See

discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/318494656

PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE

Chapter · January 2001

CITATIONS READS

0 874

2 authors, including:

Calin Simu
Polytechnic University of Timisoara
10 PUBLICATIONS 5 CITATIONS

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

lectures View project

research View project

All content following this page was uploaded by Calin Simu on 18 July 2017.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

1. PROPAGAREA UNDELOR
ELECTROMAGNETICE

Subiecte
1.1. Propagarea perturbaţiilor electrice în lungul firelor
1.2. Producerea câmpului electromagnetic
1.3. Proprietăţi ale câmpului electromagnetic
1.4. Propagarea undelor radio în mediul real
1.4.1. Efectul suprafeţei terestre asupra propagării
1.4.2. Efectul atmosferei asupra propagării
1.4.3. Modalităţi de propagare în funcţie de gama de
frecvenţe

Evaluare: 1. Răspunsuri la întrebările şi problemele finale

2. Discuţie pe tema: “Propagarea undelor radio
în mediul real”

1.1.Propagarea perturbaţiilor electrice în lungul firelor

Într-un punct, P, al unui fir metalic foarte lung se aduce

o cantitate limitată de electricitate, atingându-l cu un conductor
electrizat (fig.1.1). Astfel, local, ia naştere o variaţie bruscă a
potenţialului faţă de pământ şi se formează două unde electrice
care se propagă spre extremităţile firului, păstrându-şi (într-o
primă aproximaţie) forma şi amplitudinea iniţiale (dacă
rezistenţa firului este neglijabilă).

Fig.1.1. Propagarea undei electrice într-un fir conductor

9
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Introducând pe fir o bobină cuplată cu un circuit de
curent alternativ (fig.1.2.a), în lungul firului iau naştere
perturbaţii electrice sub formă de unde progresive sinusoidale.

v v
... ...

λ λ
~
a.

ix(t) = I(x)sinω t
...

x
l

b.
Fig.1.2. Formarea undelor staţionare: a) propagarea undei
progresive; b) reflexia undei la extremităţile firului

Unda progresivă transportă printr-o secţiune dată a firului un

curent electric la care intensitatea variază sinusoidal în timp, iar
potenţialul în secţiune variază sinusoidal faţă de pământ. Spaţiul
parcurs de undă în intervalul unei perioade de oscilaţie, T,
reprezintă lungimea de undă,
 = v·T. (1.1)
Viteza de deplasare a undei electrice, v, depinde de proprietăţile
electrice şi magnetice ale mediului în care este plasat firul
conductor:
1 1 1
v   c , (1.2)
εμ ε  μ ε  μ ε μ
0 0 r r r r
unde:
0 = 8,8542·10-12 F/m este permitivitatea electrică a vidului;
r este permitivitatea electrică relativă a mediului faţă de vid;
 = 0r este permitivitatea electrică a mediului;
0 = 1,256610-6 H/m este permeabilitatea magnetică a vidului;

10
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
r este permeabilitatea magnetică relativă a mediului faţă de
vid;
 = 0r este permeabilitatea magnetică a mediului;
c = 2,9979108 m/s este viteza de propagare a luminii în vid.
La extremităţile firului au loc reflexii ale undei
(fig.1.2.b), deoarece propagarea sarcinilor electrice mai departe
nu este posibilă şi curentul electric are valoare nulă. În lungul
firului iau naştere unde staţionare, având funcţia de
amplitudine a curentului:
x
I ( x)  I max  sin 2 (1.3)

unde Imax este dublul amplitudinii undei progresive de curent.
În unda staţionară apar noduri de curent la distanţe
egale cu multipli pari de sfert de lungime de undă (0, 24,
4/4, ... , 2n/4,…) şi ventre de curent la distanţe egale cu
multipli impari de sfert de lungime de undă (4, 34, 5/4,
…, (2n+1)/4, …), faţă de extremităţile firului.
Se poate da firului o lungime convenabilă, astfel încât
în fir să apară un fenomen de rezonanţă electrică. În cazul cel
mai simplu, de-a lungul firului conductor cu extremităţile libere
apar două noduri de curent la capete şi un ventru de curent la
mijloc, deci firul trebuie să aibă o lungime l = /2.

 De care mărimi depinde viteza de deplasare a undei

electrice, v
 Care este mecanismul de formare a undelor
staţionare
 Pentru o lungime l = /2 a firului conductor, unde sunt
amplasate nodurile şi ventrele de curent

1.2. Producerea câmpului electromagnetic de radiaţie

Conductoarele unui circuit închis parcurse de curent

electric variabil se înconjoară cu linii de câmp ale unui câmp
magnetic variabil. În cazul unei linii bifilare (fig.1.3.a), cele
două conductoare, fiind parcurse de curenţi egali şi de sensuri
opuse, generează câmpuri magnetice care se anulează reciproc
1a o distanţă, d, mare faţă de linia bifilară, deci nu se generează

11
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
radiaţie electromagnetică. La acelaşi rezultat se ajunge şi prin
utilizarea unui cablu coaxial.

Zs Zs

d P

~ ~
a. b.

Fig.1.3. Circuit a) fără proprietăţi radiante, b) cu proprietăţi

radiante

Se poate obţine un circuit cu proprietăţi radiante prin

modificarea formei circuitului electric, plasând conductoarele
sub un anumit unghi. Astfel, în fig.1.3.b se dă un exemplu de
circuit radiant (antena rombică).
Analizând circuitul deschis al unei linii bifilare din
fig.1.4.a, se constată existenţa unui câmp electric variabil
omogen în spaţiul dintre cele două fire conductoare paralele.
Prin circuit trece un curent electric variabil, de conducţie în
firele conductoare şi de convecţie în spaţiul dintre fire. Se poate
obţine şi în acest caz un circuit cu proprietăţi radiante prin
modificarea geometriei (fig.1.4.b, c), astfel încât să se producă o
deformare spaţială a liniilor de câmp.
Cele două conductoare din fig.1.4.c, plasate în lungul
aceleiaşi axe, formează cel mai simplu element radiant, numit
dipol.
Circuitul electric echivalent al unui dipol se poate
reprezenta (fig.1.5) ţinând cont de existenţa unor inductivităţi
elementare distribuite în lungul conductoarelor şi de forma
liniilor de câmp electric cu simetrie circulară în jurul axei
dipolului.

12
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

~ ~

a. b.

c.

Fig.1.4. Obţinerea unui circuit cu proprietăţi radiante şi formarea

liniilor de câmp electric: a) linie bifilară; b) modificare a
geometriei liniei; c) dipol

~ ~

Fig.1.5. Circuitul electric echivalent al unui dipol

13
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Similar cu producerea oscilaţiilor într-un circuit
rezonant LC, un dipol în care se produce o diferenţă de potenţial
între cele două conductoare şi apoi acestea se scurtcircuitează,
oscilează liber pe frecvenţa de rezonanţă corespunzătoare
condiţiei l = /2 (fig.1.6). Diferenţa de potenţial provocată la t
= 0 iniţiază un curent electric de valoare maximă la centru şi
nulă la extremităţile dipolului, care tinde să echilibreze
densitatea de sarcină în lungul firului conductor. La momentul t
= T/4 nu mai există variaţii ale densităţii de sarcină în lungul
firului, iar curentul electric atinge valori maxime. Datorită
inductivităţilor elementare distribuite în lungul firului electric,
transportul de sarcină electrică continuă până ce se inversează
sensul diferenţei de potenţial şi curentul devine din nou nul
ş.a.m.d.

+ V + V V=0  
+
+
+
I=0 I I I I=0



  +V + V
t=0 t = T/8 t = 2T/8 t = 3T/8 t = 4T/8
 + V V
V=0 +

I I I I=0

+ V  
t = 5T/8 t = 6T/8 t = 7T/8 t=T
Fig.1.6. Potenţialul (V - -) şi curentul electric (I )
într-un dipol care oscilează liber pe frecvenţa de rezonanţă

Odată cu apariţia curentului electric, în dipol ia naştere

un câmp magnetic variabil cu linii de câmp sub forma unor
cercuri concentrice în planuri perpendiculare pe axa dipolului.
Structura câmpului electric din jurul dipolului este legată de o
excitaţie magnetică. Variaţia intensităţii câmpului magnetic

14
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
provoacă un câmp turbionar electric care amplifică câmpul
electric progresiv. În fig.1.7 se ilustrează modul de formare a
liniilor închise ale câmpului electromagnetic. Liniile de câmp
ale câmpului magnetic îşi păstrează forma circulară şi sensul cu
care au plecat, mărindu-şi raza cu câte o lungime de undă în
timpul unei perioade de oscilaţie a dipolului. Liniile de câmp
ale câmpului electric suferă modificări de formă ceva mai
complicată, conducând la formarea unor linii închise care se
desprind de dipol.
Mecanismul propagării undei electromagnetice constă
în faptul că în planuri perpendiculare pe direcţia lui de variaţie,
câmpul magnetic creează un câmp electric turbionar variabil, iar
un câmp electric variabil generează un câmp magnetic turbionar
variabil.

I=0 V=0

t=0 t = T/8 t = 2T/8 t = 3T/8

t = 4T/8 t = 7T/8
Fig.1.7. Formarea liniilor de câmp închise ale câmpului
electromagnetic (linii de câmp electric  şi magnetic - - - )

Descrierea cantitativă a legăturii dintre mărimile fizice

ce caracterizează cele două câmpuri prin integrala unei mărimi
pe un contur închis şi viteza de variaţie a fluxului celeilalte
mărimi prin suprafaţa delimitată de contur, este conţinută în
ecuaţiile lui Maxwel:

15
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
dE
 B  dl   0 0 
dt
(1.4)
dB
 E  dl  
dt
scrise pentru un mediu cu parametrii electrici corespunzători
vidului ( = 0, r = 1, r = 1).
În apropierea dipolului radiant, componenta magnetică
şi cea electrică se deplasează cu o diferenţă de drum egală cu
λ/4. După ce s-au detaşat, e1e se propagă mai departe în fază.
Pentru realizarea fizică a unui sistem care radiază în
spaţiu unde electromagnetice, este necesară existenţa unei surse
energetice de radiofrecvenţă şi a unui element radiant.
Transportul energiei electrice la elementul radiant se poate
realiza pe cablu coaxial.
Având în vedere că simetria liniei electrice din fig.1.4.a
elimină posibilitatea radiaţiei, sunt necesare alte metode de
obţinere a unui sistem radiant:
- modificarea geometriei liniei electrice (fig.1.8.a);

~ ~ ~ ~

a. b.

~
c.

Fig.1.8. Sisteme radiante

16
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
- conectarea unei borne a sursei de radiofrecvenţă la pământ
(fig.1.8.b);
- parcurgerea conductorilor de către curenţi în fază pentru
însumarea efectelor (fig.1.8.c), prin adăugarea unui segment în
λ/2 sau realizarea unui dipol închis.

 Ce proprietăţi are antena rombică Justificare.

 Care sunt evoluţiile curentului şi tensiunii într-un dipol
care oscilează liber pe frecvenţa de rezonanţă, pe
durata unei perioade
 Ce metode se pot utiliza pentru a realiza un sistem
radiant

1.3. Proprietăţi ale câmpului electromagnetic

În unda electromagnetică, vectorii intensitate a

câmpului electric, E şi intesitate a câmpului magnetic, H , sunt
perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare
a undei (fig.1.9).

x _
E

dipol z
r
v
_
y H

Fig.1.9. Vectorii E şi H în unda electromagnetică

În orice punct din spaţiu situat la distanţă faţă de

elementul radiant, vectorii E şi H execută oscilaţii în fază,
adică trec simultan prin valori maxime, respectiv minime.

17
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Expresiile valorilor instantanee ale celor doi vectori într-un
punct situat la distanţa r faţă de elementul radiant sunt:
  r 
E t , r   E max  cos    t    E max  cos  t  k  r 
  v 
(1.5)
  r 
H t , r   H max  cos    t    H max  cos  t  k  r 
  v 
unde:
v este viteza de propagare a undei,
ω = 2πf este pulsaţia sursei de câmp electromagnetic,
λ = v/f este lungimea de undă,
k = 2π/λ este numărul de undă.
La un moment de timp dat, între valorile lui E şi H într-
un punct din spaţiu există o relaţie de proporţionalitate.
Coeficientul de proporţionalitate reprezintă o constantă de
material specifică mediului în care are loc propagarea, numită
impedanţă de undă, Z:
E
Z . (1.6)
H
Din ecuaţiile lui Maxwell se poate deduce valoarea impedanţei
de undă a mediului. Prin derivare în relaţia (1.4) şi apoi pe baza
relaţiei (1.2), se obţine:
k  E max      H max 
 Z   v 
  r  0 r
Z     Z0 , (1.7)
  r 0 r
unde Z0 este impedanţa de undă a vidului:
0
Z0   120    377  .
0
Exemplu: pentru apă r = 81, r  1 şi rezultă Zapă = Z0 9 
42 .
O proprietate esenţială a undelor electromagnetice este
transportul energetic. Energia ce trece prin unitatea de suprafaţă
în unitatea de timp, transportată de unda electromagnetică,
poate fi descrisă printr-o mărime vectorială numită vectorul
Poynting, S:

18
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

S  EH . (1.8)
Direcţia şi sensul lui S coincid cu direcţia şi sensul
propagării undei electromagnetice (fig.1.10). Mărimea
vectorilor E şi H este dată de valorile instantanee în punctul
considerat.

x linie c. e.

_
E

_
dipol S z

P
linie c. m.
y
_
H A
dz

Fig.1.10. Direcţia şi sensul vectorului Poynting

Energia înmagazinată în vid în volumul elementar dV =

Adz, în care A este o suprafaţă elementară normală la direcţia
de propagare, se poate calcula prin însumarea valorilor
densităţilor de energie ale câmpurilor electric şi magnetic:
1 1 
dW     0  E 2    0  H 2   dV ;
 2 2 
deoarece dz/dt = c (viteza de propagare a undei în vid), rezultă:
dW dW dz dW
S    c 
A  dt A  dz dt dV
. (1.9)
1 1 2
    0  E   0  H   c
2

2 2 

19
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

S exprimă intensitatea fluxului de energie

electromagnetică sau fluxul de putere a undei
electromagnetice.
Valoarea intantanee a lui S este S = EH sau, din relaţia
(1.6):
S =E2/Z0.
Valoarea medie a lui S se poate calcula în intervalul
unei perioade de oscilaţie, T:
1 E 2 t  E ef2
T
S med   
T 0 Z0
dt 
Z0
, (1.10)

unde E ef  E max / 2 este valoarea efectivă a câmpului

electric.
Frontul de undă reprezintă locul geometric al
punctelor sinfazice cele mai îndepărtate de sursă, atinse de unda
progresivă la un moment dat. În cazul radiaţiei unui dipol,
frontul de undă este o suprafaţă curbată. La o distanţă suficient
de mare faţă de elementul radiant (r  ), frontul de undă
poate fi considerat plan, iar unda electromagnetică o undă plană
cu linii de câmp drepte şi paralele (fig.1.11).

x linie de câmp electric

linie de câmp
magnetic
_ plan de
E polarizare

_
0 S z

_
H
y

Fig.1.11. Liniile de câmp ale undei plane

20
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Planul format de direcţa unei linii de câmp electric şi
direcţia de propagare într-o undă plană se numeşte plan de
polarizare. O măsură a intensităţii câmpului electromagnetic o
constituie intensitatea câmpului electric, E , exprimată prin
diferenţa de potenţial pe unitatea de lungime, de-a lungul unei
linii de câmp electric. Unitatea de măsură a intensităţii câmpului
electric este V/m, sau, mai adecvată semnalelor radio de nivel
mic, μV/m.

 De care caracteristici ale mediului de propagare

depinde impedanţa de undă
 Ce exprimă vectorul Poynting
 Ce este planul de polarizare

1.4. Propagarea undelor radio în mediul real

Mediul ideal de propagare a undelor electromagnetice îl

constituie spaţiul liber, infinit, caracterizat prin conductivitate
nulă şi proprietăţi dielectrice şi magnetice corespunzătoare
vidului, adică absenţa oricăror materiale conductoare,
dielectrice sau magnetice. În aceste condiţii, unda
electromagnetică se propagă în linie dreaptă între sursă şi
destinaţie cu viteza c = 3108 m/s.
Având în vedere că, de regulă, partenerii
radiocomunicaţiei se află pe suprafaţa terestră, mediul real de
propagare diferă substanţial de acest model prin doi factori:
- pe de o parte, undele radio străbat atmosfera terestră cu
conţinut de substanţe gazoase şi activitate electrică stratificată;
- pe de altă parte, propagarea are loc peste suprafaţa terestră
convexă şi neregulată, care din punct de vedere electric nu se
comportă nici ca un conductor perfect, nici ca un dielectric
perfect.
Aceşti doi factori influenţează decisiv propagarea undelor radio
şi acţionează în mod diferit pentru diverse frecvenţe utilizate.
Clasificarea undelor radio în diferite benzi de frecvenţă
este în mod esenţial impusă de caracteristicile lor distincte de
propagare.

21
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
1.4.1. Efectul suprafeţei terestre asupra propagării

Unda terestră este acea componentă a undei

electromagnetice, care suferă influenţa pământului şi care ar
transporta întreaga energie la recepţie, dacă nu ar exista undele
ionosferice şi undele troposferice. Unda terestră are la rândul ei
două componente:
- unda de suprafaţă, care se propagă de-a lungu1 suprafeţei
pământului;
- unda spaţială, care este rezultatul însumării a două
componente: unda directă şi unda reflectată.
În cazul în care antenele de emisie şi de recepţie se află
la sol, unda directă şi unda reflectată vor fi egale între ele ca
valoare, însă opuse ca fază, astfel că acţiunile lor se anihilează
reciproc şi singura componentă a undei terestre rămâne unda de
suprafaţă (ea determină raza de acţiune a staţiilor de
radiodifuziune în timpul zilei).
Suprafaţa terestră intervine asupra propagării undelor
radio prin geometrie (convexitate, neregularităţi) şi prin
proprietăţi electrice.

Curbura pământului
Convexitatea suprafeţei terestre nu permite realizarea
unei legături radio în linie dreaptă între două puncte îndepărtate,
situate pe scoarţa terestră.
Exemplu : dacă distanţa între punctele A şi B este d =
250 Km şi se consideră raza pământului R = 6400 Km (fig.1.l2),
atunci rezultă săgeata h  1 Km.
h

A B

R
Fig.1.12. Convexitatea suprafeţei terestre

Soluţia actuală de rezolvare a comunicaţiilor la mare

distanţă, cu acoperirea unor zone întinse, o constituie sateliţii de
telecomunicaţii geostaţionari.

22
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
O altă soluţie o constituie utilizarea unor frecvenţe
pentru care se constituie şi alte căi de propagre decât linia
dreaptă între sursă şi destinaţie.
Pentru acoperirea unor distanţe de ordinul zecilor de kilometri,
se practică înălţarea antenelor faţă de sol (fig.1.l3). Înălţarea
antenei AE cu h asigură o suprafaţă de acoperire cu raza:
R
d  R  arccos  2Rh . (1.11)
Rh
Dacă se consideră R = 6370 Km şi h se exprimă în metri,
rezultă:
d  3,57  h [Km].
AE
h

Fig.1.13. Înălţarea antenei

Conductivitatea finită a solului

În descrierea propagării undelor în lungul suprafeţei
terestre, trebuie luate în considerare proprietăţile dielectrice ale
acesteia, diferite de cele ale conductorului ideal.
Propagarea câmpului electromagnetic în vecinătatea
unui mediu conductor ideal are loc astfel încât la suprafaţa
acestuia nu există componentă orizontală a câmpului electric
(altfel ar lua naştere curenţi de conducţie cu valoare infinită).
Considerând o antenă AE plasată vertical la sol şi care radiază

23
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
câmp electromagnetic, ia naştere o undă de suprafaţă cu linii ale
câmpului electric orientate normal la suprafaţa conductoare
(fig.1.14). Câmpul electromagnetic nu pătrunde în volumul
conductor ideal.
AE

Fig.1.14. Undă de suprafaţă

În realitate, suprafaţa terestră are o conductivitate finită.

Câmpul electromagnetic pătrunde în sol şi generează curenţi de
conducţie, care provoacă disiparea termică a unei părţi din
energia undei radio. Forma liniilor de câmp se modifică treptat,
astfel că vectorul E primeşte o înclinaţie înspre sensul de
propagare a undei (fig.1.15).

_ _ _
E E
Ev

_ _
Eo
S

_
a. = b.  finit S

Fig.1.l5. Vectorii E şi S la suprafaţa:

a) conductorului ideal; b) solului

Raza de acţiune a undelor de suprafaţă depinde de

frecvenţă. La creşterea frecvenţei, adâncimea de pătrundere a
câmpului electric în scoarţa terestră descreşte (“efect de
suprafaţă “), deci se micşorează suprafaţa efectivă alocată în

24
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

sol pentru liniile de curent. Înclinaţia vectorului E creşte şi

unda de suprafaţă este atenuată pe distanţe mai mici.
La joasă frecvenţă, pământul poate fi considerat ca o
rezistenţă şuntată de o capacitate cu influenţă neglijabilă, deci
impedanţa lui este rezistivă. În această situaţie, atenuarea undei
terestre se determină în principiu cu ajutorul factorului f 2/.
Astfel, dacă se lucrează cu frecvenţe joase şi pământul are
conductivitate mare, se obţin semnale puternice, la distanţe
mari, cu unda terestră.
La frecvenţe mai mari de 10 MHz, în condiţii obişnuite,
impedanţa pământului are un caracter capacitiv. În acest caz,
atenuarea undei terestre la o distanţă dată se determină cu
ajutorul factorului f/(1+r). Astfel, dacă se lucrează cu frecvenţe
joase şi constanta dielectrică este mare, atenuarea se
micşorează.
Exemplu : la distanţa d = 1000 Km de emiţător,
atenuarea undelor de suprafaţă este de 15 dB pentru o frecvenţă
de 150 KHz, 20 dB pentru 300 KHz, 55 dB pentru 3MHz.
La suprafaţa mărilor şi oceanelor, propagarea undelor
de suprafaţă este favorizată datorită conductibilităţii mai mari a
apei sărate faţă de scoarţa terestră.
Pe de altă parte, înclinaţia lui E face posibilă recepţia
cu un fir conductor orientat oblic sau chiar orizontal în lungul
liniei de câmp pe direcţia de propagare a undei. De obicei,
componenta orizontală şi cea verticală sunt defazate, astfel încât
unda este polarizată eliptic.

Fenomene de reflexie pe suprafaţa terestră

Reflexia undei electromagnetice la sol se datorează
proprietăţilor electrice ale solului. Unda pune în mişcare
sarcinile electrice din sol, care radiază la rândul lor energie
înapoi în atmosferă sub un unghi de reflexie r egal cu unghiul
de incidenţă i (fig.1.16.a).
Pentru ca prin reflexia undei plane să rezulte tot o undă
plană (reflexie “oglindă“, fig.1.16.a), adâncimea medie a
neregularităţilor suprafeţei reflectante trebuie să fie substanţial
mai mică decât lungimea de undă a radiaţiei incidente. Dacă
această condiţie nu este îndeplinită, se produce o reflexie difuză
şi radiaţia incidentă este împrăştiată (fig.1.16.b).

25
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

front
incident
front
reflectat
i r

a.

front
incident
reflexie
difuză

b.

Fig.1.16. Reflexia undei plane: a) "oglindă"; b) difuză

O altă condiţie pentru reflexia “oglindă” este ca

dimensiunea suprafeţei pe care se produce reflexia să fie mult
mai mare decât lungimea de undă, în caz contrar are loc o
reflexie difuză.
Suprafaţa terestră şi obstacolele de pe sol produc
reflexii “oglindă” sau difuze ale undelor radio în funcţie de
frecvenţa acestora şi de caracteristicile suprafeţelor întâlnite.
La frecvenţe ridicate, reflexia la suprafaţa solului poate
afecta recepţia prin interferenţă între unda directă şi unda
reflectată. Diferenţa de fază între cele două unde care se
suprapun în punctul de recepţie, poate să creeze maxime sau
minime ale intensităţii câmpului electric recepţionat.
În fig.1.l7.a se prezintă geometria unei transmisii în
care apare interferenţa la recepţie (interferenţă Lloyd).
Emiţătorul E este plasat la înălţimea hE, iar receptorul R
la înălţimea hR. Intensitatea câmpului electric la recepţie
depinde de diferenţa de drum între traseele celor două unde şi
de modul în care reflexia afectează amplitudinea şi faza undei
reflectate.

26
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

R
ER
d1
E
d2 hR
hE
 

E’ hR
D
a. b.

Fig.1.17. Interferenţa cu reflexie la sol: a) traseele undei directe şi

undei reflectate; b) nivelul de câmp la recepţie

Prin reflexia undei la sol, având în vedere că acesta este

un mediu mai “dens“ decât aerul (n > 1), unda reflectată este
deplasată cu  faţă de unda incidentă, defazaj echivalent cu o
diferenţă de drum /2. Diferenţa de drum geometrică, d, a
celor două unde se poate calcula considerând că înălţimile hE,
hR sunt mici faţă de distanţa D dintre emiţător şi receptor:
d  d 2  d 1  D 2  hR  hE   D 2  hR  hE  
2 2

2 2
 h  hE   h  hE 
 D 1 R   D 1 R  
 D   D 
(1.12)
 1  hR  hE 
2
1  hR  hE  
2
 D  1     1   
 2  D  2  D  
2  hE  hR

D
Dacă unul din punctele de emisie sau recepţie se află pe
suprafaţa pământului, unda spaţială rezultată va fi egală cu zero.
La înălţimi mijlocii ale celor două puncte, unda de suprafaţă şi
unda spaţială vor fi comparabile ca mărime şi câmpul rezultant
va fi exprimat printr-un vector egal cu suma vectorilor undei
spaţiale şi a celei de suprafaţă. Dacă însă antenele se ridică mai
sus, intensitatea undei de suprafaţă se poate neglija şi se
consideră numai unda spaţială.

27
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Pentru recepţie la nivelul solului (hR = 0), se produce
un minim de interferenţă. Punând condiţia ca diferenţa de drum
să fie un număr par de /2 se obţin maxime pentru valori:
D  D 3 D 2  n  1  
hR   ,  ,...,  .
2  hE 2 2  hE 2 2  hE 2
Intensitatea undei reflectate depinde de polarizarea
undei incidente. Considerând că la recepţie amplitudinea celor
două unde este aceeaşi, variaţia intensităţii câmpului electric
funcţie de înălţimea de recepţie are forma din fig.1.17.b.

Fenomene de difracţie
În general, termenul de difracţie se referă la existenţa
unui număr mare de surse ale căror efecte se suprapun la
recepţie, în timp ce termenul de interferenţă se referă la câteva
astfel de surse (de regulă două).
Practic, difracţia se manifestă prin prezenţa unui câmp
electromagnetic în spatele obstacolelor întâlnite de unda radio.
Explicarea acestui fenomen nu se poate face pe baza modelului
undei plane (concluzia ar fi absenţa câmpului în spatele
obstacolelor).
Conform principiului Huygens - Fresnel, fiecare
punct al unei suprafeţe de undă devine o sursă elementară care
radiază unde sferice. După un interval de timp t, ca rezultat al
propagării, suprafaţa de undă se obţine prin însumarea undelor
elementare, adică luând în considerare înfăşurătoarea acestora.
Înfăşurătoarele unei unde plane sunt suprafeţe plane, iar
înfăşurătoarele unei unde sferice sunt suprafeţe sferice
(fig.1.18.a, b).
sei
se1
se2 se1
se2 sej
. .
. .
. .

a. b. c.

Fig.1.18. Formarea suprafeţei de undă: a) undă plană; b) undă

sferică; c) undă în spatele unui obstacol

28
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
În spatele unui obstacol, câmpul electromagnetic se obţine prin
însumarea contribuţiilor surselor elementare de pe suprafaţa de
undă care depăşeşte obstacolul (fig.1.l8.c).
Fenomenul de difracţie se produce dacă dimensiunile
obstacolelor întâlnite de undă sunt comparabile cu lungimea de
undă. Astfel, undele cu frecvenţe foarte joase sunt capabile să
urmărească curbura pământului (fig.1.19). Distanţa propagării
prin difracţie nu depăşeşte 3000 Km …4000 Km pentru undele
foarte lungi. La frecvenţe mai înalte se produc fenomene de
difracţie pe obstacole de dimensiuni mai mici, spre exemplu pe
crestele masivelor muntoase (fig.1.20).

Fig.1.19. Undă de difracţie Fig.1.20. Undă de suprafaţă

 Ce influenţă are curbura pământului asupra

propagării undelor radio şi ce soluţii se pot adopta
pentru creşterea distanţei de acoperire
 Ce influenţă are conductivitatea finită a solului asupra
propagării
 Ce influenţă are conductivitatea finită a solului asupra
propagării
 Ce înălţime trebuie să aibă antena de recepţie pentru a
obţine un nivel de câmp recepţionat maxim
 Cum se explică fenomenul de difracţie

1.4. 2. Efectul atmosferei asupra propagării

Atmosfera terestră este un înveliş gazos al pământului,

extins de la suprafaţa terestră până la 2000 Km …3000 Km
înălţime.

29
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Structura şi caracteristicile atmosferei
Atmosfera terestră se compune din punct de vedere
meteorologic din mai multe straturi, numite: troposferă,
stratosferă, ionosferă.

Troposfera reprezintă porţiunea joasă a atmosferei, de

la sol până la o altitudine de aproximativ 11 Km (9 Km în
regiunile polare, 17 Km la tropice). Conţine gaze în stare
moleculară: 78% azot, 21% oxigen. În straturile joase ale
troposferei sunt prezenţi şi vapori de apă.
Trei factori importanţi, care caracterizează starea şi
proprietăţile troposferei şi care afectează propagarea undelor
radio sunt: densitatea aerului, temperatura şi umiditatea.
Densitatea troposferei la o anumită altitudine este
proporţională cu presiunea straturilor de aer. Presiunea este
maximă la sol şi scade cu altitudinea (1/4 din presiunea la sol la
altitudinea de 10 Km).
Temperatura troposferei scade cu altitudinea. Straturile
joase de aer sunt încălzite prin convecţie de suprafaţa
pământului, care absoarbe energie termică din radiaţia solară.
Apare o circulaţie verticală de curent de aer, proprietate
cunoscută sub denumirea de turbulenţă. Temperatura scade
până la –40C …–50C spre limita superioară a troposferei
(fig.1.21).
Umiditatea reprezintă conţinutul de vapori de apă din
aer în unităţi procentuale şi se modifică în funcţie de climă şi
condiţiile meteorologice.
În troposferă, discontinuităţile determinate de presiune,
temperatură şi umiditate produc fenomene de absorbţie,
refracţie şi chiar reflexie.

Stratosfera reprezintă pătura situată între 11 Km …80

Km altitudine. În zona sa inferioară temperatura se menţine
aproximativ constantă, între –40C …–50C. Aici se găseşte
stratul de ozon (cu o grosime maximă de 25 Km). Acesta
absoarbe o mare parte din radiaţia solară în ultraviolet.

Ionosfera reprezintă porţiunea atmosferei situată la

altitudini de peste 80 Km. Între 80 Km şi 300 Km …400 Km se
află ionosfera inferioară, iar peste aceste altitudini, ionosfera
30
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
superioară. Ionosfera este compusă din gaze în cantitate mică
şi o concentraţie de ioni pozitivi, ioni negativi şi electroni liberi,
datorită procesului de ionizare suferit de molecule şi atomi sub
acţiunea radiaţiilor X şi ultraviolete.
600
h
[Km] 400
ionosferă
200
100
60
40
stratosferă
20
10 tropopauza
6
4 troposferă

-60 -40 -20 0 +20 +40 +60

T[C] 

Fig.1.21. Variaţia temperaturii atmosferei cu înălţimea

Gradul de ionizare a unui gaz se exprimă prin

densitatea de ionizare (număr de electroni liberi în unitatea de
volum). Gradul de ionizare variază cu altitudinea, depinzând de
densitatea locală a gazului şi de intensitatea radiaţiilor X şi
ultraviolete. La sol această intensitate este minimă, iar în
ionosfera superioară gazul este rarefiat. Astfel, densitatea de
ionizare este mai mare la altitudini intermediare.
În ionosfera inferioară se constată existenţa mai multor
maxime ale densităţii de ionizare în funcţie de înălţime,
cunoscute sub denumirea de straturile D, E, F1 şi F2 (fig.1.22).
În timpul nopţii, acţiunea ionizantă a radiaţiei solare
încetează şi are loc o recombinare a electronilor liberi cu ioni,
astfel că există numai straturile E şi F (fig.1.23).

31
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

h [Km]
600

500

400 F2

300 F
F1 F2
F1
200
E E E
100
D D

zi de zi de noapte
vară iarnă

Fig.1.22. Straturile ionosferei

600
h noapte
zi de
iarnă
[Km]
500

400

F
300 F2

200
F1
E
100 E
D

101 102 103 104 105 106

N[e/cm3] 

Fig.1.23. Densitatea de ionizare în ionosferă

32
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
În ceea ce priveşte ionosfera superioară, la altitudini de
peste l000 Km, densitatea electronică scade la 102 electroni /
cm3 ... 103 electroni / cm3. Particule încărcate generate de
explozii solare, radiaţie cosmică, pătrund în câmpul magnetic al
pământului şi descriu traiectorii spirale spre polii magnetici,
formând centura de radiaţie a pământului. În acelaşi timp,
aceste particule provoacă o modificare a densităţii de ionizare în
regiunea F, fenomene numite furtuni magnetice sau
ionosferice.
Ionosfera afectează propagarea undelor radio prin starea
de ionizare şi prin neomogenităţile acesteia.

Fenomene de propagare troposferică

Troposfera se caracterizează prin discontinuităţi
determinate de temperatură sau presiune, care provoacă o mult
mai rapidă creştere a indicelui de refracţie al aerului cu
altitudinea faţă de situaţia normală.
Unda radio se refractă succesiv pe straturi de aer mai
puţin dense şi apare fenomenul de superrefracţie troposferică
(refracţie pe stratul de inversiune I1), cu consecinţa întoarcerii
undei radio spre sol. Prin reflexie la sol, unda este întoarsă din
nou spre stratul de inversiune sau unda este întoarsă între două
straturi de inversiune situate la altitudini diferite (I1 şi I2), având
astfel loc propagarea la distanţă a undei radio “în ghid de undă
troposferic” (fig.1.24).
I1

I2
radiaţie
E difuză
E
R

Fig.1.24. Moduri de Fig.1.25. Propagare

propagare troposferică prin undă de difuzie

O altă modalitate de propagare la distanţă o constituie

producerea de unde de difuzie la impactul undei radio cu

33
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
neomogenităţi ale troposferei datorate circulaţiei turbulente a
aerului la altitudini între 3 Km …5 Km sau vaporilor de apă
(nori) (fig.1.25).

Fenomene de propagare ionosferică

La trecerea undei radio printr-un mediu ionizat, câmpul
electromagnetic pune în mişcare sarcinile electrice libere.
Interacţiunea între câmp şi sarcinile în mişcare produce o
modificare a direcţiei de propagare, fenomen cunoscut sub
denumirea de refracţie.
Se poate studia refracţia pe următorul model: la
suprafaţa plană ce separă un gaz inert de un gaz ionizat, unda
incidentă sub un unghi 1 faţă de normala la suprafaţă suferă la
trecerea din mediul neutru în cel ionizat o deviaţie cu un unghi
2 (fig.1.26).

2
gaz ionizat

gaz neutru

1

Fig.1.26. Refracţia undei radio

Raportul între sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul

unghiului de refracţie este o constantă, numită indice de
refracţie, n:
sin  1
n . (1.13)
sin  2
Indicele de refracţie depinde de viteza de propagare a
undei în cele două medii. Conform relaţiei (1.2):
v  2  2
n 1  . (1.14)
v2  1  1

34
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Dacă mediul neutru are proprietăţile electrice ale
vidului (1 = 0 , 1 = 0) şi mediul ionizat are 2 = 0, atunci:
n   r .GI ,
unde r.GI este permitivitatea relativă a gazului ionizat.
În general, indicele de refracţie al unui mediu se poate
exprima în funcţie de parametrii oscilatorilor elementari din
compoziţia mediului, care interacţionează cu unda:
N  q e2
n2  1 
 
me   0    2  j       02
, (1.15)

unde:
me = 9,10910-31 Kg este masa electronului;
qe = 1,60210-19 C este sarcina electrică a electronului;
N este densitatea volumică a oscilatorilor elementari;
0 este pulsaţia de rezonanţă a oscilatorilor elementari ai
mediului.
Neglijând absorbţia energiei în mediul ionizat dată de
termenul complex, i şi punând condiţia existenţei sarcinii
libere în mediul ionizat, 0 = 0, rezultă expresia indicelui de
refracţie al mediului ionizat:
N  q e2
n  1 . (1.16)
me   0   2
Se observă că n < 1, deci 2  1. Dacă dispare
ionizarea gazului, adică N  0, atunci n  1 şi 2 =1 , deci nu
se mai produce refracţie.
Calculând coeficientul de sub radical, se poate utiliza
următoarea relaţie aproximativă:
N
n  1  81  2 , (1.17)
f
unde N este densitatea electronică în gazul ionizat măsurată în
[nr. electroni / cm3] şi f este frecvenţa undei radio măsurată în
[KHz].
Având în vedere că 2  1 , există un unghi limită de
incidenţă pentru care 2  90, unda radio suferă o reflexie
totală pe stratul ionizat şi se întoarce spre pământ. Punând
condiţia:
sin 2 = 1,

35
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
rezultă:
1.min = arcsin (n).
Indicele de refracţie n este dependent de frecvenţa undei
radio (scade la creşterea frecvenţei). Se poate calcula o
frecvenţă critică, fc, pentru care indicele de refracţie se
anulează:
1 N  q e2
fc    81  N . (1.18)
2  me   0
Frecvenţa critică are semnificaţia frecvenţei naturale de
oscilaţie a densităţii electronilor liberi în plasmă şi poate fi
utilizată pentru a caracteriza stratul ionizat. Exemplu: pentru
stratul E, frecvenţa critică are valoarea:
f c  81  2  10 6  13000 KHz  13MHz
în timpul zilei şi valoarea:
f c  81  2  10 5  4000 KHz  4 MHz
în timpul nopţii.
Indicele de refracţie se poate exprima în funcţie de fc:
f c2
n  1 2
. (1.19)
f
Se constată că pentru valori f > fc, indicele de refracţie
are valori reale, cu atât mai apropiate de valoarea 1 cu cât
frecvenţa creşte. Stratul ionizat este “transparent” la unda
radio. Unda penetrează stratul şi se produce un fenomen de
refracţie la suprafaţa de discontinuitate. În acelaşi timp, o parte
din energia undei se întoarce în mediul neionizat, prin reflexie
la suprafaţa de discontinuitate. Coeficientul de reflexie, R,
definit ca intensitate a undei reflectate, Ir, raportată la
intensitatea undei incidente, Ii, depinde de polarizarea undei.
Astfel, dacă E este normal la planul de incidenţă:
I sin 2  1   2 
R  r  , (1.20)
I i sin 2  1   2 
respectiv dacă E este paralel cu planul de incidenţă:
tan 2  1   2 
R  , (1.21)
tan 2  1   2 
relaţii cunoscute sub denumirea de coeficienţi Fresnel.

36
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Pentru incidenţă normală, evident independentă de polarizare:
2
Ir  1  n 
  . (1.22)
Ii  1  n 
Pentru valori ale frecvenţei undei radio f < fc, indicele de
refracţie are valori imaginare. Stratul ionizat este “opac” la
unda radio. Se produce reflexia undei la suprafaţa de
discontinuitate şi unda se întoarce în mediul neionizat sub un
unghi de reflexie egal cu unghiul de incidenţă. De fapt, unda
pătrunde în mediul ionizat şi este atenuată pe o distanţă
măsurată prin adâncimea de pătrundere.

Frecvenţele radio utilizabile pentru producerea

reflexiei ionosferice
Acestea rezultă analizând condiţiile de reflexie a undei
pe straturi ionizate. Astfel, indiferent de unghiul de incidenţă,
unda se reflectă pentru f < fc.
Dacă f > fc, stratul ionizat este transparent, dar există
posibilitatea producerii unei reflexii totale. Punând condiţia:
sin 1 = n ,
rezultă:
2
f 
sin  1  1   c 
 f 
sau:
f
cos  1  c , (1.23)
f
deci se pot utiliza frecvenţe cu valori f < fc / cos 1.
Considerând unghiul de înclinaţie faţă de orizontală
(unghiul de elevaţie), , sub care se emite unda radio, condiţia
(1.23) se poate scrie ca valoare maximă utilizabilă a frecvenţei
acesteia, numită limită superioară a frecvenţelor utilizabile
(“maximum usable frequency ”), fMUF, în funcţie de distanţa D
dintre emiţător şi receptor şi înălţimea h la care se află stratul
ionizat (fig.1.27):
fc D2
f MUF   fc  1  . (1.24)
sin  4  h2

37
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
strat ionizat

h


Fig.1.27. Reflexia ionosferică a undei radio

Exemplu: dacă stratul ionizat se află la o înălţime h =

400 Km şi este caracterizat de fc = 7 MHz, atunci, pentru a
asigura o 1egătură la D = 800 Km, rezultă un unghi de elevaţie
 = 45 şi fMUF = 7  2  9,9 MHz.
Pentru  = 90 nu se poate produce reflexie totală şi
fMUF = fc.
Pe de altă parte, există şi o limită inferioară a
frecvenţelor utilizabile (“lowest utilisable frequency”) fLUF,
datorită absorbţiei ionosferice, preponderentă la frecvenţe joase.
Absorbţia are loc datorită faptului că unda electromagnetică
aduce în oscilaţie electronii şi ionii din atmosferă, pierzând
astfel din energie. Cele două limite de frecvenţă suferă de-a
lungul zilei variaţii conform fig.1.28.
f [MHz]
40
30
20
MUF
10

5 LUF
4
3
2

1
0 4 8 12 16 18 24 ora
Fig.1.28. Variaţiile fMUF şi fLUF de-a lungul zilei

38
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
Deoarece ionizarea atmosferei nu este uniformă şi
permitivitatea ei scade la creşterea altitudinii, undele radio
suferă mai multe refracţii succesive. Unghiul de incidenţă creşte
succesiv până când depăşeşte limita corespunzătoare refracţiei
totale; atunci se produce o reflexie şi prin refracţii succesive,
undele radio se întorc spre pământ (fig.1.29).

3

2

1

0

E   R
0  1  2  3

Fig.1.29. Refracţii succesive ale undei radio

Traiectoria parcursă de undă în ionosferă depinde în

realitate de modul în care se modifică indicele de refracţie de-a
lungul drumului de propagare. Variaţia indicelui de refracţie cu
înălţimea determină curbarea traiectoriei undei, cu atât mai mult
cu cât gradientul vertical al indicelui de refracţie este mai mare.
Se poate calcula raza de curbură locală, R, de-a
lungul drumului de propagare, conform fig.1.30. Considerând
că unda trece dintr-o zonă cu indicele de refracţie (n) într-o
zonă cu indicele de refracţie (n – dn), pe înălţimea dh drumul de
propagare este deviat cu d, conform relaţiei:
n 1
R  . (1.25)
sin  dn
dh
Dacă gradientul indicelui de refracţie are valoarea dn / dh = 0,
atunci R   şi unda se propagă rectiliniu.

39
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

d

n-dn dh
n

Fig.1.30. Traiectoria undei în ionosferăR



Fig.1.30. Traiectoria undei în ionosferă

Dacă se ia în considerare şi influenţa câmpului

magnetic asupra propagării în ionosferă, se constată că asupra
electronilor în mişcare acţionează în plus forţa magnetică
Lorentz, perpendicular pe direcţia de mişcare. Se defineşte
frecvenţa giromagnetică ca fiind frecvenţa mişcării pe o
traiectorie circulară a electronilor, considerând doar prezenţa
câmpului magnetic terestru, fG  1 MHz. Dacă unda radio are o
frecvenţă mai mare decât frecvenţa giromagnetică, electronii
descriu orbite cu axa mare pe direcţia câmpului electric al
undei. Polarizarea undei se modifică. De asemenea, în prezenţa
câmpului magnetic, unda se împarte în două componente care
diferă prin drumuri de propagare, viteze de fază, polarizare şi
atenuare, fenomen cunoscut sub denumirea de birefringenţă.
Se mai pot lua în considerare ciocnirile între particulele
din ionosferă, având ca rezultat o disipare de energie a undei
electromagnetice, care depinde de presiunea gazului şi de viteza
medie de oscilaţie a electronilor.

 Care sunt straturile ce alcătuiesc atmosfera

 Ce fenomene apar la propagarea troposferică
 Cum se defineşte indicele de refracţie Care este
relaţia aproximativă de calcul a acestuia
 Ce semnifică frecvenţa critică Care este relaţia
aproximativă de calcul a acesteia

40
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

 Ce reprezintă fLUF şi fMUF 

 Ce semnifică frecvenţa giromagnetică Care este
valoarea aproximativă a acesteia

1.4.3. Modalităţi de propagare în funcţie de gama de

frecvenţe radio

Efectele suprafeţei terestre şi ale atmosferei asupra

propagării sunt dependente de frecvenţa undei radio. Astfel, în
anumite intervale de frecvenţă, propagarea se realizează în
acelaşi fel, conducând la împărţirea domeniului frecvenţelor
radio în benzi de frecvenţă.

Undele lungi (UL)

Undele lungi (VLF şi LF) se caracterizează prin
frecvenţe f  300 KHz (lungimi de undă   1Km ). Având în
vedere că o frecvenţă critică fc = 300 KHz corespunde unei
concentraţii de electroni N = 103 electroni/cm3, rezultă că
undele spaţiale sunt reflectate de straturile D şi E ale ionosferei
sub orice unghi de incidenţă. De asemenea, sunt reflectate de
suprafaţa mărilor şi oceanelor, propagarea putând avea loc prin
ghidare între stratul D şi pământ cu reflexii multiple pe distanţe
foarte mari. Undele lungi se propagă şi prin unde de suprafaţă
datorită difracţiei pe scoarţa terestră, urmărind curbura
pământului.
Se pot asigura legături la distanţe de până la 20.000 Km
(la antipozi), cu condiţia compensării atenuării de propagare de
valoare mare prin utilizarea unui emiţător de mare putere ( sute
… mii de KW).
Undele lungi au proprietatea de a-şi menţine relativ
constant nivelul de intensitate a câmpului la recepţie de-a lungul
zilei, anului sau chiar pe intervale mai mari de timp, datorită
stabilităţii stratului E pe care se produce reflexia undelor.
Astfel, perturbaţiile ionosferice care apar în zonele superioare
ale ionosferei (deasupra stratului E) nu influenţează recepţia.
Un dezavantaj al utilizării lor se datoreşte acţiunii
electricităţii prin descărcările electrostatice, care constituie
sursa primară de zgomot la recepţie. O consecinţă a utilizării

41
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
frecvenţelor purtătoare de valoare scăzută este şi limitarea
severă a benzii de frecvenţă transmise.

Undele medii (UM)

Undele medii (MF) se caracterizează prin frecvenţe
300 KHz  f  3 MHz (lungimi de undă 1Km    100 m ).
Analizând concentraţia de electroni a stratului E, se constată că
ziua este îndeplinită condiţia de reflexie sub orice unghi de
incidenţă, în timp ce noaptea poate apare reflexie numai pentru
o anumită incidenţă oblică.
Ziua se manifestă pregnant absorbţia undelor medii în
stratul D a1 ionosferei, penetrat într-un sens de unda incidentă
şi în sens opus de unda reflectată pe stratul E, astfel încât
propagarea se face aproape exclusiv prin unde de suprafaţă. În
cursul nopţii stratul D dispare şi, pentru unghiuri de incidenţă
suficient de mari, se produce reflexia undelor medii pe stratul E,
mărindu-se substanţial distanţa de propagare.
În timpul nopţii, datorită proprietăţilor de propagare a
undelor medii se manifestă fenomenul de “fading”, adică
schimbări rapide în intensitatea undei la recepţie. În punctul de
recepţie, unda de suprafaţă se suprapune cu unda reflectată de
ionosferă. Dacă cele două unde sunt în fază, câmpul rezultant
este maxim (fig.1.31).

strat E

undă
undă de spaţială
suprafaţă

Fig.1.31. Producerea fenomenului de “fading” la recepţie

Datorită modificărilor în radiaţia ionizantă provenită de

la Soare precum şi datorită curenţilor atmosferici, gradul de
ionizare al stratului E se modifică aleator şi adâncimea de
42
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
pătrundere a undei radio în strat nu se menţine constantă. Apare
o fluctuaţie în timp a diferenţei de drum între cele două unde,
deci un defazaj la recepţie, care micşorează intensitatea
câmpului rezultant. Schimbările sunt mai rapide pentru lungimi
de undă mai mici.
Se poate asigura recepţie stabilă în timp pe o rază de
câteva sute de kilometri în jurul antenei de emisie cu o putere de
ordinul a sute de KW.

Undele scurte

Undele scurte, US (“high frequency” HF), se

caracterizează prin frecvenţe 3 MHz  f  30 MHz (lungimi de
undă 100 m    10 m ). Sunt atenuate de suprafaţa pământului
şi propagarea prin unde de suprafaţă nu depăşeşte câteva zeci de
kilometri. Undele spaţiale sunt în mare parte absorbite de
straturile D şi E, rezultând o atenuare substanţială, iar un
fenomen de reflexie a undelor se produce în principal în stratul
F.
În timpul zilei, se pot utiliza unde scurte cu lungimi de
undă în intervalul 10 m ... 25 m, cu condiţia unor puteri
suficiente la emisie pentru a compensa atenuarea de absorbţie.
În timpul nopţii, stratul D dispare şi concentraţia stratului F
scade, făcând posibilă reflexia undelor scurte cu lungimi de
undă în intervalul 35 m … 100 m. Se pot obţine astfel
radiolegături pe distanţe mari (4000 Km) cu puteri relativ mici
de emisie. Dimineaţa şi seara se lucrează pe frecvenţe care
corespund lungimilor de undă 25 m ... 35 m. Astfel, staţiile de
emisie trebuie să fie capabile să lucreze pe mai multe frecvenţe,
pentru a se adapta la modificările condiţiilor de propagare între
zi şi noapte.
Într-o anumită regiune în jurul unei antene de emisie
apare, mai ales noaptea, o zonă de tăcere care se datorează
faptului că acolo nu pătrunde nici unda directă, nici undele
reflectate în ionosferă (fig.1.32). Distanţa maximă de recepţie se
obţine pentru o emisie sub un unghi de elevaţie  = 0
(tangenţial la suprafaţa pământului). Pentru o elevaţie mai mare
decât o valoare limită, undele scurte nu se mai reflectă. Prin
reflexii multiple, la recepţie se pot întâlni mai multe unde

43
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice
provenind de la aceeaşi sursă. Apare astfel un “fading” de mare
distanţă, caracteristic undelor scurte. Fenomenul de “fading”
este mult mai accentuat în domeniul undelor scurte decât pentru
undele medii.

ionosferă


E R

zona de tăcere

Fig.1.32. Trasee de propagare a US scurte funcţie de elevaţie

Sursa cea mai importantă de zgomot pentru unde scurte

este interferenţa radio a staţiilor de emisie care lucrează pe
frecvenţe apropiate. O altă sursă de zgomot, pentru regiunile
polare, o constituie perturbaţiile stratului F (chiar dispariţia
acestuia pentru câteva ore).

Undele ultrascurte
Undele ultrascurte, UUS (“very high frequency” VHF),
se caracterizează prin frecvenţe 30 MHz  f  300 MHz
(lungimi de undă 10 m    1m ). Se propagă în principal prin
unda directă şi unda spaţială reflectată de troposferă. Se asigură
o legătură stabilă în limitele vizibilităţii directe dintre antena de
emisie şi antena de recepţie. Distanţa maximă de vizibilitate
directă se poate calcula în funcţie de înălţimile la care sunt
plasate cele două antene şi de raza pământului, conform relaţiei
(1.11):

44
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice


Dmax  2  R  hE  hR  (1.26)
sau, înlocuind R = 6370 Km:
 
Dmax  3,57  hE  hR [Km],
unde hE, hR sunt date în metri.
Exemplu: pentru o înălţare a celor două antene cu 25 m faţă de
sol, rezultă Dmax = 35,7 Km.
În realitate, orizontul radio este ceva mai mare decât
orizontul geometric, datorită indicelui de refracţie supraunitar al
troposferei:
Dradio  1,15  Dmax . (1.27)
Acest mod de propagare explică plasarea antenelor de
emisie pentru programe de televiziune sau radio în banda de
unde ultrascurte pe piloni înalţi sau turnuri de televiziune (cu
înălţimi chiar de 500 m).

Microundele
Microundele, U, se caracterizează prin frecvenţe
0,3GHz  f  300GHz (lungimi de undă 1m    1mm ).
Propagarea acestora nu face obiectul acestui modul.

 Care sunt caracteristicile propagării undelor lungi

 Care este intervalul de frecvenţe pentru undele medii
 Care bandă de frecvenţe este afectată puternic de
“fading”
 Ce variante de propagare a undelor scurte pot să
apară, funcţie de unghiul de elevaţie Ce reprezintă
zona de tăcere
 Care este relaţia de legătură între orizontul radio şi
înălţimile antenelor de emisie / recepţie

45
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

Rezumat

 O perturbaţie electrică apărută într-un punct al unui

fir conductor se poate propaga spre extremităţile
firului, cu viteză finită, sub formă de undă
progresivă. La extremităţile firului apar reflexii ale
undei. În lungul firului iau naştere unde staţionare,
caracterizate prin noduri şi ventre de curent.
 Conductoarele unui circuit închis parcurse de curent
electric variabil se înconjoară cu un câmp magnetic
variabil. În cazul unei linii bifilare, cele două
conductoare generează câmpuri magnetice care se
anulează reciproc la o distanţă mare de linia bifilară,
deci nu se generează radiaţie electromagnetică. Prin
modificarea geometriei liniei sau cu alte metode, se
poate obţine un circuit care radiază unde
electromagnetice în spaţiu. Cel mai simplu circuit
radiant, dipolul, se obţine prin plasarea
conductoarelor în lungul aceleiaşi axe.
 Mediul în care se propagă unda electromagnetică se
caracterizează prin impedanţa de undă. Transportul
energetic realizat de unda electromagnetică poate fi
descris de vectorul Poynting.
 În mediul real, propagarea undelor radio este
afectată semnificativ de suprafaţa terestră şi de
atmosferă.
 Datorită suprafeţei terestre apar fenomene de
modificare a propagării undelor radio faţă de cazul
ideal, fenomene determinate în principal de: curbura
pământului, conductivitatea finită a solului,
conductivitatea mărilor şi oceanelor, geometria
suprafeţei terestre. Astfel, convexitatea pământului
reduce lungimea legăturii radio în linie dreaptă;
conductivitatea finită a solului provoacă apariţia
“efectului de suprafaţă”; proprietăţile electrice ale
solului permit apariţia fenomenelor de reflexie şi
difracţie.

 Datorită atmosferei apar fenomene de modificare a

46 propagării undelor radio faţă de cazul ideal,
fenomene determinate de caracteristicile straturilor
acesteia: superrefracţie troposferică, refracţie
ionosferică, reflexie totală ionosferică, birefringenţă.

 Modul de propagare al undelor radio depinde de

frecvenţa acestora. Aceasta a determinat împărţirea
spectrului de frecvenţe în benzi: unde lungi, unde
medii, unde scurte, unde ultrascurte, (microunde),
fiecare bandă având anumite particularităţi de
propagare.
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

 Datorită atmosferei apar fenomene de modificare a

propagării undelor radio faţă de cazul ideal,
fenomene determinate de caracteristicile straturilor
acesteia: superrefracţie troposferică, refracţie
ionosferică, reflexie totală ionosferică, birefringenţă.
 Modul de propagare al undelor radio depinde de
frecvenţa acestora. Aceasta a determinat împărţirea
spectrului de frecvenţe în benzi: unde lungi, unde
medii, unde scurte, unde ultrascurte, (microunde),
fiecare bandă având anumite particularităţi de
propagare.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME

1. Calculaţi viteza de propagare a undei electrice, v,

pentru un fir conductor plasat în apă (r = 81, r =
1).
2. Explicaţi formarea liniilor de câmp închise ale
câmpului electromagnetic pe durata primei
perioade.
3. Care sunt expresiile valorilor instantanee ale
vectorilor intensitate a câmpului electric şi
intensitate a câmpului magnetic într-un punct situat
la distanţa r de elementul radiant? Explicaţi
semnificaţia mărimilor ce intervin.
4. Ce reprezintă frontul de undă? În ce condiţii acesta
poate fi considerat plan?
5. Ce înălţime ar trebui să aibă o antenă de emisie
localizată în Timişoara pentru a asigura includerea
Aradului în suprafaţa de acoperire (se consideră o
legătură radio în linie dreaptă, distanţa Timişoara –
Arad de 60 Km, se are în vedere doar curbura
pământului).
6. Care este comportarea stratului ionizat faţă de unda
radio, funcţie de frecvenţa acesteia?
7. Care este domeniul de frecvenţe pentru undele
lungi? Ce avantaje şi ce dezavantaje prezintă
utilizarea acestora?

47
 Capitolul 1
Propagarea undelor electromagnetice

8. Care este domeniul de frecvenţe pentru undele

medii? Prin ce se caracterizează propagarea
acestora?
9. Ce subgame de unde scurte se recomandă pentru a fi
folosite pe parcursul zilei / nopţii. Explicaţi de ce.
10. Care este domeniul de lungimi de undă pentru
undele ultrascurte? De ce pentru aceste unde se
înalţă antenele de emisie pe piloni sau turnuri de
televiziune?

TEMĂ: Erori şi incertitudini de măsurare

- Efectul convexităţii suprafeţei terestre

- Fenomene de reflexie pe suprafaţa terestră
- Fenomene de difracţie la suprafaţa terestră
- Structura şi caracteristicile atmosferei
- Fenomene de propagare troposferică
- Fenomene de propagare ionosferică; frecvenţe
radio utilizabile pentru producerea reflexiei
ionosferice
- Modalităţi de propagare în funcţie de gama de
frecvenţe radio

48

View publication stats