Sunteți pe pagina 1din 12

FACULTATEA DE CONTABILITATE SI INFORMATICA DE GESTIUNE, ASE, BUCURESTI

2010

Proiect geopolitica
UE- Atitudini geopolitice

Studenti: Gavril Carmen Lenuta


Gheorghe Raluca Mihaela
Grupa: 641
Seria: B
An: III
DECIZIA DE EXTINDERE CATRE EST A
UNIUNII EUROPENE

In epoca moderna Europa a reprezentat centrul lumii. De aici s-au lansat


principalele curente, de aici au plecat marii exploratori, aici s-a inventat parlamentarismul.
Razboaiele mondiale au slabit forta continentului, facand posibila ascensiunea Statelor
Unite ale Americii (care chiar daca s-au implicat in razboi, nu au suferit distrugeri
teritoriale si nici nu le-a fost afectata economia intr-o foarte mare masura. Pentru
urmatoarea perioada puterea lumii a fost impartita intre SUA si URSS in asa numitul
razboi rece, Europa ramanand pe un plan secund.
In conditiile in care, dupa caderea comunismului Rusia si-a pierdut statutul de
putere mondiala (si ii va fi tot mai greu sa-l recupereze, datorita situatiei economice
precare in care se afla si datorita pierderii anumitor republici importante), statele asiatice
(China, Japonia) se dezvolta tot mai mult, SUA isi consolideaza puterea mondiala jucand
un rol din ce in ce mai important in conducerea lumii, era necesar ca Europa sa inceapa un
proces de autodefinire si de autoafirmare.
Cursa economica este cea in care sunt implicate azi majoritatea statelor lumii,
SUA, Europa si Japonia fiind cele trei superputeri economice. Cine va detine suprematia
economica este clar ca va conduce lumea. Este bine de precizat faptul ca nici un stat nu
mai poate face fata singur problemelor dezvoltarii contemporane, este si motivul pentru
care vorbim de regiuni economice. Exista trei astfel de regiuni, care au fiecare cate o
locomotiva: Uniunea Europeana cu Germania, NAFTA cu SUA si Asia- Pacific cu
Japonia. Capacitatea acestei locomotive este cea care asigura puterea de inaintare a
intregii regiuni. Este si motivul pentru care Z. Brzezinski afirma ca fara Germania si
Franta, Uniunea Europeana nu mai poate exista.
Prin decizia de extindere a Uniunii Europene luata la Helsinki, Europa a inaugurat
un nou model de dezvoltare bazat nu pe potentialul unei tari, ci pe cel al unei intregi
regiuni geografice. A trecut de la un proces preponderent economic, la unul preponderent
geopolitic, dictat de realitatile actuale. Integrarea fostelor tari socialiste insemnand luarea
acestora din sfera de influenta a Rusiei, dar si o incercare de supradimensionare a spatiului
detinut, de crestere a puterii (daca judecam lucrurile pe termen lung). Toate acestea se
justifica prin prisma presiunii pe care o cunoaste Uniunea Europeana in competitia
economica cu celelalte centre de putere.
Pozitia geografica si geopolitica a tarilor invitate la negocieri este foarte
importanta. Astfel Lituania, Letonia si Estonia (ultima invitata deja din anul 1998)
izoleaza Rusia, taindu-i accesul la Marea Baltica (portiunea ramasa acesteia este mult prea
in nord, unde ghetarii ingreuneaza navigatia in cea mai mare parte a timpului). Se stie
foarte bine ca atunci cand Rusia a avut capitala la Petrograd si iesire la Marea Baltica, ea a
fost o tara prospera, mult legata cu Occidentul, liberala si deschisa schimburilor. Ori
pierderea Republicilor Baltice din sfera ei de influenta o condamna la inchistare si la
regres economic. Aderarea Romaniei, Bulgariei si a Turciei la Uniunea Europeana este de
natura sa izoleze de tot Rusia, prin intreruperea accesului acesteia la Marea Neagra
(Ucraina nefacand parte din CSI). In aceste conditii ea nu va mai putea sa joace un rol
important in aceasta zona. Este motivul pentru care politicienii rusi nu agreaza Occidentul,
orientandu-si realizarea de aliante spre Asia. Acest lucru este de o potriva periculos daca
tinem cont de faptul ca Rusia detine un teritoriu important in Eurasia si ca o alianta a
acesteia cu China sau Japonia este de natura sa ingrijoreze Europa. Masuri in acest sens s-
au luat, Uniunea Europeana incercand in permanenta realizarea de contacte cu Rusia
pentru a preintampina constituirea unei noi puteri. Din pacate Rusia nu s-a impacat inca cu
gandul ca nu mai este un imperiu, nostalgia dupa acesta fiind inca prezenta. Iata de ce
decizia de aderare la Uniunea Europeana a tarilor foste socialiste este foarte importanta,
chiar daca acestea inca nu sunt pregatite din punct de vedere economic.
Turcia este unul dintre statele pivot ale lumii, de origine islamica. Importanta lui
strategica este foarte mare. Este situat la o rascruce de civilizatii, religii si rute comericale.
Ea este cea care vegheaza stramtorile Bosfor si Dardanele, asigurand echilibru si stabiliate
in S-E Europei. Aflarea Turciei in sfera de influenta a Uniunii Europene da posibilitatea
acesteia de a exercita si o oarecare influenta in lumea islamica, dar acest lucru ramane de
vazut (cum se va impaca Europa cu fundamentalismul islamic). Poate va reusi o temperare
a acestuia prin oferirea alternativei unei economii prospere. Prin Turcia, Uniunea obtine o
importanta punte de legatura cu Asia si cu Orientul Mijlociu.
Au fost chemate la negocieri de asemenea Malta si Cipru (ultima in 1998). Decizia
in ceea ce le priveste este justificabila tot din punct de vedere geopolitic (desi
economiceste ele stau mai bine decat Romania, Bulgaria sau Turcia). In teoria zonei pivot,
Mackinder spunea ca Anglia va fi in Mid Ocean o Malta la o alta scara. Din acesta
afirmatie putem deduce cat de important este, pentru cineva care doreste sa domine Marea
Mediterana, sa aiba in sfera lui de influenta Malta. Datorita pozitiei geografice (intre
Sicilia si tarmul Africii), Malta poate conferi nu doar avantajul de a domina marea ci si
acela de a avea influenta in continentul african. Ea poate constitui si un fel de refugiu
(ceea ce inseamna "malta" in feniciana). Ea a fost stapanita pe rand de cartaginezi, de
romani, de bizantini si de arabi, pentru ca in final sa devina colonie engleza, devenind cea
mai importanta baza navala si aeronavala britanica. Importanta ei a fost recunoscuta deci
inca din antichitate, Uniunea Europeana neputand ignora acest fapt. Cipru este si ea o tara
cu o pozitie geografica strategica (in bazinul rasaritean al Marii Mediterane, aproape de
Turcia), intre Europa, Asia Mica si Africa de Nord. Este de asemenea o tara ravnita de
marile imperii (Egipt, Asiria, Persia, Macedonia, Roman, Bizant, Arab si Englez). De aici
se poate controla nu doar Africa ci si Asia Mica, influenta Uniunii Europene putand
ajunge si aici. Era de asteptat ca un stat aflat sub influenta greaca si turca (in partea de
nord) sa fie chemat si el la negocieri avand in vedere ca si Turcia a fost invitata, iar Grecia
este membra din 1981. Poate acum problema controlului asupra Ciprului (dintre Grecia si
Turcia) va fi rezolvata.
Slovacia a fost chemata si ea la negocieri, Cehia, Polonia, Ungaria si Slovenia
fiind invitate din 1998. Cu aceasta ultima aderare Uniunea Europeana va avea pana in
2025, 28 de membrii, adica va cuprinde toata Europa cu exceptia Norvegiei, Elvetiei si a
statelor create din fosta Jugoslavie (mai putin Slovenia). Populatia Uniunii va numara 500
milioane, ceea ce va reprezenta o crestere de 30 % . Daca avem in vedere afirmatia lui
Simion Mehedinti, si anume ca "puterea natiunilor creste si scade precum creste si scade
populatia lor" , decizia de extindere teritoriala a Uniunii Europene isi gaseste inca o
justificare. Puterea ei va creste nu doar datorita numarului de populatie marit ci si ca
urmare a teritoriilor inglobate (se cunoaste formula lui Ray Cline, care spune ca puterea
perceputa este data si de populatie si teritoriu, nu doar de puterea economica, militara, de
planificare si de vointa).
Europa secolului al XXI- lea trebuie sa fie o Europa care sa nu sa mai sfasie, care
sa fie competenta pe plan mondial, sa fie o adevarata putere si sa aiba un rol puternic de
jucat in ordinea lumii, nu sa stea pasiva fara sa poata sa faca nimic (asa cum s-a intamplat
atunci cand NATO a decis sa intervina in Kosovo). O decizie in acest sens a fost luata la
summitul de la Helsinki, cand s-a decis ca pana cel tarziu 2003 sa se creeze o forta
europeana in scopuri umanitare si de mentinere a pacii. Trei organisme urmeaza sa fie
create pentru realizarea acestui deziderat: o comisie politica de securitate, o comisie
militara si un stat major (care sa ofere expertiza).
Uniunea Europeana s-a creat initial pe considerente economice dar ea nu a pierdut
niciodata din vedere aspectul politic. Chiar atunci cand s-a infiintat Comunitatea
Europeana a Carbunelui si Otelului (in 1950), in afara de libera circulatie a carbunelui
intre Franta si Germania, Uniunea mai asigura si "prezervarea pacii" intre cele doua state.
Prin decizia de aderare a tarilor din Estul Europei la Uniunea Europeana, caracterul
geopolitic a primat in fata celui economic (realizabil si el dar pe termen lung). Ceea ce
face sa existe pareri contradictorii cu privire la aceasta aderare oarecum fortata, este faptul
ca pendului economic al Uniunii nu a avut aceeasi frecventa de miscare cu cel politic.
Daca din punct de vedere politic, asa cum am aratat, decizia este binevenita si in interesul
viitorului Uniunii ca putere mondiala, din punct de vedere economic nu putem afirma
acelasi lucru. Exista deja un decalaj considerabil intre statele foste comuniste (chemate la
negociere in 1998) si tarile membre, chiar si intre statele membre existau diferente (spre
exemplu in prezent PIB-ul Poloniei il depaseste pe acel al Greciei). Deci, era nevoie mai
intai de timp, de un ragaz care sa-i permita Uniunii sa asimileze noile tari membre, sa
inlature decalajele, sa faca anumite restructurari institutionale si sa-si rezolve problemele
deja existente (cu anumite tari membre care nu mai tineau pasul cu liderii). Economiceste,
Uniunea Europeana absorbind tari mai putin pregatite, risca sa-si diminueze viteza de
inaintare, sa piarda timp si pozitii castigate cu greu. Totusi la Helsinki s-a decis: sunt
invitate la negocieri din 2000 inca sapte tari a caror economie este in decalaj nu doar fata
de statele membre ci si fata de cele invitate in 1998: Polonia, Cehia, Ungaria etc. Misiunea
Europei va fi de doua ori mai grea pentru a ajuta aceste tari sa-si redreseze economia.
Intrebarea este de ce ? Raspunsul este simplu: avantajele pe termen mediu si lung, acestea
fiind singurele care conteaza. Extinderea Uniunii Europene spre est aduce deci in prim
plan disputa intre adancirea si largirea integrarii. Este clar ca in conditiile largirii actuale a
Uniunii, cursa mondiala poate fi momentan pierduta de Europa in favoarea celorlalte
regiuni Asia-Pacific si NAFTA.
Fostul ministru de externe al Frantei, Jean-Francois Poncet isi punea intrebarea
legat de viitorul Europei: "spatiu economic sau putere mondiala". Se pare ca Uniunea vrea
sa fie si una si alta. Pentru a deveni putere mondiala Uniunea Europeana trebuie sa-si
intareasca institutiile, sa aiba o moneda comuna (ceea ce s-a intamplat deja), o diplomatie
comuna si o aparare comuna. Toate aceste deziderate s-au avut in vedere la Helsinki, spre
a fi realizate intr-un viitor apropiat.
Anumiti politicieni au adoptat, de mai multa vreme, pozitii defavorabile constituirii
Europei ca putere mondiala care sa concureze America. Charles de Gaulle si Margaret
Thatcher sunt unii dintre acestia. Ei sustin faptul ca, constituirea unui superstar european
ar genera o lume mai periculoasa, cu blocuri de putere aflate in competitie. Viziunea
aceasta este sintetizata in formula "Europa a la carte sau Europa cu geometrie variabila".
Aceasta ar insemna ca statele componente si-ar putea alege politicile in functie de scopul
lor imediat, in cadrul unor institutii mai mult simbolice. Acest deziderat este insa iluzoriu
deoarece istoria ne-a demonstrat ca, Comunitatea Europeana a evoluat intr-o directie
supranationala, pe trei paliere de integrare: realizarea uniunii monetare, integrarea politica
si militara si elaborarea unei politici interne si de securitate sociala comune.
Uniunea Europeana trebuia sa-si supradimensioneze teritoriul datorita pozitiei
geopolitice in care sa afla. Alt argument in favoarea summitului de la Helsinki poate fi
faptul ca, in domeniul cercetarii nici o tara europeana ori cat de dezvoltata ar fi ea, nu
poate rezista concurentei de peste ocean decat daca si-ar realiza proiectele in colaborare cu
alte state membre. Nivelul cheltuielilor facute pentru cercetare nu este mai mic, dar
alocarile se fac dispersat. Acest lucru nu poate decat sa duca la accentuarea decalajului
dintre Europa si celelalte zone. Doar o Europa supranationala poate face fata evolutiei
tehnologice care are loc la ora actuala in lume cu viteze foarte mari. Tarile foste socialiste
pot fi folosite si ele in acest sens, deoarece au pe de o parte forta de munca calificata si
ieftina, iar pe de alta parte acest demers ar asigura noi locuri de munca.
Alt argument pentru extinderea europeana se refera la primirea la negocieri a unor state
de religie musulmana sau a unor tari aflate din punct de vedere geografic la confluenta
acestor civilizatii. In prezent fundamentalismul islamic castiga teren. In plus aceasta
religie este prezenta in: tarile Magrebului (semnal ingrijorator deoarece Algeria a fost o
tara in principal francofona, statele din Magreb fiind sub influenta Europei), in Franta
unde exista circa 5 milioane de islamisti (fiind a doua religie dupa cea crestina) si sa nu
omitem faptul ca, s-au creat doua state islamice in Europa ca urmare a destramarii
Jugoslaviei si a razboaielor etnice care au avut loc aici. Iata ca Europa trebuie sa fie unita
si pentru a face fata acestei presiuni (in conditiile in care populatia Europei inregistreaza
spor negativ de crestere, iar cea din lumea islamica este intr-o continua crestere). Pericolul
unei migratii din acest sens este cu atat mai iminent. O Uniune extinsa pana la Turcia,
Malta, Cipru, Slovenia va avea un alt cuvant de spus .
Un alt argument pro extindere a Uniunii Europene este acela ca, SUA joaca un rol
din ce in ce mai important in lume. De aceea sunt temeiuri adanci pentru ca Europa sa
devina o adevarata putere mondiala, cu institutii proprii de aparare. Doar asa ea va putea
face fata procesului de globalizare si va influenta in mod real viata economica
internationala. In literatura de specialitate s-a discutat foarte mult asupra intrebarii: cui va
apartine secolul urmator, Americii sau Europei ? Multi autori l-au considerat un secol al
Pacificului (oceanul viitorului, locul unde se vor confrunta marile puteri, maritime si
continentale), deoarece alte state importante: China si Japonia se intrevad ca vor deveni
mari puteri. Altii il considera al doilea secol american, datorita avansului tehnologic pe
care il detine SUA intr-un domeniu de maxima importanta: sfera informatica. Este
adevarat ca exista si analisti care opteaza pentru o influenta europeana in acest secol. Doar
evolutia geopolitica a lumii ne va putea raspunde.
Samuel Huntington este de parere ca "sceptrul de lider mondial" detinut de
America va trece in mana Uniunii Europene daca: aceasta va realiza coeziunea politica
intre tarile membre, va dispune de populatia necesara (fapt realizabil prin decizia luata la
Helsinki), va avea resursele si bunastarea economica necesare (tarile din estul Europei
detin importante bogatii naturale, care pot fi exploatate), va avea tehnologia necesara
(posibil in conditiile in care statele vor coopera intre ele) si va avea forta militara rela si
potentiala (deziderat realizabil pana in 2003). Dupa cum observam multe dintre aceste
conditii sunt posibil de realizat, atunci de ce sa nu speram ca Europa va deveni o putere
mondiala ? Acelasi autor mai spune ca Japonia, SUA si Rusia s-au specializat in investitii,
in consum si in arme, in vreme ce Europa a realizat un echilibru intre aceste trei domenii
(investeste mai putin, consuma mai putin si se inarmeaza mai putin). Huntington conchide
astfel: "daca secolul urmator nu va fi american, atunci este foarte probabil ca va fi
european".
Paul Kennedy ne avertizeaza asupra pericolelor catastrofale care s-ar produce daca
unificarea nu s-ar realiza. Faptul ca s-a creat acesta uniune economica a dus in primul
rand, la disparitia granitelor dintre tari. Ori Kennedy ne avertizeaza tocmai asupra
costurilor care ar fi fost imense daca aceasta comunitate nu ar fi existat (costul legat de
tranzactiile de schimb dintr-o moneda in alta, costul referitor la timpul pierdut la granita,
costul legat de obtinerea de vize, costul legat de ingreunarea tranzactiilor comerciale etc).
Decizia de extindere a Uniunii Europene este categoric una politica. Prin
inglobarea noilor state ea va putea sa controleze Marea Neagra cu stramtorile Bosfor si
Dardanele precum si Marea Baltica, deci va detine principalele rute comerciale din zona,
extinzandu-si zona de influenta (cum de fapt am precizat deja).
Uniunea isi va putea valorifica anumite avantaje din aceasta integrare si pe termen
scurt. Ma refer la extinderea pietii de desfacere, la importul de materii prime si la exportul
de produse cu un grad inalt tehnologic.
Totusi avantajul principal este acela pe termen lung si anume cel politic. Cat de
repede va reusi Uniunea Europeana sa inlature decalajele economice dintre tarile membre
si cat de repede va realiza reforma institutionala ramane de vazut. Oricum, de acest lucru
depinde ramanerea ei in cursa pentru castigarea supreatiei de putere mondiala pentru
secolul al XXI- lea.

UE in geopolitica secolului XXI

Ce tip de putere va fi si ce rol va juca UE intr-o lume multipolara? UE va fi o putere


de esalonul doi, predispusa la crize interne, o putere care pare sa reproduca vulnerabilitatile
structurale ale Imperiului Austro-Ungar de secol XIX: incercuita, poligama din punct de
vedere geopolitic si predispusa la dependenta in raport cu vecinii mai puternici. O uniune
multinationala este in mod fundamental diferita de celelalte mari puteri. Succesul sau intern si
extern depinde de actiunile si vointa celorlalte mari puteri. Fatalismul strategic al UE, vazut
prin prisma experientei Imperiului Habsburgic de secol XIX, poate fi rezumat astfel:
fragmentare interna + declin relativ = dependenta geopolitica.

Fragmentare interna

Ca si Austro-Ungaria secolului XIX, UE este formata din multipli actori politici, cei
mai multi plasati in orbita geostrategica a unei puteri externe. De altfel, exista numeroase
afinitati strategice intre puterile mici si mijlocii din interiorul proiectului european si marii
actori geopolitici din afara (Statele Unite si Rusia). Pentru Austria, acestea erau Germania si
Rusia.
In ultimii ani, Moscova a practicat o forma de coercitie bilaterala pentru a submina
sistematic din interior proiectul european. S-a urmarit crearea unor legaturi de dependenta
permanenta (si asimetrica) care vor putea bloca emergenta Europei ca un actor geopolitic
unitar sau care vor putea, la nevoie, submina acele politici europene comune care lovesc
interesele Moscovei. La fel cum Moscova doreste astazi fragmentarea UE prin cultivarea
unor parteneriate privilegiate cu state puternice, precum Germania, dar si cu fostii sateliti,
precum Slovacia si Bulgaria, Rusia tarista submina monarhia habsburgica prin cultivarea
unor relatii privilegiate cu grupuri proruse din interiorul Imperiului (cehii, slavii de sud si
rutenii).
Insa, pe fond, problema Europei institutionalizate este de natura structurala. Statele
membre au urmarit dintotdeauna sa atraga sprijinul unor patroni politici externi in scopul
consolidarii propriei pozitii in interiorul balantei de putere intraeuropene: statele Europei
Centrale, Marea Britanie si statele scandinave sunt state atlantiste; inima Europei (Germania,
Franta) si statele din sfera lor de influenta considera eurasianismul ca fiind un avantaj. Aceste
forte bidirectionale vor continua sa lucreze impotriva oricarui consens strategic paneuropean.
A supravietui acestor forte de sens opus este posibil numai intr-un mediu international
deosebit de permisiv. Celelalte mari puteri trebuie sa vrea ca Europa institutionalizata sa
existe. In sens minimal, asta inseamna sa nu actioneze premeditat impotriva coeziunii interne
a proiectului comunitar. Celelalte mari puteri isi vor modera tentatia de a submina politica
externa si de securitate comuna europeana numai daca vor vedea beneficii semnificative din
existenta acestui actor geopolitic poliglot. Europa poate relua destinul strategic al Austro-
Ungariei. In epoca, aceasta era considerata o necesitate (Metternich) - un agent de stabilizare
de neinlocuit si fara de care balanta de putere continentala nu ar fi putut functiona; rolul era
acela de a umple un vacuum geopolitic potential instabil, moderand prin existenta sa apetitul
teritorial al marilor puteri (Germania si Rusia).

Declin relativ

Dar, pentru a-si asigura statutul de puteri necesare, Austro-Ungaria si UE trebuie sa


fie cu adevarat puternice, cat mai putin vulnerabile. Declinul geopolitic este o provocare
pentru orice mare putere, insa este, in mod special, deosebit de periculos pentru un stat
multinational. Pe parcursul secolului XIX Austria a cunoscut o panta descendenta de declin
geopolitic (economic, militar, demografic) si care finalmente a plasat-o intr-o permanenta
conditie de "maretie geriatrica" in raport cu celelalte mari puteri. Efectele acestui declin
relativ au condus la o erodare a capacitatii de a actiona independent, pe fondul accentuarii
dependentei de ceilalti poli. Ambele simptome sunt vizibile astazi la nivelul Uniunii
Europene. In multipolaritatea secolului XXI, UE are destule sanse pentru a deveni una dintre
cele mai slabe puteri si, in anumite dimensiuni, cea mai slaba putere. Din punct de vedere
militar, UE cheltuieste doar 1,7% din PIB pentru aparare (fata de 3,6% in Rusia si 4% in
Statele Unite). Se estimeaza ca in 2050 ponderea economiei UE va reprezenta numai 12% din
economia globala, fata de 20,3% cea a SUA sau 24% cea a Chinei. Ratiunea acestui potential
declin geopolitic european este in mare masura demografic: populatia UE va scadea cu 30 de
milioane, in timp ce populatia SUA va creste cu 116 milioane. Nu numai ca o astfel de
Europa va fi incapabila sa conduca sistemul international, dar ceea ce se trece mult prea usor
cu vederea este ca deficitul sau de "hard power" va limita semnificativ potentialul de "soft
power". Sa ne imaginam UE peste 10 ani, incercand sa gestioneze de una singura o problema
majora globala. Daca un alt tsunami ar devasta din nou Pacificul de Sud, absenta capacitatilor
expeditionare (de transport strategic) ar bloca UE sa devina un actor relevant. In cazul
nuclearizarii Iranului, Bruxellesul nu ar dispune de un capital de presiune credibil pentru a
intimida Teheranul sau pentru a-l determina sa-si modifice politicile regionale. In cazul unui
acord de pace intre Israel si Palestina, niciuna dintre parti nu ar dori ca UE sa fie unicul
mediator sau garant al aranjamentului de pace.
UE nu are la dispozitia sa optiunea neutralitatii geopolitice. Nu poate fi o Elvetie uriasa.
Dupa cum ne-a aratat istoria Imperiului Habsburgic, o mare putere aflata in declin, dispusa
geografic intre doi poli activi geopolitic, nu poate ramane in afara jocului. UE pare sa
reproduca fatalismul Austriei de secol XIX: existenta sa va fi vizualizata fie ca o necesitate
geopolitica, fie ca un obstacol. Iar vecinii mai puternici vor cauta sa manipuleze in propriul
beneficiu clivajele unei astfel de constructii. Mai devreme sau mai tarziu (fragmentata intern,
dezarticulata si in declin), o astfel de putere multinationala va fi fortata sa graviteze intr-o
zona de dependenta strategica fata de unul dintre polii relevanti ai sistemului. Spre sfarsitul
secolului XIX, confruntata cu o disparitate de putere tot mai mare, pe fondul unei Rusii tot
mai agresive, Viena a devenit din ce in ce mai dependenta de Germania pentru a-si sustine
pozitia in balanta de putere continentala. Austriei ii lipsea de fapt un activ strategic pe care
Germania il avea din abundenta: puterea militara.

Dependenta geopolitica

Intrebarea este: spre care dintre cei doi poli va pivota Europa institutionalizata?
Competitia geopolitica pentru orientarea strategica a Europei este departe de a avea un
castigator. Suntem tentati sa credem ca America este optiunea naturala a UE. Insa istoria
secolului XIX ne arata ca dependenta strategica de un vecin mai puternic ii confera acestuia o
parghie esentiala in exercitarea unui control sistematic asupra comportamentului unui actor
geopolitic vulnerabil. Parghia pe care Rusia o detine asupra unor state membre cheie ale UE
poate slabi ireversibil atlantismul ca orientare strategica in Europa. Pe acest fundal, pentru
multe state europene, Rusia devine mai atractiva. Motivul este simplu: resursele energetice si,
de fapt, capitalul de santaj energetic pe care Moscova il detine raspund unor interese si nevoi
imediate, mai urgente pentru cetatenii europeni decat virtuala umbrela de securitate militara
furnizata de catre Statele Unite.
Un recent raport al Ministerului suedez al Apararii considera ca, intre 1992 si 2006,
Moscova a folosit energia ca instrument politic de 55 de ori. De altfel Rusia nici nu trebuie sa
suspende alimentarea cu energie a Europei; pentru multe dintre statele membre, imperativul
unei aprovizionari permanente cu energie, ca de-altfel si relatiile economice privilegiate cu
Rusia, reprezinta o componenta de descurajare suficient de puternica pentru a nu promova
politici care sa loveasca in interesele Moscovei. In aceste conditii, in decembrie 2007, un
raport al European Council on Foreign Relations considera ca 16 dintre cele 27 de state
membre ale UE formau un asa-numit grup informal de lobby pro-Moscova. Balanta de putere
pare sa se incline in favoarea Rusiei: cele 16 state partenere (care detin relatii economice
privilegiate cu Moscova) controleaza 211 voturi in Consiliul European (fata de 134 detinute
de cele 11 state atlantiste) si 463 de locuri (fata de cele 269) in Parlamentul European.
Din acest grup face parte si Germania - cel mai important actor geopolitic european,
cel mai mare contributor la bugetul UE si cel mai bun prieten al Rusiei in interiorul
proiectului comunitar. Astazi, Germania este cel mai mare partener comercial al Rusiei, cea
mai mare piata energetica si, de fapt, fereastra prin care Rusia s-a infiltrat politic chiar in
inima procesului decizional al UE. Efectele nu au intarziat sa apara: Berlinul s-a opus
initiativelor SUA de a oferi MAP-ul Ucrainei si Georgiei, a respins eforturile de liberalizare a
pietei energetice europene, a refuzat desfasurarea unei misiuni de pace a UE in Republica
Moldova. Kremlinul pare sa influenteze din ce in ce mai mult agenda de politica externa a
statelor europene si chiar sa defineasca regulile jocului. Capitalul de presiune energetica al
Moscovei a functionat fara fisura in timpul crizei georgiene, cand state pivot ale UE au evitat
sa se alature pozitiei dure a Washingtonului. Dupa cum a precizat ministrul de Externe al
Frantei, Bernard Kouchner: "sanctiunile impuse de furnizori sunt foarte diferite de cele
impuse de catre cei care se gasesc la celalalt capat si care nu pot inchide robinetul". Liderii
rusi speculeaza pur si simplu un set de oportunitati structurale, oferite pe fondul tranzitiei la
multipolaritate. Este foarte putin probabil ca, in aceste conditii, sa rezulte traditionala Europa
gaullista dorita de comentatorii conservatori. O imagine mult mai sugestiva ar fi sa proiectam
comportamentul recent al Germaniei (foarte sensibil la interesele Moscovei) la scara
europeana. Din punct de vedere geopolitic, Europa institutionalizata s-ar putea transforma
intr-un pol de putere negationist care, fara a respinge pe fata obiectivele SUA, totusi nici nu
va dori sa-si asume riscuri semnificative pentru a le sprijini. Rolul sau ar putea fi cel de
amortizare si tergiversare a initiativelor strategice americane impotriva Rusiei, dar fara a
furniza o alternativa viabila leadership-ului exercitat de Washington. Provocarea pentru
Statele Unite este o Europa mult prea slaba si dependenta de un actor din afara lumii euro-
atlantice. Totodata, pentru America miza pe termen lung este simpla: sa se asigure ca, atunci
cand va exista o Europa unita, aceasta sa reflecte, mai ales la nivelul politicilor asumate,
interese euro-atlantice fundamentale. Pe termen scurt, Washingtonul poate insa aplica o
strategie de tip Bismarck, scopul fiind acela ca balanta de putere din interiorul proiectului
european sa se incline in avantajul statelor de orientare atlantista. Prioritatea administratiei
Obama ar trebui sa fie cultivarea unui nucleu de state atlantiste capabile sa influenteze
procesul decizional european in sensul adoptarii unor politici publice care sa reflecte interese
euro-atlantice. Contrar opiniei generale, istoria este departe de a fi luat sfarsit in Europa. Ne
aflam la inceputul unei noi competitii strategice pentru sufletul si inima Europei. Rezultatul
ramane unul deschis. Intre timp, trebuie sa renuntam la certitudinile trecutului si mai ales la
aceea ca Europa va ramane intotduauna atlantista.

SUA si UE intr-o lume multipolara


A Wess Mitchell* Interviu

Cum se vede astazi lumea de la Washington? Ce tip de sistem international mosteneste


administratia Obama?
Cel mai important aspect pe care noua administratie de la Washington trebuie sa il inteleaga
este acela ca isi va asuma mandatul intr-un moment de profunda transformare a
fundamentelor sistemului politic international. Si spun asta intr-un sens structural: balanta de
putere globala, cu alte cuvinte fundatia pe care se sustine rolul Americii in lume, se
reconfigureaza. Ne aflam, de fapt, intre momente structurale - undeva intre unipolaritate si
multipolaritate. In prezent, sistemul este format din doua mari puteri conservatoare (Statele
Unite si Uniunea Europeana) si trei mari puteri aflate in ascensiune, potential revizioniste
(China, Rusia si India). Istoria ne arata ca tranzitiile sistemice pot fi pasnice sau conflictuale.
Ceea ce stim, insa, cu certitudine este ca puterea si influenta spatiului euro-atlantic asupra
dinamicilor internationale scade pe masura ascensiunii puterilor emergente. Pe de o parte,
Vestul va trebui sa reformeze organizatiile internationale in scopul integrarii statelor
emergente. Pe de alta parte, America trebuie sa se obisnuiasca cu gandul ca nu mai poate face
tot ceea ce isi doreste in imediata vecinatate a marilor puteri emergente, fara a tine seama si
de interesele vitale ale acestora. Recent, acest lucru a fost afirmat destul de agresiv prin asa-
numita Doctrina Medvedev si care nu vizeaza altceva decat recuperarea statutului de arbitru
al Rusiei in spatiul considerat sfera sa traditionala de influenta geopolitica - strainatatea
apropiata.
Pe fond, insa, politica externa a Statelor Unite pare ca se afla intr-o stare de profunda
inadecvare, chiar decuplare cognitiva in raport cu realitatile secolului XXI: suntem inca legati
de pespectiva strategica acumulata pe parcursul anilor ‘90, operam cu un set de institutii
internationale mostenite de pe vremea Razboiului Rece (si care reflecta structura de putere
din acea epoca), in conditiile in care ascensiunea puterilor emergente reconfigureaza balanta
de putere globala. Cum imi place mie sa spun, avem o grila de interpretare unipolara, un set
de instrumente bipolare, pe fondul unei lumi multipolare.
Sistemul international nu a cunoscut tranzitia de la o structura unipolara la o lume
multipolara. In plus, nu cunoastem cum se va comporta (cat de stabil sau instabil este) un
sistem international caracterizat de o distributie multipolara, cu adevarat globala. Din punct
de vedere istoric, cea mai apropiata aproximare a lumii spre care ne indreptam este Europa
secolului XIX - un sistem conturat in jurul unei balante de putere in care avem nu unul, nu
doi, ci patru-cinci poli intr-o permanenta interactiune. Astazi, tindem sa il vizualizam ca pe
unul inerent instabil. Este multipolaritatea mai predispusa conflictului decat un sistem
unipolar? Secolul XIX furnizeaza argumente pentru ambele ipoteze. Ceea ce cunoastem cu
certitudine este ca multipolaritatea reclama o diplomatie mai activa si politici de stat mult mai
flexibile decat o lume uni sau bipolara. Multipolaritatea nu are nimic de a face cu simplitatea
geopolitica a bipolaritatii, nici cu oportunitatile strategice ale unipolaritatii (care a parut sa se
structureze pe coordonatele clivajului centru-periferie: un concert al marilor puteri la centru,
pe fondul unei periferii neimblanzite si instabile). Intr-o lume multipolara, relatiile de putere
devin mai fluide, iar ideologia conteaza mai putin. Totodata, spatiul pentru eroare este mult
mai ingust. Exista o mare probabilitate fie pentru conflict, fie pentru cooperare, dar totul
depinde de input-ul nostru.
Care este rolul pe care Europa institutionalizata il poate juca in geopolitica secolului
XXI?
Pozitia geopolitica a UE in sistemul multipolar al secolului XXI este foarte asemanatoare
pozitiei pe care a ocupat-o Imperiul Austro-Ungar in sistemul multipolar european de la
inceputul secolului XIX. De fapt, Europa institutionalizata reproduce astazi vulnerabilitatile
geopolitice ale Austro-Ungariei secolului XIX. Ca si aceasta, UE este plasata intre polii cei
mai activi, din punct de vedere geopolitic, ai sistemului. Dispunerea traditionala a acestor
mari puteri pe flancuri, de o parte si de alta (Prusia si Rusia pentru imperiu, SUA si Rusia
pentru UE) afecteaza dinamica relatiilor interne, dar si formularea intereselor macroeuropene.
Mai mult, acest fapt creeaza un camp gravitational bidirectional, care determina statele
membre ale UE (similar nationalitatilor din cadrul fostului imperiu) sa caute patronajul uneia
dintre cele doua mari puteri de pe flancuri, in intentia de a-si consolida pozitia de putere
relativa in interiorul Uniunii.
O constructie geopolitica multinationala de acest tip cere un sistem international neobisnuit
de permisiv si care depinde, de fapt, de vointa celorlalte mari puteri. Este necesar ca si
celelalte mari puteri sa vrea ca tu sa existi (in sens minimal, asta inseamna sa nu se actioneze
premeditat impotriva ta). Pentru a functiona, ai nevoie de un sponsor extern activ care sa te
ajute sa te coagulezi - asa cum Otto von Bismarck a sustinut Austro-Ungaria, iar SUA au
sprijinit UE. Conditia este sa fii perceput ca o necesitate, un element esential pentru echilibrul
sistemic. Dar, in momentul in care una dintre marile puteri incalca consensul tacit, precum
Rusia tarista in 1907 fata de Austria, devine imposibil sa mai functionezi ca un actor unitar.
UE reproduce destinul Austro-Ungariei de secol XIX - un sandvis din punct de vedere
geografic, poligam din punct de vedere geopolitic, o uniune multinationala in declin, plasata
intre doi poli monolitici care isi urmaresc propriile interese nationale. Ce optiuni are Europa
institutionalizata in geopolitica secolului XXI? Ce nu poate UE sa faca este sa se transforme
intr-o Elvetie gigant, sa ramana neutra. Dar nici nu poate fi liderul sistemului.
Care sunt interesele Rusiei fata de o Europa care reproduce particularitatile geopolitice
ale Austro-Ungariei de secol XIX?
Atitudinea Rusiei lui Putin fata de Uniunea Europeana este similara cu cea adoptata de Rusia
tarista fata de Austro-Ungaria: divide et impera. Strategii rusi au reusit fragmentarea
monarhiei habsburgice prin cultivarea unor relatii privilegiate cu grupuri proruse din cadrul
Imperiului Austro-Ungar, indeosebi cu cehii, slavii sudici si rutenii. Principalele metode
folosite de Sankt Petersburg se asemanau cu "bilateralismul coercitiv" utilizat de puterea
actuala de la Kremlin in relatiile cu state membre UE precum Germania, Ungaria, Slovacia si
Bulgaria. Tendintele segregationiste reprezinta astazi un instrument politic de care Rusia se
foloseste pentru a trata cu un vecin european; este o metoda la fel de eficienta astazi, precum
era in secolul XIX. In trecut, Rusia s-a folosit de ideologia panslavismului, astazi prefera
gazele naturale (santajul energetic). Scopul, acum ca si atunci, este de a pune bazele unui
context de dependenta permanenta care sa permita Moscovei sa blocheze aparitia unui actor
european unificat (in masura in care o astfel de coagulare poate avea loc) si de a dispune de
un capital suficient de presiune si santaj pentru a sabota eventuale politici europene comune
ce ar putea afecta interesele rusesti. Europa institutionalizata are putine optiuni de
contracarare a acestor tendinte. In secolul al XIX-lea, Austro-Ungaria a reusit sa-si
depaseasca vulnerabilitatile geopolitice folosind doua retete: pe de o parte, Metoda
Metternich, privind construirea unui consens axiologic, a unei cupole unitare de valori ce
leaga celelalte puteri de tine, convingandu-le ca perpetuarea existentei imperiului este in
interesul lor; pe de alta parte, avem Metoda Andrassy, de a deveni aliatul vecinului mai
puternic care iti poate garanta, de unul singur, independenta strategica. Acestea sunt cele
doua optiuni. Prima devine tot mai greu de imaginat pentru UE, care nu va putea atrage Rusia
lui Putin intr-o comunitate euro-kantiana de valori, precum a reusit Metternich cu Rusia lui
Alexandru I. A doua optiune poate reprezenta o panta alunecoasa catre dependenta
geopolitica si alienarea polului de putere de pe flancul opus.
Ce trebuie sa faca America pentru a contracara obiectivele distructive ale Moscovei fata
de UE?
Istoria (cazul Austro-Ungariei) ridica mari semne de intrebare cu privire la capacitatea UE de
a deveni o forta in politica globala, in sensul dorit de politicienii americani. De zeci de ani,
opinia dominanta la Washington a fost aceea ca, mai devreme sau mai tarziu, UE se va
transforma intr-un actor geopolitic unitar (cu o identitate geopolitica coerenta), in sensul in
care va dezvolta multe dintre caracteristicile oricarui alt actor national din sistemul
international, dar cu o predispozitie intrinseca catre o complementaritate de interese cu
Statele Unite.
Istoria Habsburgilor ar trebui sa ne faca mai sceptici. Dilema habsburgica a urmarit Austro-
Ungaria pana in ultimele sale zile, desi aceasta a dezvoltat o politica externa comuna, despre
care multi europeni spera ca va fi leacul pentru bolile lor strategice. Dar, la fel cum s-a
intamplat cu Austro-Ungaria, acest lucru creeaza o bresa pe care puterile externe o pot
specula pentru a lua ostatici (exact ce face Rusia intr-un mod foarte inteligent, chiar acum, in
UE). Este ceea ce cred ca ar trebui sa contracareze viitoarea politica a Statelor Unite in
Europa, in primele decenii ale secolului XXI. Ar trebui sa invatam de la Bismarck, care a
aratat ca este posibila influentarea orientarii strategice a unei uniuni multinationale, fara insa
a obstructiona proiectul general de integrare. Rusia a folosit incursiunile in proiectul austriac
in mod distructiv; Bismarck le-a folosit constructiv. Daca Statele Unite doresc ca UE sa
devina, in viitor, o forta atlantista unitara care sa ne ajute sa administram o lume multipolara,
va trebui sa lucram in acest sens, prin interventii strategice continue si specializate. Ar trebui
sa imitam pragmatismul lui Bismarck si sa investim in relatiile atlantiste strategice din
interiorul proiectului UE. Pe termen lung, obiectivul nostru este coagularea unei mase critice
de state euroatlantice si proamericane, capabile sa influenteze decisiv procesul decizional
european. Acestea sunt relatii pe care le-am neglijat; sunt relatii care s-ar putea sa nu mai
existe multa vreme in forma lor actuala; si sunt relatii de care vom avea nevoie daca vrem ca
UE sa joace un rol tot atat de pozitiv in sistemul multipolar al secolului XXI, precum rolul
jucat de Austro-Ungaria in sistemul multipolar al secolului al XIX-lea.

* Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un
think-tank dedicat studiului Europei Centrale.

Interviu realizat de Octavian Manea