Universitatea Dunărea de Jos din Galați

Facultatea Transfrontalieră de Ştiinţe Umaniste, Economice şi Inginereşti

Specializarea: Geopolitică şi interferenţe social-culturale est-europene

REFERAT
la cursul
SPAȚIUL PONTIC ÎN GEOPOLITICA EUROPEANĂ II
pe tema:
INTERESUL RUSIEI CĂTRE MAREA NEAGRĂ

Mihaela Denisia Liușnea, dr., conferențiar universitar;

Veronica Sarabaș, masterandă GISCSEE, anul II

CAHUL 2018
 CUPRINS:

INTRODUCERE……………………………………………………………………………...3

1. Excurs istoric…………………………………………………………………………4

2. Interesul Rusiei către Marea Neagră………………………………………………..6

3. Flota Rusiei din Marea Neagră. Modernizări și îmbunătățiri în ultimii ani……..7

4. Marea Neagră, securitate națională a Rusiei………………………………………..9

Concluzii………………………………………………………………………………………10

Bibliografie……………………………………………………………………………………11

2
 INTRODUCERE
Marea, prin toate problemele pe care le pune spiritului şi prin toate posibilităţile oferite
dezvoltării materiale a popoarelor şi civilizaţiilor, reprezintă un cadru foarte indicat pentru a trata
despre marile curente ale istoriei universale1. Problema pontică este considerată a fi o problemă
mai complexă, întrucât este vorba de o mare aproape închisă care comunică cu Mediterana
numai prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Cu toate acestea, datorită fluviilor care se varsă în
Marea Neagră, pe de-o parte, dar şi datorită drumurilor comerciale care ajung în porturile ei, pe
de altă parte, ea a căpătat numele de placă turnantă 2 a marelui trafic şi a schimburilor
internaţionale. Caracterul de zonă de tranziţie şi de răscruce între Europa şi Asia, imprimat şi
popoarelor şi statelor stabilite pe litoralul Mării Negre, a făcut ca aceasta să se afle pe un plan
important de analiză şi interes geopolitic. Din această perspectivă, originea numelui şi a evoluţiei
sale a prezentat o deosebită importanţă pentru studiul Mării Negre şi al bazinului pontic. Astfel
fiind, în Antichitate, denumirea utilizată a fost cea de Pontul Euxin, în timp ce în epoca modernă
a fost utilizată denumirea de Marea Neagră.
Actualitatea temei este condiţionată de o serie de factori, în primul rând, de procesele
din arealul european și din cel postsovietic, care, după natura şi caracterul lor, sunt complexe şi
dinamice, contradictorii şi nefinalizate, şi care în mod direct acţionează asupra intereselor
geostrategice şi politicii externe a Federației Ruse, dar și asupra statelor din vecinătatea
apropiată, inclusiv asupra Republicii Moldova.
Scopul cercetării constă în redarea adevărului în interesul politic, economic și social al
Rusiei către Marea Neagră.
Obiectivele:
1. Să observăm influența Rusiei în regiunea Mării Negre;
2. Să prezentăm modernizările și îmbunătățirile flotei Mării Negre;
3. Să expunem securitatea națională a Rusiei prin Marea Neagră;
4.Să elucidăm interesul Rusiei către Marea Neagră.
Ipoteza de lucru: Dacă conflictele înghețate din jurul regiunii Mării Negre vor fi folosite
ca pârghii de putere pentru menținerea influenței Federației Ruse asupra bazinului pontic într-o
ecuație geopolitică mai extinsă, atunci se include intenția Moscovei de a-și recupera spațiul
strategic prin metode politice, economice, diplomatice, dar și de forță.
Metode de cercetare: observația, comentariul, analiza, sinteza.

1. Excurs istoric

1
Brătianu, Gh. I. Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Ed. a II-a revăzută, Polirom, 1999, p. 67.
2
Brătianu, Gh. I. La mer Noire, plaque tournante du trafic international à la fin du Moyen Âge, Revue Historique
du Sud-Est Européen, tom XXI, 1944, pp. 36-69.
3
 Prin păstrarea dominației asupra Transnistriei, Moscova poate penaliza oricând Republica
Moldova pentru încercarea de a ieși de sub sfera de infleunță politică și economică a Rusiei.
Mizele marilor actori la Marea Neagră sunt legate în istoria recentă a regiunii atât de accesul la
resursele energetice, cât și de modificarea sferelor de influență. Ambele mize se intersectează pe
teren cu enclavele formate în perioada sovietică, și care au devenit în ultimele decenii focare de
instabilitate: Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabach și chiar Crimeea.
Enclavele, deși sunt mai degrabă realități geografice decât istorice, au deja un trecut care le-a
consolidat în perioada regimului comunist și tind să se manifeste ca state cu viață proprie. Starea
de conflict cvasi-permanent a dezvoltat în jurul republicilor separatiste o economie netaxată, care
încurajează menținerea status-quo-ului. Actorii euro-atlantici, care încearcă să stabilizeze și să
democratizeze spațiul pontic fragmentat de conflictele interetnice mocnite și de rivalitățile
istorice pentru a transforma această mare periferică într-una centrală, prin atașarea ei la spațiul
politic mediteranean, nu au încă suficiente instrumente pentru a interveni. 
Manipularea conflictelor înghețate în folosul Moscovei a fost verificată de războiul ruso-
georgian din 2008, dar pentru o demonstrație mai largă este nevoie atât de o analiză diacronică,
care să pună în perspectivă istorică evoluția enclavelor din proximitatea Mării Negre, cât și de o
analiză a mizelor strategice pe care le au marii actori din așa numita Zonă Lărgită a Mării Negre,
care cuprinde țările riverane, dar și Republica Moldova plus statele sud caucaziene 3.
Rusia menține trupe și baze militare în Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud, oferă
pașapoarte rusești locuitorilor acestor enclave și a încurajat folosirea rublei ca monedă. Abhazia
și Osetia de Sud, cele două regiuni separatiste de pe teritoriul Georgiei, au provocat conflicte
armate, în vreme ce o a treia, Republica Adjaria, a pus la rândul ei probleme de securitate și a
fost până în 2004 un fel de protectorat turcesc. Moscova finanțează Abhazia și Osetia de Sud
pentru a crea instabilitate în Georgia, blocându-i în acest fel aspirațiile occidentale și implicarea
în proiecte energetice majore. În același timp, Kremlinul preferă să prelungească situația din
Nagorno-Karabah, nu doar fiindcă armenii au cumpărat până acum arme rusești în valoare de
peste un miliard de dolari, ci și pentru că un contingent substanțial de militari ruși se află încă în
Armenia. 
Prezervarea enclavei transnistrene oferă Kremlinului posibilitatea de a controla Republica
3
Zona Lărgită a Mării Negre, cunoscută fie ca Wider Black Sea Area, fie ca Greater Black Sea Area, este un concept
geopolitic apărut în Statele Unite în a doua parte a anilor 1990 și cuprinde nu doar statele aflate pe litoralul pontic, ci
și statele sud-caucaziene plus Republica Moldova. Sintagma a fost folosită în mod oficial în rapoartele summitului
NATO de la Istanbul și impusă în literatura de specialitate de Ronald D. Asmus;

4
Moldova, în condițiile în care refuză să-și retragă trupele Armatei a XIV-a și a dezvoltat un
centru special de antrenament la Solnecinegorsk, unde se pregătesc ofițeri pentru operațiuni de
menținere a păcii, dar și pentru a face față disputelor regionale. ,,Prin păstrarea dominației asupra
Transnistriei, Moscova poate penaliza oricând Republica Moldova pentru încercarea de a ieși de
4
sub sfera de infleunță politică și economică a Rusiei” tocmai fiindcă are nevoie de acest
teritoriu pe care l-a stăpânit și în trecut pentru a-și întări influența în regiunea Mării Negre 5.
(Anexa 1)
Republicile separatiste din jurul Mării Negre pot fi definite ca state de facto, dar nu de
jure, fiindcă potrivit definiției agreată la Convenția de la Montevideo din 1933 privind drepturile
și îndatoririle statelor, un stat suveran trebuie să îndeplinească patru criterii, care presupun să
aibă o populație permanentă, un teritoriu definit, un guvern și capacitatea de a stabili legături cu
alte state. Enclavele pontice deși îndeplinesc primele trei criterii, nu pot fi considerate legale de
societatea internațională și sunt state de facto, deci „ilegitime”, indiferent de realitatea existenței
lor.
Pe de altă parte, însă, proiectele de construcție a statului în republicile separatiste sunt
bazate atât pe situația lor prezentă, care le delimitează de statele de care aparțin de jure, cât și pe
istoria și tradițiile autonomiste sau pe argumente legate de majorități-minorități. Transnistria
(Pridnestrovie), parte din fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească formată
în 1924, a fost astfel populată majoritar de ucrainieni până la începutul secolului XX și abia după
anexarea Basarabiei de către Stalin în 1940 moldovenii au ajuns la 40 la sută din totalul
populației. (Anexa 2)
După 1945 a devenit una dintre regiunile cele mai militarizate din URSS, iar
transnistrenii au profitat mult mai mult de industrializare, decât ceilalți locuitori ai Republicii
Moldova: „în ce privește dezvoltarea socială, structura economică și statutul în cadrul republicii,
pe la sfârșitul anilor 1980, locuitorii trăiau în două lumi din ce în ce mai diferite˝ 6. Spre
deosebire de Transnistria, care nu are o etnie proprie, ci o populație majoritar compusă din ruși și
ucrainieni, Abhazia își reclamă autonomia pornind de la faptul că minoritatea abhază este
discriminată de georgienii majoritari, atât în Georgia, cât și în Republica Abhază decretată
autonomă de Stalin în anii 1920. Problemele interetnice dintre abhazi și georgieni au crescut
constant în perioada societică și au răbufnit încă înainte de căderea URSS, iar pentru georgieni,
abhazii au fost mereu un instrument în mâinile Moscovei 7.
Osetia de Sud a beneficiat la rândul ei de autonomie regională în cadrul Georgiei
4
Serebrian, O. Despre Geopolitică, Chișinău: Cartier, 2009, p.136;
5
Brătianu, G. I. Marea Neagră, București: Meridiane, 1988, p.105;
6
King, Ch. Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Chișinău: Arc, 2002;
7
Carrère d´Encausse, H. Triumful națiunilor sau Sfârșitul imperiului sovietic, vol.2, București: Remember ,1993,
p.89; (disponibil și online, accesat la 30 mai, 2018)
5
sovietice, decretată ca atare în 1920, cu câțiva ani înainte de crearea Transnistriei. La fel ca și
ucrainienii și rușii, care au început să se așeze în Transnistria abia în secolul al XVIII-lea,
osetinii s-au instalat în secolul al XIII-lea pe teritoriul actual al Osetiei de Sud. Deși ambele state
vor să se integreze în Federația Rusă, argumentele lor sunt diferite, fiindcă separatiștii din Osetia
de Sud mizează pe etnicitatea lor, în vreme ce transnistrenii invocă doar tradițiile sovietice. 
Spre deosebire de Transnistria, care nu are o „valoare geopolitică” prea mare, Osetia de Sud,
chiar dacă este subdezvoltată și agrară, îi dă posibilitatea Rusiei să supravegheze toate rețelele de
transport și comunicații, inculusiv gazoductele și oleoductele, care vin spre porturile din
Georgia 8.
Enclava Nagorno-Karabah, regiune armeană situată pe teritoriul Azerbaidjanului, nu
seamănă cu celelalte state de facto din jurul Mării Negre, dar istoria complicată a acesteia
pornește tot în 1920, când Armenia își pierde independența și Moscova acceptă înglobarea
Karabahului în interiorul frontierelor sale, cu o populație armeană în proporție de 95 la sută. Trei
ani mai târziu, însă, URSS negociază cu Trucia, atribuirea Karabahului, Azerbaidjanului și
primește statut de regiune autonomă. Nemulțumirile interetnice au început încă din anii 1950, pe
măsură ce numărul azerilor din Karabah crește, armenii cer Kremlinului revenirea la situația
inițială și invocă discriminarea culturală și abandonul economic în care Azerbaidjanul lasă
regiunea. Drama dintre Armenia și Azerbaidjan rămâne nerezolvată, fiindcă cele două state
refuză să rezolve diferendul printr-un schimb de populații: Armenia să intre în posesia enclavei
Nahicevan, preponderent locuită de azeri, iar Azerbaidjanul să preia Nagorno-Karabach.
Nu există, încă, un studiu comparativ aprofundat al statelor de facto și nici o analiză
complexă a felului în care aceste pseudostate din jurul Mării Negre funcționează. Statisticile scot
la iveală că infestează întreaga zonă și contribuie la subdezvoltarea țărilor pe care le parazitează,
fiindcă atât Azerbaidjanul, cât și Georgia și Moldova se află pe harta statelor care sunt în pericol
să eșueze. În același timp, încă de la începutul anilor 1980 a devenit clar că problema națională
nu a putut fi ținut sub capac de URSS și că a luat forme dramatice mai cu seamă acolo unde
Stalin a încercat odinioară să se folosească de ostilitățile moștenite istoric.

2. Interesul Rusiei către Marea Neagră

Starea de conflict cvasi-permanent a dezvoltat în jurul republicilor separatiste o economie
netaxată, care îi face pe mulți reprezentanți ai elitelor poltice din taberele adverse să prefere
păstrarea acestui status-quo. Trei dintre statele gazdă ale principalelor enclave aflate la Marea
Neagră se află la limita supraviețuirii: Georgia, Moldova și Azerbaidjan, în ciuda faptului că

8
Serebrian, O. op. cit., p. 138;
6
primele două au fac eforturi să se apropie de instituțiile europene. Aceste state slabe beneficiază
însă de pe urma regimurilor separatiste, iar afacerile la granițele cu enclavele prosperă. 
Instituțiile internaționale nu înregistrează date privind economiile enclavelor, dar estimările
sugerează că economia neagră din aceste regiuni ar putea fi cel puțin la fel de mare ca cea
oficială, cu toate acestea populațiile trăiesc sub pragul de subzistență, iar industriile locale nu și-
au revenit definitiv după conflictele, care au fost înghețate ani de zile, dar care în Georgia s-au
dezghețat în 2008. Oficialii OSCE susțin, de pildă, că prin tunelul care leagă Osetia de Sud de
Osetia de Nord, trec anual produse care se ridică la aproape 100 de mii de dolari, în vreme ce
oficialii osetini vorbesc de un milion de dolari. În toate cele patru republici separatiste corupția
generează fenomene mafiote, care afectează masiv statele gazdă.
Actorii euro-atlantici, care încearcă să stabilizeze și să democratizeze spațiul pontic
fragmentat de conflictele interetnice mocnite și de rivalitățile istorice pentru a transforma această
mare periferică într-una centrală, prin atașarea ei la spațiul politic mediteranean, nu au încă
suficiente instrumente pentru a interveni. OSCE care conduce tratativele în zonă nu a reușit până
acum să schimbe lucrurile în absența implicării marilor puteri europene, în vreme ce Statele
Unite încearcă să schimbe echilibrul de forțe la Marea Neagră prin înființarea celor două baze
militare de pe litoratul României și Bulgariei. Miza pentru actorii euro-atlantici este să facă din
Caucaz o zonă de „vecinătate apropiată” mai degrabă Europei, decât Rusiei, fiindcă doar în acest
fel statele sud caucaziene vor ieși din lumea a treia, Vestul va putea beneficia de o securitate
energetică mai mare.
Marile state riverane, Turcia și Ucraina încearcă să profite de situație pentru a-și
consolida pozițiile. „Acolo unde pozițiile Moscovei slăbesc, se întăresc cele ale Ankarei”,
observa politologul rus Aleksand Dughin, unul dintre ideologii expansiunii Rusiei, care
recunoștea în acest fel că politica regională din zona ponitică se modifică în defavoarea
Federației Ruse 9. În vreme ce Turcia și-a extins puterea în regiunea caucazină prin investiții
economice masive și printr-o diplomație activă, încercînd să umple spațiile goale lăsate de fosta
URSS, Ucraina, care a moștenit cea mai mare parte a litoralului sovietic nu-și poate desfășura
încă o geopolitică proprie pe spații mari, fiind blocată și de existența Crimeei, o semienclavă
rusească, dar și de oscilațiile Est-Vest ale liderilor de la Kiev.

3. Flota Rusiei din Marea Neagră. Modernizări și îmbunătățiri în ultimii ani

Marea Neagră a devenit unul dintre punctele fierbinți ale lumii după anexarea ilegală a
Crimeei de către Rusia și declanșarea războiului în estul Ucrainei. În ultimii doi ani, odată cu
anexarea peninsulei Crimeea, Rusia a început să-și consolideze poziția navală în Marea Neagră.

9
Serebrian, O.  Geopolitica spațiului pontic, Chișinău: Cartier, 2006, p.56
7
 Noile baterii și instalații de rachete cu raza lungă de acțiune amplasate în Crimeea asigură Rusiei
o acoperire semnificativă a Mării Negre, inclusiv asupra litoralului Românesc, iar Flota Mării
Negre – așa cum este ea botezată de către Rusia – a primit noi echipamente și nave. (Anexa 3)
Patru noi submarine din clasa Varshavyanka (Improved Kilo)  au fost introduse în serviciu la baza
de la Novorossiysk, urmând ca alte două noi unități să ajungă în cursul anului 2016. În același timp,
două dintre cele mai noi corvete purtătoare de rachete din clasa Buyan-M au fost operaționalizate în
aceeași bază navală. În total în acest moment, Flota Mării Negre numără peste 45 de nave de război
și peste 11.000 de militari, dar și o aviație navală puternică cu elicoptere și avioane de luptă, precum
și instalații de rachete fixe sau mobile(ex. Iskander) ce pot fi deplasate oriunde pe litoralul rusesc.
(Anexa 4).
Remodernizarea flotei ruse a Mării Negre şi intervenţiile politico-militare din regiune au
creat o nouă oportunitate la Kremlin pentru reafirmarea influenţei strategice aflate în opoziţie cu 
interesele americane din zonă. Recentele evenimente geopolitice din Ucraina şi regiunea Caucazului
au reafirmat importanţa geostrategică a Mării Negre pentru Rusia şi au revitalizat eforturile
conducerii de la Moscova de a transforma flota Mării Negre dintr-una inactivă într-una capabilă să 
execute o arie largă de operaţiuni maritime. Deficitele în bugetul apărării şi alte priorităţi strategice
sunt obstacolele pe care Rusia le întâmpină în timpul acestui proces de reanimare a flotei ruse din
Marea Neagră. (Anexa 5) Tinând
cont de aceste aspecte, abordarea Rusiei este una duală pentru a putea creşte într-un timp scurt
operaţionalitatea flotei. În primul rând sunt împrumutate echipamente militare de la celelalte flote
ale Marinei militare ruse. Flota Mării Negre a fost îmbunăţită cu dotările primite de la Flota Mării
Baltice. În al doilea rând se recurge şi la cumpărarea de nave de război străine care să ajute la
suplinirea necesarului de  dotări militare pe care şantierele navale ruse nu le pot produce într-un
timp rapid. Cazul achiziţionării din Franţa a navelor amfibii de asalt Mistral confirmă această
tendinţă. Se pare că Franţa este principala furnizoare de tehnologii militare noi către Federaţia Rusă.
În acelaşi timp Kremlinul şi-a crescut semnificativ implicarea politică şi militară în  statele
vecine căutând să încheie relaţii diplomatice mai strânse. Toţi aceşti paşi întreprinşi îmbunătăţesc
forţa navală rusă din Marea Neagră şi crează condiţiile restabilirii sferei istorice de influenţă în
statele controlate înainte de sovietici. Rusia ar putea fi mai bine poziţionată atunci când vine vorba
de ameninţarea interesele vitale ale SUA din zonă, aşa cum este cazul rutelor de aprovizionare cu
energie care tranzitează Marea Neagră, dar şi stabilitatea regimurilor politice din statele cu orientare
pro-occidentală. În ceea ce priveşte politica Rusiei, aceasta s-a folosit dealungul timpului de
exporturile de gaz ca  principal mijloc de proiectare a influenţei economice şi politice în Europa.

8
Cazul Ucrainei este cel mai grăitor în acest sens. SUA şi aliaţii săi europenii sunt nevoiţi în aceste
condiţii să-şi sporească prezenţa militară în zonă, ajungându-se la un joc de sumă nulă.10 (Anexa 6)

4. Marea Neagră, securitate națională a Rusiei

Marea Neagră e de regulă destul de lină. Multă vreme, din punct de vedere geostrategic,
apele liniștite ale Mării Negre nu au prea figurat pe harta zonelor globale de conflict. Ceea ce s-a
schimbat radical în 2014, când Rusia a anexat Crimeea. Putin a luat înapoi pur și simplu cadoul
făcut Ucrainei în 1954 de liderul sovietic Nikita Hrușciov, transformând peninsula într-un
,,portavion” pentru interesele Rusiei în flancul de sud-est al NATO.  
Pentru că Rusia face și desface la Marea Neagră. Numai în Crimeea staționează 28.000
soldați rusi. Cheltuielile militare aproape că s-au dublat în ultimii zece ani. Cert este că mini-
flota Ucrainei, aflată în Marea Azov, se află în menghina lui Putin. Deja din 2008, prezența
militară în regiune se tot extinde, conform analizei experților de la Fundația pentru Știință și
Politică de la Berlin. Districtul militar vestic al Rusiei este teren de înarmare mai ales în Marea
Neagră.
Militarizarea la Marea Neagră, prin submarine și fregate rusești noi, dotate cu rachete de
croazieră ”Kalibr” cu rază lungă de acțiune, este o declarație de forță față de statele vecine
NATO, mai ales Bulgaria și România. Regiunea Mării Negre deţine un loc fruntaş pe agenda de
securitate naţională a Rusiei. Preocuparea principală în regiune o reprezintă prelungitul conflict
din Cecenia, care ameninţă să se extindă în Dagestan sau Georgia, cu grave consecinţe interne şi
externe pentru Rusia şi alte ţări ale regiunii. Seria atacurilor teroriste din ultimii ani – la
Moscova, Beslan şi Nalchik – ce au implicat terorişti ceceni, precum şi membri ai altor grupuri
etnice din regiunea Caucazului, arată că autorităţile de la Kremlin nu au reuşit „îngrădirea”
conflictului. Mai mult decât atât, el ameninţă să contamineze restul Caucazului de Nord.

Concluzii:
Așadar, încorporarea Crimeei de către Rusia ridică întrebări tulburătoare cu privire la
statutul juridic al spațiului maritim și interesele comerciale ale companiilor globale care operează
în Marea Neagră. S-au deschis deja unele dosare majore în justiție și se așteaptă să apară mai
multe. Oricum, evenimentele recente au demonstrat că, ori de câte ori Rusia decide să se
îndepărteze de la normele statornicite de comportament internațional și practicile de afaceri

10
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/actualele-dileme-ale-strategiei-navale-ruse-in-regiunea-marii-
negre.
9
acceptate, europenii sunt capabili să găsească soluții alternative, dacă acționează uniți și cu
determinare. Același lucru este valabil și pentru regiunea extinsă a Mării Negre și Balcanilor.
Evoluția situației militar-strategice și politice în regiunea extinsă a Mării Negre are
consecințe dincolo de acest spațiu, afectând interesele de securitate ale Occidentului, în
particular cele ale Statelor Unite și ale Aliaților. Este necesară evaluarea realistă a naturii și
scopului conflictelor prelungite din bazinul Mării Negre pentru a pune la punct instrumentele
politice și diplomatice adecvate în vederea dezamorsării potențialului lor exploziv și facilitării
unei eventuale soluționări. Cu certitudine, trebuie analizate consecințele pe termen lung ale
anexării ilegale a Crimeei de către Rusia, inclusiv implicațiile juridice și economice.
Concluzionăm, că regiunea Mării Negre prezintă o importanţă economică deosebită, în
considerarea viitoarelor coridoare de transport pentru mărfuri şi resurse, pe de-o parte, dar şi în
ceea ce priveşte depozitele de resurse naturale pe care Marea Neagră le are, pe de altă parte.
Astfel fiind, prin creşterea prezenţei navale în Marea Neagră, Rusia va dobândi puterea de
control asupra furnizării resurselor energetice prin conductele care vor asigura conectarea
Europei cu bazinul Caspic, împiedicând astfel strategia Europei de asigurare a diversităţii
energetice.

Bibliografie:

1. Brătianu, Gh. I. La mer Noire, plaque tournante du trafic international à la fin du Moyen Âge,
Revue Historique du Sud-Est Européen, tom XXI, 1944, pp. 36-69.
2. Brătianu, Gh. I. Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Ed. a II-a revăzută,

10
Polirom, 1999.
3. Carrère d´Encausse, H. Triumful națiunilor sau Sfârșitul imperiului sovietic, vol.2, București:
Remember ,1993 (disponibil și online, accesat la 30 mai, 2018).
4. Pop, A., profesor universitar, doctor. Spre o strategie europeană în bazinul Mării Negre.
Cooperarea teritorială. Studiul nr.4. București: Institutul European din România – Studii de
strategie şi politici (SPOS 2007).
5. Serebrian, O.  Geopolitica spațiului pontic, Chișinău: Cartier, 2006.
6. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/actualele-dileme-ale-strategiei-navale-ruse-in-
regiunea-marii-negre.

11
ANEXA 1. Ziua Flotei Ruse serbată la baza de la Sevastopol

ANEXA 2. Podul de peste Nistru

12
13
ANEXA 3. Nave din Flota rusă a Mării Negre la Sevastopol

ANEXA 4. Sistemul mobil de rachete Iskander cu raza 400-500 km

14
ANEXA 5. Crucisatorul rusesc Moskva - cea mai mare navă din Marea Neagră

15
ANEXA 6. Actualele dileme ale strategiei navale ruse în regiunea Mării Negre

16