Suport Curs Istorie Militara AFT

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”
FACULTATEA DE MANAGEMENT MILITAR

DEPARTAMENTUL ȘTIINȚE MILITARE ȘI MANAGERIALE
SIBIU
ISTORIA MILITARĂ A ROMÂNILOR

(în șapte teme)
SUPORT DE CURS
COLONEL LECT. UNIV. DR. FLORIN ȘPERLEA
2016
ISTORIA MILITARĂ A ROMÂNILOR COLONEL LECT. UNIV. DR. FLORIN ȘPERLEA
CUPRINS
I. Obiectivele cursului, teme, evaluare și bibliografie generală. 7

II. Tema 2: Armata și societatea românească în secolele XIV – XVI: război asimetric 7
în Evul Mediu.
III. Tema 3: De la praful de pușcă la războaiele epocii industriale. Renașterea 16
armatei române.
IV. Tema 4: Războiul românilor pentru întregirea naţională. Un război prea mare 36
pentru... România Mare?

V. Tema 5: România în Al Doilea Război Mondial. Blitzkrieg și Campania din Est. 44
VI. Tema 6: 23 August 1944: un act controversat. O mică victorie într-o mare 61
înfrângere. Studiu de caz.
VII. Tema 7: Sfârșitul armatelor de masă. Avatarurile armatelor postbelice. 65
VIII. Model de test de evaluare 70
IX. Ghid de întocmire a lucrărilor de licenţă (istorie militară) 72
2
OBIECTIVELE CURSULUI
Cursul „Istoria militară a românilor” își propune să prezinte studenților din al doilea an de
studii din Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” evoluția structurilor militare create
de-a lungul timpului de poporul român în vatra sa existențială, în contextul politico-
economic și social specific al Țărilor Române și al statului național unitar român modern.
Cursul a fost gândit printr-o amplă raportare la fenomenul militar european, prin integrarea
abordării evoluțiilor militare românești în contextul schimbărilor majore petrecute pe
continentul european din anii evului mediu timpuriu până în secolul al XX-lea.
Cursul își propune să dezvolte capacitatea studenților de a interpreta evoluția fenomenului
militar românesc în contextul evoluțiilor fenomenului militar regional și global, de a
identifica fundamentele teoretice ale specializării în armă, locul, rolul, organizarea și
misiunile structurilor de armă de la baza ierarhiei militare, de a descrie organizarea,
înzestrarea și modul de acțiune a adversarului potențial și de a explica bazele logisticii
militare, bazele aplicative ale lucrului de stat major, principiile constructive și de funcționare,
precum și modul de utilizare a tehnicii, aparaturii și armamentului specifice armei în diferite
contexte situaționale (la pace, în situații de criză și la război);
De asemenea, se va urmări înțelegerea conceptelor specifice teoriilor despre societate, stat
și națiune, înțelegerea drepturilor, libertăților și obligațiilor cetățenești, interpretarea
sistemului socio-global, a rațiunii funcționale a armatei în statul de drept și explicarea
mecanismului statului de drept, a mecanismului economiei de piață și a cerințelor protejării
mediului.
Organizarea cursului în numai șapte teme a impus gândirea fiecărei teme pe baza unui
concept-cheie (de pildă, războiul asimetric, revoluția în afacerile militare, războaiele epocii
industriale), astfel:
1. Curs introductiv: Rolul și importanţa istoriei militare.1
2. Conflict asimetric în Evul Mediu. De ce nu au cucerit turicii Tările Române?
3. De la praful de pușcă la războaiele epocii industriale. Renașterea armatei române.
1
Nu se regăsește în acest suport de curs și nu este avut în vedere în cadrul evaluării finale.
3
4. Războiul românilor pentru întregirea naţională. Un război prea mare pentru...

România Mare?
5. România în Al Doilea Război Mondial. Blitzkrieg și Campania din Est.
6. 23 August 1944: un act controversat. O mică victorie într-o mare înfrângere. Studiu
de caz.
7. Sfârșitul armatelor de masă. Avatarurile armatelor postbelice.
EVALUARE
Evaluarea studenților se va face astfel:
 evaluare continuă (30% din nota finală) – se realizează prin evaluarea participării la
dezbaterile din cadrul orelor de curs și seminar, portofoliu alcătuit din referat și
testare intermediară;
 evaluare finală (60% din nota finală) se realizează prin colocviu sau examen scris
(test-grilă și eseu).
 participarea studenților la Cercul de Istorie Militară constituie un atu în compunerea
notei finale (10%).
Standardele minime de performanță presupun însușirea noțiunilor fundamentale referitoare
la teoria generală a istoriei militare, precum și a problemelor care privesc evoluția
organismului militar românesc, în contextul fenomenului militar general european, și
implicarea armatei române în confruntările militare de-a lungul timpului.
BIBLIOGRAFIE
Bibliografia indicată este orientativă și oferă o viziune mai largă asupra principalelor lucrări
care ar putea fi utile în condițiile unui studiu asiduu. Dicționarele și instrumentele de lucru
sunt esențiale atât pentru cursuri, cât și pentru seminarii, contribuind la orientarea
studenților în procesul de pregătire individuală, inclusiv în întocmirea lucrărilor de parcurs
cerute.
La finalul fiecărei teme sunt indicate însă maximum două lucrări, cu precizarea paginilor care
sunt obligatorii pentru studiu.
A. Dicţionare, instrumente de lucru
4
100 de mari bătălii din istoria României (coord. Petre Otu), București, Editura Orizonturi,
2009.
Atlas istoric ilustrat al României (Petre Dan-Străulești), București, Editura Litera, 2009.
Comandanți militari. Dicționar (C. Căzănișteanu, V. Zodian, A. Pandea), București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1983.
Duțu, Alesandru, Dobre Florin, Loghin Leonida, Armata română în Al Doilea Război Mondial
(1941-1945). Dicționar Enciclopedic, București, Editura Enciclopedică, 1999.
Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (coord. George Marcu), București, Editura
Meronia, 2011.
Enciclopedie de istorie militară universală (Vl. Zodian, Adrian Pandea), București, Editura
militară, 2006.
Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2003.
The Collins Encyclopedia of Military History (R. Ernest Dupuy, Trevor N. Dupuy).
B. Lucrări generale
Baboș, Alexandru, Brezoiu, Miron, Istoria militară a românilor. Culegere de lecții, Sibiu,
Editura AFT, 2008.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers
enciclopedic, patru ediții, 1997, 1998, 2002, 2007. De preferat ediția a IV-a, ultima, întrucât
autorul a adăugat un important capitol privind problemele controversate din istoria
României.
Gaddis, John Lewis, Războiul rece, București, Editura RAO, 2009.
Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, 3 vol., ed. Dinu C. Giurescu, București, Editura ALL,
2013.
Fuller, J.F.C., Armament and History. The Influence of Armament on History from the Dawn of
Classical Warfare to the End of the Second World War, New York, 1998.
Fuller, J.F.C., The Conduct of War. A Study of the Impact of the French, Industrial, and Russian
Revolutions on War and its Conduct, 1789 – 1961, New Brunswick, 1992.
Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Timișoara, Editura Sedona, 1997.
Iorga, N., Istoria armatei româneşti, București, Editura militară, 1970. Este o ediție „ciuntită”,
într-un singur volum. Este de preferat ediția din 1910/1919, văzută de Iorga, în două volume.
5
Primul volum conține și o bună introducere în geografia militară a României, prin descrierea
vadurilor importante și a pasurilor Carpaților.
Istoria artei militare, București, vol.I (1989), vol.II (1990), vol. III (1988), vol. IV (1993).
Istoria militară a poporului român, București, Editura militară, vol.II, 1986, vol. III, 1987,
vol.IV, 1987, vol.V, 1988, vol. VI, 1989.
Istoria românilor, vol. III-IX, sub egida Academiei Române, București, 2003-2010.
Keegan, John, A History of Warfare, Vintage Books, 1994.
Kennedy, Paul, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri, Iași, Editura Polirom, 2011.
Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-II, București, 1989.
Lexicon militar, București, 1980.
Maxim Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în
Evul Mediu, București, Editura Enciclopedică, 1993.
Moskos, Charles, Armata, mai mult decât o ocupație?, București, Editura Ziua, 2005.
Parker, Geoffrey, The Military Revolution. Military innovation and the rise of the West, 1500-
1800, Cambridge University Press, 1996.
Războiul din Golf, studiu politico-militar, București, 1991.
România în anii primului război mondial, vol. I- II, București, Editura militară, 1987.
Rosetti, Radu, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, ed. 1947,
ed. 2002, Editura Corint (îngrijită de Petre Otu).
Șperlea, Florin, De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române, 1948-
1955, București, Editura Ziua, 2003.
The Cambridge History of Warfare (ed. Geoffrey Parker), Cambridge University Press, 2005.
Torrey, Glenn E., România în Primul Război Mondial, București, Editura Meteor Publishing,
2014.
Van Creveld, Martin, The Changing Face of War: combat from the Marne to Iraq, New York,
2008.
6
TEMA 2
CONFLICT ASIMETRIC ÎN EVUL MEDIU.
DE CE NU AU CUCERIT TURCII ȚĂRILE ROMÂNE?
A. Conflictul asimetric
Definiție
Termen folosit mai ales după Al Doilea Război Mondial pentru a desemna conflictele din Asia
de Sud-Est, Indochina și Algeria, când forțele locale naționaliste și-au atins obiectivele în
confruntări armate cu puteri industriale care dețineau o covârșitoare superioritate în privința
capacităților militare convenționale. Exemple de astfel de conflicte:
 Războiul din Indochina (1946-1954)
 Războiul din Vietnam (1955-1975)
În acest fel este pusă sub semnul îndoielii convingerea potrivit căreia trebuie să prevaleze
superioritatea militară și tehnologică în conflictul convențional.
Deși puterea metropolitană nu câştigă din punct de vedere militar, nu este nici înfrântă din
punct de vedere militar. Succesul forțelor insurgente nu vine din victorii decisive pe terenul
de luptă – chiar dacă ele există –, ci mai degrabă dintr-o uzură progresivă a capacității
politice a puterii metropolitane de a purta războiul.
În astfel de conflict, insurgenții pot câștiga o victorie politică dintr-o situație militară fără
ieșire sau chiar dintr-o înfrângere a puterii metropolitane. Printr-o simplă înlocuire a
termenilor „insurgenți” și „putere metropolitană”, putem obține o formulare aplicabilă
conflictului care a opus Țările Române Imperiului Otoman în secolele XIV-XVI. Iată: În astfel
de conflict, Țările Române pot câștiga o victorie politică dintr-o situaţie militară fără ieșire
sau chiar dintr-o înfrângere a Imperiului Otoman.
Exemple de conflict asimetric în istoria românilor:

 514 î. Hr. Geții se opun lui Darius I, împăratul perșilor, în campania sa împotriva
sciților. Imperiul Persan era, la acea vreme, o „superputere” , iar Herodot considera
că geții erau „nebuni” opunându-i-se lui Darius I, având în vedere superioritatea
numerică a adversarului.
7
 335 î. Hr. Alexandru cel Mare, la Dunăre, se confruntă cu localnici geți, pe care îi
înfrânge, după ce cucerește un oraș în care aceștia se refugiaseră. Locul este probabil
să fi fost Zimnicea sau una din cetățile situate în partea de răsărit a Olteniei.
 101-102, 105-106 d. Hr. Războaiele dacilor cu romanii.
 Noiembrie 1330. Ca urmare a bătăliei de la Posada, în care se înfruntă oștile conduse
de Basarab I și regele angevin al Ungariei, Carol Robert de Anjou, Țara Românească se
emancipează de sub suzeranitatea maghiară.
 1359-1365, emanciparea Moldovei de sub suzeranitate maghiară.
B. De ce nu au cucerit turcii Țările Române?

Prima lucrare în care un istoric român încearcă să răspundă la întrebarea de ce nu au cucerit
turcii Țările Române este aceea a lui P.P. Panaitescu, „Interpretări românești” 2.
Argumente?
 Țările române nu se aflau pe principala direcție otomană de expansiune spre Europa
Centrală.
 Regimul indirect de dominație, prin intermediul unei administrații românești, era mai
rentabil.
Mihai Maxim, în lucrarea sa „Țările Române și Înalta Poartă” 3, adaugă noi argumente celor
schițate în 1947 de P.P. Panaitescu și se pronunță pentru un cumul de factori care ar fi
contribuit la prezervarea independenței statale și, mai târziu, a autonomiei tributare a Țărilor
Române:
 Preluarea de către otomani a conceptului de dromocraţie și thalassocraţie de
inspirație romano-bizantină (controlul căilor comerciale și militare terestre și
maritime);
 Sincronismul evoluției Imperiului Otoman și a Țărilor Române. Dezvoltarea acestor
entități statale se produce în aceeași perioadă. Procesul de centralizare a Țărilor
Române și de întărire a autorității domnești coincide cu dezvoltarea Imperiului
2
Petre P. Panaitescu (1900-1967), istoric și filolog român, membru al Academiei Române. Prima ediție a lucrării
„Interpretări românești” a apărut în 1947. O nouă ediție a fost publicată, în 1994, la Editura Enciclopedică.
Studiul la care ne referim este De ce n-au cucerit turcii Ţările Române, pp. 111-118.
3
Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în evul mediu,
București, Editura Enciclopedică, 1993, pp. 111-142.
8
Otoman și extinderea sa spre SE Europei. În aceeași perioadă, țaratele bulgar și sârb

se află într-o perioadă de disoluție a autorității centrale, ceea ce face ca acestea să nu
reușească să opună o rezistență puternică înaintării în Europa a armatei otomane.
 Solidaritatea celor trei țări române și spaima turcilor de efectele acestei solidarități;
 Specificul organizării militare a românilor;
 Diplomația activă și corolarul ei – alternanța suzeranității;
 Rentabilitatea regimului indirect de dominație, prin intermediul unei administrații
românești.
B.1. Preluarea de către otomani a conceptului de dromocraţie și thalassocraţie de

inspiraţie romano-bizantină:
 Aceasta se întemeiază pe controlul marilor drumuri naturale, în special a Dunării și
Mării Negre. Imperiul Otoman urmează principalele drumuri imperiale romano-
bizantine.
 Polihistorul otoman Katib Çelebi definește, în secolul al XVII-lea, principalele direcții
ale ofensivei otomane în Europa: partea dreaptă – sağ kol (spre Silistra și malurile
Dunării, Dobrogea), partea de mijloc – orta kol (spre Belgrad-Buda), partea stângă –
sol kol (Salonic și Moreea). În termeni otomani nu există o cale principală de
expansiune, ci o cale de mijloc, orta kol, care concide cu drumul imperial romano-
bizantin (Via militaris) sau Tzarski drum (în documentele sârbești), Istanbul-Edirne-
Sofia-Niș-Belgrad, cu prelungire spre Buda și Viena. Vechia Via Egnatia (spre coasta
dalmată și Grecia) corespunde cu sol kol, potrivit clasificării lui Katib Çelebi.
B.2. Sincronismul evoluţiei Imperiului Otoman și a Țărilor Române

 Turcii nu acționează pe două fronturi, ci fie în Orient, fie în Europa, pe așa-numita
parte de mijloc – orta kol.
 Țările Române, spre deosebire de țaratele bulgar și sârb, care cad pradă luptelor
interne, sunt în plin proces de centralizare a puterii.
 Românii utilizează ridicarea la oaste a tuturor, țărani liberi și boieri, în oastea cea
mare, folosind activ diplomația și sprijinul puterilor creștine care se opun Imperiului
Otoman.
9
B.3. Solidaritatea celor trei ţări române și spaima turcilor de efectele acestei solidarităţi
 Iancu de Hunedoara (ca și regii maghiari înaintea lui!) gândește sistemul defensiv al
Ungariei și Transilvaniei prin prisma consolidării unor domnii favorabile politicii sale
antiotomane în Moldova și Țara Românească.
 Același lucru va face și Ștefan cel Mare în raport cu domnia Țării Românești,
intervenind în mai multe rânduri pentru a impune pe scaunul de la Târgoviște domni
favorabili politicii sale antiotomane.
 A. Verancsics, arhiepiscopul de Strigoniu, scrie despre campania lui Soliman cel Mare
în Moldova, în 1538, că sultanul se temea de solidaritatea celor trei țări românești,
care formau, în viziunea factorilor de decizie otomană, o unitate politico-strategică:
„Dar s-a temut Soliman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau
Ţara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească împreună şi să se
apere”.
 În 1598, în Consiliul de război otoman, prezidat de marele vizir Cerrah Mehmet Pașa,
se considera că „până ce vilaietul Transilvaniei nu va fi devastat cu armele, (nici) Ţara
Românească şi Moldova nu vor fi stăpânite”.
 În 1660, Grigore Ghica, domnul Țării Românești, în legătură cu intenția marelui vizir
Köprülü Mehmed Pașa de a transforma Țara Românească în pașalâc, spune: „De vor
auzi celelalte țări precum că fac ei (otomanii) beglerbei în Ţara Românească, atunci
vor face una, şi moldovenii încă, fiind ei drepți, se vor face şi ei haini numai cât se va
afla acest cuvânt cu beglerbei în Ţara Românească. Zău că va vrea vizirul să-i aşeze
(pe beglerbei) şi nu va putea”.
B.4. Specificul organizării militare a românilor

 Oastea cea mare, întemeiată pe datoria de a lupta a tuturor (boieri, țărani liberi și
târgoveți instruiți). Potrivit cronicarului polon Jan Dlugosz, dacă Ștefan cel Mare afla
„că vreun țăran n-avea săgeți, arc sau sabie sau că a pornit la luptă fără pinteni, îi tăia
capul fără nicio milă”.
 Capacitate de mobilizare foarte mare (max. 3 săptămâni)
10
 Arme: arcuri, săgeți, scuturi, săbii, topoare, coase, securi, ghioage ghintuite (iar din a
doua jumătate a secolului al XV-lea și arme de foc, puști și tunuri)
 Mobilitate mare (numeroși cai), posibilități maneviere mari și echipament ușor.
 Buni arcași călări (arc: bătaie peste 500 m/12 săgeți pe minut).
 Sistem defensiv întărit, la hotare și înăuntrul țării, mai ales în Transilvania și Moldova
(cetăți, curți domnești, mănăstiri, biserici, așezări urbane și chiar rurale fortificate)
 Bun serviciu de informații (observatori/trimiși/soli în țările vecine, informații la
schimb), comunicare rapidă (focuri pe dealuri, curieri/ștafete).
 Tactici de luptă:
 retragere simulată (neînchidere în cetăți);
 atacul prin surprindere și hărțuirea adversarului;
 pârjolirea terenurilor, otrăvirea fântânilor;
 atragerea inamicului numeros în zone dificile (păduri, munți, mlaștini).
Efective mobilizate (cifre probabile pentru a doua jumătate a secolului al XV-lea): 32.000
(Moldova), 38.000 (Țara Românească).
B.5. Diplomaţia activă și corolarul ei – alternanţa suzeranităţii

 Utilizarea disensiunilor dintre puterile înconjurătoare pentru prezervarea
independenței sau autonomiei;
 Interes pentru crearea unor zone-tampon care să prevină și să atenueze șocul
confruntărilor directe dintre puterea otomană și statele creștine;
 Domnii români trebuie să vegheze la respectarea principiului balanței de putere în
trei (doi contra unu);
 Alternanța suzeranității (domnii pot alege un suzeran sau altul – ungur, polon sau
turc, în logica echilibrului de putere în trei).
B.6. Rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii

românești
 Țările Române alternează plata tributului cu războiul, în funcție de conjunctura
politico-militară, până în secolul al XVI-lea;
11
 Turcii devin conștienți de eficiența unei administrații românești, mai ales după
declinul Imperiului (după moartea lui Soliman cel Mare, în 1566) și evidenta
incapacitate a administrației otomane de a mai colecta taxe și impozite.
Evliya Celebi, istoric și geograf turc, trăitor în secolul al XVII-lea, scrie: „Sărmanul de mine
cunosc bine situația din acele părți... Demnitatea de voievod [de Moldova și Țara
Românească] este mai productivă decât aceea de beilerbei de Egipt [adică regiunea care
aducea cele mai mari venituri oficiale statului otoman!, n. F.Ș.]”.
C. Exemple de conflict asimetric

C.1. Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș, 16/17 iunie 1462 (lângă Târgoviște)
Este un bun exemplu de victorie militară, dar înfrângere politică (domnul nu poate
exploata victoria de pe câmpul de luptă, pierde tronul și libertatea, fiind întemniţat la
Vișegrad de Mathias Corvin, regele Ungariei).
Cauze: refuzul plății tributului (din 1459) și mai cu seamă atacurile lui Vlad Țepeș împotriva
posesiunilor turcești, la începutul anului 1462, când cucerise Giurgiu și trecuse prin foc și
sabie mai multe localități și cetăți de la sud de Dunăre, omorând peste 20.000 de oameni,
potrivit unei scrisori pe care domnitorul român o adresează regelui maghiar Mathias Corvin.
Beligeranţi: Țara Românească (Vlad Țepeș), Imperiul Otoman (Mehmed al II-lea).
Efective: Țara Românească (c. 30.000), Imperiul Otoman (c. 100.000 de oameni).
Rezultat: înfrângere militară a turcilor (pe câmpul de luptă), dar înfrângere politică a lui Vlad
Țepeș, care nu poate exploata victoria militară (pierde domnia, iar turcii impun un nou
domn, Radu cel Frumos, obedient lor).
Pierderi (discutabil): c. 16.000 (Imperiul Otoman), c. 5.000 (Țara Românească).
Desfășurare:
Refuzul lui Vlad Țepeș de a plăti tribut Porții otomane, din 1459, și acțiunile din prima parte a
anului 1462, când au fost trecute prin foc și sabie o seamă de localități și cetăți aparținând
Imperiului Otoman în sudul Dunării, îl determină pe Mehmed al II-lea să inițieze o campanie
împotriva Țării Românești în vara anului 1462. Sultanul trece Dunărea în fruntea unei armate
puternice (o altă parte a armatei otomane a fost adusă pe Marea Neagră, apoi pe Dunăre
până la Brăila), iar domnitorul a pornit un război total, încercând să-i lipsească pe turci de
surse de aprovizionare și hărțuind permanent trupele răzlețe. Cronicarul bizantin Laonic
Chalcocondil spune că domnitorul muntean, în fruntea unui corp de 7.000-10.000 de oșteni
12
îmbrăcați turcește și cu torțe aprinse a pătruns în noaptea de 16/17 iunie 1462 în tabăra
turcilor, lângă Târgoviște, unde a produs panică de nedescris, mulți fugind care încotro. Sunt
mărturii care arată că însuși sultanul, pierzând încrederea în trupele sale a fugit pe ascuns
din tabără. Vlad Țepeș nu poate exploata deruta armatei otomane, se refugiază în
Transilvania, în speranța obținerii unui sprijin militar maghiar, dar este arestat din ordinul
regelui Mathias Corvin. Turcii îl instalează pe tronul Țării Românești pe fratele lui Vlad Țepeș,
Radu cel Frumos. Acțiunea neașteptată a domnitorului muntean i-a adus însă respectul
sultanului, Laonic Chalcocondil punând pe seama lui Mehmed al II-lea declarația că „nu
poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari” și care „ar fi vrednic de mai mult”.
C.2. Bătălia de la Valea Albă-Războieni, 25-26 iulie 1476.

Exemplul ilustrează cel mai bine conflictul asimetric dintre Țările Române și Imperiul
Otoman, în condiţiile în care Ștefan cel Mare este înfrânt pe câmpul de luptă, la Valea
Albă-Războieni, dar obţine victoria politică prin prezervarea independenţei ţării și a
tronului său, turcii retrăgându-se cu mari pierderi.
Cauze: dezastrul armatei otomane din 1475 aduce o nouă expediție de pedepsire a
domnitorului moldovean, condusă de însuși Mehmed al II-lea.
Beligeranţi: Oastea Moldovei (Ștefan cel Mare), Imperiul Otoman (Mehmed al II-lea) și
oastea Țării Românești (Laiotă Basarab).
Efective: Moldova (c. 12.000), Imperiul Otoman (între 90.000 și 150.000 de oameni), la care
se adaugă 10-12.000 de oșteni ai lui Laiotă Basarab (Țara Românească).
Rezultat: înfrângere militară a lui Ștefan cel Mare (pe câmpul de luptă), dar victorie politică a
lui Ștefan (păstrează domnia și țara, turcii se retrag).
Pierderi (discutabil): 30.000 (Imperiul Otoman), „au fost uciși vreo 200 și prinși cam 800”
(Moldova, după mărturia lui Giovanni Angiolello, trezorierul sultanului).
Desfășurare:
Pentru a răzbuna înfrângerea suferită de oastea otomană în 1475, la Vaslui, sultanul
Mehmed al II-lea decide să atace personal Moldova lui Ștefan cel Mare. Trupele otomane
trec Dunărea pe la Brăila. O oaste tătărască a atacat în Nordul Moldovei, înaintând până la
Ștefănești, însă Ștefan îi pune pe fugă peste Nistru. Îi învoiește pe țărani să meargă la
familiile lor pentru a le pune la adăpost și le ordonă să revină la oaste după 15 zile cu arme și
hrană, în vreme ce el se deplasează cu boierii și curtenii spre Sud. Oastei otomane, care
13
înaintează pe Siret cu gândul de a pune stăpânire pe Suceava, i se alătură și trupele din Țara
Românească sub conducerea lui Laiotă Basarab. Moldovenii hărțuiesc constant inamicul.
 Martor ocular la evenimente, Giovanni Maria Angiolello: „Noi am intrat în țara
[Modovei] unde am găsit toate satele şi aşezările părăsite şi ogoarele arse, deoarece
contele Ştefan, dându-şi seama că nu va putea ține piept sultanului, se gândise să
izbândească în alt chip. Astfel, a pus pe locuitori să fugă din țara sa dincolo de munți
şi să meargă spre Polonia. (...) De asemenea, (Ştefan) a poruncit ca toate grânele să
fie tăiate şi până şi [papura] din mlaştini şi, după ce s-au tăiat toate ierburile şi
grânele, a pus să fie totul ars, astfel că sultanul a rămas păcălit, deoarece crezuse că
găseşte țara îmbelşugată în grâne şi păşuni, cum este ea într-adevăr, şi a găsit-o
deşartă de oameni şi retutindeni se ridica un praf de cărbune într-atât încât umplea
cerul de fum şi de câte ori ajungeam la popas eram cu toții negri la față şi de
asemenea şi hainele noastre de sus până jos pătimeau”.
Ștefan decide întărirea într-o poziție defensivă la Războieni, după modelul husit, dar atacă, la
25 iulie, printr-o ieșire spectaculoasă, avangarda turcească a lui Soliman Hadâmbul –
beilerbeiul Rumeliei, pe care îl învinsese la Vaslui – care înaintează spre Suceava. Bătălia
decisivă se dă la Războieni, la 26 iulie, și, după o luptă crâncenă, moldovenii sunt învinși. La
adăpostul acestei rezistențe, Ștefan se refugiază în munți pentru a-și reorganiza armata și
pentru a obține sprijin din partea polonilor și ungurilor.
După bătălia de la Războieni, detașamente otomane se îndreaptă spre cetățile Neamț,
Suceava și Hotin, dar garnizoanele lăsate aici de domnul Moldovei rezistă atacurilor
otomane.
Uzura armatei turcești (lipsa hranei și apariția holerei) și neputința de a pune mâna pe Ștefan
cel Mare și pe cetățile sale întărite, ca și amenințarea unei noi înfruntări cu o armată
refăcută și sprijinită de unguri, fac astfel încât sultanul să decidă retragerea. Trupele
otomane sunt permanent hărțuite în drumul lor spre Dunăre și nimicite înaintea trecerii
fluviului.
 G.M. Angiolello: „Văzând sultanul că-şi pierde vremea şi că foametea e mare, căci cei
mai mulți trăiau numai cu carne şi miere şi ceva brânză, deoarece pâine nu se mai
putea avea, nici nutreț pentru cai, câmpul fiind ars peste tot precum s-a spus, s-a
ridicat tabăra şi am plecat spre Dunăre”.
14
Șfefan cel Mare profită de conjunctura ivită și, în înțelegere cu ungurii, decide să-l reinstaleze
pe tronul de la Târgoviște pe Vlad Țepeș, care nu va rezista mai mult de două luni, fiind ucis
de boieri.
D. Consecinţele războiului asimetric

Victoriile militare și politice au însemnat, pentru țările române din afara arcului carpatic:
 Menținerea domniei românești și a organizării social-politice;
 Înlăturarea primejdiei de transformare a țărilor române în pașalâc.
În 1490, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus spune că românii „nu numai că
au rezistat timp foarte îndelungat cu forțe atât de mici, împotriva întregii puteri a turcilor,
dar foarte adesea chiar i-au atacat. (...) După ce au respins armele şi încercările Porții
otomane, ei s-au învoit prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV-a, București, Editura
Univers Enciclopedic, pp. 87-118.
 Radu R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea,
București, 1947, pp. 63-116.
15
TEMA 3
DE LA PRAFUL DE PUȘCĂ LA RĂZBOAIELE EPOCII INDUSTRIALE.
RENAȘTEREA ARMATEI ROMÂNE
A. Revoluţiile în afacerile militare (Revolution in Military Affairs, RMA)

Definiție
RMA se referă la schimbările de natură tehnică și organizațională care au loc de-a lungul
timpului. Acestea generează comportamente noi pe câmpul de luptă și adaptări succesive
ale luptătorilor, potrivit inovațiilor produse.
 Revoluția prafului de puşcă (1453 - sf. sec. XIX)
 Prima revoluție industrială (1800-1914)
 A doua revoluție industrială (1914- 1991)
 Revoluția informațională (după Primul Război din Golf)
Fenomene militare care se suprapun, în multiple feluri, pe perioade întinse, mai ales în
cazul revoluției prafului de puşcă și a celei industriale (pe parcursul secolului al XIX-lea). Ele
coexistă, chiar pe durate mai lungi, schimbările nefiind întotdeauna atât de vizibile pentru
contemporani.
Context
În istoriografa militară occidentală s-a impus, de mai bine de 60 de ani, un concept, introdus
de Michael Roberts, în 1956, care a făcut o carieră impresionantă, dacă judecăm după
numărul specialiștilor care s-au implicat în această amplă dezbatere și a studiilor și
volumelor care au fost publicate până acum pe această temă. Este vorba de revoluția în
afacerile militare (Revolution in Military Affairs) care se referă la schimbările sistemice în
organizarea și ducerea războiului. De la Michael Roberts, care fusese interesat mai degrabă
de impactul unor inovații (precum scara de șa, arcul și arma de foc) asupra modului de
ducere a războiului (The Military Revolution, 1560-1660), și până la Geoffrey Parker, cel care
a preluat și extins analiza lui Roberts (The military revolution. Military innovation and the
rise of the West, 1500-1800, Cambridge University Press, 1996), au fost propuse numeroase
clasificări, ce încearcă necesare corelații între inovația tehnică și modificarea chipului
16
războiului, sub toate aspectele sale, de la echiparea, compunerea și organizarea armatelor

până la schimbările de tactică și strategie.
Cea mai nouă îi aparține lui Max Boot, într-o carte elogios recenzată în revistele de
specialitate (War Made New. Weapons, Warriors and the Making of the Modern World,
Gotham Books, New York, 2006), care identifică patru astfel de revoluții: cea a prafului de
puşcă, prima și a doua revoluție industrială (o distincție cu care nu sunt neapărat de acord,
între prima revoluție industrială, pe care Max Boot o identifică în perioada ulterioară
Revoluției franceze, care aduce o așa-numită „democratizare a războiului” sau, altfel spus,
„națiunea sub arme”, până la Primul Război Mondial, și a doua revoluție industrială, din anii
’20 ai secolului trecut până spre sfârșitul Războiului rece) și, în fine, revoluția informațională,
identificabilă, în opinia lui Boot, în conflictele de după Primul Război din Golf (1991). El
constată, corect, de altfel, că intervalul cronologic de generalizare a inovațiilor tehnice care
individualizează o revoluție sau alta se reduce simțitor, de la aproape 400 de ani, în cazul
revoluției prafului de puşcă, la numai 30 de ani în cazul revoluției informaționale. (Este și
motivul pentru care unii specialiști se întreabă despre ce fel de revoluții vorbim în condițiile
în care acestea durează zeci sau sute de ani!) Pe de altă parte însă, delimitările cronologice
pe care acesta le propune între revoluțiile în afacerile militare analizate nu sunt atât de utile,
din punctul meu de vedere, pentru înțelegerea apariției, impunerii și generalizării unor tipuri
de armamente sau modalități de ducere a războiului, întrucât discutăm de fenomene
militare care se suprapun, în multiple feluri, pe perioade întinse, mai ales în cazul revoluției
prafului de puşcă și a celei industriale, așa cum se va vedea.
De la tun la pușcă
Revoluția prafului de puşcă este, în esență, un conflict care opune o artilerie greoaie la
început și dificil de transportat, cetății întărite. Era general acceptat, spre sfârșitul secolului al
XVI-lea, că un singur tun avea nevoie de 20 sau 30 de cai pentru a-l trage și alți 40 erau
necesari pentru căruțele cu muniție. Fortificațiile au evoluat de la castelul sau cetatea
întărită a nobilului feudal la sistemul de frontiere continue pe care Vauban l-a edificat în
Franța, el fiind și inovatorul de succes al sistemului defensiv care îi poartă numele. Este un
fenomen care poate fi urmărit între 1453, odată cu asediul Constantinopolului, până către
începutul secolului al XIX-lea, în directă legătură cu evoluția artileriei, care devine mai mobilă
și mai eficientă.
17
Armele mici, cu toate că se impun mai repede, sunt grele, imprecise și trag la distanțe mici.
Înlocuirea archebuzei cu muscheta nu a însemnat neapărat un progres, de vreme ce aceasta
din urmă era mai grea ca prima, avea nevoie de o furcă de sprijin și se putea încărca în urma
unui lung și incomod proces. Treptat, închizătorul cu fitil devine închizător cu cremene, sulița
se transformă în baionetă, dar fără o creștere substanțială a bătăii focului.
B. Schimbarea „chipului” armatelor Țărilor Române sub impactul răspândirii armelor de

foc
Se trece de la „oastea cea mare” la oști compuse cu precădere din mercenari.
 Aceștia sunt instruiți să participe la războaie și au arme de foc.
 Armele de foc nu sunt fabricate de țărani, care nu dispun de mijloacele necesare
(inclusiv producerea pulberii trebuincioase) și nici nu dispun de bani pentru a-și
achiziționa arme de foc.
 Stăpânii satelor nu au interes ca țăranii să fie înarmați și să se revolte.
 Lipsa armelor de foc face ca aservirea țărănimii să fie tot mai accentuată pe fondul
interesului domniei ca armele să fie mânuite de oameni de meserie, contra cost.
Aspecte social-economice
 Creșeterea obligațiilor bănești către Poarta otomană îi afectează pe țăranii liberi,
incapabili să mai facă față dărilor crescânde și obligațiilor, așa încât își vând pământul
și apoi chiar pe ei înșiși (se vând ca forță de muncă pe moșiile boierești).
 Domnia e defavorizată de declinul acestor pături intermediare și de polarizarea
crescândă a societății, care o lasă fără elementele ce se puteau opune influenței
marii boierimi.
 Prin mutarea interesului major al Imperiului Otoman spre centrul continentului
european, boierimea pierde interesul luptei antiotomane și preferă plata tributului și
conservarea statutului țării, fără pierderi generate de efortul uman, material și
financiar al războaielor.
 Fuga țăranilor de pe o moșie pe alta (în funcție de tipul înțelegerilor dintre rumâni,
adică țăranii aserviți, și boieri, oferirea de adăpost fiind generată de avantajul unei
forțe de muncă suplimentare, dar cu aceeași bază de impozitare!) generează o
îngustare severă a bazei de contribuabili, veniturile fiscale ale țării fiind în evidentă
18
scădere. Toate acestea se petrec într-un spațiu cu un accentuat deficit demografic

(lipsa forței de muncă).
 Nevoia domniei de a plăti armate de mercenari, într-un anume context est-european
care sprijină ideea luptei antiotomane, dar și nevoia de a curma litigiile generate de
readucerea pe moșii a țăranilor fugari fac necesar așezământul lui Mihai Viteazul din
1595 („legarea de glie”, începutul șerbiei/iobăgiei țăranilor în Țara Românească, în
Moldova se va ajunge la un proces similar în timpul domniei lui Miron Barnovschi, în
1628), care stabilea ca orice țăran aservit să rămână „legat” de moșia pe care se afla
la momentul promulgării așezământului și, în cazul fugii, să poată fi înapoiat
proprietarului, atunci când va fi găsit, pe durata a 100 de ani. Reglementarea are un
profund caracter fiscal, mai degrabă decât unul social.
 Mihai Viteazul s-a aflat permanent în criză de mijloace pecuniare pentru plata
trupelor angajate.
C. Bătălia de la Călugăreni, 13/23 august 1595, circumscrisă acestui context.

Exemplul ilustrează, de asemenea, conflictul asimetric dintre Țările Române și Imperiul
Otoman, în condiţiile în care Mihai Viteazul câștigă la Călugăreni o victorie de etapă, însă
se retrage de pe câmpul de luptă (ceea ce, de obicei, în epocă, era asociat cu o înfrângere)
pentru a obţine victoria politică prin prezervarea independenţei ţării și a tronului său,
turcii retrăgându-se cu mari pierderi (noiembrie 1595), după o încercare eșuată de a
transforma Țara Românească în pașalâc.
Cauze: necesitatea înlocuirii din scaun a lui Mihai Viteazul, care ridicase steagul luptei
antiotomane și intenția Porții de a transforma Țara Românească și Moldova în pașalâcuri.
Beligeranţi: Oastea Țării Românești (Mihai Viteazul) și un contingent maghiar, Imperiul
Otoman (octogenarul Sinan Pașa, numit mare vizir în iulie 1595).
Efective: Țara Românească (c. 10-16.000 de oameni, 12 tunuri, mercenari cazaci și 4.000 de
maghiari și secui, sub comanda lui Albert Kiraly, în baza tratatului din 20 mai 1595, prin care
domnitorul muntean recunoștea suzeranitatea lui Sigismund Bathory), Imperiul Otoman
(între 50.000 și 60.000 de oameni, plus personalul auxiliar).
Rezultat: victorie militară de etapă a lui Mihai Viteazul (pe câmpul de luptă, dar o retragere
strategică, ceea ce, în epocă, echivala cu o înfrângere), victorie politică a lui Mihai Viteazul
19
(păstrează domnia și țara, turcii se retrag în toamna anului 1595, eșuând în încercarea de a
impune o administrație otomană în Țara Românească).
Desfășurare:
La 11 august 1595, Sinan Pașa ajunge la Rusciuk și, câteva zile mai târziu, începe trecerea
Dunării spre Giurgiu. Domnitorul alege Călugărenii, pe apa Neajlovului, ca loc de bătălie,
fiind o zonă mlăștinoasă care nu permitea desfășurarea impresionantei armate otomane.
În zorii zilei de 13/23 august, Mihai Viteazul atacă cu grosul armatei sale, păstrând o rezervă
și un corp de călăreți. Scopul era atragerea infanteriei otomane în bătaia artileriei muntene.
Sinan Pașa ordonă un atac frontal pe podul de pe Neajlov, iar flancurilor oastei sale le
stabilește misiunea învăluirii armatei muntene, prin est și vest. Muntenii se retrag ordonat
spre rezervă, se regrupează și resping atacurile pe flancuri, provocând pierderi însemnate
turcilor, care se retrag în dezordine, mulți murind înecați în mlaștină. Este momentul în care
Mihai Viteazul ordonă un contraatac, în mijlocul trupelor sale, însuflețindu-i pe propriii săi
ostași. Inferioritatea numerică îl determină însă pe domnul muntean să se retragă la
adăpostul întunericului.
Într-o scrisoare adresată marelui duce al Florenței, Ferdinand de Medici, Mihai Viteazul
descrie el însuși bătălia de la Călugăreni: „Mă încăierai cu ei într-o bătălie în așa fel că ținu
toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre rușinea lui Sinan Pașa, căci în lupta aceea
însuși Sinan Pașa se prăvăli de pe cal într-o mlaștină foarte întinsă, de unde cu mare greutate
fu scos... Și după ce Sinan a îndurat o așa mare batjocură de la noi, se mânie foarte și așa se
hotărî să pornească cu toți ai săi asupra noastră. Deci eu, văzând că nu voi putea ține piept,
venii la Târgoviște”.
Domnitorul se va retrage pe valea Prahovei pentru a aștepta ajutoarele promise de
Sigismund Bathory, în vreme ce în București și Târgoviște turcii încearcă stabilirea
administrației otomane, fără a reuși în demersurile lor. La Codlea, lângă Brașov, se strâng
efectivele principelui Transilvaniei și ale domnului Moldovei, Ștefan Răzvan, iar la Rucăr vor
face joncțiune cu oastea lui Mihai Viteazul (6 octombrie 1595). Polonia și cetățile săsești din
Brașov, Sibiu, Mediaș și Bistrița au trimis și ele luptători. Aliații creștini pun stăpânire pe
Târgoviște, iar Sinan Pașa se retrage spre București, apoi spre Giurgiu, pentru a trece
Dunărea. Aici, oastea otomană este supusă tirului artileriei creștine și împinsă dincolo de
Dunăre, cu mari pierderi. Efectul asupra oștii otomane a fost devastator. Cronicile spun că s-
au recuperat cei 10.000 de robi pe care turcii îi luaseră, dar și o pradă de 2.000.000 de
20
galbeni, astfel încât fiecare ostaș mai mic „avea măcar pentru cai, afară de alte spolii”. De
altfel, Sinan Pașa a fost destituit, în noiembrie 1595, pentru înfrângerile suferite, numai
moartea subită a înlocuitorului său, Lala Mehmed Pașa, aducându-l din nou în poziția de
mare vizir, în decembrie 1595, pentru câteva luni, până la moartea sa.
Concluzii
 Părăsirea liniei politice de apărare a ființării statelor românești și adoptarea unei politici
de implicare în conflictele altora (în sprijinul sau împotriva puterii suzerane, Imperiul
Otoman)
 Folosirea altui tip de armată (mercenari, lefegii) impune schimbări de:
 Armament (de foc);
 Formațiuni de luptă;
 Tactică (câmp deschis vs. locuri greu accesibile)
 Procedeele și tacticile de luptă în secolele XVI-XVII sunt din ce în ce mai asemănătoare
armatelor din centrul și vestul Europei.
În secolul al XVII-lea, armatele Țărilor române sunt compuse exclusiv din lefegii, pentru ca
în veacul următor, cel fanariot, să mai existe doar o gardă a domnitorului și o structură de
pază internă.
Fenomenul militar european în secolul al XVIII-lea

 Armatele regale, cu scopuri care deservesc interese politice înguste (frontiere, cuceriri)
sau dinastice, devin armate naţionale de masă:
 Războiul american de Independență;
 Revoluția Franceză (națiunea sub arme pentru apărarea Revoluției franceze de
coalițiile ridicate împotriva tinerei republici revoluționare);
 Războaiele napoleoniene.
 Supusul regal devine cetățean și se înrolează în armata naţională care apără țara, nu
interesele dinastiei/monarhului:
 Armată de masă
 Schimbarea tacticii de luptă, prin aducerea pe câmpul de luptă a unor mari mase
de oameni (ceea ce înseamnă: disciplină, bună instruire pentru deplasarea unor
21
mari mase de oameni, disciplina focului, pe rânduri de trăgători, acțiuni decisive

cu mari mase de luptători)
 Franța revoluționară și napoleoniană nu-și datorează realizările unor arme noi, ci mai
degrabă unor inovații tactice îngăduite de armata de conscripție, de aducerea națiunii
sub arme pentru apărarea idealurilor revoluționare:
 împărțirea armatelor în divizii autonome, care asigură deplasarea mai rapidă și
flexibilitatea în acțiune;
 implicarea infanteriei în ambuscade și diversiuni;
 mobilitatea artileriei pe câmpul de luptă și folosirea coloanei de atac în locul
șirurilor, cu accent pe ofensivă.
D. Renașterea armatei pământene

 1822 – Restabilirea domniilor pământene, după revoluția lui Tudor Vladimirescu din
1821. Se pune capăt regimului fanariot.
 1830-31 – Regulamentele organice în Moldova și Țara Românească.
 Se înființează milițiile pământene, pentru paza statului, granițelor și ordinii
interne. Sunt adoptate regulamente pentru organizarea, recrutarea, dotarea și
instruirea noilor armate.
 1833 – Drept de navigație sub pavilion național.
 1838, august. București
 Prima școală ostășească. Profesor de istorie: iunkerul Nicolae Bălcescu.
 1843, Galaţi.
 Se lansează la apă prima goeletă militară românească.
 1847, București
 Prima școală militară pentru ofițeri (infanterie, cavalerie, artilerie), cu durata de
doi ani (din 1849, de patru ani).
Cum se reconstruiește elita militară românească după veacul fanariot

Fapt: La 13 septembrie 1848, la București, are loc o întrevedere între colonelul Radu
Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie, cel căruia Locotenența Domnească îi
ceruse să-și deplaseze efectivele în Dealul Spirii pentru a participa la primirea unei coloane
22
otomane, și Kerim Pașa, comandantul acestei coloane, sosite în fața cazărmii din Dealul
Spirii. Somat de generalul otoman să predea cazarma, colonelul român a refuzat categoric,
pretextând că nu are ordine în acest sens din partea superiorilor săi, iar atunci când i s-a
cerut să dezarmeze întreaga unitate, el a declarat, plin de mândrie, că „datoria unui soldat
este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă
dezarmat”.
După un veac fanariot în care ideea unei armate românești practic dispăruse, aceasta fiind
redusă la o simplă gardă de corp a domnitorului, o nouă elită militară redescoperă, prin
vocea colonelului Radu Golescu, demnitatea militară și onoarea de a reprezenta cu fruntea
sus statul român modern, mândria de a-i spune, în buna tradiție a eforturilor antiotomane
de altădată, unui reprezentant al unui imperiu ce amenințase independența țărilor române
mai bine de câteva secole, că dezarmarea nu este și nu poate fi o soluție pentru un militar
care își cunoaște bine datoria.
Cum a apărut și cum s-a format noua elită militară românească în veacul al XIX-lea?
Țările române pășesc în era modernă, din punct de vedere economic și politic, abia odată cu
Tratatul de la Adrianopol (1829), care avea să distrugă monopolul turcesc asupra economiei
și să asigure prefacerea unei economii naturale într-una bănească, dominată de schimb. Mai
cu seamă după adoptarea Regulamentelor Organice în Țara Românească și Moldova,
concurența dintre Rusia și Imperiul Otoman pentru controlul Principatelor stă la originea
emancipării acestor teritorii.
Dar dacă schimbările cu caracter economic au un caracter lent, cele de ordin politic sunt
radicale și, în această parte de lume, atipice.
Schimbările economice aduse de Tratatul de la Adrianopol, prin eliminarea monopolului
turcesc asupra comerțului cu grâne, ca și influența comerțului apusean care este tot mai
prezent prin deschiderea Dunării ca o cale liberă de navigație, fac astfel încât pământul
devine o marfă, în cel mai capitalist sens al cuvântului. Până atunci, doar o proprietate
uzufructuară, într-un mod tipic economiei naturale, pământul capătă valoare de schimb
fiindcă începe să producă pentru o piață care explodează.
Boierimea românească se scindează, sub asaltul economiei de schimb. Pe de o parte, marii
proprietari, tradiționaliști și conservatori, care se vor dovedi, în planul politic pe care îl
23
acaparează, apărătorii marii proprietăți și vechilor rânduieli agrare și ai privilegiilor clasei pe

care o reprezintă, iar pe de altă parte o mică boierime, mici proprietari care sunt mai lesne
câștigați de spiritul și interesele capitalismului, de comerț și capital. Este, de fapt, o desfacere
a boierimii în două facțiuni care vor constitui bazele politice ale conservatorismului și
liberalismului în secolul al XIX-lea. Dintre cei din urmă, sub impactul ideilor Revoluției
Franceze, va apărea, într-un timp scurt, burghezia românească, în vreme ce în Occidentul
european burgheziei i-au trebuit câteva secole pentru ca piața și schimburile economice să-i
poată permite să impună ideile liberale și abolirea privilegiilor. Această mică boierime
românească devine burghezia liberală revoluționară care va evolua, pe parcursul întregului
secol al XIX-lea, de la pătura de agricultori capitaliști la bancocrația deținătoare a marii
finanțe, pentru ca în secolul al XX-lea să devină adevărata burghezie financiară și industrială.
Nevoile de recrutare impuse de crearea „armatelor pământești”, în al patrulea deceniu al
secolului al XIX-lea, au determinat asimilarea rangurilor boierești cu gradele militare, ceea ce
a contribuit la transpunerea, la nivelul militar, a aceleiași scheme a boierimii românești, deja
scindată în planul politic și economic așa cum am văzut. Vornicii, hatmanul, vistiernicul și
postelnicul moldoveni deveneau generali și comandanți de armate, în timp de vel spătarul
muntean obținea același grad militar. Clucerii, slugerii și jitnicerii, în Moldova, vel pitarii și vel
armașii, în Țara Românească căpătau grade de sublocotenent sau de ajutor al comandantului
de pluton.
 Dimitrie Pappasoglu, în „Cronica Regimentului de Infanterie nr. II”, descrie
momentul recrutării, la 1830: „Ca prin farmec năvăli toată nobilimea țării a se
pune sub drapele şi, după exemplul lor şi toată cealaltă tinerime, din toate
unghiurile țării, căci le plăcea tuturor să îmbrățişeze această nobilă carieră a
armelor”. Nicolae Kretzulescu își amintește și el: „Am văzut boieri mari ca d-alde
Manolache Băleanu, Iancu Câmpineanu, Alexandru Florescu, Costache Filipescu,
lepădându-şi anteriile, giubelele, işlicele şi îmbrăcând, după rangurile de boierii ce
aveau, uniforma militară de coloneli, maiori, căpitani. Feciori de boieri, tineri încă
şi fără ranguri de boierie, erau primiți ca prapurgici [sublocotenenți, n.n.], cum se
chemau atunci”.
După trei ani de serviciu militar, ofițerii puteau părăsi cariera militară, asimilându-li-se gradul
militar cu „rangul politic” corespunzător sau mai mare, ceea ce făcea ca armata să fie, în
24
egală măsură, o cale de promovare în plan politic, o dorință neîndoielnică a fiilor micilor
boieri.
Dar tocmai ei sunt aceia care, fiind și cei mai numeroși prin logica piramidală de construire a
unei armate, vor fi purtătorii ideilor liberale revoluționare, într-o armată care le oferea
posibilitatea de a servi sub drapelul românesc. Așa sunt frații Golești, de pildă, Nicolae,
Ștefan și Radu, fiii lui Dinicu Golescu, care se înrolează în armata pământeană și care vor juca
un rol important în timpul Revoluției de la 1848 în Țara Românească. La fel Nicolae Bălcescu,
toți având, la 1848, în jur de 30 de ani. Gheorghe Magheru și Christian Tell se alătură și ei
armatei pământene, având experiențe militare importante, primul în armata țaristă, al doilea
în armata otomană. La 1848, ambii au puțin peste 40 de ani.
Deși militari, îi regăsim alături de tineri care studiaseră la Paris, ca Ion Ghica sau C.A. Rosetti,
provenind, primul, dintr-o veche familie boierească ce dăduse câțiva domni pe tronurile
țărilor românești, iar al doilea dintr-o familie importantă de greci fanarioți, în aceeași
asociație, „Frăția”, de inspirație francmasonică, întemeiată de Nicolae Bălcescu, în 1843, ce
va constitui și nucleul Revoluției din Țara Românească. Aici sau la Paris se întâlnesc și cu frații
Brătianu, Dimitrie și Ion, care, alături de Rosetti, sunt membri, în același timp, ai celei mai
republicane loji francmasonice franceze, L’Athenee des Etrangers. Lor aveau să li se alăture și
alți militari, ca Ioan Voinescu II, căpitanul Nicolae Pleșoianu, locotenenții Iona Deivos și
Alexandru Christofi.
În casa colonelului Ion Câmpineanu, șeful „partidei naționale” din Țara Românească, cel care
pusese la punct un proiect de Constituție, se adunau atât boieri, cât și militari, ca frații
Golescu sau ofițeri din regimentul lui Câmpineanu însuși.
Așadar, nu este de mirare că trimisul special al țarului în Moldova și Țara Românească,
generalul A. O. Duhamel, constata că, în ajunul revoluției de la 1848, „ofițerii erau
contaminați de spiritul revoluționar”.
Însă cea mai elocventă dovadă a scindării armatei pământești după modelul boierimii o
putem regăsi în acțiunea coloneilor Ioan Odobescu (șeful Oștirii) și Ioan Solomon
(comandantul Regimentului 3 Infanterie din București), care, la 1 iulie 1848, au arestat
membrii guvernului revoluționar, numai intervenția energică a populației reușind să pună
capăt acestei acțiuni.
La polul opus se situează colonelul Radu Golescu și atitudinea sa fermă în fața generalului
otoman Kerim Pașa, la 13 septembrie 1848.
25
E. Unirea Principatelor Române. Alexandru Ioan Cuza

 1859, 24 ianuarie
 Unirea Principatelor Române
 1859, aprilie-octombrie. Florești
 Tabără de instruire comună pentru armatele celor două principate.
 1859, 23 iulie, București.
 Apare „Observatorul militar”, prima publicație militară din România. Tipărit și
astăzi, ca produs editorial săptămânal al Ministerului Apărării Naționale.
 1859, 12 noiembrie
 Se înființează Statul Major General. Primul șef: generalul Ioan Emanoil Florescu
 1860, 13 mai
 Lege privind instrucția comună a armatei Principatelor Unite.
 1861, 22 iulie
 Fuzionarea școlilor militare din Iași și București, cu o durată de studii de patru ani
(din 1865). Cursurile sunt deschise de Cuza, în septembrie 1862.
 1862, 24 ianuarie
 Primul guvern unic al României, cu 8 ministere. Apare primul Minister unic de
Război.
 1862, 1 septembrie
 Domnitorul Cuza oferă drapele unice unităților militare și rostește un discurs cu
acest prilej: „Ofițeri, subofițeri, caporali şi soldați! Astăzi va fi una din cele mai
însemnate zile din datinile noastre... Primind dar steagurile cele noi, aduceți-vă
pururea aminte că vă încredințez onoarea Ţării. Steagul e România. Acest pământ
binecuvântat al Patriei este stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu
sudorile muncitorului... Steagul e încă simbolul devotamentului, ordinei şi al
disciplinei ce reprezintă oastea... Jurați să păstrați cu onoare şi fără pată
steagurile voastre şi astfel veți corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu
Ţara întreagă în oaste.”
26
Misiunea Militară Franceză în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Realităţile epocii prin ochii
străinilor.
Cu puține și notabile excepții, istoriografia militară românească, înainte, dar și după
decembrie 1989, a tratat într-o manieră triumfalistă și descriptiv-evenimențial perioada
construirii armatei române moderne în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. O epocă de prefaceri
importante în viața tânărului stat român, fără nicio îndoială, dar intrată, din păcate, de cele
mai multe ori, pe făgașul ditirambic al înșiruirii realizărilor cu iz de epopee homerică.
Crearea armatei române moderne nu a fost lipsită de dificultăți și controverse, determinate,
pe de o parte, de statutul internațional al noului stat român care își căuta propriul loc pe
harta unei Europe în plină reconfigurare, iar pe de altă parte, de inerentele așezări ale
oricărui început.
Armata română s-a aflat, în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sub influență militară
franceză, în baza unor considerente de natură politică, economică, militară (armata franceză
era socotită, până la 1870, cea mai bună armată), dar și sentimentală, cooperarea militară
româno-franceză, promovată atât de Cuza, cât și de împăratul Napoleon al III-lea vizând
toate compartimentele esențiale care conferă forță și eficiență unei armate, de la organizare
și înzestrare la învățământ și pregătire de luptă.
„Pofte” și arbitrariu
Din această perspectivă, un rol important l-a avut Misiunea Militară Franceză – solicitată
împăratului Napoleon chiar de domnitorul român prin trimisul său special la Paris, Vasile
Alecsandri – misiunea fiind compusă, la început, din ofițeri și subofițeri de intendență și
administrație, iar mai apoi și din ofițeri și subofițeri de trupă, stat-major, vânători, artilerie și
geniu, care au activat în mediul militar românesc din 1860 până în 1869 4. În pofida dorinței
guvernanților de la București de a se obține instructori pentru toate genurile de arme, în
1860 ajung în România doar ofițeri din serviciile administrative, printre care se afla și
subintendentul Gui Le Cler, iar în martie 1861 este trimis și maiorul Eugène Lamy, șef de
escadron, un experimentat ofițer care luptase în Africa, Italia și Crimeea, în calitate de șef al
Misiunii Militare Franceze. El va fi înlocuit, în 1866, de fratele său, căpitanul de vânători Paul
Lamy.
4
Pentru detalii privind acest subiect, vezi Maria Georgescu, Misiunea militară franceză în România, în „Anuarul
Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară”, 1997, 1998. Memoriile subintendentului Guy Le
Cler au fost publicate în limba română la Editura Institutul European, în 2014.
27
Misiunea Militară Franceză a introdus în armata română regulamentele tactice și de

administrație în vigoare în Franța (adesea prin traducerea lor cu mici modificări), a contribuit
la accelerarea procesului de unificare a armatei și la îmbunătățirea procesului de instruire a
trupei; a contribuit, de asemenea, la reorganizarea învățământului militar, la constituirea
corpului de stat-major (după modelul francez, invalidat însă, cum vom vedea, de modelul
prusac de organizare a Statului Major General în anii Războiului franco-german din 1870-
1871), a corpului ofițerilor de administrație, a intendenței militare și a atelierelor militare.
Membrii Misiunii au avut statutul de consilieri tehnici în problemele organizării,
administrației și instrucției militare, fiind totodată învestiți de domnitor și cu putere de
control, cu drept de a afectua inspecții în unitățile din orice armă, recomandările lor având
valoarea unor ordine (dar nu întotdeauna respectate!).
Dispunem de numeroase rapoarte adresate de subintendentul Le Cler și maiorul Lamy
ministrului francez de Război, mareșalul Jacques Louis Randon, care reflectă, cu
subiectivismul lesne de înțeles al autorilor, realitățile armatei române din anii 1860-1866.
Ceea ce în mod evident îi frapa pe cei doi militari francezi – și răzbate din mai toate
rapoartele lor – era lipsa disciplinei și a respectului față de regulă în primul rând la corpul
ofițerilor, la care se adăugau certurile interne și, spunea Lamy, „neputința de a lucra metodic
și serios”.
Deși îl aprecia pe generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul român de Război, ca fiind
inteligent, foarte activ și dornic să fie de folos țării sale, „singurul – arăta Lamy – pe care l-am
găsit întotdeauna gata să ajute Misiunea Militară Franceză”, acesta era primul care dădea
tonul arbitrariului. „A avut pentru unii ofițeri o îngăduință supărătoare – scria maiorul
francez despre Emanoil Florescu –, pentru alții a fost de o severitate peste măsură, neținând
seama nici de legi, nici de regulamente, neavând altă purtare decât cea dictată de interesele
sale, de simpatia sau ura sa”. La infanterie și cavalerie, observa Lamy, pregătirea de luptă se
face „după pofta șefilor de corpuri și chiar a ofițerilor inferiori; activitatea autorității nu se
vede nicăieri; nimeni nu comandă și nici nu știe să se facă ascultat; se dau ordine și se fac
recomandări, cu nemiluita, dar nu se supraveghează executarea lor, iar în caz de greșeală,
nimeni nu îndrăznește să pedepsească”. E drept că Eugène Lamy lăuda, în același raport,
felul în care se desfășura instrucția la vânători și la artilerie, adică la armele care aveau
instructori francezi, unul dintre aceștia fiind chiar fratele său, Paul Lamy!
28
Recomandări inutile, corupţie și hoţie

Pe de altă parte, subintendentul Le Cler era uimit că ordinele și recomandările ministrului,
deși erau publicate în „Monitorul Oastei”, nu erau întotdeauna respectate, sesizările sale
neavând succes. El constata, de pildă, că funcțiile contabile se dădeau și se retrăgeau „cu o
ușurință de plâns, după toanele titularului sau fantezia șefului”, iar „corpurile fac după după
cum cred și nu am putut până acum să obțin pedepse pentru încălcarea regulamentelor, nici
împotriva încetinelii voite în executarea dispozițiilor ministeriale”. Iar maiorul Lamy,
analizând activitatea cavaleriei, observa lipsa instructorilor necesari, generată și de faptul că
doi ofițeri, deși absolviseră Școala de specialitate din Saumur (Franța), erau – remarcați
ironia maiorului francez – „prin bunăvoința și inteligența obișnuită a birourilor ministerului”
transformați ad-hoc, unul în căpitan cu îmbrăcămintea, iar altul în căpitan de jandarmi!
Lamy constata că, în România, poți face din soldat ceea ce vrei, greutățile, însă, arăta el, „nu
vin decât de la ofițeri și, mai ales, de la ofițerii superiori”. „La subofițeri și la trupă găsești
supunere și ascultare, dar și multă indiferență și moliciune. Aceasta, spunea Lamy, din cauza
indolenței ofițerilor și a lipsei pedepselor disciplinare eficiente”.
Atât Le Cler, cât și Lamy constatau, nu de puține ori, că multe din recomandările lor nu erau
luate în seamă și puse în aplicare. „Observațiile mele erau primite – spune Lamy – mi se
promitea că se vor lua măsuri, se dădeau sau se făceau că dau ordine , dar zilele următoare
regăseam totul în aceeași situație. De aici, noi sfaturi, noi ordine date sau nedate, dar tot
neexecutate, ca și primele”.
Șeful Misiunii Militare Franceze remarcase că recrutarea era deficitară, în primul rând pentru
că era îngăduită sustragerea de la serviciul militar a tinerilor care aveau unele posibilități
financiare și care mituiau Comisiile de revizie organizate la nivelul Ministerului de Interne.
„Astfel – scrie Lamy – cel supus recrutării, valid și bine legat, dar având câțiva ducați, a
obținut scutirea, în timp ce au fost admiși ca buni pentru serviciu cei ce nu aveau niciuna din
calitățile cerute, dar care erau săraci”. „Nu știu – continuă maiorul francez – ca aceste comisii
de revizie să fi fost pedepsite sau măcar mustrate”.
Corupția și hoția din armată îl îngrijorau pe Eugène Lamy. El constata că „fiecare caută să
profite de situația sa pentru a-și crea beneficii nepermise”, arătându-se revoltat că „furtul
rămâne pedepsit”. El considera că „exemplul rău pornește adesea de foarte sus și cu toată
vanitatea lor, morga lor, gradele înalte ale armatei vând cu ușurință influența lor și acordă
protecția lor în schimbul plății”. „Este îndeobște cunoscut că există la corpurile de trupă
29
numeroase deturnări de fonduri; ofițerii vor mult să aibă comanda unei companii, a unui
escadron sau a unei baterii pentru a putea dispune de fondurile trupei și de a scoate de aici
un câștig”. Iar Le Cler se plângea că recrutarea unor ofițeri de administrație nu se făcuse
printr-un examen, ci dintre militarii „care persistaseră în vechile lor obiceiuri”, altfel spus,
dintre aceia care își plătiseră, de fapt, noul post!
Am fi nedrepți însă dacă nu am spune că sunt, în rapoartele celor doi ofițeri francezi, și
numeroase aprecieri pozitive: în fond, toate aceste neajunsuri semnalate mareșalului
Randon, trebuiau să pună în valoare eforturile lor de a îndrepta lucrurile într-o țară de la
capătul Europei în care fuseseră trimiși cu misiunea de a reorganiza o armată mică, după
model francez. Cum ar fi putut străluci, altminteri, cei doi dacă nu ar fi înfățișat starea de
lucruri pe care o găsiseră printr-un contrast puternic cu propriile lor realizări și reușite?
Pe de altă parte, discrepanța evidentă între poziția lor (ei fiind asociați unor inspectori cu
drepturi depline în armata română) și gradul pe care îl purtau i-a făcut pe cei doi,
subintendentul Le Cler și maiorul Lamy, să intre în conflict cu numeroase persoane. Le Cler a
fost nevoit să părăsească România, în 1864, iar Eugène Lamy l-a urmat, în 1866, lăsându-l la
șefia Misiunii Militare Franceze, până în 1869, pe fratele său, Paul Lamy.
Deși apreciată atât de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cât și de generalul Ioan Emanoil
Florescu, misiunea celor doi nu a fost socotită de diplomația franceză un succes, mai ales în
condițiile reorientării politicii românești spre Prusia și, implicit, regândirii fundamentelor
instituției militare, după model german, odată cu venirea pe tronul țării a principelui Carol I.
În iulie 1866, baronul d’Avril, reprezentantul diplomatic al Franței la București îi transmitea la
Paris, ministrului de Externe, Drouyn de Lhys, „că nicio misiune pe care guvernul împăratului
[Napoleon al III-lea] a trimis-o în Principate nu a reușit complet”. Motivele erau, spunea
d’Avril, „reaua credință a acelora care profitau de starea de lucruri dezordonată și de
susceptibilitatea oamenilor”, precum și „caracterul personal al acelora care erau însărcinați
să instruiască”. El arăta că, dincolo de unele excepții, „funcționarii noștri simt superioritatea
lor și, iritați de obstacolele pe care le întâlnesc, au tratat pe autohtoni cu un înalt dispreț și
cu o supărătoare zeflemea. Prădați de ruși, umiliți de francezi, românii au ajuns în acest
moment să nu mai aibă respect pentru misiunile străine”.
Transfer de... „tare”?
30
Sunt istorici militari care discută Misiunea Militară Franceză în Principate în vremea lui
Alexandru Ioan Cuza din perspectiva înfrângerii armatei franceze în Războiul franco-prusac
din 1870-1871, socotind, așadar, că instructorii militari francezi nu au reușit decât să grefeze
tarele armatei lui Napoleon al III-lea, rușinos înfrântă la Sedan, peste acelea ale unei oștiri
tinere și fără experiență, precum cea românească. Ceea ce este foarte greu de susținut în
realitate.
În pofida celebrei replici, rostite sau nu, a mareșalului Edmond Leboeuf, pentru care acesta a
fost ironizat cu asupra de măsură, potrivit căreia „armatei franceze nu-i lipsește niciun
nasture”, fiind, deci, gata de o înfruntare cu Prusia, Războiul franco-german nu a adus cu sine
o înfrângere a unei armate franceze slab pregătite, așa cum s-a spus și s-ar putea crede,
incapabilă să acționeze eficient într-un conflict militar, invalidându-se, așadar, modelul
francez de organizare militară și de ducere a războiului. Nu este vorba de un conflict care
opune armate cu mult diferite una de cealaltă, ci de o înfruntare în care una din părți
utilizează ingenios câteva inovații tehnice, tactice și de organizare.
Prusia lui Otto von Bismarck, artizanul creării Imperiului german, a mizat pe câteva atuuri,
exploatate cu inteligență și pragmatism, pe care Franța a fost nevoită să le analizeze cu
atenție și să și le însușească abia după eșecul suferit în 1870-1871.
În fapt, victoriile prusace sunt consecința a trei schimbări esențiale:
a. Utilizarea căilor ferate care au permis germanilor să transporte cu rapiditate pe lina
frontului o forță superioară numeric, francezii trezindu-se față în față cu o armată de
aproximativ 450.000 de oameni desfășurată rapid și capabilă să micșoreze semnificativ
distanțele impuse de necesitățile de aprovizionare a frontului. De aceea, J.F.C. Fuller spunea,
pe bună dreptate, că George Stephenson, inventatorul locomotivei cu aburi și părintele
căilor ferate, este, mai degrabă decât Napoleon sau Clausewitz, cel care consacră, prin
invențiile sale, conceptul „națiunii sub arme”.
b. Din 1866, prusacii introduc noul tun de oțel cu încărcare pe la culată, inventat de Friedrich
Krupp, care anunță ceea ce Primul Război Mondial va confirma și anume că artileria va
deveni arma esențială pe câmpul de luptă.
c. Crearea unui Stat Major General prusac eficient, operă a generalului Helmuth von Moltke,
cel care a pus la punct un sistem de pregătire a ofițerilor de stat major, capabili să acționeze
unitar, indiferent de condițiile particulare ale unui câmp de luptă, în fruntea unor unități de
luptă interconectate și standardizate din punctul de vedere al mărimii, structurii și pregătirii
31
de luptă (se spune că standardizarea germană a mers până acolo încât chiar și numărul de
linguri și gamele era același!). De asemenea, acesta a gândit rapida înlocuire a unei divizii
epuizate cu o alta similară, aflată în spatele frontului.
Din acest punct de vedere, Statul Major General Francez s-a dovedit a fi, în timpul Războiului
franco-prusac, doar un grup de mesageri și de slujbași servindu-l pe comandant, în vreme ce
unitățile aflate pe câmpul de luptă nu puteau fi coordonate în vederea atingerii scopului
propus, în lipsa unui plan de luptă prestabilit.
Este și motivul pentru care, după modelul german, Adolphe Thiers, primul președinte al celei
de-a treia Republici Franceze, ieșite din vâltoarea Comunei din Paris, după prăbușirea
imperiului lui Napoleon al III-lea, va consimiți la crearea unui adevărat Stat Major General a
cărui lipsă fusese dureros resimțită în timpul războiului.
Aceste schimbări nu pot susține însă argumentul înfrângerii unei armate franceze presupus
slab pregătite care ar fi exportat în Principate, în anii 1860-1869, mai degrabă tarele ei decât
un model eficient de organizare.
Înlocuirea treptată a acestui model cu unul german, după instalarea lui Carol I ca domn la
București, în 1866, nu diminuează cu nimic eforturile militare franceze în anii creării statului
român modern.
Inovaţiile tehnico-militare ale celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea și rolul lor în
definirea noului conflict al epocii industriale.
J.F.C. Fuller observa că societatea secolului al XIX-lea este mai mult bazată pe manufactură
decât pe agricultură, factorul dominant fiind energia aburului mai degrabă decât religia.
Grație căilor ferate, care capătă importanță strategică, armate numeroase pot fi transportate
cu ușurință la distanțe mari. Războiul franco-prusac din 1870-1871 o va dovedi cu prisosință,
francezii trezindu-se față în față cu o armată de aproximativ 450.000 de oameni desfășurată
rapid și capabilă să micșoreze semnificativ distanțele impuse de necesitățile de aprovizionare
a frontului.
Cu toate acestea, abia inovațiile tehnologice din secolul al XIX-lea și generalizarea lor vor face
câmpul de luptă unul sângeros cu adevărat. Multe invenții sunt ulterioare războaielor
napoleoniene, dar posibilitatea punerii lor în practică este limitată de nevoia de reașezare a
Europei și de lungile perioade de pace.
32
Războiul Civil American, care începuse, în 1861, ca un război de mișcare, cu acțiuni rapide și
eficiente, devine, din 1863, dar mai ales după cele aproape 10 luni de lupte de tranșee de la
Richmond-Petersburg (1864-1865), foarte asemănător cu ceea ce se va întâmpla mai târziu,
în anii Primului Război Mondial. Unei armate începe să-i fie din ce în ce mai greu să se
apropie de inamic pentru a-l înfrânge.
În primul rînd, ca urmare a două invenții care schimbă modul de utilizare a puștii de către
infanterist. Pe de o parte, țeava ghintuită și glonțul cilindro-conic (e de tot hazul că această
invenție importantă, aparținând unui căpitan englez, Norton, a fost respinsă, inițial, de
Guvernul britanic pentru a fi preluată apoi de francezi!) au mărit cadența de tragere, precizia
și distanța. Puștile, care bat acum la aproape 1.000 de metri, se răspândesc și se
generalizează. Sunt inventate capsa de inițiere a încărcăturii (grație descoperirii fulminatului
de mercur de către Edward Charles Howard), cartușul, foarte apropiat de forma pe care o
știm astăzi și încărcătoarele care asigură muniția necesară pentru un foc susținut. Pentru
prima dată, infanteristul își poate ucide adversarul la o distanță de câteva sute de metri, fără
să fie el însuși o țintă. Inamicului îi este din ce în ce mai greu să se mai apropie de
obstacolele naturale ale celor pe care îi atacă (care beneficiază acum, la rândul lor, de o
putere de foc sporită și de apariția sârmei ghimpate), fără pierderi semnificative. Puterea de
foc va crește, odată cu apariția primelor mitraliere, inițial Gatling (invenția americanului
Richard Gatling, patentată în timpul Războiului Civil American, mai degrabă o pușcă ce avea
zece țevi decât o mitralieră în adevăratul sens al cuvântului!), apoi, spre sfârșitul secolului al
XIX-lea, a mitralierei Maxim, care se va generaliza până la Primul Război Mondial în armatele
engleză, germană și rusă. Era nevoie, așadar, de o nouă „armură” și de o creștere a vitezei de
deplasare (căci cavaleria se va dovedi la fel de vulnerabilă în fața mitralierelor și a artileriei!),
iar tancul, prin apariția sa timidă în Primul Război Mondial, va întruni aceste condiții,
dovedindu-și performanțele în anii celui de Al Doilea Război Mondial.
În al doilea rând, datorită progreselor importante înregistrate și de artilerie, prin apariția
tunului de oțel încărcat pe la culată, inventat de Friedrich Krupp, care își va dovedi eficiența
mai ales în timpul Războiului Franco-Prusac din 1870-1871. Artileria este cea care câștigă
terenul, iar infanteria cea care îl menține. Însă terenul dintre adversari devine un no man’s
land care se dovedește a fi mult prea periculos pentru a fi străbătut. Ieșirea din tranșee pare
o aventură mortală costisitoare pentru armatele de masă inaugurate de Revoluția Franceză.
33
Soldatul român în faţa Plevnei

Cu toate acestea, la Plevna armata română scrie o pagină de glorie militară, în pofida bunei
dotări a armatei otomane. După o adevărată revoluție care viza modernizarea armatei
otomane, inaugurată de sultanul Selim al III-lea – un proces amplu, continuat, mai apoi, de
Abdulmecid I – armata otomană era bine înzestrată, dispunând de armament modern. Este
suficient să amintesc că artileria turcească dispunea de tunurile de oțel ghintuite fabricate
de Krupp, cele mai bune guri de foc ale vremii, iar infanteria și cavaleria aveau puști
perfomante Henry-Martini (cu încărcare pe la culată) și Winchester (cu magazie pentru
muniție), ambele cu o bătaie de peste 1.000 de metri.
Armata română era una tânără, reînființată și organizată în vremea lui Alexandru Ioan Cuza,
fără o dotare corespunzătoare, dar compusă în majoritate din soldați proveniți din mediul
rural care aveau calități excelente pentru un câmp de luptă al cărui chip se schimbase într-
atât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Călătorii străini în Țările Române remarcau
rezistența lor la „osteneală”, la „munci și lipsuri”, răbdarea cu care înfruntă frigul și arșița,
foamea și setea, și asta, spune un călător, „încă din leagăn”. Dimitrie Drăghicescu, în lucrarea
sa „Din psihologia poporului român”, are o formulare convingătoare: „Au fost atâtea
suferințe în trecutul neamului celor de la sate, încât lumea, care se închină și se prosternează
la suferințele lui Hristos, te miri cum de nu bănuiește, când trece pe lângă o șubă sau un
suman sfios și umilit, că sub acel suman trăiește un om care numără desigur mai mulți
Hristoși printre strămoșii lui”.
Memorialiștii epocii observă grija specială a lui Carol I pentru armată, fiind foarte mândru să
prezinte reprezentanților armatelor străine „tânăra sa armată instruită de el”. Descriind
misiunile care îi fuseseră încredințate în România, G.I. Bobrikov sublinia buna colaborare
stabilită cu militarii români: „În chestiunile militare am avut ajutorul colonelului Slăniceanu,
de la statul-major, și al ministrului de Război, generalul Cernat. În chestiunile de transport pe
căile ferate și cele de ordin intern am avut de a face cu colonelul Fălcoianu, foarte amabil și
priceput. Nu-mi aduc aminte de numele tuturor, dar toți absolut, fără nicio excepție, mă
întâmpinau cu atenție, interesându-se de doleanțele mele și în cel mai scurt timp căutau să-
mi dea informațiile necesare”.
În pofida convingerii tacticienilor vremii că un atac reușit este rezultatul direct al intensității
de foc mai mare decât puterea de apărare, militarii români, alături de cei ruși, au demonstrat
că o bătălie poate fi câștigată, atât timp cât una din părți nu se consideră pe sine învinsă. Se
34
impunea însă o analiză serioasă și atentă pentru stabilirea unor soluții mai avantajoase
(tehnic și material) în cazul unui nou conflict.
Cucerirea Plevnei, cu importante pierderi, s-a încadrat, așadar, într-un context mai larg,
inaugurat de Războiul Civil American și care se întinde până către Primul Război Mondial,
generat de inovațiile tehnologice și schimbările survenite în modul de ducere a luptei,
marcând, deopotrivă, apogeul și sfârșitul revoluției prafului de puşcă și, în același timp,
debutul revoluției industriale. Cele două fenomene militare se întrepătrund pe parcursul
secolului al XIX-lea, în forme diferite, dar este evident, cu toate acestea, că semnalele oferite
de cele trei „bătălii ale tranșeelor”, de care aminteam la început, nu au influențat
semnificativ modul de gândire al tacticienilor, care s-au trezit în vâltoarea Primului Război
Mondial, întocmai ca mareșalul Foch, cu profețiile neîmplinite.
O schimbare decisivă avea să fie înregistrată însă abia după consumarea primului mare
conflict al revoluției industriale – Primul Război Mondial.
 J. F.C. Fuller, Armament and History. The Influence of Armament on History from the
Dawn of Classical Warfare to the End of the Second World War, New York, 1945 (sau
ediții ulterioare). Capitolul IV, The Age of Gunpowder, și Capitolul V, The Age of Steam.
 Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Timișoara, Editura Sedona, 1997, pp. 66-
128.
 Guy Le Cler,
 Dicţionare
 100 de mari bătălii din istoria României (coord. Petre Otu), București, Editura
Orizonturi, 2009.
 Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (coord. George Marcu), București,
Editura Meronia, 2011.
35
TEMA 4
RĂZBOIUL ROMÂNILOR PENTRU ÎNTREGIREA NAȚIONALĂ.
UN RĂZBOI PREA MARE PENTRU... ROMÂNIA MARE?
România intră în primul conflict major al epocii industriale – Marele Război, cum i-au spus
contemporanii, sau Primul Război Mondial – la 4/17 august 1916, după semnarea
tratatului politic și a convenţiei militare cu Antanta. A fost oare România pregătită pentru
o asemenea încleștare nemaiîntâlnită de forţe, umane și materiale? A fost armata română
pregătită să facă faţă acestui nou tip de conflict? Răspunsul este simplu: nu. Ar fi putut fi?
Răspunsul nu mai este deloc atât de simplu. Majoritatea contemporanilor recunoaște că o
singură ţară și armata sa păreau să întrunească toate caracteristicile necesare, în 1914,
pentru a ieși victorioase din Marele Război: Germania și a sa armată imperială (Deutsches
Heer). Însă Al Doilea Reich, proclamat în Sala Oglinzilor de la Versailles, în 1871, se
prăbușește după mai puţin de jumătate de veac de existenţă, încheind dezastruos patru
ani de război. Cine și-ar fi putut închipui?
Războiului izbucnit în 1914 și încheiat în 1918 i s-a atribuit, judecând după numărul
victimelor – peste 9 milioane de combatanți și 7 milioane de civili – statutul de „carnagiu
mondial”, pentru că „beneficiază” de inovațiile epocii industriale, ceea ce i-a conferit valențe
mortale la o scară extinsă, nebănuită până atunci. Va fi războiul care se va extinde
tridimensional, impunându-se pe uscat, naval și aerian.
Căile ferate, performanțele artileriei, sârma ghimpată, puterea de foc și precizia

armamentului de infanterie (care vor face ca tancul să devină noua „armură” a războiului
industrial), utilizarea pe scară largă a telegrafului cu fir și fără fir, a baloanelor de observație
(înlocuite rapid de avioane care se dezvoltă în primul rând în scopuri militare) și a
ambulanțelor pentru scoaterea rapidă de pe câmpul de luptă a răniților, prețioși în condițiile
unui război a cărui desfășurare începe să se numere în ani, toate acestea schimbă radical
chipul câmpului de luptă.
A. România neutră
 1914
 România aliată cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, printr-un
tratat secret, din 1883), dar cu o opinie publică ostilă Austro-Ungariei (care
stăpânea Ardealul și Bucovina).
 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană decide ca România să rămână
neutră.
36
 Regele Carol I decide să abdice. Moare la 27 septembrie/10 octombrie 1914.

 1914-1916 – dezbateri aprinse:
 Trebuie România să intre în război?
 De partea cui, a Antantei sau a Puterilor Centrale?
 Adepții securității naționale văd primejdia reprezentată de Rusia, în drumul ei
către Strâmtori, pentru România (C. Stere, P.P. Carp)
 Adepții unității naționale (sprijiniți de un larg curent de opinie publică pentru
obținerea Ardealului) vizează desăvârșirea unității naționale, pe seama
Austro-Ungariei, dar fără Basarabia (care este parte din Imperiul Țarist, din
1812). Reprezentanți: Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu,
Nicolae Iorga.
B. România în război
 4/17 august 1916
 Convenție politică semnată cu Antanta:
 Prevede obținerea teritoriilor stăpânite de Austro-Ungaria: Bucovina,
Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat.
 Convenție militară semnată cu Antanta:
 România se obligă să-și mobilizeze toate forțele terestre și navale până
cel mai târziu la 15/28 august 1916.
 Sprijin militar din partea Antantei (trupe, muniții)
 14/27 august 1916
 Consiliu de Coroană, Palatul Cotroceni. Cu o mare majoritate, Consiliul aprobă
tratativele angajate de Ion I. C. Brătianu pentru intrarea României în război de
partea Antantei.
 Schimb de replici între liderul conservator P.P. Carp și regele Ferdinand I, la
Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916.
 P.P. Carp: A merge cu Rusia este a izbi în interesele țării. Doresc să fiți
învinşi, pentru că victoria voastră ar fi ruina țării. Am trei fii, îi dau
Maiestății Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui
Dumnezeu ca armata română să fie bătută.
37
 Ferdinand I: Nu cunosc decât interesele țării. Dinastia va urma soarta

țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece Dinastia mea este
română [nu germană, cum susținuse Carp, n.n.]. Revendic pentru casa
mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest
popor i-a încredințat-o.
 România declară război Austro-Ungariei. În noaptea de 14/27-15/28 august,
armata română trece Carpații în Transilvania, punând stăpânire pe trecătorile
Carpaților și angajaând lupte la Timișu de Jos, la sud de Sibiu și în apropiere
de Orșova. Populația românească de dincolo de Carpați face o primire
entuziastă trupelor române.
 Efective mobilizate: 658.088 (din care ofițeri: 15.949 și trupă: 642.139). Se
mai adaugă: întreprinderi industriale militare: 41.592 (ofițeri și trupă) și părți
sedentare: 133.921 (ofițeri și trupă). Total mobilizare: 833.601.
 Planul de campanie: Ipoteza „Z”, operaţii militare pe două fronturi:

 N și NV, împotriva Austro-Ungariei (ofensivă strategică);
 S, împotriva Bulgariei, aliata Puterilor Centrale (inițial, defensivă strategică).
 Un front de aproape 1.500 km, pe care se află mobilizați 650.000 de oameni.
Pe un front similar, în Est, Rusia are dispuși 4.000.000 de oameni numai în
linia I (!);
 Generalul Alexandru Averescu, în „Răspunderile” (manifest prin care dorea
stabilirea celor vinovați de intrarea României în război fără a fi pregătită
temeinic o astfel de acțiune, îndreptat mai ales împotriva PNL și a lui Ion I.C.
Brătianu): „Cine au fost aceia care au conceput planul ca armata noastră,
întărită numai cu două singure divizii ruseşti, să se întindă de la Mare până la
Dorna, trecând prin Tr. Severin şi să opereze ofensiv în două direcțiuni:
Budapesta şi Târnovo [Bulgaria]? Este o monstruozitate militară mai mare?
Punerea în aplicație a monstruosului nostru plan de operațiuni a fost nu mai
puțin monstruoasă”.
 Înzestrare
 Bugetul alocat armatei crește (1914-1916):
 87 de milioane de lei (1914/1915),
38
 97 de milioane de lei (1915/1916)

 117 milioane lei (1916/1917)
 1914-1916: Creditul pentru război a fost declarat nelimitat. Până la 1 august
1916 s-au angajat peste 800 de milioane de lei.
 Armament și tehnică de luptă:
 450.000 de puști de infanterie (din care numai 330.000 erau Mannlicher, până
în 1912)
 70.000 erau puști Henry Martini, din 1877 (fără repetiție). Alte 50.000 de
puști fuseseră comandate în Italia
 500 de mitraliere (la noi: 1/batalion, la inamic: 6/companie!)
 1.400 tunuri de câmp, din care numai 750 cu tragere rapidă;
 15.000 de săbii (!)
 37 de avioane (Bleriot, Farman, Voisin, cu o mitralieră, Nieuport, cu o
mitralieră). Doar 12 avioane din 37 aveau câte o mitralieră, ceea ce înseamna
că misiunile de supraveghere și observare în terenul inamic rareori se sfârșeau
prin a aduce informațiile necesare despre dispunerea trupelor inamicului.
 Lipsuri grave:
 Număr mic de mitraliere, 1/8 în raport cu inamicul;
 Nu există artilerie antiaeriană și de munte;
 Nu există baloane de observație;
 Artilerie grea aproape inexistentă;
 Nu există telefoane și fir (comunicații lente și nesigure, prin... ștafete
între trupă și comandamente);
 Nu există puști mitralieră;
 Nu există grenade, măști contra gazelor și... căști!
Era armata română pregătită pentru asemenea schimbări?
Răspunsul trebuie căutat atât în structura personalului și a nivelului de instruire, cât și în
dotarea cu mijloace moderne de luptă și capacitatea de organizare la pace și la război.
Armata română era, în bună măsură, oglinda perfectă a societății românești. Un corp de
comandă compus din ofițeri provenind din clasele medii și superioare, afișând o
superioritate disprețuitoare în raport cu baza ierarhiei militare, și un corp de soldați, în
39
majoritate analfabeți, cu o educație precară, dar care erau capabili să reziste cu cerbicie, prin
traiul lor de zi cu zi, marcat de greutăți și lipsuri, unui câmp de luptă complet modificat în
raport cu ceea ce, probabil, își aminteau părinții și bunicii lor din vremea Războiului de
Independență. Bine instruiți și cu echipament modern, acești țărani-soldați aveau să
demonstreze, în vara anului 1917, în triunghiul de foc al Moldovei, că sunt capabili de
performanță și sacrificiu.
Nivelul instruirii trupei era dependent de sistemul de recrutare al armatei de conscripţie

(prin „tragere la sorți”, inclusiv din rațiuni financiare, căci uneori nu putea fi adus sub arme
întregul contingent, ceea ce făcea ca mulți țărani tineri, capabili, să se sustragă recrutării), de
utilizarea celor mai buni ofițeri instructori și gradați în unitățile armatei permanente și
neglijarea trupelor teritoriale (atât în privința comenzii, căci ofițerii ocoleau unitățile
teritoriale, cât și a calității instrucției și a soldaților, concentrați periodic, cei mai mulți
îmbătrâniți), dar mai ales de încadrarea deficitară a unităților, de lipsa câmpurilor de
instrucție și a poligoanelor de tragere. În 1916, cele 7.800 de plutoane aduse în prima linie
aveau doar 6.700 de comandanți (locotenenți), 75% fiind rezerviști (majoritatea absolvenți
de liceu, funcționari, profesori, învățători, farmaciști sau negustori), iar din cele 1.700 de
companii constituite, numai 820 aveau comandanți (căpitani), 30% fiind rezerviști, complet
neinstruiți în ducerea luptei în războiul în care erau angajați.
Ofițerii erau slab instruiți, nu erau deloc familiarizați cu noile realități ale câmpului de luptă,
nu aveau deprinderi de comandă, nu știau cum să se facă ascultați și urmați în luptă. Unii,
sub masca severității, au abuzat de dreptul de comandă, bătând soldații și aplicând
pedeapsa execuției sau cerând judecarea unor ofițeri din subordine sub pretextul
neexecutării unor ordine. Alții, fricoși și lași, s-au închis în cantonamente, securizându-se pe
ei înșiși, cu gardă, departe de trupă. La unele companii și batalioane ei au rămas mult în
spatele frontului cu câte o rezervă, neavând nicio legătură cu evoluția acțiunilor militare. S-a
dovedit că Bucureștii deveniseră locul în care nu ajungeau să fie repartizați ofițerii merituoși,
ci numai „acei cu sprijin, cu protecții”, scrie generalul Ioan Anastasiu, într-un amplu studiu
critic asupra războiului pentru întregirea neamului. „De câte ori nu s-a încercat trimiterea în
provincie a acestor ofițeri care acaparaseră Bucureștii, fără însă a se reuși și deci a se face
acest serviciu trupelor de București?” Locurile din Capitală erau hărăzite, scrie Anastasiu,
„celor încărcați cu favoarea școalelor, a comisiilor de tot felul, productive numai lor”. Ei lăsau
40
instrucția „pe seama celor nechemați, necorespunzători”, în vreme ce privilegiații „trăgeau

doar folosul înaintărilor, diurnelor, misiilor, perspectivelor de viitor”.
Din totalul efectivului mobilizat, 833.601 oameni (peste 80% din trupe erau de infanterie),
abia jumătate aveau o pușcă, două treimi din acestea fiind Mannlicher, model 1893, calibru
6,5 mm, relativ moderne, în vreme ce peste 70.000 de puști erau Henry Martini, cu repetiție,
folosite în Războiul de Independență! O mitralieră (Maxim fiind cea mai răspândită) revenea
unui batalion, în vreme ce inamicul avea șase mitraliere la o companie. Puterea de foc a
inamicului și precizia sa au avut influențe nefaste asupra moralului soldaților români, își
amintește Ștefan Zeletin, mobilizat la comanda unui pluton în 1916, căci bieții de ei
ajunseseră să creadă că militarii germani sunt atât de eficienți încât reușesc să trimită
gloanțele exact pe țeava puștilor românești care le explodează în față. Zvonul acesta, spune
Zeletin, era împărtășit de atât de mulți încât era cu neputință contracararea lui. Ofițerii ar fi
trebuit să beneficieze de pistoale sau puști, iar grenadele, acolo unde au existat, cele cu
sfoară, s-au dovedit a fi nepractice și o adevărată spaimă pentru soldații neinstruiți să lupte
cu ele. Îndată după începerea războiului, au sosit din Franța peste un milion de bucăți, dar
personalul nu a putut fi instruit pentru a le folosi până în 1917. Trupa noastră s-a dovedit
surprinsă de procedeele inamicului, care a lansat atacuri în uniforma armatei române,
utilizând limba română, inclusiv în cursele întinse în locuri izolate.
Comunicaţiile
Comunicarea era viciată de lipsa telefoanelor de campanie, a firului necesar, astfel încât cea
mai uzitată modalitate de transmitere a ordinelor a fost prin... ștafete, care, în cel mai fericit
caz, făceau câteva ore între eșalonul superior și trupa aflată în prima linie. „Cu regimentul nu
am avut legătură telefonică nici până în momentul retragerii, căci pentru aceasta lipsea
peste un kilometru de fir – își amintește Zeletin. Rapoartele noastre erau duse de la postul
de comandă al batalionului la acela al regimentului de soldați, pe jos, ceea ce în
împrejurările cele mai fericite cerea trei ceasuri!” S-au folosit și porumbei, spune generalul
Ioan Anastasiu, dar rezultate pozitive s-au înregistrat „numai dinainte înapoi”, adică din
prima linie spre adâncimea frontului, probabil pentru că înaripații mesageri erau prea
speriați de vacarmul câmpului de luptă pentru a se mai întoarce.
Artileria
41
Marii comandanți au fost convinși că acest război poate fi abordat în cheie clasică, rolul
artileriei fiind doar acela de a deschide calea pentru atacul la baionetă. Ei erau încredințați
că vechile lozinci despre atacul hotărât, cu „piepturile soldaților”, sub „culorile patriei”, vor
aduce victoria. Ion Buricescu, învățător, mobilizat pe front la comanda unui pluton, relatează,
în cartea lui de amintiri de pe front, că un ofițer francez, întâlnit în toamna anului 1916, i-a
spus: „Vă luptați cu un inamic față de care nu e de ajuns curajul. Un prizonier german tocmai
îmi spunea ieri: «Dar spuneți românilor să se mai ascunză!»”
Din cele 1.400 de tunuri de câmp, numai 750 erau cu tragere rapidă. Despre eficiența
artileriei românești scrie Ștefan Zeletin în cartea sa de memorii, „Retragerea”: „În prima
parte a campaniei, pentru lucru rar între Cer și Pământ aveau soldații noștri atât dispreț ca
pentru artileria noastră. Trăgea prost, scurt și rar, iar ghiulele ei, în loc de a-și lua zborul spre
dușman, nu odată se opreau între noi, de altfel fără a ne pricinui vreun rău. Soldații spuneau
«iar au început ai noștri să pocnească din biciușcă». (...) Nu de puține ori eram amenințați de
comandanți că artileria noastră va trage în noi – ea făcea asta și fără ordin! – dacă vom
părăsi poziția.”
Aviaţia
Ne mândrim cu pionieratul nostru în istoria aviației mondiale, dar intrarea României în
război, în 1916, nu este deloc de admirat din această perspectivă. Aviația română dispunea
de 44 de avioane, din care numai 24 puteau îndeplini misiuni de front, toate nearmate și
modele vechi (Farman, Bleriot, Voisin), ceea ce înseamnă că misiunile de recunoaștere și
supraveghere erau sortite cel mai probabil eșecului, fiindcă neavând posibilitatea de a se
apăra de focul inamic, informațiile obținute nu ajungeau la beneficiar! Majoritatea
aparatelor erau fabricate în anii 1913-1915, aveau o autonomie de zbor de trei ore și viteze
mai mici de 50 km/h. Prin comparație, Puterile Centrale mobilizaseră numai pe frontul
românesc 250-300 de aparate de zbor performante, piloții acestora având deja o experiență
de război de doi ani. Conducerea aviației militare române era formată din ofițeri de stat
major care nu zburaseră niciodată și care nu aveau cunoștințele necesare folosirii
aeronauticii în luptă. În plus, nevoia acoperirii unui front întins pe sute de kilometri a făcut
ca aparatele de zbor să fie cu atât mai ineficiente prin puținătatea lor. Aeronautica militară
română avea, în 1916, patru secții de aerostație cu câte un balon captiv de proveniență
42
germană (Drachen), în vreme ce bulgarii, numai pe frontul românesc, au mobilizat un

batalion de aerostație, comandat de un căpitan.
Evaluări greșite
Peste toate acestea s-a suprapus, în mod nefast, victoria rapidă din Al Doilea Război Balcanic
(1913). „Plimbarea” armatei române la sud de Dunăre, așa cum a fost considerată acțiunea
militară a României în epocă, întâlnind un singur inamic redutabil – holera – care a făcut
peste 1.000 de victime în rândurile celor mobilizați (pentru că singura mare unitate bulgară
capturată era deja pe fugă spre Sofia, în debandadă!), a adormit multe conștiințe și a
îngăduit factorilor de decizie politică și militară, printr-o victorie neașteptată, să considere că
armata română este pregătită pentru un conflict militar de anvergură. Ca întotdeauna, în
astfel de împrejurări, laurii victoriei ascund eșecurile, neajunsurile, neputințele, ticăloșiile,
corupția și incompetențele, fără să îngăduie eforturi temeinice și tenace de a le elimina. Ele
aveau să iasă la lumină, cu uimire pentru cei mai mulți, după numai trei ani, atunci când
România decidea să intre, după doi ani de neutralitate, în Primul Război Mondial.
Convingerea că bulgarii sunt nepregătiți pentru război a dăinuit, atât în gândirea Marelui Stat
Major, transpusă în planul de campanie al armatei române, numit și Ipoteza „Z”, dar și în
mentalul ofițerilor de comandă. Locotenent-colonelul Sterea Costescu descrie, în jurnalul
său de front, la 20 august 1916 (așadar, înaintea căderii Turtucaiei), botezul focului pentru
compania sa, parte a Diviziei 19 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Nicolae
Arghirescu, dispusă în Dobrogea, între Bazargic și Marea Neagră. „Un singur rezultat pozitiv
se poate zice că s-a obținut – scrie Costescu. Contrar de cele ce ne spunea comandantul
diviziei, că avem în față numai bande de comitagii (bulgari), noi, ofițerii, ne convingem, din
contra, că avem în fața noastră trupe bulgare organizate, dotate suficient și cu artileria
necesară. După cât știu, și de data aceasta comandantul diviziei tot neconvins rămâne.
Drept este că e foarte ușor a face critici dupa răsboiu, dar ca unul care am luat parte la
această luptă, convingerea aceasta pe care am avut-o atunci o păstrez și astăzi...”
Planul de campanie – Ipoteza „Z”

Marele Stat Major definitivează, în iulie 1916, Planul de campanie – Ipoteza „Z”, care preciza
că dezideratul principal al României era „întregirea neamului, cucerirea teritoriilor locuite de
români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară”. Planul prevedea
43
desfășurarea operațiilor militare pe două fronturi: în nord și nord-vest contra Austro-

Ungariei și în sud, în cazul unei acțiuni a Bulgariei, aliata Puterilor Centrale. Altfel spus,
ofensivă strategică în nord, înainte ca Puterile Centrale să poată concentra efective din
rezervă sau de pe celelalte fronturi și defensivă strategică în sud, întemeiată pe faptul că
trupele germano-bulgare de la sudul Dunării urmau să fie fixate de Armata aliată de la
Salonic. Acest plan de campanie viza o pătrundere rapidă în Transilvania, într-un entuziasm
general, al populației și al combatanților români (ceea ce s-a întâmplat!), dar nu lua în calcul
posibila reacție a inamicului în nord și/sau în sud, în condițiile în care orice conflict pe două
fronturi este coșmarul oricărei armate, mai ales dacă deplasarea trupelor este dificilă din
cauza unei infrastructuri rutiere și de căi ferate precară (calea ferată însemnând transport
rapid, trupe odihnite aruncate în luptă și o întindere apreciabilă a liniilor de aprovizionare a
frontului, securizate împotriva artileriei inamicului). Își putea pemite Germania, deși s-a
văzut ea însăși prinsă ca într-o cușcă în propria-i strategie! – un plan de operații pe două
fronturi, împotriva Franței și a Rusiei țariste, pentru că rețeaua căilor ferate germane era
extrem de întinsă și bine dezvoltată, astfel încât se poate susține că planul militar german lua
în seamă realitățile infrastructurii de transport. Nu era însă cazul României, în 1916, unde
rețeaua de cale ferată era în extindere modestă, cu puține linii care să facă legătura între
nord și sud, pe un singur tronson (și doar una de est la vest), fiindcă cele mai multe linii
duble de cale ferată, să nu uităm, sunt realizate la noi după Al Doilea Război Mondial!
Marele Stat Major a beneficiat de 1.500 de automobile particulare, rechiziționate pentru
nevoile frontului, dar armata nu avea decât 150 de camioane. În schimb, existau 50.000 de
căruțe, luate de la țărani și mânate de civili speriați pe drumurile pe care, curând, capriciile
toamnei aveau să le facă impracticabile.
Frontul pe care era dispusă armata română era unul foarte larg (aproximativ 600.000 de
militari, din care 420.000 numai pe frontul transilvănean, pe 1.500 km, în raport cu frontul
franco-englez, de pildă, unde, pe o întindere de 700 km se aflau patru milioane de oameni,
sau frontul rus, de la Riga la Dorna, 1.500 km, pe care numai în linia întâi se aflau tot patru
milioane de oameni!), determinat, în bună măsură de poziția strategică dificilă a României
Marele Stat Major a socotit că reacția Puterilor Centrale la ofensiva din Transilvania va fi
modestă – o imensă greșeală, de altminteri, fiindcă ipotezele de lucru nu luau în seamă o
acțiune inamică hotărâtă, iar ofensiva, în nord, lentă, a fost oprită în apropierea Sibiului (deși
trupele trebuiau să ajungă pe Mureș, sub protecția sprijinului ofensiv rusesc în zona
44
Bucovinei, care nu a mai avut loc!), orașul de pe Cibin rămânând un fel de no man’s land
(părăsit însă de autoritățile austro-ungare!), înainte ca importante efective românești din
nord să fie transferate pe frontul de sud pentru o acțiune ofensivă dincolo de Dunăre
(Manevra de la Flămânda). Să vedem și perspectiva inamicului, așa cum este ea consemnată
în memoriile sale de Erich Ludendorff, devenit, din august 1916, unul dintre cei mai
importanți membri ai triadei de comandă a armatei germane, coordonatorul militar al
efortului de război german: „Marșul nostru pe Mureș se prelungi până la sfârșitul lui
septembrie (1916). Un atac repede din partea românilor l-ar fi spulberat. (...) Tot așteptând
ca rușii să se hotărască să treacă Carpații, armata română înainta cu iuțeala unui melc.
Intențiunea Rusiei și a României era scoborârea în linie strânsă între Carpați și Dunăre, în
câmpia joasă a Ungariei. Dar pentru aceasta trebuiau azvârlite dincolo de Carpați forțe
rusești importante. Iar românii, intrevenind viguros împotriva concentrărilor noastre de
trupe ar fi trebuit să dechidă rușilor trecătorile Carpaților. Au făcut tocmai contrariul.
Necunoscând războiul în stil mare, n-au știut deloc să profite de împrejurările favorabile ce li
se ofereau mereu. Înaintau foarte încet și astfel pierdură mult timp. Fiecare zi ne aducea noi
avantaje! Și rușii lucrau și ei fără nicio logică. Preferau mai bine să se repeadă în Carpați
decât să dea o lovitură prin Moldova flancului nostru deschis. Intrarea României în campanie
se făcea fără nicio metodă și cooperațiunea cu Rusia părea compromisă.”
După eșecul Manevrei de la Flămânda, Marele Stat Major a început un nou calvar: transferul
trupelor din sud spre nord, pentru a putea face față puternicei ofensive a Puterilor Centrale.
 Acţiuni militare:
 18/31 aug. – 19 aug./1 sept. 1916. Trupele bulgare atacă (fără o declarație
prealabilă de război) elementele înaintate ale armatei române din Dobrogea.
 1/2 sept. – 6 sept. 1916, Turtucaia – „capul de pod fără pod”, prima
înfrângere militară. Trupele române (sub comanda generalului Constantin
Teodorescu), rău conduse și slab sprijinite, sunt nevoite să se predea.
Dezastrul de la Turtucaia a costat armata română 160 de ofițeri și 6.000 de
soldați, morți și răniți, alți 28.000 de soldați și 480 de ofițeri fiind făcuți
prizonieri. Din încercuire au mai scăpat doar 5.500 de militari. Puternică
impresie negativă în rândul opiniei publice românești.
45
 2/16 septembrie 1916, Periș. Întrunire a comandanților de armate la Marele

Cartier General, unde se decide oprirea ofensivei din Transilvania (în ciuda
opoziției generalului Constantin Prezan, care vrea păstrarea planului inițial),
întărirea pozițiilor ocupate și transferul forțelor necesare pe frontul de sud.
 13/26 sept. – 15/28 sept. 1916, Bătălia de la Sibiu. Prima mare bătălie în
nord (orașul, deși evacuat de autoritățile austro-ungare, nu a fost ocupat de
trupele române aflate în ofensivă, care s-au întărit în zona Șelimbăr!), trupele
germano-ungare, conduse de generalul Erich von Falkenhayn, îi silesc pe
români să se retragă în defileul Oltului. Presiunea trupelor germano-austro-
ungare se simte intens pe toată linia Carpaților.
 18 sept./1 oct. – 22 sept./5 oct. 1916. Manevra de la Flămânda. Acțiune
curajoasă a generalului Alexandru Averescu pe frontul de sud, care miza pe
trecerea Dunării pe la Flămânda și încercuirea trupelor inamice printr-un atac
conjugat dat de forțele trecute pe malul drept al fluviului și de cele româno-
ruse din Dobrogea. Planul se baza pe un avantaj meteorologic: apele Dunării
erau scăzute și monitoarele austro-ungare, aflate la Orșova, nu puteau coborî
pentru a ataca podul de vase construit peste Dunăre. Deși trecerea trupelor
române peste Dunăre, la 18 sept./1 oct. 1916, a creat derută în
comandamentul bugaro-german al feldmareșalului August von Mackensen,
creșterea apelor Dunării (în urma unor ploi torențiale cu furtună) a dus la
ruperea podului de vase și a permis sosirea monitoarelor austro-ungare care
au început să bombardeze podul.
 22 sept./5 oct. 1916. Sunt oprite acțiunile din sud și trimise iar forțe pe
frontul din Carpați, ca urmare a agravării situației pe frontul din Transilvania,
unde forțele germano-austro-ungare trec la o puternică ofensivă.
 2/15 noiembrie 1916. După o rezistență eroică în trecători, unde eforturile
țăranului român mobilizat au făcut minuni, trupele Puterilor Centrale pătrund
în Valea Jiului, cuceresc Tg. Jiu (populația s-a comportat admirabil, sprijinind
acțiunile militare), apoi este ocupată Oltenia (Râmnicu Vâlcea și Curtea de
Argeș sunt ocupate la sfârșitul lunii noiembrie). Forțele germano-bulgare trec
46
Dunărea pe la Zimnicea, în vederea unui efort conjugat de a scoate România

din război, prin ocuparea Capitalei.
 16/29 nov. – 20 nov./3 dec. 1916. Bătălia de la Neajlov sau „Bătălia pentru
București”, cea mai mare operație militară pe frontul românesc în 1916,
ultima încercare a armatei române, comandată de generalul Constantin
Prezan, de a apăra Bucureștii. Cea mai grea înfruntare a avut loc la Călugăreni
(16-17 nov.). După un succes inițial, armata română, copleșită numeric și
tehnic, este nevoită să înceapă retragerea spre Moldova.
 23 nov./6 dec. 1916. Armatele germano-austro-ungare ocupă Bucureștii.
 Decembrie 1916. Linia frontului se stabilizează pe Siret și sunt ocupați
Focșanii. Guvernul și Parlamentul se mută la Iași. Sub ocupație germană
rămân aproape trei sferturi din țară (Oltenia, Muntenia și Dobrogea).
Cauzele eșecului în campania din 1916

Nu putem căuta cauzele eșecului și înfrângerii noastre în 1916 numai prin recurgerea la o
analiză rece a mijloacelor tehnice de care dispunea armata română intrată în prima
conflagrație majoră a epocii industriale. Am încercat un tablou mai amplu, militar, economic
și social – adăugându-i componenta cooperării deficitare cu aliatul rus – care ar putea fi
simplificat în câteva puncte:
1) ofensivă lentă (8-12 km/zi) în nord, care a permis inamicului să redistribuie trupe de pe
alte fronturi (deplasare rapidă cu trenuri speciale);
2) dispunerea efectivelor în sud cu lungi intervale între marile unități și contarea iluzorie pe
efective aliate (rusești);
3) mutarea trupelor haotic, de la nord la sud și din nou de la sud la nord, în funcție de
intensitatea acțiunilor inamicului;
4) slaba înzestrare tehnică și incapacitatea aprovizionării eficiente a trupelor proprii (cu
muniție, echipament și hrană);
5) defetismul și instalarea convingerii că trupele Puterilor Centrale nu pot fi învinse;
6) raporturile viciate între comandă și execuție.
Armata română se reface în teritoriul liber din Moldova, cu sprijinul Misiunii Militare
Franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, sosită în ţară la 3/16 octombrie
47
1916. În primele luni ale anului 1917, datorită lipsurilor de tot felul (alimente, combustibil,
îmbrăcăminte și mijloace de transport), dar și igienei precare, epidemia de tifos
exantematic a făcut ravagii în rândurile armatei și populaţiei civile.
 23 mart./5 apr. 1917, Răcăciuni, pe frontul Armatei a II-a a generalului Averescu.

Regele Ferdinand ține un important discurs în care promite o largă reformă agrară și
votul universal: „Vouă, fiilor de țărani care ați apărat cu brațul vostru pământul unde
v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea
mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştința neamului nostru întreg, ați
câştigat, totodată, dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-
ați luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pilda. Vi se va da şi o largă participare
la treburile publice”. Discursul regal a avut menirea de a-i mobiliza pe cei care urmau
să participe la luptele din vara anului 1917 (pentru țăranul-soldat, împroprietărirea
era un vis de împlinit!) și a reușit să asigure păstrarea unității de comandă și a
disciplinei în rândurile armatei române, atunci când armata țaristă a fost cuprinsă de
haos și dezorganizare sub impactul ideilor bolșevice.
 11/24 iul.- 19 iul./1 aug. 1917, Bătălia de la Mărăști (operaţie ofensivă). Armata a II-
a, condusă de generalul Alexandru Averescu, în cooperare cu Armata a 4-a rusă, l-a
surprins pe adversar. Sunt eliberate peste 30 de localități și cuceriți 500 km 2. Se face
o puternică breșă în dispozitivul inamic. Succesul nu a putut fi exploatat, datorită
ordinului guvernului lui Kerenski de a suspenda acțiunile ofensive ale armatei ruse pe
întreg frontul oriental și ca urmare a pătruderii trupelor austro-ungare în Cernăuți.
Este importantă bătălia pentru moralul trupelor care văd, pentru prima oară în 11
luni de la intrarea României în război că inamicul fuge din fața lor și că sunt luați
prizonieri germani și capturat material de război.
 24 iul/6 aug.-6/19 aug. 1917, Bătălia de la Mărășești (operaţie defensivă). Este
episodul cel mai glorios al războiului de întregire, românii făcând față unei puternice
ofensive germano-austro-ungare care viza străpungerea frontului, ocuparea
Moldovei și scoaterea României din război. Prin durata, proporțiile și intensitatea ei,
este cea mai mare bătălie de pe frontul românesc din tot cursul războiului. Cele mai
dramatice momente sunt pe platoul Muncelului (2/15-5/18 aug.) și lupta de la
Răzoare (6/19 aug.). Este meritul militarilor români, comandați de generalii
48
Constantin Christescu (schimbat, ca urmare a neînțelegerilor cu comandanții ruși, la

30 iul./12 aug.) și Eremia Grigorescu, care i-a urmat la conducerea Armaei 1 române.
Pierderi (morţi, răniţi sau dispăruţi): 610 ofițeri și 26.800 de soldați și gradați
(români) și 47.000 (trupele germano-austro-ungare).
 26 iul./8 aug. – 9/22 aug. 1917, a treia bătălie de la Oituz (operaţie defensivă).
Acțiune ofensivă a armatei germano-austro-ungare, cu Grupul Gerok, care urmărea
străpungerea munților pe Valea Trotușului (bătălia pentru trecătorile din vestul
Moldovei). Împreună cu izbânda de la Mărășești, victoria în bătălia de la Oituz a
zădărnicit planul strategic al adversarului și a împiedicat trupele germano-austro-
ungare să pătrundă în Valea Trotușului. Pierderi proprii (morți, răniți și dispăruți):
12.000 de oameni.
 Autorităţile române au rămas pe teritoriul naţional, au fost înlocuite unităţile ruse
intrate în panică sau fără voinţă de luptă ca urmare a propagandei bolșevice, dar
evenimentele din Rusia, prin declanșarea revoluţiei bolșevice, au creat un cadru
politico-militar nefavorabil ţării noastre (Lenin decide încheierea unui armistiţiu
ruso-german, la Brest-Litovsk, la 22 nov./5 dec. 1917), care va fi nevoită să încheie
un armistițiu cu Puterile Centrale, la Focșani, la 26 nov./9 dec. 1917, apoi o pace
draconică la București (24 aprilie/7 mai 1918), în condiții foarte aspre, care nu a fost
însă niciodată ratificată de regele Ferdinand I. În aceste condiții, războiul României,
început în august 1916, se încheiase.
 29 oct./11 nov. 1918. Se semnează Armistiţiul de la Compiegne, într-un vagon de
tren, între Puterile Centrale și Antanta. Luptele încetează pe toate fronturile.
Germania recunoaște caducitatea Tratatului de la București, fiind obligată să-și
retragă armata din România.
Vor urma actele de voinţă ale românilor din Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918), Bucovina
(15/28 noiembrie 1918) și Transilvania (18 nov./1 Decembrie 1918) de a se uni cu Patria-
Mamă, în contextul prăbușirii Imperiilor Țarist și Austro-ungar. Se creează România Mare.
49
 Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, București, Editura Meteor, 2014.
 Dicţionare
Orizonturi, 2009.
50
TEMA 5
ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
Blitzkrieg și Campania din Est
A. România în Al Doilea Război Mondial.

Blitzkrieg = Război fulger. Concept care marchează acțiunile militare ale Germaniei naziste în
prima parta a celui de Al Doilea Război Mondial (1939-1940), dar care devine inoperant după
1941/1942, în campania din Est, împotriva URSS (Operațiunea Barbarossa).
1. Ce l-a determinat pe Hitler să atace URSS?

Parteneriatul germano-sovietic, inaugurat prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939)
se desfășurase atât de satisfăcător, încât la 8 martie 1940, Hitler îi scria lui Mussolini că nu
mai există motive pentru un conflict între Germania și URSS. Această percepție s-a schimbat
radical în următoarele luni.
Oricât ar părea de surprinzător, dar la originea acestei schimbări s-a aflat... România!
Articolul 3 din Protocolul adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop avea o redactare
voit confuză: URSS își arăta interesul pentru Basarabia, în timp ce Reichul exprima „totalul
dezinteres politic pentru aceste regiuni“, un plural care trimitea la sud-estul Europei,
menționat la începutul articolului. Din această redactare se putea înțelege că 1) Germania
consimțise la anexarea Basarabiei de către URSS, dar și că 2) URSS poate anexa și alte
teritorii din Europa de Sud–Est decât Basarabia, cu condiția să respecte interesele
economice ale Germaniei în această parte a continentului.
La 23 iunie 1940, V.M. Molotov, în calitate de comisar al poporului pentru Afaceri Străine, l-a
informat pe contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că URSS va
cere României să-i cedeze Basarabia și Bucovina și, în cazul unui refuz, va recurge la forță,
problema fiind foarte urgentă. Ambasadorul a atras atenția că Germania avea mari interese
economice în România, care puteau fi prejudiciate de o acțiune militară sovietică. Faptul că
Schulenburg nu a obiectat la revendicarea Bucovinei arată că el dădea articolului 3 al
Protocolului adițional secret cea de a doua interpretare.
Cererea privind Bucovina l-a iritat pe Hitler. Provincia nu prezenta pentru el interes economic
sau strategic, dar Führerul a văzut în revendicarea ei de către Stalin o primă încălcare a
înțelegerilor germano-sovietice din august-septembrie 1939, săvârșită într-un moment când
Reichul, victorios în Vest, nu dispunea de mijloace militare în Est, în cazul schimbării de
51
atitudine a URSS. În revendicarea Bucovinei, Hitler vedea — există mărturii în acest sens,
între care cea a lui Ribbentrop — un prim pas al URSS spre vest, dincolo de limita îngăduită
de el.
Pentru a nu deteriora raporturile cu Germania, dar și pentru a nu da o dovadă de slăbiciune,
abandonând Bucovina, Stalin, într-un gest de bunăvoință față de Germania, a limitat
revendicarea la nordul provinciei, evident, pe lângă Basarabia (ocuparea ținutului Herța de
către trupele sovietice, la 29 iunie necesită o discuție separată, care nu-și are locul aici).
Gestul lui Stalin nu a risipit iritarea și îngrijorarea lui Hitler. El a înțeles acum mult mai bine că
Anglia – rămasă singură în război – va continua să lupte în așteptarea unui conflict germano-
sovietic, care, acum, după episodul bucovinean, îi apărea lui Hitler ca probabil (în
convorbirile cu Molotov din 12–13 noiembrie 1940, el a invocat un „acord verbal“, potrivit
căruia teritoriile care aparținuseră coroanei austriece, precum Bucovina, nu puteau intra în
„sfera de interese“ a URSS; dacă acest acord va fi existat – deocamdată nu există nici o altă
mărturie care să-i confirme existența – el fusese încălcat la împărțirea Poloniei între
Germania și URSS, când Uniunii Sovietice i-au revenit și teritorii poloneze, anexate de
Imperiul habsburgic la sfârșitul secolului al XVIII-lea).
Preocupat tot mai mult de intențiile expansioniste ale lui Stalin și de posibilitatea unei
apropieri între Anglia și URSS, Hitler a anunțat, la sfârșitul lui iulie 1940, înalților responsabili
militari, decizia sa de a zdrobi URSS în cursul unei campanii în primăvara anului următor
(inițial, avusese de gând să o înceapă în toamna lui 1940, dar generalul Jodl i-a explicat
imposibilitatea pregătirii ei).
În vederea campaniei din Est, Hitler a hotărât să garanteze frontierele României (imediat
după reglemetarea litigiului româno–ungar), pentru a proteja teritoriul românesc de orice
nouă încălcare sovietică. România furniza Germaniei grâne și, mai ales, petrol, indispensabil
petnru economia de război a Reichului (în primele opt luni de război, România a acoperit
94% din importurile de petrol ale Germaniei).
Garanția acordată de Germania (secondată de Italia) României, la 30 august 1940, îndată
după dictatul de la Viena, a nemulțumit profund Moscova. Două au fost reproșurile făcute
de Molotov lui Schulenburg: 1) Germania nu se consultase cu URSS, înainte de a da garanția
României, țară limitrofă cu URSS, deși potrivit tratatului din 23 august 1939, cele două părți
trebuiau să se consulte în probleme de interes comun; 2) URSS renunțase temporar la nordul
Bucovinei, iar Germania, acordând garanția României, ignorase interesele sovietice (în
colecția de documente diplomatice sovietice, nota de conversație Molotov–Schulenburg, în
52
care cel dintâi ar fi spus că renunțarea la sudul Bucovinei este doar temporară, a fost dată
numai în rezumat, fără această precizare. Schulenburg, în raportul său, nu pomenea nimic
despre această precizare!).
Vizita lui Molotov la Berlin și conversațiile purtate de el cu Hitler și Ribbentrop l-au convins
pe Führer că interesele Germaniei și ale URSS nu puteau fi conciliate. Încercarea germană de
a deplasa expansiunea sovietică spre zona Golfului Persic și a Indiei, pentru a îndepărta
URSS de Europa și a o împinge în conflict cu Anglia a eșuat. Molotov a cerut, printre altele, ca
URSS să dea o garanție Bulgariei, întocmai ca garanția germano–italiană acordată României,
și să introducă trupe sovietice pe teritoriul bulgar (din octombrie 1940, în România
începuseră să sosească trupe germane). Hitler a respins cererea sovietică, invocând faptul că
Bulgaria nu solicitase garanție, și Italia trebuia consultată.
Față de interesul arătat de Molotov pentru problemele europene (inclusiv România), Hitler a
ajuns la concluzia că o confruntare cu URSS era inevitabilă. S-a hotărât, așadar, să elimine
URSS ca factor de putere, înainte de a încheia războiul cu Anglia și înainte ca URSS să se
întărească.
La 18 decembrie 1940, el a semnat Directiva nr. 21, cuprinzând Planul „Barbarossa“
(campania împotriva URSS).
2. Cine și când a decis participarea României la Campania din Est?

Fără a consulta, în prealabil guvernele României și Finlandei, Hitler a inclus în Directiva nr.
21, din 18 decembrie 1940, participarea celor două țări la războiul împotriva URSS, convins
că ele vor voi să-și recupereze teritoriile anexate de URSS în 1940 și, în consecință, se vor
alătura Germaniei.
În privința României, Directiva nr. 21 prevedea: „Misiunea României va fi de a sprijini, cel
puțin în faza inițială, atacul aripii de sud germane cu forțe de elită, de a fixa adversarul unde
nu sunt angajate forțe germane şi de a executa servicii auxiliare în zonele din spatele
frontului“.
3. Când a aflat Antonescu despre intenţia lui Hitler de a ataca URSS?

Misiunea militară germană și unitățile Wehrmachtului, sosite pe teritoriul României aveau
ordin să nu comunice nimic despre apropiata campanie împotriva URSS (cunoscută, evident,
numai la nivel de comandament). Mișcările de trupe germane pe teritoriul României
dezvăluiau treptat Marelui Stat Major Român adevăratele lor planuri, dar, potrivit unei
înțelegeri tacite, aceste probleme nu erau discutate (cel puțin oficial).
53
În stadiul actual al informației, se pare că Antonescu a căpătat prima informație despre

iminenta campanie din Est, în cursul întrevederii sale cu H. Göring, desfășurată la Viena, în
ziua de 5 martie 1941. Cu acest prilej, Göring i-a vorbit generalului despre campania
proiectată și i-a solicitat participarea a 20 de divizii românești.
La 11 iunie 1941, în ajunul întâlnirii sale cu Hitler, Ion Antonescu i-a spus lui R. Bossy,
ministrul României la Berlin, că generalul E. Hansen, șeful Misiunii Militare germane în
România, îi vorbise despre apropiata campanie împotriva URSS (o făcuse la ordin sau,
dimpotrivă, încălcând ordinul amintit?).
Oficial, Antonescu a fost informat de către Hitler despre atacul împotriva URSS, în cursul
întrevederii lor de la München, în ziua de 12 iunie 1941.
4. Ce a cerut Hitler și ce a oferit Antonescu?

Hitler i-a spus lui Antonescu că Germania nu procedează ca Anglia, punând pe alții să lupte
pentru ea (temă favorită a propagandei germane, care stăruia asupra prezenței militarilor
din dominioane şi coloniile britanice în rândurile armatei engleze). El i-a cerut lui Antonescu
numai acordul ca trupele germane de pe teritoriul României să desfășoare acțiuni împotriva
URSS. Antonescu a răspuns că România nu-l va ierta niciodată dacă, în timp ce soldatul
german luptă împotriva rușilor „armata română va sta cu arma la picior”. El și-a exprimat
dorința de a lupta alături de Germania, din prima zi a războiului din Est. Antonescu a mai
afirmat, în cursul discuției cu Hitler, că, spre deosebire de campania lui Napoleon din 1812 și
primul război mondial, prezența motorului „în aer și pe pământ exclude spațiul ca aliat al
Rusiei“. Opinie care se va dovedi eronată.
5. Care erau obiectivele de război ale lui Antonescu?

Angajând România în război împotriva URSS, Antonescu a avut următoarele obiective:
a) recuperarea teritoriilor răpite de URSS în iunie 1940: Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul
Herța (și, de la sine înțeles, ostroavele de pe brațul Chilia, ocupate de trupele sovietice în
septembrie–noiembrie 1940);
b) anularea dictatului de la Viena; Antonescu credea că printr-o cooperare totală și loială îl
va determina pe Hitler să revină asupra deciziei „arbitrilor“ de la Viena astfel ca România să
redobândească teritoriul transilvan, anexat de Ungaria la 30 august 1940;
c) să anexeze teritoriul dintre Nistru și Bug (Transnistria) pentru a include în statul român pe
românii transnistreni și a face din Odessa un mare port românesc;
d) să vindece trauma suferită de poporul și armata română ca urmare a cedării, fără luptă, a
teritoriilor românești revendicate de URSS, Ungaria și Bulgaria.
54
6. Cum a reacţionat opinia publică românească la intrarea ţării în război?

Intrarea României în război, la 22 iunie 1941, a fost privită cu satisfacție de imensa
majoritate a românilor, dar nu s-a mai repetat entuziasmul din august 1916.
În chiar prima zi a războiului, regele Mihai I, deși aflase de la radio de intrarea țării sale în
război și nu fusese informat (necum consultat!), în prealabil de Ion Antonescu, a adresat o
telegramă acestuia, în care spunea printre altele: „Vă sunt recunoscător domnule general,
pentru că numai prin munca, tăria și străduința domniei voastre, neamul întreg și cu mine
trăim bucuria zilelor de glorie străbună“.
Partidele „istorice“ – PNȚ și PNL – au salutat eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei. La
18 iulie 1941, Iuliu Maniu, președintele PNȚ, îi scria lui Antonescu: „Întreaga națiune a fost
cuprinsă de nespusă bucurie, când a aflat că Cernăuții, Chișinăul și alte orașe au fost
eliberate de cotropitori. Vom încerca cu toți cea mai mare satisfacție când vom afla în
comunicate că reocuparea întregii Basarabii și Bucovine s-a terminat. Bucuria și satisfacția
noastră, a tuturor românilor, va fi fără margini nu numai pentru că am recâștigat două
provincii frumoase și că am readus milioane de suflete românești la vatra strămoșească, ci și
pentru că jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat rușinea pe care
cârmuitorii inconștienți de pe vremuri au adus-o țării noastre. Recunoștința țării pentru,
generalii, ofițerii și soldații români și pentru dv., domnule general, comandant de căpetenie,
va fi eternă“.
Această atitudine s-a schimbat pe de-a întregul după trecerea Nistrului de către armata
română.
7. De ce a continuat Antonescu operaţiile militare dincolo de Nistru?

Decizia lui Ion Antonescu de a angaja armata română în adâncimea teritoriului sovietic,
dincolo de vechea frontieră, pe Nistru, a avut două motivații:
a) militară — atât timp cât inamicul nu a fost anihilat sau nu își arată dorința de a face pace,
operațiunile militare continuă. In pofida marilor înfrângeri suferite de Armata Roșie, în faza
de început a războiului, ea și-a păstrat capacitatea de luptă, iar URSS nu manifesta intenția
de a face pace. Sondajul — dacă a existat —, ordonat de Beria, la 26 iulie 1941, prin
ministrul Bulgariei la Moscova, Stamenov, în vederea încheierii păcii cu Germania (vezi
discuția la Pavel și Anatol Sudoplatov, Misiuni speciale, Ploiești/Odorheiu Secuiesc, 1994, p.
149–152, unde demersul este prezentat ca o dezinformare „pentru a da timp guvernului
55
sovietic să mobilizeze repede“) nu a avut nici un fel de urmări și, oricum, repetăm, dacă a
existat nu a fost cunoscut de Antonescu (Sudoplatov afirmă că Stamenov nu a urmat
instrucțiunile sovietice);
b) A doua motivație a continuării operațiunilor dincolo de Nistru a fost politică. Antonescu își
imagina că Hitler, impresionat de fidelitatea și cooperarea României cu Germania, va anula
dictatul de la Viena (singurul rezulatat obținut de mareșal în acestă privință a fost declarația
confidențială făcută de Hitler lui Antonescu, la 23 martie 1944, că Germania nu se mai
consideră semnatară a arbitrajului de la Viena)
8. De ce se opuneau PNȚ și PNL la continuarea acţiunilor armatei române dincolo de

Nistru?
PNL și PNȚ, ca și o parte — greu de evaluat — a opiniei publice din România s-au pronunțat
împotriva continuării operațiunilor militare ale armatei române dincolo de vechea frontieră
româno–sovietică.
În cuprinsul aceleiași scrisori din 18 iulie 1941, Iuliu Maniu îl avertiza pe Ion Antonescu:
„Dacă întreaga opinie publică românească, cu noi toți, am fost pentru recucerirea
provinciilor rupte prin agresiune de la patria mamă, suntem categoric în contra ca România
să urmărească obiective de agresiune“.
Liderul PNȚ considera că, acționând cu armata sa dincolo de Nistru, România săvârșește trei
erori: „Nu este admisibil – arăta el în scrisoarea citată – să ne prezentăm ca agresori față de
Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sua
Basarabia, în tovărășie de arme cu Ungaria și cu Axa“. În afară de aceste două erori –
agresiune împotriva URSS, devenită aliata Angliei, câștigătoarea probabilă a războiului, și de
participarea la o coaliție, condusă de Germania și în care era prezentă și Ungaria – Iuliu
Maniu era de părere că „Ar fi prea pretențios să credem că continuarea războiului germano–
rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puțin pretențios să proclamăm
noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat și socială.
Războiul sfânt, militar și politic, să-l prestăm pentru România mare, cu toate provinciile sale“.
În privința românilor transnistreni, Iuliu Maniu scria: „Este adevărat că la nord și la est de
Nistru avem foarte mulți frați români așezați acolo de veacuri, la care avem dreptul să
aspirăm pentru întregirea națională. Pe aceștia însă nu-i putem câștiga și, mai ales, nu-i
putem păstra cu armele. Anexarea lor trebuie să se întâmple cu liberul lor consimțământ și
cu aprobarea marilor puteri, atunci când se va stabili statutul teritorial definitiv al Europei.
Fără această aprobare, noi nu ne vom putea bucura de alăturarea fraților noștri de peste
56
Nistru, ci vom avea din ea numai nesfârșite încurcături și greutăți. În schimb, în baza unei
înțelegeri generale se pot găsi soluții, care să ne satisfacă pe noi și să nu provoace nici
rivalitatea sau dușmănia vecinilor noștri. Adevărul însă trebuie continuu accentuat că nimeni
altul nu are dreptul asupra Republicii Moldovenești (este vorba de Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Moldovenească, creată în 1924 de conducerea sovietică în stânga
Nistrului) în măsura în care avem noi“.
Iuliu Maniu atrăgea atenția că orice extindere în răsărit ar putea favoriza propaganda
maghiară, potrivit căreia „Spațiul vital al României este la est de Carpați, iar al Ungariei în
partea de vest al Carpaților“.
9. Care a fost atitudinea Partidului Comunist din România (PCdR) faţă de intrarea ţării în
război?
PCdR a condamnat statornic „criminalul război antisovietic“. Conducerea Kominternului
(Internaționala a III-a Comunistă) a emis, la 7 iulie 1941, o directivă (întemeiată pe indicațiile
lui Stalin) cerând partidelor comuniste din țările aflate sub controlul Germaniei să creeze
fronturi unice naționale împotriva „jugului hitlerist“. Structura politică, preconizată de
Komintern, reprezenta o amplă coaliției în cadrul căreia, partidele comuniste urmau să
colaboreze cu toate forțele „burgheze“, dispuse să lupte împotriva Germaniei naziste.
Cu o remarcabilă promtitudine, CC al PCdR a emis Circulara sa din 8 iulie 1941 care chema la
constituirea Frontului Unic Național „Comuniștii — se scria în Circulară — trebuie să-și
concentreze toate forțele pentru formarea Frontului Unic Național. Social–democrații,
național–țărăniștii, țărăniștii–radicali, liberalii și masele largi de sub influența lor“ precum și
„masele gardiste, lovite de clica sângeroasă a generalului Antonescu, de armatele ocupate
(referire la sprijinul dat de Hitler lui Antonescu în zilele rebeliunii legionare din 21–23
ianuarie 1941 — n.n.) (...) eliberate de sub influența șefilor lor“, toate aceste forțe politice
erau chemate de PCdR să participe la Frontul Unic Național (evident, nu se făcea nici o
referire la Directiva Kominternului din 7 iulie 1941!).
PCdR a urmărit în anii 1941–1944, crearea acestei mari coaliții politice (legionarii au fost,
însă, lăsați la o parte!), recomandată de Komintern.
Ea s-a realizat la 20 iunie 1944 sub forma Blocului Național Democratic (BND) care reunea
PNȚ, PNL, PSD și PCdR, dar nu ca urmare a demersurilor făcute de comuniști, ci pentru că
Iuliu Maniu și Dinu Brătianu au crezut că, prin includerea PCdR în BND, Moscova va fi mai
binevoitoare față de România. De altminteri, la Cairo, Constantin Vișoianu l-a întrebat pe
diplomatul britanic Christopher Steel, dacă Maniu ar trebui să-i includă și pe comuniști în
57
coaliția care urma să scoată România din orbita Berlinului. Răspunsul lui Steel a fost că,
potrivit opiniei lui, o coaliție largă de acest fel — adică numărându-i în rândurile ei și pe
comuniști — ar fi „salutată cu căldură de opinia publică aliată“. Răspunsul diplomatului
britanic nu a fost dezavuat de Anthony Eden, ministrul de Externe al Angliei, informat despre
întrebare lui Constantin Vișoianu.
10. Care a fost natura relaţiilor dintre România și Germania în timpul Campaniei din Est?
România a aderat la Pactul Tripartit (Germania, Italia și Japonia) la 23 noiembrie 1940 și la
Pactul Antikomintern (semnat la 25 noiembrie 1936 între Germania și Japonia și la care au
aderat apoi Italia și alte state), la 25 noiembrie 1941, dar nu a avut un tratat bilateral de
alianță cu Germania, fapt subliniat de Ion Antonescu în scrisoarea adresată feldmareșalului
E. von Manstein, la 9 decembrie 1942 și în discuția cu generalul Hans Friessner, comandantul
Grupului german de armate „Ucraina de Sud“, din 21 august 1944.
„România — scria Antonescu lui Manstein — și-a oferit aproape totalitatea forțelor ei
armate, cu cel mai moderne cadre, cu cei mai bine instruiți soldați și cel mai modern
material de care a dispus, ca, alături de armata germană, să contribuie la zdrobirea
bolșevismului, îndeplinind asfel un rol european, foarte depărtat de modestele ei idealuri
naționale și politice. Această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o obligațiune fără
restricțiuni. Nimeni nu poate cere altceva decât ceea ce noi consimțim a da, între Germania
și România neexistând până la această dată, nici o convenție politică, nici militară“.
Potrivit surselor germane, în septembrie 1942, Mihai Antoenscu propusese lui Ribbentrop
un pact bilateral, româno–german, politic, militar și economic deoarece cooperarea dintre
cele două țări depășea pactele multilaterale la care aderase România (Pactul Tripartit și
Pactul Antikomintern). Ribbentrop a refuzat propunerea spunând că „sângele vărsat în
comun este o legătură mult mai solidă decât orice pact“.
Iată de ce Antonescu i-a spus generalului Friessner, la 21 august 1944, că, în fapt, cooperarea
româno-germană era „singurul caz în istorie când un popor intră ca aliat într-un război, fără
să aibă un tratat de alianță militară și politică“.
 În condiţiile încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), România nu

putea evita războiul:
o Un eventual statut de neutralitate nu putea oferi României intangibilitate în fața
expansionismului german sau sovietic;
58
o Opțiunea pentru Germania:

 independența statului (chiar limitată);
 menținerea regimului politico-social;
 promisiunea refacerii integrității țării.
o „Opțiunea” pentru URSS:
 deznaționalizare;
 regim politico-social și economic străin de tradițiile românești.
 Obiectivele lui Stalin:
o Obținerea unui „brâu de securitate” la granițele URSS (obsesia insecurității la
liderii bolșevici după 1917)
o Negocieri teritoriale cu Germania (23 august 1939-22 iunie 1941). Obține teritorii
la granița de vest a URSS
o Negocieri teritoriale cu Marea Britanie și SUA (după 22 iunie 1941) . Obține
aproximativ aceleași avantaje teritoriale pe care le obținuse și de la Hitler. La
încheierea războiului, prin forța și prezența Armatei Roșii, va controla jumătatea
răsăriteană a continentului european.
 Obiectivele SUA și ale Marii Britanii:
o Sprijinirea economico-militară a URSS împotriva Germaniei (după 22 iunie 1941);
 Autonomizarea obiectivului militar (înfrângerea Germaniei) în raport cu
cel politic (reconfigurarea vechii Europe dinaintea agresiunilor naziste)
o Împiedicarea unei păci separate între Germania și URSS (după modelul consacrat
al Pactului Ribbentrop-Molotov), prin concesii acordate URSS.
59
TEMA 6
ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
23 august 1944, un act controversat. O mică victorie într-o mare înfrângere
(studiu de caz)
B. 23 august 1944, un act controversat.

 Aspecte militare:
o Directiva Înaltului Comandament Sovietic (Directiva Stalin), 2 august 1944:
 Fronturile 2 și 3 Ucrainene vor atinge aliniamentul Bacău – Vaslui – Huși –
Leova – Tarutino – Moldavska.
 Dezvoltarea atacului în direcția: Focșani, Reni, Ismail.
o Nu era vizată Capitala, București, ceea ce înseamnă că obiectivele stabilite de
Stalin erau limitate, așteptându-se la o rezistență hotărâtă pe aliniamentul întărit
Focșani-Nămoloasa-Galați.
o Obiectivele mareșalului Ion Antonescu:
 Oprirea înaintării trupelor sovietice pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-
Brăila;
 Obținerea „libertății de acțiune politică” prin discuții cu Germania, pentru
a convinge că România trebuie să încheie armistițiu;
 Continuarea negocierilor cu anglo-americanii (prin mijlocirea Turciei) și cu
sovieticii (la Stockholm).
 „Directiva operativă” a generalului Gh. Mihail:
o Document politic sau militar? „Scopul politic” impus era acela ca armata română
să înceteze lupta alături de trupele germane pentru „a obține pacea de la
Națiunile Unite și de a reîncepe lupta alături de forțele armate ale acestor puteri
pentru eliberarea Ardealului de Nord”.
o Armatei române i se cere să înceteze lupta alături de trupele germane...
unilateral, în vederea obținerii unei păci ipotetice.
o Armata română este silită să acționeze pe două fronturi. Consecinţe:
 Trupele germane, devin inamice;
60
 Trupele sovietice, care nu recunosc niciun armistițiu (de altminteri,

inexistent!), rămân inamice!;
 Stalin, 24 august: „Trupele Fronturilor 2 şi 3 ucrainene vor continua
misiunile stabilite, neluând în seamă nicio declarație a românilor despre
încetarea acțiunilor militare”.
 Peste 150.000 de militari români (potrivit cifrelor furnizate de Comisia
Română pentru Aplicarea Armistițiului) sunt luaţi în prizonierat de
trupele sovietice.
 Flotele maritimă, fluvială și comercială sunt capturate de sovietici:
o 106 vase de război (dintre care 15 vase de luptă și 91 de vase auxiliare)
o Consecința? Prin capturarea navelor românești de la Marea Neagră și Dunăre,
marina regală s-a aflat în imposibilitatea de a întreprinde acțiuni ofensive în
colaborare cu forțele navale sovietice.
o Flota fluvială a fost arestată, prin vicleșug, de contraamiralul sovietic Gorșkov, la
Ismail, cu întreg comandamentul forțelor fluviale!
 Avea dreptul regele să-l înlocuiască din funcție pe mareșalul Ion Antonescu (deci nu e
„trădare”, nici „lovitură de stat” la 23 augst 1944!)? Da, avea.
DECRETUL 3053/6 septembrie 1940
o Art. I. Învestim pe d-l general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri,
cu puteri depline pentru conducerea statului român.
o Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
 El este capul oștirii;
 El are dreptul de bate modenă;
 El conferă decorațiunile române;
 El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;
 El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
 El are dreptul de amnistie și grațiere;
o Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului de
Miniștri.
MIHAI I
61
 Aspecte politice:
o Proclamaţia regelui Mihai I către ţară:
 „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea
Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment, încetează lupta și
orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de
război cu Marea Britanie și Statele Unite”.
o Declaraţia noului guvern român:
 „În domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost
acceptarea armistițiului cu Națiunile Unite”
 Însă ARMISTIȚIUL NU EXISTĂ!
 Armata română a ținut sub control teritoriul țării și a oprit încercările unităților germano-
ungare de a înainta spre linia Carpaților (mica victorie)
 Armata Roșie a făcut un salt de 500-600 km, în mai puțin de 3 (trei) săptămâni, fără vreo
rezistență!
 Wehrmacht-ul a fost obligat să evacueze Bulgaria și, în următoarele 8 săptămâni, Grecia
(Creta și celelalte insule din Marea Egee). Într-o discuție cu Ante pavelic, liderul croat, la
18 septembrie 194, Hitler îi spune acestuia că actul de la 23 august, în desfășurarea
războiului poate sta alături de Debarcarea Aliaților în Normandia, la 6 iunie 1944, și de
Prăbuşirea Grupului de Armate „Centru”, în Bielorusia, al doilea Stalingrad pentru armata
germană.
 Consecinţa? Acordul de procentaj Churchill-Stalin, octombrie 1944, Moscova. România,
intrată în sfera de influență sovietică, este considerată, în pofida efortului extraordinar,
uman, material și financiar în Campania din Vest (echivalentul a două miliarde de
dolari!), alături de Națiunile Unite, o țară învinsă la Conferința păcii din 1946 (MAREA
ÎNFRÂNGERE) .
62
 Dinu C. Giurescu, România în Al Doilea Război Mondial, București, Editura ALL, 1999.
 Dicţionare
Orizonturi, 2009.
 Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în Al Doilea
Război Mondial (1941-1945). Dicționar enciclopedic, București, Editura
Enciclopedică, 1999.
63
TEMA 7
SFÂRȘITUL ARMATELOR DE MASĂ.
AVATARURILE ARMATELOR POSTBELICE
A. Context postebelic
Foștii aliați din Al Doilea Război Mondial devin inamici. Se declanșează Războiul Rece (socotit
altfel decât războaiele calde, precedente, fiindcă nu începe cu o declarație de război și nu s-a
încheiat cu o conferință de pace). Războiul rece, ca înfruntare între cele două superputeri ale
perioadei postebelice, este marcat însă de numeroase conflicte calde, în care superputerile
se implică direct (Războaiele din Coreea și Vietnam) sau prin interpuși (Războiul dintre Iran și
Irak, alte conflicte din Orientul Mijlociu).
Se creează două grupări politico-militare:
 în jurul SUA (SUA și țările Europei occidentale, cu instrumente politico-economico-
militare, Comunitatea europeană, țările Europei occidentale reunite în plan economic, și
NATO în plan militar, incluzând SUA).
 în jurul URSS (URSS și țările est-europene convertite la regimuri staliniste, reunite în plan
economic prin CAER – Comunitatea de Ajutor Economic Reciproc – și Organizația
Tratatului de la Varșovia, din 1955, în plan militar).
D. Sovietizarea armatei române

Instalarea regimului comunist în țările Europei Centrale și de Sud-Est a cunoscut etape
diferite, dar, în linii generale, se poate stabili o etapizare caracteristică unui proces bine
precizat, în ciuda diferențelor cronologice care, din perspectiva duratei lungi a istoriei, nu au
nici o semnificație.
 Primă perioadă, 1945-1948 — reprezintă tranziția de la armata regală la armata
populară (concept care desemnează, în opinia liderilor comuniști, armata care
aparține poporului, prin contradicție cu „armata burgheză” (regală), ca instrument de
opresiune a poporului în mâna burgheziei), în care accentul a căzut pe epurarea
personalului și politizarea acestuia, în contextul generat de încheierea celui de Al
Doilea Război Mondial și controlul URSS asupra estului continentului european.
64
 A doua perioadă, 1948-1955 – sovietizarea armatei române, sub controlul Partidului

Comunist Român (PCR), cu sprijinul consilierilor sovietici.
De ce 1955?
Rațiunea acestei limite cronologice este tot una de ordin intern și nu una de ordin extern,
așa cum ar putea să pară la prima vedere, anul 1955 fiind acela al creării Organizației
Tratatului de la Varșovia.
În fapt, Stalin pusese la punct, spre sfârșitul anilor ’40, sistemul tratatelor bilaterale de
prietenie, cooperare și asistență mutuală între URSS și țările de democrație populară, pe de
o parte, și între țările de democrație populară, pe de altă parte, care, de facto și de jure,
completa controlul politic, economic și militar asupra statelor din sfera de hegemonie
sovietică. Așadar, crearea Tratatului de la Varșovia, într-un cu totul alt context internațional,
nu făcea decât să confirme un sistem care devenise operațional cu mult timp înainte, deci
anul 1955 este prea puțin relevant, din această perspectivă.
La cel de-al doilea Congres al PMR (al VII-lea al PCR) din decembrie 1955 Gheorghiu-Dej și
Emil Bodnăraș apreciau că sarcinile impuse în 1948, cu prilejul primului Congres PMR,
fuseseră îndeplinite până în 1955. Nu era vorba doar de simple discursuri destinate
partidului și menite să glorifice, festiv, realizările celor care raportau, ci reflectau o realitate
la care Emil Bodnăraș contribuise în mod decisiv.
TREI sunt trăsăturile principale care definesc controlul Partidului Comunist asupra armatei,
potrivit modelului sovietic:
a) subordonarea armatei partidului, prin intermediul unei Direcții Politice — ca secție
a Comitetului Central al Partidului Comunist — și ramificațiile sale prin organizațiile
de partid;
b) impunerea lucrătorilor politici, atent selecționați, la toate structurile militare și
crearea a două canale de comandă (politic și militar);
c) utilizarea structurilor de contrainformații (a poliției secrete) pentru conservarea
„ortodoxiei“ orientării comuniste a armatei.
Acest model a funcționat în întreaga perioadă a regimului comunist, cu particularitățile
implicite, chiar și după distanțarea liderilor comuniști români față de Moscova (1964-1989).
65
Baza legislativă pentru noua armată:

 Legile 205 și 206 — adoptate în anul 1947 și amendate pentru a corespunde realităților de
după 1948;
 noile decrete adoptate de Marea Adunare Națională, din multitudinea deciziilor ministeriale,
ordinelor generale, dispozițiilor — care stabileau noi reglementări cu caracter intern;
 regulamentele sau instrucțiunile care au completat acest proces, cele mai multe traduse
întocmai după cele sovietice;
 formula Jurământului militar depus de militarii armatei române în decembrie 1949, la doi
ani de la proclamarea Republicii Populare, a fost copiat după cel sovietic.
 s-a renunțat la o „doctrină specific românească”, în condițiile în care regimul politic de la
București a devenit executantul fidel al instrucțiunilor venite de la Moscova, iar trupele
sovietice se aflau în țară ca trupe de ocupație (până în 1958).
 Armata română și-a însușit doctrina și regulamentele sovietice, ceea ce a însemnat
integrarea — la nivel strategic, operativ și tactic — în forța militară a lagărului socialist,
centrul de decizie fiind la Moscova.
„Armata populară”, creată de regimul comunist, s-a întemeiat pe o compoziție socială

majoritar muncitoresc-țărănească a corpului de cadre și a militarilor în termen, verificați din
punct de vedere politic și controlați, permanent, în privința „ortodoxiei” orientării lor politice
prin structurile de contrainformații.
Schimbarea structurii sociale avea un dublu scop:
 pe de o parte, crearea unui corp de cadre cu o structură socială corespunzătoare
regimului „democrat popular“ și după chipul și asemănarea conducerii politice a
României (alcătuită, se spunea, din reprezentanții clasei muncitoare, ai țărănimii
muncitoare și intelectualității progresiste);
 pe de altă parte, asigurarea obedienței acestui corp în condițiile în care își datora
statutul sprijinului și avantajelor oferite de Partidul Comunist.
În esenţă, politica promovată de noul regim pentru schimbarea compoziţiei sociale a

armatei române s-a axat pe următoarele coordonate:
 un sistem de promovare enunțat de Emil Bodnăraș încă din 1948 și care eluda vechile
reglementări referitoare la vechime și stagiu în grad;
66
 selecționarea candidaților, prin grija organelor locale de partid, după criteriile politic și al
originii sociale;
 trecerea în rândul ofițerilor a subofițerilor sau militarilor în termen care corespund
cerințelor „politico-sociale“;
 reeducarea acelor cadre din vechea armată care probaseră atașamentul față de regim;
 înlăturarea celor socotiți „nedemni“ de a face parte din „armata populară”;
 un sistem de învățământ în mod semnificativ ideologizat, aflat sub controlul aparatului
politic, deschis celor cu origine socială „sănătoasă”.
Noul sistem de învăţământ

 număr mare al școlilor militare și o durată de școlarizare redusă (de la câteva luni la un an).
 sistemul de promovare a noilor cadre nu a ținut cont, în primii cinci ani de la preluarea
controlului efectiv asupra armatei de către comuniști, de vechime, grad sau stagiu în grad,
dar, treptat, din necesități specifice unui organism ierarhizat, s-a revenit la criteriile
condamnate altădată ca fiind „burgheze”.
 promovarea ofițerilor în corpul generalilor a devenit o decizie eminamente politică – spre
deosebire de perioada interbelică – ceea ce a și rămas, până la sfârșitul regimului comunist.
O statistică, întocmită în 1955, oferă imaginea studiilor efectuate de ofițerii armatei române
până la acea dată:
 superioare (terminate – 5,80%; neterminate – 0,73%);
 medii (terminate – 22,17%; neterminate – 10,35%);
 elementare (terminate – 54,68%; neterminate – 6,24%).
Așadar, 60% dintre ofiţerii români aveau, în 1955, numai studii elementare (terminate sau
nu), iar peste 30% studii medii (terminate sau nu)!
DSPA, Direcţia Superioară Politică a Armatei – aparatul politic al armatei, potrivit

modelului sovietic
Rolul politic și ideologic al Direcției Superioare Politice a Armatei a fost fundamental în
crearea unei noi mentalități a personalului „armatei populare“. Schimbările operate la nivelul
conducerii armatei, atenta recrutare și selecție a personalului, activitatea propagandistică și
controlul politico-ideologic exercitat prin intermediul organizațiilor de partid și de tineret și a
67
structurilor contrainformative, la toate nivelurile ierarhiei militare, au contribuit la crearea

unei noi armate, profund schimbate.
Schimbarea fundamentală este una de mentalitate, mai puțin prin reeducarea vechilor cadre
– un proces îndelungat și costisitor, ceea ce comuniștii și-au dat destul de repede seama –, ci
mai degrabă prin „construirea”, cu tenacitate, a unor noi ofițeri, subofițeri și militari în
termen, cu o educație de bază precară, prea puțin preocupați să caute alternative, să-și
spună punctul de vedere, dar hotărâți să-și asume și să respecte întocmai „linia partidului”,
ca fiind singura adevărată.
68
TEST DE EVALUARE
MODEL
1. Citiți rândurile de mai jos:

„Mircea, strângând oastea țării, nu şi-a făcut planul să vină asupra lui [Baiazid] şi să dea
lupta, ci (...) se ținea şi dânsul cu armata pe urma lui Baiazid prin pădurile de stejar ale țării,
şi (...) săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte, când vreo unitate duşmană, rupându-
se, se îndrepta undeva prin țară după hrană sau la prădat vite; şi cu aşa mare îndrăzneală se
ținea de armată. Ţinându-se de urma lui Baiazid, se lupta întruna cu dânsul în chip strălucit”.
Indicați:
a. Locul în care a avut loc bătălia decisivă în conflictul militar pe care cronicarul Laonic
Chalcocondil îl evocă.
b. Anul în care acesta s-a desfășurat.
2. Domnitorul Țării Românești, ........., la Posada, în anul ........, îl învinge pe regele angevin al
Ungariei, Carol Robert de Anjou.
3. În urma conflictului care, în Evul mediu, a opus Țările Române Imperiului Otoman,
Moldova și Țara Românească:
a. au fost transformate în pașalâc;
b. și-au menținut domniile românești și autonomia;
c. au devenit provincii otomane independente.
5. Ștefan cel Mare este înfrânt în bătălia de la:
a. Vaslui;
b. Codrii Cosminului;
c. Valea Albă-Războieni.
6. Mihai Viteazul reușește unificarea Țărilor Române, la 1600, în urma:
a. Bătăliei de la Șelimbăr și a campaniei din Moldova;
b. Bătăliei de Mirăslău și a campaniei din Moldova;
c. Bătăliilor de la Guruslău și Mirăslău.
7. După Războiul de Independență, România obține, în urma Congresului de la Berlin, din
iunie - iulie 1878:
69
a. Recunoașterea independenței și provinciile Dobrogea, Basarabia, Bucovina și Ținutul

Herța;
b. Recunoașterea independenței, Dobrogea, Insula Șerpilor și județele din sudul Basarabiei,
Cahul, Ismail și Bolgrad.
c. Recunoașterea independenței, Dobrogea și Insula Șerpilor.
8. România intră în Primul Război Mondial în anul:
a. 1914;
b. 1916;
c. 1918.
9. Partizanii Antantei doresc intrarea României în Primul Război Mondial de partea:
a. Angliei, Franței și Rusiei bolșevice;
b. Angliei, Franței și Rusiei;
c. Angliei, Franței, Rusiei și Turciei.
10. România intră în Al Doilea Război Mondial în anul:
a. 1939;
b. 1940;
c. 1941.
ESEU
23 august [1944] s-a dovedit a fi una din zilele decisive ale întregului război [Al Doilea Război
Mondial]. În acest fel apreciază istoricul John Erickson desprinderea României de Germania
nazistă, la 23 august 1944.
Pornind de la convingerea exprimată de istoricul britanic, întocmiți un scurt eseu (nu mai
mult de 2 pagini) în care analizați evenimentele petrecute la 23 august 1944, reliefând:
 contextul internațional și militar în care are loc actul desprinderii României de
Germania nazistă (2 p.);
 atitudinea monarhului, a apropiaților săi și a partidelor istorice (3p.);
 atitudinea mareșalului Ion Antonescu și modul în care a acționat armata română
îndată după declararea armistițiului cu Națiunile Unite (3 p.).
70
GHID PENTRU ÎNTOCMIREA

LUCRĂRILOR DE LICENȚĂ (ISTORIE MILITARĂ)
STRUCTURA LUCRĂRII
Lucrarea va avea următoarea structură (potrivit Ghidului AFT, disponibil pe site-ul AFT):
o Introducere, în care se prezintă succint relevanța și actualitatea temei abordate și

metodologia utilizată;
o Partea teoretică, în care se sintetizează, se analizează critic și se dezvoltă conținutul

științific al lucrării, în urma documentării de specialitate;
o Partea practică, în care se prezintă (după caz, în funcție de specificul domeniului științific
abordat): obiectivele și ipotezele cercetării, metodele și instrumentele utilizate, se
detaliază demersul practic-aplicativ întreprins de autor, rezultatele obținute și se
formulează ideile, opiniile, explicațiile ce decurg din studiul sau cercetarea desfășurate;
o Concluzii, în care se prezintă concluziile generale ale lucrării și se evidențiază contribuția

personală în abordarea și soluționarea problematicii;
o Bibliografie – va cuprinde, în ordine alfabetică, sursele bibliografice (cel puțin 20)

consultate de autor și citate sau menționate pe parcursul lucrării;
o Anexe – tabele, scheme, grafice, schițe, texte, imagini etc. la care se face referire în
conținutul lucrării. Anexele trebuie să fie numerotate și să aibă un titlu scurt.
o Va conţine capitole și subcapitole (trei capitole și maximum trei subcapitole pentru

fiecare capitol)
REGULI DE REDACTARE
A. Întreaga lucrare de licenţă va fi redactată cu următoarele caracteristici (ţineţi seama și

de indicaţiile din site-ul AFT cu privire la modul de redactare și tehnoredactare a lucrărilor
de licenţă):
o font: Times New Roman, dimensiune font 14, Justified, single (la un rând), aliniat 1 cm.
o Titlurile capitolelor: cifre romane (I, II, III) bold, cu litere mari, centrat, Times New
Roman, dimensiune font 16.
71
o Intertitluri, în capitole: cifre romane, corespunzător capitolului, urmate de punct și cifre

arabe, corespunzător intertitlului (I.1, I. 2, II. 1, II.3, IV.2, IV.4), cu bold, litere mici, aliniat
stânga.
o linii: pentru: de-a, s-a, l-a, le-au, Jean-Luc, 1939-1940, pp. 5-6, locotenent-colonel (cu
ajutorul tastaturii, setare RO);
o pentru linia care marchează întreruperile în text (linia de pauză) se va folosi alt + 0150:
–;
o pentru linia de dialog, în citarea documentelor care conțin linie de dialog, se va folosi alt
+ 0151: —.
o ghilimele: deschidere: „ ; închidere: ” (cu ajutorul tastaturii, setare RO); pentru
ghilimelele necesare în interiorul citatelor se vor folosi: la deschidere: « (alt + 0171); la
închidere: » (alt + 0187);
o se va folosi „â”, potrivit regulilor stabilite de Academia Română, în 1993;
B. Întocmirea notelor de subsol (notele, indicate prin cifre arabe, vor fi așezate la subsolul
fiecărei pagini, Times New Roman, dimensiune font 12, la un rând).
Note:
1. Autor, Titlul lucrării, Localitatea, Editura (complet), Anul, pagina (notat p.), paginile
(notat pp.). Se poate rămâne doar la varianta abrevierii cu un singur p., chiar și
pentru mai multe pagini.
2. Idem (Eadem), pentru același autor (autoare), dar altă lucrare decât cea citată
anterior, sau Ibidem, p. (o pagină sau mai multe) sau, opțional, pp. (pentru mai
multe pagini).
3. Repetarea aceluiași autor și a aceleiași cărți citate anterior, după alte câteva note
de subsol, dar cu trimitere la o nouă pagină se face prin: Autor, op. cit., p. xxx.
4. Autor, Titlul articolului, în „Revista”, anii de când apare publicația, cu cifre romane
(dacă se indică) sau numărul (nr.)/anul, pagina.
Model:
1. Nicolae Iorga, Chestiunea Oceanelor, București, Editura Vremea, 1945, p. 25
2. Ibidem, pp. 63-65.
3. Grigore Gafencu, Misiune la Moscova, București, Editura Vremea, 2000, p. 234.
4. Idem, Preliminariile războiului din Est, București, Editura Globus, 1996, p. 367.
5. Grigore Gafencu, op. cit., p. 255.
6. Martin Eghelsart, Diplomația de argint, în „Revista de istorie”, anul XXI, nr. 3-4/1998,
pp. 100-125.
72
7. Documente privind istoria României între anii 1918-1944 (coordonator Ioan Scurtu),
București, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, 1995, p. 28.
8. Arhivele Militare Române (complet prima oară, cu inițiale apoi, AMR), fond Marele
Stat Major, dosar 34 (rola P II 3.56, dacă documentul este microfilmat), fila/lele (f./ff.)
45 sau 45-49 (ori c. 34, unde „c” provine de la abrevierea cadrului pe rola de
microfilm).
9. Ibidem, f. 46 (c. 56).
10. AMR, fond 3756, dosar 30, ff. 34-38.
C. Întocmirea bibliografiei, la finalul lucrării de licenţă:
Categorii de surse:
A. Arhive
B. Documente oficiale
C. Cronologii, culegeri de documente, enciclopedii, dicţionare
D. Jurnale, memorii, mărturii
E. Periodice
F. Lucrări și studii
G. Internet
Lucrările sunt trecute în ordine alfabetică, la categoriile mai sus menționate, după numele
autorului sau numele lucrării, astfel:
 Lucrare, Localitatea, Editura, Anul (se indică f.l., fără loc, dacă lipsește localitatea, sau f.a.,
fără an, dacă lipsește anul editării)
 Autor (Nume, prenume), Titlul lucrării, Localitatea, Editura (complet), Anul.
 Autor, Titlul articolului, publicația și anii de când apare, cu cifre romane (dacă se indică),
țara de proveniență sau numărul (nr.)/anul, pagina.
 Indicare link, urmată de precizarea datei accesării.
Exemplu:
 Volum de documente
Relațiile româno-sovietice. Documente, vol. II. 1935-1941. Responsabil volum Costin Ionescu,
București, Editura Fundației Culturale Române, 2003.
 Lucrări
Cayon, Gilbert, Francezii şi sufletul lor, traducere de Irina Crocodil-Coșcaru, note și cuvânt
introductiv de Marcel Cuțu, București, Editura Vivaldi, 2002.
Fromm, Erich, Frica de libertate, București, Editura Teora, 1998.
Pelavrancea, Iancu, Despre alegerea cailor de rasă, București, Editura Amvon, 2001.
73
 Articol/Studiu
Vandraghelis, Pangalos, The War of the Next Century, în „Survival”, Marea Britanie, nr. 4,
winter 1998-1999 (sau nr. 6/1998).
 Internet
http://www.ioanscurtu.ro/basarabia-in-relatiile-romano-sovietice-1918-1947/, sursă/pagină
web accesată la 10 octombrie 2012.
D. Reguli de citare
 Poate fi citat orice autor, în limita a patru rânduri de text, obligatoriu cuprinse între
ghilimele. Orice text preluat dintr-o lucrare/articol/studiu fără menţionarea
autorului și a sursei se numește PLAGIAT și se pedepsește prin eliminarea lucrării
de la susţinere!
 Citatele mai mari de patru rânduri, absolut necesare in integrum (așadar, acelea care,
prin parafrazare, și-ar pierde din valoarea intepretativă pe care dorim să o păstrăm)
se utilizează prin plasarea lor în interior, cu un aliniat diferit de celelalte paragrafe ale
lucrării, cu un corp de literă mai mic, în limita a zece rânduri de text. Este de preferat
parafrazarea și evitarea citatelor lungi.
 Orice idee enunțată, care aparține unui autor anume, se include în lucrare printr-o
formulă de felul: „În volumul/cartea/studiul..., publicat(ă) de N. Iorga, în 1936,
istoricul reia ideea problemei naționalismului...”. La finalul enunțului și a ideilor
parafrazate se indică, prin cifra care trimite la nota de subsol, volumul/cartea/studiul
citat(ă), fără pagină dacă ace(a)sta a fost rezumat(ă) în câteva rânduri, sau cu
pagină/pagini, dacă referirea se face la o anume problemă dezbătută de autor în
corpul lucrării.
 Nu se citează idei generale:

Exemplu:
o „România a intrat în sfera de influență sovietică”.
o „Armata română a fost sovietizată”.
o „Al Doilea Război Mondial a fost o încleștare radicală de resurse umane,
materiale și financiare, fără precedent în istoria omenirii”.
74
NU UITAȚI!
Potrivit regulilor impuse de AFT, lucrarea de licenţă va avea minimum 50 de pagini (însă nu
mai mult de 70, în opinia mea!), iar bibliografia va conţine minimum 20 de lucrări.
Anexa de documente nu face parte din cele 50 de pagini alocate lucrării de licenţă.
75

Suport Curs Istorie Militara AFT

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Istorie Militara AFT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

FACULTATEA DE MANAGEMENT MILITAR

ISTORIA MILITARĂ A ROMÂNILOR

COLONEL LECT. UNIV. DR. FLORIN ȘPERLEA

I. Obiectivele cursului, teme, evaluare și bibliografie generală. 7

pentru... România Mare?

VIII. Model de test de evaluare 70

IX. Ghid de întocmire a lucrărilor de licenţă (istorie militară) 72

4. Războiul românilor pentru întregirea naţională. Un război prea mare pentru...

A. Dicţionare, instrumente de lucru

Exemple de conflict asimetric în istoria românilor:

B. De ce nu au cucerit turcii Țările Române?

Otoman și extinderea sa spre SE Europei. În aceeași perioadă, țaratele bulgar și sârb

B.1. Preluarea de către otomani a conceptului de dromocraţie și thalassocraţie de

B.2. Sincronismul evoluţiei Imperiului Otoman și a Țărilor Române

B.4. Specificul organizării militare a românilor

B.5. Diplomaţia activă și corolarul ei – alternanţa suzeranităţii

B.6. Rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii

C. Exemple de conflict asimetric

C.2. Bătălia de la Valea Albă-Războieni, 25-26 iulie 1476.

D. Consecinţele războiului asimetric

A. Revoluţiile în afacerile militare (Revolution in Military Affairs, RMA)

războiului, sub toate aspectele sale, de la echiparea, compunerea și organizarea armatelor

B. Schimbarea „chipului” armatelor Țărilor Române sub impactul răspândirii armelor de

scădere. Toate acestea se petrec într-un spațiu cu un accentuat deficit demografic

C. Bătălia de la Călugăreni, 13/23 august 1595, circumscrisă acestui context.

Fenomenul militar european în secolul al XVIII-lea

mari mase de oameni, disciplina focului, pe rânduri de trăgători, acțiuni decisive

D. Renașterea armatei pământene

Cum se reconstruiește elita militară românească după veacul fanariot

acaparează, apărătorii marii proprietăți și vechilor rânduieli agrare și ai privilegiilor clasei pe

E. Unirea Principatelor Române. Alexandru Ioan Cuza

Misiunea Militară Franceză a introdus în armata română regulamentele tactice și de

Recomandări inutile, corupţie și hoţie

Transfer de... „tare”?

Soldatul român în faţa Plevnei

Căile ferate, performanțele artileriei, sârma ghimpată, puterea de foc și precizia

 Regele Carol I decide să abdice. Moare la 27 septembrie/10 octombrie 1914.

 Ferdinand I: Nu cunosc decât interesele țării. Dinastia va urma soarta

 Planul de campanie: Ipoteza „Z”, operaţii militare pe două fronturi:

 97 de milioane de lei (1915/1916)

Nivelul instruirii trupei era dependent de sistemul de recrutare al armatei de conscripţie

instrucția „pe seama celor nechemați, necorespunzători”, în vreme ce privilegiații „trăgeau

germană (Drachen), în vreme ce bulgarii, numai pe frontul românesc, au mobilizat un

Planul de campanie – Ipoteza „Z”

desfășurarea operațiilor militare pe două fronturi: în nord și nord-vest contra Austro-

 2/16 septembrie 1916, Periș. Întrunire a comandanților de armate la Marele

Dunărea pe la Zimnicea, în vederea unui efort conjugat de a scoate România

Cauzele eșecului în campania din 1916

 23 mart./5 apr. 1917, Răcăciuni, pe frontul Armatei a II-a a generalului Averescu.

Constantin Christescu (schimbat, ca urmare a neînțelegerilor cu comandanții ruși, la

A. România în Al Doilea Război Mondial.

1. Ce l-a determinat pe Hitler să atace URSS?

2. Cine și când a decis participarea României la Campania din Est?

3. Când a aflat Antonescu despre intenţia lui Hitler de a ataca URSS?

În stadiul actual al informației, se pare că Antonescu a căpătat prima informație despre

4. Ce a cerut Hitler și ce a oferit Antonescu?

5. Care erau obiectivele de război ale lui Antonescu?

6. Cum a reacţionat opinia publică românească la intrarea ţării în război?

7. De ce a continuat Antonescu operaţiile militare dincolo de Nistru?

8. De ce se opuneau PNȚ și PNL la continuarea acţiunilor armatei române dincolo de

 În condiţiile încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), România nu

o Opțiunea pentru Germania: