Demnitate, dor, dragoste și adevăr – acestea sunt atributele lucrărilor lui Ion Druță…

Din simțiri luminoase și o iubire autentică pentru valori perene, dintr-o străveche legendă par să
coboare personajele druţiene. Într-o acută criză de frumos și sfânt, într-o lume dominată de
materialism, ură și invidie până la refuz, ele vin să ne reamintească de sacra noastră datorie: cea de a
fi oameni, de a ne întoarce la rădăcini.
Ion Druta este unul din cei mai mari scriitori Basarabeni care a scris cu drag
despre tara, prin operele sale sadeste in sufletul nostru cite un graunte de demnitate, omenie,
milostenie, patriotism, cumsecadenie. Are darul de a se transpune în situația subiectivă a eroilor săi
și de a vedea spectacolul vieții așa cum îl pot vedea și simți ei. Înzestrat cu o imaginație stufoasă,
acest scriitor prezintă obiectele nu numai așa cum sînt ele percepute de oamenii din popor, ci și în
felul cum poate modifica imaginația capricioasă popular dintr-un impuls comic sau dintr-o pornire
tragică interioară. Druță iubește oamenii, își iubește eroii săi –pe toți, chiar și pe cei negativi.
Prozele și dramele lui se prezintă ca niște opere ale condiției umane, ale marilor crize de conștiință,
care reacționează la anomaliile lumii contemporane , caută adevărul, binele și frumosul din
perspective poeticului și a filosoficului. Într-adevăr, mai toate scrierile lui explorează din plin tot ce
este poetic în viața din afară și dinlăuntru a țăranului, pentru a dezvălui dimensiunile condiției
umane în totalitatea lor, prin intermediul poeticului sacralizează oamenii și realitățiile vieții, în timp
ce în lumea modernă se produce un proces cu totul invers. Simbolul casei capătă un sens aparte în
dramaturgia lui Ion Druță. Remarcabile, în acest sens, sunt operele Casa mare și Păsările tinereții
noastre. Casa mare a Vasiluței este și un spațiu real,aflat sub semnul durabilității, rânduielii și
statorniciei, cărora stăpâna le mai adaugă și însemnele spațiului ce țin de sufletul ei de om frumos și
vrednic. Povestea Vasiluței și a casei mari este povestea eternă a sufletului uman ce există doar prin
prefacerea lumii obiective în lumina spirituală, în universul frumosului creat de om, devenind astfel
și un indiciu al entității noastre culturale. În definitiv, simbolul generalizator al casei mari trimite la
un spațiu existențial , cu multiple valențe pe care și le-a proiectat poporul, trecând prin istoria
devenirii sale. E o modalitate esențială de a te împlini ca om.. Un mic spațiu sacru, încadrat în
marele spațiu sacru, care este Natura – „sfânta sfintelor”. Aceasta vine autoritară, cu rânduiala ei în
firea omului. Piesa lui Ion Druță, “Casa mare” este, în felul său, o metaforă în care se cuprinde
drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă
se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. E ca un cântec trist de nostalgică resemnare
solară. Conflictul principal al acestei drame este unul de natură interioară. Natură înzestrată,
complexă, eroina posedă şi capacităţi disociative. Păsările tinereții noastre reprezintă un nou succes
dramaturgic al lui Ion Druță. Ea ne vorbește despre suflet, pledează pentru sensibilizarea lumii
interne a omului, pentru spiritualitate. Drama e plină de mult adevăr omenesc, dar și de durere,
„plânsul interior” fiind marcă a originalității lui Ion Druță. Această operă este îndrăgită de la prima
lectură de fiecare cititor care îi parcurge conţinutul. Aici întâlnim o simbioză perfectă a actualului cu
general umanul, este pusă în valoare bunătatea creştină a personajelor, „religiozitatea sufletului lor,
într-un cuvânt, spaţiul sacru al universului druţian de teme, eroi şi idei” .Chiar de la început autorul
o plasează într-un spaţiu sacru: cocioaba din mijlocul satului, o căsuţă veche, moştenită de la părinţii
ei. „Bojdeuca de demult” şi stăpâna ei „devin un simbol al spiritualităţii conservate a strămoşilor,
promovând alte dimensiuni ale existenţei umane decât goana după bunurile materiale”. Pe fundalul
satului înnoit, casa mătușii Ruța care, împreună cu stăpâna, simbolizează valorile etice ale
trecutului: „Bietul omuleanul cela de la gazetă, constată Andron, o jumătate de zi s-a chinuit ca să
facă panorama satului fără să se vadă casa matale” .În acest sens, mătuşa Ruţa reprezintă stâlpul
spiritual al satului, al neamului, al Universului, al creştinătăţii. Păsările tinereții noastre este un
cântec despre veșnicul zbor al vieții, despre virtutea și valoarea vieții ca atare, despre sfințenia față
de pământul pe care locuim. Povara bunătății noastre” este o expresie a maturității artistice a
autorului. Romanul formează satul și țăranul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Ideea este că lupta pentru supraviețuirea românilor dintre Prut și Nistru a cerut multă tenacitate,
curaj, forță și nenumărate sacrificii care conturează virtuțiile morale sugerate ce dau acea tărie a
permanenței poporului român în condițiile social-istorice extrem de dure, cu care s-a confruntat.
Nuța deține locul de bază în operă. Este vocația nobleței și a frumuseței. După caracterizarea
autorului, Nuța este o fată plină de viață, gingașă, care păstrează demnitatea familiei. Este un
personaj sentimental, căsătorită cu Mircea Moraru, cu care trăiește toată viața. La un moment dat
între Nuța și tatăl ei apare o răceală din cauza neînțelegerilor dintre socru și ginere. Nuța va realiza
cu perseverență menirea femeii pe pămînt, avînd curajul și înțelepciunea să-i zică ritualic lui Mircea:
“cîntă amu cît și-i a cînta,pe urmă,cine știe...”. Nuța este un chip monumental, edificat de popor de-a
lungul secolelor în existența sa spirituală. Ea poartă o venerație constantă care la bază stă ordinea
familiei. Mircea Moraru reprezintă o parte din Ciutură, o anumită tendință din viața ei. El este
exponentul luptei între statornicie și degradearea spirituală prin care a trecut satul în anii de după
război. El refuză spațiul sacru costruindu-și casă în vale, ceea ce ne arată că relațiile lui Onache cu
Mircea sunt de altă natură. La fel refuză să vadă fata esențială a socrului său, pe care îl aduce la
condiția slăbiciunii umane. Intrat în vîrtejul schimbărilor sociale, Mircea suportă robia fierului și
apoi robia politicului, devenind un înstrăinat. După părerea mea Mircea era cel mai harnic, cel mai
bun ginere, stătea ca un munte, ca un destin, era bărbatul ideal pentru Nuța. Ocupă locul principal în
operă . Onache Cărăbuș realizează imaginea generalizată a omului din spațiul mioritic, al omului
care întruchipează în timp și în spațiu concepția și destinul poporului nostru. Personaj exponențial al
cărui destin simbolizează soarta unui întreg sat. La prima vedere este un țăran obișnuit, harnic, vesel,
avînd darul de a povesti frumosul legat de comunitatea satului său. La începutul operei el este
considerat un nebun care vrea să împartă satul în doua părți. Dar totuși își atinge scopul de a-și
construi casă pe deal cu gîndul că consătenii își vor cere iertare și-i vor urma calea. Era un om
norocos, brațele lui au fost cele mai căutate printre Ciutureni, era mîndru cînd era rugat și satul cerea
sfaturi de la el. Înainte de moarte bătrînul nu înțelege de ce s-a schimbat străvechea relație dintre
popor și pămînt. Privit în profunzime Onache are relații cu Sacrul. În opinia ciuturenilor a fost
miruit de Dumnezeu, bagloslovit sa aibă noroc. Înainte de moarte bătrînul aude clopote a treizeci de
biserici și își amintește de nunțile la care fusese. Lung e drumul textului druțian, dar frumos e
drumul acesta, căci te îmbogățește. Te readuce acasă, la Mama și la Tata, la consăteni și în ograda
casei unde te-ai născut. Enigma dramaturgiei lui Druță e însuși sufletul autorului. Eroii druțieni sunt,
prin excelență, oameni care refac, pe solul cam dur al contemporaneității, asemenea ritualuri
tradiționale. Accentuând energic sfera sacrului, ei ne apar socrați cu chip țărănesc, ca niște păstori ai
spiritului poporului. „Important e să nu fim lipsiți de aceste valori ca să înțelegem cât de mult ne
lipsesc”.