Bătălia de la Tîrgu Frumos

Despre conflictul sovieto-german din 1941-1945, probabil cel mai distrugător din toate timpurile
(atât prin volumul pierderilor umane, cât şi prin efectele politico-sociale), s-a scris şi se scrie
enorm. În ultimii ani, în Occident au apărut numeroase lucrări de specialitate, bazate îndeosebi
pe surse germane (fie de arhivă, fie memorialistice), care sugerează că multe dintre bătăliile
purtate de-a lungul celor patru ani de război ar trebui reevaluate şi reanalizate. Timp de decenii,
istoria Frontului de Est s-a scris folosindu-se aproape exclusiv documentele sovietice şi lucrările
de mari dimensiuni editate la Moscova, „istorii oficiale”, a căror lectură trebuie făcută cu mult
spirit critic. Analize recente, realizate pe măsură ce arhivele germane au ajuns în atenţia
specialiştilor, demonstrează că istoriografia sovietică a interpretat într-un mod subiectiv
campaniile militare, trecând sub tăcere eşecurile, diminuând pierderile proprii şi exagerându-le
pe cele ale inamicului. Una dintre aceste bătălii este cea de la Târgu Frumos, din primăvara
anului 1944.

Într-o lucrare apărută în 2007 şi intitulată sugestiv Red Storm over the Balkans. The Failed
Soviet Invasion of Romania, spring 1944, istoricul american David M. Glanz sugerează că în
iarna şi primăvara anului 1944, Armata Roşie a condus o ofensivă pe scară largă pe întreg frontul
din nordul Moldovei, cu obiective extrem de îndrăzneţe, inclusiv cucerirea regiunii petrolifere de
lângă Ploiești şi, pe cale de consecinţă, a unei părţi însemnate din teritoriul românesc.
Glanz respinge ideea adoptată de decenii de istoriografia sovietică şi apoi rusă, conform căreia ar
fi existat două direcţii principale de efort militar, nord-est şi sud-vest (Leningrad şi Ucraina), iar
după atingerea obiectivelor acestora, în aprilie 1944, Stalin ar fi ordonat schimbarea priorităţii
strategice în Bielorusia, pe direcţia Minsk-Varşovia. Ofensiva spre România, purtată de forţa a
două fronturi sovietice, a fost oprită prin efortul concentrat al trupelor germano-române, care au
stabilizat frontul, aducând inamicului pierderi grele în oameni şi mai ales unităţi blindate. În
consecinţă, istoricul american (autor a numeroase lucrări de referinţă despre Frontul de Est)
sugerează că eşecul a fost ascuns de sovietici, din motive evidente de propagandă. După ce
frontul germano-român s-a prăbuşit în vara anului 1944, această ofensivă de mari proporţii,
eşuată, a fost trecută sub tăcere, ca şi sacrificiul făcut de soldaţii români şi germani în primăvara
anului 1944.
Şi istoricul german Klaus Schönher, într-o lucrare dedicată luptelor purtate de Wehrmacht pe
teritoriul României în 1944, subliniază faptul că Înaltul Comandament al Armatei de Uscat
germane ajunsese la concluzia că ofensiva sovietică pentru primăvara anului 1944 viza tot
flancul sudic al frontului de răsărit, determinată înainte de toate de factorul politic, primul
obiectiv al Uniunii Sovietice fiind scoaterea din război a României, ceea ce ar fi pus capăt
dominaţiei germane în sud-estul Europei.

Dacă în Occident bătălia pentru Moldova din aprilie-iunie 1944 este destul de cunoscută, cea de-
a doua bătălie de la Târgu Frumos fiind obiect de studiu în academiile militare americane în
timpul „războiului rece”, în România ea reprezintă un mister pentru opinia publică. După 1990,
specialiştii s-au concentrat asupra evenimentelor derulate în jurul Actului de la 23 august 1944,
trecând sub tăcere evenimentele din primăvara aceluiaşi an, cu excepţia, notabilă, a istoricului
Petre Otu.

Frontul sovieto-german în primele luni ale anului 1944

Declanşată la sfârşitul lui decembrie 1943, ofensiva de iarnă a Armatei Roşii s-a desfăşurat pe
întreaga lungime a frontului, reuşind să-l străpungă şi să se apropie de graniţele României. Glanz
sugerează că Stalin cerea această presiune pe întregul front având convingerea că apărarea
trebuia să cedeze în anumite sectoare.După o scurtă acalmie, ofensiva sovietică a fost reluată în
martie 1944. Frontul 1 Ucrainean, comandat de mareşalulGheorghi Jukov, a desfăşurat
operaţiunea Proskurov-Cernăuţi; Frontul 2 Ucrainean (mareșalul Ivan Konev), operaţiunea
Uman-Botoşani, iar Frontul 3 Ucrainean (generalul de armată Rodion Malinovski), operaţiunea
Odessa.

La sfârşitul lui martie 1944, unităţi aflate în subordinea lui Jukov au realizat câteva capete de pod
la vest de Nistru. La 29 martie, Cernăuţiul a fost ocupat de Corpul 11 tancuri şi Divizia 11
infanterie, trupele sovietice atingând ulterior un aliniament de 100 km între Kolomeea şi
localitatea Margina, la poalele Carpaţilor Orientali.Concomitent, Frontul 2 Ucrainean a străpuns
apărarea germană, forţând Nistrul la 18 martie 1944 şi intrând pe teritoriul românesc; din capul
de pod realizat, unităţile sovietice au continuat atacul, depăşind Prutul şi Siretul şi cucerind
succesiv Soroca, Bălţi, Botoşani şi Rădăuţi. Frontul 3 ucrainean şi-a dirijat o parte din forţe spre
Tiraspol şi Odessa. Pentru a nu fi încercuite, armatele 6 germană şi 3 română s-au retras pe
Nistru. La mijlocul lunii aprilie, sovieticii au cucerit Tiraspolul, au forţat Nistrul şi au realizat un
cap de pod la sud de Tighina.

Intenţia sovieticilor: înaintarea spre Prut

Au trecut sovieticii în defensivă de la mijlocul lunii aprilie? Sursele „oficiale” ale războiului,
apărute din anii 1960 până în 1999 la Moscova, asta indică. David Glanz are însă o altă opinie. În
acest sens, autorul citează inclusiv din memoriile generalului Vasili Ciuikov, eroul de la
Stalingrad, care, în primăvara-vara anului 1944, comanda Armata 8 Gardă şi care susţine că la
începutul lunii mai primise ordin să se pregătească de ofensivă în zona Chişinăului, parte a unei
ofensive generale derulate de Frontul 3 ucrainean. Chiar dacă precizează ulterior că STAVKA
(înaltul comandament sovietic) a anulat ofensiva, Glanz este de părere că renunţarea la ofensiva
planificată fusese doar o consecinţă a înfrângerii trupelor Frontului 2 Ucrainean condus de
Konev, care ar fi trebuit să forţeze pătrunderea la sud-vest de Iaşi.

Organizarea apărării
La 5 aprilie 1944, Hitler a reorganizat Grupul de Armate „A”, împărţindu-l în Grupul de Armate
„Ucraina de Nord” şi „Ucraina de Sud”. Primul a fost pus sub comanda mareşalului Model,
pentru apărarea României fiind desemnat generalul din trupele de vânători de munte, Ferdinand
Schörner (cel care va deveni, de altfel, ultimul mareşal al celui de-Al Treilea Reich). Cu doar
câteva zile înainte, la 29 martie, cancelarul german şi Înaltul Comandament al Armatei de Uscat
(OKH) aprobaseră, în principiu, organizarea apărării prin intercalarea unităţilor germane şi
române, cu toată „rezerva” arătată de o parte a planificatorilor de la Berlin cu privire la
„capacitatea operativă” a unităţilor române şi, mai ales, cu privire la „moralul” lor.

Imediat după preluarea comenzii, generalul Schörner, realizând că aliniamentul defensiv al

grupului de armate „Ucraina de Sud” era divizat pe două aliniamente distincte, ceea ce ridica
dificultăţi operative evidente, a propus retragerea din Basarabia, pe Prut, pentru a evita
încercuirea lor prin declanşarea unei ofensive sovietice între Prut şi Siret. Aşa cum susţine David
Glanz, exact aceasta era şi intenţia Armatei Roşii.După ce înţelesese retragerea din nord-vestul
României, din necesităţi militare evidente, mareşalul Antonescu s-a opus propunerii, nedorind să
abandoneze pur şi simpu Basarabia şi invocând şi nevoia de a proteja perimetrul petrolifer din
Valea Prahovei. În consecinţă, Grupul de Armată „Ucraina de Sud” a fost împărţit în două
subgrupuri de armată cu un mixt de trupe româno-germane.
În Basarabia a fost organizat subgrupul „Dumitrescu”, pus sub comanda (formală) a generalului
Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a române. El avea în compunere, pe lângă Armata a
3-a, şi Armata a 6-a germană, comandată de generalul Karl Hollidt şi controla operativ întregul
flanc sudic al Grupului de Armate, de la masivul Corneşti până la Odessa.Între Prut şi Carpaţii
Orientali a fost constituit Subgrupul de Armată „Wöhler”, comandat de genralul Otto Wöhler,
aflat în fruntea Armatei 8 germane. Pe lângă aceasta, subgrupul avea în componenţă şi Armata a
4-a română, condusă de generalul Mihail Racoviţă, remobilizată recent, la 15 martie.

Locul cel mai important din punct de vedere strategic din întregul dispozitiv al frontului
germano-român era regiunea Târgu Frumos, care se preta unui atac cu numeroase unităţi
blindate. Ţinând cont de importanţa strategică a zonei, autorităţile deciseseră, încă din
septembrie 1939, la declanşarea ostilităţilor în Europa, construirea unui sistem de fortificaţii,
lucrări abandonate în iunie 1941, odată cu intrarea României în război. În toamna anului 1943, pe
măsură ce frontul se apropia tot mai mult de frontierele României, proiectul a revenit pe agenda
de lucru a autorităţilor. A fost fortificat aliniamentul aflat la sud de calea ferată Paşcani-Târgu
Frumos, iar în spatele acestui aliniament s-a mai organizat o linie de apărare între Tupilaţi şi
Hălăuceşti. Ele au fost integrate în cele două poziţii de apărare cunoscute sub numele de „Dacia”
şi „Traian”. Prima începea de la nord-est de Iaşi, continua pe la nord de localităţile Leţcani, Podu
Iloaie, Târgu- Frumos, Heleşteni şi se finaliza cu linia fortificată deja amintită. În spatele ei se
găsea poziţia principală de rezistenţă, nume de cod „Traian”, care includea înălţimile din sudul şi
vestul Iaşiului, continuând până spre Păstrăveni. Marele Stat Major român a organizat alte două
poziţii de apărare în adâncime, „Decebal” şi „Ştefan”, destinate să limiteze şi să oprească
eventuala înaintare a inamicului în spaţiul dintre Prut şi Carpaţii Orientali.
Diviziile de elită ale armatei germane pe frontul românesc
Timp de aproape două luni, pe frontul din Moldova au acţionat două dintre diviziile de elită ale
armatei germane, una aparţinând trupelor Waffen SS (Divizia 3 SS Totenkopf) şi alta trupelor
regulate (Grossdeutschland). Creat iniţial pentru paza conducerii partidului nazist, Waffen SS a
ajuns, de la cele trei regimente iniţiale, la 41 de divizii în mai 1945. Destinat la început doar
unor voluntari selectaţi după criterii foarte stricte, din 1943, având nevoie să-şi completeze
forţele armate tot mai rarefiate, au fost recrutaţi voluntari din toată Europa, în special pe criterii
ideologice. Armata Naţională a guvernului Horia Sima de la Viena, aflată sub comanda
generalului Platon Chirnoagă (singurul general român căzut prizonier pe Frontul de Est, în
octombrie 1944), cuprindea două regimente româneşti încadrate în Waffen SS. În final, mai mult
de 50% din cei aproximativ 1 milion de oameni care au luptat în SS au fost de altă naţionalitate
decât cea germană; aproximativ 35% din efectivele totale au pierit în timpul războiului, deşi
cifrele sunt încă discutabile, anumite surse apreciind că numărul real se apropie de 70%.

Divizia 3 SS Totenkopf (Cap de Mort) a fost creată în octombrie 1939 din regimentele
însărcinate cu paza lagărelor de concetrare. A participat în campania din vest în 1940; din 1941 a
luptat doar pe Frontul de Est, luând parte la cele mai importante bătălii: încercuirea de la
Demiansk (ianuarie-martie 1942), Harkov şi Kursk în 1943, nordul Moldovei şi Budapesta în
1944, ultima ofensivă germană a războiului din Ungaria în primăvara anului 1945. Membrii
diviziei au fost acuzaţi de crime de război în timpul Campaniei din Vest din 1940, inclusiv de
uciderea unor prizonieri de culoare aparţinând trupelor coloniale franceze. Rămăşiţele diviziei s-
au predat trupelor americane la sfârşitul războiului, dar au fost prompt predaţi sovieticilor şi
foarte puţini au supravieţuit captivităţii.

Trupele SS, formate din voluntari dedicaţi cauzei şi pregătiţi în mod adecvat, beneficiau de cel
mai modern echipament militar. Primele unităţi ale diviziei au ajuns pe teritoriul românesc la
începutul lunii aprilie 1944, după ce aceasta pierduse, în urma unui atac al aviaţiei sovietice la
Tiraspol, toate tancurile Tiger. Acest blindat greu de 57 de tone şi înarmat cu un tun de 88 mm,
intrat în serviciu operativ din iarna 1942-1943, a fost una dintre cele mai eficiente arme ale celui
de-Al Doilea Război Mondial şi rămâne, fără îndoială, cel mai faimos tanc din toate timpurile.
Regrupată în zona Roman, divizia (e o alocuţiune teoretică, în realitate efectivele fiind departe de
a constitui o divizie) a fost ataşată corpului LVII Panzer, urmând să ocupe un sector de front în
zona Lăpuşna.

La jumătatea lunii aprilie, o parte dintre echipajele de tancuri ale diviziei au fost transferate
diviziei blindate „România Mare” pentru a instrui echipajele româneşti cu tancurile germane
livrate singurei unităţi blindate româneşti. La 23 aprilie, cu ocazia sărbătorii de Sf. Gheorghe,
soldaţii din Totenkopf au participat la slujbele religioase, fiind ulterior invitaţi la masă de
familiile localnicilor. La 20 mai, două tancuri Tiger aparţinând diviziei Grossdeutchland au fost
oferite unităţii SS, alăturându-se celor 23 Panzer IV pe care le avea, divizia ocupând din nou
poziţii defensive la nord-vest de Târgu Frumos. Panzer IV a rămas în producţie pe întreaga
durată a războiului, fiind de departe tancul german cu mai mai numeroasă producţie (între 1936
şi 1945 au fost construite 8.472 unităţi). Acest tanc mediu era înarmat în 1944 cu un tun de 75
mm.; câteva exemplare au fost oferite armatei române. După ce a participat şi la cea de-a doua
bătălie de la Târgu Frumos, având la un moment dat la dispoziţie şi alte câteva
tancuri Tiger (primite la începutul lunii iunie, în completare la cele „împrumutate” de
la Grossdeutchland), Totenkopf a fost retrasă din linia întâi la 8 iunie 1944, fiind ulterior mutată
în Polonia.

Grossdeutschland, călită în mari bătălii

Divizia Grossdeutschland era o unitate de elită a armatei regulate, având în bună măsură un statut
asemănător diviziilor SS în privinţa înzestrării cu material de război. O simplă unitate de gardă în
anii ’20 ai secolului trecut, în Berlin, la sfârşitul deceniului trei a fost tranformată iniţial în
regiment de infanterie, ulterior în divizie de infanterie. În mai 1943 a fost tranformată
în Panzergrenadier Division, deşi beneficia de o înzestrare cu tancuri superioară oricărei unităţi a
armatei regulate, fiind singura divizie motorizată a Wehrmacht-ului care avea în componenţă un
regiment de tancuri în loc de un batalion. Spre finalul războiului a fost transformată din divizie în
corp de armată, deşi nu avea nici pe departe efectivele necesare pentru a justifica o asemenea
titulatură. A participat la operaţiunea „Citadela”, în vara anului 1943 (celebra bătălie de la
Kursk), în cea de-a doua jumătate a anului fiind implicată în bătăliile defensive din Ucraina. În
1944 a participat la luptele de la Krivoi-Rog şi pentru a despresura trupele germane prinse în
„punga” de la Korsun. După participarea la bătăliile de pe frontul românesc, a fost transferată în
Prusia Orientală. La sfârşitul lunii aprilie 1945 a încetat practic să existe, fiind decimată în
luptele din zona Pillau. Majoritatea supravieţuitorilor au ajuns în captivitate sovietică, cu
excepţia celor care au reuşit să se evacueze pe mare în Schleswig-Holstein şi care s-au predat
britanicilor.

Regimentul de tancuri al diviziei, care „a dus greul” bătăliei defensive din nordul Moldovei,
cuprindea trei batalioane, cu un total de 11 companii. Primul batalion (companiile 1-4) era dotat
cu tancuri Panther. După ce tancul sovietic T-34 se dovedise o surpriză teribil de neplăcută
pentru germani încă din 1941, Hitler a insistat pentru dezvoltarea unui proiect pentru un tanc
mijlociu care să contracareze cu mai mult succes blindatele sovietice. Având o greutate de 44,8
tone, înarmat cu un tun de 75 mm şi beneficiind de o armură tip „carapace”, Panther a primit
botezul focului în timpul bătăliei de la Kursk, iniţial având numeroase probleme tehnice.
Variantele ulterioare au fost mult îmbunătăţite şi s-a dovedit un oponent de temut atât pe Frontul
de Est, cât şi în Vest. Există opinii care consideră Panther ca fiind cel mai bun tanc de mărime
mijlocie (după standardele din 1944-1945) al întregului război. Al doilea batalion al diviziei
(companiile 5-8) folosea tancuriPanzer IV, iar cel de-al treilea (companiile 9-11) avea Tiger-uri.
Dotarea standard a batalionului, niciodată atinsă, era de 45 de tancuri, total diferită de cea
sovietică, un batalion de tancuri german fiind echivalentul a două regimente de tancuri sovietice.
Unii dintre supravieţuitorii acestei divizii de elită, care şi-au scris memoriile după război, au
rămas cu amintiri plăcute din România. Un ofiţer, pe atunci locotenent, îşi amintea că la Bacău
„domnea o atmosferă de pace”, în magazine găsindu-se produse „care în Germania dispăruseră
de mult”. După ce sugerează că populaţia îi privea cu simpatie, aminteşte şi de o întâlnire cu o
mare unitate românească, „destul de bine dotată”, şi care i-a lăsat o bună impresie în privinţa
disciplinei şi a dorinţei de a lupta, deşi subliniază ceea ce se regăseşte invariabil în toată
memorialistica germană referitoare la armata română: lipsa de coeziune, discrepanţa dintre
corpul ofiţerilor, pe de-o parte, şi cel al subofiţerilor şi trupei, pe de alta. „Lipsea camaraderia
dintre ei”, conchidea fostul locotenent.

Comandanţii(poate fi si un insert, si o caseta pe lateral)

La conducerea regimentului de tancuri al Grossdeutchland se găsea colonelul Willi Langkeit,
considerat unul dintre cei mai buni conducători de panzere din întregul război. Fiul unui fermier
din Prusia Orientală, născut la 2 iunie 1907 în Schusten, Langkeit a participat la campania din
Polonia şi cea din vestul continentului, în 1940. Pe Frontul de Est a fost implicat încă de la
început în cadrul Diviziei 14 Panzer, până în martie 1944, când a fost numit la conducerea
regimentului de tancuri al diviziei Grossdeutchland. Fusese decorat cu Crucea de Cavaler a
Crucii de Fier încă din 1942 şi luase parte la bătălia de la Stalingrad, când Divizia 14 Panzer
fusese practic distrusă, fiind reconstruită în primăvara lui 1943. Pentru acţiunile sale în bătăliile
defensive din nordul Moldovei (rapoartele germane vorbind de 56 de blindate inamice distruse
de regimentul condus de Langkeit), la 30 mai a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a
III-a.
După Târgu Frumos a luptat apoi alături de divizia sa în luptele disperate din Prusia Orientală,
fiind înaintat, în primăvara anului 1945, la gradul de general-maior. La sfârşitul războiului s-a
predat trupelor americane, după care a fost preluat de britanici şi ţinut în captivitate până în 1947.
După război a făcut parte din trupele de grăniceri. S-a pensionat în 1967, decedând la scurt timp,
la 27 octombrie 1969. Willi Langkeit a fost unul dintre cei 882 de militari (germani şi aliaţii lor,
deopotrivă) decoraţi cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu Frunze de Stejar. Modest, declara
după război că decoraţiile se datorează „curajului şi loialităţii camarazilor pe care am avut
onoarea să-i comand”.

Hasso-Eccard Freiherr von Manteuffel(14 ianuarie 1897-24 septembrie 1978), comandantul

divizieiGrossdeutchland, un alt personaj important în conducerea bătăliilor defensive de pe
frontul românesc, a fost unul nu doar un lider militar de excepţie, dar şi un politician de succes
după cel de-Al Doilea Război Mondial. Generalul Alexandru Ionescu Saint-Cyr, la vremea aceea
căpitan şi şeful biroului 3 operaţii al Diviziei 1 gardă, şi-l amintea ca fiind „un om mic de statură,
cu faţa adânc brăzdată, tot timpul cu ochelari, cu binoclu şi cu laringofonul pus. […] Era de o
energie de neînchipuit”. Se născuse la Postdam într-o familie ilustră, fiind nepotul mareşalului
prusac Edwin von Manteuffel (1809-1885). S-a înrolat în armata imperială în 1916, într-un
regiment de husari, fiind rănit în octombrie acelaşi an în luptele din Franţa. După război, a făcut
parte din Freikorps şi apoi din nou creata armată a republicii. Între februarie 1939 şi mai 1941 a
fost profesor la Şcoala Trupelor de Tancuri din Berlin-Krampnitz, neluând parte la campaniile
din 1939-1940, după care a fost repartizat la Divizia 7 Panzer, cu care a intrat în luptă în iunie
1941. La începutul anului 1943 a fost transferat în nordul Africii, luând parte la bătăliile din
Tunisia, fiind evacuat la sfârşitul lunii martie după ce leşinase în urma epuizării, în mai fiind
înaintat la gradul de general-maior. Din august 1943 a condus Divizia 7 Panzer apoi, de la 1
februarie 1944,Grossdeutchland.

A fost un comandant sever și capabil, calităţi care l-au recomandat pentru o nouă înaintare, la
gradul de General der Panzertruppen, echivalentul gradului de general-locotenent, primită la 1
septembrie 1944, odată cu comanda Armatei 5 Tancuri, cu care a participat la ultima ofensivă
germană pe Frontul de Vest, bătălia din Ardeni. În martie 1945 a primit comanda Armatei 2
Panzer, parte a grupului de armate Vistula. În timpul crâncenelor lupte din apropierea capitalei
germane, un grup de soldaţi sovietici a pătruns pe neaşteptate în cartierul general, existând
mărturii care sugerează că Manteuffel nu s-a dat înapoi să-şi folosească nu doar pistolul, dar şi
pumnalul de luptă, în ciuda faptului că fusese rănit. La 3 mai s-a predat trupelor americane,
devenind prizonier de război până în septembrie 1947. După război a intrat în politică, devenind
deputat în Bundestag între 1953 şi 1957 şi fiind activ în crearea forţelor armate ale Germaniei
federale. În 1959 a fost condamnat la doi ani închisoare pentru împuşcarea unui dezertor în 1944,
într-un proces extrem de controversat, în condiţiile în care executarea dezertorilor nu intra sub
incidenţa hotărârilor Tribunalului de la Nuremberg, fiind o practică întâlnită inclusiv în cadrul
armatelor aliate. Presiunile pentru eliberarea sa înainte de termen au fost încununate de succes,
fiind eliberat după numai patru luni. Un vorbitor fluent de engleză, a fost invitat în Statele Unite,
unde a vizitat Pentagonul, fiind primit la Casa Albă de preşedintele Dwight Eisenhower. În 1968
a ţinut cursuri la celebra Academie Militară americană de la West Point. A decedat la 21
septembrie 1978, în timp ce se afla în vacanţă în Austria.

Prima bătălie de la Târgu Frumos

La 8 aprilie, Frontul 2 Ucrainean condus de mareşalul Konev a declanşat ofensiva cu forţa a
cinci armate. „Vârful de lance” urma să fie reprezentat de Armatele 40 şi 27, în cooperare cu
elemente ale Armatei 2 Tancuri, care aveau să forţeze în zona Târgu Frumos. În acelaşi timp,
Armata 52 şi unităţi aparţinând Armatei 6 Tancuri, care operau la nord de Iaşi, urmau să sprijine
efortul principal printr-o ofensivă în zona lor de front.

Toţi cei cinci comandanţi ai armatelor Frontului 2 Ucrainean erau soldaţi experimentaţi, căliţi în
confruntările de pe Frontul de Est. Unul dintre ei merită o atenţie specială, pentru că va juca un
rol important în tragicele evenimente din martie 1945, când pe front a fost arestat generalul
Avramescu, comandantul Armatei a 4-a române. În vârstă de 49 de ani, generalul Filip
Jmacenko, comandantul Armatei 40, era un fost soldat al armatei ţariste care se alăturase
Armatei Roşii în noiembrie 1917, având ulterior o prestigioasă carieră militară. Primise comanda
Armatei 40 în octombrie 1943 şi fusese decorat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice pentru
operaţiunile ofensive peste Nipru. Serghei Trofimenko, comandantul Armatei 27 şi Simeon
Bogdanov, care conducea Armata 2 Tancuri, urmaseră, în linii mari, cariere asemănătoare cu ale
lui Jmacenko: soldaţi în armata ţaristă, înrolaţi ulterior în Armata Roşie, cursuri şi academii
militare în perioada interbelică, serviciu operativ în perioada 1941-1944. Bogdanov era
recunoscut şi de germani ca unul dintre cei mai energici şi mai capabili strategi ai blindatelor.
La începutul lunii aprilie, în regiunea Târgu Frumos fusese dislocat Corpul 5 armată român,
comandat degeneralul Constantin Niculescu, care avea în compunere iniţial diviziile 1 şi 4
infanterie. Ulterior, Corpul a primit şi Divizia 1 gardă, dispusă la vest de Târgu Frumos, şi
Divizia 6 infanterie, introdusă în dispozitiv la Est de Paşcani. Aceasta din urmă avea să resimtă
din plin şocul declanşării ofensivei sovietice. În ziua de 9 aprilie, unităţi ale Armatei 40 au
cucerit Paşcaniul apărat de trupele române, în timp ce vârfurile de lance ale Armatei 27 ocupau
Târgu Frumos, sovieticii instalându-se în poziţii defensive la sud-est şi sud-vest de localitate.
Spre est, blindatele Armatei 2 tancuri se loviseră de apărarea Diviziei 24 Panzer.

Încă din după-amiaza zilei de 8 aprilie, comandamentul Armatei 8 germane trecuse la regruparea
divizieiGrossdeutchland pentru a bloca înaintarea sovieticilor, care depăşiseră deja axa Iaşi-
Podul Iloaei-Târgu Frumos. În timp ce forţele sovietice aduceau noi unităţi în zonă, pentru a mări
presiunea asupra apărării româno-germane, în dimineaţa zilei de 10 aprilie
divizia Grossdeutchland, care dispunea de aproximativ 160 de tancuri de toate tipurile,
inclusiv Panther şi Tiger (cu menţiunea că numărul celor operaţionale era cu siguranţă mult mai
mic), a contraatacat spre vest, de-a lungul drumului Podul Iloaiei-Târgu Frumos. În timp ce
divizia germană presa dinspre est, unităţi române aparţinând Diviziei 1 gardă şi Regimentului 6
vânători au contraatacat de la sud. Cele trei divizii sovietice care asigurau zona au fost nevoite să
se retragă cu pierderi grele, pentru a evita încercuirea. Detaşamentul „maior Ioanid” a cucerit, la
11 aprilie, satele Albeşti şi Găneşti, iar Regimentul 6 gardă localităţile Heleşteni şi Hărmăneasca,
la 12 aprilie.

Scurta acalmie instalată în zona Târgu Frumos după 12 aprilie a permis regruparea şi
reorganizarea apărătorilor, în condiţiile în care era de aşteptat ca sovieticii să nu renunţe uşor la
ofensivă. De partea română, s-a constituit Detaşamentul „General Ştefan Opriş”, format din
unităţi ale Diviziei 1 gardă. Germanii au instalat divizia Grossdeutchland pe aliniamente
defensive la nord de Târgu Frumos. După ce, la 12-13 aprilie, a fost respins şi un atac purtat în
zona Podul Iloaei de unităţi ale Armatelor 27 şi 2 tancuri, Divizia 24 Panzer reuşind cu succes
să-şi apere poziţiile, frontul românesc a intrat într-o aparentă acalmie. Pe de-o parte, sovieticii îşi
regrupau forţele pentru un nou asalt, pe de alta, germanii avansau, prin incursiuni de mici
dimensiuni, încercând să ocupe poziţii cât mai favorabile pentru organizarea unei defensive cât
mai solide în regiune.
Asaltul sovietic din zona Paşcani, condus de Armata 40 a lui Jmacenko, care reuşise să împingă
în spate apărarea unităţilor române din Corpul 5 armată, la sud de oraş, a fost stopat la jumătatea
lunii aprilie, pe fondul eşecului de la flancul drept, care ce ar fi pus în mare pericol „vârfurile de
lance” sovietice din zona Paşcani-Târgu Neamţ.

A doua bătălie de la Târgu Frumos

Greul însă abia urma să vină. La 18 aprilie, Konev a prezentat STAVKA un nou plan de
ofensivă, de această dată inteţionând să forţeze cu alte două armate adăugate celor existente, 7
Gardă şi 5 Tancuri Gardă. Ofensiva urma să fie sprijinită de un baraj intens de artilerie.
La 24 aprilie, forţele diviziei SS Totenkopf, împreună cu Divizia 6 infanterie română, au atacat
poziţiile defensive sovietice la sud de Paşcani, reuşind să recucerească oraşul după trei zile de
lupte. La 25 aprilie, la nord-vest de Târgu Frumos, au atacat elemente
ale Grossdeutchland împreună cu Divizia 1 gardă, aflată în flancul stâng al marii unităţi germane,
românii asigurând şi pregătirea de artilerie.

Militarii români au străpuns apărarea Diviziei 81 Infanterie Gardă, ajungând până în apropierea
localităţii Hărmăneşti. Când au stopat acţiunile ofensive, la 28 aprilie, trupele germano-române
reuşiseră să avanseze aproximativ 10 kilometri nord-vest de Târgu Frumos, ceea ce oferea
posibilităţi mărite pentru organizarea unei defensive eficiente.

La 30 aprilie, sovieticii au executat un puternic atac în fâşia Diviziei 18 munte română, pe

direcţia Vulturi-Iaşi, cu scopul de a cuceri fosta capitală a Moldovei. Organele de informaţii
româneşti aflaseră de la prizonierii capturaţi că în rândul ostaşilor sovietici circula ideea
sărbătoririi zilei de 1 Mai în Iaşi. Militarii români s-au repliat, reuşind să stopeze atacul cu
ajutorul artileriei Corpului 4 Armată. Era însă un atac menit să atragă atenţia de la direcţia
principală a ofensivei, care urma să lovească tot în zona Târgu Frumos. În acest sector al
frontului raportul de forţe era net favorabil inamicului. Românii dispuneau de Divizia 6
infanterie şi de Divizia 1 Gardă.

Germanii aveau Grossdeutchland, Totenkopf, Divizia 24 Panzer şi Divizia 46 Infanterie. În

privinţa blindatelor, sursele (germane) sugerează că armatele Frontului 2 Ucrainean au folosit
aproximativ 400 de tancuri de toate tipurile în ofensivă. Spre comparaţie,
Divizia Grossdeutchland avea doar 25 Panzer IV, 12 Panther şi 10 Tiger, singurele operaţionale
dintr-o cifră teoretic mai mare. Dispunea şi de un batalion de tunuri de asalt, 25 la număr, plus un
regiment de artilerie şi un batalion de artilerie antiaeriană cu trei baterii grele de 88 mm, un tun
antitanc deosebit de eficient. De cealaltă parte, sovieticii dispuneau de Armata 40 (având în
compunere şi Corpul 5 Cavalerie Gardă), Armata 7 Gardă, Armata 5 Tancuri Gardă şi Armata
27.

În dimineaţa zilei de 2 mai, la orele 05:15 (ora Moscovei), un vuiet imens a spulberat liniştea
unei dimineţi călduroase de primăvară, atmosfera părând că se dezintegrează. Prin
semiîntunericul zorilor, 1.000 de tunuri şi mortiere şi-au lansat încărcăturile mortale peste
poziţiile germane şi române, într-o terifiantă simfonie, timp de o oră. A urmat şuieratul specific
al lansatoarelor de rachete, „orgiile lui Stalin”, în timp ce ţăcănitul sacadat al mitralierelor
începea să se audă timid. Prin norii de fum şi de praf ridicaţi de bombardament s-a auzit apoi
huruitul specific al motoarelor de blindate, în timp ce infanteria sovietică le urma cu strigăte de
„uraaa!”, ce păreau să se audă de peste tot. Locotenentul Hans-Karl Richter mărturisea mai
târziu: „Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. În valea întinsă în faţa ochilor mei, rulau cu viteză
80-100 de tancuri, îndreptându-se direct spre plutonul meu”. Deasupra zburau avioanele Armatei
5 Aeriană. În timp ce asupra poziţiilor defensive din regiunea Târgu Frumos se dezlănţuia iadul,
undeva spre est, la nord de Iaşi, două divizii de infanterie sprijinite de blindatele Armatei 6
Tancuri declanşaseră, la rândul lor, atacul spre sud. Prima întâlnire a germanilor cu noul tanc
Iosif Stalin 2
Manteuffel îşi amintea că privise prin binoclu tancurile sovietice apropiindu-se de Târgu Frumos,
în timp ce infanteria română şi germană rămăsese în tranşee şi adăposturi individuale, lăsând
blindatele pe seama tunurilor de 88, perfect camuflate. O altă companie inamică de tancuri a
trecut de Ruginoasa, fiind interceptată şi distrusă de tancurile Panzer IV, care profitau de
avantajul mobilităţii. „Pe când mă aflam în legătură radio cu Langkeit”, rememora generalul
Manteuffel, „în jurul nostru au început să explodeze proiectile de mare calibru. Am identificat
rapid tancuri grele aflate la 3.000 de metri depărtare. La început, am fost convins că tancurile
noastre Tiger au devenit dezorientate; ruşii nu aveau tancuri cu tunuri de asemenea calibru.
Ulterior, o companie cu tancuri Tiger a deschis focul în direcţia acestui inamic neaşteptat şi am
avut surpriza să vedem proiectilele atingându-şi ţinta şi ricoşând. După ce blindatele noastre s-au
apropiat la 2.000-1.800 de metri, au reuşit să distrugă patru dintre ele, alte trei retrăgându-se în
mare viteză”. A fost prima întâlnire a germanilor cu noul IS-2 (Iosif Stalin-2, urmaşul tancurilor
KV), de 46 de tone, înarmat cu un tun de 122 mm, care aparţineau Regimentului 14 Tancuri
Gardă, ataşat Corpului 29 Tancuri. Pe lângă acest blindat nou-nouţ, sovieticii au folosit pe scară
largă şi T-34 cu tun de 85 mm, mult superior celui de 76 mm instalat pe variantele anterioare şi
de care ruşii dispuneau în număr mare (22.559 de exemplare au fost produse începând cu
1944). T-34 era superior tancurilor Panzer IV, atât din punct de vedere al tunului, cât mai ales al
blindajului, dar inferior celorPanther. Pe de altă parte, era mai adecvat pentru rularea pe teren
accidentat, având şi un consum de combustibil redus: 180 de litri diesel pentru 100 de kilometri,
cifra ridicându-se la 210 pentru IS-2. În comparaţie, Panzer IV consuma 300, Panther – 365,
iar Tiger – 782.

Întreaga zi, blindatele sovietice au continuat să atace, val după val, fiind oprite atât de poziţiile
antitanc statice, cât mai ales prin manevre mobile, în flanc, ale unităţilor de blindate. Infanteria
sovietică nu a reuşit nici ea să-şi atingă obiectivele, pe fondul pierderilor foarte mari ale
unităţilor de blindate din prima zi a ofensivei, deşi reuşise să penetreze în adâncime, infanteria
germano-română dând o replică viguroasă, chiar în condiţii de încercuire completă a punctelor de
rezistenţă. Grossdeutchland a contaatacat în sectorul Corneşti, începând cu orele prânzului, în
timp ce un regiment din divizia Totenkopf a avansat spre Ruginoasa. Locotenentul Richter, ai
căror oameni erau deja epuizaţi de atacurile repetate ale inamicului, mărturisea că „în momentul
în care tancurile T-34 au apărut în faţa semişenilatelor noastre, dinspre sud şi-au făcut apariţia
blindatele diviziei SS, declanşându-se o teribilă bătălie de tancuri”.

Contraatacurile cu forţe blindate au fost sprijinite de bombardierele în picaj Junkers-87 „Stuka”,

unul dintre ele fiind pilotat de celebrul Hans-Ulrich Rudel. Rudel a fost unul dintre cei 27 de
deţinători ai Crucii de Cavaler cu Frunze de Stejar, Săbii şi Diamante şi singurul decorat cu
Frunze de Stejar aurite (Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit goldenem Eichenlaub, Schwertern
und Brillanten), devenind astfel cel mai decorat militar german din cel de-Al Doilea Război
Mondial. Cifrele sale, care au fost confirmate de arhive, sunt aproape ireale: 2.000 de ţinte
distruse, dintre care 800 vehicule, 519 tancuri, 150 piese de artilerie, un distrugător, două
crucişătoare şi cuirasatul Marat, victorii obţinute în 2.530 de misiuni de luptă. Nu a fost niciodată
doborât de un alt pilot, doar de tirul artileriei antiaeriene; a fost doborât sau forţat să aterizeze de
nu mai puţin de 32 de ori, uneori în spatele liniilor inamice.

Manteuffel subliniază că unul dintre elementele care au dus la reuşita apărării a fost o foarte bună
coordonare interarme, atât artileria, cât şi infanteria sprijinind contratacurile decisive ale
unităţilor de blindate. DiviziaGrossdeutschland a raportat aproximativ 200 de tancuri distruse în
timpul acestei bătălii teribile. Doi dintre ofiţerii diviziei au fost decoraţi cu Crucea de Cavaler,
regimentul de tancuri atingând cifra de 1.000 de blindate inamice distruse începând de la crearea
sa, în martie 1943. După ce ofensiva sovietică s-a stins, instalându-se o nouă perioadă relativ
calmă, încercând să profite de situaţia operativă favorabilă, subgrupul Wöhler a planificat două
operaţii ofensive, denumite „Katia” şi „Sonia”, pentru a lichida capul de pod sovietic de la sud de
Jijia. Pentru operaţia „Katia” s-a constituit temporar Grupul de corpuri de armată von
Knobelsdorf, compus din Corpul 57 blindat german şi Corpul 6 armată român, la ea participând
efectiv divizia Grossdeutschland şi 24 Panzer, precum şi Divizia 18 munte română. Operaţia
„Sonia” a fost pregătită de corpul de armată Mieth, cu Divizia 14 Panzer şi Divizia 3 infanterie
română.

La 30 mai, Grupul Mieth a atacat la dreapta de comunicaţia Iaşi-Popricani (linia de demarcaţie

dintre cele două grupuri de armate), în timp ce la stânga a avansat grupul Knobelsdorf, totul pe
fondul unei pregătiri de artilerie. Luptele au fost din nou acerbe, cu
tancurile Tiger şi Panther folosite din nou drept vârf de lance, dar avansul a fost limitat, nu mai
mult de 3-5 kilometri. La 8 iunie, luptele şi-au pierdut din intesitate. După aproape trei luni de
lupte teribile, frontul românesc a intrat într-o perioadă de relativă acalmie, până în august.

70 de ani de la bătălia pentru Moldova

În primăvara anului 1944, frontul din Moldova a reprezentat o prioritate pentru STAVKA, care a
încercat din răsputeri să pătrundă pe teritoriul românesc. Luptele continue, între care se disting
trei bătălii mai importante (a doua jumătate a lunii aprilie; începutul lunii mai; începutul lunii
iunie) au fost purtate de un mixt de trupe germane şi române, cu contribuţia decisivă a unităţilor
de blindate din cadrul diviziei Grossdeutschland. Luptele acerbe şi unităţile deplasate de germani
în nordul Moldovei demostrează că la Berlin se înţelegea foarte bine importanţa teritoriului
românesc, teza conform căreia germanii abandonaseră România nefiind conformă cu realitatea. E
adevărat că imediat după stabilizarea frontului, în perioada 23 iunie-18 august 1944, Înaltul
Comandament german a retras din România 11 mari unităţi, dintre care 7 blindate, inclusiv
diviziaGrossdeutchland, transferându-le spre alte sectoare ale Frontului de Est ameninţate. Să nu
uităm însă că în această perioadă are loc şi debarcarea din Normandia. Germania nu avea
resursele de a proteja toate zonele ameninţate, încercând să-şi folosească diviziile de elită acolo
unde presiunea inamică era mai mare.

În privinţa pierderilor, estimarea este dificilă. Din cei aproximativ 850.000 de oameni din
compunerea Fronturilor 2 şi 3 ucrainene folosite pe frontul românesc în primăvara anului 1944,
aproximativ 150.000 au fost pierderi (morţi, răniţi, dispăruţi), un procent de 18%, relativ redus
comparativ cu alte operaţiuni importante ale războiului. Pe de altă parte, cifrele demonstrează
luptele grele care s-au dat într-un sector de front în care sovieticii au susţinut că se aflau în
defensivă. În privinţa subgrupurilor Wöhler şi Dumitrescu, care numărau aproximativ 300.000 de
oameni, pierderile s-au ridicat la aproximativ 45.000 (15%), luându-se în considerare media
pierderilor Diviziei 24 Panzer, aflată permanent în acel sector de front şi pentru care există
rapoarte detaliate privind pierderile. Germanii susţin că au distrus aproape 400 de blindate în
timpul celor peste două luni de lupte; cifra e probabil exagerată, dar nu departe de adevăr.

Puţin (sau deloc) cunoscută opiniei publice româneşti, peste jertfa de sânge a soldaţilor români
implicaţi în bătălia pentru Moldova s-a aşternut uitarea. Astăzi, după șapte decenii, când patimile
politice şi ideologice s-au mai stins (sau, mai bine spus, ar fi trebuit să se stingă), dincolo de
cunoaşterea propriei istorii, avem obligaţia unui singur lucru: amintirea celor care au murit, în
uniformă şi cu arma în mână, pentru apărarea României.