Sunteți pe pagina 1din 1

Alexandru Donici (1806-1866)

Fabulistul moldovean Alexandru Donici, primul dintre cei patru fii ai clucerului Dimitrie
Donici, s-a născut în anul 1806 la Bezin (azi Donici) raionul Orhei. La vîrsta de 12 ani
este trimis la Petersburg, într-un institut de educaţie particular. După ce capătă aici
cunoştinţele elementare, este înscris la liceul militar din acelaşi oraş. A devenit ofiţer şi a
servit în această calitate cîtva timp în armata rusă. Din 1835, scriitorul se stabileşte la Iaşi,
unde intră în magistratură. In capitala Moldovei, Alexandru Donici duce o viaţă activă,
împărţindu-se între îndatoririle de magistrat şi preocupările literare, în anul 1837, dă
tiparului traducerea poemului Ţiganii de Puşkin, iar în 1840 şi 1842 stringe în două
plachete fabulele pe care le publicase în diferite reviste ale vremii, în anul 1844 publică,
împreună cu prietenul său C. Negruzzi, volumul de Satire şi alte poetice compuneri,
traduse din poetul rus de origine moldovenească Antioh Cantemir. Alexandru Donici se
consacră tot mai mult carierei sale juridice şi, deşi pînâ la moarte (în 1866, la Iaşi) nu mai
scoate nici un volum, continuă să viseze te poezie, publicind în revistele vremii un număr
de noi fabule, dovadă a ataşamentului său pentru această specie literară, care de altfel l-a
consacrat. Unii au încercat a-l prezenta pe Al. Donici ca pe un simplu traducător, pornind
de la ideea că majoritatea celor 87 de fabule apărute sub numele poetului îşi găsesc
punctul de plecare în opera marelui fabulist rus Krîlov şi apoi în ale altora. Cînd Al.
Donici traduce, el dăruieşte textului o prospeţime caracteristică, ajungînd să realizeze în
multe privinţe o operă nouă. Meritul scriitorului constă mai ales în grija deosebită de a
adapta conţinutul fabulei la realităţile româneşti ale timpului. Fabulele lui Alexandru
Donici reflectă, într-adevăr, unele aspecte ale societăţii moldoveneşti, care nu diferă
aproape deloc de aceea din Ţara Românească, din timpul orînduirii feudale şi al
începuturilor capitalismului la noi. Fabulistul stigmatizează viciile marilor boieri,
aviditatea, cruzimea şi laşitatea lor. Fabulele lui demască, uneori cu plasticitate, cu o
anumită forţă şi virulenţa, justiţia nedreaptă de clasă, bunul plac al cirmuitorilor şi lăcomia
de bani a funcţionarilor de toate gradele, de la cei mai mici pînâ la cei mai mari. Nu e o
întîmplare că Eminescu a putut descoperi în Donici un adevărat cuib de înţelepciune, într-
adevăr, valoarea şi importanţa lui Alexandru Donici rezidă tocmai în adînca legătură cu
poporul. Folosind bogatul tezaur pe care i l-a oferit fabula lui L.A. Krîlov, Alexandru
Donici a reuşit să adapteze destul de strîns modelele la realităţile sociale româneşti ale
vremii, impunîndu-se ca un autor merituos in ansamblul literaturii paşoptiste.