Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere, zicea Eminescu.

O limbă care a înviat prin

condeiul unui grup de oameni care nu s-au lăsat duşi de caracterul mulţimii, în mare parte ignorant,
aş putea adăuga. În romanul nefinisat "Geniul Pustiu" M.Eminescu spune: " Spiritul public este fapta
puţinor oameni .O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să formeze din oceanul
cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică , care să se 'nalţe din fundul abisului mării până sus
în nourii gânditori..." Unul din cei cu fruntea unsă cu mir a fost Vasile Alecsandri cel care a dat grai
frumuseţii naturii şi a trecut-o prin sufletul băştinaşului dintre Carpaţi şi Nistru, regele poeziei cum îl
numea Eminescu în poemul "Epigonii ". Cuprins de o sensibilitate aparte , el logodeşte sentimentul
cu natura într-o limbă care devine melodioasă şi uşoară ca mersul apei a unui râu. În afară de
pastelurile lui Alecsandri, poezia care m-a impresionat este " Oda ostaşilor români". Prin ea am putut
observa caracterul evolutiv al limbii trasat prin harta istoriei, prin ea cuvintele curg cu o adevărată
însufleţire. Emoţiile în opera lui Alecsandri sunt prinse în albumul nemuririi, prin limbajul său
lustruit. O altă personalitate marcantă care nu doar a încercat să ajungă la inimile românilor, ci şi sub
un discernământ riguros "a apăsat" în ortografie şi punctuaţie, fiind un mare patriot ale noilor
schimbări menite să scoată limba de sub impasul jalnic la care ajunse şi prin care a fost determinată
să promoveze alte naţiuni cu schimbările lor , decât pe autentica ei moştenitoare, este bineînţeles Ion
Luca Caragiale. Limba pentru scriitor a fost un ideal sfânt. După meritele sale îl recunosc drept un
luptător legendar al acestui grai care a înflorit în file, apoi în mintea cititorilor şi pe marile scene ale
teatrelor româneşti. A satirizat limbajul franţuzesc care se vorbea în acea perioadă pentru a creia
impresii, demascând orgoliul şi prostia omenească depusă în cantităţi enorme în cultura limbii de
catre semidocţii societăţii. O altă mare personalitate care a contribuit semnificativ la modelarea
limbii este Mihai Eminescu despre care Ion Druţă spunea :" Acum se scriu multe versuri
pretutindeni, în toate colţurile lumii. Totuşi în sânul unei culturi , oricât de mulţi, oricât de mari poeţi
ar fi avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domneşte unul, numai unul care se cheamă poet
naţional. Ceilalţi deacum îşi fac rând în urma lui." "Limba a fost marea şi unica lor armă."(a
scriitorilor) "Eminescu a dat o viaţă nouă întergii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai
crâncene, şi izbânzile pe care le-a repurtat această armată sub ocârmuirea lui rămân a fi cele mai
mari izbânzi ale noastre." "Pana lui Eminescu a avut marele dar de a aşterne pe hârtie versuri de-o
muzicalitate , de-o frumuseţe copleşitoare." mai spunea Druţă în articolul său, " Eminescu-poet
naţional." Ca şi Caragiale, Eminescu a acuzat societatea careia "daca Franţa le-ar procura avantajele
pe care le dă nefericita lor patrie -ei ar fi emigrat demult...cu toţii!, "inteligenţa falsă care cunoaşte
mai bine istoria Franţei decât pe-acea a României" , pe cei cu un " cosmopolitism sec, amar,
sceptic" ," pe cei ce au frumosul obicei de a iubi ce-i străin şi de a urî tot ce-i românesc." Acest poet a
creiat o strălucire limbii şi a ridicat-o pe treapta universală , lăsând-o să-şi glorifice poporul sau.
Alături de ei se remarcă multe alte personalităţi cu merite deosebite, care şi-au lăsat o amprentă
adâncă în limba şi literatura română. Drept concluzie pot să afirm: Contribuţia scriitorilor asupra
dezvoltării limbii literare a fost colosală , prin ei astăzi am căpătat un tezaur fără de preţ.

Oamenii de cultură reprezintă masa educată, care nu este ignorantă ca ceilalți oameni ce nu considera
cultura un aspect important.
Prin arta lor, fie poezii, cantece, piese de teatru, romane, oamenii de cultura au valorificat spiritul
român, frumusețea limbii române și însăși țara. Prin munca lor ei încurajează oamenii la sentimente de
patriotism si dragoste față de propria țară. Totodată oamenii de cultură români au fost cei ce au criticat
preferințele oamenilor de a pune limbile și culturile străine mai presus ca cea proprie, încercând astfel să
pară inteligenți, în fapt fiind o inteligență falsă care la fel cum spunea Caragiale ”cunoaște mai bine
istoria Franței decât pe-acea a României”.