CONSECINŢELE GEOPOLITICE ALE PRIMĂVERII ARABE

Întocmit
Masterand
Mihai Costel-Cosmin
Anul I, IO
 Consecinţele geopolitice ale Primăverii Arabe

Contextul desfășurării Primăverii arabe

Primăvara arabă este caracterizată de o serie de evenimente ce au urmat
Revoluției din Tunisia și care au marcat mediul de securitate, prin faptul că au
avut un mare ecou și s-au extins cu repeziciune în mai multe țări arabe, având
consecințe pe termen lung și nu în ultimul rând redistribuind datele geopoliticii
mondiale. Aceste revolte sau revoluții arabe au fost generate de stagnarea
economică, sărăcirea drastică a populaţiei şi creşterea şomajului. Forța majoră a
acestor revolte a fost reprezentată de populația tânără, dornică de o schimbare a
acestor regimuri autoritare, de o îmbunătățire a nivelului de trai și de
îmbrățișarea modernizării. Fiecare stat arab care se regăsește în acest fenomen al
Primăverii arabe și anume fiecare stat arab care a răsturnat reginul dictatorial în
anul 2011 a fost și este în fața unei provocări istorice. Odată cu înlăturarea
acestor regimuri se deschide un câmp de investigație specific pentru cei care
cercetează această arie geopolitică, care implică o mulțime de variabile din
domeniul politic, economic, social, religios și nu numai. De asemenea se
redefinesc o serie de relații între aceste state, printre care și relațiile arabo-
istraeliene.
Aceste revoluții arabe au acaparat o mare parte din țările din Africa de
Nord și Orientul Mijlociu având consecințe vizibile și generând insecuritate în
sistem, consecințe ce sunt și astăzi de actualitate.

Primăvara arabă
În anul 2011 revoluțiile care au luat cu asalt lumea arabă s-au simțit cel
mai puternic în Tunisia, Egipt, Libia şi Siria, desigur ele și-au lăsat amprenta și
în celelalte state cuprinse de acest val revoluționar, arătând comunităţii
internaţionale că fiorul revoltelor şi dorinţa de modernizare au cuprins rând pe
rând popoarele arabe. Amploarea acestor mișcări populare la care au participat
milioane de manifestanți dornici să pună capăt regimurilor autocratice, au
determinat o serie de analiști ai domeniului relațiilor internaționale precum și
reprezentanți ai mass-media să compare valul revoluționar arab din 2011 cu
revoluțiile din Europa 1989. Totuși deși regimurile autoritare au fost răsturnate
în urma revendicărilor politice, sociale și economice societățile arabe, pe de o
parte, nu cunosc suficient de bine termenul de democrație liberală, iar pe de altă
parte, condițiile politice, sociale, culturale, economice din aceste țări nu oferă un
cadru favorabil pentru dezvoltarea profundă a democrației în viitorul apropiat.
Totuși în anul 2013 Uniunea Europeană și-a arătat în mod expres dorința de a
ajuta la crearea unui cadru favorabil noilor modificări și la sprijinirea acestor țări
oferindu-le suport în procesul de tranziție politic și economic și în îmbunătățirea
2
cooperării regionale. Trebuie menționat faptul că UE a oferit asistență tehnică
autorităților pentru organizarea alegerilor în Tunisia, Libia, Egipt și Maroc și de
asemenea oferă suport pentru crearea de instituții democratice în aceste zone.

Contextul în care s-au desfășurat revoltele arabe face trimiteri la: factorul
demografic, natura regimurilor politice, condițiile socio-economice, schema de
derulare a evenimentelor, acțiunile non-violente ale protestatarilor și rolul
armatei în timpul și după revolte, rolul tehnologii și al mass-media și nu în
ultimul rând locul Islamului și al femeilor în revoltele arabe. Revoluțiile sunt
explicate foarte bine de exasperarea tinerilor care nu au mai tolerat umilirea,
corupția, sărăcia și șomajul. Revoltele au continuat mai multe luni la rând în
care aspirații la demnitate, la modernitate și libertate au fost cu brutalitate
reprimate în Libia, Siria, Yemen și Bahrein în timp ce în Egipt și Tunisia,
răsturnarea punerii politice este asociată cu o tranziție relativ reușită spre
instaurarea de regimuri mai democratice. Este foarte important de menționat că
rata șomajului foarte mare este o problemă majoră cu care se confruntă, în
special, poluația tânără în Orientul Mijlociu. Astfel rata șomajului în Maroc,
Egipt, Tunisia și Algeria înregistra în rândul tinerilor un procentaj de 24% față
de 9,8% la nivelul întregii populații active. Înaintea izbucnirii revoltei în 2010 în
special în țările Africii de Nord prețurile la alimente au crescut cu 25%, nu
trebuie trecut cu vederea și faptul că sărăcia în Egipt este foarte vizibilă, dat
fiind că 40% din populație trăiește cu un dolar pe zi.
Vorbim astfel de un ansamblu de evenimente populare de amploare
variabilă în care principalele cauze, care au determinat izbucnirea acestor
mișcări revoluționare, rezidă într-o puternică dimeniune socială. S-au recurs la
metode de contestare non-violente iar proestatarii au folosit tehnologiile
moderne într-o manieră accentuată pentru a propaga informația și pentru a
comunica între ei. Internetul a jucat un rol primordial în mobilizarea populației
și în determinarea oamenilor să acționeze și să-și exprime public nemulțumirea
față de regimul dictatorial. Desigur că opozițiile au venit și din partea
guvernului, s-a încercat contracararea acestor mijloace de comunicații prin
bruiajul rețelelor, atacuri împotriva jurnaliștilor și multe alte procedee de
limitare sau anulare a funcționării internetului, telefoniei mobile și a televiziunii
prin satelit. Nu trebuie omis faptul că femeile, tradițional izolate de către religia
islamică, au luat parte activă la mișcările de protest. În Orientul Mijlociu și în
Magreb mii de femei au ieșit în stradă cerând sfârșitul represiunilor și
dobândirea libertății și a drepturilor fundamentale. Prin urmare putem observa
cu ușurință consecințele fenomenului globalizator care străbate societatea de
astăzi, și cum acest val galopant al modernizării reușește să producă schimbări
radicale în societăți conservatoare. Cu siguranță problemele de la nivel
administrativ și de conducere încă persistă în aceste țări chiar și după valul de
revolte, poate că societatea nu poate fi corectată în întregime și probleme vor
persista mult timp de acum încolo, însă se observă o mai mare deschidere de
3
mentalități la nivelul populației și poate o oarecare detașare sau îndepărtare de
ideile fundamentaliste islamice.
Orientul Mijlociu este clar intrat într-o perioadă de schimbări care vor
atinge structura internă a unor state. Prezenţa occidentală, care domina tot mai
pregnant, nu a contribuit la democratizare, ci mai degrabă la provocarea
fenomenului invers. Creşterea importanţei forţelor regionale, şi anume a
monarhiilor din Golf sau a marilor puteri din Asia de Sud şi de Est care nu se
disting prin cuceriri democratice, ar putea dimpotrivă să stimuleze influenţa
„străzii”. Şi aceasta nu va fi cu certitudine o democraţie liberală, ci un fel de
versiune originală oscilând între Turcia kemalistă şi Iran-ul teocratic. Şi s-ar
putea ca după „primăvara arabă”, să se aducă aminte cu nostalgie de „iarna” care
a precedat-o.
De ce sunt atât de importante aceste țări, părtașe la fenomenul de
Primăvară arabă, pentru comunitatea internațională?
Aceste țări implicate în valul de revoluții ce au urmat anului 2010 sunt
foarte importante din punct de vedere geopolitic și economic și tocmai din
această cauză o instabilitate a acestor zone provoacă insecuritate în regiune și
afectează nu numai planul regional ci și internațional. Importanța acestor țări
este datorată faptului că: sunt situate în vecinătatea unor importante rute
comerciale (Marea Mediterană, Canalul Suez, Marea Roșie, Golful Persic,
Oceanul Indian), dețin o importantă pondere demografică care poate reprezenta
potențial de dezvoltare și piață de consum pentru statele occidentale și cea mai
importantă caracteristică a acestor state este că produc și exportă o mare
cantitate din petrolul lumii – resursa vitală pentru economiile occidentale și
statele emergente. În topul primelor 20 de state producătoare de petrol din lume
regăsim: pe locul 2 – Arabia Saudită, locul 4 – Iranul, locul 8 – Emiratele Arabe
Unite, locul 9 – Irak, locul 10 – Kuweit și lista poate continua.

Implicațiile Primăverii arabe asupra mediului de securitate

Mediul de securitate definit în funcție de criteriul nivelului de existență și

manifestare a caracteristicilor sale implică: mediul internațional de securitate,
mediul regional de securitate și mediul național de securitate. Fiecare tip de
mediu de securitate prezintă trăsături definitorii și implică diverse riscuri,
amenințări și vulnerabilități. Mediul de securitate este definit de realitatea
sistemului condițiilor favorabile, interne și internaționale, sociale, economice,
militare, politice și de mediu în care activează comunitățile umane. Între cele 3
tipuri de medii de securitate amintitite mai sus există o interdependență
funcțională, și anume mediul național de securitate poate fi văzut ca o
componentă a mediului regional, prin urmare atunci când există instatbilitate în
planul național posibilele revolte ale populației pot răsturna guverne și duc la
4
instabilitatea statului și la o insecuritatea acestuia în planul regional, este și cazul
țărilor din Africa de Nord și Orientul Mijlociu. La rândul său insecuritatea
existentă la nivel regional se resfrânge nefavorabil și în mod inevitabil asupra
mediului global de securitate. Exemplul stă în cazul conflictului armat regional
dintre statul Istrael și milițiile Hezbollah (din sudul Libanului), care a acționat
semnificativ asupra mediului internațional amplificând sursele de insecuritate.
Având în vedere ca mediul de securitate are o structură complexă și
evoluția sa depinde de o multitudine de factori naționali, regionali și
internaționali nu este de mirare ca evenimente precum cele petrecute în Africa
de Nord și Orientul Mijlociu să aibă implicații mult dincolo de teritoriul
național. Totuși analizând o parte din implicațiile aduse de revolte în rândul
comunității unde s-au declanșat și anume având în vedere componenta socială
este remarcabil faptul că s-a accentuat sentimentul de insecuritate personală,
grupală și națională. Crește posibilitatea producerii unor fapte antisociale în
aceste zone cuprinse de valul revoltelor antiguvernamentale, cum ar fi furturi,
omoruri, distrugeri de bunuri. Funcționarea societății, ca ansamblu, este afectată
și de aici și o serie de disfuncționalități majore pentru populație.
Din perspectivă politică, revoluțiile arabe au cunoscut urmări diferite. Și
anume în Tunisia și Egipt șefii de stat au părăsit puterea de care se bucurau de
decenii întregi, locul lor fiind luat de un guvern provizoriu ce avea ca misiunea
urmărirea unei linii democratice pe calea reformelor. Celelalte țări nu s-au
bucurat de rezultate atât de concrete, schimbările fiind mai degrabă
nesemnificative, excepție făcând Libia unde s-a declanșat un război civil iar
rebelii sprijiniți consistent de către comunitatea internațională au preluat puterea
politică în stat fără ca Gadhafi să se declare învins. De asemenea se schimbă
orientarea puterii politice și anume se creează noi alianțe și Turcia beneficiază
de un mare câștig afirmându-și influența în regiune.
Implicațiile cele mai vizibile ale Primăverii arabe se regăsesc în sectorul
economic unde se aduce atingere atât dezvoltării economice naționale, cât și
mondiale. Scade producția petrolieră în statele din regiune, prin urmare scade și
exportul către piața aferentă și crește prețul petrolului pe piață. De aici apare și
preocuparea statelor dezvoltate ale lumii de a acorda ajutor acestor state pentru a
depăși dificultățile economice cu care se confruntau. În plan militar este
importantă poziția în care se situează armata. În Egipt armata nu a intervenit în
favoarea șefului statului și a guvernului cand manifestanții au cerut cedarea
puterii politice de către aceștia, iar după îndepărtarea acestora de la conducerea
țării, armata s-a angajat în procesul de reformare a țării. Caz contrar în Bahrein
unde armata a participat la suprimarea revoltei. Desigur un caz special este Libia
unde revolta a culminat cu un război civil, rebelii au fost susținuți inițial de
Franța, ca mai apoi conducerea operațiunilor să fie preluată de către NATO, sub
mandat ONU, intervenție contestată de o serie de specialiști.

5
 În timp unele modificări în plan geopolitic ca urmare a revoltelor arabe,
pot avea implicații semnificative asupra mediului de securitate național și
regional. Consecința cea mai notabilă a evenimentelor de debut ale anului 2011
este redistribuirea influenței geopolitice

Consecințe ale revoluțiilor arabe și influențe externe

În ceea ce privește comunitatea internațională aceasta și-a arătat susținerea

față de aceste revolte și măsuri asupra acestei situații s-au luat în mod vizibil.
Conturile bancare, aflate în țări străine, ale dictatorilor alungați de la conducerea
țării, în urma revoltelor, au fost imediat blocate. Să nu omitem cazul Libiei,
unde la inițiativa Franței și după votul Rezoluției 1973 a Consiliului de
Securitate ONU, la 19 martie 2011 s-a reunit la Paris o conferință internațională
unde țări precum Franța, Marea Britanie, SUA, UE, Liga Arabă, secretarul
general al ONU și alte țări au decis o intervenție a forțelor aeriene în Libia.
Ulterior la 27 martie 2011 NATO își asumă integral conducerea operațiunilor
militare din această zonă. Observăm astfel o implicare directă și constantă a
comunității internaționale, și amintesc aici ONU și Liga Arabă, în desfășurarea
revoluțiilor arabe. O consecință politică o constituie aprecierea că primii
câștigători ai revoltelor arabe sunt islamiștii, dacă avem în vedere capacitatea lor
de mobilizare și organizare. Desigur aceștia s-au bucurat de o susținere masivă,
în țările din Golf, venită din partea Washingtonuluil. SUA a acceptat o
islamizare moderată a lumii arabe, ca și în cazul Turciei, unde doar armata
rămâne o contra-putere. Așa cum am menționat și în prezentarea implicațiilor
aduse de acest fenomen denumit Primăvara arabă, economia este afectată și ea
odată cu izbucnirea revoltelor și consecințele sunt destul de evidente și vizibile.
Se aduce atingere activității economice și economiei mondiale prin prețul
petrolului exportat din această regiune. În Tunisia și Egipt creșterea economică a
coborât în 2011 ca urmare a reducerii exporturilor de bunuri, a diminuării
serioase a turismului, reducerii substanțiale a sumelor de bani trimise de
persoanele aflate la muncă în țările din Golf sau în Occident. Desigur
comunitatea internațională s-a arătat din nou implicată, diferite țări exprimându-
și dorința de a contribui la favorizarea demarajului economiei tunisiene și
egiptene.
De asemenea nu este de mirare că astfel de conflicte care cunosc o
amploare destul de mare modifică configurările diplomatice. De o manieră
generală, relațiile diplomatice între țările din regiune și între aceste țări și restul
lumii sunt influențate semnificativ. Schimbarea de personal politic și diplomatic,
sau simpla schimbare a orinetării politice externe a antrenat o reconfigurare și a
raporturilor de forțe în cadrul Consiliului Drepturilor Omului al ONU. În cazul
Egiptului politica externă a acestuia pare să se desprindă de tutela americană și

6
să se apropie mai mult de palestinieni și de Iran. În timpul lui Mubarak relațiile
dintre Egipt și SUA erau destul de strânse, Mubarak fiind considerat un om a
Washingtonului la Cairo, deoarece a permis navigarea pe Canalul Suez și a
menținut pacea cu Israel, menținând ordinea în Pensinsula arabă. SUA la rândul
ei a procurat Egiptului milioane de dolari în asistență economică pentru
construirea infrastructurii, susținerea agriculturii și creearea diverselor programe
destinate sănătății. Cu toate acestea nemulțumirea populației care încontinuare a
fost înrobită de sărăcie a dus la înlăturarea lui Mubarak, iar noul președinte și-a
exprimat în mod direct intenția de a se îndeparta de politica americană, fiind mai
degrabă orientat spre populație și spre problemele de la nivel național.
Uniunea Europeană şi SUA au fost surprinse de mişcările de revoltă
izbucnite în lumea arabă la începutul anului 2011, reacţionând într-o primă fază
ezitant, rezervat şi relativ tardiv la aceste evenimente. Observatorii
politicomilitari remarcă eşecul serviciilor de informaţii occidentale şi arabe de a
semnala posibilitatea izbucnirii unor manifestări de nemulţumire de amploare în
statele arabe, deşi o serie de analişti politici arabi şi occidentali ( Phares, 2010,
Salame, 1994, Barnett, 2007) au evocat această posibilitate, în cadrul unor
lucrări publicate anterior anului 2011.
De asemenea, în etapa iniţială a ”Primăverii Arabe” s-a remarcat
dificultatea cu care atât SUA cât şi unele state occidentale europene s-au
distanţat de liderii arabi care le-au fost aliaţi fideli încă din perioada Războiului
Rece (ex.: preşedinţii Hosni Moubarak al Egiptului si Ali Abdallah Saleh al
Yemenului, în cazul SUA, respectiv, preşedintele tunisian Zine El-Abidine Ben
Ali, pentru Franţa). În cele din urmă, oficialii americani şi europeni au fost
obligaţi să respecte şi să urmeze tendinţa imprimată evoluţiilor interne de opinia
publică din aceste state.
Ulterior, oficialii americani şi europeni au tratat ”caz cu caz” evoluţiile
dramatice din statele arabe, în cadrul unei politici de ”recompensare” a
progreselor realizate în promovarea principiilor democraţiei, respectiv, de
sancţionare a întârzierilor manifestate în această privinţă (principiul ”more for
more”, promovat de UE).
În cadrul acestui subsistem al relaţiilor internaţionale, echilibrul puterii a
fost afectat profund, ceea ce a dat naştere unui vid de influenţă şi de autoritate,
pe care alţi actori ai zonei s-au grăbit să-l ocupe. Arabia Saudită şi-a consolidat
poziţia pe plan regional, a reuşit să descurajeze aspiraţiile disproporţionate ale
Qatarului de a înlocui Egiptul şi Siria în postura de lider regional, a neutralizat
mişcările revoluţionare din Bahrein, s-a implicat în evoluţiile din Yemen şi a
pornit o adevărată ”cruciadă” împotriva Iranului şi a încercărilor acestuia de a-şi
exporta ideologia şiită şi sistemul guvernării islamice (wilayat-e faqih)
republicane.

7
 Turcia a pierdut avansul considerabil pe care-l înregistrase în raporturile
sale cu lumea arabă în perioada anterioara anului 2011, datorită unor calcule
greşite, care au avut în vedere variabile de natură partinică, ideologicăşi
religioasă, în defavoarea unor constante precum interesul naţional şi
considerentele geopolitice. Politica promovată în prezent pe plan regional şi
internaţional de preşedintele turc Tayyep Recep Erdogan, marcată de
autoritarism şi islamism, cu atitudini tot mai pronunţat antisemite care
îngrijorează Statul Israel, ridică o serie de semne de întrebare partenerilor
europeni şi americani ai Turciei, privind capacitatea acestui stat de a respecta
valorile care l-au consacrat în calitate de membru NATO şi candidat la calitatea
de membru al UE.
Iranul traversează o perioadă fastă în evoluţia sa regională, iniţiată după
războiul din 2003 din Irak. Dispunând de o influenţă considerabilă asupra
minorităţilor şiite din Liban, Siria, Irak, Bahrein, Arabia Saudită, Yemen şi
Kuweit, acest stat a dobândit o pondere regională de care marii actori ai zonei
trebuie sa ţină cont în gestionarea crizelor intervenite în ultima perioadă în
Orientul Mijlociu. Campania împotriva terorismului, revenită în actualitate după
reafirmarea sau apariţia în regiune a unor grupărilor extremiste islamiste precum
Al Qaeda, Statul Islamic, Frontul al-Nusra ş.a., exercită o presiune tot mai
puternică asupra statelor occidentale pentru a iniţia relaţii de cooperare cu
Iranul, a cărui prezenţă militară şi politică în evoluţiile din Irak, Siria şi Liban a
devenit o realitate.
Un rol tot mai important pe scena geopolitică a Orientului Mijlociu şi
Africii de Nord au început sa-l deţină actorii non-statali. La această tendinţă a
contribuit şi politica unor actori statali regionali şi extra-regionali de a se implica
în conflictele dintre entităţile politice, etnice, religioase şi militare ale zonei prin
intermediul unor grupări înarmate (proxies). Războiul purtat prin intermediari
are caracterul unui bumerang, întorcându-se împotriva iniţiatorilor săi, fenomen
care se manifestă deja atât în Orientul Mijlociu cât şi în Europa.
Degradarea situaţiei de securitate din Siria, pătrunderea grupărilor
extremiste islamiste în această ţară, sponsorizate financiar şi logistic de nucleele
islamiste din Arabia Saudită, Qatar, Kuweit şi Emiratele Arabe Unite, precum şi
criza politică intervenită în Irak, datorită politicii sectare promovate de
premierul Nouri al-Maliki au condus la apariţia şi dezvolarea grupării Statul
Islamic, care ocupă în prezent porţiuni importante din teritoriile Irakului şi
Siriei. Combaterea fenomenului SI nu va fi posibilă fără identificarea şi tratarea
cauzelor profunde care au permis apariţia sa. Un efort colectiv al membrilor
comunităţii internaţionale în direcţia stabilizării politice şi de securitate a
Irakului şi a Siriei ar amplifica şansele de succes ale campaniei împotriva
terorismului. O atenţie specială a fost acordată în cadrul acestui capitol rolului

8
structurilor de securitate din cadrul statelor arabe în evoluţiile din cadrul
”Primăverii Arabe”.

Concluzii

Primăvara arabă este un fenomen ce a zguduit scena relațiilor

internaționale și mai ales mare parte din țările arabe din Africa de Nord și
Orientul Mijlociu în anul 2011. Fenomen reprezentat de o serie întreagă de
revolte ce au izbucnit, rând pe rând, datorită lipsei unor libertăți și drepturi
fundamentale, șomajului, mizeriei, costului ridicat al traiului dar și o nevoie a
populației, în special cea tânără, de democratizare și de modernizare. Metodele
la care au recurs protestatarii au fost cele non-violente, în mobilizarea populație
un rol foarte important l-a jucat internetul și rețelele de socializare. Se pare că
fenomenul globalizator care a cuprins era noastră și accesul la informație ia
determinat și impulsionat pe acești oameni să lupte pentru bunăstrea lor, femeile
lunând parte și ele într-un procent destul de mare la aceste mișcări populare.

Evenimentele derulate în anul 2011 nu au fost îngrijorătoare doar pentru

statele arabe, ele au implicat întreaga comunitate internațională, iar cel mai
evident caz rămâne cazul Libiei unde protestele au luat forma unui război civil,
iar intervenționismul american nu a întârziat să apară. Mediul regional a fost
dominat de insecuritate, iar consecințele revoluțiilor nu au întârziat să apară:
crește prețul petrolul exportat din aceaste țări dar în același timp scade și
cantitatea exportată, datorită insecurității în aceste țări, turiștii devin reticenți,
prin urmare o scădere a turismului afectează economia acestor țări, scad
investițiile și sumele de bani trimise din afară în aceste țări, prin urmare
instabilitatea se accentuează și persistă, moment în care este nevoie de sprijinul
comunității internaționale și a statelor dezvoltate. Datoriă repercursiunilor care
se răsfrâng asupra mediului de securitate internațional o mare parte din state își
arată solidaritatea și sprijinul față de aceste țări. De aici și reconfigurarea unor
noi relații între state, politica externă și diplomația dintre state suferă modificări,
sunt trasate noi linii în zonele de influență.

Importanța de care se bucură Africa de Nord și Orientul Mijlociu, datorită

factorilor amintiți mai sus, va face ca insecuritatea să persiste încontinuare în
această zonă chiar dacă au trecut 8 ani de la declanșarea acestor revolte.
Deținerea unei mari părți din industria petrolieră, resură vitală pentru statele
dezvoltate, face ca o serie întreagă de jocuri de putere să se răsfrângă asupra
acestor state, iar sărăcia care încă este predominată reprezintă în continuare un
pericol și crește gradul insecurității.

9
Bibliografie

1. Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Echilibrul de putere și Mediul de

securitate, Ed. Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2011

2. Revista de Științe Militare, Nr. (1) 26, ANUL XII, 2012

3. http://www.revista22.ro/primavara-araba-anul-ii-23054.html

10