Sunteți pe pagina 1din 44

Introducere

Lucrarea de faţă poate fi interpretată în primul rând ca un suport în analiza politicii


externe a Federaţiei Ruse şi a principalelor oportunităţi şi ameninţări ale mediului internaţional la
sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Sunt trecute în revistă câteva evenimente cu
impact major asupra configurării ordinii mondiale – sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea
URSS, extinderea Alianţei Nord-Atlantice pe continentul european, accentuarea competiţiei
ruso-americane pentru resurse energetice pe exemplul Ucrainei, revenirea în forţă a Rusiei lui
Putin şi Medvedev pe arena internaţională, atragerea de investiţii şi noi tehnologii de către
economia rusă, dezvoltarea economică fără precedent a Chinei şi apariţia unor perspective de
accentuare a parteneriatului strategic dintre Moscova şi Beijing.
În paralel cu prezentarea evenimentelor sus amintite, este supusă analizei maniera în care
oficialii de la Moscova se adaptează schimbărilor din mediul internaţional. În urma destrămării
URSS şi pe fondul nevoii stringente de securitate a statelor din Europa Centrală şi de Est, SUA
au promovat ideea extinderii NATO, punând în valoare nu doar capacitatea militară a
solicitanţilor, dar şi o serie de măsuri şi practici organizaţionale şi cultura de securitate a
acestora. În cazul sporirii potenţialului enregetic al Rusiei, ca urmare a extinderii controlului
statal asupra gazelor şi petrolului, America şi aliaţii săi occidentali au promovat proiecte
energetice care să limiteze ambiţiile statului rus de a se menţine ca principal furnizor de gaze
pentru europeni şi de a-şi spori controlul asupra conductelor.
Scopul lucrării este acela de a identifica mai întâi proiectele geopolitice susţinute de
Statele Unite, printre care se numără fie extinderea NATO, fie promovarea mai acerbă a
intereselor Washingtonului, prin intermediul corporaţiilor transnaţionale cu sediul în SUA. În al
doilea rând, sunt interesată de capacitatea Rusiei de a lansa proiecte alternative celor americane
în strânsă cooperare cu alte puteri regionale. Un exemplu de succes al cooperării Moscovei cu
Beijing, spre exemplu, este înfiinţarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, cu o pronunţată
bază economică şi politică. Pe de o parte, statul rus are nevoie de consumatori ai energiei sale; pe
de altă parte, China, în efortul menţinerii unui ritm înalt al dezvoltării economice, menţinut pe
parcursul ultimilor ani, are nevoie de importante rezerve energetice. Capacitatea Rusiei de a-şi
promova cu maximă eficienţă interesele pe plan extern este condiţionată de acest tip de
cooperare, un accent important fiind pus şi pe nevoile cerscânde de energie ale consumatorilor
europeni.
Argumentele invocate în lucrare se sprijină în mare parte pe experienţa unor reputaţi
specialişti din spaţiul ex-sovietic şi cel occidental. M-am inspirat din cărţi, studii de geopolitică
şi lucrări de specialitate din domeniul relaţiilor internaţionale, apelând atât la viziunea realiştilor
asupra sistemului internaţional, cât şi la opiniile promotorilor liberalismului în relaţiile

1
internaţionale, care se pronunţă în favoarea reducerii influenţei autorităţilor naţionale asupra
evoluţiei sistemului internaţional. Pentru a reflecta şi evenimente care au avut loc mai recent, am
utilizat cu predilecţie presa scrisă şi comentariile unor demnitari şi experţi preluate de mass
media.
O atenţie sporită a fost acordată mai ales impactului pe care l-a avut destrămarea URSS
asupra politicii externe şi de securitate a SUA. Într-un context destul de complicat în primii ani
de la ieşirea de sub tutela Moscovei, a fost salutată bineînţeles iniţiativa Occidentului de a
sprijini noile societăţi postcomuniste în procesul de modernizare a acestora. În acelaşi timp,
iniţiativele propuse în direcţia modernizării implică extinderea unor structuri precum NATO sau
UE şi stabilirea unor anumite condiţii de aderare cu caracter politic, economic sau umanitar,
integrarea în aceste structuri fiind însoţită în mod inevitabil de anumite modificări la nivelul
legislaţiei şi practicilor statului în alegerea şi implementarea unei strategii de dezvoltare.
Interdependenţa economică crescută (mai ales în accentuarea fenomenului globalizării, la
care asistăm cu toţii) şi, în mod paradoxal, accentuarea distanţei ideologice dintre Occident şi
Rusia (marcată de respingerea de către Putin a principiilor susţinute de liberalii ruşi în abordarea
relaţiilor cu o serie de state occidentale) ne fac să simţim nevoia puternică a unui management
mai eficent al afacerilor colective, bazat pe consens şi pe respecatarea intereselor reciproce.
Nu am făcut abstracţie nici de criza economică internaţională. Indiferent de amploarea
crizei cu care se confruntă societatea americană, trebuie repuse în discuţie ambiţiile Moscovei de
mare putere. Este Rusia pregătită pentru edificarea lumii multipolare, de care vorbeşte cu atâta
fervoare liderul mişcării internaţionale ”Eurasia”, Aleksandr Dughin? Îşi poate ea asuma
misiunea “celei de-a treia Rome”, atunci când pe plan intern se întrevăd schimbări din ce în ce
mai dramatice? Una din aceste dificultăţi este cea a natalităţii, mai ales în Extremul Orient rus,
ameninţat de exodul demografic al chinezilor. Eforturile ruşilor trebuie orientate spre interior,
spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, îndeplinită cu tragere de inimă, sau în direcţia
reconstituirea uniunii geopolitice dintre Moscova şi celelalte state ex-sovietice după modelul
URSS?
Rămâne de văzut cine a avut dreptate - promotorii mesianismului rusesc, cu o puternică
tentă religioasă şi slavofilă, sau adepţii unei Rusii sănătoase din interior, fără pretenţia de a
remodela mediul internaţional după exemplul Statelor Unite. Ipoteza mea însă este aceea că
Rusia nu se poate lipsi de o politică externă şi de securitate activă şi în stare să răspundă adecvat
provocărilor mediului internaţional.

2
Capitolul I - Apariţia Rusiei şi decăderea URSS

1.1 Bipolarismul sovieto-american


Fără îndoială, înfrângerea lui Hitler în al Doilea Război Mondial este cel mai important
eveniment geopolitic al secolului XX, deşi unii specialişti conferă acest calificativ destrămării
Uniunii Sovietice. Prăbuşirea Germaniei naziste şi împărţirea de către marii aliaţi a sferelor de
influenţă pe continentul european au marcat începutul unei noi noi ere în istoria omenirii,
dominată de 2 superputeri – Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. Pentru a opri
extinderea influenţei sovietice pe continentul european, puterile occidentale au înfiinţat, în 1949,
Alianţa Nord-Atlantică, opusă blocului politico-militar condus de Uniunea Sovietică şi cunoscut
sub numele Tratatul de la Varşovia. Referindu-se la ameninţările ce veneau din partea Moscovei
la adresa Occidentului, premierul britanic Winston Churchill a declarat că Iosif Stalin şi ambiţiile
sale geopolitice au determinat Occidentul să se unească într-o alianţă politico-militară, văzută de
mulţi ca un scut pentru valorile occidentale1. Astfel, înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice părea să
aibă două dimensiuni - cea a apărării comune a valorilor lumii occidentale împotriva oricăror
forţe care puteau să pericliteze prosperitatea şi chiar existenţa ei (idee inclusă în articolul 4 al
Tratatului Atlanticului de Nord) şi starea reală a lucrurilor, generată de pericolul expansiunii
sovietice2:

Lupta dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică pentru noi sfere de influenţă s-a
materializat în războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan şi în alte confruntări militare în
Africa şi America de Sud. Militarizarea unei regiuni cu sprijinul uneia din cele două superputeri
1
FIDLER, Jiri, MAREŞ, Peter, Istoria NATO, traducere de Nasinkova Lidia, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 14.
2
Idem, p. 7.

3
era urmată de obicei de o declanşare a ostilităţilor soldate cu zeci de mii de morţi. Însă, pe lângă
componenta militară a acestei confruntări de interese geopolitice globale, exista şi o pronunţată
componentă ideologică a Războiului Rece. Fiecare din cele două tabere şi-a asumat o funcţie
moralizatoare, încercând să schimbe lumea şi atacându-se reciproc la nivelul propagandei de stat
(în cazul Uniunii Sovietice) şi la nivelul presei şi societăţii civile (în cazul Statelor Unite). În
timp ce americanii vorbeau despre importanţa extinderii democraţiei şi a libertăţii în lume,
sovieticii promiteau o societate nouă, în care oamenii se vor iubi şi pacea va domni în veci, şi îi
persecutau pe cei care se împotriveau „păcii universale”, prevestită cu atâta ardoare de
comuniştii de la Moscova.
Pe fondul confruntării sovieto-americane, care s-a întins pe a doua jumătate a secolului
XX, putem recunoaşte că Statele Unite şi Occidentul în ansamblu au avut un important avantaj
ideologic şi economic, creat şi consolidat treptat, prin dezvoltarea democraţiei participative şi a
principiilor economiei de piaţă. Aceste principii, implementate cu succes pe teritoriul american,
au acordat Statelor Unite legitimitatea necesară pentru anunţarea şi, respectiv, îndeplinirea unor
importante sarcini cu acoperire globală, în care principala raţiune pornea de la necesitatea
menţinerii unei dezvoltări economice sustenabile şi a respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, în opoziţie cu valorile sistemului sovietic.
Însă, la fel ca orice putere ce monopolizează un sistem sau altul, Statele Unite nu au
renunţat să culeagă principalele roade ale procesului pe care l-au iniţiat şi pe care îl controlează
într-o oarecare măsură. Modelul american a ajuns să fie respectat, imitat şi invidiat.
Prin urmare, din toate modelele de dezvoltare economică, multe ţări au conştientizat
necesitatea apelării la tipul de economie promovat de Occident pe plan internaţional. Tipul
economiei de piaţă consacrat este cel anglo-saxon, întâlnit în Canada, Anglia şi America, unde
actul politic îşi are justificarea în cel economic. Astfel, pentru a înţelege esenţa expansiunii
americane după destrămarea URSS, trebuie să ne axăm pe câteva aspecte ale evoluţiei
economice a Statelor Unite de-a lungul utlimelor decenii, odată cu accentuarea procesului de
globalizare.
Una din caracteristicile modelului american este (fără nici o exagerare) ambiţia de a
cuceri economic cât mai multe zone din afara ţării. Prin acest mdoel al extinderii a fost posibilă
şi consacrarea dolarului ca a principalei valute utilizate pe plan internaţional. Pe de o parte, SUA
sunt recunoscute ca principala putere militară a lumii, întrecându-i pe sovietici în Războiul Rece;
pe de altă parte, există suficiente ambiţii în rândul americanilor de a-şi exporta modelul
economic şi politic în lume, bazându-se pe instrumentele de care dispun (armată, comunicaţii,
economie dezvoltată).

4
1.2 Destrămarea Uniunii Sovietice – premise şi efecte
Rezultatul confruntării sovieto-americane este foarte bine cunoscut astăzi. Sunt cunoscute
şi consecinţele dispariţiei celui mai mare imperiu din lume:

Imediat după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dezmembrarea URSS, americanii s-


au grăbit să-şi aroge rolul de „gropari” ai comunismului sovietic, anunţând solemn că ei au ieşit
învingători din Războiul Rece. Într-adevăr, deciziile luate la Washington, în special în timpul
mandatului lui Ronald Reagan (1981-1989), au contribuit în mare măsură la destrămarea Uniunii
Sovietice. Beneficiind de influenţa crescândă a Statelor Unite în Orientul Mijlociu, directorul de
atunci al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), William Casey, a pus în aplicare un plan ce
prevedea scăderea preţului petrolului în lume. Bazată în mare parte pe exportul de hidrocarburi şi
sufocată de datorii externe, economia sovietică s-a prăbuşit sub presiunea înarmărilor 3. De altfel,
în rândul militarilor sovietici exista o zicală care exprima cât se poate de limpede ambiţia
conducerii de la Moscova de a construi cea mai mare forţă militară din lume cu acceptarea unor
sacrificii enorme: “zburăm în Cosmos cu pantalonii rupţi”.
Dincolo de contribuţia pe care au adus-o Statele Unite la desfiinţarea blocului sovietic,
caracterul falimentar al ideologiei comuniste explică cel mai bine prăbuşirea Zidului Berlinului,
lovitura de stat din România lui Ceauşescu, schimbările de regim mai paşnice în alte ţări din
sfera de influenţă sovietică şi, în cele din urmă, dezmembrarea URSS. Politica externă a Uniunii
Sovietice, aflată sub presiunea ideologiei marxiste, era lipsită de coerenţă. O mare parte a
resurselor de care dispunea societatea mergea pe întreţinerea unei maşinării propagandistice de
proporţii enorme. Situând începutul declinului sovietic în perioada lui Hruşciov, Karl Popper
susţine că doctrina comunistă, în ciuda previziunilor sale despre o societate nouă, este o capcană,

3
http://subscribe.ru/archive/history.chinawar/200709/16210532.html (relaţiile dintre Rusia şi China)

5
un fel de cursă pentru şoareci, iar caracterul falimentar al comunismului sovietic constă tocmai în
viziunea utopică asupra lumii4.
Cert este că puţini specialişti în teoria relaţiilor internaţionale se aşteptau la destrămarea
colosului sovietic. Cum aprecia şi istoricul John Lewis Gaddis, nici una din abordările teoriei
behavioriste, structuraliste şi evoluţioniste, dezvoltate din 1945 şi până la mijlocul anilor 80 ai
secolului trecut, nu le-a permis experţilor să anticipeze felul în care se va termina confruntarea
bilaterală dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Prea puţine studii se axau pe perspectivele
depăşirii conflictului tradiţional dintre Moscova şi Washington, accentul fiind pus exclusiv pe
continuarea competiţiei prin invocarea cursei înarmărilor şi a unor interese militar-industriale5.
De aceea, în efortul de a identifica o explicaţie viabilă a proceselor care au culminat cu
neutralizarea adversarului sovietic al Statelor Unite, nu trebuie să uităm de acei factori interni
care au grăbit procesul destrămării. Încurajate de reformele lui Mihail Gorbaciov (perestroika şi
glasnost), republicile care intrau în componenţa marelui imperiu s-au emancipat una după alta,
formând ulterior Comunitatea Statelor Independente. Totul a început de la o tentativă de puci din
august 1991, când un grup de conservatori comunişti, nemulţumiţi de “liberalismul” lui
Gorbaciov şi de transformările pe care a ajuns să le suporte sistemul sovietic, au încercat să preia
puterea. Puciul a eşuat, dar nici Gorbaciov nu a reuşit să se menţină în fruntea statului, centrul
puterii politice schimbându-se în favoarea lui Boris Elţân, devenit primul preşedinte al Federaţiei
Ruse6.
După neutralizarea Uniunii Sovietice, Statele Unite au obţinut o şansă unică şi o tentaţie
uriaşă de a remodela mediul internaţional potrivit propriei imagini. Spre deosebire de
preşedintele Woodrow Wilson care era constrâns de izolaţionism sau de Harry Truman care se
ridicase împotriva expansionismului stalinist, preşedinţii americani aleşi după destrămarea
Uniunii Sovietice au ajuns să dispună de o armată capabilă să intervină în orice parte a globului.
Capacitatea Statelor Unite de a-şi proiecta puterea militară în lume a atins un nivel maxim,
permiţând instalarea bazelor americane pe toate continentele lumii7 şi, în celaşi timp, un export
consistent al democraţiei de tip occidental.
Nu întâmplător Brzezinski se laudă că influenţa pregnantă a Americii în componenţa
Alianţei Nord-Atlantice i-a ajutat pe occidentali să nu repete greşelile trecutului, printre care
paralizarea activităţii Ligii Naţiunilor şi imposibilitatea de a-i opri pe agresori (exemplul
Germaniei naziste).
4
POPPER, Karl, R., Lecţia acestui secol, traducere de Dumitrescu Florin, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 27.
5
GOODIN, E, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter, Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ed.
Polirom, Iaşi, 2005, pp. 358-359.
6
PESNOT, Patrick, Spionii ruşi de la Stalin la Putin, traducere de Cristina Ardelean, Ed. Litera, Bucureşti, 2008,
pp. 151.
7
KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic All, Bucureşti,
2007, p. 701.

6
De asemenea, dacă îi acordăm dreptate generalului american William Odom, în condiţiile
parteneriatului cu Rusia postcomunistă, America trebuia să insiste pe instituirea unei autorităţi
supranaţionale şi pe întărirea sentimentului de securitate pe continentul european prin dislocarea
unui număr considerabil de forţe militare americane în centrul Europei, care urmau să joace un
rol psihologic şi să suprime vechile asperităţi şi surse de conflicte naţionale şi etnice în această
regiune. Generalul a mai propus dislocarea unor forţe militare în alte părţi ale lumii, care s-ar
desfăşura sub egida unei coaliţii a Naţiunilor Unite, dar a precizat că NATO este singura
organizaţie care poate asigura instruirea şi operabilitatea necesare coaliţiilor internaţionale. În
perioada alocată îndeplinirii acestor sarcini, puterea militară a Statelor Unite în cadrul Alianţei
trebuie să rămână la un nivel ridicat8.
De altfel, diferenţele militare dintre SUA şi aliaţii săi europeni devin din ce în ce mai
pregnante. Spre exemplu, cu 25 de ani în urmă, statele vest-europene cheltuiau aproximativ 40%
din resursele alocate de guvernul american domeniului cercetării şi dezvoltării militare. La
începutul noului mileniu, însă, participarea europenilor s-a redus la circa 20% din suma alocată
de SUA acestui domeniu9.
Promotorii sistemului politic şi economic al Statelor Unite în lume invocau mai ales
excepţionalismul american. Era vehilucată ideea că în fiecare secol apare o ţară cu voinţa,
puterea şi imboldul intelectual şi moral de a modela întregul sistem internaţional potrivit
propriilor sale valori. Fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, ignorând oarecum rolul
Uniunii Sovietice în modelarea lumii, susţine că secolul XX a aparţinut, în acest sens, Americii.
Nici o ţară nu a influenţat relaţiile internaţionale atât de hotărâtor şi, în acelaşi timp, ambivalent
precum Statele Unite10.
Pe de altă parte, Samuel Huntington ne avertizează asupra riscurilor la care se expun
Statele Unite atunci când forţează extinderea democraţiei occidentale în lume, precizând că
democratizarea este un proces provincialist, şi nu cosmopolit. Potrivit lui Huntington, democraţia
occidentală nu este un produs care poate fi exportat precum grânele şi asimilat de alte state în
perioade relativ scurte11.
În procesul de extindere fără precedent a infrastructurii militare americane pe continentul
european, în direcţia fostei Uniuni Sovietice, o mare problemă a reprezentat-o refuzul Statelor
Unite de a coopera cu Federaţia Rusă în multe probleme de securitate. Deşi etapa rivalităţii
intense dintre aceste două puteri a fost depăşită după terminarea Războiului Rece, Statele Unite
8
BRZEZINSKI, Zbigniew, ODOM, William, GEOANĂ, Mircea, ASMUS, Ronald, CARP, Mihai, NATO: o nouă
viziune, Ed. Casa NATO, Bucureşti, 2003, p. 22.
9
Odem, p. 12.
10
KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Ed. Bic All, traducere de Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu, Bucureşti,
2002, pag. 15
11
HUNTINGTON, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, traducere de Radu
Carp, Filipeştii de Târg (Prahova), 1997, p. 135.

7
au respins numeroase iniţiative ruseşti lansate în vederea transformării Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare din Europa în pilonul central al organizării securităţii europene. Ulterior,
Rusia s-a opus extinderii Alianţei Nord-Atlantice, catalogând acest proces drept o ameninţare
directă la adresa securităţii sale12. (Anexa 1)
Cu atât mai mult, speculând temerile europenilor legate de planurile Moscovei şi
încrederea acordată de aceştia cu atâta generozitate Alianţei Nord-Atlantice, Statele Unite şi-au
diversificat eforturile diplomatice, pătrunzând în fostele state comuniste şi în spaţiul ex-sovietic
şi stabilind relaţii directe cu diverşi parteneri ai Rusiei, scopul americanilor constând, potrivit
unor experţi ruşi, în prevenirea sau întârzierea unirii spaţiului geopolitic postsovietic sub egida
Moscovei. Pentru aceasta Washingtonul a utilizat o serie de instrumente. Printre acestea se
numără şi alianţa politico-militară pe care a înfiinţat-o de facto după al doilea război mondial în
scopul contracarării influenţei Uniunii Sovietice pe continentul european.
Ca să nu ne îndepărtăm prea mult de scopul lucrării, acela de cercetare a principalelor
strategii implementate de Rusia în contextul accentuării unipolarismului american, voi pune
accentul pe imactul politicii externe americane aupra deciziilor Moscovei privind continuarea
cooperării economice şi militare cu Occidentul sau alegerea altor vectori prin care să fie
asigurată securitatea Federaţiei Ruse. Prin urmare, evenimentele sus enumerate au avut un
impact cât se poate de previzibil asupra disponibilităţii Rusiei de a coopera în continuare cu
Occidentul. A fost aleasă, în cele din urmă, varianta unei cooperări mai strânse cu statele asiatice
şi în special cu China. Cum a subliniat şi Vladimir Putin, Rusia este geografic o ţară asiatică,
două treimi din teritoriul său fiind în Asia. Ca urmare a accentuării acestei dimensiuni asiatice,
Rusia a fost admisă, la sfârşitul anilor 1990, în cadrul APEC (Organizaţia pentru Cooperare
Economică din Asia-Pacific) (Anexa 2). Un proiect geopolitic important constă şi în înfiinţarea
Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, această instituţie fiind practic rezultatul unei bune
cooperări dintre Moscova în Beijing în diverse domenii de activitate13. Evident că principalul
domeniu de activitate este cel economic. În timp ce statul chinez are nevoie de resursele
energetice ale Rusiei, Moscova ţinteşte în principal finanţele Chinei şi sprijinul diplomatic al
acesteia în diverse probleme de securitate.
La rândul ei, bazându-se pe modalitatea de cooperare consacrată prin înfiinţarea
Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, China şi-a fixat obiectivul concret de a depăşi
plafonul de 100 de miliarde de dolari în comerţul cu statele membre ale organizţiei. În
Uzbekistan, spre exemplu, statul chinez s-a angajat să dezvolte mici câmpuri de petrol dintr-o
12
MEARSHEIMER, John, Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, traducere de
Andreea Năstase, ED. Antet, 2001, pag. 40.
13
DE TINGUY, Anne, Moscova şi lumea. Ambiţia grandorii: o iluzie?, traducere de Dan Starcu, Ed Meridiane,
Bucureşti, 2008, pp. 224-226.

8
anumită zonă a acestei ţări, în timp ce investitorii săi au construit fabrici de producţie pentru
electronice şi procesare în agricultură. În ce priveşte alt partener important din cadrul
organizaţiei, Kazahstanul, putem constata că această ţară a intrat şi mai mult în atenţia factorilor
de decizie de la Beijing după obţinerea statutului de stat membru al Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. Principalele proiecte prevăzute pentru acest stat sunt, de asemenea, energetice. Este
vizată astfel atragerea de investiţii chineze pentru perfecţionarea unor câmpuri de petrol şi în
sectorul hidroelectric. În plus, noul statut al Chinei reprezintă o poartă pentru exportatorii
chinezi.
Constatăm, în cele din urmă, că principalul obiectiv geostrategic al Rusiei postcomuniste
constă în consolidarea multipolarismului în lume, ceea ce cu siguranţă creează suficient de multe
divergenţe cu SUA. Voi reveni însă la acest subiect în capitolele următoare.

Capitolul II Rusia în perioada postcomunistă

2.1 Rusia în perioada lui Boris Elţân

9
În 1991, îndepărtarea lui Gorbaciov putea fi considerată o necesitate istorică, o
confirmare a renunţării la comunism. Pe 25 decembrie 1991, primul şi ultimul preşedinte al
Uniunii Sovietice şi-a prezentat demisia. Gorbaciov avea motive bine întemeiate să se teamă
pentru viitorul Rusiei. Ceea ce a urmat după destrămarea Uniunii Sovieitce se poate numi, după
cum spunea politicianul rus Egor Gaidar, “operarea a milioane de ruşi fără anestezie”.
În perioada anilor 90, economia rusă a fost răvăşită de datorii externe, de valul
privatizărilor care a cuprins întreaga ţară şi, nu în ultimul rând, de o dezvoltare fără precedent a
lumii interlope. Spre exemplu, potrivit fostului consilier prezidenţial al lui Vladimir Putin pe
probleme economice şi internaţionale, Vladimir Andrianov, în perioada lui Elţân, volumul
producţiei industriale în Rusia s-a redus cu aproximativ 68%. El compară această cifră cu
amploarea prăbuşirii producţiei industriale din perioada Marii Recesiuni (1929-1933). În această
perioadă, susţine Andrianov, volumul producţiei idustriale în SUA s-a redus cu 46%, în
Germania, cu 40%, în Marea Britanie, cu 15%14.
Instabilitatea economică din Rusia anilor 90 şi-a atins apogeul în august 1998, când rubla
a pierdut 60% din valoare în decurs de 11 zile. Devalorizarea rublei a împins economia rusă,
răvăşită de datorii externe, în pragul falimentului15. Însă, chiar şi la sfârşitul anilor 90, când se
aflau în plină criză financiară, ruşii au continuat să ocupe primul loc în lume la producţia şi
exportul de gaze naturale, al doilea loc la extracţia de cărbune brut şi diamante şi al treilea loc la
extracţiile de petrol16.
Referindu-se la Rusia postcomunistă, cunoscutul disident din perioada sovietică,
Aleksandr Soljeniţân, a tras un semnal de alarmă. El s-a arătat speriat de un proces general de
eliminare a ortodoxiei din viaţa ruşilor în condiţiile unei expansiuni fără precedent a
confesiunilor heterodoxe şi a sectelor înzestrate cu substanţiale mijloace materiale. Pe fundalul
unor grave probleme sociale şi economice, atunci când volumul producţiei industriale a Rusiei s-
a redus cu mai mult de 60%17, “profitul” a devenit o nouă ideologie, înlocuind treptat
patriotismul şi spiritul de echipă al ruşilor şi ducând la însingurarea individului.
Nici măcar serviciile secrete ruseşti nu au putut scăpa nevătămate din confrunatrea cu
materialismul capitalist. FSB (Serviciul Federal de Secutritate şi principalul moştenitor al KGB),
GRU (Direcţia Principală de Informaţii din cadrul armatei ruse) şi SVR (Serviciul de Informaţii

14
ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002, p. 59.
15
ROSCA, Cristina, Prăbuşirea bursei şi problemele băncilor le aduc aminte ruşilor de coşmarul trăit în 1998, Ziarul
Financiar, 12 octombrie 2008, http://www.zf.ro/business-international/prabusirea-bursei-si-problemele-bancilor-le-
aduce-aminte-rusilor-de-cosmarul-trait-in-1998-3301302/
16
ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002, p. 61.
17
Ibidem, p. 59.

10
Externe) se aflau într-o stare precară. Diverse departamente şi secţiuni ale acestei megapoliţii au
ajuns să servească interesele oligarhilor ruşi18.
În pofida unor dificultăţi interne, dintre toate metodele la care a recurs Rusia în raport cu
statele din fosta Uniune Sovietică, cea a presiunilor economice pare a fi cea mai eficientă. Este
firesc ca Rusia, dispunând de un enorm potenţial energetic, să-l folosească pentru promovarea
intereselor sale (în contextual în care majoritatea populaţiei se afla sub pragul sărăciei). Spre
exemplu, în opinia lui Janusz Bugajski, Moscova a declarat “război energetic” Ucrainei în iarna
anilor 1993-1994. Polonezul susţine că ruşii, pentru a fi siguri că încercările Kievului privind
găsirea unor soluţii energetice alternative vor fi limitate, au amânat demararea frontierelor sale
cu Ucraina. Acest lucru a întrâziat exlorarea unor rezerve de petrol şi gaze de pe platforma Mării
Negre, întrucât nu se putea stabili în proprietatea cui erau acele părţi din paltformă. Mai târziu,
spune Bugajski, Gazprom a căutat să devină acţionar majoritar al companiilor care administrează
reţeaua de conducte ce împânzeşte Ucraina. Planurile gigantului rus au fost, însă, dejucate,
întrucât Parlamentul de la Kiev a interzis privatizarea companiilor19.
Cert este că ruşii nu au înregistrat aceeaşi eficienţă în relaţia cu Statele Unite. Ei nu au
putut îndepărta pericolul bombardării Iugoslaviei şi dezintegrării propriu-zise a acestui stat. În
acest fel, un punct de cotitură în relaţia dintre Moscova şi Washington a fost războiul din
Iugoslavia şi în special bombardarea de către avioane NATO a capitalei Serbiei. Ca reacţie la
“aventurile” americanilor în Balcani, parlamentarii ruşi au insistat asupra intrării Serbiei în CSI
(Comunitatea Statelor Independente) şi în OTSC (Organizaţia Tratatului pentru Securitate
Colectivă). Propunerea de a primi Serbia sub “aripa protectoare” a Moscovei a fost lansată în
1999, când legislatorii din Serbia bombardată de forţele NATO au votat intrarea acesteia în
uniunea Rusia-Belarus.
În acest context, este evidentă incapacitatea Rusiei anilor 90 de a se opune extinderii
infrastructurii militare a SUA pe continentul european. Singurul gest simbolic pe care şi l-au
permis a fost invitaţia adresată Serbiei de a intra în componenţa CSI şi OTSC, dar fără un impact
direct asupra situaţiei geopolitice de pe continentul european. În ce priveşte cooperarea sau
competiţia economică, constatăm că acest tip de relaţie dintre Moscova şi Occident lipseşte
aproape cu desăvârşire, materializându-se mai degrabă în credite percepute de Moscova pentru a-
şi rezolva problemele interne precum plata salariilor şi a pensiilor.
Ca urmare a umilirii Rusiei, la sfârşitul anilor 90, imaginea preşedintelui rus Boris Elţân a
avut de suferit enorm. Pe de o parte, a avut loc crahul bursier din luna august a anului 1998, când

18
FEDOROVSKI, Vladimir, De la Rasputin la Putin, Ed. Vivaldi, traducere de Cernăuţeanu Natalia, Bucureşti
2003, pp. 169 - 171.
19
BUGAJSKI, Janusz, Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, traducere de Ruxandra Ivan, Sergiu Necşoiu, Diana
Stanciu, Silvia Marton, Alexandra Ionaşcu, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005, p. 119.

11
rubla a pierdut 60% din valoare în decurs de 11 zile. Această devalorizare a valutei naţionale a
fost o lovitură puternică pentru cetăţenii de rând şi a pus sub semnul îndoielii capacitatea
conducerii de la Moscova de a administra resursele statului în beneficiul populaţiei. Pe de altă
parte, creştea importanţa “Familiei” (un grup de oameni de afaceri proeminenţi, care erau
organizaţi în jurul preşedintelui şi gestionau puterea şi resursele ţării în interes propriu).
Pe 31 decembrie 1999, Elţân şi-a dat demisia, înainte să i se termine mandatul şi înainte
ca războiul din Cecenia să se transforme într-un adevărat masacru. Popularitatea lui Putin era
destul de înaltă şi-i permitea să intre în marea cursă electorală din martie 2000.
Echipa lui Putin, conştientă de importanţa identificării candidatului cu un partid (această
identificare fiind văzută ca o forţă stabilizatoare) pe durata întregii curse electorale 20, a creat o
formaţiune care urma să devină scutul preşedintelui interimar al Rusiei. Astfel, a apărut partidul
“Edinstvo” (Unitate). Victoria acestei formaţiuni politice la alegerile legislative de la 19
decembrie 1999 l-a transformat pe Putin în favoritul necontestat al cursei pentru Kremlin21.
Ulterior “Edinstvo” s-a transformat în actuala formaţiune a premierului Vladimir Putin – Rusia
Unită.
De asemenea, e cunoscut faptul că electoratul este influenţat, de obicei, mai mult de
personalitatea liderului sau de imaginea partidului decât de mesajul ideologic al candidatului22.
De asemenea, un candidat, pentru a-şi mări şansele de victorie, trebuie să vină cu un mesaj care
să atingă coardele sensibile ale alegătorului de rând. În contextul pregătirii pentru alegerile din
martie 2000, mesajul central al lui Putin era axat pe: războiul din Cecenia, lupta împotriva
terorismului, asigurarea integrităţii teritoriale a Federaţiei Ruse, creşterea nivelului de trai şi
menţinerea ordinii publice în detrimentul crimei organizate, problema violenţei fiind destul de
actuală în Rusia sfârşitului de secol XX.
O altă trăsătură fundamentală a imaginii candidatului Putin, care l-a avantajat în raport cu
ceilalţi candidaţi la preşedinţie, poate fi dedusă din experimentul descris în cartea lui Bruce
Newman, în care se arată că decizia de vot a persoanelor care cunosc mai puţine lucruri despre
un candidat poate fi schimbată mai uşor, sub impactul unor schimbări recente 23, cum ar fi un
război sau declanşarea în forţă a luptei împotriva crimei organizate şi a terorismului, cum a
procedat şi Vladimir Putin, introducând în mesajul său electoral mai multe referiri la importanţa
menţinerii ordinii publice nu doar în capitala rusă, ci şi în cele mai îndepărtate regiuni ale
federaţiei, inclusiv în zona Caucazului. Putin a intrat mai târziu decât ceilalţi candidaţi în atenţia
publicului larg şi, astfel, a reuşit să-şi păstreze prestigiul.
20
NEWMAN, Bruce, SHETH, Jagdish, A theory of political choice behavior, Ed. Praeger, New York, 1987, p. 51.
21
LORRAINE, Pierre, Misterioasa ascensiunea a lui Putin, Ed. Z 2000, trad. Constantinescu Nicolae, Bucureşti,
2001, p. 311.
22
NEWMAN, Bruce, SHETH, Jagdish, A theory of political choice behavior, Ed. Praeger, New York, 1987, p. 13.
23
Ibidem, pp. 22-23.

12
2.2 Rusia în perioada lui Vladimir Putin
Proaspăt venit la putere în 2000, Vladimir Putin a solidarizat elita rusească în jurul unor
proiecte naţionale care vizau ieşirea Federaţiei Ruse din criza sistemică a anilor 90 şi revenirea ei
pe arena internaţională ca mare putere economică şi militară. Reprezentanţii unor cercuri
culturale din Rusia afirmă chiar că ultimii 9-10 ani din istoria Rusiei sunt un preludiu al “marii
treziri” şi că Putin este un ”om al destinului” care va transforma ţara într-o putere mondială. Însă,
trebuie să recunoaştem că posibilitatea atingerii acestui obiectiv geopolitic ar fi de domeniul
fantasticului fără un potenţial energetic pe măsura ambiţiilor clasei politice de la Moscova.
Graţie rezervelor energetice de care dispune, Rusia a devenit un actor geopolitic extrem de
important atât în raport cu partenerii săi din Europa, cât şi cu cei din Asia şi America. În scopul
păstrării acestui potenţial, Putin a declarat război oligarhilor îmbogăţiţi în perioada lui Elţân.
Boris Berezovski şi Roman Abramovici s-au refugiat în Anglia, în timp ce preşedintele
companiei Yukos, Mihail Hodorkovski, a fost închis pentru evaziune fiscală şi spălare de bani.
Ulterior, liderul rus a încurajat trecerea sectorului energetic sub controlul statului şi a impus o
creştere a preţurilor la gazul rusesc pentru partenerii din CSI.
Poziţia geopolitică a Moscovei este întărită mai ales de nevoile crescânde de energie ale
europenilor care importă anual 500 miliarde de metri cubi de gaze ruseşti. Unul din susţinătorii
cei mai fervenţi ai proiecteor energetice ruseşti, fostul cancelar german şi preşedintele
Comitetului Acţionarilor companiei North Stream, Gerhardt Schroder, susţine că cererea anuală
a statelor europene va creşte cu încă 200 de miliarde de metri cubi până în 2020 şi pune accentul
pe necesitatea diversificării surselor şi căilor de aprovizionare a Europei cu gaz rusesc şi,
implicit, pe nevoia construirii unor noi conducte în cadrul proiectelor energetice susţinute de
Moscova24.
Prin urmare, principalele proiecte de securitate şi politică externă, pe care le-a dezvoltat
Moscova după venirea lui Putin, au o profundă semnificaţie energetică. Merită amintit şi faptul
că în Uniunea Europeană putem vorbi de diverse niveluri de dependenţă energetică faţă de
Moscova. Ţări cu dependenţa zero sunt Marea Britanie (aliatul incontestabil al Statelor Unite),
Belgia, Danemarca, Irlanda, Spania, Portugalia, Suedia. State ce au ajuns la un mai mare grad de
dependenţă sunt Polonia (47% din consumul total de gaz/2005), Germania (43%), Italia (30%),
Franţa (26%), România (23%). Ţările cu o dependenţă covârşitoare sunt Grecia (96%), Bulgaria

24
Gerhardt Schroder: „În Gazprom nu există discuţii despre includerea României în South Stream”, Cotidianul, 12
noiembrie 2008,
http://www.cotidianul.ro/gerhard_schr_der_n_gazprom_nu_exista_discutii_despre_includerea_romaniei_in_south_s
tream-64188.html

13
(89%), Cehia (84%), Austria (70), Ungaria (62%), iar statele membre ale Uniunii Europene care
au ajuns la o dependenţă totală sunt Slovacia, Finlanda şi Ţările Baltice25.
În perioada preşedinţiei lui Putin şi apoi a lui Dmitri Medvedev, s-au declanşat noi
conflicte energetice cu principala ţară de tranzit a gazului rusesc către consumatorii europeni –
Ucraina. Cele mai importante disensiuni s-au înregistrat în iernile anilor 2005-2006 şi 2008-
2009. Însă, dacă în timpul mandatului lui Leonid Kucima se putea ajunge rapid la “un
armistiţiu”, în urma căruia putea fi reluată cooperarea în sectorul energetic, după victoria taberei
portocalii la Kiev în 2004, neînţelegerile dintre cele două ţări au ajuns să pericliteze atât
securitatea energetică a Ucrainei, făcându-i pe oficialii ucraineni să-şi îndemne cetăţenii să
“deschidă mai rar geamul în perioada iernii“, cât şi ambiţiile Kremlinului de a-şi extinde
influenţa pe continentul european graţie potenţialului energetic de care dispune.
Aceste “războaie energetice” par să reflecte pe o scală mai mică perspectivele
confruntării dintre SUA şi Rusia în domeniul energiei. Nu întâmplător revoluţionarii portocalii,
care s-au reăzbunat împotriva Moscovei, au fost sprijiniţi cu bani şi acoperire mediatică de
Statele Unite. De aceea urmează să clarificăm acele probleme care au determinat Moscova să se
îndepărteze de vectorul occidental de securitate, păstrând relaţii economice strânse doar cu
câteva state europene, fiind vorba în primul rând de partenerul tradiţional al Moscovei –
Germania.
Putem identifica printre cauzele care au determinat răcirea relaţiilor dintre Moscova şi
Washington, şi extinderea fără precedent a NATO. După cum susţine şi Kenneth Waltz,
motivaţiile acestei extinderi sunt fragile. În primul rând, se creează noi linii de divizare în Europa
şi sunt lezaţi cei rămaşi pe dinafară. În al doilea rând, sunt slăbiţi ruşii înclinaţi către democraţia
liberală şi întăriţi cei de orientare opusă. Astfel se explică succesul politic al fostului colonel
KGB, Vladimir Putin, care s-a prezentat de la început cu o puternică retorică naţionalistă şi, pe
alocuri, imerialistă în faţa electoratului rus. Scad speranţele în perspectiva unor noi reduceri ale
armamentului nuclear şi Rusia este împinsă către China, în loc să fie atrasă în civilizaţia
occidentală. În ce priveşte statele din Europa Centrală şi de Est, acestea nu sunt ameninţate de
nici o putere regională, dar sarcinile de promovare a democraţiei occidentale în această regiune
nu sunt potrivite pentru un bloc politico-militar. În cele din urmă, spune Waltz, decizia de
extindere a NATO este o dovadă că singura mare putere mondială, neconstrânsă de nimeni, tinde
să se comporte necugetat. Supravieţuirea şi extinderea acestei organizaţii evidenţiază limitările
teoriei neorealiste – structruile internaţionale condiţionează, însă nu determină comportamentul
statelor26.

25
RONCEA, Victor (coordonator), Axa. Noua Românie la Marea Neagră, Ed Ziua, Bucureşti, 2005, p. 59.
26
RAMONET, Ignacio, Geopolitica haosului, traducere de Banu Matilda, Ed. Doina, Bucureşti, 1998, p. 21.

14
În cadrul summitului NATO de la Roma (28 mai 2002), s-a încercat lărgirea sferei de
cooperare dintre Rusia şi NATO în: lupta împotriva terorismului, controlul asupra armelor de
distrugere în masă, creşterea calităţii operaţiilor de salvare pe mare, o mai mare transparenţă şi
ajutor reciproc în cazul calamităţilor naturale etc.
S-a mărit agenda politică a decidenţilor din cadrul NATO, dar şi sfera cooperării cu
Federaţia Rusă, pentru rezolvarea problemelor care îi privesc atât pe americani şi europeni, cât şi
pe ruşi.
În acelaşi timp, însă, asistăm la o extindere a infrastructurii militare americane şi a NATO
în direcţia graniţelor Federaţiei Ruse. Avioanele NATO apar tot mai des în spaţiul aerian al
Ţărilor Baltice, în apropiere de frontiera cu Rusia. A apărut recent şi o bază militară americană
pe teritoriul României, şi nu o bază NATO. La acestea se adaugă şi intervenţia militară în Irak
fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. Putin şi-a exprimat de mai multe convingerea
ori că aceste măsuri pun în pericol cooperarea dintre NATO şi Rusia. El mai susţine că NATO
nu este o organizaţie cu vocaţie universală, precum ONU, ci un bloc politico-militar, care nu are
dreptul să ignore deciziile luate în cadrul Consiliului de Securitate.
Nevoiţi să accentueze cooperarea cu statul chinez, oficialii ruşi se pronunţă în favoarea
tezei preşedintelui mişcării internaţionale „Eurasia”, Aleksandr Dughin - singura modalitate de a
anihila ambiţiile hegemonice ale SUA este realizarea unirii geopolitice dintre Rusia, Asia şi
Europa. Prima fază a acestui plan se apropie de sfârşit, întrucât s-a ajuns la o alianţă strategică în
raport cu China şi cu alte state din Asia, materializată în Organizaţia Cooperării de la Shanghai
(Rusia, China, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan şi Kârgâzstan). Însă, potenţialul economic şi
energetic al Rusiei o face indispensabilă atât pentru partenerii din Asia, cât şi pentru cei din
Occident. Potrivit cercetărotilor Academiei de Ştiinţe a Rusiei, avuţia naţională a acestei ţări, ce
presupune activele materiale şi resursele naturale, poate fi evaluată, pentru începutul acestui
mileniu, la 340-380 de trilioane de dolari. Acest indicator, la nivelul anului 2000, a fost de zece
ori mai mare decât suma PIB-urilor tuturor statelor lumii. Cea mai mare parte a acestei sume
(circa 80%) este reprezentată de materii prime şi de resurse energetice. În ce priveşte pădurile
Rusiei, acestea erau evaluate, la începutul anilor 2000, la 60 de trilioane de dolari. În acelaşi
timp, statul rus are un avantaj enorm faţă de Occident în ce priveşte coeficientul de utilizare a
avuţiei naţionale. Rusia folosea, cu zece ani în urmă, aproximativ 2,5% din totalul resurselor de
care dispunea. Pe de altă parte, în majoritatea statelor europene coeficientul de utilizare utilă a
avuţiei naţionale a atins 30%, iar în Statele Unite ale Americii, 50%27. Aceşti indicatori oferă
statului rus un potenţial aproape nelimitat de dezvoltare economică şi militară.

27
ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002, pp. 12-13.

15
1.3 Rusia în perioada lui Dmitri Medvedev
Pe 2 martie 2008, în Rusia au avut loc alegerile prezidenţiale. Succesorul anunţat de
preşedintele rus, Dmitri Medvedev, a câştigat alegerile, obţinând 70,28% din voturi. Potrivit
preşedintelui Comisiei Electorale Centrale din Rusia, Vladimir Ciurov, candidatul comunist
Ghenadi Ziuganov s-a clasat pe locul al doilea, cu 17,72%, iar liderul liberal-democraţilor,
Vladimir Jirinovski, a obţinut 9,34%. Cel de-al patrulea candidat, liderul democrat Andrei
Bogdanov, a obţinut 1,29% din voturile alegătorilor ruşi.
Dincolo de criticile aduse Kremlinului de către jurnaliştii străini, potrivit cărora
succesiunea la putere în această ţară a avut loc după modelul sovietic, fără participarea votanţilor
de rând, cei mai mulţi dintre observatorii străini, trimişi să vegheze asupra alegerilor
prezidenţiale din martie 2008, recunosc că acestea s-au desfăşurat în conformitate cu legislaţia
Federaţiei Ruse. Cursa electorală s-a desfăşurat fără ciocniri violente de mare anvergură, poate
doar cu excepţia reţinerii şi interogării de către forţele de ordine a unor reprezentanţi ai opoziţiei
– Gari Kasparov sau Boris Nemţov.
Pe lângă faptul că a asigurat continuitatea politicii lui Vladimir Putin, alegerea lui
Medvedev a atras şi comentariile pozitive ale potenţialilor investitori străini. Spre exemplu, după
ce Putin a anunţat că-l va sprijini pe Medvedev în alegerile din martie 2008, creşterea
investiţiilor străine din Rusia a depăşit-o considerabil pe cea din Brazilia şi pe cea din India. De
asemenea, din momentul în care preşedintele rus şi-a dat acordul să conducă lista electorală a
partidului “Rusia Unită”, pe parcursul unei singure săptămâni, afluxul de capital în ce priveşte
fondurile a atins 140 de milioane USD, în comparaţie cu 65 de milioane USD, investiţii
înregistrate în săptămâna dinainte de acest eveniment politic. Mai mult de atât, în ce priveşte rata
creşterii numărului de investiţii, Rusia a depăşit şi China, liderul incontestabil în atragerea
investiţiilor străine.
Cunoaştem că decizia de a investi în străinătate se bazează pe o analiză amănunţită a
factorilor locali care trebuie corelaţi cu necesităţile de rentabilitate ale agentului economic şi cu
intensitatea riscului aferent operării într-un mediu străin. Astfel, potrivit lui John Dunning,
investiţiile străine sunt realizate atunci când există trei factori determinanţi
- avantaje specifice firmei, care pot compensa costurile suplimentare implicate de acţiunea
într-un mediu străin;
- avantaje locale (piaţa de desfacere, costurile reduse, insfrastructura etc);
- posibilitatea de internalizare a acestor avantaje.

16
Putem aminti şi de factorul politic care este unul determinant în atragerea fluxurilor de
investiţii. Stabilitatea politică din ţara gazdă condiţionează într-o bună măsură aceste fluxuri,
determinând şi creşterea economică a ţării prin atragerea de capital şi tehnologii străine.
În acest fel, la nivelul ţărilor gazdă există mai mulţi determinanţi care pot afecta decizia
firmelor de a investi în străinătate. În primul rând, este vorba de cadrul general oferit ISD, care
se referă la stabiliatatea economică şi politică, tratamentul agenţilor economici străini,
funcţionarea pieţei, tratatele bi/multilaterale privind investiţiile străine directe, politica de
privatizare, comercială, fiscală şi monetară. Cele mai multe fluxuri de capital sunt atrase de ţări
stabile din punct de vedre politic şi economic şi care au făcut progrese în ce priveşte reforma
economică şi resctrucurarea sectorului financiar. Exemplul cel mai elocvent este atragerea
diferenţiată de investiţii străine de către ţările din Europa Centrală şi de Est, în funcţie de
progresele făcute în procesul de tranziţie la economia de piaţă28.
Conştient de importanţa unor proiecte investiţionale ambiţioase, Medvedev a recurs la o
accentuare a dialogului cu principalele companii occidentale în vederea încurajării acestora să
lucreze cât mai mult cu mediul de afaceri din ţara sa şi cu statul rus. Cel mai semnificativ
eveniment al primei jumătăţi a anului 2010 a fost, fără îndială, vizita întreprinsă de liderul de la
Kremlin în Statele Unite, unde el s-a întâlnit cu reprezentanţii companiilor Apple, Cisco,
Twitter, Yandex şi Google. Scopul final al acestei vizite constă în acumularea de experienţă
pentru deschiderea lângă Moscova a unui centru asemănător celui de la Sillicon Valley.
Medvedev a vrut să vadă cu ochii lui capitala tehnologiei americane, în contextul în care una din
priorităţile sale este construirea „unui oraş al inovaţiei” la Skolkovo. În ce priveşte valoarea
propriu-zisă a proiectelor demarate de conducerea rusă, Medvedev promite că se vor aloca 20 de
miliarde de euro, dintre care trei miliarde pentru „oraşul viitorului”, unde urmează să lucreze mii
de specialişti sub oblăduirea a doi laureaţi Nobel, rusul Zhores Alferov şi americanul Roger
Kornberg. Prin crearea unor asemenea centre de inovaţie tehnologică, Kremlinul vrea să
convingă sute de specialişti ruşi să revină acasă, oferindu-le oprtunităţile necesare pentru
dezvoltarea afacerilor29.
Atragerea de investiţii şi noi tehnologii în Rusia va permite acestei ţări să obţină un
important avantaj competitiv, combătând astfel ipoteza acelor specialişti că statul rus este o „ţară
a materiei prime”. Un important set de efecte benefice se poate regăsi în modul de dezvoltare,
achiziţionare şi utilizare a tehnologiilor. Tradiţional, întreprinderile multinaţionale au dezvoltat
activităţi de cercetare în ţările de origine, iar filialele lor din străinătate făceau mai multe
îmbunătăţiri la tehnologiile primite de la firma-mamă. În mod normal, o întrerindere

28
MATEI, Mirela, Investiţiile străine directe. Funcţii şi evoluţii, 1990-2000, Ed Expert, Bucureşti, 2004, pag. 24.
29
MIHAI, Cătălina, Medvedev, „vizită de studiu” în Sillicon Valley, Adevărul, 22 iunie 2010,
http://www.adevarul.ro/international/Medvedev-vizita_de_studiu-_in_Silicon_Valley_0_284972104.html

17
multinaţională face o investiţie directă într-o ţară, dacă posedă o tehnologie eficientă sau are alte
avantaje economice faţă de firmele concurente. De aceea investiţiile străine directe pot promova
schimburi tehnologice atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate în mai multe
modalităţi. Efectul atragerii de investiţii, în acest context, se poate materializa în obţinerea unei
productivităţi mai înalte, în preluarea şi dezvoltarea unor activităţi de cercetare-dezvoltare de
către partenerul străin, în introducerea unor inovaţii organizatorice şi îmbnătăţirea
managementului30. În cazul Rusiei, asistăm la o utilizare tot mai pronunţată a tehnologiilor noi, a
căror implementare presupune îmbunătăţirea cunoştinţelor şi abilităţilor muncitorilor, stimularea
concurenţei şi impulsionarea firmelor din această ţară să-şi direcţioneze eforturile pe linia
tehnologizării activităţii.
Un imprtant element de noutate al regimului Medvedev constă şi în regândirea unor
principii fundamentale în domeniul drepturilor omului, accentul fiind pus pe libertatea de
exprimare a individului în rând cu bunăstarea acestuia. Unul din eşecurile conducerii sovietice a
constat în faptul că bunăstarea şi siguranţa individului nu constituiau obiective prioritare în
raport cu siguranţa statului şi, mai precis, a regimului. După venirea lui Dmitri Medvedev la
putere şi adoptarea unei noi strategii de securitate pentru perioada 2009-2020, individul a
devenit, cel puţin pe hârtie, principalul beneficiar al politicilor sociale şi de securitate ale statului
rus.
Putem aprecia că mandatul lui Medvedev a fost marcat şi de acele aspecte care au scos la
iveală tradiţionala competiţie cu Occidentul, reflectată cel mai bine în războiul ruso-georgian din
2008. Imediat după Revoluţia Roz din 2003 din Georgia, noul guvern de la Tbilisi a acordat
prioritate proiectelor care vizau creşeterea potenţialului militar al acestei ţări. Potrivit ziarului rus
“Vzgliad”, care a citat, la sfârşitul lunii august, surse din cadrul Departamentului de Stat al SUA,
Georgia a achiziţionat armament din Cehia, Kazahstan, Bulgaria, Israel şi Ucraina. Este cert că
parteneriatul strategic dintre SUA şi statul caucazian a cunoscut o dezvoltare fulminantă după
îndepărtarea preşedintelui Eduard Şevarnadze. Firmele americane au construit o importantă
conductă petrolieră care trece pe teritoriul Georgiei. Pentru a asigura protecţia conductei Baku-
Tbilisi-Ceyhan (Azerbaidjan-Georgia-Turcia), care a fost concepută să transporte peste un milion
de barili de petrol pe zi către pieţele de consum occidentale, americanii au furnizat Georgiei
ajutoare militare în valoare de zeci de milioane de dolari. De exemplu, potrivit informaţiilor
publicate de Departamentul de Stat al SUA, pe parcursul anului 2007, Georgia a primit de la
Statele Unite armament şi tehnică militară în valoare de 25 de milioane de dolari31.

30
CRUCERU, Sorin Gheorghe, Eficienţa economică a transferului de tehnologie şi a atragerii capitalului străin în
societăţi mixte, ASE, Bucureşti, 1997, p. 79.
31
Антон Васецкий, США опять вооружают Грузию, Взгляд, 28 августа 2008,
http://www.vz.ru/society/2008/8/28/201589.html

18
Reprezentanţii Marelui Stat Major al armatei ruse consideră că, în perioada 2002-2008, Georgia
a înregistrat cea mai rapidă rată a înarmării din lume. Potrivit oficialilor militari ruşi, bugetul
armatei georgiene a crescut de cinci ori în acest interval de timp.
În noaptea de 7 spre 8 august 2008, forţele armate georgiene au lansat o ofensivă de
amploare împotriva republicii separatiste Osetia de Sud. Potrivit agenţiei “Interfax”, în primele
ore ale operaţiunii declanşate de Tbilisi, cel puţin 15 civili au fost ucişi, iar numeroşi au fost
răniţi de tirurile armatei georgiene care a înconjurat oraşul Ţhinvali (capitala Osetiei de Sud). În
replică la ofensiva lansată de Tbilisi pentru preluarea controlului asupra Osetiei de Sud, armata
rusă a intrat pe teritoriul Georgiei, iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a cerut
autorităţilor de la Tbilisi să revină la tratative şi să recurgă la mijloace civilizate pentru a
soluţiona această criză. În următoarele 4-5 zile, forţele ruse au distrus o mare parte din
infrastructura militară a acestui stat. Oficialii militari ruşi susţin că această măsură a fost
întreprinsă pentru a determina Georgia să renunţe la ostilităţi32.
În ce priveşte stadiul actual al raporturilor Moscovei cu Statele Unite ale Americii,
asistăm la o tendinţă tot mai pronunţată a destinderii relaţiilor bilaterale. Odată cu venirea lui
Barack Obama la Casa Albă şi cu schimbarea ordinii mondiale în favoarea unor puteri regionale
precum Rusia, China sau India, pot fi create şi impuse noi perspective asupra unor probleme de
securitate. Se poate schimba din temelii relaţia dintre Occident şi Orient graţie crizei economice
actuale, care i-ar putea trezi la realitate pe reprezentanţii celor mai puternice economii ale lumii.
În plus, deşi se poate adeveri teza potrivit căreia fără NATO în lume ar fi mai multă instabilitate,
nu trebuie să tratăm această organizaţie ca pe instituţia Papalităţii.
Cert este că faza Războiului Rece a fost depăşită, cel puţin dimensiunea ideologică a
acestuia. Deşi constatăm astăzi o serie de divergenţe în relaţiile dintre cele două mai puteri
militare şi economice (problema scutului antirachetă american în Europa, divergenţe energetice
în Ucraina), liderii celor două ţări au dat dovadă de suficient pragmatism şi realism pentru a
înţelege importanţa păcii pe continentul european. În această ordine de idei, mandatul lui
Medvedev pare să fi adus mai mult pragmatism în politica externă a Moscovei, dar şi mai multă
voinţă de a coopera cu Occidentul.

Capitolul III – Provocările globale contemporane şi rolul Rusiei în


actualul context geopolitic şi geoeconomic

32
Cronologia conflictului armat de la graniţele României, dintre Rusia şi Georgia, Realitatea TV, 13 august 2008,
http://www.realitatea.net/cronologia-conflictului-armat-de-la-granitele-romaniei--dintre-rusia-si-
georgia_330052.html

19
3.1 „Cordonul sanitar” în jurul Rusiei
Dacă ne referim la relaţia Rusiei cu o serie de state occidentale şi în special cu SUA,
constatăm că aceste relaţii sunt lipsite aproape cu desăfârşire de oportunitatea demarării unor
ambiţioase proiecte economice comune. Este vizată mai ales competiţia în domeniul militar şi în
cel energetic, existând biectivul clar al extinderii controlului asupra unor zone de o importanţă
strategică enormă. Crearea unui cordon sanitar prin instalarea unor baze NATO şi americane în
jurul graniţelor Rusiei, aşa cum susţin oficialii de la Moscova, are ca scop neutralizarea statului
rus, întrucât el este singurul care se vede în postura unei ţări cu puternice tente mesianice. Spre
deosebire de Uniunea Europeană sau Japonia, centre de putere care recunosc întâietatea Americii
pe arena internaţională, Rusia contestă hegemonia americană în lume, confirmând teza lui Henry
Kissinger care a avertizat că Statele Unite se vor confrunta, în secolul XXI, cu un tip de
competiţie cu care nu s-au întâlnit niciodată în timpul Războiului Rece. Într-adevăr, odată cu
întoarcerea în forţă a Rusiei lui Putin şi Medvedev pe arena nternaţională, cât şi în contextul
dezvoltării economice fără precedent a Chinei, Statele Unite s-au văzut nevoite să-şi apere cu
mai multă dârzenie interesele, neluând în consideraţie, după cum spune Kissinger, una din
necesităţile geopolitice ale omenirii – existenţa unei ordini multipolare în lume33.
Este adusă din nou în discuţie posbilitatea creării unui cordon sanitar în jurul graniţelor
Rusiei. Experţii apropiaţi de Kremlin consideră că apariţia acestuia, cât şi controlul asupra
resurselor energetice şi conductelor din spaţiul ex-sovietic, par a fi două condiţii indispensabile
pentru neutralizarea Federaţiei Ruse ca putere regională şi extinderea influenţei occidentale în
această regiune.
Toate acestea par să cofirme necesitatea promovării unei politici externe şi de securitate
mai agresive, cu atât mai mult că în condiţiile viitorului deficit energetic mondial statele îşi vor
radicaliza poziţia faţă de această problemă. Pe de altă parte, fostul disident sovietic şi autorul mai
multor cărţi despre sistemul sovietic al represiunii, Aleksandr Soljeniţân, considera că eforturile
ruşilor trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă,
îndeplinită cu tragere de inimă. Reconstituirea URSS e calea sigură spre a reduce la tăcere
poporul rus pentru totdeauna. De aceea, ruşii nu trebuie să fie arbitri universali şi nici să se afle
în competiţie pentru “leadership”-ul internaţional. Această viziune este infirmată de Aleksanr
Dughin care spune că Rusia nu-şi permite luxul de a avea o politică externă şi de securitate
pasive, întrucât însăşi supravieţuirea statului rus este pusă în pericol34.

33
KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Ed. Bic All, traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Bucureşti,
2002, p. 17.
34
Дугин Александр, 3-я мировая началась, 08.08.2010, http://russia.ru/video/dugin3mir/

20
3.2 Adoptarea noi strategii de securitate naţională a Rusiei
Cert este că noua strategie de securitate a Rusiei confirmă atitudinea destul de pragmatică
a conducerii de la Kremlin în multe dintre problemele cu care se confruntă, reprezentând astfel o
confirmare a faptului că diplomaţia, economia şi maşinăria militară rusească trebuie organizate
în aşa fel, încât prezenţa Moscovei pe arena internaţională să fie tot mai puternică. În acest fel,
noua strategie naţională de securitate a Rusiei, valabilă până în 2020 şi aprobată de preşedintele
Medvedev pe 12 mai 2009, înlocuieşte vechea strategie din 1997 şi pe cea din 2000, adoptată
odată cu instalarea la putere a lui Vladimir Putin, şi aduce elemente de noutate în analiza
principalelor surse de ameninţare pentru poporul rus şi a măsurilor întreprinse pentru
îndepărtarea acestora. Dacă precedentul document se axa pe componenta militară a promovării
intereselor naţionale (hard power), actuala strategie evidenţiază importanţa majoră a indicatorilor
economici. Este pusă în discuţie competitivitatea Rusiei şi capacitatea ei de a face faţă
presiunilor concurenţiale de la începutul secolului XXI35.
Pentru prima dată într-un document de o asemenea importanţă respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale individului are un rol prioritar. Potrivit noii strategii de securitate,
libertatea şi bunăstarea individului se constituie într-un obiectiv major pentru instituţiile statului
rus. Se anunţă că va fi redusă discrepanţa prea mare dintre cea mai înstrărită pătură a populaţiei
şi cei mai defavorizaţi cetăţeni ai Federaţiei Ruse. În condiţiile crizei economice mondiale,
documentul precizează că statul va întreprinde măsuri adecvate pentru combaterea şomajului,
creşterea puterii de cumpărare a cetăţenilor ruşi, perfecţionarea sistemului sanitar, dezvoltarea
culturii şi a sistemului de învăţământ.
Aceste măsuri sunt extrem de importante pentru depăşirea deficitului demografic cu care
s-a confruntat statul rus în ultimii 20 de ani. Pe scurt, în ce priveşte ameninţările interne la
stabilitatea şi integritatea Federaţiei Ruse, principalele criterii pentru promovarea intereselor
naţionale sunt de ordin economic. Sunt vizate şi aspecte ce privesc xenofobia şi mai ales
separatismul.
În privinţa ameninţărilor externe la adresa Rusiei, se ajunge la o reconsiderare a
raporturilor cu Occidentul şi în special cu Alianţa Nord-Atlantică. Extinderea infrastructurii
militare a acestui bloc pe continentul european este văzută ca o ameninţare reală la adresa
securităţii Federaţiei Ruse. Sunt repuse în discuţie relaţiile cu statul american care este cel mai
mare promotor al extinderii alianţei. Să ne amintim de solicitările Ucrainei şi Georgiei de a intra
în NATO, sprijinite de Washington şi respinse de Franţa şi Germania în timpul summitului
NATO de la Bucureşti din 2008. Documentul aminteşte şi de activitatea desfăşurată de serviciile

35
EFTODE, Alexandru, Noua Strategie de Securitate naţională a Rusiei, Radio Europa Liberă, 14 mai 2009,
http://www.europalibera.org/content/article/1731998.html

21
secrete străine pe teritoriul Rusiei. O decizie luată în acest sens a fost solicitarea lui Putin de a
îngreuna procedurile de înfiinţare a ONG-urilor străine în Federaţia Rusă36.
Dincolo de existenţa unor forţe separatiste pe teritoriul Rusiei sau de ameninţările
terorismului, autorii noii strategii de securitate precizează că secolul XXI va fi marcat în
principal de accentuarea competiţiei pentru resurse energetice. Nu este exclusă nici soluţia
militară la care “vor recurge anumite state pentru a-şi rezolva problemele energetice”. Un
element de noutate este intenţia Moscovei de a trimite unităţi militare şi ale FSB în Arctica,
regiune bogată în hidrocarburi şi revendicată de Canada, Statele Unite, Danemarca şi Norvegia.
“Este necesară înfiinţarea unor unităţi miliatre în zona arctică a Rusiei, pentru a se asigura
securitatea militară”, se spune în document cu precizarea că “supravegherea coastelor va fi
încredinţată FSB-ului”37.
O asemenea abordare a problemelor de securitate (energetică, militară) ar trebui să-i pună
pe gânduri pe decidenţii occidentali, dar este şi o expresie firească a frustrărilor Moscovei,
determinate de poziţiil geopolitice obţinute de Statelor Unite după destrămarea Uniunii
Sovietice.

3.3 Deficitul demografic


Noua strategie de securitate scoate în evidenţă şi problemele demografice ale Federaţiei
Ruse. Nu întâmplător unul din obiectivele prioritare înscrise în document priveşte crşeterea
demografică în Rusia ca pe o necesitate fără de care însăşi existenţa statului rus este pusă în
pericol. De aceea au fost introduse mai multe prevederi cu privire la respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Sunt vizate atât drepturile politice şi civile (dreptul la vot, la întrunire,
la acţiuni de protest), cât şi drepturile economice şi sociale fundamentale (dreptul la muncă, la
bunăstare, la sănătate, la educaţie etc).
Punând accentul pe problemele demografice cu care se confruntă statul rus, putem
surprinde evoluţia demografică a Rusiei şi principalele măsuri întreprinse de guvernul rus pentru
stimularea creşterii natalităţii, proces indispensabil nu doar pentru menţinerea stabilităţii şi a
dezvoltării economice, dar şi pentru supravieţuirea propriu-zisă a unui stat.
În ciuda unui potenţial energetic enorm şi a unei creşterii economice de aproximativ 7-
8% în perioada anilor 2001-2007, Rusia se confruntă cu o scădere acută a potenţialului
demografic, determinată mai recent şi de criza economică mondială. Această problemă este

36
CODREANU, Constantin, Vladimir Putin promulgă o lege împotriva ONG-urilor străine, Ziarul Financiar, 7
martie 2007, http://www.zf.ro/politica/politica-externa/vladimir-putin-promulga-o-lege-impotriva-ong-urilor-
straine-3041799/
37
Rusia are un plan în trei etape pentru a militariza Arctica, Realitatea TV, 27 martie 2009,
http://www.realitatea.net/rusia-are-un-plan-in-trei-etape-pentru-a-militariza-arctica_483637.html

22
discutată şi în legătură cu exodul demografic al chinezilor în mai multe regiuni din Extremul
Orient rus, care, în urma depopulării, ar putea fi disputat de statul chinez. Chiar Aleksandr
Soljeniţân descria fenomenul natalităţii în Rusia. În 1875, spunea el, fiecărei femei îi reveneau,
în medie, şapte copii, în URSS, în preajma Marelui Război pentru Apărarea Patriei – 3, iar în
1993-1994, doar 2,1738.
Progonzele realizate de diverşi specialişti în probleme demografice arată că populaţia
Federeaţiei Ruse s-ar putea reduce de la circa 147 de milioane (cât are acum Rusia) la 125 de
milioane de oameni în 2025 şi la 100 de milioane în 2050. Este cât se poate de evident că cea
mai întinsă ţară din lume nu poate supravieţui cu un asemenea potenţial demografic. În ce
priveşte “protecţia etnicilor ruşi în cadrul propriilor graniţe”, în ultimii 2-3 ani au fost luate
măsuri importante pentru stimularea creşterii demografice, printre care putem aminti şi de plata
unor îndemnizaţii speciale pentru fiecare al treilea copil născut pe familie. În 2007, această
îndemnizaţie era de 250 mii ruble, în 2008, ea a crescut la 271 de mii, iar în 2010 se aşteaptă să
ajungă la 307 mii (aproape zece mii de dolari americani). În 2007, la o întâlnire cu sute de
jurnalişti din Rusia şi din străinătate, Vladimir Putin a anunţat că datorită îndemnizaţiilor pentru
fiecare al treilea copil creşterea natalităţii a înregistrat în 2007 cel mai mare nivel din ultimii 25
de ani39.

Capitolul IV – Rolul resurselor geostrategice şi politicile geoeconomice ale Rusiei

38
SOLJENIŢÂN, Aleksandr, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, traducere de Buzilă Boris, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1995, p. 160.
39
Стенограмма начала пресс-конференции Президента России Владимира Путина, Российская Газета,
14.02.2008, http://www.rg.ru/2008/02/14/ctenogramma-itogi-anons.html

23
Trebuie înţeles contextul adoptării noii startegii de securitate a Rusiei. În ce condiţii au
ajuns strategii ruşi să stabilească un anumit tip de obiective şi priorităţi pentru această ţară? Este
vorba de o dezvoltare din interior, prin sporirea potenţialului demografic şi a eforturilor
productive în cadrul economiei naţionale, sau mai degabă de aplicarea unor strategii de politică
externă, vizate să extindă controlul rusesc asupra vecinilor şi partenerilor strategici. Cert este că
un stat ca Rusia nu-şi poate permite luxul de a avea o politică externă şi de securitate pasivă,
incapabilă să ia în calcul principalele ameninţări ale mediului internaţional. Evident că
principalul domeniu în care pot fi identificate anumite ameninţări şi oportunităţi pentru Moscova
este cel energetic şi mai precis politica de extindere a controlului energetic asupra continentului
eruopean. Cu atât mai mult că poziţia Rusiei de furnizor al energiei pentru consumatorii europeni
este în mod regulat periclitată de vecinii săi cu poziţia de ţări de tranzit pentru energia rusească,
fiind vorba de Ucraina (în timpul mandatului preşedintelui portocaliu Victor Iuşcenko) şi de
Belarus (mai recent, în luna iunie a anului 2010). Metodele la care au recurs şi mai pot recurge
vecinii Rusiei ar consta în blocarea livrării de energie către consumatorii europeni, aceasta fiind
o metodă pe cât de controversată, pe atât de eficientă.
Prin urmare, în noul context geopolitic, este importantă nu doar posesia unor însemnate
rezerve energetice, dar şi posibilitatea transportării acestora pe teritoriul ţărilor de tranzit. Astfel
se întăreşte avantajul competitiv al furnizorului. Ori, fără o diplomaţie activă şi eficientă nu se
pot atinge principalele obiective ale ţării pe plan extern.

4.1 Razboiul energetic dintre Rusia şi Ucraina


Consider că merită să analizăm puţin felul în care s-a manifestat competiţia energetică
dintre SUA şi Rusia pe exemplul Ucrainei, existând presupunerea că anumite cercuri politice şi
financiare de la Washington şi-ar dori discreditarea ruşilor în faţa consumatorilor europeni ai
energiei.
Observăm că în actualul context geopolitic cele mai importante
economii ale lumii au ajuns într-un stadiu de dependenţă cronică faţă de
resursele energetice tradiţionale, concentrate în anumite regiuni de maximă
importanţă strategică pentru actorii internaţionali care domină actuala
ordine mondială. Sectorul energetic influenţează fundamental evoluţia
întregii societăţi. În prezent nu poate fi concepută o economie dezvoltată, cu
un sector social adecvat Europei secolului XXI, fără un sector energetic
eficient. De aceea strategia de securitate a multor state porneşte în primul
rând de la obiectivul asigurării securităţii energetice a acestora, fiind
cunoscute efectele dependenţei de petrolul şi gazele străine, atunci când

24
principalii furnizori de energies au tranzitorii enrgiei pot abuza de poziţia lor
în raport cu consumatorii şi recurge la acţiuni de şantaj politic.
Datorită poziţiei geostrategice pe care o ocupă, statul ucrainean poate zădărnici multe
dintre eforturile Rusiei de a-şi extinde sferele de influenţă pe continentul european. În acelaşi
timp, Ucraina sau mai precis conducerea de la Kiev putea facilita pătrunderea unor structuri
economice şi politice din Occident în spaţiul cândva dominat de Moscova sovietică. Această
confruntare de interese şi-a atins apogeul în timpul revoluţiei portocalii de la Kiev din 2004 şi cu
prilejul disputelor energetice dintre Ucraina şi Rusia din anii trecuţi. Ne intresează, bineînţeles,
perspectivele dezvoltării acestei ţări şi principala direcţie spre care se va orienta poporul
ucrainean după victoria liderului pro-rus Victor Ianukovici la alegerile prezidenţiale din ianuarie
2010, dar şi impactul jocurilor politice interne din această ţară asupra geopoliticii regiunii în
ansamblu.
Destrămarea Uniunii Sovietice a adus schimbări importante în raporturile politice şi
economice dintre Moscova şi Kiev. Deşi Ucraina, cel puţin la începutul anilor 90, mai era
percepută ca o ţară aflată în sfera de influenţă a Kremlinului, oficialii celor două state tinere nu
se mai considerau cetăţeni ai aceleiaşi ţări. Astfel, relaţiile de vasalitate sau, după cum se
exprimau înainte propagandiştii sovietici, ”relaţiile de frăţie dintre pooarele URSS”, au fost
treptat înlocuite cu raporturi alimentate de neîncredere reciprocă. Conducătorii celor două state
aveau în faţă electorate diferite şi, prin urmare, un anumit grad de răspundere faţă de cei care i-au
ales.
Pe de altă parte, nici Occidentul nu a ratat posibilitatea unei implicări mai active în
procesele economice şi politice în zonă, înţelegând probabil că temerile ucrainenilor faţă de noile
ambiţii ale Moscovei puteau servi ca o premisă importantă pentru înlocuirea unor lideri ucraineni
docili intereselor Kremlinului cu o clasă politică prooccidentală. În acest fel, strategia adoptată
de Zbigniew Brzezinski în perioada sovietică, aceea de a provoca şi menţine presiuni interne în
statele din Europa Centrală şi de Est şi chiar în interiorul URSS pentru obţinerea unei stări de
toleranţă faţă de Statele Unite şi pentru realizarea unei diversităţi politice cât mai mari, a
continuat să fie implementată cu succes după destrămarea Uniunii Sovietice40.
Interesul americanilor pentru Ucraina este justificat în primul rând prin poziţia
geopolitică a acestei ţări. Punctul de plecare în analiza geopolitică îl constituie locul geografic
ocupat de un stat, însă poziţia geopolitică înseamnă mai mult decât localizarea geografică. Ca
atare, gradele de longitudine şi latitudine nu au relevanţă decât în corelaţie cu ambianţa
geopolitică internaţională şi dinamica favorabilă sau negativă a relaţiilor dintre statele cuprinse
într-o arie geografică. Atât timp cât între Moscova şi Kiev vor exista divergenţe privind statutul

40
TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 114.

25
etnicilor ruşi care locuiesc pe teritoriul Ucrainei, dar şi privind moştenirea sovietică (Holodomor
şi statutul peninsulei Crimeea), forţe străine pot investi suficiente resurse pentru a provoca
tensiuni interne şi internaţionale în această parte a Europei.
Obiectivul final, potrivit unor experţi, este atragerea Ucrainei în sfera de influenţă
occidentală, iar proiectele energetice, ca în cazul Georgiei (Baku-Tbilisi-Ceyhan) sau
Azerbaidjanului (Nabucco), ar putea deveni instrumente de integrare a acestei ţări în structurile
economice şi de securitate occidentale. Nu trebuie să uităm de existenţa unei importante
conducte pentru petrolul din zona Mării Caspice, care uneşte portul din Odesa cu localitatea
Brody din nord-vestul Ucrainei. De acolo petrolul ar putea fi trasnoprtat spre Europa41.
Una din cele mai importante mize ale revoluţiei este, fără în doială, cea energetică. Pe
fondul shmbării politice de la Kiev şi în condiţiile unei dependenţe energetice accentuate a
Uniunii Europene faţă de gazele ruseşti, în presa europeană a fost popularizat conceptul de
“război al gazelor”, ajungându-se la un duel mai mult sau mai puţin simbolic dintre Rusia şi
Ucraina, provocat de ambiţia Moscovei de a-şi valorifica la maxim potenţialul energetic şi de
poziţia conducerii de la Kiev, care încerca să speculeze statutul de ţară de tranzit al Ucrainei.

4.2 Criza gazelor din iarna anilor 2005-2006


În iarna anilor 2005-2006, Rusia şi Ucraina au înregistrat primul conflict important de
după revoluţia portocalie de la Kiev, care l-a adus la putere pe preşedintele prooccidental Victor
Iuşcenko. Una din cauzele conflictului era legată de preţul solicitat de Rusia pentru gazul
destinat consumatorilor ucraineni. Ucraina plătea atunci 50 de dolari pe o mie de metri cubi, în
timp ce Gazprom a solicitat o taxă de 230 de dolari, precizând că “frăţia” din perioada URSS va
fi înlocuită cu o abordare pragmatică a cooperării cu statele din fosta Uniune Sovietică, bazată pe
interesele economice ale Federaţiei Ruse. Prin urmare, în lipsa unui acord pentru următorul an,
compania Gazprom a sistat livrările de gaz către Ucraina începând cu 1 ianuarie 2006, însă a
reluat furnizarea cu o zi mai târziu. Decizia de a întrerupe furnizarea de gaze către Ucraina a
survenit şi după o scădere abruptă a livrărilor de gaze naturale către unele state europene. Bosnia
şi Herţegovina, Croaţia şi Serbia s-au numărat printre clienţii Gazprom care au anunţat o
reducere a livrărilor de gaze de la 30% până la 50%. Pe fondul sistării gazelor, ruşii şi-au acuzat
partenerii ucraineni de furt şi corupţie. La rândul lor, ucrainenii au acuzat Rusia de practici
comerciale incorecte şi, mai mult sau mai puţin voalat, de ingerinţe politice42.

41
RONALD, Asmus, DIMITROV, Konstantin, FORBRIG, Joerg, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea
Mării Negre, Ed. IRSI “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2004, p. 121.
42
Presiunea gazelor produce fisuri în unitatea europeană, Front News, 12 ianuarie 2009,
http://www.frontnews.ro/externe/politica/criza-gazelor-19581

26
Indiferent cine a avut sau nu dreptate în disputa ruso-ucraineană, Europa a ajuns în pragul
unei veritabile crize energetice. În condiţiile acestor sistări de gaze, două probleme importante au
ajuns pe agenda europenilor. În primul rând, Uniunea Europeană s-a arătat interesată într-o mai
mare măsură de crearea unor rezerve care să-i permită să reziste câteva zile în cazul reducerii sau
sistării de gaze.
Criza gazelor din iarna anilor 2005-2006 a afectat nu doar imaginea Rusiei ca principal
furnizor de gaze pentru consumatorii europeni, dar a schimbat şi atitudinea unor cercuri politice
şi economice din Europa privind seriozitatea cu care autorităţile de la Kiev îşi onorează
angajamentele faţă de partenerii europeni. Katinka Barysch, reprezentantă a Centrului pentru
Reforma Europeană, cu sediul la Londra, a declarat că în Europa există impresia că Ucraina nu
este foarte bine “condusă” şi că acest lucru periclitează planurile conducerii portocalii de
integrare în structurile euroatlantice, în special în Uniunea Europeană şi NATO.

4.3 Criza gazelor din iarna anilor 2008-2009


Următorul conflict energetic dintre Rusia şi Ucraina a avut loc în iarna anilor 2008-2009,
într-un context asemănător celui din 2005-2006. Conştienţi de faptul că acţiunile întreprinse de
conducerea portocalie a Ucrainei puteau să reducă în mod considerabil influenţa energetică a
Rusiei în Europa şi să discrediteze imaginea Moscovei în ochii consumatorilor europeni, experţii
şi oficialii ruşi au declarat că Ucraina fură din gazul natural destinat europenilor, profitând de
statutul său de ţară de tranzit.
Într-adevăr, la începutul lunii ianuarie 2009, mai multe state europene, printre care şi
România, au constatat o scădere a livrărilor. Oficialii ruşi şi reprezentanţii companiei Gazprom
au declarat că gazul destinat europenilor a fost sustras de ucraineni şi că Moscova va opri
integral livrările, acuzând Kievul de nerespectarea obligaţiilor de tranzit şi precizând că cercurile
corupte de la putere şi din compania RosUkrEnergo au periclitat securitatea energetică a mai
multor state europene.
În acelaşi timp, autorităţile de la Kiev s-au plâns Occidentului de “imperialismul”
Moscovei şi de “şantajul energetic” la care recurg ruşii în mod regulat. Astfel, recentul conflict
energetic dintre Moscova şi Kiev a izbucnit sub semnul acuzaţiilor şi ameninţărilor reciproce. La
acestea se adaugă şi datoria Ucrainei faţă de Gazprom care a ajuns atunci la 2,4 miliarde de
dolari. Însă, deşi preşedintele Victor Iuşcenko a promis, cu puţin timp înainte de sistarea livrării
de gaze, că Ucraina va întoarce datoria şi va asigura “securitatea” tranzitului gazului rusesc spre
Europa, mai multe state europene au înregistrat o reducere a cantităţii de gaz primit în urma
tranzitului pe teritoriului Ucrainei.

27
Conflictul este legat şi de noi solicitări din partea Moscovei privind creşeterea preţului
pentru gazul destinat consumatorilor ucraineni. Să ne amintim că autorităţile de la Kiev nu au
acceptat preţul oferit de ruşi pentru mia de metri cubi – 250 de dolari, solicitând un preţ inclus
între 205 şi 235 de dolari. După ce comisia ucraineană a întrerupt negocierile cu reprezentanţii
Moscovei, Putin a declarat că noul preţ pentru gazele ruseşti va fi de 450 de dolari43.
La fel ca şi în ianuarie 2006, oficialii ruşi au motivat această creşetere a preţului solicitat
cu necesitatea lansării unui nou tip de parteneriat cu Ucraina, care să reflecte intersele economice
reale ale Federaţiei Ruse, şi nu practici de aprovizionare gratuită a “prietenilor” Moscovei în
schimbul promisiunii de a nu adera la organizaţii euroatlantice.

4.4 Cauzele şi implicaţiile geopolitice ale conflictului energetic cu Ucraina


Însă, deşi recentul conflict energetic nu pare a fi decât o simplă neînţelegere dintre două
state, ce-i drept cu repercursiuni asupra mai multor state europene, există destule voci care susţin
că ramificaţiile acestuia sunt mult mai profunde. Spre exemplu, potrivit primului preşedinte al
Ucrainei, Leonid Kravciuk, conflictul a reflectat intenţia Moscovei de a pedepsi statul ucrainean
pentru contribuţia pe care a avut-o la militarizarea Georgiei. Cotidianul rus “Izvestia” susţine că
Iuşcenko a ordonat personal vânzarea de armament către Georgia. Potrivit cotidianului, statul
georgian a cumpărat de la ucraineni 7 sisteme de apărare antiaeriană Buk-M1, 200 de sisteme de
apărare antiaeriană STRELA şi IGLA, tancuri T-72 şi lansatoare de rachetă Grad “alese cu
ajutorul experţilor americani” şi folosite pe 8 august 2008 în ofensiva împotriva capitalei Osetiei
de Sud. Premierul ucrainean Iulia Timoşenko a denunţat traficul de arme din Ucraina şi a
solicitat transferarea controlului vânzărilor de armament către guvern. Reacţia lui Iuşcenko nu s-
a lăsat mult timp aşteptată. La începutul lui noiembrie 2008, Secretariatul preşedintelui ucrainean
a acuzat-o pe Timoşenko de înaltă trădare în favoarea intereselor Federaţiei Ruse.La sfârşitul
lunii ianuarie 2009, premierul rus Vladimir Putin a declarat, într-un interviu acordat cotidianului
“Bloomberg”, că administraţia Bush este direct responsabilă pentru conflictul energetic dintre
Moscova şi Kiev. “Tot ce s-a întâmplat pe parcursul ultimilor ani în Ucraina este rezultatul
direct al contribuţiei pe care au avut-o fosta administraţie de la Washington şi Uniunea
Europeană în organizarea unor mişcării revoluţionare şi în răspândirea stării de haos“, a
precizat el, punând accentul pe existenţa unei practici în Occident de a responsabiliza Rusia
pentru orice sistare de gaze44. În plus, este evident că şi Rusia are nevoie de banii consumatorilor
europeni pentru serviciile oferite. Este vorba de o relaţie de interdependenţă economică, în care

43
Цена российского газа для Украины в I квартале составит $360, Риа Новости, 20.01.2009,
http://www.rian.ru/gas_news/20090120/159662877.html
44
Путин: Буш разжигал газовую войну и «оранжевую» революцию, Росбалт 26.01.2009,
http://www.rosbalt.ru/2009/01/26/612782.html

28
nu intră şi Statele Unite. Dimpotrivă, Washingtonul este promotorul principal al proiectelor
energetice care ocolesc Rusia, probabil în efortul de a prelua hegemonia energetică a Moscovei
în această zonă.

4.5 Eforturi de ocolire a Ucrainei şi lansarea proiectului South Stream


Revoluţia portocalie a scos în prim plan personaje care şi-au propus scopul de sabotare a
relaţiilor cu Federaţia Rusă sau invers, personaje care au încercat să aducă interesul naţional al
Ucrainei în atenţia partenerilor ruşi. În orice caz, perpetuarea competiţiei energetice pe
continentul european şi evenimentele revoluţionare de la Kiev au transformat Ucraina într-un
important “sabotor” al proiectelor energetice promovate de Moscova. În scopul ocolirii porţiunii
ucrainene a tranzitului, Gazprom a demarat un nou proiect de transportare a hidrocarburilor
ruseşti spre consumatorii europeni. Este vorba de proiectul South Stream (Anexa 3) care a adus
schimbări importante în abordarea de către ruşi a relaţiilor cu partenerii din Balcani. Astfel, pe
18 ianuarile 2008, Bulgaria a acceptat să semneze un contract cu Gazprom pentru a participa la
proiectul gazoductului ruso-italian (proiectul vizează construirea unei conducte tocmai până în
Italia). În timpul vizitei întreprinse de Putin la Sofia, o parte a elitei bulgare s-a arătat totuşi
nemulţumită de atitudinea „servilă” a executivului bulgar faţă de partenerii ruşi. Serbia s-a
alăturat proiectului în ianuarie 2008. Contractul dintre statul rus şi cel sârb a prevăzut şi vânzarea
a 51 % din pachetul majoritar al companiei petroliere care deţine monopolul în acesată ţară către
compania Gazprom. Potrivit lui Vladimir Putin, acest proiect este de lungă durată şi întăreşte
considerabil securitatea enrgetică a Serbiei45
Potrivit autorilor proiectului, South Stream va parcurge 900 de kilometri din Rusia, pe
fundul Mării Negre, până în Bulgaria. Pe teritoriul acestei ţări conducta se va ramifica. O parte se
va îndrepta spre nord, prin Serbia, Ungaria şi, probabil, prin România, iar cealaltă parte va merge
în Italia, tranzitând teritoriul Greciei. Capacitatea sa va fi de 30 de miliarde de metri cubi pe an.
Potrivit analiştilor ruşi, întreg costul proiectului s-ar putea ridica la 14 miliarde de dolari, iar
porţiunea maritimă i-ar putea costa pe ruşi şi italieni 3-5 miliarde de dolari. Prin urmare,
construirea acestui gazoduct ar putea deveni cel mai scump proiect demarat vreodată de
compania Gazprom.

45
Serbia s-a alăturat proiectului South Stream, BBC Romanian, 25 ianuarie 2008,
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/01/080125_south_stream.shtml

29
Capitolul V Studiu de caz: Relaţiile dintre Rusia şi SUA

Acest capitol scoate în evidenţă consecinţele extinderii influenţei economice şi politice


americane către graniţele Federaţiei Ruse şi percepţiile pe care le au decidenţii ruşi asupra
acestui proces de extindere. Evident, în funcţie de nivelul de percepere a pericolului, sunt
elaborate şi implementate anumite strategii de apărare. Noua strategie de securitate a Rusiei
precizează că un factor determinant în relaţiile cu NATO sun planurile inacceptabile pentru statul
rus de avansare a infrastructurii militare a Alianţei spre graniţele sale şi încercarea de a-i acorda
acesteia funcţii globale, care nu corespund normelor dreptului internaţional. Se mai subliniază
tendinţa Rusiei de a stabili cu Statele Unite (principalul promotor al extinderii NATO) un
parteneriat strategic echitabil şi deplin, în pofida unor disensiuni provocate de războiul din
Georgia din august 2008, de recunoaşterea provinciei Kosovo în 2008 şi de tentativa
Washingtonului de a instala scutul antirachetă american în Europ. Ca priorităţi rămân:
- obţinerea unor înţelegeri noi în sfera dezarmării;
- întărirea măsurilor de încredere;
- soluţionarea problemelor privind nerăspândirea armelor de distrugere în masă;
- intensificarea cooperării în lupta împotriva terorismului.

5.1 Procesul de globalizare şi SUA


Suspiciunile ruşilor sunt în raport cu SUA alimentate mai ales de Parteneriatul pentru
Pace, lansat de NATO în 1994. Acest proiect a deschis posibilitatea de lărgire a consultărilor şi
acţiunilor desfăşurate cu foştii membri ai Tratatului de la Varşovia, care puteau participa la
exerciţii comune cu membrii Alianţei Nord-Atlantice. Deşi oficialii NATO susţin că exerciţiile
au ca obiective pregătirea cooperării în operaţiuni de menţinere a păcii, furnizarea experienţei
către viitorii membri ai Alianţei în ce priveşte pregătirea personalului, corelarea între bugetele de
apărare şi economie sau probleme de echipament şi comunicaţii46, strategii ruşi consideră că
exerciţiile militare organizate de SUA şi de aliaţii săi în cadrul Parteneriatului pentru Pace au o
pronunţată tentă antirusească, întrucât aceste evenimente militare au loc cu participarea şi pe
teritoriul statelor ostile Moscovei..
Spre exemplu, ultimele exerciţii militare de acest gen au fost programate în Georgia
pentru perioada 6 mai – 1 iunie 2009. La exerciţii participă Albania, Bosnia-Herţegovina,
Canada, Croaţia, Macedonia, Grecia, Ungaria, Spania, Elveţia, Turcia, Ucraina, Emiratele Arabe
Unite, Marea Britanie şi SUA şi, este important să precizăm, Azerbaidjanul. Deşi au mai fost

46
DE ROSE, Francois, Al treilea război mondial nu a avut loc. NATO şi pacea, traducere de Unteanu Cristianu, Ed.
Nemira, Bucureşti, 1998, p. 121.

30
invitate Armenia, Kazahstan, Serbia şi Republica Moldova, reprezentanţii celor patru state nu au
dat curs invitaţiei NATO47.
Extinderea zonelor de influenţă ale Statelor Unite se accentuează şi pe fondul globalizării.
Un aspect important al acestui proces este legat de abandonarea definitivă de către Statele Unite
a unei politici izolaţioniste, încercându-se ulterior modelarea lumii conform standardelor
americane. Efectele însă nu au fost atât de puternice în contextul bipolarismului geopolitic. Nu
existau atunci suficiente mijloace tehnologice de promovare a intereselor şi valorilor americane
în lume. La acestea se adaugă şi poziţia ocupată de Uniunea Sovietică şi, respectiv, împărţirea
sferelor de influenţă între Moscova şi Washington. Competiţia dintre cele două superputeri s-a
manifestat şi la nivelul ideologiei (capitalism şi economie de piaţă versus comunism şi sistem de
comandă), neexistând suficiente premise favorabile liberalizării schimburilor comerciale
internaţionale.
Ulterior, după destrămarea Uniunii Sovietice şi, respectiv, a valorilor care au susţinut
comunismul într-o serie de state din Africa, Asia şi Europa Centrală şi de Est, procesul de
globalizare s-a accentuat. Dacă în conflictul dintre Occident şi Răsărit lumea era împărţită în
două tabere care întreţineau puţine relaţii între ele, această delimitare - Cortina de Fier – a căzut
în 1989-1990. Statele care aparţineau blocului estic s-au îndreptat în direcţia pieţei mondiale,
încrezându-se tot mai mult în democraţie şi economie de piaţă ca principii de organizare
fundamentale.
În următorii 20 de ani, globalizarea a cunoscut o dezvoltare fulminantă, facilitată atât de
plasarea Americii în fruntea „lumii civilizate”, cât şi de progresul tehnologic care a asigurat un
schimb de informaţii, mărfuri, servicii, tehnologii tot mai accentuat.
Analizând cu atenţie globalizarea şi agenţii săi, putem ajunge la constatarea că
principalele iniţiative privind accentuarea acestui proces au venit din partea ţărilor dezvoltate, cu
predilecţie din partea Statelor Unite care au început să-şi propage cu mai multă hotărâre
interesele şi viziunea în lume duă căderea Uniunii Sovietice. Oricum, iniţiativele de cooperare
mai accentuată au apărut şi după finalizarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, când s-a ajuns
la liberalizarea schimbului de mărfuri, servicii şi capital, proces care s-.a produs la un nivel
multilateral, prin intermediul Acordului General cu privire la Comerţ şi Trafic (GATT), al
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OECD) şi al Fondului Monetar Internaţional. A fost consolidat astfel un nou sistem economic
printr-o serie de acorduri multilaterale, bilaterale şi regionale între diferite autorităţi naţionale şi
regionale.

47
NATO face exercitii militare in Georgia in ciuda opozitiei Rusiei, Ziare.com, 6 mai 2009,
http://www.ziare.com/articole/exercitii+NATO+Georgia

31
Evident că atunci când efectuăm o analiză comparativă a situaţiei din Statele Unite şi
Rusia, putem evidenţia un ansamblu întreg de caracteristici specifice fiecărei economii în parte,
în funcţie de contextul local şi mai ales de modelul asumat al dezvoltării socio-economice. Spre
deoebire de statul rus, care cu doar două decenii în urmă se afla undeva la semiperiferia
sistemului economic mondial inclusiv din cuza unei curse a înarmărilor tot mai accentuate,
Statele Unite dispun de o poziţie de invidiat în acest sistem, aflându-se chiar în fruntea
principalelor iniţiative privind globalizarea. Tendinţele acestui proces pornesc din centru şi se
răsfrâng asupra periferiilor şi semiperiferiilor48.
Ne putem orienta inclusiv după activitatea unor importante companii precum
McDonald’s, care deserveşte zilnic 20 de milioane de oameni din lumea întreagă, în timp de
Coca-cola este băută de un milliard de clienţi pe zi. MTV are o audienţă de jumătate de miliard
de oameni, iar Hollywood-ul produce 85% dintre cele mai vizionate filme din lume. În
clasamentul primelor 10 filme, realizat de revista Fortune, primele şase sunt de producţie
americană. Deja a apărut obiceiul de a echivala produsul care simbolizează globalizarea cu cel
american. Spre exemlu, pizza este considerată în cele mai multe zone ale lumii produs american,
deşi el este italian Evident că se dezvoltă şi curente care se opun acestor “exporturi” de produse
şi valori americane. În Franţa a apărut char o mişcare de împotrivire la răspândirea restaurantelor
McDonald’s, în numele protejării “suveranităţii culturale”. Fostul ministru de Externe al Franţei,
Hubert Vedrine, a comparat Statele Unite cu un “peşte mare care înoată cu uşurinţă în apele
globalizării şi le domină”49.
Cert este că firmele americane au sprijinit globalizarea şi au profitat de pe urma acesteia,
obţinând mai multe avantaje:
- datorită faptului că globalizarea pune în prim plan limba engleză;
- datorită faptului că procesul globalizării este conceput în lumina prncipiilor economice
neoliberale;
- datorită faptului că americanii impun abordarea lor legislativă, financiară şi tehnică şi că
promovează individualismul.
Câteva dimensiuni ale globalizării sunt într-adevăr dominate astăzi de activităţi desfăşurate
în Wall Street, Silicon Valley şi Hollywood. De aceea o serie de trăsături distincte fac din SUA o
ţară ce se poate adapta uşor unor structuri multietnice, întrucât structura demografică este în
permanenţă modificată prin intermediul imigraţiei. Aşa cum societatea SUA este deschisă către
imigranţii veniţi din afară, şi firmele americane sunt deschise faţă de tradiţiile şi caracteristicile
48
SIMON, Ana Efectele perverse ale globalizării: manipularea prin media, publicaţia electronică Necenzurat, 24
noiembrie 2009, http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=5704:efectele-
perverse-ale-globalizrii-manipularea-prin-media&catid=3:administratie&Itemid=8
49
Nighy, Brian, Este globalizarea o simplă americanizare?, 7 august 2006,
http://www.pentrufamilie.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=116

32
locale ale ţărilor în care îşi desfăşoară activităţile de business. Prin poziţia sa în domeniul
cercetării, tehnologiei, economiei, mass media, Statele Unite valorifică mai bine noua tendinţă a
globalizării şi îi conferă un pronunţat conţinut „american”. De aceea nu ne putem îndoi de faptul
că dacă Franţa ar fi avut poziţia SUA, globalizarea ar fi căpătat o mai pregnantă „coloratură
franceză”50.
Bazându-ne pe informaţiile de mai sus, putem constata cu uşurinţă ideea că principalul
beneficiar al globalizării este SUA. Şi totuşi, în pofida “dominaţiei” sale în sistemul economic
internaţional, America se poate confrunta, într-un viitor apropiat, cu tentativele altor puteri de a
domina procesele pe care aceasta şi le-a asumat după al Doilea Război Mondial. Ar fi vorba,
bineînţeles, de statul chinez, care a înregistrat o dezvoltare economică fulminantă în ultimele
două-trei decenii, dar şi de Federaţia Rusă, ţară cu un impresionant potenţial energetic, pe care îl
poate specula în promovarea intereselor sale pe plan extern. Se pare că a avut dreptate Henry
Kissinger, atunci când a declarat că în lumea multipolară a secolului XXI va fi nevoie de eforturi
mult mai subtile pentru a menţine influenţa Statelor Unite asupra mediului internaţional51.

5.2 Apropierea Federaţiei Ruse de China


În contextul globalizării susţinute de americani, ar fi oportun să identificăm baza
ideologică ce a permis întărirea unor alianţe strategice bilaterale şi multilaterale alternative. Să
ne referim măcar la statele BRIC care au ajuns să conteste în anumite circumsanţe hegemonia
americană (BRIC, constituit din Brazilia, Rusia, India şi China). (Anexa 4)
Primul pas ar consta în înţelegerea motivaţiilor care îi determină pe ruşi să conteste
dominaţia americană asupra lumii. Originea acestor motivaţii constă inclusiv în panslavism şi
ortodoxism care au fost totdeauna două dintre componentele de bază ale geopoliticii ruseşti, fie
atunci când Moscova îşi asuma o misiune mesianică în lume, fie când încerca să-şi extindă
influenţa în Balcani şi să se apropie de slavii de acolo sub pretextul protejării ţărilor ortodoxe din
acea regiune.
Această viziune asupra lumii încurajează într-o măsură considerabilă îndepărtarea
Moscovei de vectorul occidental (poate doar cu excepţia cooperării puternice a Rusiei cu unele
state europene precum Germania sau Franţa). Prin această viziune se explică şi găsirea bruscă a
unui compromis real în relaţia dintre Moscova şi Beijing în foarte multe probleme economice şi
care vizează securitatea colectivă. Rusia şi China sunt deocamdată nişte puteri mai degrabă

50
Nighy, Brian, Este globalizarea o simplă americanizare?, 7 august 2006,
http://www.pentrufamilie.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=116
51
KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic All, Bucureşti,
2007, p. 699.

33
regionale, dar cu o tradiţie milenară. De aici vine şi un oarecare dispreţ faţă de modelul
civilizaţional al Americii, care este diferit de modelele lor.
La toate acestea se adaugă şi curentul eurasiatic, a cărui influenţă pregnantă se resimte
asupra Kremlinului. Curentul a apărut în anii 1920, în cadrul emigraţiei ruseşti. Sub influenţa
notabilă a scrierilor istoricului şi etnografului Lev Gumiliov, acest curent reapare după 1991,
constând în ideea că ar exista o a treia cale pentru dezvoltarea Rusiei52, care cu siguranţă ar avea
prea puţine tangenţe cu modelul occidental al dezvoltării.
Cel mai proeminent reprezentatnt al curentului eurasiatic este unul din mentorii lui
Vladimir Putin, Aleksandr Dughin. Promovând un discurs antioccidental şi cu predilecţie
antiamerican, el susţine că Rusia va juca un rol determinant în edificarea unei lumi multipolare.
La mutipolarism se poate ajunge, în opinia lui, prin unirea geopolitică a Europei, Rusiei şi Asiei
şi, în consecinţă, prin apariţia unui nou nucleu de putere care va contesta hegemonia americană
în lume. Eurasianismul lui Dughin constituie o nouă componentă fundamentală a politicii
externe ruseşti, materializată în proiectul “Eurasia”, SEU (Spaţiul Economic Unic, pe care Rusia,
Belarus şi Kazahstan au decis să-l constituie începând cu 2012) şi, nu în ultimul rând, în
Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, văzută deseori ca o alternativă la NATO.
Deşi discursul ideologului pare a fi radical uneori, el reflectă cele mai importante
componente ale politicii externe ruseşti – eurasianismul, panslavismul, ortodoxismul şi
naţionalismul. Ca şi înainte, Rusia este o ţară cu puternice tente mesianice, considerându-se o
alternativă la hegemonul american. Această viziune intră în contradicţie cu interesele Americii în
regiune. Chiar Kissinger spunea că America e o insulă în largul marii mase continentale a
Eurasiei, ale cărei resurse şi populaţii le depăşesc cu mult pe cele ale Statelor Unite. În
consecinţă, dominarea de către o singură putere a uneia dintre cele două sfere principale ale
Eurasiei – Europa sau Asia – rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru America. Prin
urmare, spune Kissinger, Statele Unite trebuie să oprească consolidarea unei mari puteri în
această regiune. În caz contrar, poporul american s-ar trezi cu o capacitate de rezistenţă efectivă
puternic diminuată53.

5.3 Constituirea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai


Una din cele mai active modalităţi de cooperare multilaterală a fost identificată prin
înfiinţarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (Anexa 5), aceasta având ca punct de
pornire Shanchai Five, înfiinţat în aprilie 1996, odată cu semnarea „Tratatului pentru întărirea

52
DE TINGUY, Anne, Moscova şi lumea. Ambiţia grandorii: o iluzie?, traducere de Dan Starcu, Ed Meridiane,
Bucureşti, 2008, pag. 226
53
KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic All, Bucureşti,
2007, p. 707.

34
încrederii militare în regiunile de frontieră” la Shanghai de către şefii de stat ai Republicii
Populare Chineze, Rusiei, Kazahstanului, Kârgâzstanului şi Tadjikistanului. În 2001, în
organizaţie a fost admis şi Uzbekistanul, OCS luând denumirea de Shanghai Six . În acelaşi an,
reprezentanţii Rusiei şi ai Chinei au semnat un tratat de bună vecinătate şi cooperare.
Cel puţin la nivel declarativ, principalele obiective ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai
constau în:
- întărirea încrederii reciproce şi a bunei vecinătăţi între statele membre;
- stimularea cooperării efective în ce priveşte chestiunile politice, economia şi comerţul,
ştiinţa şi tehnologia, cultura, educaţia, transporturile, protecţia mediului şi alte domenii;
- colaborarea pentru atingerea şi întărirea păcii, securităţii şi stabilităţii regionale;
- promovarea stabilirii unei noi ordini politice şi economice la nivel politic şi internaţional,
care să fie caracterizată prin democraţie, justiţie şi raţiune54.
Numeroşi specialişti şi comentatori politici nu se lasă convinşi de declaraţiile susţinute de
reprezentanţii Chinei şi ai Rusiei, potrivit cărora Organizaţia de Cooperare de la Shanghai nu a
fost concepută ca o contrapondere la influenţa NATO. Se susţine că una din principalele raţiuni
pentru înfiinţarea acestei organizaţii a fost aceea de a împidecia Statele Unite să intervină în zone
apropiate Chinei sau Rusiei.
Evident că unul din proiectele prioritare ce vizează accentuarea cooperării cu furnizorii
de energie este adâncirea raporturilor cu Rusia şi alte state din spaţiul ex-sovietic. De altfel,
înfiinţarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai poate fi interpretată ca o urmare firească a
nevoilor de energie ale consumatorilor chinezi. De cealaltă parte, Federaţia Rusă şi statele din
Asia Centrală sunt interesate şi ele în accentuarea acestui tip de cooperare, luând măsuri tot mai
hotărâte de a atrage capitalul chinez în schimbul energiei.
Putem recunoaşte că din această perspectivă China se află într-o oarecare stare de
dependenţă faţă de principalii săi furnizori. Ea este nevoită să sporească importurile de energie
pentru a putea menţine o rată a creşterii economice pe care să o încetinească raţional şi treptat, în
scopul corectării problemelor de natură socială sau ecologică, ce se dovedesc a fi din ce în ce
mai dificil de soluţionat.

5.4 Scutul american antirachetă în România


Alianţa Rusiei cu Beinjingul pare să se întărească tot mai mult sub impactul unor
divergenţe serioase dintre Moscova şi Washington. Astfel, în pofida declaraţiilor privind
încălzirea relaţiilor dintre Statele Unite şi Rusia, făcute de ambele părţi în ultimii 2 ani,
Kremlinul a ameninţat de mai multe ori cu desfăşurarea de sisteme de rachete Iskander în

54
Shanghai Cooperation Organization, 1 july 2007, http://www.fmprc.gov.cn/eng/topics/sco/t57970.htm

35
regiunea Kaliningrad, ca ripostă la planurile administraţiei de la Washington de a instala
elemente ale sistemului său de apărare antirachetă în Europa, precum şi cu amplasarea de baze
militare ruseşti în Abhazia şi Osetia de Sud.
Aceste ameninţări par să survină într-un context cu totul aparte pentru România care se
află în faţa unei oportunităţi unice de a-şi spori nivelul de securitate, prin instalarea pe teritoriul
acesteia a scutului american antirachetă, dar şi în faţa unor riscuri majore provenite mai ales din
partea statelor care se văd ameninţate de acest scut. Este vorba nu doar de statul iranian, care le-a
dat mari bătăi de cap cancelariilor occidentale prin dezvoltarea programului său nuclear, dar şi de
Rusia. Ultima ţară se vede ameninţată chiar într-o măsură mai mare decât ceilalţi doi juăctori
reigonali, trecuţi pe lista neagră a Washingtonului (Iran şi Coreea de Nord), referindu-se şi la
intenţia americanilor de instalare a elementelor apărrăii antirachetă pe teritoriul Cehiei şi
Poloniei.
Este oportun să precizăm că poziţia Moscovei faţă de instalarea acestui scut pe teritoriul
României a devenit subiect central al dezbaterii, lăsând în urmă unele detalii de ordin tehnic,
tactic şi politic, care ar trebui în aceeaşi măsură să intereseze societatea românească. Şi totuşi, în
ciuda reacţiilor dure pe care Moscova le are uneori faţă de politica NATO şi în special a Statelor
Unite pe continentul european, nu se poate vorbi despre o balanţă reală a puterii în lume. Rusia
este deocamdată slăbită în faza ei de tranziţie către o formă mai democratică de organizare a
sistemului politic. Pe de altă parte, America, având deocamdată cel mai mare potenţial militar şi
economic şi o atitudine moralistă asupra lumii, reprezintă un puternic punct de atracţie pentru
mai multe state europene, în special pentru cele mici şi mijlocii care nu au intrat în NATO şi
sentimentul de nesiguranţă al cărora este accentuat în contextul unor divergenţe cu jucătorii
regionali care contestă actualul sistem de securitate.
În pofida extinderii infrastructurii militare în lume, pentru Kenneth Waltz unipolarismul
SUA nu reprezintă decât o fază tranzitorie. Pe parcursul ultimilor ani, el şi alţi neorealişti au
încercat să discearnă semnele unei noi transformări, de data aceasta către multipolarism. Într-un
articol al cărui titlu face referire la o ”nouă ordine mondială”, Waltz contestă sfârşitul
bipolarităţii, sugerând că Rusia îşi menţine capabilităţile de contralovitură nucleară. Astfel că
prezenţa armelor nucleare este un factor decisiv în stabilirea polarităţii. Chiar dacă Rusia este
slăbită economic, ea îşi poate purta singură de grijă, asigurând existenţa continuă a ordinii
bipolare în lume55.
Nici semnarea Tratatului START II de către preşedintele american Barack Obama şi
omologul său rus, Dmitri Medvedev, nu schimbă prea mult situaţia. Acesta prevede reducerea
efectivelor nucleare la 1550 pentru fiecare ţară. Liderul de la Washington a semnat noul tratat la

55
WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, traducere de Mihăilescu Nicoleta, Ed Polirom, Iaşi, 2006, p. 16.

36
doar câteva zile de la anunţarea unei noi doctrine nucleare, potrivit căreia SUA vor recurge la
utilizarea armelor nucleare numai “în circumstanţe extreme”, pentru a-şi apăra propriile interese
vitale sau pe cele ale aliaţilor lor56.
Este cert că Rusia a recurs la o reducere mai semnificativă a potenţialului său nuclear,
fiind dezavantajată şi prin prisma întinderii teritoriale imense a graniţelor sale, dar semnarea
acestui document oricum nu exclude menţinerea unei capacităţi înalte de apărare a acesteia într-o
perioadă marcată de competiţia tot mai acerbă pentru resurse energetice. În acest context se
înscrie şi refuzul autorităţilor ruse de a sprijini iniţiativele Washingtonului privind o eventuală
colaborare a celor două ţări în domeniul apărării antirachetă. Poziţia oficială a demnitarilor de la
Moscova este aceea că Rusia e dispusă să colaboreze cu Statele Unite pentru asigurarea
securităţii europene, dar nu e de acord cu planurile americanilor privind instalarea elementelor de
apărare antirachetă în Europa.
Rusia a făcut totuşi un prim pas în vederea normalizării relaţiei cu Statele Unite prin
sistarea livrării de rachete ruseşti de tip S-300 către Iran. Deşi exista un contract între Rusia şi
Iran, un oficial militar rus a declarat că executarea contractului va depinde mult de evoluţia
situaţiei internaţionale şi de deciziile liderilor ţării, subliniind faptul că Moscova ar putea amâna
livrarea acestor rachete pentru o dată nedeterminată. Se pare că Moscova ar fi luat această
decizie pentru a nu împiedica dialogul pe cale de a se îmbunătăţi cu noua administraţie de la
Washington. SUA au exercitat presiuni asupra Rusiei pentru a renunţa la vânzarea acestor
performante rachete sol-aer, capabile să doboare un avion aflat la o altitudine de 3 mii de metri şi
150 de km distanţă şi care ar permite Teheranului să-şi protejeze mai bine obiectivele strategice,
în special cele nucleare. Răspunsul american la gestul Rusiei a venit sub forma unei scrisori
expediate de preşedintele american Barack Obama omologului său rus, Dmitri Medvedev, în
care sublinia că proiectul scutului american antirachetă din Europa, criticat de Moscova, este
legat de viitorul programelor nucleare şi balistice iraniene şi nu trebuie perceput ca o ameninţare
la adresa Rusiei.
În condiţiile în care se dau tot mai mulţi bani pe proiectele militare ale SUA în cele mai
îndepărtate regiuni ale lumii şi mai ales în contextul în care se poate preconiza un nou război
împotriva Iranului, o nouă confruntare militară pe timpul crizei economice ar putea costa prea
mult economia americană. Nu trebuie să ignorăm nici avertismentele miliardarului american
Warren Buffet. Cu puţin timp înainte de declanşarea crizei economice mondiale, el a declarat că
America se află în pragul unei catastrofe financiare, întrcuât nu mai e în stare să-şi acopere
datoriile care se ridică la zeci de trilioane de dolari. Fimul documentar “I.O.U.S.A.”, realizat cu

56
Obama and Medvedev sign nuclear deal in Prague, The Independent, 8 april 2010,
http://www.independent.co.uk/news/world/politics/obama-and-medvedev-sign-nuclear-deal-in-prague-
1938968.html

37
sprijinul lui Buffet, scoate în evidenţă efectele negative ale consumatorismului americanilor care
s-au obişnuit să cumpere tot mai mult pe datorie. La rândul său, Leontiev spune că nu doar
organizarea proastă a sistemului de credit, dar şi extinderea infrastructurii militare americane în
Orientul Mijlociu şi în Europa a adus Statele Unite în pragul unei veritabile catastrofe
financiare57.
Aşadar, urmează să ne întrebăm dacă SUA ar mai fi în stare să-şi promoveze cu aceeaşi
eficienţă interesele pe plan extern şi să susţină în continuare varianta americană a globalizării.
Aici ne putem din nou referi la acel efect de bumerang al globalizării, atunci când statele
dezvoltate ajung să fie depăşite, la nivelul ritmurilor de dezvoltare, de cele care se aflau anterior
la semiperiferia sistemului economic internaţional. Transferul de tehnologii şi experienţă dinspre
Occident spre aceste entităţi statale, prin intermediul organizaţiilor financiare internaţionale şi al
corporaţiilor, facilitează o dezvoltare mai accentuată a beneficiarilor acestor tehnologii. De
acelaşi proces pare să beneficieze şi Rusia lui Dmitri Medvedev şi a lui Vladimir Putin.
Modernizarea unui stat cu un asemenea potenţial energetic şi militar poate aduce multe
schimbări la nivelul sistemului internaţional, mai ales sub aspectul participării companiilor
ruseşti la circulaţia fluxurilor de capital şi energie. Avem în faţă un secol destul de imprevizibil
sub aspectul tehnologiilor şi de aceea nu ne putem pronunţa definitiv asupra ritmurilor de
dezvoltare înregistrate de o putere sau alta.

57
Un miliardar american susţine că SUA este în pragul unei catastrofe financiare, publicaţia electronică
Jurnalul, august 2008, http://www.jurnalul.ro/stire-externe/un-miliardar-american-sustine-ca-sua-este-in-
pragul-unei-catastrofe-financiare-132028.html

38
Concluzii
Una din ipotezele principale ale lucrării este aceea că nici după terminarea Războiului
Rece Statele Unite nu au putut asista la o destindere a relaţiilor sale cu principalii adversari
geopolitici şi în special cu Federaţia Rusă, ţară cu care americanii deţin 90% din armele nucleare
ale lumii. Asistăm, în această ordine de idei, la o nouă încordare a relaţiilor bilaterale, această
fază fiind parţial depăştiă în perioada anilor 90 ai secolului trecut, când Rusia nu dispunea de
elite consolidate în jurul ideii de sporire a potenţialului său de mare putere.
În contextul unui veritabil război chiar la frontiera Federaţiei Ruse, în care s-au ciocnit
interesele Moscovei şi Washingtonului în zona Caucazului (războiul ruso-georgian din august
2008), consider că trebuie repuse în discuţie ambiţiile de mare putere ale Moscovei.
Dacă influenţa exercitată de Statele Unite asupra spaţiului european se resimte mai mult
sub aspectul securităţii şi controlului economic, cea a Moscovei are în vedere extinderea
controlului energetic al Rusiei asupra Europei prin livrări de energie şi achiziţii care ajung uneori
la valori de miliarde de dolari.
La aceste probleme se adaugă şi dezvoltarea fulminantă a Chinei din ultimele 2 decenii,
dezvoltare care i-a convins deja pe unii experţi că statul chinez va reuşi să devanseze America în
termeni economici. Constatăm, în acest fel, că statul chinez se manifestă ca un actor internaţional
extrem de pragmatic în promovarea intereselor sale. Sigur că alianţa strategică dintre Moscova şi
Beijing creează suficient de multe probleme decidenţilor americani, existând posibilitatea
depăşirii de către aceste două ţări a capacităţi SUA de a se menţine în fruntea sistemului
economic şi politic internaţional.
Ajungem, în cele din urmă, la o imagine de ansamblu a competiţiei dintre Est şi Vest,
descrisă cu predilecţie de Halfrod Mackinder şi Nicholas Spykman. Mackinder spunea că în
lume ar fi existat un echilibru instabil între puterile interioare continentale şi puterile exterioare
maritime. Fosta URSS corespunde geografic cu ceea ce Mackinder denumeşte “Heartland”, o
zonă locuită de popoare cu o densitate demografică redusă şi cu un grad de civilizaţie scăzut. De
partea cealaltă a spectrului geopolitic mondial, naţiuni cu o masă demografică densă şi-au pus în
valoare calităţile pentru dezvoltarea navigaţiei. Această zonă este locuită cu predilecţie de
popoare care aparţin civilizaţiei occidentale. Potrivit lui Mackinder, puterile maritime luptă
pentru controlul “Heartland”-ului (care are un potenţial economic impresionant), în timp ce
Rusia încearcă să-şi extindă influenţa asupra zonelor maritime. În cazul în care una din părţi va
acapara zona pentru care luptă, se va ajunge la o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial.
În acelaşi timp, Mackinder spune că cel care va ajunge să controleze “Heartland”-ul va domina
lumea58.

58
TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pp. 75-76.

39
Autorul britanic Nicholas Spykman, care a combătut teoria lui Mackinder, consideră că
datele geografiei politice nu confirmă ipoteza potrivit căreia “Heartland”-ul ar putea deveni într-
un viitor apropiat o zonă bine dotată cu linii de comunicaţie şi prezentând un mare potenţial
economic. El lansează un concept nou – “Rimland”. Acesta este constituit din ţări cu ieşire la
mare, care înconjoară din cele mai multe părţi “Heartland”-ul continental. “Rimland”-ul începe
cu Scandinavia, continuă cu România şi Turcia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi India şi se
încheie cu teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei.
În opinia autorului, controlul asupra acestei zone este necesar pentru dominaţia întregii
lumi. În urma declanşării Răzoiului Rece, ideea lui Spykman privind importanţa “Rimland”-ului
a stat la baza strategiei privind “îndiguirea” sistemului socialist de state eurasiatice printr-o serie
de pacte militare şi focare de tensiune. Referindu-se la necesitatea creării unui cordon în jurul
Uniunii Sovietice, ambasadorul SUA la Moscova în timpul Războiului Rece, George Kennan, a
subliniat că supremaţia sovietică asupra spaţiului eurasiatic este inacceptabilă pentru Statele
Unite59.
Prin aceste teorii ale competiţiei mondiale pentru noi zone de influenţă, putem explica cel
mai bine disponibilitatea permanentă a Statelor Unite de a “invada” “Rimland”-ul prin diverse
mijloace avute la dispoziţie, de la cele diplomatice şi economice la cele militare. Rămâne
valabilă ipoteza că pentru americani vacanţa încă nu a început. După căderea adversarului
sovietic şi neutralizarea acestuia pentru un deceniu întreg, a urmat o nouă etapă a confruntării cu
alţi jucători geopolitici. Au crescut amploarea şi diversitatea provocărilor la adresa strategilor şi
decidenţilor americani. Acest lucru ne demonstrează încă o dată că în lumea competiţiei
geopolitice nu există nici timp, nici ocazie pentru relaxare.
Surprinzând evoluţia sistemului de securitate sovietic şi declinul economic şi geopolitic
în care a intrat Rusia în perioada anilor 90’, putem preciza încă o dată că este evidentă atitudinea
pragmatică a actualei conduceri de la Moscova faţă de posibilităţile reale şi rolul Rusiei pe arena
internaţională. Însă, chiar dacă asistăm la o întărire a statalităţii şi la o dezvoltare economică fără
precedent în perioada postcomunistă, trebuie să recunoaştem că principalul adversar geopolitic al
Moscovei, Statele Unite, deţine primatul pe arena internaţională, având cel mai dezvoltat sistem
de securitate din lume. În primul rând, Statele Unite sunt cea mai mare putere economică şi
militară. În al doilea rând, americanii sunt experţi în organizarea revoluţiilor care au invadat în
ultimii ani spaţiul ex-sovietic (Ucraina, Georgia, Kârgâzstan). În al treilea rând, Washingtonul
deţine monopolul asupra pieţei mondiale de comunicaţii şi este în stare să declanşeze un război
mediatic pe mai multe fronturi. În al patrulea rând, apropierea de Rusia este asociată deseori cu
experienţa negativă a comunismului, mai ales în ţările din Europa Centrală şi de Est şi în CSI.

59
Idem, pp. 90-92.

40
Prin intermediul unor întreprinderi de talie modială, al căror obiectiv este cucerirea mediatică a
planetei (NBC, CNN, Fox News)60, pot fi mediatizate la nesfărşit subiecte precum
”atotputernicia KGB-ului”, ”asasinarea jurnaliştilor”, ”persecutarea membrilor opoziţiei ruse”
etc. Să recunoaştem că multe dintre aceste subiecte sunt uneori strecurate intenţionat în mediul
informaţional, nu din grijă faţă de victimele abuzurilor statului rus. Prin urmare, pe lângă
existenţa unui vast potenţial energetic şi militar, este importantă şi imaginea statului, iar pentru
aceasta trebuie să existe şi un potenţial informaţional pe măsura ambiţiilor geopolitice ale
Moscovei.

Bibliografie:
1.) ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002.

60
RAMONET, Ignacio, Geopolitica haosului, traducere de Banu Matilda, Ed. Doina, Bucureşti, 1998, p. 142.

41
2.) BRZEZINSKI, Zbigniew, ODOM, William, GEOANĂ, Mircea, ASMUS, Ronald, CARP, Mihai, NATO: o
nouă viziune, Ed. Casa NATO, Bucureşti, 2003.
3.) BUGAJSKI, Janusz, Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, traducere de Ruxandra Ivan, Sergiu Necşoiu,
Diana Stanciu, Silvia Marton, Alexandra Ionaşcu, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005.
4.) CRUCERU, Sorin Gheorghe, Eficienţa economică a transferului de tehnologie şi a atragerii capitalului
străin în societăţi mixte, ASE, Bucureşti, 1997.
5.) DE ROSE, Francois, Al treilea război mondial nu a avut loc. NATO şi pacea, traducere de Unteanu
Cristianu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.
6.) DE TINGUY, Anne, Moscova şi lumea. Ambiţia grandorii: o iluzie?, traducere de Dan Starcu, Ed
Meridiane, Bucureşti, 2008, .
7.) FEDOROVSKI, Vladimir, De la Rasputin la Putin, Ed. Vivaldi, traducere de Cernăuţeanu Natalia,
Bucureşti 2003.
8.) FIDLER, Jiri, MAREŞ, Peter, Istoria NATO, traducere de Nasinkova Lidia, Institutul European, Iaşi,
2005.
9.) GOODIN, E, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter, Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana
Kantor, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
10.) HUNTINGTON, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet,
traducere de Radu Carp, Filipeştii de Târg (Prahova), 1997.
11.) KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic
All, Bucureşti, 2007.
12.) LORRAINE, Pierre, Misterioasa ascensiunea a lui Putin, Ed. Z 2000, trad. Constantinescu
Nicolae, Bucureşti, 2001.
13.) MATEI, Mirela, Investiţiile străine directe. Funcţii şi evoluţii, 1990-2000, Ed Expert, Bucureşti, 2004.
14.) MEARSHEIMER, John, Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere,
traducere de Andreea Năstase, ED. Antet, 2001.
15.) NEWMAN, Bruce, SHETH, Jagdish, A theory of political choice behavior, Ed. Praeger, New
York, 1987.
16.) PESNOT, Patrick, Spionii ruşi de la Stalin la Putin, traducere de Cristina Ardelean, Ed. Litera,
Bucureşti, 2008.
17.) POPPER, Karl, R., Lecţia acestui secol, traducere de Dumitrescu Florin, Ed. Nemira, Bucureşti,
1998.
18.) RAMONET, Ignacio, Geopolitica haosului, traducere de Banu Matilda, Ed. Doina, Bucureşti,
1998.
19.) RONALD, Asmus, DIMITROV, Konstantin, FORBRIG, Joerg, O nouă strategie euro-atlantică
pentru regiunea Mării Negre, Ed. IRSI “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2004.
20.) RONCEA, Victor (coordonator), Axa. Noua Românie la Marea Neagră, Ed Ziua, Bucureşti, 2005.

21.) SOLJENIŢÂN, Aleksandr, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, traducere de Buzilă Boris, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1995.
22.) TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995.

42
23.) WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, traducere de Mihăilescu Nicoleta, Ed Polirom,
Iaşi, 2006.

Surse electronice:
1.) http://subscribe.ru/archive/history.chinawar/200709/16210532.html (relaţiile dintre Rusia şi China)
2.) ROŞCA, Cristina, Prăbuşirea bursei şi problemele băncilor le aduc aminte ruşilor de coşmarul trăit în
1998, Ziarul Financiar, 12 octombrie 2008, http://www.zf.ro/business-international/prabusirea-bursei-si-
problemele-bancilor-le-aduce-aminte-rusilor-de-cosmarul-trait-in-1998-3301302/
3.) Gerhardt Schroder: „În Gazprom nu există discuţii despre includerea României în South Stream”,
Cotidianul, 12 noiembrie 2008,
http://www.cotidianul.ro/gerhard_schr_der_n_gazprom_nu_exista_discutii_despre_includerea_romaniei_in
_south_stream-64188.html
4.) MIHAI, Cătălina, Medvedev, „vizită de studiu” în Sillicon Valley, Adevărul, 22 iunie 2010,
http://www.adevarul.ro/international/Medvedev-vizita_de_studiu-_in_Silicon_Valley_0_284972104.html
5.) Антон Васецкий, США опять вооружают Грузию, Взгляд, 28 августа 2008,
http://www.vz.ru/society/2008/8/28/201589.html
6.) Cronologia conflictului armat de la graniţele României, dintre Rusia şi Georgia, Realitatea TV, 13 august
2008, http://www.realitatea.net/cronologia-conflictului-armat-de-la-granitele-romaniei--dintre-rusia-si-
georgia_330052.html
7.) Дугин Александр, 3-я мировая началась, 08.08.2010, http://russia.ru/video/dugin3mir/
8.) EFTODE, Alexandru, Noua Strategie de Securitate naţională a Rusiei, Radio Europa Liberă, 14 mai 2009,
http://www.europalibera.org/content/article/1731998.html
9.) Стенограмма начала пресс-конференции Президента России Владимира Путина, Российская
Газета, 14.02.2008, http://www.rg.ru/2008/02/14/ctenogramma-itogi-anons.html
10.) Presiunea gazelor produce fisuri în unitatea europeană, Front News, 12 ianuarie 2009,
http://www.frontnews.ro/externe/politica/criza-gazelor-19581
11.) Цена российского газа для Украины в I квартале составит $360, Риа Новости, 20.01.2009,
http://www.rian.ru/gas_news/20090120/159662877.html
12.) Путин: Буш разжигал газовую войну и «оранжевую» революцию, Росбалт 26.01.2009,
http://www.rosbalt.ru/2009/01/26/612782.html
13.) NATO face exercitii militare in Georgia in ciuda opozitiei Rusiei, Ziare.com, 6 mai 2009,
http://www.ziare.com/articole/exercitii+NATO+Georgia
14.) SIMON, Ana Efectele perverse ale globalizării: manipularea prin media, publicaţia electronică
Necenzurat, 24 noiembrie 2009, http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?
option=com_content&view=article&id=5704:efectele-perverse-ale-globalizrii-manipularea-prin-
media&catid=3:administratie&Itemid=8
15.) Nighy, Brian, Este globalizarea o simplă americanizare?, 7 august 2006,
http://www.pentrufamilie.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=116

43
16.) Shanghai Cooperation Organization, 1 july 2007,
http://www.fmprc.gov.cn/eng/topics/sco/t57970.htm
17.) Un miliardar american susţine că SUA este în pragul unei catastrofe financiare, publicaţia
electronică Jurnalul, august 2008, http://www.jurnalul.ro/stire-externe/un-miliardar-american-sustine-ca-
sua-este-in-pragul-unei-catastrofe-financiare-132028.html

44