În Casa Mare a lui Ion Druţă

(90 de ani de la nașterea scriitorului)

Scenariu literar-artistic
Portretul scriitorului Citatul 1: ,,Scriitor de o sensibilitate şi o bunătate autentică, Druţă râde şi plânge
împreună cu eroii săi…” (V. Coroban);
Citatul 2:,,Pământul, istoria şi limba sunt, în esență, cei trei piloni pe care se ţine neamul…” (I. Druţă);
Expoziţie de carte: ,,Ion Druţă – frumos și sfânt”;
Postere, albume, fotografii, buletine comemorative;
Lucrările elevilor inspirate din operă.
Răsună cântecul Casa Mare (Irina şi Anatol Bivol - înregistrare)

Prezentatorul 1:
Cu de toate s-au deprins
Cei pereţi în Casa Mare:
Şi cu chiot, şi cu plâns,
Şi cu bocete amare.
Câte legi au petrecut
Cei pereţi în Casa Mare!
Ei, în felul lor tăcut,
Au cu noi asemănare.

Prezentatorul 2:
Căte datini au păstrat
Cei pereţi în Casa Mare!
Alb-albastrul lor curat
Multe urme-n el mai are.
Printre sfinți îngândurați,
Decupați de prin gazette
Stat-au regi și împărați
Lângă moși cu dalbe plete.

Prezentatorul 1:
C-au fost tare primitori
Cei pereți din Casa Mare!
Și atâția trecători
Le-au făcut de supărare.
Of, că tare ce-s modești
Cei pereți din Casa Mare!
Ei scot albul prin ferești
Și-l aștern la toți cărare.
 Prezentatorul 2:
Vii aici și prinzi puteri
Pentru-o nouă depărtare.
Numai ei rămân stingheri
Întru veșnică-așteptare.
(P. Zadnipru. Casa Mare)

Fundal musical: Serghei Lunchevici - Jalea tiganului

https://www.youtube.com/watch?v=1jjG-ECd7hw&list=RD1jjG-ECd7hw&t=10

Se deschide cortina. Sala e amenajată în stilul Casei Mari unde totul e proaspăt, curat, frumos,
rânduit. Eroina principal,Vasiluţa,stăpâna casei, își adniră zâmbind căsuța. Pe masă, fructiere cu
mere, nuci, gutuie, struguri….Vasiluța aranjează frumos masa. Deodată, apare, pe neprins de veste,
un bătrân cărunt, puțin adus de spate, Moş Ion, tatăl Vasiluței.
Moş Ion: – Buna ziua în casa asta.

Vasiluţa: – Doamne, cum intri mata, tată, pe nesimţite, că niciodată nu te aud… De câte ori vii de
atâtea ori mă sperii…

Moş Ion: ( scoate din buzunar două păhăruţe cu picioruş, o batistă, le şterge frumuşel şi le aşează pe
masă)

– Iacă, Vasiluţă, asta-i din partea mea… Am vrut să iau şi garafă la dânsele, dacă nu mi-au ajuns
bani…

Vasiluţa: – Tată, de ce faci mata atâta cheltuială? Cum capeţi un ban, îi şi dai drumul îndată, de parcă
ţi-ar fi lene să-l porţi în buzunar…

Moş Ion: – Aşa-i datina, fată hăi… Când cineva face Casă Mare, apoi se cheamă că trebuie să aduci ţi
tu ceva într-însa. Casa îi ca un copil, orice i-ai aduce, o să se bucure, ş-o să te ţină minte multă vreme.

Vine în mijlocul odăii, rămâne pe o clipă înţepenit, luminat, de parcă ar fi intrat în biserică.

Vasiluţa: – Am îmbrăcat-o frumos, tată?

Moş Ion: – Ce crezi şi asta-i o datină veche… Fiecare să-şi gătească câte o casă mare… Îmi spunea
bunelul meu că atunci când era greu de trăit, cănd se întâlneau mai multe bordeie decât case, chiar şi
atunci fiecare gospodar avea Casă Mare … Adică, avea un colţişor pe care stăpâna îl împodobea cu tot
ce avea mai frumos, îl îngrijea şi-i zicea Casă Mare …

Vasiluţa: – Tată, şi chiar nu vrei să mă lauzi?

Moş Ion: – Mare lucru, când are omul Casă Mare … Are unde petrece o sărbătoare, are unde face o
nuntă, o cumătrie … Da uneori chiar vii să te odihneşti încoace. Abia păşeşti pragul şi de amu ţi se pare
şi lumea mai dragă, şi te vezi mai tânăr, mai voinic … N-ai vreo boghiţă de ceară?
Vasiluţa: – Parcă aveam pe undeva …

Moş Ion: – Măcar cât de cât…

Vasiluţa îi scoate din sofcă un capăt de lumânare, moşul vine la pragul uşii din faţă şi drege cu ceară
partea dinăuntru a pragului/

Vasiluţa : Ce faci, tată?

Moş Ion: Apoi să nu fugă oaspeţii din casă, se cheamă că or veni până la prag, s-or poticni ş-a trebui să
mai şadă.
Îi întoarce capătul de lumânare, îşi şterge mâinile cu batista.
-Amu, fată hăi, te văd şi eu în rând cu lumea… Ai pâine în casă?

Vasiluţa : Am, tată… Ne-ai tot speriat de mici c-a fi rău de n-am şti a păzi pâinea, ş-am adunat la
pâine…

Moş Ion: Şi sare ai?

Vasiluţa: Şi sare am …
Aduce o cană cu vin, o farfurie mare cu prăjituri.
Am gătit casa asta cu mâinile mele, cu aceste două mâini … Ia poftiţi în casă!…

Moş Ion: Intraţi, chiar vă rugăm…

(I.Druță, Casa Mare)

Prezentatorul 3:
Vă invităm în Casa Mare a Limbii și Literaturii române șă invocăm un Apostol al Graiului, care a
binecuvântat cultura noastră cu purpuria rouă a numeroaselor acte de eroism creator.
Ieșiți-i, codrilor, înainte,
Și voi, holdițe de mătase,
Și tu, izvorule cuminte,
Se-ntoarce Ion Druță-acasă!
(N.Dabija)

Opera Maestrului, doldora de lumină, poezie și istorie, ne adună într-o ființă.

(Trei voinicei-prichindei recită pe rând câte un catren din ,,Bărbații Moldovei” de Gr.Vieru.)
Primul:
Ce munte și floare
Născutu-i-a oare?
Ce lapte de vrajă
Sorbit-au din fașă
Bărbații Moldovei?!
Al doilea:
Ei pe unde pășesc
Văi înfloresc
Și pe unde privesc
Fântâni izvorăsc!
Al treilea;
Ei pe unde cuvântă
Plaur se-avântă
Și pe unde se-adună
Stele răsună!
Toți:
Bărbații Moldovei!

Prezentatorul 4.
Vă invităm la un spectacol de expresie și simțire românească, la o preacurată sărbătoare de omagiere a
scriitorului Ion Druță – ,,Marele Sadoveanu al Basarabiei’’, care, stăpânind cu o rară măiestrie limba
română, a plăsmuit minunății literare de viață lungă.
Să ascultăm spovedania purificatoare a Marelui nostru Singuratic...
(Se interpretează piesa ,,Păstor”, pe versurile L.Lari.)

Când clarul vieții îmi e adumbrit de nor

Și presimțiri mă apasă pe suflet greu,
Din străinie scriu cu frunze de dor
Doine în proză pentru poporul meu.

Pentru poporul meu răvășit de glas

Și umilit mereu de-aroganța oricui,
Care, oricât de mic, printre vremi a rămas,
Lumea încape și-ntr-o lacrimă-a lui.
Când cețuri lungi se așează peste pământ
Și mai târziu ne ajunge raza din stea,
În Sfânta Sfintelor stau rezemat de cuvânt
Precum un stâlp de rugă în limba mea.

Limba albită de gura fiilor ei

Ruptă la inimă cu răscroieli de hotar.
Străluminată-n tării de Marele Tei
Nu e blestem pentru noi, nici povară, ci dar.

...Iată se trece și veacul acesta lumesc

Plin de tristeți și rareori de bucurii.
Nu v-am spus încă ce mult și adânc vă iubesc,
Am dus toiagul menitei din cer păstorii.

Prezentatorul 5:
În ,,Dicționarul esențial al scriitorilor români”, București, 2000 citim: ,,Opera druțiană, luată în
ansamblu impune un scriitor inconfundabil, unul dintre cei mai mari, pe care i-a dat românitatea, în a
II-a jumătate a secolului al XX-lea”.
Opera sa e o parolă care ne îngăduie intrarea în eternitate, e o fântână din care izvorăște apa vie a
cuvântului.
Ion Druță, muncind asemeni lui Michelangelo mai bine de o jumătate de secol, a permanentizat în
unuversul literelor românești din partea noastră de lună și de soare, de tradiție și de cultură, un stil
personal înălțând un templu, o Biserică Albă pentru curățirea sufletului.

Prezentatorul 6:
A venit în literatură în 1953, când i-a fost editată prima cărțulie ,,La noi în sat”, urmată de o neuitată
,,Poveste de dragoste” (1954) și de un nepotolit ,,Dor de oameni” (1958).
El n-a venit în literatură singur, ci cu un popor întreg. Considerând ,,cartea ca una din pietrele de
temelie a lumii civilizate”, nuvelist, povestitor, romancier, dramaturg, publicist, eseist de mare talent,
scenarist, scriitor pentru copii, Ion Druță a creat o operă original, care cucerește tot mai multe inimi de
cititori.
Hărnicia, curățenia morală e și sărbătoarea, și onoarea, și etica, și religia personajelor sale. A dat
viață unor ființe scumpe, care au adunat în ele ceea ce a găsit dorul și speranța, cutezanța și
generozitatea, bunăvoința și compătimirea.

Prezentatorul 7:
Zidirea druțiană e împlinită în patru pereți ai săi: chipul visării și dreptății reprezentat prin tatăl său –
Onache Cărăbuș din romanul Povara bunătății noastre, chipul moral înfățișat de Călin Ababii din
Sfânta Sfintelor, chipul eroic, zugrăvit de Horia din Clopotnița și chipul spiritual, întregit de Păstorul
Anonim.
În fiecare zid vom găsi câte o Ană care se numesc: Vasiluța din Casa Mare, mătușa Ruța din
Păsările tinereții noastre, Veta din Doina și măicuța Ecaterina din Biserica Albă.
Iar sus, deasupra, ca un trainic acoperiș - chipul Doinei, care nu este altceva decât conștiința și
demnitatea noastră – Limba Română! Prețul înălțării acestei catedrale este viața autorului.
,,La flacăra obrazului pe care l-am pălmuit să ne încălzim mâinile cu care îi vom răsfoi Aleasa
Operă”, ne povățuiește Grigore Vieru.

Prezentatorul 8:
Scriitorul, cu tenacitate, își bătătorește cărăruia lui prin câmpiile baștinei, prin aurorile minunate și
apusurile neuitate. Cărăruia, care l-a dus spre Casa Mare a cuvântului pornește de la Horodiște.
(Citește șin nuvela autobiografică Horodiște)

- M-am născut în Horodiște, sat de răzeși întemeiat, după cum se povestește, de Ștefan cel Mare
cu oșteni arțăgoși și iuți la încăierare.
De cu primăvară și până toamna târziu frenăta în ograda noastră șoapta senună și caldă a
unui nuc. Acest haiduc verde păzea casa noastră de toate primejdiile. L-am purtat toți anii
împreună cu mine. Ca și altădată, atunci când mi-I greu și când mi-i bine…, aud alături șoapta
lui blajină:
- Bine, Ioane. Să știi că-i bine…
Dorul…acest vechi viciu al moldovenilor, acest bluestem al lor, acest dar dumnezeiesc…
În clipele sale de dor e gata să dea o jumătate din viață numai să-l lași să mai pășească o dată
acel prag, să tragă adâncîn piept mirozna casei părintești.

Prezentatorul 9:

M i-e tare dor de casa cu cerdac

Și bolta ei cu flori de liliac!
Mi-e dor s-ascult amurgul în pridvor!
De casa mea mi-e tare, tare dor!
Mi-e dor să văd bătrânii tei,
Întâii ani mi-au înflorit sub ei,
Mi-e dor să văd și nucul meu bătrân,
Sub frunza lui o seară să ramân.
Mi-e tare dor de holdele degrâu,
Mi-e dor să cant la margine de râu,
Mi-e dor s-aștept amurgul în pridvor,
De satul meu mi-e tare, tare dor!...

Cântecul Amintirea cerne

Prezentatorul 10:
,,Și iară începem cu mama, cu acest cuvânt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cântăm decât îl
rostim, și uneori începe să pară că tot ce-a fost mai frumos și mai mare plăsnuit în fașa limbii noastre e
legat de acest cuvânt.
…Când m-am ridicat copăcel, rămăsese puțin din frumoasele gâțe negre pe care le avusese mama de
fată mare… De cu primăvară și până toamna târziu basmaua ei albă zbura ca o pasăre – ba în casă, ba
afară, ba în Cubolta, unde ne erau hectarele, ba se întorcea în amurg, albind ușor pe-o dungă de deal în
seninul serii…Azi, gândindu-mă la pasărea cea albă a copilăriei mele, nu pot spune că am văzut-o
măcar o singură dată, măcar o singură clipă, stand pe-o ramură, lângă cuibul ei…
Veșnicul ei bluestem era bunătatea. Mama era gata în fiece clipă să ardă ca o lumânare, numai șă ne
vadă pe toți în rând cu lumea…
(Horodiște)
Altul:
Tata era plin de demnitate, arțăgos și încăpățânat, încât în cei optzeci și ceva de ani, pe care i-a trăit,
puțini s-ar fi putut lăuda că l-au făcut pe badea Pentelei, cun I se zicea la noi în sat, să se deie oleacă
mai încolo sau mai încoace, în afara locului pe care și-l alegea singur.
În copilărie tata mi se părea voinic, demn și veșnic. Voinic era într-adevăr, căci în trântă nu țin minte
să-l fi dovedit cineva din Horodiște.
Mulți din eroii cărților mele au împrumutate trăsături de la tata…

Prezentatorul 11:
,,Întrețesută din dureri și bucurii, proza lui I.Druță exprimă profunde năzuințe ale sufletului popular.
Scriitor de o sensibilitate și o bunătate autentică Druță râde și plânge împreună cu eroii săi…”
(V.Coroban)

Prezentatorul 12:
În opera sa și-a proiectat propriul destin. Ea include sufletul autorului ale cărui aripi s-au înălțat
mereu spre limina Celui de Sus, Lumină dătătoare de har și credință.
(Apare mătușa Ruța)

Mătușa Ruța:
- Ia uite ce mai păcăleală! Satul se cheană Valea Cucoarelor I în valea asta de atâția ani nu se mai
arată nici un cucostârc!
Andron:
- De-ar fi pâine și la pâine, încolo on trâi noi și fără cucostârci...
Mătușa Ruța:
- Așa ți se pare.
Andron:
- De ce zici c[ mi se pare?
Mătușa Ruța:
- D-apoi nu vezi cum se înrăiește și se învrăjbește lumea pe an ce trece?
Andron:
 - Ce are una cu alta?
Mătușa Ruța:
- Cum să n-aibă? Atunci când trăiau cucostârcii pe la casele noastre, erau și ei suflet din sufletul
nostrum și când venea toamna, îi petreceam și noi cu sufletul până hăt! Departe, prin țările calde. Iarna
începea a ne suge ochii depărtarea și când se întorceau era o mare sărbătoare pentru că împreună cu
dânșii se întorceau și sufletele noastre zbuciumate. Fără aceste depărtări de toamnă târzie, fără acele
primăveri cu bucurii, o să înțepenim, o să împietrim, o să uităm ce înseamnă dragoste pentru pământ,
dragoste pentru om, pentru viață.
Andron:
- Și mata mai crezi că se pot întoarce?
Mătușa Ruța:
- Îi aștept… Numai eu, sărmana de mine, am rămas încă în zodia cucoarelor. Eu… vorbind de
cucostârci, mă gândesc la semănături proaspete, la cer senin, la zare…
(Pleacă ambii)
(Păsările tinereții noastre)
Prezentatorul 13:
Hărnicia, curăţenia morală e şi sărbătoarea, şi onoarea, şi etica, şi religia personajelor sale. A dat viaţa
unor fiinţe scumpe, care au adunat în ele ceea ce a găsit dorul
şi speranţa, cutezanţa şi generozitatea, bunăvoinţa şi
compătimirea. Bobocel şi Trofimaş, mătuşa Ruţa şi Vasiluţa, Rusanda şi Gheorghe sunt personajele
care vor fi pentru noi un model de comportament etic.

Înscenarea unui fragment din Frunze de dor . O odaie ţărănească, mama mătură prin casă, Rusanda a
aprins lampa, a pus măsuţa în mijlocul case, badea Mihalache, stă pe un scăunel la gura sobei dus pe
gânduri. De-odată se aude clempănitul uşii.

Mama: Ia ieşi, măi Mihalache. Vezi cine-i acolo.

Badea Mihalache: Vântul şi-o fi făcând de cap…

(Se aude un zgomot mai puternic. Mama tresare, îşi face cruce…)

Mama: Pe cine Dumnezeu îl mai poartă?!

(Rusanda deschide uşa , apare Trofimaş).

Rusanda: Trofimaş, tu eşti?

Trofimaş: Eu îs.

Rusanda: Apoi ce nu întri?

Trofimaş: Dacă… nu puteam găsi uşa…

(Apare Trofimaş plin de glod, ţine în mână o aşchie, iar altă mână încearcă s-o şteargă de glod.
Rusanda se lasă în genunchi în faţa lui.)

Rusanda: Ce-ai păţit, măi Trofimaş? (Trofimaş se uită în pământ)

Badea Mihalache: Las-că ne spune el pe urmă. Ia mai întâi şi-l spală.

(Trofimaş nu vrea să-şi scoată paltonul)

Trofimaş: M-oi spăla numai aşa, pe mâini.

Rusanda. Da de ce nu vrei să te dezbraci?

Trofimaş îi şopteşte la ureche.- Mi-o chicat un bunghi şi taman de la pantaloni.

Toţi au zâmbit pe sub mustăţi. Trofimaş se duce să se spele, dar varga nu vrea s-o dea.

Badea Mihalache: Ei, amu ne-ai spune ce-ai păţit?

Trofimaş: M-am bătut cu un băiet.

Badea Mihalache: Hm! Şi de ce v-aţi bătut?

Trofimaş: A vrut să-mi ieie varga.

Badea Mihalache: Şi nu i-ai dat-o?

Trofimaş: (cu fală) Nu i-am dat-o.

Badea Mihalache: Bravo! Adevăratul bărbat nu poate şi nici nu trebuie să se lase dezarmat. Poftim cu
noi la masă.

Trofimaş: Dacă eu … nu demult…

Badea Mihalache: Lasă, ştiu eu când ai mâncat.

Trofimaş: (mirat) de unde ştii?

Badea Mihalache: După ochi se cunoaşte.

(Toţi se aşează la masă.Rusanda pune pe masă două farfurii cu colţunaşi).

Trofimaş: Care-s cu brânză?

Rusanda: Da cu cartofi nu-ţi plac?

Trofimaş: Îmi plac, dar numai ce-i cu brânză. (Vrea să ia doi colţunaşi deodată)
Rusanda: Ce face Domnica?

Trofimaş: Toarce. A zis să vii deseară la noi, că s-au dus tata şi mama la Bălţi – vine bădița Toadere
cu tot cu arudii.

Rusanda: Vine acasă?

Trofimaş: Nu, tata zice că-l duc pe front şi s-au dus să-l vadă. Era să mă duc şi eu, numai că tata n-are
cu cine lăsa casa.

Rusanda:(se scoală grăbită şi începe a se îmbrăca) Măi, Trofimaş, de ce nu mi-ai spus mai înainte?

Trofimaş: D-apoi … se răceau colţunaşii pe masă.

Trofimaş mai mănâncă, Rusanda îl aşteaptă cu nerăbdare.

Trofimaş:(se scoală încetişor, se îmbracă alene) Apoi. Dacă ceva, oi mai trece pe la neavoastră.

Badea Mihalache: Să vii, de bună seamă să vii…

Piesa ”Moldovenii când se strâng” (înregistrare)

Moldovenii când se strâng

Şi-n petreceri se avântă
La un colţ de masă plâng
La alt colţ de masă cântă.
Refren:
Sufletul precum le-ar fi
Glob cu două emisfere
Una-i noapte, alta-i zi
Bucurie şi durere…

Două lumi într-un întreg

Permanent işi schimbă locul
Vin pe rând şi-asemeni trec
Când necazul, când norocul.
Moldovenii când se strâng
şi-n petreceri se avântă
La un colţ de masă plâng
La alt colţ de masă cântă.

Refren:
Şi-n paharul vesnic plin
Băutura lor cea sacră
Jumătate-i cer senin
Jumătate-i boltă neagră.

Două lumi intr-un intreg

Permanent işi schimbă locul
Vin pe rând şi-asemeni trec
Când necazul, când norocul.

Moldovenii când se strâng

şi-n petreceri se avântă
La un colţ de masă plâng
La alt colţ de masă cântă.
(Domnica şi Rusanda singure în odaie stau pe pat).

Domnica: Ce tot umblă buzatul cela?

Rusanda: Așteaptă să aprindem lumina. Că feciorii de gospodari , dacă nu văd lumină în casă, oricât
de mare le-ar fi dorul … Și noi stăm ca niște proaste… N-aveți voi lampă în casă?

Domnica: Lampă avem. Gaz nu prea avem.

Rusanda: Ceva, totuși, este?

Domnica: Oleacă a rămas, dar îl ținem de leac.

Rusanda: Lasă-mă în pace cu gazul acela nu prea ajută … Adă lampa cât mai repede …

Domnica: Dacă nu, chiar dacă bate, n-am să-i deschid!

Rusanda: De ce?

Domnica: Unde s-o fi văzut să lași flăcăii să-ți intre când părinții nu-s acasă!

Rusanda: Dacă nu e vorba de a deschide!

Domnica: Atunci dar pentru ce să aprindem lampa?

Rusanda: Vai, nici pe asta n-o știi? El îți bate o data și tu nu deschizi. Și iar mai bate o data, și tu iar nu
deschizi. E un joc la mijloc frumos care nu se mai află…

Ambele tac un timp.

Rusanda: Domnica, mi-ai spus odată că ştii a vrăji cu farfuria?

Domnica: Ştiu. Numai că trebuie o lumânare de ceară de la un roi sălbatic.
Rusanda: Şi voi n-aveţi?

Domnica: Rămase un căpeţel, dar mama l-a ascuns. Hai să-l căutăm.
(Caută lumânarea după grindină. Au turnat apă în farfurie. Rusanda tremurând de emoţie, a vărsat
două picături de ceară pe apă. A făcut vânt cu degetul – picăturile trebuie să se unească. Rusanda e
fericită)

Rusanda: Ai văzut?
Domnica: Să ştii că la toamnă te măriţi. Ia să încerc şi eu.

( Dar picăturile Domnicăi nu se unesc. Domnica aruncă cu ciudă farfuria.Pleacă ambele.)

Prezentatorul 13:
E nemuritoare frumusețea sufletuluiî în care frunza verde freamătă cu glas de liră, destăinuindu-ne
fiorul înalt, amețitor de înalt al dragostei.
Ion Druță!... O voce lirică cu nesfârșite irizări diamantine. O voce cu delicată nuanțare de culoare și
niros a trandafirului înrourat de dor, care ne împodobește de sărbătoare cămara sufletului.
(Fundal musical liric….Rusanda cu un coșuleț cu mazăre îi strigă de departe lui Gheorghe:
Rusanda:
- Doamne ajută, bade Gheorghe!
Gheorghe:
- Să trăiești, Rusandă! Ia seama că ni-i alinta mânzul și n-am să-l pot ține la casă – a vrea numai
colaci.
Rusanda:
Crezi că nu face? Uite-l ce-i frumos!
Gheorghe:
- Ce semeni, mazăre?
Rusanda:
- Mazăre.
Gheorghe:
- Nu-i devreme?
Rusanda:
- Tata zice că nu… (Pauză) Mata ai zărit alaltăieri cucoarele?
Gheorghe:
- Cum să nu? Le-am văzut.
Rusanda:
- Ți le-a arătat cineva, ori le-ai văzut singur?
Gheorghe:
- Singur...aram la Răut...
Rusanda:
- Doamne! Și eu le-am văzut singură…Asta trebuie să însemne ceva!
(Culegând de pe hat câteva fire de paragină uscată, Gheorghe a început a le împleti, ca să-I treacă de
urât)
Gheorghe:
- De ce nu vii la club? Ori poate nu te lasă?
Rusanda:
- Cum să nu mă lase?
Gheorghe:
- Atunci?...
Rusanda (ascunzându-și obrajii de privirea lui):
- Parcă mata nu știi că fata, mai înainte de a se duce singurică, trebuie s-o scoată cineva în lume?

(Gheorghe zărește în buzunarul ei de sus două firișoare verzi.)

Gheorghe:
- Ce-i acolo? ... Dacă nu-i secret...
Rusanda:
- Brândușe … Vrei? …
(Le-a scos repede, a făcut doi pași și le-a întins cuminte ca o școlăriță.)
Gheorghe:
- Ai fost la pădure? ( Întreabă cântărindu-le cu grijă.)
Rusanda:
- Noi avem în grădină… O mulțime avem!
Gheorghe:
- Nu mai spune! Poamă bună!
( Flăcăul a pus în gură amândouă brândușele. S-a uitat la ea gingaș și crâncen, ca un hoț de codru.)
Gheorghe:
- Și mă rog, cum se face asta, când un băiat scoate o fată în lume?
Rusanda:
- Parcă mata nu știi?!
Gheorghe:
- Habar n-am.
Rusanda:
- Dacă nu știi mata, după ce ai scos atâtea fete în lume, cine să mai știe?
Gheorghe:
- Întâia oară aud să fi făcut cuiva binele ista. Dar, mă rog, dacă zici că-i așs... Când să te duc și pe tine
la club? Deseară mergi?
Rusanda:
- Cine o să cânte?
Gheorghe:
- Moș Dănilă. Că el nu-i fudul și vine la club seară de seară. Am să vin deseară pe la voi...
Rusanda:
- Vino…
Gheorghe (plecând):
- Ca să vezi, la badea Mihalache cresc brândușe în grădină, iar eu nici nu știu! A trebui să ies mai des
în sat, că vezi așa poți să pierzi vremea brândușelor fără să le guști!

Cântecul Florile de liliac.

(Moș Mihail vine încet, cu pas măsurat. Subsuoară are un topor. Își asează pălări a pe ochi.)
Moș Mihail:
- Ei, tinerețe, floare rară,
Nu-nflorești a doua oară!
...Să știți că am să scot nucul ista și am să fac o sanie...
...Mare lucru-i o sanie! Așterni într-însa un covoraș să n-o prindă răceala, arăţi cailor că n -ai
uitat biciul acasă și te duci, că abia mai dovedește soarele să se ţină pe urma ta. Și
abia atunci uiţi să -ţi numeri anii, și -ţi vezi iar prietenul pe care au început să ţi -1
fure drumu rile, și pe p ârtia făcută de tine mulţ i drumeţi își găsesc calea, și satul, și
casa...
...Am să-mi fac o sanie pe care au visat -o toţi lemnarii de pe lume câţi au fost… o
sanie care ar plânge după drum și drumul după dânsa, una cum n -a fost alta pe lume!
(Moșul cu ochii pe jumătate închiși cioplește în gând)
... Am să fac o săniuță sprintenă! Va colinda multe drumuri și mulți trecători s-or opri să se uite la
dânsa... Poate n-oi mai fi pe lume, iar săniuța a tot măsura drumurile și mulți bărbați și-or prăvăli
nevestele în omăt la cotituri, multe fete s-or duce cu ea să-și caute norocul și poate vreun moșneag,
trăgându-și cușma peste urechi, și-a aminti că asta-i sania lui Mihail și m-a pomeni cu o vorbă de bine...
O sanie... vrăjmașnică sanie..., frumoasă, bat-o pustia!
O PIESĂ LA VIOARĂ.

Prezentatorul 11:
Ce prospețime de izvoare,
Ce înălțare azurie!
În Opera Măriei Sale
Orișice filă-i Poezie.

(Se aud bătăi îndepărtate de clopote)

Prezentatorul 13:
(Citește un fragment din Biserica Albă)
…În văzduh plutea ceva din ceea ce se numește sfârșitul lumii, pentru că atunci când pe lume nu mai
rămâne nimic sfânt, atunci omul, vrând-nevrând, începe a se gândi la sfârșitul ei.
Părintele Paisie Velicicovschi, după o viață plină de suferințe, posture, molitve și cugetări, a ajuns la
concingerea că de vină era totala pustiire a cuvântului… Răutatea, ca o gărgărișă, mânca grăuntele
cuvântului, lăsându-I numai pojghița, și această pleavă de cuvinte umpluse lumea, ducând la o mare
pustiire a minții, a inimii, a cugetului.
Rugăciunea, această temelie a creștinismului, dintr-un dialog al omului cu părintele său ceresc, s-
atransformat într-un vânturat de pleavă. Lipsite de adâncime, lipsite de miez, glite de sfântul adevăr,
cuvintele ajunsese niște însăilări
de sunete goale.
La început a fost Cuvântul și era cu Dumnezeu, și cuvântul era Dumnezeu. Asta numai atunci când
Cuvântul e plin, întreg, cu talc,cu sămânță, căci rugăciunile de pleavă nu duceau la ușurarea sufletului,
chiar de-ar fi ținut cu săptămânile.
Singura izbăvire, a zis părintele Paisie, rămâne lupta cu răutatea ce s-a cuibărit în inimile noastre,
drept care a început a-și sfătui ucenicii ca, după săvârșirea rugăciunii, să mai îngăduie o vreme în
genunchi, cu gândul la bunătate și dăruire, Așa a apărut ora îmblânzirii cugetului.
(Biserica Albă)
(Ecou: Horia-a-a-a-a!!!!)
Horia:
- Cine ar putea să-mi spună, ce este istoria? Cine suntem, de unde venim și încotro ne ducem?
(Pauză)
...Istoria, dragii mei copii, este o știință care vine săne spună prin câte a avut de trecut viața de la
închipuirile sale și până în vremea de azi...
...Într-o noate rece și ploioasă a zărit lumina lumânării Domnitorul țării. Se întorcea după înfrângerea
suferită la Valea Albă. Rănit la un picior, căuta un adăpost să-și odihnească oasele, să-și limpezească
sufletul.
Călugărul a deschis, dar nu l-a lăsat să intre, zicându-i că odihna oșteanului biruit zace pe același
câmp de bătaie, unde a fost înfrântă oastea.
- Nu știu, dragi copii, dacă vă dați voi seama ce însemna pentru un biet și amărât călugăr să arunce în
obraz aceste vorbe Domnitorului, de sabia căruia se temea Imperiul Otoman.
- Domnitorul, însă, a primit mândru și demn ocara călugărului, a pus gorniștii să sune chemarea sub
steag și a biruit.
Peste mulți ani, întorcându-se odată de la vânătoare, Ștefan-Vodă a hotărât să vadă ce mai face
bătrânul călugăr. Ce-a găsit în vârful cela de deal? O cocioabă pe jumătate risipită, un prosop de
oseminte așternute peste prag. I s-au umplut ochii de lacrimi și a zis marele nostru Domnitor: ,,Cum să
cadă oamenii mei cei mai destoinici și să nu aibă nici măcar loc pentru morminte aici, în vatra țării
lor?!.
A poruncit să fie ridicată peste osemintele călugărului o Clopotniță, să aducă un clopot mare de
mănăstire, să fie numiți oșteni viteji ce vor face slujbă pe lângă acel clopot. De două ori pe zi, în zori și
în amurg, dangâtul clopotului să cutremure țara dintr-un capăt până în altul... Patria nu trebuie să uite, o
fi zis Domnitorul, iar dacă uită, ea nu mai poate fi patrie, Patrie-mamă...
(Horia)
Un declamator:
Suntem din neamuri vechi de clopotari
De pază aici de veacuri, la hotară,
Vesteam pe Ștefan – domn dintre plugari
Când pâlcuri de spahii intrau în țară.
Străbunii, cu păgânele sângeacuri,
Atâta clopotele le-au sunat,
Că le-auzeau nepoții peste veacuri,
De parcă și acuma le mai bat.
(N.Dabija, Clopotarii)
Altul:
Ce ne-adună într-un neam
Ca pe-albine într-un ram?
Ce ne ține pe verticală,
Când e foc pe pământ,
Când e jale-n cuvânt, -
Conștiința națională.
Dor în suflet aprins,
Foc în vatră nestins,
O credință ce-n veci nu ne-nșală,
Doină sfântă și grai,
Gură dulce de rai –
Conștiința națională.
Altul:
Ce-am avut, ce avem,
Ce am fost, ce suntem -
O-ntrebare mereu actuală.
Ce-am răspunde la ea,
Dacă nu am avea
Conștiința națională.
Nu suportă minciuni
Despre grai și străbuni…
Peste răni când se pune vopseală,
Se trezește din morți,
Bate, vie, la porți,
Conștiința națională.

Altul:
Făr-a te pocloni,
Poți de-a pururi iubi
Neamuri multe-n măsură egală,
Dacă nu ți-ai pierdut,
Dacă nu ți-ai vândut
Conștiința națională.
Noi suntem un popor,
Noi von fi un popor,
După propria noastră croială,
De nu doarme adânc,
Dacă-I trează oricând
Conștiința națională.
(V.Romanciuc, Conștiința națională. Lui I.Druță)

Cântecul ,,Veniți, fraților, acasă!” – V.Carapcevschi

Prezentatorul 1:
,,Pământul, istoria și limba sunt, în
esență, cei trei piloni pe care se ţine neamul. Pământul ni l-a dat soarta, istoria este rodul trecerii
noastre prin lume, iar limba, zise-se, e darul Celui de Sus, căci, după cum ni se spune, la
început a fost cuvântul și dacă nu s-a topit trecutul în negura vremurilor și am otrăvit pământul cu
pesticide și am ajuns a nu mai stăpâni nici limba maternă, limba mamei, la vorbind, ce ne rămâne...”
( I.Druță, Pământul, apa şi virgulele)
Prezentatorul 2:
,,Cuvântul viu…este sufletul unui
neam, puntea dintre trecut și viitor, hotarul năzuințelor sale...
Să-l prețuim, să-l cinstim, să-l păstrăm viu ]n inimile noastre...
Înzestratul nostru popor a plăsmuit limba ce ne este astăzi și maică, și rugă, și imn”.
(I.Druță)

Prezentatorul 1:
,,Pământul... el ne este casă și
masă, sfetnicul și apărătorul nostru
dintotdeauna. El poartă în sine mesajul străbunilor pierduți în negura
vremilor, el este testamentul lor pentru noi și al nostru pentru cei ce vor veni.

Prezentatorul 2:
...Cu inima și sufletul veșnic în căutarea frumosului, moldovenii au dus până la apogeu dragostea lor
pentru vatra străbună. Însuși simbolul vitalității păântului – frunza verde a devenit refrenul tuturor
cânteceor populare”.
( I.Druță, Pământul, apa şi virgulele)

Un declamator:
(Simbolizând Moldova, aduce o lumânare aprinsă, lumânare decorativă, frumoasă, de la nuntă)
Aici, acum, în prag de casă,
Lângă vatra cea străbună
Să-i spunem doinei că-i frumoasă,
Să-ncărunțim toți împreună.

Prezentatorul 3:
La 27 martie2004, la Soroca, a fost inaugurat din imițiativa și prin aportul lui I.Druță, Monumentul
Meamului. A fost aprinsă Lumânarea Recunoștinței. Monumentul reprezintă un omagiu eroilor
anonimi care au păstrat cultura, limba și istoria Moldovei.
Măre, evlavios și atotputernic, domnitor peste aceste spații immense din stânga și din dreapta
Nistrului, Badea Mior apare azi ca monumental cel mai vital al societății noastre, pentru că aici, în
temelia acestei lumânări de piatră, este înveșnicită lumina Marii Adunări Naționale…

Prezentatorul 4:
Maestrul Ion Druță menționează că Miorița, această baladă nemuritoare, această Evanghelie a
noastră, de care se teme Timpul, e o frunte de munte, care domină peste secole la rând întreaga noastră
cultură națională prin irepetabila ei măiestrie.
Trecutul alimentează spiritual și deschide ușa zilei de mâine. Niciun copac nu poat fi verde fără
rădăcini, niciun popor nu poate rezista în timp fără trecut.

Declamație-dialog:
- Foaie verde de trei flori,
Ciobănaș de la miori,
Un’ ți-a fost moarea să mori?...
- Sus, în vârful muntelui,
În bătaia vântului,
La cetina bradului...
- Și de ce moarte-ai murit?...
- De trăsnet când a trăsnit.
- De jelit cin’ te-a jelit?
- Păsările-au ciripit
Pe mine când m-au jelit...
De scăldat cin’ te-a scăldat?
Ploile când au plouat...
- Lumânara cin’ți-a pus?
- Soarele când a fost sus...
- Fluierașul un’ l-ai pus?
- În craca bradului, sus,
Și când vântul mi-o bătea
Fluierașul mi-o cănta,
Oile s-or aduna,
Pe mine că m-or căta…
Pe mine că m-or căta…m-or căta……

(Miorița de N.Sulac - înregistrare)

Prezentatorul 3:
Orice întâlnire cu proza lui I.Druță lasă o puternică senzație de prospețime, profunzime,
colorit irepetabil și înțelepciune.
Opera druțiană, tradusă în limbile engleză, germană, franceză, spaniolă, rusă, în zeci de alte
limbi ale lumii, ocupă un loc destoinic în circuitul valorilor universal, iar numele autorului s-a
înscris în conștiința cititorilor de pe meridianele lumii ca un Mare Maestru al cuvântului artistic,
ca un adevărat sol al literelor noastre.

Prezentatorul 4:
Noi, cititorii, prin lectura cărților sale, ajungem în patria adevărată de dor, bunătate, înseninare
intelectuală și înnobilare spiritual.
Vă îndemnăm să fim veșnic setoși de opera Sa, să adunăm cuvânt la cuvânt – Frunze de dor,
lăstărite din talentul și din destinul Său.
Noi, cei rămași ,,aici, acasă, la hotar”, ne adresăm Maestrului:

Un declamator:
Maestre!
Rămâi cu codrul nostru-arat,
Rămăi cu dealurile-n care
E câte-un dac înmormântat
Din veacurile călătoare.
Graiul acesta pătimit
Și-aroma sfântă de gutui,
Și dorul nostru-ncărunțit -
Totul ne-ndeamnă să rămâi.
Altul:
Te-așteaptă vatra ta scăldată-n soare,
Moldova dragă, cum o altă nu-i.
Cam de pe când caisul dă în floare
Și până-n toamna arămie de pe grui.

Altul:
Te-așteaptă neamul tău de clopotari,
Să le mai cânți din frunza cea de dor.
Să nu se stingă sfeșnicu-n altar,
Să cânte doina-n casa lui Mior.

Altul:
Al nostru grai l-ai adunat într-un șirag
De pietre rare risipite-n vânt,
De-asupra cărții Dumitale ne-aplecăm cu drag -
În ea găsim tot ce-i Frumos și Sfânt.

O piesă la vioară.

(Casa Mare....Vasiluța stă nemișcată în mijlocul odăii și ascultă durerea și nebunia celor patru
viori cântând Perinița...)

Vasiluța:
...Cântă Perinița.E melodia care te tulbură și te rănește adânc. E cântecul meu și am să-l țin
minte toată viața.
(În pragul ușii apare Păvălache)

Păvălache:
- Am venit, Vasiluță, să ne luăm rămas bun...

(Vasiluța se apropie încet și cu o mișcare de mamă îi îndreaptă gulerul cămășii. Apoi îi întinde
o stiblă de busuioc.)

Păvălache:
- Amintire?.. Dar cât ține busuiocul?... Eu aș fi vrut să am o amintire pe multă, multă vreme...

Vasiluța:
- Ce pot să-ți dau eu, păcatele mel, ca să mății minte multă vreme? Am să-ți las, iată, ziua asta..
și aceste patru viori, u o Periniță fără început și fără sfârșit, dar totuși, frumoasă...Să-ți rămână
amintire cerul ista seninși bunul nostru pământ așa cum l-am moștenit, așa cum îl vom lăsa și
noi moștenire....

Jeannette:
(Cu o farfurie cu gutui frumoase, una i-o întinde lui Horia, îi servește și pe ceilalți. Le ridică sus,
ca pe o minune)
 - Să ne adunăm cât mai des împreună, întreaga familie a neamului. Smeriți, plini de
recunăștință pentru străbuna noastră glie...Să ne înseninăm frunțile cu această aromă
dumnezeiască, coborâtă din adâncul cerurilor....

Mătușa Ruța:
-Să ne trăiască păsările tinereții noastre.....

Călin Ababii:
- Viața se măsoară nu atât cu anii, pe care i-am trit, cât cu ceea ce am făurit.
...Apa și aerul, și cerul e tot ce avem mai frumos, tot ce avem mai sfânt!...

Vasiluța:
- Ce păcat că avem numai un singur pământ și un singur cer de-asupra lui...

Ecaterina cea Mică: (măicuța)

- Domnul să păzească aceste văi și aceste dealuri, aceste păduri și aceste ape. Fie ca
binecuvântarea Celui de Sus, ca Flacăra Recunoștinței să lumineze pupurea viața noastră a
tuturora, rămânând pururea senini la față și la suflet, măsurându-le pe toate cu o creștinească
judecată…

Un declamator:
Am fost un veam, un neam fom fi
Cât vom mai ști a crește pâine,
Olimbă căt vom mai vorbi,
O doină cât ne va rămâne.
..Și într-o zi, la un soroc,
Înfipt adânc în miezul gliei,
Va slobozi lăstari de foc
Toiagul vechi al păstoriei...

Alt declamator:
Părinți și fii în jurul lui
Duminicile ne vom strange
Și-aflați în paza Domnului,
Frumos, ca niște zei vom plânge.
Vom săruta acest pământ,
Crescut în os, în grai, în patimi,
Scump să ne fie orișicând,
C-un rug în vatră și cu datini.

Alt declamator:
Cu o Mioară, c-un Mior,
C-un meșter bun ce hram ridică,
Cu u Poet, c-un Domnitor,
Cu o Ecaterină Mică.
Moștenitori suntem. Trăim
O pace dreaptă să cunoaștem,
Alte pământuri nu dorim -
Aici murim, aici ne naștem,
Aici ne naștem și murim!
(D.Matcovschi, Moștenitorii. Lui I.Druță)

CÂNTEC: (cu toții)

Cât trăim pe acest pământ

de Nicolae Dabija

1. Cât trăim pe acest pământ

Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie , un sat natal
O clopotniță pe deal.

2. Cât avem o țară sfântă,

Și un nai care mai cântă,
Cât părinții vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.

Refren:
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

3. Cât pădurile ne dor

Mai avem un viitor
Cât trecutu-l ținem minte
Mai există lucruri sfinte.

4. Cât Luceafărul răsare,

Și în cer e sărbătoare,
Și e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.

Refren:

5. Cât avem un sat departe

Și un grai ce n-are moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.

Refren:
24
25