Seminar metodico-practic:

Formarea culturii comunicării prin asigurarea caracterului funcțional al competențelor elevului la limba
română.

„Comunicarea este un proces, de regulă,

intenţionat de transfer de informaţie şi

înţelesuri între indivizi, grupuri, niveluri sau

subcomponente organizaţionale şi organizaţii

în întregul lor”.

(Şerban Iosifescu)

Studierea limbii române în condiţiile actualei societăţi este în concordanţă cu necesităţile subiecţilor educaţi.
Predarea-învăţarea limbilor străine este în consens cu activitatea educaţională europeană (Cadrul European
Comun de Referinţă pentru Limbi), cu elaborările ştiinţifice mondiale asupra problemei în discuţie. În acest
sens, în Republica Moldova este imperativă dezvoltarea învăţământului, în general, şi a învăţământului
profesional (vocaţional), în special, fundamentul competenţei de comunicare, necesare unei comunicări
adecvate situaţional.

1.1. Comunicarea: concepte, teorii şi modele

Etimologia cuvântului “comunicare” (lat. communico = care îşi face datoria, serviabil) sugerează diversitatea
utilizării şi semnificaţiei acestui termen. Cea mai simplă definiţie a comunicării ar fi: un act prin intermediul
căruia o persoană adresează un mesaj altei persoane. Pe parcursul timpului, termenul în discuţie a cunoscut o
adevărată evoluţie semantică. Acest lucru a fost determinat de faptul că fenomenul propriu-zis al comunicării
interumane îi preocupa tot mai mult pe logicieni, lingvişti, psihologi, sociologi etc. În cele ce urmează, ne
vom referi succint la definirea şi interpretarea comunicării din diverse puncte de vedere. Astfel, în DEX
comunicarea este definită ca acţiunea de a comunica şi rezultatul ei şi este sinonimă cu noţiuni precum:
înştiinţare, ştire, veste; raport, relaţie, legătură; prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii
personale într-o problemă ştiinţifică; iar verbul a comunica înseamnă a face cunoscut; a informa etc.

Componentele competenţei de comunicare: competenţa lingvistică, verbală sau discursivă, competenţa

sociolingvistică (mijloacele lingvistice în corespundere cu situaţia comunicativă), competenţa socioculturală
şi cea strategică – selectarea strategiei adecvate în realizarea sarcinii comunicative sunt foarte importante în
elaborarea unei strategii educaţionale în cadrul formării competenţelor de comunicare.

Habermas a stabilit că fiecare act de comunicare competent trimite spre:

 prezentarea unei exprimări care să poată fi înţeleasă;

 afirmarea unor propoziţii de cunoaştere;

 stabilirea unor relaţii sociale corecte;

 relevarea experienţei vorbitorului.

În concepţia cercetătorului Vl. Pâslaru competenţa de comunicare reprezintă capacitatea de a recunoaşte un

text literar (dar şi un text nonliterar – n.n.), de a conştientiza scopul lecturii, de a reda prin mijloace
verbale/nonverbale valorile semiotice ale textului, de a-şi exprima atitudini şi afecţiuni proprii etc.

Vorbitorul cult este un vorbitor (adică o persoană care foloseşte limbajul articulat) corect informat; cu opinii
proprii în raport cu valorile socioculturale şi general-umane, care are cunoştinţe corecte, multe, diverse; are
un nivel înalt de cultură; este bine instruit; care are competenţe de vorbire contextuală; care vorbeşte plăcut
auzului şi care respectă cele 9 coordonate fundamentale ale vorbirii culte şi normele limbii literare.

Pentru stimularea comunicării despre sine şi dezvoltarea competenţelor de comunicare, elevii pot fi
organizaţi în perechi şi provocaţi să discute despre un subiect care îi frământă, un elev va fi vorbitorul, iar
celalălat ascultătorul. În această manieră, elevii vor descoperi care sunt regulile ascultării active şi eficace.
Ascultătorii vor fi puşi în situaţia de a avea o opinie în legătură cu problemele expuse de vorbitori, le oferă un
feedback. Feedback-ul reprezintă reacţia de răspuns a receptorului la mesajul primit de la emiţător, acesta are
rolul de a ameliora comunicarea, de a înlătura barierele de comunicare şi de a ne ajuta să ne adaptăm la
reacţiile celorlalţi. Ascultarea activă mai poate fi exersată în cadrul dialogurilor şi dezbaterilor realizate în
clasă, profesorul poate urmări reacţiile şi răspunsurile elevilor, reuşind să descopere dacă aceştia au fost
atenţi la cele discutate. Dialogul presupune empatie, atenţie la nevoile celuilalt, disponibilitate şi deschidere.
Prin urmare, nararea unor experienţe personale poate ajuta elevul să se descopere pe sine, să împărtăşească
celorlalţi din experienţa sa de viaţă şi să îşi dezvolte competenţele de exprimare orală sau scrisă.
Lectura este o activitate esenţială în dezvoltarea competenţelor de comunicare la copii, este o tehnică
fundamentală de muncă intelectuală. Lectura orală le dezvoltă elevilor vocabularul, dicţia şi abilitatea de a
folosi elementele paraverbale adecvate (intonaţia, ritmul vorbirii, respectarea pauzelor impuse de texte).
Cărţile ajută elevii să cunoască viaţă înainte de a o trăi, le deschid orizonturi noi de cunoaştere şi le dezvoltă
creativitatea şi imaginaţia.
O altă modalitate de a dezvolta elevilor competenţele de comunicare este jocul de rol care presupune punerea
în scenă a unor situaţii de comunicare diverse (monolog, dialog, interviu etc). Această activitate exersează
capacităţile de comunicare orală, de receptare şi producere a mesajelor. Profesorul trebuie să aleagă teme
incitante pentru elevi, care să fie specifice experienţelor lor de viaţă şi care să le dezvolte spiritul creator şi
ludic.
La clasele gimnaziale şi liceale, profesorii pot propune elevilor un joc de rol care să stârnească imaginaţia
elevilor. Elevii pot fi provocaţi să îşi imagineze că Pământul se află în pericolul de a dispărea din cauza unui
asteroid gigant pe care agenția spatială americană l-a monotorizat, însă izbirea acestuia de Terra este
inevitabilă. Statul nu dispune de un număr mare de nave spaţiale pentru ca întreaga populaţie să fie salvată.
Profesorii pot incita elevii să se transpună în ipostaza unor oameni care încearcă să convingă autorităţile de
necesitatea salvării lor. Elevii având sarcina de a scrie un monlog prin care să încearce să se salveze. Acest
joc de rol se axează pe textul argumentativ, vizând atât redactarea acestuia în scris, cât şi expunerea sa orală,
într-o manieră cât mai expresivă şi convingătoare. Prezentarea monologului în faţa clasei ţine seama de
elementele comunicării nonverbale şi paraverbale, dezvoltându-le elevilor spiritul actoricesc. Aşadar, prin
acestă metodă elevul îşi dezvoltă atât competenţele de comunicare verbală, cât şi cele de comunicare
nonverbală şi paraverbală.
Exerciţiile de dramatizare presupun interpretarea, pe roluri, a unor texte. Acest tip de activitate poate fi
utilizat atât pentru interpretarea unor fragmente în proză sau a unor fragmente de comedie sau dramă, cât şi a
unor poezii cu structură epică. Dramatizarea îi determină pe elevi să exploreze textul, să îl înţeleagă şi să
analizeze personajelor pe care le vor interpreta. Activităţile de dramatizare stimulează resursele creative ale
elevilor, îmbogâţindu-le înţelegerea despre lume şi despre ei înşişi, le dezvoltă spiritul de echip şi spiritul
ludic. Elevii învaţă să exprime anumite sentimente prin intermediul mimicii şi gesturilor, reuşind să devină
expresivi şi carismatici Dramatizarea îi apropie pe copii de text prin bucuria de a interpreta secenic
personajele îndrăgite, de a-şi pregăti decorul şi costumaţiile. Copiii reuşesc să îşi exprime îndemânarea,
imaginaţia şi simţul estetic. Memorarea replicilor personajelor stimulează dezvoltă competenţele de
comunicare verbală, antrenează memoria elevilor. Mişcările scenice, mimica şi gesturile dezvoltă
competenţele de comunicare nonverbală şi paraverbală.
Activităţile de joc de rol şi de dramatizare sunt percepute de elevi ca un joc, iar jocul reprezintă pentru copii
cea mai la îndemână modalitate de a înţelege lumea şi de a descoperi alte realităţi. În poezia sa, Trei feţe,
Lucian Blaga scoate în evidenţă importanţa jocului în viaţa copiilor: ,,Copilul râde: ,,Înţelepciunea şi iubirea
mea e jocul!". Aceste versuri sugerează rolul vital al jocului în dezvoltarea personalităţii copiilor.