Sunteți pe pagina 1din 24

CURSUL 4

ROMÂNIA – CONSIDERAŢII
ROMÂNIA – CONSIDERAŢII GEOPOLITICE
GEOPOLITICE
Astăzi, Geopolitica a fost relansată şi în
statele foste adversare ale acestei discipline
sub presiunea necesităţii de a explica fapte
şi fenomene noi şi de a întemeia orientări şi
abordări politice în consens cu tendinţele de
PLANUL CURSULUI evoluţie ale lumii contemporane.

1. SPAŢIUL SI POZIŢIA GEOGRAFICĂ


1.1 Spaţiul românesc în context geopolitic european.
1.2.Teritoriul României în poziţie geoistorică de
interes european major
1.3.România în poziţia cea mai înaintată a
Europei Latine în faţa Asiei.
1.4.Poziţia României la fruntariile Orientale ale Europei în apărarea creştinătăţii
ortodoxe.
1.5. România - poziţie în sfera de influenţă a intereselor marilor puteri
2. INDIVIDUALITATEA ŞI PERSONALITATEA GEOGRAFICĂ A
TERITORIULUI ROMÂNIEI

Obiectivele cursului:
Înţelegerea rolului şi locului teritoriului României în contextul geopolitic
european, ca poziţie geoistorică de interes major ; identificarea şi explicarea direcţiilor de
interes al marilor puteri în această zonă, precum şi a sferelor de influenţă ale acestora;
cunoaşterea şi înţelegerea personalităţii geografice a teritoriului României.
Bibliografie recomandată:
Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, Sociologia şi Geopolitica Frontierei, Ed. Floarea
Albastră, Bucureşti, 1994, pag.74-87.
E. Emandi, Gh. Buzatu, V. Cucu, Geopolitica,Ed. S. C. Dosoftei S. A., pag.290-
311.
P. Mandu, Curs de Geopolitică,pag.1-39

1. SPAŢIUL SI POZIŢIA GEOGRAFICĂ


Poziţia geografică a unui stat reprezintă suma condiţiilor cu grad pronunţat de
favorabilitate pentru consolidarea temeliilor proprii, naţionale, pentru afirmarea ţării
respective în relaţiile cu comunitatea regională geografică din care face parte.
Condiţiile sunt în mod firesc naturale, sociale, economice şi politice. Fiecare din
acestea acţionează după legi proprii, punând în valoare sensurile originalităţii naţionale,
căile şi modalităţile ramificării acestora în relaţiile cu ţările vecine, în primul rând, apoi
cu celelalte ţări din regiuni mai apropiate ori mai îndepărtate geografic. Prin analiza
poziţiei geografice putem astfel înţelege însuşirile componentelor care stau la baza
condiţionărilor recunoscute, rolul lor în consolidarea fundamentelor naţionale.
Înţelesul larg al poziţiei geografice este astfel definit atât de realităţile specifice
spaţiului naţional cât şi mai ales de solidaritatea acestora cu însuşirile spaţiilor
circumscrise, apropiate ori mai îndepărtate. Solidaritatea acestor realităţi şi însuşiri .
spaţiale (fie că este vorba de spaţii absolute, relative ori percepute) are la bază
comunitatea ori heterogenitatea unor valori potenţiale, un anumit grad de omogenitate a
spaţiilor economice şi nu în mică 'măsură reciprocitatea intereselor de echilibru regional.
Pe un asemenea fond, în mod obiectiv, se reliefează caracteristicile geografice ale unui
stat, care, la rândul lor, dau unitate organică specificului componentelor naţionale şi
semnificaţie propriilor lor manifestări în relaţiile cu lumea exterioară.
În această accepţiune poziţia geopolitică relevă18, în primul rând, necesitatea de a
evalua corespunzător valenţele spaţiului, adică potenţialul lui natural, uman şi material
(economic), de a direcţiona echilibrat strategiile politice, având ca scop prioritar
consolidarea temeliilor naţionale, iar pe acest fond, lărgirea bazelor de cooperare
regională ori continentală.
În acest fel, unele sau altele din favorabilităţile naturale, umane, ori materiale, pot
avea un rol recunoscut în afirmarea geopolitică a statului, în relaţiile de cooperare cu
statele vecine sau mai depărtate geografic, deci îi conferă o anumită poziţie în raport cu
alte state.
Ca urmare, în cadrul poziţiei geopolitice identificăm trei nivele, respectiv,
macropoziţia faţă de marile puteri ale lumii, mezopoziţia în cadrul continentului şi
micropoziţia faţă de statele vecine.
Spaţiul şi poziţia geografică, însuşirile lor, relevă faptul că nici o naţiune nu poate
vieţui izolat, dar, totodată, relevă cu prisosinţă anumitele particularităţi de ordin istoric,
cultural, economic, geopolitic care au stat şi stau la baza unei conştiinţe naţionale, a unui
destin etnic.
În cazul României, însuşirile spaţiului şi poziţiei geografice, precum şi ale altor
structuri geopolitice atestă cu prisosinţă temeliile şi priorităţile care au definit ţara noastră
ca entitate etnică stabilă, adânc înrădăcinată în spaţiul ei autohton, Şi totodată într-o
permanentă conexiune cu evoluţiile social-economice şi politice ale statelor vecine, ale
marilor puteri europene şi neeuropene. “...Referindu-se la asemenea aspecte, înaintaşii
geografiei româneşti susţineau faptul că problema spaţiului şi a situaţiei în spaţiul concret
nu e deloc indiferentă nici pentru viaţa poporului luat în masă, nici pentru directivele sale
politice, nici chiar pentru manifestările sufleteşti ale poporului român” .Multitudinea
însuşirilor spaţiului oferă deci posibilităţile de analiză a rolului pe care îl are factorul
geografic în dezvoltarea raporturilor dintre state, privite în principal din punctul de

18
De reţinut este faptul că, în general, nu s-a ajuns până acum la o concepţie unitară asupra geopoliticii,
tranşându-se controversa dacă aceasta reprezintă o “metodă”, un instrument de investigaţie sau o “ştiinţă”.
În literatura interbelică română, Traian Herseni a opinat în sensul diferenţierii geopoliticii ca
ştiinţă de geografia politică, iar Ion Conea, discipol al lui Dimitrie Gusti, înclină să considere geopolitica ca
fiind “ştiinţa mediului politic”, cu alte cuvinte, o ştiinţă care studiază nu statele în parte, ci jocul politic
dintre state. In literatura politologică publicată după 1945 în ţările foste comuniste, geopolitica a fost
considerată de regulă ca fiind o ştiinţă reacţionară, contestându-i-se importanţa şi utilitatea.
vedere al dezvoltărilor social-economice, al cooperărilor, echilibrului de tot felul şi în
final al stabilităţii lor în zonele cărora aparţin.

1.1 Spaţiul românesc în context geopolitic european.


Înţelesul geopolitic asupra spaţiului românesc este dat, în mod categoric, de
aşezarea României în coordonatele fizice, social-culturale, etnice şi economice ale
Europei din trecut şi din .prezent, de limitele naturale în care s-a închegat, pentru
totdeauna, puterea românimii.
Poziţie central-sud-est europeană
Regional, în cadrul fizico-geografic şi geologic al Europei, spaţiul României
corespunde regiunii de tranziţiei - atât către răsărit, apus, cât şi spre miazăzi, la
interferenţa dintre Europa peninsulară şi cea continentală. în sprijinul acestei delimitări
sunt incontestabile unele coordonate ale spaţiului în care este situată România.
a) Teritoriul României se găseşte chiar pe la mijlocul zonei temperate; paralela de
45° trece prin sudul ţării (sudul Deltei Dunării, pe la nord de municipiile Ploieşti şi Târgu
Jiu şi prin comuna Ciclova Română din judeţul Caraş-Severin). Ea se găseşte; deci, in
mijlocul zonei celei mai favorabile dezvoltării social-umane.
b) Meridianul de 25° longitudine estică o străbate pe la mijloc (Avrămeşti,
Făgăraş, Roşiorii de Vede, Traian). Punctele extreme ale României, în limitele actuale, se
află astfel în localităţile Horodiştea (sat în judeţul Botoşani) în nord (48°15'06”),
Zimnicea (oraş în judeţul Teleorman) în sud (43°37'07"), Sulina (oraş în judeţul Tulcea)
în est 29°41'24"), Beba Veche (comună în judeţul Timiş) în vest (20°15'44").
c) Distanţele aproape egale (2700-2800 km) faţă de Oceanul Atlantic, de Oceanul
Îngheţat şi de Munţii Ural, constituie un indicator al egalei influenţe fizico-geografice pe
care acestea o exercită asupra României, în timp ce Marea Mediterană, aflată la numai
1050 km, îi nuanţează clima într-o măsură restrânsă.
d) România se desfăşoară teritorial ca entitate politică-europeană. în regiunea
muntoasă a Europei Centrale şi într-o bună parte a istmului Europei dintre Marea Neagră
şi Marea Baltică, ce a însemnat zona de semnificaţii economice şi încărcătură umană
deosebită.19
19
Această poziţie ne-a înlesnit legături permanente (îndeosebi din Evul, Mediu) cu civilizaţia apuseană,
teritoriul ţării noastre având rolul de tranziţie sud-est europeană spre centrul şi occidentul Europei. Pe aici
Caracteristicile menţionate configurează cu claritate poziţia central sud-est
europeană carpato-pontică a teritoriului României, spre deosebire de poziţia statelor
situate in spaţiul central-sud-est european balcanic, ponto-mediteranean, respectiv, în
peninsula balcanică.
e) Fizico-geografic, geologic, al multor altor aspecte geografice, umane şi
economice, teritoriul României se delimitează de ceea ce obişnuit se recunoaşte prin
Peninsula balcanică 20.
Însuşirile poziţiei central-sud-est europene a României este o realitate izbitoare de
la cel mai simplu contact cu orice hartă europeană. Şi totuşi, într-o revistă a societăţii de
Geografie din Ungaria dr. Kocsis Karoly semnează un articol21 B prin care conţinutul
spaţiului carpatic, dunărean si pontic este redus la bazinul carpatic şi cel balcanic
(Slovacia, Ungaria, Transcarpatia, Transilvania, Voievodina, Croaţia, Bosnia-
Herţegovina, Muntenegru, Serbia (propriu-zisă), Kosovo, Macedonia, Albania, Bulgaria,
România (propriu-zisă) şi Moldova, considerată în limitele administrative actuale" (pag.
165). Iată, într-adevăr, o “ordine” halucinantă care nu merită nici amintită.
Limite - semnificaţii geopolitice
O scurtă privire asupra hărţii ne pune în faţa unei forme şi .limite după .principii
de stabilitate distincte şi totodată raţionale a teritoriului României, de deosebită
semnificaţie geopolitică. .
Dacă ţinem seama de faptul că peste jumătate din frontierele actuale ale României
sunt frontiere naturale (Dunărea, Marea Neagră, Prut sau Nistru - pentru România Mare),
formate din unităţi fizico-geografice de distinctă complementaritate funcţională cu blocul
carpatic, vom putea înţelege unele din marile taine ale realităţii româneşti 22 într-adevăr,

treceau drumurile comerciale principale.


20
Termenul de “peninsulă balcanică” este cunoscut din prima jumătate a sec. al XIX-ha (anul ,1830, prin
lucrarea geografului german Zeune: Gola, Versuch einer Wiessenschaft lichen Erdbesehreibung
Balkanhaibeland).
21
A. Kàrpàt Ballkàn Regio Vàltozo Etnikai-Vallàsi Arculata. Földrajzi Kozlemenyek CXV (XXXIX),
Kötet, 1991, 3--4 szàm, 165-189 s.
22
De menţionat că frontierele naturale sunt dominate în cazul vecinătăţii cu statele C.S.I, (1021,8 km
fluvială si 31,7 km maritimă, faţă de doar 273,8 km frontieră terestră), cu Bulgaria (470,0 km fluvială, 22,2
km maritimă, faţă de 139,1 km terestră) si cu Iugoslavia (325,4 km fluvială şi 218,9 km terestră). Doar în
vecinătate cu Ungaria avem frontieră convenţională terestră dominantă, respectiv, 454,9 km şi doar 39,9
km frontieră fluvială (pe cursul superior al Tisei).
Forma României este elipsoidală având lungimea teritoriului de circa 720 km de la v2st la est şi de circa
514 km de la nord la sud. Frontierele au o lungime totală de 3190,3 km ( 1036,7 km frontieră terestră, 1
865,7 km fluvială şi 287,9 km maritimă). Suprafaţa României de astăzi este de 237 500 km fiind apropiată
din lungimea totală . a frontierelor României actuale (3 181,7 km), frontierele fluviale
însumează 1857,1 km, iar cea maritimă 287,9 km.
Asemenea formă poate constitui un veritabil model de organizare în cadrul
Europei, după realităţile geopolitice indubitabile. Este modelul care relevă cu prisosinţă
caracterele obiective ale frontierelor stabilite după predominanţa principiilor
naţionalităţilor conturând cadrul naţional-funcţional unitar.
Durabilitatea formaţiunilor politice unitare, din. Carpaţi la Marea Neagră şi până
la marile fluvii ale Europei, aproape neschimbată de-a lungul a peste două milenii, denotă
de formă o entitate stabilă, adaptată armonios unui spaţiu geografic cimentat de o realitate
etnica getodacică, românească indestructibilă.
Cadrul natural, prin funcţiile sale, a constituit de totdeauna suportul material al
colectivităţilor umane, a influenţat procesele de adaptare activă a acestora; imprimând un
anumit specific structurilor etnice atât în modul de viaţă, cât mai .ales în cel al grupării
lor teritoriale. Cerinţele obţinerii bunurilor materiale, al apărării securităţii, în general,
imprimă sensuri specifice şi anumite însuşiri componentelor cadrului natural,
funcţionalităţii lor umane. Unitatea funcţională spaţială dă astfel expresie unităţii etnice,
delimitărilor teritoriale. Or, în cazul României, putem confirma încă din fazele sorginte
ale neamului nostru o identitate notabilă rezultată din osmoza cadrului uman cu cel fizic
natural.
Expresia acestei osmoze este exteriorizată, incomparabil cu alte state ale Europei,
de omogenitatea etnică românească, omogenitate bazată pe număr de populaţie şi
stabilitate teritorială şi nu în ultimul rând pe poziţia geografică în cadrul fundamentelor
naturale amintite: Carpaţi, Dunărea şi Marea Neagră.
În argumentarea acestei caracteristici, de rară semnificaţie, este sublinierea
marelui geograf francez, un excelent cunoscător al românilor şi al spaţiului lor geografic -
Emm. de Martonne. În conferinţa sa cu tema “La nouvelle Roumanie dans la nouvelle
Europa”, Emm. de Martonne sublinia:
“Forţa unităţii blocului românesc ţine nu numai de masivitatea lui dar şi de
poziţia, sa geografică.
ca mărime de state europene marcante, cum este Marea Britanie (244130 km 2). prioritară faţă de marea
majoritate a statelor bazinului Dunării sau al Mării Negre.
Eu doresc să insist asupra acestei poziţii care este după părerea mea de o
importanţă excepţională. Nu este numai o poziţie centrală, ci o poziţie în raport cu
trăsătura dominantă a geografiei fizice a României: cu Carpaţii.
Noi atingem aici, de fapt, acelaşi subiect - structura geografică o noii Românii. Eu
am fost permanent de acord că vechea Românie era ea însăşi un stat carpatic, că românii
trebuie priviţi mai ales ca trăind lângă aceşti munţi.
În prezent, problema nu se mai pune. Este suficient să-ţi fixezi privirea asupra
hărţii pentru a înţelege. De jur împrejurul acestei .cetăţi montane se desfăşoară câmpii,
glacisuri şi coline, erodate de cursurile apelor care coboară ca dintr-o fântână: Siret,
Buzău, Olt, Jiu, Mureş, Someş".
Caracteristicile teritoriului României, cu toate semnificaţiile subliniate ori
subînţelese, relevă faptul că prin analiza poziţiei geopolitice a unui stat trebuie făcut apel
în primul rând la raţiunea de a cunoaşte valorile şi factorii care trebuie să ducă la decizii
de strategii (în mod firesc economice şi comerciale); la politicile de cooperare şi de
stabilitate regională.
În cazul concret al României rezultă clar că debarasarea de prejudecăţi, părtinire
si mai ales de sfidare economică asigură aprecierile geopolitice reale. Pe acest fond se
dovedeşte cum România a devenit în ultimii ani o veritabilă realitate economică de mare
potenţial, o garanţie în promovarea cooperării internaţionale, factor major de stabilitate
geopolitică în Europa şi, în speţă, în zona central-sud-est europeană.

1.2.Teritoriul României în poziţie geoistorică de interes european major


Poziţia geoistorică a teritoriului României este definită de confruntările intre
comunităţile dacice, daco-romane şi româneşti, în procesele complicate ale marilor
migraţii a popoarelor atât din vest (celţii), cât mai ales din est, migraţii de tipul
infiltraţiilor, invazii ori revărsări al căror scop a fost cotropirea de teritorii ale bastionului
carpatic, dunărean şi pontic. Acest spaţiu a cunoscut şocul axelor de stepă .şi silvostepă, a
pădurilor de codrii şi în mod deosebit spaţiul delimitat de coroana carpaţilor, deci relieful
montan.
Fără a putea fi “acoperit” în întregime, în trupul spaţial românesc, au fost forţate,
în scopul cotropirii locale şi nu în ultimul rând în scopul pătrunderii spre Europa de vest,
“porţi'' înscrise în istoria Europei ca “poarta pontică dunăreană”, “someşeană” sau
“silvană” şi “bănăţeană”.
Prima, “poarta pontică dunăreană” a fost forţată de valurile mareelor stepice din
est îndreptate spre centrul, vestul şi sudul Europei. Poarta “Silvania” a fost forţată în zonă
de codrii, iar cea “bănăţeană”, în spaţiul montan propriu-zis. De aici au rămas până în
zilele noastre toponimele de “poartă” ca: “Poarta de Fier a Transilvaniei”, “Poarta
Mezeşului” (Portias Mezesianias), “Poarta Orientală”, “Poarta de Fier”, “coridorul
bănăţean”, “poarta maritimă”, “puntea dobrogeană” ş.a. Ele poartă denumiri cu
semnificaţii locale, recunoscute prin funcţiile lor de veritabile “Porţi continentale”. Aici,
în faţa unor asemenea fortăreţe, s-a jertfit poporul autohton român, apărând bastionul
carpatic şi al codrilor, dar nu mai puţin spaţiile polarizate de Alpi.

1.3. România în poziţia cea mai înaintată a Europei Latine în faţa Asiei.
Privită mai îndeaproape, harta politică a Europei relevă poziţia fiecărui .stat din
cuprinsul ei faţă de un anumit “component” aşa-zis de sprijin geopolitic. Ţările Europei
Occidentale, bunăoară, au în spatele ori în jurul lor oceanul, altele au beneficiat şi
beneficiază din plin de deschiderile largi la mările marginale (Marea .Mediterană, Marea
Baltică, Marea Nordului). Indiscutabil că asemenea .poziţii oferă ţărilor respective
avantaje atât economice şi strategice, cât mai ales geopolitice. Elementele de ”presiune”
geopolitică fiind în general nesemnificative sau preluate de regulă de poziţiile altor state,
cum este şi cazul României, este uşor de observat ca precept că, prin coordonatele fizico-
geografice şi geomatematice, României i se “conferă” şi poziţia cea mai înaintată a
Europei latine în faţa Asiei, bineînţeles cu avantaje şi mai ales dezavantajele cunoscute de
întreaga istorie a Europei.
Aşezarea României la marginea Europei continentale ne-a situat, la începuturile
înaintaşilor noştri, într-o poziţie benefică, unică faţă de teritoriile altor state actuale din
zonă.; vechea Dacie deţinea o poziţie prioritară la contactul culturii elene (dinspre sud-
estul Europei) şi culturii latine dinspre sud-vestul Europei. Este cunoscut că actualul
spaţiu al României, precum, si cea mai mare parte din peninsula balcanică erau populate
de comunităţi de origine indo-europeană, respectiv - Iliri şi Traci. Ilirii dominau zonele
dinspre apus şi până în Marea Adriatică şi Marea Ionică. Tracii erau prezenţi în nordul şi
sudul Dunării şi îndeosebi în jurul Mării Negre şi Mării Egee. Timp de şase secole, cât a
durat cucerirea romană asupra acestor regiuni, se evidenţiază :preponderenţa celor două
limbi - latină (la apusul şi in nordul Balcanilor) şi greacă în sud şi în răsărit. Prin
intermediul acestor două limbi şi îndeosebi al latinei (prin spiritul marii civilizaţii greco-
romane) se individualizează structurile lingvistice specifice teritoriului Daciei şi zonelor
imediat apropiate. La contactul acestor două mari civilizaţii s-a format şi a evoluat
civilizaţia în plină afirmare atât economic, spiritual şi nu mai puţin politic, civilizaţia
recunoscută prin însuşi denumirea statului de Dacia Felix23.
Aici, la marginea de est a Europei, favorizată de condiţionări naturale (Carpaţii,
Dunărea, Marea Neagră) s-a statornicit şi consolidat o structură etnică omogenă, un popor
omogen, unitar, destul de numeros, recunoscut prin vigoarea lui de peste două milenii,
geto-dacii, respectiv, poporul român de mai târziu.
A venit perioada marilor năvăliri geopolitice. Poziţia teritoriului României se
modifică radical. Popoarele emigrate din zonele de stepă dinspre Asia evident că au
preferat o cale de asigurare a securităţii proprii.
Astfel, sudul Basarabiei, sudul ţării în general, devine “poartă” şi cale de
pătrundere şi de orientare spre vest.
Poziţia teritoriului României este astfel dominată de “calea răutăţilor”.
Este vorba de o perioadă de aproximativ 10 secole (sec. III-sec. XIII), de fluxuri,
dominaţii trecătoare, infiltrări ale unor năvălitori ca hunii, avarii, goţii, gepizii, cumanii,
maghiarii, bulgarii, pecenegii, tătarii, care au lăsat urme profunde pe fondul etnic omogen
românesc. Arheologia, istoria confirmă din plin faptul că toate răutăţile generate de
asemenea situaţii nu au anihilat fondul etnic autohton, el s-a dovedit destul de viguros,
întreţinut de numărul, masivitatea, desimea şi omogenitatea populaţiei române care
rămâne stabilă şi se afirmă constant prin plugărie şi păstorit. Îndeletnicirile populaţiei se
menţin atât la câmpie, cât şi la munte, dovedind o puternică forţă de atracţie şi de
“aclimatizare” chiar a năvălitorilor.

23
Este incontestabil faptul că Dacia, în epoca daco-romană. era tot atât de bine populată ca şi Galia, era
zona europeană, cu un număr însemnat de sate, de oraşe, temple exploatări de resurse ale subsolului, cu
drumuri pietruite, cu o populaţie diferenţiată printr-o muncă socială. Aici, pe teritoriul României a găsit
Europa primele înrâuriri ale culturii elene pe de o parte, şi ale culturii romane pe de altă parte. Aceasta în
timpuri în care multe din popoarele de astăzi ale Europei trăiau din vânat sau foloseau în schimburi obiecte
în locul monezilor.
Populaţia nu a fugit deci în munţi, pentru a se dedica numai păstoritului. Ea se
afirmă prin superioritatea numerică, economică şi culturală, prin puterea de a anihila
urmările năvălirilor, prin capacitatea de a asigura condiţiile, de mai târziu, de afirmare a
puterii politice din munţi şi până la marea cea mare.
Este adevărat că efectul acestor “convieţuiri” a împiedicat sau a întârziat
constituirea satelor româneşti, a influenţat negativ capacitatea de “coagulare” a biocului
etnic românesc; se petrec, în schimb, fenomene care dau sensurile prezenţei românimii în
zonele extinse în sudul Dunării şi estul Nistrului. Reţinem îndeosebi, din această
perioadă, stratificarea populaţiei diferenţiată în structură şi timp, în nordului Dunării faţă
de sudul Dunării. În sudul Dunării se formează (la sfârşitul sec. al XII-lea) imperiul
Vlahilor şi Bulgarilor, perioadă în care elementului românesc se regăseşte destul de
numeros în întreaga Tesalie şi până în munţii Rodopi, recunoscut în bună parte şi prin
dinastia Arăneştilor. Este semnificativ faptul că stratificarea etnică în această zonă este
puternic influenţată în timp de masivitatea slavă.
În nordul Dunării, în schimb, populaţia autohtona s-a impus coexistând sau
asimilând, prin vigoarea-i demografică, desime şi omogenitate, marea majoritate a
populaţiilor alogene. Apar şi organizaţii .politice izolate :care preced entităţile politice de
mai târziu.
Există suficiente dovezi că în secolele XV şi XVI ţările române ating apogeul
politic de restaurare şi afirmare, proprie în .relaţiile cu naţiile vecine.
Geopolitic, rezultă deci o presiune constantă în aceste timpuri dinspre est, la care
se adaugă presiunile cu nimic .mai reduse dinspre vest şi sud.
Este perioada când teritoriul românesc este asaltat şi infiltrat de populaţii alogene.
în această perioadă se infiltrează populaţia de origine maghiară Şi apoi germană şi de alte
naţionalităţi.
Spaţiul românesc este supus şi relevă efectele interferenţelor colonizărilor
ugrofinice, germanice din vest spre est până în Rusia, colonizărilor spre sud în
Transilvania, Banat, şi până în nordul Serbiei, apoi turce dinspre sud, tătare şi cazace
dinspre răsărit.
Cu toate vitregiile care au decurs din asemenea situaţii geopolitice spaţiul
românesc şi-a păstrat identitatea proprie, devenind un recunoscut spaţiu tampon în calea
celor mai complicate presiuni din direcţiile sferelor de influenţă recunoscute în Europa de
mai târziu, respectiv, sfera slavă, în nord, turcofonă în sud, germanică în vest.

1.4. Poziţia României la fruntariile Orientale ale Europei în apărarea


creştinătăţii ortodoxe.
Superioritatea geopolitică a spaţiului românesc este dată, alături de presiunile de
interes politic, de presiunile religioase. Creştinismul, în forma sa iniţială, a devenit religie
dominantă pe teritoriul Daciei, spre finele sec. al IV-lea, fiind un factor de stabilitate a
populaţiei.
Semnificativ este că în ţările vecine (Bulgaria, Polonia, Ungaria şi Rusia
Kieveană) procesul de creştinare a avut loc mai târziu, în sec. IX-X, pe calea decizională
a conducătorilor respectivi.
Creştinismul în Dacia a fost răspândit de misionari depinzând de episcopiile de la
sud de Dunăre, vorbind latina în sânul unei populaţii care înţelegea şi vorbea latineşte nu
numai în dreapta, ci şi în stânga Dunării. Aşa se poate explica terminologia de bază a
creştinismului daco-roman, care este de origine latină: biserică (basilica), Dumnezeu
(compus din Dominus şi Zeus), lege, în sensul de credinţă (legem), cruce (crucem) etc.

După Marea Schismă din 1054, când bisericile creştine din sud-estul european n-
au fost de acord cu supremaţia papei, creştinismul s-a divizat în biserica apuseană
catolică şi răsăriteană ortodoxă.
Pe teritoriul României catolicismul pătrunde de la începutul sec. XIII, prin
colonizarea cavalerilor teutoni şi apoi a saşilor în Ţara Bârsei. Ulterior, prin pasul Oituz,
misionari catolici au pătruns şi în Moldova, înfiinţând chiar o episcopie cu durată foarte
scurtă. După trecerea Transilvaniei sub dominaţia imperiului habsburgic s-a realizat
trecerea unei părţi a populaţiei româneşti la religia greco-catolică sau unită, în scopul
dominării populaţiei majoritare din Ardeal şi s-a consfinţit prin Diploma leopoldină din
1699. Făcând abstracţie de interesele politice austriece, trebuie să menţionăm că această
biserică, ajunsă numeric egală cu cea ortodoxă din Transilvania, a fost promotoarea
mişcării cultural-politice a şcolii ardelene, purtătoare a programului de emancipare a
întregii populaţii româneşti.
Protestantismul pătrunde în România începând cu sec. XVI-XVII în cadrul
etniilor maghiară, germană, cehă, slovacă, fiind reprezentat prin confesiunile iniţiale -
luterană, reformată, unitariană şi baptistă. Aceste confesiuni nu au avut putere de atracţie
pentru populaţia românească. Noile ramuri - adventistă, penticostală au pătruns cu mai
mult succes în cadrul populaţiei româneşti din provinciile pericarpatice, îndeosebi în
perioada postbelică.
Prin poziţia sa geografică România se găseşte în avanpostul cel mai înaintat al
lumii ortodoxe, la interferenţa a trei religii principale: catolică şi protestantă din vest şi
musulmană din sud-est. Dintre ele doar primele două au manifestat de la început acţiuni
persistente pentru captarea de noi prozeliţi.
În intervalul dintre recensămintele populaţiei din 1930-2000 au intervenit
modificări importante în structura confesională a populaţiei, sub efectul războiului cu
consecinţele sale pentru anumite naţionalităţi, atitudinea regimului comunist faţă de
biserică în general şi faţă de anumite culte îndeosebi (vezi tabelul).
REPARTIŢIA POPULAŢIEI PE GRUPE DE CONFESIUNI (%):

Romano şi greco- Protes-


Ani Ortodoxă Musulmană Mozaică altele
catolică tantă
193 71,1 18,1 8,1 0,3 3,4 X
0
199 87,1 6,1 6,1 0,2 0,04 0,56
2

1.5. România - poziţie în sfera de influenţă a intereselor marilor puteri


Istoria veche, medievală şi modernă ilustrează situaţii deosebit de semnificative
pentru delimitarea poziţiei geopolitice a României. Nu este locul unei retrospective
îndepărtate. Evoluţiile contemporane şi trecutul apropiat dovedesc odată în plus rolul
marilor coordonate geografice în conturarea sferelor de influenţă ale marilor puteri şi, ca
urmare, “reformulării” geopolitice la nivel continental.
O primă coordonată geografică cu implicaţii geopolitice majore este, definită de
interesul marilor puteri faţă de gurile Dunării, de constanta preocupare a Rusiei de a
"controla" terminalul Dunării. De aici, întreaga tragedie de anexare şi ocupare a părţilor
de est şi nord-est ale României, respectiv, Basarabia şi Bucovina, de dominare a
platformei litorale româneşti prin transformarea în bază militară a Insulei Şerpilor.
Pe de altă parte, în interesul aceleiaşi mari puteri - Rusia, se relevă un "joc"
strategic constant de îngustare a litoralului românesc prin deromânizarea spaţiului
maritim dintre Prut şi Nistru (100 km), respectiv, zona Bugeacului.
Încercările de dominare exclusivă a celor două mari componente geografice
româneşti de către Rusia a marcat declinul permanent al rolului geopolitic românesc. Mai
mult, aceasta a determinat reacţia celorlalte mari puteri, respectiv, S.U.A., Germania şi
Anglia. Prin acţiunile conjugate ale acestor puteri şi ale unor vecini cointeresaţi (Ungaria)
s-a menţinut şi accentuat aşa-zisa problemă transilvăneană (partea integrală a pământului
românesc din vest) ori părţi din acestea - Ardealul de Nord) şi în bună parte a Carpaţilor
Orientali. Nu de mică semnificaţie în cadrul unor asemenea acţiuni conjugate au fost şi
încercările de destrămare a Dobrogei.
Efectul direct al zbuciumului istoric legat de aceste inseparabile părţi de pământ
românesc au dus la degradarea rolului geopolitic al României. Nu mai puţin important,
din punct de vedere al rolului geopolitic ce revine României, este strădania S.U.A. de a fi
prezentă în bazinul Mării Negre (de ce nu şi pe teritoriul României), în zona Balcanilor în
general.
După Revoluţia din decembrie 1989 poziţia geopolitică a României în mod
obiectiv prefigura o reconfortare, cu implicaţii majore într-un proces de reformulare
geopolitică în întreaga Europă şi nu numai parţial în Europa de Est. Realităţile
arată deci că, într-o varietate de situaţii istorice, culturale şi religioase, entitatea
românească a supravieţuit din vremurile atestate ale antichităţii şi până în zilele noastre.
Insularitatea latină între popoare de origini diferite, presiunile geopolitice atât de
persistente fie ele dinspre imperiul ţarist, austriac sau otoman, respectiv ale
componentelor sferelor de influenţă actuale, cu toate fazele de instabilitate, nu au putut
anihila rolul geopolitic al României. Indiferent de încercările de ignorare a atributelor
geopolitice în mod obiectiv specifice României, rămâne clar faptul că atâta timp cât ne
vom păstra unitatea teritorială, unitatea etnică, omogenitatea, desimea şi vigoarea
demografică ale populaţiei, sensurile geopolitice ale României se vor impune.
Treptat, marile puteri europene şi, în mod firesc, ţările interesate din zonă, înţeleg
că poziţia geopolitică a României nu poate fi decât o poziţie de stabilitate şi trainică
cooperare europeană.
Caracteristicile proprii poziţiei geografice a României ne arată aportul teritoriului
locuit de românime în condiţionările trecutului. Se afirmă astfel manifestarea activă a
poporului român, izvorâtă din actul permanenţei, stabilităţii, consolidării blocului etnic
românesc şi ca urmare capabilităţile lui de apărare a drepturilor naţionale şi nu în mai
mică măsură de apărare a unor drepturi majore de interes european şi regional, chezăşie a
rolului geopolitic al României în perspectiva restructurărilor regionale şi europene.

2. INDIVIDUALITATEA ŞI PERSONALITATEA GEOGRAFICĂ A


TERITORIULUI ROMÂNIEI
Elementele fundamentale de poziţie geopolitică ale României sunt date de
aşezarea şi individualizarea teritoriului vechii Dacii şi, respectiv, teritoriul României în
spaţiul carpatic, dunărean şi pontic. Spaţiul carpatic, dunărean şi pontic a funcţionat, din
primele sale faze de afirmare ca leagăn statornic de formare şi de manifestare socială,
culturală şi politică a neamului românesc. Carpaţii au dat echilibru populaţiei în
vremurile grele, iar Dunărea şi spaţiul maritim au polarizat şi au asigurat schimbul de
valori cu lumea europeană şi extraeuropeană. S-a plămădit astfel cadrul unitar, o cultură
şi civilizaţie unitară, distinctă de zonele vecine prin expresia lor latină, prin localizarea
compactă şi osmoza indestructibilă a populaţiei băştinaşe cu natura pontică, dunăreană şi
carpatică.
Marele geograf român Simion Mehedinţi sublinia, pe bună dreptate, că "după cum
atârna o clădire de temelia ei aşa atârna ţara noastră de Marea Neagră", aşa precum
“relieful carpatic reprezintă cetatea cea mai înaintată a Europei în faţa stepelor ponto-
asiatice”.
România, ţară carpatică
Munţii formează una din cele mai grandioase creaţii ale naturii. Ei atrag atenţia
prin prospeţimea, înfăţişarea şi frumuseţea lor inegalabilă, prin varietatea formelor ţesute
de-a lungul istoriei geologice a uscatului planetar de către agenţii naturali inseparabili,
cum sunt: apa, aerul, vântul, căldura, îngheţul; ori sub acţiunea încă greu de imaginat a
celor mai complicate fenomene interioare ale pământului.
Zonele şi culmile montane se desfăşoară pe sute şi mii de kilometri, reprezentând,
marea parte a uscatului planetei noastre. Fiecare din marile sau mai puţin spectaculoasele
zone montane de pe globul pământesc evidenţiază un anumit specific, o “personalitate” a
lor formată în timp îndelungat, personalitate prin care muntele capătă elemente de
superioritate faţă de contraforturile sale formate din întinse zone de dealuri ori câmpii.
Prin personalitatea lor, munţii se individualizează în. dimensiunea ariilor
continentale şi naţionale, îşi etalează fragmente din multitudinea aspectelor date de
condiţia fizică, de complexitatea condiţionărilor istorice, fizico-geografice şi umane.
Carpaţii - sistemul montan major al Europei, prioritar românesc
Atributul de “carpatic” aparţine, în mod firesc, regiunilor ori ţărilor care deţin
proporţii dominante din ansamblul sistemului respectiv, atât sub aspectul dimensiunilor
fizice, cât şi al dimensiunilor valorice.
Care este, din aceste puncte de vedere, poziţia Carpaţilor? Carpaţii aparţin
în întregime Europei Centrale şi de Sud-est. Prin poziţia şi funcţiile lor ei configurează
interesele ţărilor central şi sud-est europene. Carpaţii alcătuiesc unităţile fizico-geografice
majore ale Slovaciei, Poloniei, Ungariei, Ucrainei, României. Dacă avem în vedere
recunoaşterea structurilor geologice comune care continuă Carpaţii peste Dunăre (până în
Valea Timocului), adăugăm în mod firesc şi Serbia. După înfăţişările fizico-geografice,
din desfăşurarea lor de la Bratislava şi până la obârşiile Timocului, se conturează
sectoarele Carpaţilor nord-vestici (Tatra şi Munţii Slovaciei) şi Carpaţii sud-estici
(formaţiunile muntoase spre sud-est începând cu linia Rika-Sivica). Între aceste două
sectoare se interpune o zonă de muncel cu înălţimi coborâte sub 700 m.
Lungimea totală a sistemului carpatic este de aproximativ 1 500 km.
Suprafaţa totală a întregului sistem carpatic este de 170 500 km224. Din aceştia,
cca. 103 000 km2 aparţin Carpaţilor sud-estici.
Redăm, pentru detaliu, subdiviziunile Carpaţilor (după Enciclopedia Britanică,
1972, pag. 949)

24
Exclusiv Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei, pe care unii analişti o introduc în sistemul carpatic.
Subdiviziuni Suprafaţa aproximativă
în km pătraţi în mile pătrate
Carpaţii Vestici 68 000 26000
Carpaţii Vestici externi 27 500 10500
Carpaţii Vestici centrali 15 000 6 000
Carpaţii Vestici interni 25 000 9500
Carpaţii Sud estici 131 000 50 000**
Carpaţii Estici externi 35 500 13 500
Carpaţii Estici interni 21 250 8 000
Carpaţii Sudici 28 250 11000
Platoul Transilvănean 28 500 11 000
M-ţii Apuseni 17 500 7000

Ce rezultă din această prezentare (fie ea destul de aproximativă) a acestor


coordonate?
Rezultă cu prisosinţă ca peste jumătate din suprafaţa întreagă a Carpaţilor se află
în limitele actuale ale României, restul revenind Slovaciei, Poloniei, Ucrainei, Ungariei şi
Serbiei. În plus, se apreciază că 8/10 din Carpaţii sud-estici (deci din cel de-al doilea
sector major al Carpaţilor) se poziţionează pe teritoriul României, 1/10 revenind Ucrainei
şi 1/10 Serbiei.
Fără nici un dubiu, României, cel puţin din acest punct de vedere, i se poate da
dreptul deplin de ţară carpatică.
Dacă luăm în consideraţie şi depresiunea intracarpatică a Transilvaniei şi cea
Someşană rezultă că aproape două treimi din masivitatea totală a Carpaţilor se localizau,
în forma originală, de corona montium într-o poziţie centrală pe teritoriul României.De
reţinut în acest cadru că sistemul carpatic pe teritoriul României se prezintă sub formă de
coroană montană şi nu de “catenă”, “şiră a spinării”, “coloană vertebrală”, cum denaturat
o denumesc unii geografi (îndeosebi străinii). Coroana montană (“corona montium” -
denumirea încă din vechime) exprimă conţinutul fizic, geografic, uman, istoric şi nu mai
puţin geopolitic al formei Carpaţilor pe teritoriul României25. Asemenea formă este pe

**
După specialiştii romăni dimensiunea suprafeţelor Carpaţilor pe teritoriul României sunt următoarele:
- Carpaţii Orientali – 39550 km2;
- Carpaţii Meridionali – 14040 km2;
- Carpaţii Occidentali – 17714 km2;
- Depresiunea intracarpatică (Transilvaniei) – 25100 km2.
25
Imaginea denaturată de “şiră a spinării” a fost mult timp folosită în susţinerea “ideii” că limitele estice ale
Ungariei ar fi trebuit să urmeze linia Carpaţilor Meridionali şi Occidentali.
deplin argumentată de masivitatea unor compartimente ale Carpaţilor (exemplu
concludent formându-l Munţii Apuseni), prin frecvenţa elementelor topografice speciale
(exemplul “plaiurilor”), a depresiunilor văilor transversale etc, care înlătură categoric
aprecierea deformată asupra Carpaţilor româneşti. Asemenea caracteristici atestă
arhitectura deosebit de complexă care infirmă imaginea unor Carpaţi de formă
geometrică, cu două laturi simetrice.
Personalitatea carpatică este neîntrecută în cadrul sistemelor montane ale Europei
şi ale altor continente, Carpaţii având un rol prioritar, datorat caracteristicilor 1or
geografice. Nota dominantă, trecând, deocamdată, peste înfăţişarea lor fizică, este dată de
trăsături fundamentale, rezultate din unitatea organică a situaţiilor antropografice istorice,
natural-geografice şi economice, situaţii ce au imprimat dominanta unui puternic şi
complex potenţial de habitat. Este vorba de elemente de rezistenţă ce se regăsesc şi astăzi
în dimensiunile fizice, economice, demografice şi etnice ale Carpaţilor româneşti.
Carpaţii româneşti sunt munţi cu înălţimi mijlocii (800-2500 m altitudine), sunt
fragmentaţi de văi transversale sau parţial transversale, unind cu zonele circumcarpatice
numeroasele depresiuni (cca. 350, din care unele foarte mari). Carpaţii direcţionează
distribuţia unităţilor mari de relief ale întregului teritoriu al României, remarcabilă prin
succesiunea lor, în cercuri concentrice şi în trepte din ce în ce mai joase. Asemenea
arhitecturi dă întregului teritoriu naţional caracterul unui bastion, în centrul căruia se află
Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei, străjuită de coroana Carpaţilor. De aici se
desfăşoară simetric unităţile circumcarpatice - subcarpaţii, dealurile, podişurile, câmpiile
României, alcătuind un tot unitar, o “unitate geografică fizică, umană şi economică”.
Asemenea elemente de rezistenţă au o veritabilă valoare locală şi naţională. Prin
intensitatea, structura şi forţa lor polarizatoare capătă, în plus, o incontestabilă valoare
general-europeană, denotând specificitatea civilizaţiei carpatice, în general, semnificaţia
geopolitică a Carpaţilor româneşti, în special.
Carpaţii - vatră etnică românească
Ariile apusene ale extremităţii vestice a sistemului carpatic sunt locuite de cehi,
zonele nordice de către polonezi. Zonele centrale ale Carpaţilor Vestici sunt aproape în
întregime locuite de slovaci, iar prelungirile lor sudice de către unguri.
Părţile nordice ale Carpaţilor Estici sunt predominant locuite de către ucraineni.
La sud de paralela de 47°, Carpaţii sud-estici (incluzând ariei şi depresiunea
intracarpatică a Transilvaniei) populaţia dominantă este românească. La sud de Porţile de
Fier populaţia de bază este constituită din sârbi şi parţial din vlahi.
Rezultă deci că dacă cea mai mare parte a Carpaţilor Vestici aparţine populaţiei
de origine slavă, Carpaţii Estici şi Sud-Estici aparţin populaţiei de origine latină,
respectiv populaţiei româneşti.
Să mai amintim, de asemenea, că încă din secolele XIII-XIV erau cunoscute
intensităţile migratorii (de regulă transhumante) ale păstorilor români de-a lungul
Carpaţilor până în interiorul zonelor locuite azi de ucraineni, slovaci şi polonezi. Aceste
prezenţe s-au încrustat adânc în obiceiuri, construcţii de case, toponime, tipuri de
economie etc, elemente în cea mai mare parte astăzi dispărute. Din cele 13-14 milioane
de locuitori cât se apreciază în întreg edificiul carpatic, mult peste jumătate aparţine
populaţiei româneşti.
Asemenea structuri şi evoluţii atestă prioritatea românească în spaţiile carpatice,
relevând totodată bazele unei civilizaţii proprii - civilizaţia carpatică.
Civilizaţia carpatică românească are la bază o trainică cultură materială şi
spirituală prezentă într-o vastă reţea de aşezări rurale şi urbane - sate şi oraşe - care, ca
nicăieri în lume, scoate în evidenţă conlucrarea dintre factorii socio-economici, istorici şi
naturali, reafirmând unitatea fizică, economică şi umană a coroanei carpatice, precum şi
sudura lor organică prin legăturile lesnicioase, cu toate zonele circumcarpatice.
Civilizaţia carpatică dăinuie aici atât prin multiple resurse, cât, mai ales, prin însuşirile de
stabilitate umană şi socială, însuşiri de puternică viabilitate, datorate tocmai deplinei lor
concordanţe cu trăsăturile tuturor marilor unităţi ale teritoriului României de astăzi.
Fiecare dintre aceste unităţi au constituit din vremuri îndepărtate loc de vatră trainică
pentru populaţia autohtonă - dacii - pentru îndelungatul proces de etnogeneză a
românilor.
Plaiurile Carpaţilor - locuri de plină desfăşurare a activităţii în timpul verii,
precum şi depresiune - ca “locuri de adăpost”, de îndeletniciri complexe atât vara, cât şi
iarna, explică în bună măsură fenomenul de stabilitate a aşezărilor umane şi, respectiv, a
populaţiei. “Reconstituind peisajul arhaic (când codrul carpatic se cobora din Carpaţii
Argeşului până la mare, în golful Balcicului) găseşte (geograful şi etnograful - n.n.) că
populaţia autohtonă, legată de plaiuri, de poienele presărate în păduri şi de luncile atât de
favorabile pescuitului şi culegerii directe din natură, avea aici condiţii în adevăr
favorabile nu numai spre a trăi, dar şi spre a fi apărată de năvălirile nomazilor din stepele
ponto-caspice”26.
Raporturile dintre dimensiunile fizice ale principalelor componente ale Carpaţilor
româneşti şi formele de habitat rural şi urban au dovedit şi dovedesc un înalt grad de
favorabilitate umană. Iată în acest sens un tablou extrem de grăitor27:

nr. sate nr. oraşe Densit.


Unitatea fizică Suprafaţa aşezări
km2 100 km2
nr. pop. nr. pop. Densit.
rurală urbană populaţiei
loc./km2
Carpaţii 17 714 1077 15 6,1
408000 210546 38
Occidentali
Carpaţii Orientali 39 550 1027 34 3,4
819000 858000 49
Carpaţii 14040 477 15 3,5
335000 417000 54
Meridionali
Podişul 25100 1779 32 7,4
1306900 11875000 95,7
Transilvaniei

Acest tablou ne oferă o primă imagine a încărcăturii sub aspect demografic a


tuturor compartimentelor majore ale Carpaţilor şi depresiunilor interioare, elemente
fundamentale ale civilizaţiei carpatice. Reţinem astfel atenţia asupra densităţii
localităţilor, în fiecare dintre marile unităţi.

26
S. Mehedinţi, Geografie şi geografi la începutul sec. a1 XX-Iea, pag. 123.
27
Date recensământ 1977.
Densitatea medie a localităţilor pe marile unităţi, faţă de cea de la nivelul întregii
coroane a Carpaţilor româneşti (respectiv 3,7 aşezări/km 2), este destul de apropiată în
Carpaţii Occidentali şi Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei.
În Meridionali media este de 3,5 aşezări/100 km2. În Orientali 3,4 aşezări/100
km2, în Occidentali 6,1 aşezări/l00 km2, iar în Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei
de 7,4 localităţi/100 km2.
Densitatea medie a populaţiei este de 54 loc./km2 în Carpaţii Meridionali, 38
loc./km2 în Carpaţii Occidentali, 49 loc./km2 în Carpaţii Orientali, aproape 100 loc./km2
în Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei.
Reţine, de asemenea, atenţia indicatorul mărimii demografice a aşezărilor în
aceste mari unităţi ale Carpaţilor româneşti, indicator ce are o semnificaţie aparte pentru
spaţiul montan.
Carpaţii Occidentali şi în speţă Munţii Apuseni se detaşează prin densitatea mare
a aşezărilor, putând fi apreciaţi munţii cei mai umanizaţi din întreg sistemul carpatic
românesc.
Era şi firesc ca o asemenea zonă cu valenţe naturale şi istorico-sociale de
neîntrecut, cu o poziţie centrală, în cadrul pământului românesc, să se reliefeze puternic
în comparaţie cu celelalte unităţi asemănătoare.
Din punct de vedere al tipurilor şi formelor de habitat, teritoriul coroanei carpatice
şi depresiunii lor interioare se distinge dintre ele, având un anumit specific dedus din
acelaşi fond comun autohton, românesc. Carpaţii Occidentali au o puternică vocaţie
umană, susţinută în principal de masivitatea şi specificul topografic28, de funcţia istorică a
acestora (funcţie de adăpost mai sigur în perioade istorice vitrege), de condiţii materiale
favorabile localizării vetrelor aşezărilor permanente şi amenajărilor umane foarte diverse,
de favorabilitatea practicării unor multiple şi variate ocupaţii productive.
Hărţile geografice din antichitate şi până în zilele noastre notifica în spaţiul
Carpatic o frecvenţă activă a obiectivelor geografice. Este semnificativ, în acest sens,
faptul că tocmai aici, în Carpaţi, întâlnim un număr considerabil de sate. Satul a dominat
mult timp şi domină spaţiul Carpatic (şi mai ales în Carpaţii Occidentali), afirmându-se
astfel drept izvorul şi forţa continuităţii poporului român. Prin e1 se afirmă unitatea
28
De relevat frecvenţa şi dezvoltarea "plaiurilor" care au influenţat chiar vechile împărţiri administrative.
Terminologia populară ne aminteşte de "vătaful plaiurilor".
demografică, etnică, socială şi economică a întregii coroane carpatice româneşti şi a
depresiunii ei interioare, Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei. Prin formele lui
specifice de organizare - obşti săteşti sau uniuni de obşti, românii populare, “ţări”,
cnezate, ducate, voievodate - forme întâlnite şi recunoscute cu precădere în zone închise
de munţi ori dealuri, reafirmă particularităţi ale dezvoltării poporului român, evidenţiind
totodată rolul pe care a putut să-l aibă o formaţiune montană precum acea a coroanei
carpatice româneşti.
Ar putea reţine atenţia faptul că tărişoarele, mai apoi voievodatele, sprijinite pe
Carpaţi, au fost şi dintre cele mai viabile. Osmoza de mai târziu, dintre zonele carpatice şi
întinsurile de la Mare şi Dunăre, ori spre câmpiile vest-carpatice, semnificată în buna
parte şi de "coborârea" capitalelor muntene si moldovene spre câmpie, atestă procesul de
intensificare a rolului polarizator devenit remarcabil întregii coroane carpatice şi
Depresiunii interioare a Transilvaniei. Este vorba deci nu de o părăsire a muntelui, ci, din
contra, de o intensificare a rolului polarizator al Carpaţilor pe planuri politice şi
economice, de extindere a forţelor sale vitalizatoare spre toate zonele ţării.
Nota distinctă a aşezărilor din Carpaţii româneşti şi depresiunea lor interioară -
Depresiunea Transilvaniei - este dată, pe da o parte, de localizarea, permanenţa,
continuitatea şi stabilitatea, vetrelor aşezărilor româneşti, iar pe de altă parte, de gradele
diferite de dispersie a acestora în numeroase “trupuri” cunoscute sub denumirile
româneşti de cătune ori crânguri, de locuinţă până la formele mai mult sau mai puţin
moderne de amenajări economice cu profil cum sunt : stânele, sălaşele, cabanele,
cantoanele etc.
Localizarea aşezărilor, răspândirea, structura şi textura lor, relaţiile dintre
diferitele trupuri ale lor şi modul de organizare a spaţiului productiv, evidenţiază o
structură rar întâlnită în spaţiile muntoase de acest fel. Este vorba de o armonie perfectă
între energia habitatului şi energia reliefului, complementaritatea organică între spaţiul
fizic şi spaţiul umanizat, de legăturile organice dintre Carpaţi şi întinsele zone de dealuri
şi câmpii circumscrise lor.
Carpaţii româneşti - spaţiu economic specific românesc şi de intensă
complementaritate regională
Economia Carpaţilor în ansamblu este deosebit de diversificată, de la agricultură
şi economie forestieră până la o industrie în diverse faze de dezvoltare. Asemenea
caracterizare vizează atât Slovacia, Ungaria, Polonia, Ucraina, cât şi România.
Şi totuşi, Carpaţii româneşti se disting prin trăsături care conturează un spaţiu
economic specific. În ce constă această specificitate? Specificitatea economică a
Carpaţilor româneşti rezultă în mod deosebit din vechimea, diversitatea şi continuitatea
unor îndeletniciri economice, din frecvenţa unui tip complex de economie (cunoscut încă
din antichitate), bazat pe plugărie, pe creşterea animalelor şi îndeletniciri meşteşugăreşti.
Carpaţii româneşti şi Depresiunea intercarpatică a Transilvaniei constituie, prin
însuşirile lor, o unitate bine individualizată, atât din punct de vedere fizico-geografic, cât,
mai ales, al geografiei umane şi economice, al relaţiilor permanente şi active dintre
mediul natural şi cel social-economic.
Carpaţii româneşti şi Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei s-au afirmat de
milenii prin intensitatea, permanenţa şi frecvenţa legăturilor lor organice cu zonele
circumcarpatice de vocaţie dunăreană, pontică şi vest-carpatică. Asemenea legături au
căpătat viabilitate şi constanţă milenară datorită raporturilor de echilibru care au
caracterizat şi caracterizează Carpaţii româneşti.
O cât de sumară analiză a realităţilor contemporane şi, mai ales, o retrospectivă a
multiplelor, complexelor şi complicatelor relaţii statornice între .mediul fizic şi cel uman
pe teritoriul României relevă cu prisosinţă statornicia şi complexitatea acestor raporturi
de echilibru, unitatea indestructibilă între dimensiunile fizice, materiale, sociale,
economice şi demografice ale întregului sistem carpatic românesc.
În cadrul acestor raporturi, se evidenţiază rolul primordial pe care l-a avut
interacţiunea economică a zonelor montane cu cele învecinate, efectele diviziunii muncii
istoriceşte formată între spaţiul carpatic şi cel de dealuri sau câmpii. Amploarea acestor
interacţiuni, a cauzelor lor, a generat de-a lungul istoriei ţării noastre fluxuri socio-
economice spre şi dinspre Carpaţi, cu efecte convingător atestatoare a unităţii teritoriale,
etnice şi economice a spaţiului carpatic, dunărean şi pontic.
Asemenea interacţiuni au fost datorate faptului că “cetatea naturală” de coeziune
şi rezistenţă multimilenară a poporului român Carpaţii - nu au constituit niciodată “un vid
demografic”, o barieră între două lumi diferite. La condiţiile lor fizico-geografice
populaţia s-a adaptat perfect, din cele mai vechi timpuri, printr-o strânsă corelaţie Om-
Natură. Ramificaţiile acestor corelaţii se regăsesc şi astăzi în alcătuirea şi înfăţişarea
îmbrăcămintei, stilului şi materialului de construcţie al gospodăriei, uneltele folosite în
lucrarea pământului, prelucrarea produselor animaliere, a lemnului pădurii şi multe altele:
Străvechea umanizare a Carpaţilor, impresionează încă din antichitate, realitate ce îl făcea
pe istoricul roman Florus, contemporan cu Traian, să se exprime ca: “Dacii trăiesc strâns
lipiţi de munţi” (“Daci inhaerunt montibus”).
Chipul Carpaţilor româneşti este, într-adevăr, întregit de vechea şi puternica lor
umanizare de funcţia lor de vatră şi leagăn al unui popor viguros care îşi ştie strămoşii
statornici de mai bine de două milenii şi jumătate. Oraşele şi satele de astăzi, generaţiile
lor anterioare, sunt mărturie a faptului că imensul bastion - Carpaţii româneşti - au
reprezentat şi reprezintă o lume plină de tot ce dă vigoare şi farmec vieţii.
Marele geograf român George Vâlsan, geograf şi poet în acelaşi timp, scrie despre
Carpaţi: "...intră pe Ia nord în România ca nişte munţi sălbatici şi întunecaţi. Vin strânşi
în lanţuri înguste... fără o ştirbitură în care s-ar putea strecura o trecătoare, ... ei sunt
acoperiţi de cojocul pădurilor de brad pe care se plimbă necontenit de ploaie. Dar curând
după intrarea în ţară crestele se domolesc şi ţinutul capătă un aspect mai senin. Ba chiar
ai şi surprinderea, când te crezi în creierul munţilor, să dai de o adevărată “ţară” înaltă, cu
forme line, având văi largi... puternic populate".
Acesta este, în esenţă, chipul Carpaţilor româneşti, trăsătură fundamentală a unui
relief armonios distribuit într-o ţară în care munţii, dealurile şi câmpiile ocupă fiecare
părţi egale din suprafaţă.
Carpaţii româneşti se împart convenţional în trei mari ramuri: Carpaţii Orientali,
Carpaţii Meridionali, Carpaţii Occidentali.
Oricare ar fi ramura din care fac parte, Carpaţii româneşti se disting prin
particularităţile lor specifice populării, activităţii umane, continuităţii, stabilităţii şi
diversificării aşezărilor omeneşti. Ei reafirmă astăzi unitatea şi permanenţa
antropogeografică a întregii arii carpatice şi intracarpatică, rolul de polarizare economică
şi socială a întregului spaţiul circumcarpatic. Asemenea realităţi au îndemnat pe marii
reprezentanţi ai geografiei româneşti, în speţă pe întemeietorii geografiei moderne
româneşti, să semnifice atributele istorice şi social-economice ale acestor munţi în
denumiri corespunzătoare. Carpaţii numiţi Orientali erau denumiţi “Carpaţii Daciei” sau
Răsăriteni. Şi aceasta nu întâmplător. Aici (din zona în care îşi adună Tisa izvoarele) a
fost unul din adăposturile cele mai trainice ale dacilor (după moartea lui Decebal). Aici
răscoalele s-au ţinut lanţ, până aproape de plecarea legiunilor. Aici era seminţia dacică a
Carpaţilor.
Acestora alăturăm Meridionalii, “Carpaţii Getici” sau de Miazăzi. Aici dacii şi
geţii sunt atestaţi ca fiind “lipiţi de munţi”. Nu întâmplător şi interzona dintre Carpaţi şi
Balcani (în dreptul Olteniei) a fost denumită "Depresiunea Getică", ceea ce semnifică
elementele fundamentale ale vigurozităţii poporului român. Aceşti Carpaţi Getici sunt, de
altfel, cei mai înalţi (Moldoveanu, 2550 m), cei mai masivi, cu pasuri puţine şi de mari
altitudini, cu forme specifice (platforme) pe care le regăsim astăzi în masivele mai
rezistente. Acestea sunt câteva însuşiri care au determinat pe unii geografi străini să
denumească acest sector “Alpii Transilvaniei”.
“Carpaţii României” sau de Apus semnifică poziţia economică şi etnică a
masivelor ce alcătuiesc Carpaţii noştri Occidentali.
Aici sunt cunoscute printre primele exploatări de aur şi de cupru din Europa,
îndeletniciri economice care au statornicit o populaţie curat românească.
În interiorul acestor segmente ale coroanei carpatice, cartograful transilvan numea
zona "Valachia Inferior", spulberând orice încercare de “insularizare” a vreunuia din
componenţii, unităţii fizice şi economice a Carpaţilor româneşti:
Aceştia sunt Carpaţii româneşti, care au format zid natural şi uman de rezistenţă
în calea migraţiilor şi infiltrărilor popoarelor de tot felul (îndeosebi germanice, mongole,
slave) în drumul lor fie spre Europa Occidentală sau în Sud. Aceştia sunt Carpaţii - vatră
a poporului român, părtaş aproape în toate evenimentele de rezonanţă europeană.
Aceştia sunt Carpaţii; care conferă României atributul de ţară carpatică.1