamentului de comunicare la acesta;
- cunoașterea regulilor comunicaționale și a impactului comunicării paraverbale și nonverbale în cadrul
comunicării didactice;
- cunoașterea psihologiei umane și școlare, abilitate de relaționare cu elevii;
- cunoașterea culturii interlocutorilor, deoarece limbajul nonverbal diferă de la o cultură la altă, iar ceea ce
este considerat eficient în comunicare pentru o cultură poate fi ineficient pentru o altă.

Pentru a fi eficace, comunicării didactice i se cer anumite caracteristici:

1. Ale profesorului:
- claritatea mesajelor
- precizia acestora
- utilizarea unui limbaj adecvat și accesibil elevilor
- utilizarea unui limbaj adecvat ( corect din p.d.v științific)
- structurarea logică a mesajelor transmise;
- prezentarea interesantă a conținutului instruirii;
- asigurarea unui climat adecvat comunicării
2. Ale elevilor:
- să aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepta și înțelege mesajul profesorului);
- să posede cunoștințele anterioare necesare învățării ce urmează;
- să fie motivați pentru a învață ( în general și la un anumit obiect de studiu, în particular);
- să cunoască limbajele utilizate (de profesor sau de calculator, cazul instruirii asistate de acesta
În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o vocație în această
direcție, că este un partener de încredere, care dorește un dialog autentic. Competență de comunicare se va
manifestă și prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciați profesori sunt cei care permit libertatea
de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simt a judecați, nici manipulați, nici sfătuiți, ci cei care le oferă
sentimentul de siguranță și libertatea comunicării.