CONSIDERATII PRIVIND GEOPOLITICA

MARII NEGRE

Cand vorbim de Marea Neagra, intelegem alaturi de litoralul stapanit de-a

lungul Marii Negre si cu gurile Dunarii, putinta de afirmare în lume, dreptul
legitim al poporului roman de a se putea afirma pe plan international. Daca
facem o analiza geoistorica, putem afirma ca Marea Neagra a fost foarte
ospitaliera, inca din antichitatea indepartata, bucurandu-se de o faima pozitiva,
in profida furtunilor care o traverseaza. Desi inchisa din toate partile, stramtorile
i-au ispitit pe corabierii antichitatii, sa încerce necunoscutul, prin exercitarea
spiritului de aventura si a poftelor de castig.
Marea Neagra înseamna dincolo de considerentele geografice, un
paradox geopolitic, explicatia constand, dupa cum am vazut, in indelungata
istorie a acestui bazin maritim. Marea Neagra uneste si separa doua mari religii-
doua mari culturi si mentalitati: nordul ortodox si sudul islamic.
Romania, prin pozitia sa geografica, are sansa sa reuseasca în plan
geopolitic, politic si cultural, in regiunea Europei centrale si sud-estice, mizand
pe orientarea istorica a poporului roman, pe aplicarea modelelor socio-
economice vest europene, avand posibilitatile de integrare în structurile
europene si euro-atlantice. Pozitia, in contrast cu intinderea, reprezinta
elementul de geografie politica, pe care, Simion Mehedinti l-a evidentiat in
ideea de a incadra Romania pe axa Carpati-Europa centrala-zona preasiatica.
Situata în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc
politic diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagra a
devenit, in special după 11 septembrie 2001 dar mai ales odata cu extinderea
NATO din 2002 un spatiu de complicata întrepatrundere a frontierelor
geopolitice si geoeconomice si un cadru de afirmare a noii comunitati euro-
atlantice.
De fapt, noua configuratie a Marii Negre se anunta inca din anii ’90 când s-au
trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele
energetice1 ale Estului-semiperiferie catre zona euroatlantica calificata, sau, cu
termenul lui Wallerstein, centrul sistemului mondial modern.
De ce, pana în acest moment, Marea Neagra a fost ignorata? Fiind localizata
geografic la intersectia spatiilor de securitate europene euro-asiatice si ale
Orientului Mijlociu, Marea Neagra nu a fost considerata a fi centrul nici uneia
din ele. in acest sens explicatia occidentala este clara: „Când a venit randul
Europei, prioritatea noastra au reprezentat-o tarile care se intindeau de la statele
baltice pana la cele din Balcanii Orientali. Cand a fost vorba de fosta Uniune
Sovietica ne-am concentrat atentia asupra realizarii unei noi relatii de cooperare
cu Moscova. Si pe langa conflictul israeliano-palestinian, interesele si atentia din
politica noastra pentru Orientul Mijlociu erau limitate de regula la granita de sud
a Turciei”.
La aceste argumente se adauga faptul ca, pe de o parte, conflictul din fosta
Iugoslavie a direcţionat în bună măsură atenţia spre acest spaţiu iar conflictele
inghetate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) si situatia reziduala
lasata prin destramarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotita si de catre
occidentali drept o zona de „strainatate apropiata” a Moscovei, în care aceasta
din urma are interese speciale, Marea Neagra a captat foarte puţin atentia
Occidentului.
Totusi, astazi, regiunea Marii Negre se afla in epicentrul eforturilor occidentale
de a-si proiecta interesele spre Caucaz si Orientul Mijlociu. Pe masura ce NATO
isi extinde atributiile si se pregateste pentru o implicare pe termen lung în
Afganistan, luand în considerare si asumarea unor responsabilitati suplimentare
în Irak, regiunea Marii Negre începe sa fie privita intr-o altă lumina. Punctul de
plecare al abordarii occidentale de azi în Marea Neagra a fost 11 septembrie
2001 moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale fata de
întreaga regiune. Necesitatea crearii unei „springboard” pentru combaterea
terorismului islamic este intarita de o serie de factori structurali prezenti în
regiunea Marii Negre cum sunt: state neconsolidate, slaba capacitate
administrativa, saracie si disparitati economice, coruptie si crima organizata.
Totodata, largirea NATO (2002) si UE (2007) pana la granitele Marii Negre si
mai ales aspiratiile globale ale acestor organizatii determina iesirea Marii Negre
din „conul de umbra” al periferiei Europei si afirmarea unei noi realitati
geopolitice, de interfata cu alte zone, Asia Centrală si Orientul Mijlociu.
Desi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de
expresii precum „noua importanta strategica a Marii Negre” este clar ca
problemele cu care se confrunta regiunea sunt preponderent unele pre-11
septembrie 2001. Astfel, desi, pe de-o parte, se clameaza necesitatea realizarii
unui model de securitate cooperativa cu geometrie variabila prin
1
În prezent Europa importă 50% din energie prin rute foarte complicate ce trec peste Bosfor şi Canalul Mânecii. Din
2020 Europa va importa 70% din necesar din afară. Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă
strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”,
2004, p. 22.

2
utilizarea/completarea reciproca a unor formule regionale cum sunt ONU,
OSCE, UE, NATO/Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC)/Parteneriatul
pentru Pace (PpP), Initiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI),
GUUAM, si Organizatia Cooperării Economice la Marea Neagra (OCEMN), pe
de alta parte principala dilema a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea
intereselor strategice ale Rusiei, mai putin cele ale Ucrainei, intrata în urma
„revolutiei orange” in sfera de influenţa americana, cu cele ale statelor NATO
prezente la Marea Neagra; astfel, dupa largirea organizaţiei nord-atlantice spre
est, Occidentul este, încato data, confruntat cu faptul ca o extindere suplimentara
a propriei sfere (autoperceputa de stabilitate) la Marea Neagra „poate fi
receptionata de multi rusi ca fiind ostila”. De fapt aceasta teama difuza nu este
fara un substrat real; dupa reculul Rusiei în anii ’90 din Europa Centrala si de
Est, macrostrategia occidentala multifazata a ajuns la Marea Neagra. Dilema
abordarii Marii Negre precum si faptul ca aceasta etapa face parte dintr-un plan
mai vast, o panidee creionata cu mult timp înainte, nu mai este un secret. Acest
fapt este detaliat chiar de occidentali dupa cum urmeaza: „Pe aceasta cale se
poate pune temelia pentru finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe largite.
Prima faza a inclus ancorarea Poloniei si a tarilor de la Visegrad. Cea de-a doua
faza a marit viziunea noastra a unei Europe largite prin includerea noilor
democratii de la zona Baltica pana la Marea Neagra. Astazi ne confruntam cu
provocarea de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europa intinsa de
la Belarus în Nord catre limita estica a regiunii Marii Negre la sud. Finalizarea
acestei viziuni pentru o Europa unitara si libera ar putea fi un avans considerabil
pentru cauza democratiei, integrarii si securitatii in regiunea euroatlantica. Ar
reprezenta si o pozitie mai buna a Statelor Unite si Europei în abordarea
provocarilor din Orientul Mijlociu largit. Intrebarea cheie nu este daca acest
lucru este dezirabil ci daca este realizabil”.
Aceasta viziune geopolitica este insa impartasita si de catre noii parteneri
zonali ai Occidentului cum este Georgia; aceasaă tara a devenit una din
„marcile” occidentale la Marea Neagra care are misiunea de a asigura, în primul
rand, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan;
indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele
occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democratiei,
redescoperirea unor teritorii de cultura europeana) este foarte clar faptul ca
principala ratiune de a fi (în acceptiunea termenului american de „nation
buliding”) a unor tari precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura
un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile
ideologii create in laboratoare occidentale si asumate de autoritatile acestor
„emerging states”, reprezinta suportul ideologic prin care noile elite justifica
existenta statelor pe care le conduc si care intra în conflict cu viziunea neo-
imperiala rusa.
Astazi, harta politica a zonei Marii Negre este influentata de o fosta superputere,
Rusia, si doua puteri regionale Ucraina si Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia

3
este in continuare un factor major in regiunea Marii Negre. Dupa o foarte lunga
perioada de timp când Moscova era cel mai important actor in Marea Neagra,
aceasta cauta sa-si mentina rolul de pivot pe care l-a jucat odata in construirea si
mentinerea „arhitecturii Razboiului Rece al tarmurilor”. Conceptia neo-
imperiala a Rusiei in Marea Neagra isi are originea in epocile tarista si sovietici
dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a SUA şi UE.In
acest sens, presedintele rus Vladimir Putin a manifestat permanent un interes
sporit pentru flota rusa din Marea Neagra, care in pofida uzurii morale din
ultimii 15 ani reprezinta o forta semnificativa de care trebuie sa se tină seama.
Declaratiile presedintelui rus de genul „bazinul Marii Negre si al Marii de Azov
se afla în zona rusa de interes strategic” or „ Marea Neagra ofera Rusiei acces
direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decat sa sublinieze
faptul ca Rusia nu doreste sa-si abandoneze poziţiile detinute în Marea Neagra.
Aceste deziderate sunt susţinute pe teren prin diverse metode; Moscova continua
sa obstructioneze retragerea bazelor sale din Georgia Batumi si Akhalkalaki80,
angajament luat la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999; Totodata
sunt exploatate tendintele separatiste ale Abhaziei si Osetiei de Sud si a
republicii autonome Adjaria desi în 2000 au existat unele gesturi care puteau
indica faptul ca Federatia Rusa ar începe sa-si respecte angajamentele
internationale privind retragerea bazelor sale militare din Georgia, totusi cu
exceptia bazei de la Vaziani si la nivel declarativ (verificarea fiind imposibila)
baza de la Gudauta, de fapt majoritatea trupelor ruse au ramas pe pozitii si
uneori, desfasoara actiuni militare, cum a fost aceea din valea Pankisi, sub
acoperirea participarii la lupta antiterorista. strategia ruseasca este marcata de
fapt de doua tendinte contradictorii; pe de-o parte se încurajeaza dezvoltarea
unei atmosfere de încredere prin angrenarea organizatii, scheme de cooperare
regionala, in actiuni comune de prezervare a securitatii impotriva asa-ziselor
„noi riscuri” iar pe de alta parte se foloseste forta militara in conflicte înghetate
sau doar cu rol de descurajare în momentul în care Moscova constata ca
orientarea unor state riverane tinde sa ia o turnura periculoasa. Proaspat iesita
din revolutia portocalie, dupa cele mai multe opinii, subsidiata puternic de
Occident, Ucraina devine un avanpost vestic la intretaierea a trei mase
geopolitice: euro-atlantica, euro-asiatica si islamica. Desi nesemnificativa ca
forta navala în Marea Neagra (comparativ cu Rusia si chiar Turcia) Ucraina este
o piesa importanta în puzzle-ul occidental al traseelor energetice. Prin
operationalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a
regulariza fluxul petrolier dinspre Caspica si Orientul Mijlociu spre Europa.
Chiar daca, la nivel subregional, Ucraina ramane un jucator cu o anumita
pondere este evident ca aceasta pondere depinde in buna masura de traiectoria
pe care o vor imprima acestei tari cancelariile occidentale.
Foarte activa in special în fostele republici sovietice de cultura islamica, Turcia,
cel mai important pilon american la granita masei continentale si culturale
rusesti, reprezinta unul din liderii regionali in Marea Neagra. Ambitiile Turciei

4
au la baza in buna masura convingerea ca în urma dezintegrarii URSS si
Iugoslaviei ii revine misiunea de a restabili influenta politica, economica si mai
ales culturala asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman. Desi fortele navale
turce inregistreaza o anumita dezvoltare, ea trebuie pusa pe seama necesitatii de
a pastra avantajul militar asupra Greciei în zona Marii Egee si a Ciprului. Astfel,
desi o prezenta semnificativa in Marea Neagra, flota turca are ca principal
obiectiv asigurarea securitatii Stramtorilor si mai ales capacitatea de a opera în
cadrul strategiilor NATO. Implicata in diverse scheme de colaborare regionala
(OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are o serie de interese proprii pe care si le
promoveaza nu intotdeauna in consonanţa cu acelea ale aliatilor riverani din
NATO (Romania si Bulgaria), constienta de faptul ca nici o strategie regionala
nu va putea face abstractie de viziunea sa. Unde se pozitioneaza Romania în
această constelatie geopolitica? Judecand dupa documentele oficiale ale
administratiei de la Bucuresti, viziunea romaneasca porneste de la faptul ca
deoarece riscurile si oportunitatile din zona Marii Negre sunt similare cu cele
din alte spatii, de exemplu Mediterana, se poate crea o viziune comuna care sa
coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagra, Caucazul si Mediterana; aceasta
viziune comuna ar trebui sa aiba printre obiective, prin asigurarea securitatii si
stabilitatii in regiune securizarea rutelor energetice. Totodata, Romania subscrie
la politicile NATO şi UE de a sprijini procesele democratice în regiune si la
acordarea de asistenta directa statelor în tranzitie. Stabilitatea va fi proiectata in
ariile adiacente Marii Negre in armonie cu politicile NATO si UE, procesul
beneficiind de avantaje in urma functionării parteneriatului Romaniei cu Grecia
şi Turcia. De asemenea, Romania va sprijini aceste procese si prin „dezvoltarea
relatiilor de cooperare cu Federatia Rusa ca jucator regional major”. Ca membru
fondator al Organizatiei pentru Cooperare Economica la Marea Neagra,
Romania sprijina obiectivele acesteia (dialog continuu cu UE, Pactul de
Stabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Actiune în domeniul
transporturilor), considerand ca OCEMN are un potential semnificativ pentru
dezvoltarea cooperarii economice la nivel regional, pentru promovarea
stabilitatii si securitatii, ca si pentru construirea unei comunitati de interese si
valori la Marea Neagra. Dincolo de retorica oficiala a Bucurestiului, valoarea
strategica a Romaniei a fost remarcata si de presedintele SUA, George Bush
care, in cursul istoricei sale vizite la Bucuresti, prefigurand oarecum rolul pe
care Statele Unite il rezerva Romaniei a mentionat in discursul rostit in Piata
Universitatii din Bucuresti: „you can help our Alliance to extend a hand of
cooperation across the Black Sea”. In acest context, este clar ca situarea regiunii
în vecinatatea imediata a NATO (si a UE), dar si a Orientului Mijlociu Largit,
perspectiva amplasarii unor facilitati militare americane pe tarmul romanesc si
bulgaresc al Marii Negre, acumularea în cadrul sau a problemelor nerezolvate
ale Europei (conflictele înghetate, criminalitatea transfrontaliera, deficitele
democratice), dar si prezenta unor importante resurse energetice de interes
pentru SUA si statele europene sporesc valoarea strategica a Romaniei în

5
regiunea Marii Negre pentru comunitatea euro-atlantica. In cadrul NATO,
Romania, alaturi de Bulgaria si Turcia, a promovat in premiera tema Marii
Negre în pregatirile Summit-ului NATO de la Istanbul. Astfel, importanta
regiunii pentru comunitatea euro atlantica si disponibilitatea NATO de a
dezvolta un rol în regiune, complementar initiativelor regionale si-a găsit
consacrarea, în cadrul comunicatului Summit-ului.
Totusi, in pofida unor atuuri certe, Romania nu are deocamdata mijloacele care
sa îi permita o pozitie proprie. Toata retorica oficiala pedalează pe teme deja
întoarse pe toate partile si care sunt in buna masura epuizate inca din anii 90.
Orice încercare a Romaniei de a-si depasi la nivel vocal statutul si posibilitătile
reale va avea ca rezultat pierderea credibilităţii şi eşuarea din start a oricărei
inţiative. Experienţa participarii Romaniei la o serie de scheme de cooperare
regionala, trilaterala quadrilaterala (in anii 90 s-a înregistrat o inflatie de astfel
de initiative) arata ca nu s-au inregistrat beneficii, nici economice nici de
influenta pe masura ideilor. Din punct de vedere geopolitic Romania nu are cum
sa aiba o pozitie bine delimitata deoarece potentialul sau economic si militar90
pur si simplu nu îi permite. La aceasta se adauga si diferenţa de interese chiar cu
unii aliati riverani din NATO, dar mai ales faptul ca orice strategie de a edifica o
relatie normală cu Ucraina reprezentat un esec constant.

In zona de proximitate a Romaniei, vedem inregistrandu-se unele mutatii

spectaculoase, in planul reconfigurarii raportului de forte la scara regionala, prin
aparitia si disparitia de pe arena internationala a unor state si redimensionarea
unor noi frontiere .
Interesante sunt si pozitiile diferitelor state riverane Marii Negre,asupra
noii strategii euro-atlantice la Marea Neagra. Evident ca Rusia, cea mai mare
putere regionala, este interesata de aceasta regiune. În viziunea lui Alexander
Dughin independenta Ucrainei poate avea sens în calitate de coridor sanitar,
deoarece elementele opuse ca orientare geopolitica nu permit acestei tari sa
adere nici la blocul de sest nici la cel de vest. Acest teritoriu este împartit in
cateva zone corespunzatoare gamei de realitati geopolitice si etno-culturale.
Abordand aspectele legate de Romania si Moldova, Dughin accepta ideea ca
acestea reprezinta parti ale unei regiuni geopolitice unice, dar unicitatea este
doar un etnos ortodox unitar, la limba de origine romanica adaugandu-se
elemente culturale si lingvistice din anturajul slav.
Ucraina, este interesata de aceasta zona, în primul rand datorita situarii
sale geografice, intr-o zona bogata in surse energetice, dar si de calitatea sa de
membru in diverse organizatii politice si economice regionale. In viziunea lui
Borys Tarasyiuk, amenintarile din regiunea Marii Negre isi au originea atat in
exterior cât si in interior. Printre cele mai importante se pot retine: intensificarea
influentei geopolitice a institutiilor internationale si a altor state, care, in
incercarea de a-si rezolva diferendele si de a-si satisface propriile interese ajung

6
sa le ignore pe cele locale; incapacitatea regionala de a creea noi structuri si
mecanisme eficiente de intarire a securitatii si apararii, dar si incapacitatea
institutiilor internationale de a veni cu solutii eficiente si coerente in cazul unor
conflicte acute; conflictele politice nesolutionate si potentialul lor de escaladare
si de raspandire; instabilitatea politica nationala accentuata intr-o serie de state
din regiune;competitia regionala externa si interna pentru caile de transport si
acces la resurse.
In viziunea ucraineana, Alianta de Nord poate sa joace un rol cheie in
stabilizarea si apararea Marii Negre, aducand in acest sens urmatoarele
argumente: principala sarcina a Aliantei este de a sustine pacea si stabilitatea;in
realizarea sarcinii sale, N.A.T.O ar putea ajuta si la imbunatatirea climatului
economic in regiune; N.A.T.O. poate contribui la pastrarea si regenerarea
mediului inconjurator prin sprijinirea implementarii programelor stiintifice si
tehnologiiile internationale.
Referitor la rolul Uniunii Europene, partea ucraineana considera ca
aceasta s-a impus în zona prin implementarea unor programe: ATCSE (Asistenta
tehnologica pentru C.S.I.); TRACECA (Culuarul de transport transeuropean) si
INOGATE (Proiect pentru resursele de petrol si gaze), ceea ce subliniaza si
importanta strategica a Marii Negre.
Unii specialisti in geopolitica si geostrategie afirma ca, datorita asezarii si
a istoriei ei, natiunea cea mai instabila din caucaz, ar fi, cea georgiana. Totusi, in
contextul actual, Georgia se apropie tot mai mult de Europa. In aceasta tara, a
carei istorie mai indepartata si chiar apropiata a fost destul de zbuciumata, in
fata complexelor interactiuni ale fortelor interne si externe, ar trebui sa se
urmareasca o politica a echilibrelor, de dezvoltare economica, de reconciliere
nationala si de rezolvare pasnica a diferendelor de ordin etnic. Viitoarea
securitate in Europa de Est se va baza pe trei mari areale- Baltica-Adratica si
Marea Neagra. Pasul urmator dupa cum se sugereaza, il reprezinta creearea unui
Sistem de securitate al Marii Negre, care sa includa Turcia, Bulgaria, Romania,
Georgia, Ucraina, ca membre N.A.T.O si Rusia ca partener separat, dar de
incredere, care sa fie legat de sistemul de securitate al Marii Baltice, prin
intermediul Ucrainei si Poloniei si sa traseze astfel, arhitectura vasta a
securităatii eurpene de la Baltica la Marea Neagra. Includerea Adzerbaidjanului
in sistemul de securitate al Marii Negre, poate deschide pietelor europene si
americane accesul la rezervele caspice de petrol.
Tarile din Caucazul de sud, vad in vecinatatea Maii Negre, o prioritate a
politicii externe. Astfel, Armenia utilizeaza conceptul de europenizare stadiala a
regiunii Caucazului de sud- Marea Neagra. Acest concept de europenizare
stadiala este înteles in mai multe etape: transfigurarea politica a ceea s-a numit
odata Trans- Caucaz, in Caucazul de sud. Astazi, fata de conexiunea cu Rusia,
Caucazul de sud are legatura directa cu Iranul, o dimensiune turca si legaturi

7
supra regionale cu S.U.A., U.E. si Orientul Mijlociu; a doua faza a europenizarii
ar fi reprezentata de arhitectura europeana si euro-atlantica extinsa; a treia faza,
in completarea celei de-a doua, de trecere de la schitarea identitstii regionale de
tranzitie, spre o viitoare unitate geopolitica, idee care ar fi impartasta si de tarile
central europene, Germania, Franţa, Anglia, etc., dar si de Armania, Georgia,
Lituania, Adzerbaidjan, Turcia.
In Azerbaidjan se vorbese de importanta tarilor din Caucazul de sud,
determinata în primul rand de vecinii direcţi-Rusia, Iran si Turcia, trei jucatori
regionali puternici, a caror concurenta pentru influenta in aceasta zona,
reprezinta un factor critic pentru securitatea regiunii Atat Azerbaidjanul cat si
Georgia, au avut de suferit de pe urma existentei unor regiuni autonome-sub
suzeranitatea Rusiei-, pe teritoriul lor, interventia ruseasca in conflictele
secesioniste din Abhazia si Osetia de Sud, in Georgia şi Karabah, a produs
pierderea controlului asupra unor regiuni, conflictele avand drept consecinte,
printre altele, crearea pe scara larga a unor urgente umanitare; distrugerea cailor
de comunicatii; un numar mare de persoane dislocate, refugiati, etc.
N.A.T.O, Uniunea Europeana si Rusia, pot reprezenta cadrul legitim
menit sa influenteze in mod pozitiv dezvoltarea din tarile fostelor state sovietice
din zona Marii Negre. Impartasirea interesului comun, reprezinta in opinia
noastra singura strategie care poate fi aplicata cu succes.
Uniunea Europeana si-a îndreptat atentia spre Zona Marii Negre Astfel, la
12 mai 2004, Comisia Europeana a publicat propunerile pentru Politica de
securitate europeana, documentul continand niste principii generale, fiecare stat
trebuind sa formuleze detalii semnificative a Planurilor de actiune, incepand cu
Republica Moldova si Ucraina. In documentul amintit, Uniunea Europeana a
oferit tarilor din aceasta regiune: mai multe fonduri după anul 2007; noi reguli
de folosire a fondurilor de ajutor existente; integrarea treptata în unele piete
europene; alte promisiuni vagi, legate de dialog politic, spirit de cooperare in
domeniul securitatii, dar fara nici o promisiune de aderare, ceea ce ii
dezarmeaza, evident atractivitatea.

NIVELUL DE SECURITATE AL STANDARDELOR ECONOMICE

SI DEMOCRATICE

Regiunea Marii Negre nu este ferita de evolutia riscurilor si

amenintarilor, de mutarea acestora din registrul conflictului militar clasic in
acela al riscurilor si ameninfarilor asimetrice, cel mai adesea determinate de
nivelul de trai - saracia, care cauzeaza terorismul, migrajia ilegala, proliferarea
armelor de distrugere in masa, instabilitatea politica, crima organizata, ,,conflictele
inghetate". Datorita multitudinii factorilor de risc identificati, zona Marii Negre

8
poate deveni un coridor de patrundere a diferitelor grupari teroriste, de crima
organizata spre Europa in sprijinul acestei afirmatii, amintim:
• legaturile existente intre separatistii ceceni si gruparea terorista Al
Qaeda;
• traseul drogurilor dinspre Afganistan spre Europa;
• surse de proliferare a armamentului clasic, cat si de distrugere in masa, prin
existenta unor arsenale ex-sovietice pe teritorii straine (in special
Transnistria);
• legaturile dintre crima organizata din zona Afganistanului
si Marii Caspice cu retelele de crima organizata existente in
Europa, America de Nord si de Sud.
Reiese astfel ca securitatea euroatlantica este strans legata de
securitatea bazinului Marii Negre si ca multe din amenintarile transnationale cu
care se confrunta Europa provin din aceasta regiune. Din pacate, in prezent, o
prea mare parte din arealul Marii Negre este dominat de stagnare economica,
frontiere nesigure si nesecurizate, activitati ale crimei organizate si conflicte
etnice inghetate, prezenta militara straina.
Mediul de securitate in regiunea Marii Negre este, in prezent, supus unei
serii de transformari sub doua aspecte: impactul extinderii NATO asupra
regiunii si, intr-o oarecare masura, un aspect aditional extinderii, dezvoltarea
cooperarii dintre statele riverane.
Cooperarea la Marea Neagra a fost fundamentala pe trei dimensiuni:
economica, politica si militara. Din punct de vedere militar au fost dezvoltate
initiative regionale ca SEEBRIG si BLACKSEAFOR, aceasta din urma fiind
un organism de cooperare navala cuprinzand sase tari (din 15 august 2005
Romania define conducerea acestui organism), avand ca obiectiv cunoasterea
reciproca, consolidarea increderii si securitatii in Marea Neagra, actiunile fiind
indreptate pe probleme umanitare, de cautare, salvare, impotriva minelor, poluarii
etc.
Prezenta Romaniei in NATO modifica partial conceptul strategic in relatia
cu Orientul islamic si cu spafiul ex-sovietic, largind capacitatea de actiune a
NATO spre bazinul Marii Negre si Caucaz. in acest sens, Romania este considerata
deja o ,,reduta" strategica la granita de sud-est a spatiului euroatlantic, in
vecinatatea Marii Negre, si trebuie sa devina un ,,varf de lance" spre rasarit al
aliatilor euroatlantici pentru conservarea si chiar dezvoltarea intereselor in zona.
In contextul celor de mai sus, un loc deosebit de important il au tarile
riverane Marii Negre si relafia acestora cu cele doua grupari de interese
concurente.
Pe parcursul ultimelor doua milenii, Marea Neagra a prezentat
permanent o importanta strategica din punct de vedere politic, economic si
militar.
Aflata la intersectia celor mai importante imperii din Antichitate (elen,
roman, bizantin), Evul Mediu (otoman si rus), Marea Neagra s-a bucurat de o

9
atentie deosebita si in perioada istorica moderna si contemporana datorita unor
conjuncturi politice, militare si economice, astazi reprezentand unul dintre
punctele nodale ale intereselor celor mai importante tari sau alianje.
In timp, Marea Neagra a reprezentat o punte de legatura si de tranzit atat
intre Orient §i Occident, cat si intre Nord si Sud, constituindu-se, totodata ca o
frontiers mai larga, tip zona tampon, intre acestea.
In conjuncTie cu aceste valente, atunci cand mobilitatea umana s-a
dezvoltat din ce in ce mai mult, Marea Neagra a inceput sa reprezinte unul
dintre cele mai importante puncte de legatura pentru circuitele comerciale in
general, iar in ultimul secol si mai ales astazi, una dintre jonctiunile principale
ale traseelor de produse purtatoare de energie. S-a constatat, ca un fapt
indubitabil, ca aceasta zona a prosperat si a fost cea mai stabila in perioadele in
care nu a fost izolata si s-a aflat racordata la reteaua mondiala sau regionala de
comert.
In ultimele decenii, dar mai ales dupa 1990, zona Marii Negre a capatat o
si mai mare importanta bazata pe o serie de elemente noi ale conjucturii politice
economice si militare internationale. Astfel, la cele cunoscute din istorie s-au
adaugat valente noi generate de situatia internafionala si, mai ales, de interesele
regionale ale principalilor ,jucatori" internationali:
-accentuarea importantei geostrategice cauzate de pozitia de contact a celor
trei ,placi tectonice" de maxima importanta strategica astazi - Occidentul (cu
NATO si UE), Orientul (preponderent islamic) si spatiul ex-sovietic (aflat
inca sub controlul si influenza centrilor de putere de la Moscova);
-accentuarea necesitatii dezvoltarii traseelor de produse purtatoare de
energie la sudul Marii Negre, pentru asigurarea bazei energetice
primare a Occidentului, ca alternativa la cele deja existente pe latura
de nord a Marii Negre, controlate, in cea mai mare masura, de
Moscova.
Fata de aceasta situatie, dezvoltarile de ordin politico-strategic au dus la o lupta
subterana fara precedent pentru consolidarea si extinderea sferelor de influenta
in zona intre factorii de putere de la Moscova si principalele capitale ex-sovietice
si cancelariile occidentale, avand ca principali protagonisti Washington si Londra.
Pe acest front al confruntarii de interese, a aparut asa-numita ,,elipsa strategica"
a Marii Negre, strategia abordata de Moscova si aliatii sai fiind complet diferita de
cea a Washingtonului si a partenerilor sai, astfel:
• Federafia Rusa si aliatii sai folosesc inca o tactica de lupta tip ,,razboi pe
pozitii", alimentand conflicte locale (unele asa-zis inghetate, altele chiar
calde) printr-o crestere a insecuritatii zonei, avand ca obiectiv acceptarea
statu-quo-ului actual, acreditand ideea nesigurantei alternative prin
sudul Marii Negre a coridorului energetic de transport din Transcaucazia
pana in Occident, insistand ca singura alternativa viabila este traseul
existent, pe la nordul Marii Negre, controlat de Moscova;
• SUA si aliatii sai (in special cei din NATO) au adoptat tactica

10
 democratizarii zonei, urmata, acolo unde este posibil, de extinderea
NATO, urmarind, in acelasi timp, sprijinirea unor proiecte de productie si
transport purtatoare de energie pe latura de sud a Marii Negre, pe
trasee controlate preponderent de tari NATO(Turcia, Bulgaria, Romania -
riverane, Ungaria, Austria, Germania).
Regiunea Marii Negre este o zona a conflictelor potentiate si reale. Razboiul de lunga
durata dintre Armenia si Azerbaidjan, disputele Georgiei cu Abhazia,
conflictele ,,de peste munte" din Caucazul de Nord sunt exemple elocvente in
acest sens, la care se adauga contradictiile dintre Ucraina si Rusia.
Aceste contradictii sunt de cel mai divers gen, geografic fiind localizate in
regiunea Marii Negre, incluzand chestiunea Crimeei si a flotei Marii Negre, in
cadrul Ucrainei apar relatiile deloc simple ale Kievului cu Crimeea. Republica Moldova
urmeaza sa identifice o rezolvare adecvata a conflictului din Transnistria. Bulgaria se
confrunta cu problema musulmanilor etnici, care implica tensionarea relatiilor
acesteia cu Turcia. Situatia, pe ansamblu, este agravata de existenta unui nod intreg
de pretentii teritoriale reciproce ale mai multor state din bazinul Marii Negre.
Totodata, o influenta majora asupra climatului din regiune exercita consecintele
diferendului iugoslav, care mentine o temperatura sporita, politica si economica, in
arealul Balcanilor.
Asadar, cooperarea la Marea Neagra este un proces cu o determinare
multipla. Nu putem vorbi, in mod practic, de o zona a Marii Negre, pentru ca acest
spatiu este unul de confluenta. Datorita contactului dintre diversele civilizatii, acest
proces are, in parte, valentele unei cooperari interregionale. Din aceasta cauza,
turbulentele aparute in oricare dintre regiunile care au initial aceasta forma de
cooperare au un efect important asupra ansamblului. Vom analiza, in cele ce
urmeaza, un factor de presiune important la adresa cooperarii dintre statele din
zona: conflictul din Caucaz, conflict care implica, in mod indirect, totalitatea
statelor riverane Marii Negre.

Bazinul Marii Negre in geopolitica resurselor

Situatia geopolitica a Marii Negre ramane incerta, ceea ce face ca, privita din
afara, aceasta sa para un fel de „fasie a nimanui”, a carei trasatura caracteristica o
constituie „instabilitatea iminenta”, generata de neconcordanta de interese, de starea
tot mai accentuata de confruntare dintre fortele interne si externe. Acest lucru
determina o slabire vizibila a activismului regional al Rusiei si, implicit, a influentei
ei pe fondul consolidarii pozitiilor SUA si NATO.
Astazi, regiunea marelui bazin al Marii Negre a devenit unul dintre
centrele politicii europene si mondiale. O parte dintre pilonii mondiali, in primul
rand SUA, privesc aceasta regiune drept "condor strategic", care deschide calea
catre zonele cuprinse de crize puternice, Orientul Mijlociu si care constituie, in
acelasi limp, un fel de "bariera intre civilizatii".

11
 Extinzandu-se pana la Marea Neagra, dupa aderarea Romaniei si
Bulgariei, UE si-a extins si politica "noii vecinatati europene" asupra tuturor
statelor din Caucazul de Sud si din Balcani. Rusia si Turcia sunt interesate in
restabilirea pozitiilor lor (stiribite, intr-o oarecare masura, in prezent), si de
dezvoltarea colaborarii regionale. Dupa destramarea URSS, linia de coasta a
Rusiei s-a dovedit limitata in spatiu "de la Anap la Adler", iar politica
regionala a Turciei a fost supusa unor conflicte acute in Orientul Apropiat si
Mijlociu, in primul rand, in Iran si Irak.
La mijlocul anilor '90, Zbigniew Brezezinski, cunoscut analist si strateg
american, in lucrarea sa "Marea tabla de sah", a numit aceasta regiune "Balcanii
euroasiatici", care, pe langa Caucaz si Balcani, include si o parte a Asiei de Sud,
precum si zona Golfului Persic si a Orientului Mijlociu, pentru ca, in toate
aceste regiuni, a existat un vacuum de putere. Golful Persic si Orientul Mijlociu
se afla astazi in centrul unor conflicte armate in plina desfasurare sau potentiale.
Spre deosebire de ele, bazinul Marii Negre, situat intre marele Orient Mijlociu si
Marea Europa, este relativ stabil, chiar daca se confrunta cu presiunea anumitor
amenintari interne si externe. Aflandu-se in interiorul triunghiului dintre lumea
islamica, Rusia si Europa, majoritatea tarilor din bazinul Marii Negre aleg
vectorul european al politicii de colaborare economica international, in general
al politicii externe, dar nu reusesc sa se debaraseze si de traditionala esenta
euroasiatica la care face referire Bzrezinski. Interesele strategice americane
presupun diversificarea surselor energetice din Golful Persic cu cele provenind
din tari care nu sunt membre OPEC, stabilirea de legaturi cu tari cu populatie
preponderent musulmana, in contrapondere la islamismul radical, sustinerea
independentei tarilor Caucazului de Sud si bazinul Marii Negre, incurajarea lor
pe drumul democratiei.
Directiile de baza ale politicii americane in regiunea Marii Negre au fost
formulate in declaratia Departamentului de Stat, difuzata la summitul OSCE din
noiembrie 1999 de la Istanbul. Atunci a fost afirmat obiectivul intaririi pozitiilor
SUA si Turciei in regiune, in contrapondere cu interesele Rusiei. In recomandarile
adoptate la Istanbul, era subliniata necesitatea intensificarii eforturilor diplomatice
si stimularii investitiilor pentru ca fluxurile energetice caspice sa curga pe
conducta Baku -Tbilisi - Ceyhan, limitarii trecerii petrolului pe teritoriile tarilor
concurente (Iran sj Rusia).
Scotand in evidenta importanta strategica a bazinului Marii Negre pentru
evolutia economiei mondiale, fostul presedinte al Parlamentului european, Pat
Cox, mentiona, la Conferinta de la Bucuresti, cu tema "Noua politica europeana
de vecinatate, a sinergiei din spatiul Marii Negre: "daca in anii '50, carbunele si
otelul reprezentau cele doua sectoare care erau unul dintre punctele fondatoare
ale Europei, eu cred ca in secolul XXI, locul lor va fi luat de problematica
energiei si de cea a schimbarilor climaterice. Marea Neagra reprezinta o solutie
pentru asigurarea diversitatii si securitatii zonelor de aprovizionare, zone
alternative pentru resursele energetice, pentru a aminti doar cateva dintre

12
raspunsurile pe care aceste regiuni le pot da sfidarilor cu care se confrunta in
prezent Europa. lata de ce, sublinia in final Pat Cox, dintr-o data, intreaga
regiune a Marii Negre devine una de prim-ordin in termeni strategici pentru
interesele UE, si, fara fndoiala, Romania si vecinii sai se afIa fn prima linie a
constructiei acestei relatii, ca europeni si impreuna cu ei".

Astfel se poate afirma ca zona caucaziana este, in momentul de fata,

regiunea unde se desfasoara cea mai acuta lupta pentru impartirea sferelor de
influenza.
In acelasi timp, zona este caracterizata printr-un conflict endemic. Din acest
punct de vedere, spatiul determinat de Muntii Caucaz, Marea Neagra si Marea
Caspica se gaseste intr-o companie ,,selecta", alaturi de alte regiuni ale Globului,
precum Asia de Sud-Est, subcontinentul indian, Africa, si, intr-o masura mai mica,
America Latina. Pe langa observarea evidentelor similaritati cu celelalte regiuni de
conflict cronic, precum lipsa dezvoltarii economice, ori fragilitatea si ineficienta
aparatului de stat, putem scoate in evidenja trasaturi specifice ale starii
conflictuale din aceasta regiune, care ajuta unei mai bune injelegeri a
fenomenelor din zona.
Este vorba, in primul rand, de proximitatea geografica a majoritatii actorilor
acestui conflict, state initiatoare sau state-victima.
In al doilea rand, vom remarca stransa legatura a evolutiilor din aceasta
zona cu cele din zona Asiei Centrale. Pentru usurinta prezentarii, vom trece insa
in plan secund natura marelui conflict postsovietic.
Pentru a infelege natura conflictului din Caucaz, discufia trebuie purtata pe
trei niveluri: nivelul local, regional si cel international, care, datorita specificului
zonei, sunt grupate pe trei dimensiuni majore - spiritual, politica si economica.

Dimensiunea spirituala

Asezate intr-o regiune cu relief dificil, avand resurse agricole insuficiente,

popoarele din zona au fost fortate sa aleaga un stil de viata in care lupta pentru
resurse era o dimensiune cruciala a vietii. Toate valurile migratoare au cuprins, pe langa
componenta central-asiatica, o puternica dimensiune caucaziana, popularea insasi a
zonei, de-a lungul vremurilor, facandu-se prin mai multe valuri de migrate.
In momentul de fata, o caracteristica a zonei este faramifarea etnica, lingvistica si
religioasa. Limbile vorbite in zona aparfin unor familii diferite, desemnand valurile
succesive de invadatori: limbi caucaziene, specifice zonei, limbile iranice si armeana,
din familia indo-europeana, sau limbi turcice si mongole, din familia altaica.
Rezistenta la asimilare a dus la situatii inedite, ca in cazul limbii lat, vorbite intr-
un singur sat din Georgia. Pe plan religios, putem aminti islamismul, crestinismul,
religiile traditionale.

13
 Aceasta faramitare, alaturi de impartirea arbitrara a teritoriului intre statele
din zona si mentinerea sentimentului identitarii si mai ales al diferentei au
determinat, dupa colapsul Uniunii Sovietice, revirimentul confruntarilor mocnite.
Analistii politici estimeaza la circa 800 numarul focarelor de conflict din zona
Caucazului si a Marii Caspice.
In momentul de fata, principalele puncte fierbinti pe agenda caucaziana
sunt reprezentate de conflictele azero-armean si tendintele separatiste din Georgia
(Abhazia si Adjaria). Dar acestea sunt numai manifestarile unui joc politic,
economic si militar mult mai complex. Prabusirea Uniunii Sovietice a dus la crearea,
in zona caucaziana si central-asiatica, a unui vid de putere.
Georgia este o tara relativ mica, are o suprafata aproximativ egala cu cea a
Irlandei, pe care traiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauza de cativa ani, imediat
dupa primul razboi mondial, ea a fost de la inceputul secolului al XlX-lea
integrata Rusiei.
Pana in anul 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale.
Georgia si-a proclamat independenta in 1991, iar primul presedinte care a castigat
alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluata de Eduard
Sevarnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se parea ca Georgia va deveni cu
adevarat independenta. Numai ca pe teritoriul sau au izbucnit - la timp, am spune -
miscari de independenta a unor provincii.Prima a fost cea initiata de Osetia de
Sud. Osetinii, popor din Caucaz, traiesc in doua provincii: Osetia de Nord
integrata Federatiei Ruse (600 mii de locuitori), si Osetia de Sud (100 mii de
locuitori, dintre care 65% osetini si 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia
de Sud isi proclama independenta. Georgia declara neconstitutionalitatea
hotararii.
Izbucneste un conflict militar care ia sfarsit doar in 1993, cand Georgia
adera la CSI, prilej cu care dobandeste sprijinul Moscovei in solutionarea
conflictelor interne, in mai 1996 se semneaza Memorandumul ruso-gruzino-
osetin cu privire la asigurarea securitatii si increderii intre parti.
Aproximativ dupa acelasi scenariu are loc si conflictul din Abhazia -
republica autonoma a Georgiei, situata pe litoralul Marii Negre (540 mii de
locuitori, dintre care 17% abhazi, 43% gruzini si 17% rusi), avand capitala la
Suhumi. Abhazia isi declara independenta, Tbilisi nu recunoaste hotararea,
izbucneste conflictul armat, abhazii fiind sprijiniti de "voluntari" din Caucazul de
Nord. Cert este ca la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de incetare a
focului in zona conflictului georgjano - abhaz care prevede crearea unei zone de
securitate unde sa fie dislocate forte de mentinere a pacii ale CSI. In 1996, Georgia
si Abhazia au convenit "prelungirea mandatului trupelor ruse".
Deci republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din
partea Moscovei, practic neavand alta cale. Accepta medierea Moscovei, accepta
trupe rusesti pentru a-si salva existenta statala. Pe de alta parte, exemplul dat arata
cat de complicata este situatia nu numai in Caucaz, ci in mai toate republicile
unionale. Fiecare republica are "pungi de populate" de alta etnie, care pot deveni

14
masa de manevra. De aceea, problema independenctei acestor republici fata de
Rusia este foarte complicata si trebuie tratata cu mare prudenta si intelegere.
Georgia intretine relatii cordiale cu Turcia si Iran, datorita intereselor
comune cu aceste state. Pozitia sa este complicata de existenta separatismelor
abhaz si nord-osetin, sustinute de Moscova, dar si de actiunile potrivnice ale
"popoarelor de munte", fapt ce nuanteaza discursul anti-rus. Georgia este unul
dintre fondatorii GUUAM (initiativa de cooperare regionaia) si define, datorita
iesirii la Marea Neagra, un rol important in configurarea conductelor de transport
petrolier si telecomunicatii.
Armenia nu are iesire la mare sau la alte cai de comunicatie importante.
Trei din cele patru tari cu care se invecineaza sunt islamice (Turcia, Azerbaidjan si
Iran), iar de Georgia este despartita de un munte traversal numai de o cale ferata
care nu poate transporta mai mult de o patrime din comertul tarii. Pozitia sa este
izbitor de asemanatoare cu cea a Nepalului sau Lesotho - deci fara acces direct la
o cale de comunicatie importanta. De aceea, o buna relatie cu Moscova este
principala solutie de supravietuire.

PERSPECTIVELE STRATEGICE ALE REGIUNII MARII NEGRE

IN VIZIUNEA SUA INTERESELE ROMANIEI

SUA au un interes direct in dinamizarea cooperarii regionale cu

participarea sau sprijinul statelor occidentale. Semnalele in acest sens sunt
cererea SUA de a deveni observator la OCEMN, eforturile de reactivare a
GUUAM, valorizarea experientei Centrului SECI in regiunea Marii Negre, precum
si incurajarea procesului de reflectie din cadrul UE referitor la dezvoltarea
unei strategii pentru Marea Neagra, incluzand un posibil dialog institutionalizat
cu OCEMN.
SUA promoveaza o abordare angajanta fata de regiune, prin: pozitionarea de
facilitati militare in Romania si Bulgaria; solicitarea statutului de observator la
OCEMN; incurajarea unei prelungiri de facto in regiunea Marii Negre
proliferation Security Initiative" si sprijinirea ,,Black Sea Border Security
Initiative", promovata de Romania.
In acelasi timp, SUA insista, ca accent major al abordarii lor la Marea Neagra
in ultima vreme, asupra necesitatii unei viziuni comprehensive, care sa mearga
dincolo de problematica securitatii, luand in considerare reformele - economica si
democratica, dialogul politic si cooperarea regionala, proiectele pragmatice
intraregionale in diverse domenii (mediu, energie etc).
Din perspectiva SUA, un instrument eficient de cointeresare a Turciei si
Federatiei Ruse catre subiectele regionale mai sensibile poate fi OCEMN, a carei
revitalizare poate oferi o serie intreaga de oportunitati pentru cooperarea regionala
ca factor de sustinere a strategiei americane. Intarirea cooperarii economice este, de
altfel, un punct important al strategiei SUA la Marea Neagra, OCEMN fiind vizata
pentru un rol semnificativ de jucat in aceasta privinta.

15
 Pentru SUA, evolutiile recente din zona Marii Negre, in special
transformarile politice initiate in Georgia si Ucraina, constituie premise si pentru
revitalizarea GUUAM, ca placa turnanta in conectarea euroatlantica a regiunii
pontice, asigurarea coridoarelor de resurse energetice si controlarea unor eventuale
tendinte neoimperiale rusesti. SUA sprijina, ca obiective specifice ale GUUAM,
consolidarea democratiei si statului de drept in statele membre, edificarea unor
mecanisme regionale de securitate viabile si reducerea dependentei de livrarile rusesti
de energie.
SUA vor incerca sa atenueze suspiciunile Rusiei, orientandu-si capacitatea de
persuasiune pe ideea ca SUA nu doresc sa controleze regiunea Marii Negre, ci
doar sa sustina existenta unor state puternice si prospere, capabile sa asigure
securitatea si stabilitatea in aceasta arie.
SUA inteleg interesul Romaniei pentru o coagulare regionala mai
clara, dar nu considera ca este vorba de o necesitate presanta: prioritatile
majore raman Afghanistan, Irak, transformarea NATO, relatiile cu Rusia si
Ucraina - inclusiv ca puncte de sustinere strategica in zona Marii Negre.
SUA considera importanta dimensiunea politica a cooperarii la Marea
Neagra si vor sustine demersurile Romaniei, fara a avea un rol vocal. SUA
mizeaza consecvent pe rolul de leadership si pe expertiza Romaniei in
promovarea agendei la Marea Neagra, fiind pregatite sa sustina initiativele in
aceasta directie.

INTERESELE ROMANIEI IN REGIUNEA MARII NEGRE

Intrucat procesul de deschidere si conectare a regiunii la comunitatea

euroatlantica este la inceput, Romania poate sa contribuie la dezvoltarea lui si
sa valorifice oportunitatile oferite de acesta. Pentru aceasta este nevoie de o
politica inter-institutionala coordonata, consecventa, cu obiective definite pe
termen mediu si lung, avand la baza urmatoarele interese primordiale:
• consolidarea, in proximitatea estica a Romaniei, a unei zone stabile,
democratice si prospere, prin deschiderea regiunii Marii Negre spre spatiul
de cooperare si integrare euroatlantica;
• proiectarea rolului regional al Romaniei si pozitionarea sa economica
si strategica favorabila;
• consolidarea profilului Romaniei de contributor substantial si constant la
elaborarea si aplicarea politicilor NATO si UE fata de regiunea Marii
Negre.
Abordarea romaneasca a problematicii regiunii Marii Negre este una
multivectoriala, care presupune iconcertarea eforturilor bilaterale cu cele
regionale si euroatlantice, folosirea unei game largi de instrumente din diverse
domenii de activitate si atragerea partenerilor economici privati si a celor din
societatea civila in concertul actiunilor Romaniei in plan regional.

16
 Principiile care stau la baza abordarii romanesti sunt: multilateralismul,
transparenta, pragmatismul, complementaritatea, sinergia, flexibilitatea.
In baza acestor principii se va avea in vedere indeplinirea
urmatoarelor obiective:
• proiectarea rolului Romaniei in logica procesului de ansamblu
(consolidare democratica, cooperare regionala cu implicare occidentala,
integrare; politica flexibila, graduala, multivectoriala si dublata de un
angajament pe termen lung, inclusiv financiar);
• promovarea de solutii multilaterale la problemele regiunii si
dezvoltarea cooperarii regionale in logica politicilor NATO si UE
(buna vecinatate si securitate democratica);
• atragerea NATO si UE in efortul de transformare democratica si
stabilizare a regiunii pontice, precum si de ancorare a acesteia la
comunitatea occidentala de valori si interese;
• dezvoltarea, inclusiv cu sprijinul SUA sau al altor aliati NATO,
de proiecte de cooperare de catre un numar redus de state
interesate din regiune, urmand ca celorlalte sa le fie deschisa
posibilitatea cuplarii ulterioare, in orice moment, odata cu
identificarea unui interes propriu de participare;
• cooperarea si coordonarea prioritara cu aliasii avand interese
similare in regiune: SUA, Marea Britanie, Polonia, statele baltice;
• atragerea Germaniei, Franjei si Italiei in proiecte regionale;
• identificarea unor proiecte de angajare a Rusiei;
parteneriat cu actori neguvernamentali relevant din Romania, SUA si
Europa pentru promovarea unor proiecte regionale §i bilaterale favorabile
interesului Romaniei fata de zona Marii Negre. Romania va actiona pentru
promovarea intereselor sale in regiunea Marii Negre prin:
• consolidarea securitatii si stabilitatii regionale (combaterea riscurilor
transfrontaliere, securizarea frontierei de est terestre si maritime,
solutionarea conflictelor inghetate);
• dezvoltarea economica durabila si valorificarea oportunitatilor de afaceri;
• promovarea unei strategii pentru regiunea Marii Negre, care sa
genereze implicarea profunda si coordonata a organizatiilor europene
si euroatlantice in regiune.
Optiunile democratice si procesele de reforma initiate in regiunea Marii
Negre sunt afectate inca de interese interne si de influente externe cu scopul de
a prezerva un statu-quo perimat. Tensiunea dintre noile tending si factorii de
risc trebuie atent controlata pentru ca poate potenta atat evolutiile salutare, cat
si procesele de dezagregare.
In acest sens, putem identifica cateva oportunitati pe care le are tara
noastra.
• Apartenenta Romaniei la NATO si, in viitor, la UE deschide

17
 posibilitatea valorificarii instrumentelor de care dispun aceste
institutii si a influentarii politicilor lor in regiunea Marii Negre, in
sensul intereselor Romaniei in aceasta zona.
• Orientarea proeuropeana a Ucrainei, Georgiei si Republicii
Moldova poate fi instrumentalizata pentru influentarea conduitei lor
in regiune.
• Crearea Instrumentului European de Vecinatate si Parteneriat care
va finanta, incepand din 2007, proiecte comune de cooperare
transfrontaliera intre state member UE si state vecine. Instrumentul
European de Vecinatate si Parteneriat va dispune, potrivit propunerilor
financiare ale Comisiei Europene, de sume importante pentru
dezvoltarea cooperarii regionale (printre statele eligibile fiind si cele din
zona Marii Negre) si are meritul de a armoniza regulile de acordare /
implementare a proiectelor cu finantare UE.
• Regiunea Marii Negre ocupa un loc central in strategiile
regionale ale marilor actori internationali. Prin expertiza furnizata
acestora, Romania poate contribui la atenuarea rivalitatilor
regionale si la dezvoltarea reflexelor de cooperare in regiune.
• Perspectiva amplasarii de facilitati militare americane pe tarmul
romanesc al Marii Negre, ca parte a unui proces mai ampla de consolidare a
statutului Romaniei ca interlocutor privilegiat al SUA in problematica
Marii Negre.
In realizarea acestor obiective si interese sunt identificate o serie intreaga
de obstacole si vulnerabilitati.
• Regiunea Marii Negre constituie un spa^iu de coexistent
multicivilizationala, in care, sub aspect istoric, siruatiile conflictuale au
intarziat formarea unei culturi autentice a dialogului si cooperarii.
Spatiul caucazian extins, adiacent regiunii, marcat de focare de
tensiune si conflict, afecteaza disponibilitatea unor actori regionali si
internationali de a se implica in proiecte comune.
• Elitele nationale au demonstrat, pana in prezent, dificultati in a
concepe cooperarea regionala, ca un vehicul de promovare a
intereselor nationale intr-o logica neconcurentiala, spre deosebire
de evolutiile din zona Marii Baltice si din Europa Centrala. Orice
comparatie intre functionalitatea si anvergura Grupului Visegrad, de
exemplu, si cele ale GUUAM releva slabiciunea formatelor
regionale.
• Abordarile exclusive cu privire la Marea Neagra ale unor state din
zona si opozitia acestora fata de orice implicare directa a actorilor
relevanti din afara regiunii in problematica acesteia.
• Tendinta ca unele state din regiune sa devina principalii poli de
atractie pentru interesul occidental declarat, in dauna initiativelor
regionale, datorita reorientarii lor proeuropene relativ recente.

18
 • Lipsa de consens la nivel euroatlantic si regional privind gradul
de implicare in regiune si perspectiva insuficient conturata (fie ea si
pe termen lung) de transformare a Marii Negre intr-o ,,mare interioara"
a spatiului geopolitic euro-atlantic.
• Perceptia existenta in unele medii europene si euroatlantice potrivit
careia riscurile de securitate din regiunea Marii Negre nu au impact
direct asupra Occidenrului si care pot fi suficient de bine gestionate de
statele riverane.
• Constrangerile impuse actiunii externe a UE de dificultatile interne
(neratificarea Constitutiei europene in Franta si Olanda, lipsa unui
acord privind perspectivele financiare ale UE 2007-2013, cresterea
reticentei opiniei publice europene fata de continuarea procesului de extindere).
• Riscul ramanerii de facto a teritoriului Romaniei in afara
coridoarelor de transport europene si devierea principalului flux de
marfuri dinspre Europa spre spatiile adiacente Marii Negre, pe rute
care ocolesc Romania (ex.: lipsa unor legaturi directe regulate intre
porturile Constanta si Mangalia si celelalte porturi de la Marea
Neagra).
• intretinerea unor focare de conflict ca modalitati de obstructionare a
parcursului european si democratic al statelor din regiune.
• Incidenta in regiune a intereselor concurentiale ale unor actori de
important globala.
• Tendinta unor state riverane de a limita abordarea problematicii
regiunii la cadrele oferite de instrumentele regionale existente, desi
acestea si-au demonstrat limitele in anumite privinte.

MIZA RESURSELOR ENERGETICE DIN REGIUNE

Interesele energetice americane, europene si, recent, chinezesti se

intretaie in zona Marii Caspice, pe fundalul unei competitii acerbe intre cele
cinci state riverane la Marea Caspica: Rusia, Iran, Kazahstan, Azerbaidjan si
Turkmenistan. Acestea incearca sa stabileasca, fiecare pe cont propriu,
comertul cu petrol cu diversi parteneri internationali. Numai ca transportarea
petrolului si a gazelor catre pietele Internationale a ramas nereglementata, lasand
loc disputelor deschise si unui lant de litigii teritoriale.
Frustrarea Moscovei si a Teheranului provine din faptul ca aceste conducte
comune, care ar urma sa treaca prin teritoriile lor, le vor aduce pierderi de
milioane de dolari. Un acord din 1998 stipuleaza clar ca pentru forarile sub
plafonul marii nu se incaseaza taxe de impozit.
Multe companii petroliere din Uniunea Europeana ar prefera ca petrolul
caspic sa se inscrie pe rutele sudice prin Iran, numarul 2 in OPEC, sau pe cele

19
nordice, prin Rusia, pentru a ajunge la terminalele din Marea Neagra. Pentru factorii
de decizie economica din Uniunea Europeana, Iranul prezinta avantajul ca ar
putea constitui unui dintre factorii de echilibru si securitate intr-o regiune
economica iesita de sub tutela Rusiei (Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan).
Statele Unite au insa alte calcule. Ele nu au incredere in traseele conductelor
prin Rusia si Iran. Regimul islamic de la Teheran a reusit insa sa compenseze
deficitul de prezenta in trasarea rutelor de petrol catre Occident, realizand un
acord in valoare de 70 de miliarde de dolari cu compania petroliera chineza
Sinopec, spre care va exporta zilnic in urmatorii 25 de ani 150.000 de barili.
Pozitia europenilor, impartasita si de Iran, intra in conflict cu planurile americane
privind o ruta submarina transcaspiana de export de petrol si de gaze naturale
din Kazahstan si din Turkmenistan catre Azerbaidjan, si, apoi, mai departe, via
Georgia, in Turcia. Principalul scop al unui astfel de traseu este conectarea
exporturilor de energie din tari partenere cu Statele Unite si fidele
orientarii lor in politica externa. Gigantii petrolieri Exon Mobil, Chevron
Texaco si British Petroleum au investit deja mai mult de 30 de miliarde de
dolari in noile infrastructuri de extractie, productie si transport din zona
caspica. Marea confruntare a izbucnit la momentul partajarii resurselor Marii
Caspice intre noile state independente, din cauza existentei mosteniri a fostei
Uniuni Sovietice, a problemelor succesiunii la tratate in care URSS a fost
parte, si a acordurilor noi intre Rusia si Iran. Pe de alta parte, rivalitatile au
inceput atunci cand s-a pus problema noilor trasee ale gazoductelor si
oleoductelor care sa scoata resursele extrase din lacatul inchis al Marii Caspice,
aducand-o intr-o zona portuara accesibila petrolierelor transatlantice.
Divergente au marcat politicile actorilor regionali. Rusia - care se considera
inca privilegiata de statutul de fosta metropola - reclama folosirea traseelor prin
teritoriul sau, inclusiv prin Cecenia si Caucazul de Nord, in tentativa de a valorifica
trasee existente si de a profita de pozitia sa pentru a controla dezvoltarea
principalului sau competitor, invingator in Razboiul Rece.
Nu in ultimul rand, scopul Moscovei este de a folosi o parte din resurse -
contravaloarea costurilor de transport - pentru relansarea propriei dezvoltari si
revenirea in prim planul politicii internationale ca principal challenger al SUA la
hegemonia globala. China doreste exploatarea resurselor in interes propriu,
configurat de nevoia de resurse in crestere din cauza rapidei industrializari, asa
incat conteaza pe traseele care se dezvolta spre Rasarit. Iranul ar dori sa-si
valorifice propriile retele si iesirea la porturile de la Golful Persic, urmate de
conditionarile politice aferente si de eliberare a Teheranului din "chingile"
actualelor constrangeri internajionale.
Statele Unite au luat in calcul doua trasee alternative, care sa valorifice
parteneriatele strategice cu Turcia si Pakistan, doua dintre statele din regiune
implicate in jocul de interese din zona. Scopul implicit a fost evitarea Rusiei si
a Iranului, colaborarea cu aceste tari confinand riscuri sporite ale unor efecte
secundare, de natura politica.

20
 O prima varianta este cea prin Turkmenistan-Afganistan-Pakistan, cu iesire
la portul Gwadar. Varianta a fost planificata de firma americana Unocal la
mijlocul anilor '90. Firma a semnat un acord cu dictatorul turkmen Saparmurat
Niazov, cu liderul afgan Hamid Karzai si cu liderul pakistanez Pervez
Musharraf. Costul proiectului este de 3,2 miliarde de dolari, iar problema
esentiala a ramas culoarul Herat-Kandahar care traverseaza zone tutelate
autoritar de lideri militari regionali afgani, aflati in afara controlului
Kandaharului, activitatea liderilor Al Qaeda in regiunea Kandahar - frontiera cu
Pakistanul, dar si activitatea organizatiilor islamiste antiamericane in regiunea
portului pakistanez Karachi. Proiectul a fost reportat pentru momentul in care
situatia in Afganistan ar reveni la o stabilitate consolidata.
Cel de al doilea traseu este Baku-Ceyhan, traversand Azerbaidjanul,
Georgia si Turcia. Proiectul costa 3,8 miliarde de dolari si a fost preluat de
British Petroleum Amoco drept principal antreprenor. Si in acest caz exista
anumite semne de intrebare: prezenta trupelor ruse in Georgia si Armenia,
zonele de conflict din Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud si Adjaria -
ultimul, in curs de rezolvare. Interesul pentru acest culoar de transport poate fi
vazut in prezenta unui numar de 500 de soldati din trupele speciale americane
in Georgia, soldati a caror sarcina este si aceea de a pregati armata georgiana.
Suma intereselor pentru cele doua coridoare de transport se traduce in
elementele de politica externa fata de statele implicate in cele doua proiecte.
Astfel, putem lesne vedea originea declaratiilor prompte si neechivoce, privind
necesitatea retragerii trupelor ruse din Georgia, sprijinul acordat presedintelui
georgian Mihail Saakashvili pentru lichidarea separatismului , iar astazi pentru
solutionarea conflictelor din Abhazia si Osetia de Sud, interesul pentru solutionarea
crizei din Nagorno-Karabah - prin respectarea situatiei dejure a
apartenentei regiunii la Azerbaidjan - acordurile cu dictatorii Gaidar
Aliev-Azerbaidjan, Saparmurat Niazov-Turkmenistan sau Islam Karimov,
liderul Uzbekistanului - dictatorii carora li s-au tolerat excesele impotriva
propriilor populatii, desi avertismentele pentru incalcarea drepturilor ornului
au fost mereu prezente in documentele Ambasadei SUA catre ministerele de
externe in discutie. Politica americana privind securitatea energetica justifica
aceste tratamente preferentiale; in egala masura,ea demonstreaza
influenta petrolului asupra politicii externe a SUA.
Si mai importanta este capacitatea SUA in noua era dominata de
gandirea neorealista a exponentelor curentului numit "new conservatives"
de a aborda deschis, in contradictoriu, teme divergente cu actori precum
Rusia si China, contrar politicii democratilor, mai concilianta si deschisa
spre negociere si compromis. Astfel, Washingtonul a avut forta de a face
gesturi clare in Caucaz, in ciuda protestelor Rusiei, care a tolerat dupa 11
septembrie prezenta trupelor americane, negociate contra tolerantei fata de
politica sa autoritarista in Cecenia.

21
 Rusia a cerut, in repetate randuri, asumarea angajamentului ca trupele
americane din regiune sa fie retrase in maximum doi ani, si a construit,
peste noapte, o baza aeriana in Kirgizstan - prima baza pe teritoriul unui stat
independent dupa destramarea fostei URSS - situata la doar 10 km de
baza americana din zona. Noul Parteneriat Strategic intre SUA si Rusia
devine, tot mai mult, o "nunta de complezenta", in care divortul este
iminent.
Nici China nu a fost fericita cu prezenta atat de importanta a SUA in
zona tradidonala de disputa sino-rusa din Asia Centrala. China a avertizat
asupra propriilor temeri, vizand o extindere a islamismului in regiunea de
frontiera Xingjian si a organizat exerciti militare comune cu fortele
kirkize. Aceste manifestari sunt dublate si de nemultumirea, manifestata
public, privind scaderea influentei proprii in Pakistan - fara pe care a
dotat-o cu arma atomica -si in Kazahstan - zona traditionala de influenta
chinezeasca din fosta URSS.
Politica in domeniul petrolului nu a fost niciodata simpla. Hotararea si
vigoarea miscarilor publice in esichierul politic international este in masura sa
demonstreze cresterea simtitoare a mizei jocului de putere in jurul resurselor
energetice fosile, iar reasezarea pozitiilor arata ca zona Caucaziana si a Asiei
Centrale au intrat in centrul rivalitatilor dintre marii actori din regiune.
Cartelul petrolier controlat de Kremlin isi joaca si el cartea in zona
Caspicii si Caucazului. Cecenia a devenit punctul cheie al conductelor petroliere
rusesti. Ea reprezinta de asemenea un punct de intersectare a traseelor gazelor
naturale care vin atat din Rusia cat si din Asia Centrala. Rezervele de petrol
din Cecenia si Ingusetia pot fi estimate la 60 de milioane de tone. Aceste
rezerve sunt suficiente sa sustina productia de petrol ruseasca pana in 2015.
Autoritatile ruse vor sa controleze direct sau printr-o conducere locala
fidela Moscovei desfasurarea proiectelor pentru constructia unei conducte ce
incepe de la campurile petroliere din Kazahstan pana la portul Novorosiisk,
la Marea Neagra. Japonia, care depinde total de importurile de petrol, curteaza
asiduu Moscova in vederea implementarii unui proiect gigant, in valoare de 7
miliarde de dolari, care sa lege zona Siberiana de taramurile nipone printr-un
complex de conducte de transport de aproximativ 4.000 km. Cu o productie de
aproximativ 9 milioane de barili pe zi si cu 1,5 miliarde de dolari lunar
incasand din exporturile de titei, Rusia bate la usile OPEC pentru a deveni
membru cu drepturi depline, intarindu-si totodata complexul militar-industrial.

INTERESELE ACTORILOR DIN BAZINUL MARII NEGRE Sl

CAUCAZULUI

22
 Dupa prabusirea URSS, prima tara care s-a grabit sa umple vidul de putere
din zona a fost Turcia. Bunele relatii stabilite cu Georgia si mai ales cu Azerbaidjanul
au fost determinante in configurarea luptei viitoare. Similaritatile de limba si credinta
(islamica sunnita) cu unele popoare din zona au facilitat contactul, determinat de
nevoia de a gasi un debuseu economiei turce, aflata in plina expansiune, si de
relatiile relativ reci cu Grecia si, prin extensie, cu Uniunea Europeana.
Iranul, in incercarea de a se impune in zona sa de contiguitate si de a
pastra buna sa relatie cu Rusia, a intretinut legaturi bune cu Armenia, dupa
exprimarea, de catre fostul presedinte azer Abulfaz Elcybei, a unor pozitii
revizioniste.
In acelasi timp, Iranul nu a neglijat aspiratiile de independent ale
popoarelor din zona, organizate in "Confederatia popoarelor de la munte". Dupa
indepartarea de la putere a presedintelui Azer Elcybei, in 1993, si-a nuantat
pozitia, intensificand relatiile cu Azerbaidjan, in schimbul trecerii in surdina a
problemei azerilor din Iran.
Initiativa, alaturi de optiunea pentru "zona multipolara la Marea Caspica",
exprimata de ministrul iranian al afacerilor externe, este menita sa provoace pozitia rusa,
intr-o incercare de imbunatatire a pozitiei sale de "vesnica promisiune". Acest demers
s-ar putea bucura si de sprijin occidental (eventual european).
Scopul imediat al Teheranului este acela de a consolida masurile de securitate de
la granita de nord, dar incerca, de asemenea, sa-si extinda sfera de influenta in
Caucazul de Sud, avand in vederea atat obiective din domeniul securitatii, cat si din
domeniul economic, imbunatatirea relatiilor dintre Teheran si Baku nu reflecta o
deteriorare a relatiilor dintre Iran si Armenia, in consecinta, decizia
Azerbaidjanului de a consolida relatiile cu Teheranul subliniaza atat
vulnerabilitatile interne ale regimului condus de Aliyev, cat si izolarea la nivel
regional.
Statele Unite pastreaza o prezenta relativ discreta in zona, pentru a nu fi
atrasa intr-un conflict pe care nu il doresc. Pe langa sustinerea Georgiei si sprijinul
pentru actiunile intreprinse de Turcia, mentine un echilibru activ intre acestea si
pozitia Federatiei Ruse, uneori chiar provocand orgoliile aliatilor sai din regiune.
In ultima perioada insa, prezenta americana in regiune devine tot mai agresiva.
Astfel, cu prilejul deplasarii in Azerbaidjan, in luna decembrie 2004, ministrul american
al apararii, Donald Rumsfeld, a avut convorbiri cu seful statului gazda, care au luat in
discutie posibilitatea crearii unei baze SUA inclusiv pe teritoriul acestui stat riveran
Marii Caspice, imitate menita sa protejeze obiectivele petroliere.
De asemenea, ceremonia de investire in functie a presedintelui georgian Mihail
Saakasvili a avut loc (25 ianuarie 2005) in prezenta ministrului american de externe,
Colin Powell, dar si a omologului sau rus, Igor Ivanov.
Prezenta celor doi oficiali demonstreaza interesul celor doua puteri pentru
mica republica din Caucaz.
In viitorul apropiat, SUA si Georgia vor semna un program de colaborare
pentru cinci ani. Detaliile acestui plan nu au fost divulgate, mentionandu-se doar

23
ca o noua etapa de colaborare o va reprezenta, la inceputul acestui an, continuarea
si dezvoltarea programului de doi ani initiat de Pentagon, "Instruieste si doteaza",
in curs de finalizare. Potrivit autoritatilor de la Pentagon, nu este exclus ca, pe baza
unui nou acord, elaborat cu participarea consilierilor militari americani, SUA sa
pregateasca pentru fortele armate ale Georgiei specialisti destinati Flotei
Maritime Militare si Fortelor Aeriene Militare.

In concluzie, se poate spune ca Marea Negra este o regiune de

convergenta a intereselor marilor actori globali iar pozitiile unor jucatori mai
mici trebuie sa se configureze prin raportarea permanenta la aceste interese.
Faptul ca Romania si Bulgaria sunt astazi avanposturile NATO la Marea Neagra
iar SUA doresc amplasarea unor baze militare în aceste ţări arata foarte clar ca
jocul de sah pentru stapanirea Rimlandului este în desfasurare iar Romania este
o piesa importanta a acestuia.

24
BIBLIOGRAFIE:
- SERGIU TAMAS, GEOPOLITICA, EDITURA NOUA
ALTERNATIVA, BUCURESTI, 1995;

- http://www.geopolitica.ro/revista/5/rev_05_005.pdf ;

- CONSIDERATII PRIVIND GEOPOLITICA SPATIULUI MARII NEGRE-

CAUCAZ, EDITURA UNIVERSITATII NATIONALE DE APARARE
„CAROL I”, BUCURESTI, 2006.

25