document Anul XIV, nr.

1 (51)/2011

Intendenta
,,

României
– 150 de ani –

l Remember: Mareşalul Constantin Prezan

l Începuturile artileriei antiaeriene române
l Ataşatura militară,
în diplomaţia naţională

www.defense.ro/sia/index.html
 SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI
SUMAR
document
Buletinul Arhivelor Militare Rom@ne
Anul XIV, nr. 1 (51)/2011
Director fondator
EDITORIAL
Prof. univ. dr. Valeriu Florin DOBRINESCU (1943-2003)
Intendenţa Militară Română,
Publicaţie recunoscută de către Consiliul Naţional al
Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior General-maior dr. Cătălin ZISU 1
şi inclusă în categoria „D“, cod 241

Coperta I: Colonelul STUDII/DOCUMENTE

Constantin Bolintineanu, un
as al Cavaleriei Române, în
uniforma de cavaler al
Ordinului „Mihai Viteazul“
Aşii intendenţei române -
Generalul-locotenent dr. Traian Dafinescu,
Coperta IV: Regele Carol I
cu suita militară la serbarea comandor dr. Marian MO{NEAGU 5
încoronării 10-11 mai 1881
150 de ani de la naşterea
mareşalului Constantin Prezan,
dr. Petre OTU 10
Editor coordonator
Comandor dr. Marian MO{NEAGU
mosneagu_marian@yahoo.com Generalul Constantin Prezan - organizatorul
Redactor-[ef Serviciului de Informaţii al Armatei
Lumini]a GIURGIU în Războiul de Întregire,
Tel./fax 021-318.53.85, 021-318.53.67/0314 dr. Alin SPÂNU 18
giurgiu.luminita@forter.ro
Redactor-[ef adjunct Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu
Dr. Cornel }UC~
(1886-1938) ofiţerul savant,
Secretar de redac]ie prof. univ. dr. Valentin CIORBEA
Anca Oana OTU 24
Redactori:
Veronica BONDAR, Lucian DR~GHICI, Politica editorială ca formă de rezistenţă naţională,
Teodora GIURGIU, Manuel STĂNESCU prof. univ. dr. Gheorghe DUMITRAŞCU 27
Grafica copertelor
Nicolae CIOBANU Apariţia şi evoluţia artileriei antiaeriene până la
Tehnoredactare computerizat` declanşarea Primului Război Mondial,
Mădălina DANCIU general-maior (r) dr. Visarion NEAGOE 29
Consiliul ştiinţific:
Prof. univ. dr. Gheorghe BUZATU
Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană
Arma Geniu: Componentă de bază
al filialei Iaşi a Academiei Române a Armatei Române,
General de brigadă dr. Avram CĂTĂNICI colonel (r) Marian GARGAZ 37
Statul Major General
Prof. univ. dr. Valentin CIORBEA,
Universitatea „Ovidius“ Constanţa
Aportul Căilor Ferate Române în Războiul de
Independenţă, Războiul Balcanic
Prof. univ. dr. Marian COJOC
Universitatea „Ovidius“ Constanţa şi Primul Război Mondial,
Prof. univ. dr. Florin CONSTANTINIU drd. Gelu DAE 46
Membru al Academiei Române
Prof. univ. dr. Alesandru DUŢU Organizarea Diplomaţiei Militare Româneşti în
Universitatea „Spiru Haret” perioada premergătoare Primului Război Mondial.
Colonel dr. Petrişor FLOREA Instrucţiuni referitoare la atribuţiile şi drepturile
Prof. univ. dr. Dinu C. GIURESCU
Membru al Academiei Române
ataşaţilor militari,
Colonel (r) prof. univ. dr. Constantin HLIHOR colonel (r) drd. Ovidiu Corneliu IOSIF 59
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“
Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe NICOLESCU Preoţi militari români în Basarabia. Misiune
Universitatea din Piteşti religioasă şi reverberaţii naţional-politice (1918),
Colonel (r) lect. univ. dr. Alexandru OŞCA
Universitatea din Craiova
drd. George Mihai OPREA 63
Dr. Petre OTU
Comisia Română de Istorie Militară Consideraţii privind înfiinţarea Comitetului
Prof. univ. dr. Dumitru PREDA de Coordonare al Apărării Ţării
Ministerul Afacerilor Externe Luminiţa GIURGIU 67
Prof. univ. dr. Ioan SCURTU
Academia Oamenilor de {tiin]` Refacerea Armatei Germane
Sumare \n limba englez` după Primul Război Mondial,
Teodora GIURGIU colonel dr. Daniel ŞTEFAN 70
Procesare texte
Mihaela CĂLIN Rolul Serviciului Central de Lichidări şi Decontări cu
Distribu]ie armatele aliate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
Rodica DINC~ Teodora GIURGIU 79
(Serviciul Difuzare al Trustului de Pres` al M.Ap.N.)
Elena MITULESCU (S.I.A.) Memorialul Eroilor Neamului, deziderat al societăţii
Adresa redac]iei: româneşti interbelice şi contemporane,
Drumul Taberei nr. 9-11, sector 6, cod 61353, Alexandru DOBRICĂ 82
Bucure[ti. Tel./fax 021-318.53.85; 021-318.53.67/0314
e-mail: giurgiu.luminita@forter.ro Nicolae Ceauşescu – învinuit de o posibilă intervenţie
www.defence.ro/sia/index.html
în Polonia a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia
Buletinul Arhivelor Militare Rom@ne apare trimestrial,
sub egida Serviciului Istoric al Armatei. (A(august 1989)
Public` articole pe teme de istorie universal` [i rom@neasc`,
precum [i documente provenind din Arhivele Militare Rom@ne,
dr. Petre OPRIŞ 94
dar [i din alte arhive din ]ar` sau str`in`tate.
Noutăţi în biblioteca Serviciului Istoric al Armatei
Responsabilitatea pentru con]inutul articolelor revine autorilor.
Manuscrisele nu se \napoiaz`. Reproducerea articolelor sau a Luminiţa GAVRA 97
documentelor publicate se poate face numai cu indicarea
autorului articolului [i a titulaturii revistei.
ISSN 1454-0924 SUMARUL ÎN LIMBA ENGLEZĂ 100
Tiparul a fost executat la
Centrul Tehnic-Editorial al Armatei
C. 143/2011 00139
 editorial

INTENDENŢA MILITARĂ ROMÂNĂ

General-maior dr. Cătălin ZISU
Şeful Comandamentului Logistic Întrunit

A părută ca urmare a unor cerinţe obiective manifestate în evoluţia

organismului militar românesc, intendenţa şi-a datorat şi îşi datorează
evoluţia, până la stadiul la care se găseşte astăzi, pe de o parte necesităţii asigurării
materiale neîntrerupte a efectivelor, exigenţelor sporite impuse de complexitatea
acţiunilor dar, mai ales, înţelegerii de către factorii de decizie a implicaţiilor activităţii
desfăşurate de specialiştii în domeniu asupra vieţii militare, în ansamblu.
Înfiinţarea intendenţei militare
şi perfecţionarea cadrului ei organizatoric
Anul 1839, în care Alexandru Ghica înfiinţează prin Regulament Organic
„Statul Domnesc”, este primul moment al organizării sistemului de întreţinere a armatei.
Armatele Principatelor Române nu au avut organe şi nici formaţiuni specializate în gospodărirea şi
întreţinerea efectivelor, comandanţii fiind nevoiţi să se ocupe personal de problemele administrativ – gospodăreşti
ale unităţilor şi subunităţilor. Înlăturarea acestei situaţii a constituit motivul pentru care, în anul 1857, şeful oştirii
moldovene a fost nevoit să raporteze caimacamului din Moldova, greutăţile întâmpinate în aprovizionarea armatei
cu hrană, îmbrăcăminte şi alte materiale de întreţinere şi să propună înfiinţarea unei secţii de intendenţă.
Propunerea a fost aprobată şi consemnată prin Ordinul de zi nr. 24 din 27 aprilie 1857, acesta fiind primul
document care consfinţeşte apariţia intendenţei militare.
Atribuţiile secţiei înfiinţate s-au stabilit prin ordin de zi, constând în principal din: alcătuirea la timp şi cu
exactitate a listelor pentru obiectele trebuincioase pentru îmbrăcăminte, echiparea şi hrana oamenilor şi a cailor,
precum şi cele care compun partea materială, corespondenţa, primirea obiectelor de bună calitate, contabilitatea
obiectelor.
La 30 august 1860, prin Decretul nr. 417, s-a hotărât întrunirea administraţiilor militare şi a intendenţelor
într-o singură administraţie sub ordinele ministrului de război din Bucureşti, care a fost împuternicit să gireze
şi Ministerul de Război din Iaşi.
S-a elaborat „Înaltul Ordin de Zi nr. 29 din 1 februarie 1861”, adevăratul act de naştere al intendenţei
armatei române în formă organizată.
Prin ordinul de înfiinţare se hotăra ca supravegherea şi controlul tuturor serviciilor administrative să se
facă de un corp de funcţionari ai Ministerului de Război, care se compunea din: 1 intendent militar (general de
brigadă), 1 subintendent clasa I (colonel), 2 subintendenţi clasa a II-a (locotenent colonel), 2 adjuncţi clasa I-a
(maior) şi 6 adjuncţi clasa a II-a (căpitan). Acest personal făcea parte din Statul Major General, de unde primea
toate drepturile băneşti şi materiale.
Corpul ofiţerilor de intendenţă era subordonat, în timp de pace, direct ministrului de război, fiind cu totul
independent de comandant. În timp de război era subordonat comandamentului pe lângă care funcţiona.
După completa fuzionare a celor două ministere de război, potrivit Decretului nr. 202 din 9 octombrie1862,
noua organizare a ministerului era următoarea: Cabinetul ministrului, Direcţia 1 personal şi operaţii şi Direcţia
a 2-a, administraţia generală.
Direcţia a 2-a era, la rândul ei, împărţită în următoarele două diviziuni:
- diviziunea 1, organizată pe două secţii:
1. personalul intendenţei militare, transporturi militare, îmbrăcăminte şi campament;
2. spitale.
- diviziunea a 2-a, organizată pe două secţii:
1. solda, reviste de contabilitate, administraţia interioară a corpurilor, fonduri şi ordonatori;
2. conturi generale ale bugetului, conturi de materiale, pensii, legi şi arhive.
Deoarece până în 1863 intendenţa militară funcţiona numai în Bucureşti, ceea ce îngreuna îndeplinirea
atribuţiilor ce-i reveneau, în anul 1863 s-a produs o nouă organizare, potrivit căreia districtele ţării au fost
editorial

împărţite din punctul de vedere al administraţiei în 4 circumscripţii cu reşedinţele la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi
Craiova.
În anul 1866, prin Ordinul de zi din 25 februarie, în cadrul acţiunii de reorganizare a Ministerului de
Război, au fost restructurate şi cele două direcţii înfiinţate în anul 1862, în locul cărora au fost prevăzute
4 diviziuni. Personal şi operaţii; Administraţie; Contabilitate; Artilerie şi geniu.

document 2011 1 (51) 1

 editorial
În luna ianuarie 1870 s-a pus în aplicare Regulamentul
Serviciului Interior al Ministerului de Război, prin care au
fost stabilite şi normele de funcţionare ale administraţiei
armatei.
În anul 1871 ia fiinţă Depozitul Central de Echipament,
iar din 1875, în cadrul acestuia intră şi atelierele de croitorie,
cizmărie şi curelărie, prin desfiinţarea secţiei de uvrieri
administrativi din Bucureşti.
Structura organizatorică
a sistemului de asigurare pe linie de intendenţă
la intrarea României în război
La intrarea României în război existau următoarele
formaţiuni de intendenţă:
h în zona interioară existau: depozitul central de
subzistenţe şi depozitele regionale; manutanţa centrală de
echipament; atelierul central de echipament;
h formaţiuni de intendenţă ale etapelor care
cuprindeau: depozite mobile; coloane de subzistenţă ale
depozitelor mobile; brutării de campanie, parcuri de vite şi
depozitul central de etapă;
h formaţiunea de aprovizionare a armatei, care
cuprindea: brutăria de campanie, parcul de vite, depozitul
de echipament şi atelierul de echipament;
h formaţiuni de aprovizionare din cadrul marilor
unităţi şi unităţilor.
Organul central – Direcţia Intendenţei, îşi păstrează
organizarea de principiu stabilită încă din 1912, fiind
condusă de către un director superior şi un inspector tehnic,
ajutat de un director şi de şeful de stat major. În această
perioadă, cele două secţii, cea de subzistenţă şi echipament
au fost reorganizate, efectivul acestora fiind compus din
14 ofiţeri de intendenţă şi 13 ofiţeri de administraţie,
prevăzute cu grade de la sublocotenent la colonel.
Structura organizatorică
a intendenţei armatei române
la încheierea Primului Război Mondial
Prin trecerea la situaţia de pace, ca urmare a încheierii
Primului Război Mondial, întreaga structură militară, cât
şi cea de intendenţă, a fost adaptată noii situaţii politico-
militare a ţării. Ca urmare, formaţiunile de intendenţă
şi serviciul trupelor au fost desfiinţate, fiind înfiinţate
formaţiunile de intendenţă ale corpurilor de armată.
Prin Legea nr. 134 din 23 iunie 1924, printre organismele
administrative din structura armatei a fost prevăzută şi
Direcţia Superioară a Intendenţei, în compunerea căreia
intrau secţii de echipament şi de subzistenţe. Potrivit
legii, Direcţia Superioară a Intendenţei se subordona
Secretariatului General, înfiinţat cu acest prilej, care avea în
subordine toate organele de asigurare materială şi tehnică
din compunerea armatei, fiind comparabil astăzi cu un
adevărat Departament de Logistică.
În această perioadă, corpurile de armată şi diviziile erau
prevăzute cu servicii de intendenţă (birouri de echipament
şi alimente), iar regimentele (similare) aveau servicii de
2 1 (51)
aprovizionare care răspundeau de hrănire, echipare, cazare
şi de asigurare a drepturilor băneşti cuvenite personalului.
La 30 aprilie 1932, prin „Legea pentru organizarea şi
funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale”, s-a regle-
mentat şi înfiinţarea Inspectoratului General al Intendenţei.
Inspectoratul General al Intendenţei răspundea de
întreaga activitate de hrănire, echipare şi de asigurare cu
tehnică, produse şi materiale, de buna gestiune, păstrare,
consum şi preschimbare a stocurilor, de întocmirea
documentelor de mobilizare, de învăţământ şi instruire
de specialitate pentru toate categoriile de personal de
intendenţă şi administraţie.
Structura organizatorică
a intendenţei armatei române
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
Printre importantele modificări aduse în primăvara
anului 1941 în structura M.Ap.N. a fost şi cea a înfiinţării
Secretariatului de Stat al Armatei de uscat, în cadrul căruia
a fost prevăzută şi Direcţia Superioară a Administraţiei
Armatei în compunerea căreia se găsea şi Direcţia
Intendenţei. În această perioadă, intendenţa dispunea de
organe şi formaţiuni de aprovizionare, atât în zona interioară,
cât şi în zona armatelor de operaţii:
În zona interioară:
- Inspectoratul General al Intendenţei din cadrul
M.Ap.N.;
- Serviciile de intendenţă din compunerea inspecto-
ratelor de armă subordonate ministerului (marină, cavalerie
etc.) şi a comandamentelor teritoriale;
- Secţii de intendenţă (alimente, echipament) la marile
unităţi şi unităţile tactice şi operative.
În zona armatelor de operaţii:
- Servicii de intendenţă la Comandamentul General
al Etapelor, la comandamentele de etapă, la armate, corpuri
de armată şi divizii.
Comandamentul General al Etapelor avea în subordine
două comandamente de etapă, corespunzătoare celor două armate,
organizate pe două sectoare, câte unul pentru fiecare armată.
În zona operaţii, structura organelor de intendenţă era
următoarea:
- la armată: secţia subzistenţă, secţia echipament,
serviciul fonduri şi ordonanţări;
- la corpul de armată: biroul subzistenţe, biroul
echipament, serviciul casieriei;
- la regiment (similar): serviciul aprovizionării cu
subzistenţe, serviciul îmbrăcăminte, serviciul casieriei.
Este de remarcat şi faptul că în cadrul statului major
al armatei, corpului de armată şi diviziei exista Biroul
4 servicii. Serviciile de intendenţă existente la aceste
comandamente stabileau relaţii de colaborare cu Biroul
4 pentru soluţionarea în comun a problemelor referitoare
la: dispunerea şi deplasarea formaţiunilor de intendenţă
pe timpul organizării şi ducerii operaţiei (luptei), folosirea
resurselor locale, paza formaţiunilor etc., elemente de care
depindea buna funcţionare a structurilor de intendenţă.
2011 document

Structura organizatorică
pe linie de intendenţă
în perioada 1945 şi până în prezent
Până în anul 1946, a fost menţinută structura stabilită
prin Decretul-Lege din anul 1939 cu modificările ce au fost
aduse în anul 1943.
La 25 octombrie 1949, în întreaga structură a M.Ap.N.
au fost operate importante modificări, printre care s-a găsit
şi înfiinţarea organismului unic de asigurare materială sub
denumirea de „Spatele Armatei”, inspirat din organizarea
armatei sovietice. „Spatele Armatei” avea în structura sa:
h Statul Major;
h Direcţia probleme generale;
h Direcţia Intendenţei;
h Direcţia Construcţii şi domeniul militar;
h Direcţia Sanitar-farmaceutică şi veterinară;
h Secţiile: planificare generală, studii şi coordonare,
şcoli, politică.
h Şeful Direcţiei Intendenţei era şi locţiitorul pentru
intendenţă al Şefului Spatelui Armatei.
Ca formaţiuni de intendenţă existau: Depozitul Central
de Echipament, Depozitul Central de Harnaşament,
Depozitul Central de Subzistenţe şi Manutanţa Centrală
a Armatei.
Din anul 1951 a luat fiinţă Direcţia Financiară şi a
Controlului în armată, moment care marchează separarea
sectorului financiar de cel material.
În anul 1956, Spatele Armatei şi-a schimbat denumirea
în „Spatele Forţelor Armate” fără a se produce modificări în
structura sa organizatorică.
Din anul 1967 Spatele Forţelor Armate îşi schimbă
din nou denumirea în „Serviciile Forţelor Armate”, care
este pusă astfel în concordanţă cu atribuţiile sale. Tot din
acest an, şeful Serviciilor Forţelor Armate a fost învestit şi
cu funcţia de adjunct al ministrului apărării naţionale.
Din anul 1967 Direcţia Intendenţei are următoarea
organizare: Secţia plan – repartiţie, aprovizionare şi dotare
tehnică; Secţia dotare alimente şi materiale de preparat,
transport şi servirea hranei; Secţia dotare echipament;
Secţia recepţie şi control produse.
Direcţia Intendenţei avea în subordine Laboratorul de
analize şi experimentări şi Secţia tehnică. Laboratorul făcea
analize specifice pentru produse agroalimentare şi materiale
de echipament, iar Secţia tehnică se ocupa, în principal, de
recepţia calitativă a materialelor de intendenţă la furnizori şi de
realizarea modelelor de uniforme ce se introduceau în dotare.
În structura Direcţiei Intendenţei nu au mai fost
operate modificări semnificative, rămânând în principal
cu aceeaşi organizare până în anul 1989. Modificările au
constat îndeosebi în reducerea sistematică a efectivelor, deşi
volumul şi complexitatea sarcinilor creşteau în fiecare an,
ajungând în 1975 la 50% din efectivele anului 1965.
Formaţiunile prin care corpurile teritoriale şi regiunile
militare îşi îndeplineau atribuţiile de organe de înzestrare
erau: depozitele materiale de intendenţă existente pe raza
lor de responsabilitate, care din anul 1960 au trecut în
subordinea Direcţiei Intendenţă, devenind organul unic
document 2011 1 (51)
editorial
de înzestrare cu produse şi materiale de intendenţă pentru
întreaga armată.
Evenimentele din decembrie 1989 au determinat
mutaţii atât în structura organizatorică a armatei, cât şi în
activitatea intendenţei. Organele centrale au fost supuse
unor reorganizări prin apariţia unor noi departamente,
transformarea unora din fostele comandamente de armă în
inspectorate generale sau inspectorate etc.
În anul 1990, la 1 august, se înfiinţează Departa-
mentul Asigurării Logistice; Comandamentul Serviciilor
Armatei se transformă în Inspectoratul General al
Serviciilor.
În anul 1993, la 30 septembrie, Inspectoratul General
al Serviciilor se transformă în Comandamentul Logistic,
fiind în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
Începând cu 1 martie, Comandamentul Logistic intră
în compunerea Departamentului Înzestrării Logisticii
Armatei.
În perioada 1992-1995, în întreaga armată română
unele divizii se transformă în corpuri de armată.
Formaţiunile de servicii au rămas cu aceeaşi denumire,
adaptate la eşalonul respectiv (batalionul aprovizionare şi
transport la Corp de armată, compania logistică la brigadă,
plutonul logistic la batalion). Comandamentele de armată
şi corpurile de armată se transformă în corpuri de armată
teritoriale, în perioada 1995 - 2002, conform Programului
de modernizare a Armatei Române. Potrivit Hotărârii
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării se constituie 2 Baze
Logistice: „Sud” şi „Nord”.
În 2003, logistica şi infrastructura forţelor terestre vor
face parte din sistemul logistic al armatei române, având ca
principii, separarea activităţilor de comandă şi instrucţie de
cele administrative.
Actuala structură rezolvă următoarele cerinţe: degrevarea
marilor unităţi şi unităţilor de sarcini administrative;
mutarea centrului de greutate pe linie de achiziţii la nivelul
teritorial (brigadă, comandament teritorial); aprovizionarea
forţelor terestre cu materiale conform compatibilităţii cu
structurile N.A.T.O.; introducerea unui sistem de transport
conform standardelor N.A.T.O.; asigurarea posibilităţii ca
la război, parte din unităţile şi marile unităţi, formaţiunile
de logistică subordonate Statului Major al Forţelor Terestre
să înfiinţeze structuri subordonate.
Bazele de logistică, prin compunerea lor la pace, în
situaţii de criză şi la război, cuprind unităţi specializate
pentru aprovizionare şi transport (batalioane şi companii
de transport), unităţi de mentenanţă, centre de achiziţii
şi marketing, centre de întreţinere şi reparaţii clădiri şi
exploatarea cazărmilor, unităţi şi formaţiuni medicale,
depozite cu materiale de intendenţă, carburanţi-lubrifianţi,
materiale şi piese de tancuri-auto, unele formaţiuni şi
depozite zonale, care toate la un loc funcţionează sub o
comandă unică, aceea a comandamentului bazei logistice.
Încă de la legiferarea sa în cadrul armatelor Principatelor
Române şi până în prezent, intendenţa a cunoscut numeroase
transformări şi reorganizări, devenind astăzi o componentă
de bază a logisticii, complet transformată şi interoperabilă
cu structurile similare din armatele celorlalte ţări membre
N.A.T.O.
3
editorial

Intendenţa militară în anul 1902

4 1 (51) 2011 document

 studii/documente

Așii intendenţei române

GENERALUL-LOCOTENENT DR. TRAIAN DAFINESCU
(1924-2002)
Comandor dr. Marian MOŞNEAGU 1

F iul Marandei,
născută Monoranu,
casnică şi al maistrului fierar
şi subalternilor săi. Sublocotenentul de administraţie
Dafinescu Traian a dovedit că într-un timp relativ scurt
poate conduce în bune condiţii o manutanţă. Îl apreciez ca
lăcătuş Leon Lefelman, un foarte bun ofiţer de administraţie”8.
2
Traian Dafinescu s-a născut În perioada 1 octombrie 1948 – 15 februarie 1959
la 26 iulie 1924, în comuna a fost mânuitor de bani publici (casier) la Regimentul 11
Boroaia, jud. Suceava3. Infanterie, fiind de asemenea remarcat prin profesionalism şi
A absolvit 6 clase primare dăruire de comandantul regimentului, colonelul Mihăilescu:
în comuna Râşca, jud. Suceava „Ofiţerul a muncit în mod conştiincios, reuşind în scurt timp
(1931-1936), 8 clase la Liceul să pună la punct toate lucrările biroului. Punctual la program
Comercial „Ion Creangă” Locotenentul Traian Leon Dafinescu şi devotat serviciului. A ţinut toate scriptele la zi şi conform
din oraşul Fălticeni (1936- Regulamentului administrativ. Priceput în întocmirea tuturor
1946, şef de promoţie), Academia de Ştiinţe Comerciale lucrărilor gestiunii casieriei. Cultură generală corespunzătoare
şi Cooperatiste Bucureşti 1 an curs de zi (1943-1944) unui foarte bun ofiţer de administraţie, la fel cea profesională.
şi 3 ani fără frecvenţă (1943-1948), Şcoala de Ofiţeri de Are mare putere de muncă şi este perseverent în lucrări.
Administraţie Sibiu (1944-1946, şef de promoţie), Cursul Foarte cinstit. Bun camarad, este apreciat pentru felul său de
scurt de educare la Centrul de Instrucţie, Educaţie, Cultură a fi în rândul ofiţerilor”9.
şi Propagandă Breaza (iulie- Între 15 februarie – 1 decembrie
august 1946), Universitatea „Ofiţer cu o temenică pregătire, 1949 a fost contabil şef la Spitalul
serală de marxism-leninism competent, perseverent şi conştiincios, Militar Botoşani, medicul şef al
(1954-1956), Academia Militară receptiv la recomandările făcute, angajat instituţiei, locotenent-colonelul V.
Spate (1949-1951, şef de în rezolvarea problemelor de servicii”. Vasiliu constatând că este „Bine pregătit
promoţie). Doctorat în din punct de vedere profesional.
ştiinţe militare la Academia General-colonel Vasile MILEA A condus serviciul contabilităţii
Militară (4 iulie 1981)4. Ministrul Apărării Naţionale în cele mai perfecte condiţii. S-a
A fost avansat la gradul ocupat îndeaproape ca mânuitorii
de sublocotenent (1 iulie 1946), locotenent (30 decembrie să-şi întocmească la timp lucrările, având grijă deosebită de
1949), locotenent-major (19 mai 1951, la excepţional), materialele statului. În calitatea lui de ofiţer de administraţie
căpitan (15 mai 1952, la excepţional), maior (14 septembrie este înzestrat cu frumoase aptitudini militare, judecată
1953, la excepţional), locotenent-colonel (5 noiembrie 1957), sănătoasă. Energic şi prevăzător în toate acţiunile sale. Ţine
colonel (25 octombrie 1961), general-maior (27 decembrie scriptele la punct în mod impecabil şi se conformează tuturor
1972) şi general-locotenent (28 decembrie 1982)5. ordinelor la timp”10.
Şi-a început cariera militară în calitate de contabil La 1 decembrie 1949 a devenit elev al Academiei
în materiale (ofiţer cu îmbrăcămintea) la Regimentul 6 Spatelui Forţelor Armate. La finalul anului II de studii, şeful
Infanterie Voluntari Purtat din Divizia ,,Horia, Cloşca Facultăţii Spate şi Aprovizionări îl caracteriza la superlativ:
şi Crişan” (1 iulie 1946-17 iulie 1948)6, comandantul „A urmat în continuare cursurile Academiei Spatelui Forţelor
regimentului, locotenent-colonelul Berghia, apreciindu-l ca Armate, Facultatea Spate şi Aprovizionări, ca ofiţer elev în
„foarte bun gospodar şi foarte corect”, care promite a deveni anul II studii, muncind cu dârzenie şi cu foarte mult interes
un ofiţer foarte bun de administraţie, prin munca dovedită pentru însuşirea cunoştinţelor predate în facultate. Prin
în aprovizionarea unităţii. „Disciplinat şi autoritar. Bun felul său de a munci a reuşit să obţină rezultate excepţionale,
camarad. Este devotat instituţiei”7. menţinându-se şi în acest an pe primul loc în promoţia sa.
În perioada 17 iulie – 1 octombrie 1948 a fost şeful La finele anului II a fost clasificat întâiul din 37 ofiţeri elevi,
Manutanţei Botoşani din subordinea Batalionului 4 având o medie de 4,84.
Administrativ Roman, unde „a depus multă putere de Excepţional pregătit din punct de vedere profesional
muncă şi voinţă în conducerea funcţiei sale. Inteligent, cu şi politico-ideologic. Pe linie de spate şi-a însuşit în mod
o frumoasă judecată. Pe timpul comenzii a menţinut linia temeinic cunoştinţele predate, putând îndeplini cu cinste
predecesorilor săi. S-a îngrijit îndeaproape de calitatea funcţia de şef de spate la divizie sau profesor în academie,
pâinii şi fabricarea ei. Idem de cazarea şi educaţia oamenilor pentru care a fost propus.

document 2011 1 (51) 5

studii/documente
Cu o deosebit de bogată cultură generală şi multilaterală,
munceşte cu pasiune pentru a cunoaşte cât mai mult.
Studiază temeinic şi se ţine la curent cu toate noutăţile.
Constituie un exemplu categoric în muncă. Dotat cu
o judecată sănătoasă, o excelentă memorie şi o inteligenţă
vie, ofiţerul şi-a însuşit temeinic principiile noii ideologii
milităreşti şi le aplică foarte bine în munca practică aplicativă
pe hartă şi în teren. De asemenea, pe baza cunoştinţelor
sale teoretice, a reuşit să întocmească o foarte bună lucrare
pentru teza de diplomă ce i s-a dat în vederea examenului de
stat. Spirit de organizare foarte bine format, dovedit în felul
cum şi-a organizat munca de învăţământ individual şi cum
a participat la studiul colectiv în grupa sa. Dotat cu reale
calităţi pedagogice, ajutorul tovărăşesc pe care l-a dat în
mod neprecupeţit şi continuu mai ales ofiţerilor din câmpul
muncii pentru care ofiţerul a fost un sprijin real, făcându-se
uşor înţeles în orice problemă. Felul său de a munci a fost un
exemplu viu pentru toţi ofiţerii elevi din colectivul de studii.
Nu-l poate doborî niciun fel de greutăţi. Cu dârzenia care îl
caracterizează le învinge cu succes, dovedind o tărie morală
şi un nivel politico-ideologic excepţional. Disciplinat,
constituind un exemplu de corectitudine, modest, sincer,
cinstit. Foarte respectuos şi apropiat. Iubit şi apreciat de
tovarăşii săi”11.
Ca urmare, la 1 noiembrie 1951 a fost numit profesor
de Tactica Spatelui la Academia Spatelui Bucureşti iar la
24 decembrie 1952 profesor şef. „În această calitate, a predat
cursul de Tactica Spatelui la ofiţerii elevi ai anului I şi la
Cursurile de Perfecţionare, obţinând rezultate foarte bune.
Ofiţerul este foarte muncitor şi conştiincios. Are un înalt
nivel politico-ideologic şi dovedeşte o foarte bună pregătire
militară şi de specialitate. Este exigent cu sine şi cu ofiţerii
elevi, disciplinat din convingere şi însufleţit de dorinţa
hotărâtă de a pregăti în mod temeinic tinerele cadre ale
Forţelor Armate ale R.P.R. Cu ocazia jocurilor de război
executate în Academia Spatelui a întocmit lucrări foarte
bune. Minuţios, dar cu o minte clară, hotărât – fără a fi rigid –
căpitanul Dafinescu Traian dă dovadă de mult spirit ştiinţific
în tratarea diferitelor chestiuni, putând fi întrebuinţat
cu folos în orice
comandament
de spate”12 – aprecia
şeful Catedrei de
Tactica Spatelui,
locotenent-
colonelul A.
Bădescu.
La 15 sep-
tembrie 1953
maiorul Dafinescu
a fost numit şef al
Secţiei Planificare
materiale evidenţă
şi asigurare la
Spatele Forţelor
Armate. „Datorită
6 1 (51)
pregătirii sale profesionale şi politice, ofiţerul şi-a căpătat
o frumoasă autoritate ca şef de secţie şi subalternii săi îi
execută întocmai şi la timp ordinele date. Ofiţerul este
disciplinat, corect şi destul de exigent cu subalternii săi. Are
simţul răspunderii dezvoltat şi a dat dovadă de un serios
spirit de vigilenţă. Are o frumoasă cultură generală”13 –
constata şeful de stat major.
În perioada 6 octombrie 1953 – 27 noiembrie 1954 a
fost şeful Secţiei Planificare, iar între 27 noiembrie 1954 –
19 noiembrie 1955 ofiţer cu planificarea în Secţia Planificare,
Înzestrare, Mobilizare la Spatele Forţelor Armate. În
perioada 19 noiembrie 1955 – 14 iunie 1961 a fost detaşat
ca şef al grupei Dotare-Întreţinere din Direcţia Studii II
la Comitetul de Stat al Planificării de pe lângă Consiliul
de Miniştri, unde „a organizat în permanenţă în mod
judicios activitatea colectivului ce conduce, a dat îndrumări
preţioase, întocmind lucrări foarte bune, cu mult fond.
Prin munca depusă a clarificat o serie de probleme legate
de stocurile de materiale, aflate la beneficiari, acţiune cu
urmări pozitive pentru economia naţională. Este foarte bine
pregătit din punct de vedere profesional. Are o atitudine
justă faţă de muncă, de societate, de bunurile obşteşti, de
familie” – aprecia şeful Direcţiei, locotenent-colonelul Radu
Crusti14. Aprecierile constant pozitive s-au menţinut şi în
anii următori când „a acordat o mare atenţie problemelor
legate de import; a analizat cu colectivul grupei cererile
ministerelor şi a găsit soluţii foarte bune, legate de folosirea
resurselor interne sau de transfer între ministere, reuşindu-se
astfel să se facă însemnate economii la planul de import. De
asemenea, a realizat economii la materialele legate de planul
de întreţinere”15.
La 14 iunie 1961 a fost numit şeful Direcţiei Intendenţei
din Comandamentul Spatelui Forţelor Armate, unde a
dovedit a fi foarte bine pregătit din punct de vedere militar
şi profesional.
La 9 iunie 1962 a fost promovat locţiitor al şefului
Serviciilor Forţelor Armate unde „a obţinut în continuare
rezultate bune în îndeplinirea atribuţiilor ce i-au revenit,
dovedind perseverenţă şi putere de muncă. Analizează cu
discernământ problemele de rezolvat şi ia măsuri juste şi la
timp. Este apropiat de subordonaţi, principial şi exigent” –
aprecia şeful Spatelui, generalul-locotenent Mihail Burcă.
Acelaşi şef constata un an mai târziu: „Este un foarte bun
ofiţer intendent, priceput şi capabil. Sesizează cu uşurinţă
ceea ce este necesar şi rezolvă cu operativitate sarcinile. Este
un bun organizator şi planifică în bune condiţii activitatea
sectoarelor. S-a ocupat de îndeplinirea unor sarcini
importante ce reveneau comandamentului privind asigurarea
unităţilor la timp cu echipament, hrană, carburanţi, cât şi de
îmbunătăţirea calităţii unor produse aprovizionate. A ţinut o
strânsă legătură cu ministerele şi întreprinderile furnizoare,
dovedind multă competenţă şi perseverenţă în îndeplinirea
atribuţiilor. Este modest, disciplinat şi serios”16. „Colonelul
Dafinescu Traian a acumulat o bogată experienţă în cei 7 ani
ca locţiitor al şefului Serviciilor Forţelor Armate, în care timp
s-a dovedit un ofiţer foarte bun – constata în 1969 adjunctul
2011 document

ministrului Forţelor Armate şi şef al Serviciilor Forţelor
Armate, generalul-colonel Mihai Burcă. Este inteligent,
capabil, are o temeinică pregătire de specialitate, urmăreşte
îndeplinirea sarcinilor de plan ale comandamentului, modul
cum sunt aprovizionate cantitativ şi calitativ materialele de
intendenţă şi carburanţi-lubrifianţi. A participat la unele
controale organizate de minister la mari unităţi, unităţi
şi formaţiuni, aducându-şi contribuţia la îmbunătăţirea
activităţii pe linie de servicii. Apreciez că are largi posibilităţi
de dezvoltare şi corespunde foarte bine funcţiei”17.
La 8 iunie 1970 a fost numit şef de stat major, iar
din 1 noiembrie 1972 şi primul locţiitor al comandantului
Comandamentului Serviciilor Armatei, funcţie pe care a
îndeplinit-o până la trecerea sa în rezervă, la 17 aprilie 1990.
„Ca locţiitor s-a ocupat de sectorul plan din comandament,
a îndrumat activitatea Direcţiei Intendenţei, Secţiei de
carburanţi-lubrifianţi şi Secţiei financiare, dovedind că are
o foarte bună pregătire de specialitate, contribuind la buna
aprovizionare a unităţilor Forţelor Armate. Se orientează
cu uşurinţă în rezolvarea problemelor, stăpâneşte legislaţia
economico-financiară, a urmărit aplicarea acesteia de către
organele subordonate.
Este muncitor, perseverent, operativ, personal s-a
ocupat de redactarea unor documente, de rezolvarea unor
probleme de aprovizionarea forţelor armate luând legătura
cu diferite ministere, direcţii în scopul rezolvării în timp a
nevoilor unităţilor, manifestând tact şi exigenţă în relaţiile
cu acestea.
A fost personal în toamna anului 1969 în diferite centre
şi judeţe pentru organizarea aprovizionărilor cu produse
necesare unităţilor. De asemenea, a participat la diferite
controale în unităţi, rezolvând sarcinile cu competenţă. A
urmărit folosirea judicioasă a fondurilor, propunând totodată
soluţii pentru realizarea unor economii.
A coordonat problemele de cercetări ştiinţifice în
comandament, aducându-şi contribuţia la rezolvarea unor
sarcini importante ce au revenit pe linie de servicii”18.
Şi în anul 1971, generalul-colonel Burcă a avut
aprecieri pozitive la adresa sa: „S-a ocupat de îndrumarea
pregătirii tactic-operative a ofiţerilor de servicii din Forţele
Armate, de îmbunătăţirea calităţii Buletinului serviciilor. A
participat activ la convocări şi aplicaţii. A luat o serie de
măsuri privind îmbunătăţirea ordinii şi disciplinei militare
în unităţile şi formaţiunile subordonate.
De asemenea, s-a preocupat de verificarea şi întărirea
capacităţii de luptă a unităţilor şi formaţiunilor, a urmărit
existenţa şi calitatea materialelor aflate la stoc pe linie de
servicii. Este un bun organizator, muncitor, perseverent şi
exigent.
Manifestă iniţiativă, aducându-şi contribuţia la
îmbunătăţirea activităţii pe linie de servicii, prin propunerile
făcute şi măsurile pe care le-a luat.
Este dinamic, operativ, disciplinat, lucrează foarte
mult personal, întocmeşte lucrări clare şi bine analizate, se
preocupă de îndrumarea şi creşterea subordonaţilor”19.
document 2011 1 (51)
studii/documente
Şi noul şef al
Serviciilor Forţelor
Armate, generalul-
locotenent Petre
Constantinescu îi
remarca în 1972
calităţile şi probitatea
profesională: „Are o
temeinică pregătire
de specialitate,
rezolvă problemele
cu competenţă şi
operativitate. Este
un ofiţer muncitor,
perseverent, bun
organizator, dinamic,
atent şi cu iniţiativă în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin.
La convocările de pregătire s-a prezentat documentat şi a
participat activ la luarea hotărârilor. A făcut parte din mai
multe comisii de control şi inspecţie organizate de conducerea
ministerului în mari unităţi şi unităţi, soluţionând operativ
problemele de specialitate. De asemenea, s-a ocupat de
îndrumarea pregătirii de specialitate în comandament,
precum şi în unităţi şi formaţiuni. Urmăreşte cu
perseverenţă îndeplinirea sarcinilor ce revin direcţiilor şi
secţiilor din comandament. Manifestă preocupare pentru
întărirea ordinii şi disciplinei în comandament, unităţile
şi formaţiunile subordonate, a organizat diferite controale
de îndrumare în acest sens, a acordat atenţie măsurilor în
vederea ridicării capacităţii de luptă a acestora. A organizat
instruirea şi antrenarea subordonaţilor pentru desfăşurarea
exerciţiilor de alarmă.
Lucrează personal, clar, ordonat, îndrumându-şi în
acelaşi mod subordonaţii.
A scris şi publicat o serie de materiale pe linie de servicii
în vederea sprijinirii instruirii ofiţerilor din subordine.
În concluzie, este un ofiţer foarte bine pregătit,
muncitor, perseverent şi disciplinat”20.
În Notarea de serviciu pe anul 1973/1974, acelaşi
şef remarca: „Munceşte cu pasiune, perseverenţă şi nu
precupeţeşte timpul pentru îndeplinirea sarcinilor corect
şi în termenele fixate. A participat la diferite aplicaţii,
controale şi convocări unde a depus interes în îmbunătăţirea
muncii, prin indicaţiile şi măsurile luate. Redactează
personal documentele mai importante, îşi rezolvă atribuţiile
cu simţ de răspundere şi conştiinciozitate. Sprijină direcţiile
şi secţiile în întocmirea lucrărilor de mobilizare, urmăreşte
ţinerea acestora la zi. Manifestă o preocupare constantă
în îmbunătăţirea activităţii ofiţerilor din statul major, în
simplificarea documentelor şi creşterea operativităţii în
rezolvarea sarcinilor.
Are o temeinică pregătire pe linie de servicii, pe care şi-o
îmbogăţeşte continuu prin studiu, iar în prezent urmează
doctorantura pe lângă Academia Militară. Se preocupă de
problemele funcţionării serviciilor în timp de campanie în
condiţiile luptei de apărare a întregului popor şi face parte
dintr-o serie de colective care întocmesc lucrări cu teme în
acest sens.
7
studii/documente
În aplicaţiile şi
convocările ce s-au
organizat, precum şi în
documentele de învăţământ
a urmărit aplicarea acestor
principii”21.
Şi în 1975, generalul-
maior Dafinescu s-a
remarcat prin performanţe
profesionale notabile: „Are o
foarte bună pregătire tactic-
operativă şi de specialitate.
Generalul-maior
A făcut unele expuneri
Traian Leon Dafinescu
pe teme de specialitate la
Academia Militară şi Centrul de Instrucţie al Serviciilor.
De asemenea, a scris o serie de articole în revista „Probleme
de artă militară”, „Buletinul trupelor de uscat” etc. Are o
frumoasă cultură generală. Este disciplinat şi exigent.
Lucrările ce-i revin statului major sunt întocmite în timp şi
corespunzător calitativ. A desfăşurat o intensă activitate de
întărire a disciplinei în unităţile şi formaţiunile subordonate,
reliefând învăţămintele necesare şi luând măsuri pentru
prevenirea abaterilor şi evenimentelor deosebite”22.
Aceleași aprecieri sunt menţinute și în 1976: „A
dovedit frumoase calităţi organizatorice. Activităţile ce
au revenit statului major au fost pregătite și conduse în
majoritate personal. Materialele pe care le prezintă cuprind
probleme esenţiale și sunt clare. Este inteligent, sesizează
cu ușurinţă problemele principale. Își repartizează judicios
subordonaţii pentru rezolvarea sarcinilor, îi ajută și îi
îndrumă permanent. O atenţie sporită a acordat planificării
activităţilor în comandament, sincronizării acestora cu cele
ale direcţiilor și secţiilor. Lucrează planificat, calm, este
ordonat, analitic și se bucură de autoritate”. Un an mai
târziu, același șef ierarhic aprecia: „Se bucură de autoritate,
este dinamic, operativ. Lucrează mult personal, iar
problemele prezentate eșaloanelor superioare au fost clare
și bine sintetizate. Propunerile făcute pentru îmbunătăţirea
organizării serviciilor la pace și campanie au fost apreciate
pentru profunzimea și logica lor. Are spirit analitic și este
permanent preocupat de îmbunătăţirea muncii în sectoarele
de care răspunde”23.
În anii următori s-a preocupat îndeaproape de redactarea
Regulamentului serviciilor, precum și a altor instrucţiuni de
specialitate. „A depus o muncă intensă pentru rezolvarea
sarcinilor complexe ce revin statului major și s-a străduit
permanent ca rezultatele să fie cât mai bune. Ca urmare a
măsurilor luate, a conștiinciozităţii și perseverenţei, multe
din activităţile organizate nemijlocit de statul major au fost
apreciate cu ,,foarte bine” la inspecţia din 1979 (pregătirea
cadrelor, pregătirea pentru alarmă, trageri ș.a.) de asemenea,
a avut în preocupare o mai bună îndrumare a convocărilor
de pregătire tactic-operative și de mobilizare, elaborării
și aplicării planurilor de învăţământ în școli. O atenţie
deosebită a acordat îmbunătăţirii organizării serviciilor și
dotării unităţilor pentru război, prezentând unele propuneri
8 1 (51)
care au fost însușite de M.St.M. cu multă răspundere s-a
ocupat de îndrumarea activităţii de cercetare, precum și de
folosirea cu eficienţă sporită a Centrului de Calcul. Are
o foarte bună pregătire tactic-operativă, demonstrată cu
ocazia aplicaţiilor, convocărilor și prin diferite materiale și
studii întocmite”24.
În anul 1981 „a susţinut cu succes teza de doctor în
știinţe militare pe lângă Academia Militară, prezentând
soluţii de acţiune a serviciilor deosebit de interesante25. În
toate situaţiile s-a dovedit un bun organizator, operativ și
cu iniţiativă. Activităţile ce i-au revenit au fost desfășurate
după planuri temeinic studiate, atingându-și scopurile și
învăţămintele necesare. Lucrează mult, personal, îngrijit
și clar. A făcut numeroase propuneri pentru simplificarea
unor documente, pentru executarea diferitelor sarcini mai
operativ, prezentând soluţii pentru îmbunătăţirea muncii în
diferite sectoare”26.
Și noul adjunct al ministrului Apărării Naţionale
și comandant al Comandamentului Serviciilor Armatei,
generalul-locotenent Gheorghe Gomoiu i-a remarcat
dăruirea în muncă în 1984: „În funcţia pe care o îndeplinește
muncește cu multă răspundere pentru rezolvarea la timp
și de calitate a sarcinilor ce-i revin statului major, atât în
comandament cât și în unităţi, obţinând rezultate bune și
foarte bune. S-a preocupat mult de pregătirea cadrelor –
elaborarea programelor, desfășurarea ședinţelor de pregătire,
de organizarea procesului pregătirii de luptă și politice în
unităţile subordonate, în pregătirea pentru ieșirea la alarmă
și mobilizare a unităţilor, în vederea îndeplinirii obiectivelor
și sarcinilor rezultate din Directiva comandantului suprem
pentru Comandamentul Serviciilor Armatei. S-a ocupat cu
multă răspundere de pregătirea convocării și a exerciţiului
de mobilizare din acest an, din care s-au tras foarte multe
concluzii și învăţăminte”27.
De la 16 martie 1987 a fost împuternicit să asigure
funcţia de comandant al Comandamentului Serviciilor
Armatei, comisia superioară de notare prezidată de
prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale și șef
al Marelui Stat Major, generalul-maior Ștefan Gușă
apreciind în 1989 că „A acţionat cu răspundere pentru
conducerea comandamentului și asigurarea materială
a unităţilor și marilor unităţi potrivit prevederilor
Directivei comandamentului suprem. A condus nemijlocit
convocările de pregătire tactic-operativă, de elaborare și
aplicare a noului plan de mobilizare al comandamentului.
S-a preocupat în mod deosebit de dotarea, conservarea și
preschimbarea materialelor din resortul serviciilor aflate la
stoc. A organizat și condus personal controale și inspecţii
în opt unităţi subordonate, luând măsuri operative pentru
lichidarea lipsurilor constatate. A acordat atenţie deosebită
cazării și hrănirii efectivelor care au participat la aplicaţiile
demonstrative din acest an.
A îndrumat îndeaproape activitatea de cercetare
știinţifică în domeniul serviciilor”28.
Printre iniţiativele promovate și implementate de
generalul Traian Dafinescu se numără modernizarea
blocurilor alimentare prin introducerea mașinilor electrice
de spălat vesela, de tocat carne și curăţat cartofi, a
2011 document
 studii/documente

tacâmurilor din inox, a spaţiilor frigorifice de mică și mare București, 1989) și „Istoria serviciilor logistice ale Armatei
capacitate, precum și a meselor cu șase persoane, echiparea Române” (Editura Militară, 1990), lucrări cu caracter inedit,
judicioasă a militarilor în termen și a elevilor școlilor de pionierat în domeniul istoriografiei militare naţionale,
militare prin reducerea la jumătate a termenelor de folosinţă, care onorează logistica românească.
introducerea în echipamentul cadrelor militare a ţinutelor de Ca o recunoaștere a laborioasei sale activităţi știinţifice
ceremonie – bleumarin și albă, a pardesiului de camgarn și a desfășurate timp de aproape patru decenii, în anul 1993 a
costumelor de fresco, suplimentarea normelor calorice prin fost confirmat ca profesor-consultant pentru doctoranzii
introducerea gustării de la ora 11 pentru toate categoriile de în logistică ai Academiei de Înalte Studii Militare, astăzi
militari, introducerea în dotarea armatei a autocisternelor de Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”33.
alimentare, a motopompelor și pompelor de putere medie, S-a stins din viaţă în martie 2002.
înfiinţarea și generalizarea gospodăriilor anexe la unităţile
și formaţiunile armatei pentru compensarea reducerilor și NOTE
substituirilor unor produse din carne din normele de bază, 1
Serviciul Istoric al Armatei
asigurarea logistică a efectivelor detașate în economia 2
Întrucât se făceau diferite confuzii referitoare la naţionalitatea sa, în anul
naţională, revenirea la uniformele tradiţionale și însemnele 1946 şi-a schimbat numele din Lefelman în Dafinescu.
3
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, dosar personal
de grad purtate de Armata Română în perioada interbelică, nr. 38/1996, f. 1.
creșterea valorii calorice a normei de hrană, descentralizarea 4
Ibidem, verso.
preparării hranei29 ș.a. 5
Ibidem.
6
Ibidem, f. 4.
La 27 martie 1988, ministrul Apărării Naţionale, 7
Ibidem, f. 14.
generalul-colonel Vasile Milea aprecia, la rându-i, că „Are 8
Ibidem, f. 16.
foarte multă experienţă, o temeinică pregătire și competenţă, 9
Ibidem, f. 17.
bucurându-se de frumoase aprecieri din partea cadrelor” iar
10
Ibidem, f. 18.
11
Ibidem, f. 21.
la 28 iunie 1989: „Ofiţer cu o temeinică pregătire, competent, 12
Ibidem, f. 23.
perseverent și conștiincios, receptiv la recomandările făcute, 13
Ibidem, f. 25.
angajat în rezolvarea problemelor de servicii”30. 14
Ibidem, f. 27.
Pentru merite deosebite, de-a lungul carierei sale a fost
15
Ibidem, f. 31.
16
Ibidem, f. 33.
distins cu Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” (1949), 17
Ibidem, f. 46.
Medalia „A 5-a aniversare a R.P.R.” (1952), Medalia jubiliară 18
Ibidem, f. 47.
„10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare 19
Ibidem, f. 49.
20
Ibidem, f. 51.
Române” (1953), Medalia Muncii (1954), Medalia „Meritul 21
Ibidem, f. 55.
Militar” clasa I (1954), Ordinul „Meritul Militar” clasele 22
Ibidem, f. 57.
a III-a (1961), clasa a II-a (1966) și clasa I (1971), Ordinul 23
Ibidem, f. 58.
„Steaua R.P.R.” clasa a V-a (1964), Ordinul „23 August”
24
Ibidem, f. 61.
25
Teza de doctorat cu titlul „Asigurarea materială a marilor unităţi operative
clasa a V-a (1964), Medalia „A XX-a aniversare a eliberării şi tactice care interzic pătrunderea inamicului în Poarta Someşului şi
patriei” (1964), Medalia „A XX-a aniversare a Zilei Forţelor Poarta Mureşului” (212 pagini +2 hărţi + 2 scheme) a fost susţinută la 4
Armate ale R.P.R.” (1964), Medalia „A XX-a aniversare iulie 1981, la Facultatea de Arme Întrunite şi Tancuri din cadrul Academiei
Militare Bucureşti, fiind confirmată de Comisia Superioară de Diplome la 30
a eliberării Patriei” (1964), Medalia „A XXV-a aniversare septembrie 1981.
a eliberării Patriei” (1969), Ordinul „Tudor Vladimirescu” 26
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, dosar
clasa a V-a (1969), Medalia „A 50-a aniversare a P.C.R.” personal nr. 38/1996, f. 63.
(1971), Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii”
27
Ibidem, f. 66.
28
Ibidem, f. 70.
(1972), Medalia „30 de ani de la eliberarea României de 29
Colonel Alexandru Manafu, „Corifei ai intendenţei militare române”,
sub dominaţia fascistă” (1974), Ordinul „Steaua R.S.R.” Editura ROMFEL, 1996, p. 70-71.
clasa a IV-a (1974), Medalia „A XXX-a aniversare a Zilei 30
Ibidem, verso.
31
Ibidem, f. 6 verso.
Armatei Republicii Socialiste România” (1974), Medalia 32
„Îmbunătăţirea asigurării materiale a trupelor, a vieţii militarilor, în urma
comemorativă „A 40-a aniversare a revoluţiei de eliberare Revoluţiei din decembrie 1989”, în „Gândirea militară românească”, Anul I,
socială și naţională antifascistă și antiimperialistă” (1984), nr. 1/1990, p. 30-34.
Medalia jubiliară „A 40-a aniversare a Bulgariei socialiste”
33
Colonel Alexandru Manafu, op.cit., p. 72.
(1985), Medalia poloneză „Frăţia de arme” (1986), Medalia Romanian logistics aces –
„A 70-a aniversare a Forţelor Armate ale U.R.S.S.” (1989), Lieutenant General Traian Dafinescu, Ph.D,
Medalia sovietică „Pentru întărirea prieteniei de luptă” Captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D.
(1989), Medalia ungară „Pentru prietenia de luptă” (1989) și Abstract: A personality of Romanian Army logistics, general
Medalia Ministerului Apărării Naţionale al R.D.G. „Frăţia Traian Dafinescu, Ph.D., activated with remarkable performances
de arme” de aur (1989)31. in different units. He was chief of general staff and provisional
A trecut în rezervă la 17 aprilie 1990. commander of Logistics between 1975 and 1989. He became
Autor al numeroase articole de specialitate32, Ph.D. in military science and he was university professor at Military
Academy. He published valuable studies and specialty works.
coordonator al unor dispoziţii și regulamente, a publicat
împreună cu colonelul Ioan Boaţă lucrările „Serviciile Keywords: logistics, service, university professor, book-
Armatei Române. Tradiţie și actualitate” (Editura Militară, keeping, general

document 2011 1 (51) 9

studii/documente

150 DE ANI
DE LA NAŞTEREA MAREŞALULUI CONSTANTIN PREZAN
Dr. Petre OTU1

C onstantin Prezan, de la a cărui naştere se împlinesc Prezan. A urmat şcoala

în acest început de an, 2011, un veac şi jumătate primară în satul natal,
face parte din acea generaţie, care a trăit deopotrivă drama apoi a studiat la Şcoala
Primului Război Mondial, dar şi triumful aproape nesperat fiilor de militari din
al realizării României Mari. Ca atare, secvenţa de istorie Iaşi, pe care o absolvă în
românească din anii 1916-1920 nu poate fi înţeleasă anul 1878. De remarcat
fără personalitatea generalului Constantin Prezan, rolul este faptul că instituţia
său în multe din evenimentele dramatice ale acelui timp,
fiind covârşitor. De altfel, „Contribuţia sa de mare valoare adusă
contribuţia sa de mare valoare în această perioadă l-a plasat în rândul
adusă în această perioadă l-a personalităţilor reprezentative din
plasat în rândul personalităţilor
întreaga istorie militară românească şi
reprezentative din întreaga
i-a adus, în 1930, gradul de mareşal.
istorie militară românească
Împreună cu Alexandru Averescu şi Ion
şi i-a adus, în 1930, gradul
de mareşal. Împreună cu Antonescu, Constantin Prezan face parte
Alexandru Averescu şi Ion din tripleta de militari, care au acces
Antonescu,Constantin Prezan la această favoare cu totul deosebită şi
Generalul Constantin Prezan

face parte din tripleta de foarte rar acordată”.

de învăţământ din capitala Moldovei
militari, care au acces la această a fost prima de acest fel din istoria armatei române. Ea avea
favoare cu totul deosebită şi foarte rar acordată. Precizăm că
scopul de da creştere şi educaţie completă fiilor de militari de
alte patru personalităţi, regii României – Ferdinand, Carol al
orice grad „al căror serviciu îndelungat şi nepătat le constituie
II-lea şi Mihai, împreună cu regele Alexandru al Iugoslaviei,
un drept la recunoştinţa ţării”3.
au fost învestiţi cu această demnitate.
S-a înscris la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie,
De altfel, istoriografia militară şi nu numai ea discută,
fiind înmatriculat în această instituţie de învăţământ la 1 iulie
în continuare, semnificaţia mareşalatului. Este mareşalul un
1878. Conform reglementărilor din epocă durata cursurilor
grad militar sau este o demnitate? Iată, o întrebare la care
s-au dat mai multe răspunsuri până acum . Cert este că din la şcolile de formare a ofiţerilor era de doi ani de zile, după
2

cei şapte mareşali enumeraţi mai sus, doar Ion Antonescu care absolvenţii primeau tresele de sublocotenenţi.
a fost activ, el având responsabilităţi directe în conducerea La 1 iulie 1880, la numai 19 ani, absolvind
armatei române în timp de război. Prezan şi Averescu au şcoala mai sus amintită, clasificat al 14-lea
fost avansaţi mareşali, în timp ce erau în poziţie de retragere din 35 de cursanţi, el a fost avansat sublocotenent
ca o recunoaştere a meritelor avute în timpul „Marelui şi repartizat comandant de pluton la
Război”. Cei trei suverani ai României au avut calitatea de Regimentul 7 infanterie. A fost detaşat la Constanţa, pentru
„comandant suprem al armatei”, singurul care şi-a exercitat construirea de cazărmi, dar din motive pe care n-am putut să
efectiv atribuţiile în timp de război fiind regele Ferdinand. le aflăm nu a dat curs acestui ordin. Oricum, în Regimentul
Cât priveşte pe regele Mihai, ridicat la gradul de mareşal 7 linie a stat doar câteva luni deoarece la 16 noiembrie 1880,
la 10 mai 1941, el a fost, în anii 1941-1945, şef al statului împreună cu alţi aproape 20 de ofiţeri infanterişti, a fost
4
şi comandant suprem al armatei, a semnat toate decretele mutat la Batalionul 2 geniu din Bucureşti .
de avansare şi decorare ale ofiţerilor, dar nu a condus Explicaţia unei măsuri consta în structura învăţământului
armatele române pe câmpul de luptă. Acest rol i-a revenit, militar de la acea dată care nu cuprindea o şcoală specială
pentru perioada 1941-1944, mareşalului Antonescu (auto) pentru celelalte arme, în afară de infanterie şi cavalerie. Prin
proclamat „conducător al statului român”. urmare ofiţerii necesari pentru artilerie sau geniu proveneau
tot din rândul absolvenţilor singurei instituţii de formare
Anii de formare a ofiţerilor. Un asemenea neajuns a fost înlăturat parţial,
în anul 1881, prin înfiinţarea Şcolii speciale de artilerie şi
Dincolo de aceste elemente, altminteri importante, geniu. Ea primea absolvenţi ai Şcolii de ofiţeri de infanterie
cariera militară a lui Constantin Prezan a fost exemplară şi cavalerie, cu gradul de sublocotenent, durata cursurilor
pentru epoca antebelică. El s-a născut la 27 ianuarie 1861, în fiind de doi ani. În perioada următoare sistemul de pregătire
satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, a ofiţerilor s-a diversificat, fiecare armă beneficiind de o
districtul Ilfov, părinţii săi fiind Constantin şi Alexandrina instituţie de formare a cadrelor necesare5.

10 1 (51) 2011 document

 studii/documente

În prima caracterizare ca ofiţer, maiorul 1917. Regele Ferdinand I, Principele Carol şi generalul Constantin Prezan pe front
Constantin Candiano, scria că sublocotenentul
Prezan era un „ofiţer inteligent, caracter bun,
disciplinat şi serios în serviciu. Conduită,
principii şi ţinuta prea bune, bun camarad,
lucrează prea bine şi cu pricepere”6.
Conform reglementărilor din epocă,tânărul
Prezan a urmat timp de doi ani de zile (1881-
1883), Şcoala specială de ofiţeri de artilerie şi
geniu, recent înfiinţată. Directorul instituţiei,
colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl
aprecia la 1 noiembrie 1882, ca fiind „un ofiţer
serios, activ, inteligent. Exact la serviciu /…/
Promite a deveni un prea bun ofiţer. Merită şi de viitor. Merită a înainta la alegere ca recompensă bine
însuşeşte toate condiţiunile spre a fi înaintat la alegere cu nr. 1”7. meritată pentru zelul şi activitatea ce desfăşoară în lucrările
După absolvirea şcolii, clasificat al doilea din 23 de absolvenţi, cu care este însărcinat şi în instrucţia batalionului”10.
Constantin Prezan era avansat, la 11 iulie 1883, locotenent, iar La 12 iulie 1894, maiorul Constantin Prezan a fost
treptele carierei militare îi erau deschise8. mutat din Regimentul 1 geniu în Administraţia Centrală
În urma unui concurs, ministrul de război Ion C. a Ministerului de Război, funcţie în care a stat puţin. La
Brătianu, care era primul ministru al ţării, a propus regelui 1 ianuarie 1895, prin Înaltul Decret nr. 4 288, el a fost numit
Carol I, trimiterea lui Constantin Prezan din Regimentul 1 geniu şeful serviciului geniu al Corpului 2 armată, dislocat în
(fusese mutat în această unitate la 1 aprilie 1882), la studii în garnizoana Bucureşti şi comandat, la acea dată, de generalul
Franţa. Prin raportul nr. 7 484 din 23 august 1883, suveranul Eraclie Arion. El l-a înlocuit în această funcţie pe locotenent-
i-a acordat un concediu de trei ani pentru a urma cursurile colonelul Vasile Zottu, ce fusese avansat colonel.
Şcolii de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau În aceste condiţii avansarea la gradul de locotenent-
de lângă Paris. Locotenentul Prezan a absolvit Şcoala de colonel (10 mai 1895), după numai trei ani de stagiu,
la Fontainebleau în august 1886, cu aprecierea „prea bine”, reprezenta o binemeritată răsplată pentru eforturile şi
obţinând şi brevetul de ofiţer de stat major. activitatea lui Constantin Prezan11. (M.O., nr. 23, 16 mai
Carieră militară fără reproş 1895.) Pentru câteva luni de zile, respectiv de la 1 aprilie
până la 16 noiembrie 1896 a exercitat funcţia de comandant
Reîntors în ţară, el a fost încadrat, în acelaşi an, la al Cetăţii Bucureşti, de care s-a achitat în bune condiţii.
Şcoala specială de artilerie şi geniu, ca profesor – ajutor de Prin pregătire, rezultatele obţinute şi calităţile sale,
fortificaţii. Comandantul şcolii, colonelul Christian Tell, Constantin Prezan s-a impus în rândul corpului ofiţeresc,
caracteriza în cuvinte elogioase activitatea lui Constantin astfel că numirea sa, la 16 noiembrie 1896, ca adjutant regal nu
Prezan: „La aprecierile mele anterioare adaug că face foarte a fost o surpriză. Un profund cunoscător al vieţii şi activităţii
bine cursul de fortificaţie la această şcoală, înlocuind chiar perechii princiare şi apoi regale, Ferdinand şi Maria, Eugeniu
pe profesorul titular care îi lasă mai toată sarcina cursului”9. Arthur Buhman scria: „Lt.-col. Prezan aducea cu dânsul
În anul următor, la 6 martie 1887, a mai făcut un pas în reputaţia unui eminent militar, reputaţie ce s-a dovedit pe de-a
ierarhia militară fiind avansat la gradul de căpitan. întregul meritată prin splendida carieră ce a făcut în viitor şi
Având în vedere priorităţile României în acel moment, marele lor jucat pe timpului Primului Război Mondial când a
Constantin Prezan a fost trimis în misiune la Magdeburg fost numit şeful Statului Major al Armatei”12. El făcea parte
(Germania), în perioada decembrie 1890-septembrie 1891, din Statul Major Regal (Casa Militară Regală), fiind, însă,
în calitate de delegat al Ministerului de Război, unde a ataşat ca adjutant pe lângă principele moştenitor Ferdinand.
supravegheat construcţia materialului de apărare a liniei Timp de peste doi ani, Prezan a fost singurul adjutant al
fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi, misiune de care s-a principelui Ferdinand, din noiembrie 1898, fiind investit cu
achitat foarte bine etc. Întors în ţară, el a fost reîncadrat în această calitate şi maiorul Aurel Dumitrescu.
Regimentul 1 geniu şi desemnat şef de sector la „Cetatea Constantin Prezan, cu firea sa echilibrată, cu bunul simţ
Bucureşti”, un obiectiv extrem de important pentru şi modestia care l-au caracterizat întotdeauna a reprezentat
autorităţile române, în frunte cu regele Carol I. un ajutor de nădejde pentru principele moştenitor al
În anul următor, 1892 la 8 aprilie, a fost avansat maior şi României. Generalul Vlădescu, şeful Casei Militare Regale
numit comandant de batalion în Regimentul 1 geniu, unde a la acea vreme, scria despre el că, în calitate de adjutant regal,
rămas până în luna iulie 1894. Activitatea lui a continuat să „a justificat pe deplin bunele note obţinute de la diferiţii
fie apreciată în mod elogios. Generalul Ion Argetoianu, tatăl săi şefi până astăzi”, el schiţându-se cu mult zel şi multă
viitorului om politic de mai târziu, Constantin Argetoianu, inteligenţă de această sarcină13.
comandant al Regimentului 1 geniu la începutul anilor 90 Eugeniu Arthur Buhman, amintit mai sus, scria şi el
ai secolului al XIX-lea, îl aprecia, la 10 iunie 1894, că este în aceiaşi termeni despre activitatea lui Constantin Prezan.
„Foarte bun ofiţer superior sub toate raporturile. Ofiţer „Înalt, zvelt, vioi, cu un început marcat de chelie şi o mică

document 2011 1 (51) 11

studii/documente
bărbuţă castanie, scria memorialistul, era un om foarte
politicos, cu ţinuta sigură şi socotit la vorbă, destoinic sfătuitor
totdeauna; părea a fi o fire blajină, în realitate era energic, dârz
în hotărârile sale, clarvăzător şi foarte milităros”14. Generalul
Warthiadi, care îl înlocuise în funcţie pe generalul Vlădescu,
aprecia şi el că locotenent-colonelul Constantin Prezan era
„un ofiţer de valoare, apreciat de toţi şefii săi”15.
La 10 mai 1901, Constantin Prezan a fost avansat colonel
şi mutat în Administraţia Centrală a Ministerului de Război,
dar a continuat să facă serviciul de adjutant regal, ataşat pe
lângă principele moştenitor Ferdinand, până la jumătatea
lunii noiembrie acelaşi an, când a fost trecut la trupe.
Prin Înaltul Decret nr. 3 556 din 14 noiembrie 1901,
Constantin Prezan a fost numit, în interesul serviciului,
începând din data de 16 noiembrie acelaşi an, comandant al
Regimentului 7 „Racova” nr. 25, dislocat în oraşul Vaslui16.
Acelaşi act normativ preciza că Prezan rămânea însumat tot
Ministerului de Război, ceea ce arăta caracterul provizoriu
al funcţiei, dar la 1 aprilie 1902 a fost definitivat pe post.
Constantin Prezan s-a achitat în foarte bune condiţii
de sarcinile ce i-au revenit în noua funcţie, el fiind
notat superlative de şefii săi. Comandantul Brigăzii 13
infanterie, generalul C. Candiano, în subordinea căreia se
afla regimentul, scria, la 23 septembrie 1903, că Prezan
comanda bine şi cu inteligenţă unitatea, pregătirea ofiţerilor
şi instrucţia trupei fiind atent organizate şi supravegheate.
„În rezumat, conchidea generalul Candiano, zelul cu care
serveşte, calităţile sale, unite cu cunoştinţele militare ce
posedă îl fac să fie un distins comandant de regiment, care
îndeplineşte sub toate raporturile condiţiile cerute pentru
a înainta la gradul de general”17. De aceeaşi părere era şi
generalul Arnold Beller, comandantul Diviziei 7 infanterie,
marea unitate ierarhic superioară care, în notarea sa pe
anul 1903, consemna: „Foarte bun şef de regiment, poate
aspira la gradele cele mai înalte ale ierarhiei militare. A
luat parte la manevre şi a condus foarte bine regimentul”18.
Comandantul Corpului 4 armată, generalul Alexandru
Brevetul Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare,
conferit de Franţa în 1917
12
Iarca, cel care lua decizia în privinţa aprecierilor anuale ale
cadrelor superioare, concluziona: „Ca om şi ca ofiţer este din
toate punctele de vedere distins”19.
La 15 aprilie 1904 lui Constantin Prezan i s-a încredinţat
comanda Brigăzii 13 infanterie, al cărui comandament se
afla la Bârlad, înlocuindu-l pe generalul Alexandru Leon.
Conducerea unei brigăzi punea mult mai multe probleme
decât cea a unui regiment, dar Constantin Prezan a dovedit
aceeaşi bună conduită şi aceleaşi calităţi de lider. Mai trebuie
menţionat şi faptul că, în calitate de comandant al Brigăzii
13 infanterie el a gestionat complicata situaţie generată
de răscoalele ţărăneşti din anul 1907, caracterizate de unii
cercetători drept „război civil”.
La 10 mai 1907, Constantin Prezan a fost avansat
general de brigadă, o recunoaştere binemeritată pentru
activitatea sa de ofiţer întinsă pe aproape trei decenii.
Gradul de general oferea perspectiva ocupării unor funcţii
înalte, următoarea treaptă fiind cea de comandant de
divizie. Dând curs acestor propuneri şefilor săi, Ministerul
de Război l-a numit pe Constantin Prezan, la 1 noiembrie
1910, comandant al Diviziei 10 infanterie, funcţie pe care
a exercitat-o doar câteva luni, respectiv până la 30 martie
1911, când a preluat şefia Diviziei 7 infanterie20.
În fruntea acestei mari unităţi, Constantin Prezan a
participat la campania din sudul Dunării din anul 1913.
Divizia 7 împreună cu Divizia 8 infanterie, făcea parte
din Corpul 4 armată, comandat de generalul de divizie
Alexandru Lambrino, funcţia de şef de stat major fiind
ocupată de colonelul Ioan Oprescu. Divizia 7 infanterie avea
în compunere două brigăzi de infanterie (13 şi 14), una de
artilerie, un regiment de vânători, o companie de pionieri şi
o ambulanţă. La sud de Dunăre, divizia a primit ca întărire
Regimentul 11 roşiori21.
Conform planului de campanie, Corpul 4 armată a făcut
parte din grupul principal de forţe, care urma să acţioneze
în nordul Bulgariei, pe direcţia generală Sofia. În primele
zile ale lunii iulie 1913, el a trecut Dunărea pe podul de
vase de la Siliştioara, lângă Corabia, aproape de locul unde
fusese construit podul în 1877 şi s-a deplasat pe dreapta
Iskerului. După traversarea fluviului, făcând siguranţa
Corpului 1 armată, Divizia 7 s-a îndreptat spre Ghigen,
Orehoviţa şi Staroselo, unde a staţionat două zile (3-5/16-
18 iulie). În continuare, a înaintat pe itinerarul Mahlata-
Peserevo, Devent, Luvoviţ, Blasniecevo, Miscovici, Vladovec
şi Etropole, unde a ajuns la 11/24 iulie. Aici, generalul
Constantin Prezan şi-a instalat cartierul diviziei precum şi o
parte din forţe (Brigada 14 infanterie, Regimentul 8 artilerie
şi serviciile). O altă parte (Brigada 13 infanterie, regimentele
4 vânători şi 5 artilerie) a fost deplasată la Zlatiţa, iar un
detaşament la Bencovski. Aceste măsuri erau determinate
de intenţia Comandamentului suprem român de a trece
munţii Balcani, pentru a pătrunde în podişul Sofiei.
În ziua de 11/24 iulie, când Divizia 7 infanterie ajungea
la Etropole, din proprie iniţiativă, Comandamentul suprem
român a oprit înaintarea trupelor române, demers care s-a
suprapus peste cererea adresată de regele Carol I suveranilor
Serbiei, Greciei şi Muntenegrului de încetare a ostilităţilor
1 (51) 2011 document
 studii/documente

Campania armatei române

la sudul Dunării a evidenţiat, din
nou, calităţile de comandant ale
generalului Constantin Prezan.
El a luat măsuri ferme pentru
organizarea marşurilor şi pentru
bunul trai al trupelor, astfel că
divizia sa a înregistrat pierderi
minime ca urmare a epidemiei
de holeră, care a afectat armata
română. Până la data de 23 iulie/
5 august, marea unitate înregistrase
300 de bolnavi şi 19 morţi de
holeră, cifre mici în comparaţie
cu pierderile altor mari unităţi22.
Un participant la campania
din sudul Dunării, locotenentul
Constantin Pantazi, ajuns general
şi ministru de război în perioada
1942-1944, a consemnat Regele Carol al II-lea şi mareşalul Constantin Prezan la Manevrele Regale din 1932
că Divizia 7 infanterie „s-a
i-au propus şefia Marelui Stat Major. Primul îi cunoştea
remarcat prin disciplină şi executare precisă şi metodică a
cariera, Prezan fiind, între altele, şeful comisiei de acordare
tuturor misiunilor primite”23. Şi regele Carol I avea cuvinte a gradului de maior, iar primul ministru îl ştia din anii
de apreciere faţă de calităţile generalului Prezan. Într-o studenţiei de la Paris. Constantin Prezan a refuzat categoric
convorbire cu Alexandru Marghiloman din 29 decembrie propunerea, declarând ferm că doreşte să rămână în fruntea
1912, monarhul găsea generalii comandanţi de divizie „afară
comandamentului său27. Abia în toamna anului 1916, la
de Cotescu şi Prezan, foarte slabi”24. presiunile aceluiaşi om politic a acceptat şefia celui mai înalt
În aceste condiţii avansarea lui în funcţie şi grad organism militar.
reprezenta un fapt normal. În anul 1914, Constantin Prezan Corpul 4 armată era dislocat în Moldova, de unde şi
a fost numit comandant al Corpului 3 armată şi avansat, la denumirea ce apare des în documente de „Corpul de Nord”.
10 mai, la gradul de general de divizie25. Tot în acelaşi an, el În perioada celor doi ani de neutralitate, misiunea marii
a primit comanda Corpului 4 armată, mare unitate de care unităţi a constat în asigurarea graniţelor de vest şi est ale
va fi foarte legat în următoarea perioadă de timp. ţării. Sarcină de loc uşoară având în vedere că vecinii erau
Comandant de corp de armată şi armată imperiile rus şi austro-ungar, care se înfruntau pe frontul
din Bucovina şi Galiţia. Concomitent, marile unităţi
La declanşarea marii conflagraţii mondiale, cariera trebuiau pregătite pentru o eventuală intrare în război, ceea
militară a lui Constantin Prezan era una împlinită, el ce implica o mare răspundere, dar şi foarte multă discreţie în
ajungând la cel mai înalt grad militar al epocii-general de toate acţiunile întreprinse.
divizie. Totodată, el a urcat toate treptele ierarhiei de la Potrivit planului de război, cunoscut şi sub numele de
comandant de pluton la comandant de corp de armată, cea ipoteza „Z”, în momentul intrării în război se creau patru
mai mare funcţie din timp de pace, exceptând cea de şef al armate, 1, 2, 3, de Nord (devenită ulterior Armata 4) care
Marelui Stat Major. urmau să materializeze planul de campanie stabilit de Marele
În toate funcţiile pe care le-a exercitat a obţinut rezultate Stat Major. De reţinut că formarea celor patru comandamente
dintre cele mai bune, subordonaţi şi şefi reţinând înalta sa de armată s-a făcut după declanşarea mobilizării şi înaintea
pregătire, conştiinciozitatea, echilibrul caracterului, apropierea ei, aşa cum ar fi fost normal. Prin urmare, ele nu au putut
de oameni, dar şi exigenţa sa. Cu toate acestea, datorită să gestioneze această operaţie dificilă, preluând ulterior
serviciului exercitat la Palatul Regal şi poate şi reputaţiei controlul asupra propriilor trupe şi a operaţiilor aflate în curs
celei de-a doua soţii, Olga, Constantin Prezan era considerat de desfăşurare. Generalul Prezan, comandant al Corpului 4
un ofiţer de salon, care îşi datora parcursul în carieră unor armată, a fost investit în funcţia de comandant al Armatei
fericite împrejurări26. „Marele Război”, sintagmă sub care de Nord. A fost singurul caz de normalitate, deoarece el a
este cunoscută prima conflagraţie mondială a spulberat, însă, avut sub autoritatea sa trupele pe care le-a avut în subordine
asemenea aserţiuni, lipsite de orice temei. anterior, ceea ce nu s-a întâmplat.
În calitate de comandant de corp de armată, Constantin Ofensiva Armatei de Nord, dispusă pe aliniamentul
Prezan a fost implicat în acţiunea de pregătire pentru Carpaţilor Meridionali, de la Vatra Dornei la trecătoarea
viitorul război, dar competenţele sale au fost limitate. La Oituz, a început în noaptea de 14/15 august 1916, prin
începutul războiului, Radu R. Rosetti şi Ion I.C. Brătianu acţiunea grupurilor de acoperire, care au trecut munţii prin

document 2011 1 (51) 13

studii/documente
Generalul Constantin Prezan
trecători, realizând capete de pod28. În continuare, până către
20 august/2 septembrie 1916, finalul primei etape, grupurile
de acoperire au continuat înaintarea lărgind capetele de pod.
În etapa a doua (21 august/3 septembrie-28 august/
10 septembrie 1916), marile unităţi ale armatei şi-au
asigurat controlul asupra văilor superioare ale Oltului şi
Mureşului. Cele mai importante acţiuni s-au desfăşurat la
flancurile dispozitivului, fiind ocupate între altele Miercurea
Ciuc şi Topliţa. La 28 august/8 septembrie, Armata de
Nord a primit ordin să treacă la apărare pe aliniamentele
atinse, ordin care nu îşi avea o justificare serioasă deoarece
inamicul din faţă era în curs de retragere. La încheierea celei
de-a doua etape, Armata de Nord ieşise cu forţele principale
la vest de râurile Mureş şi Olt, fiind ocupat aliniamentul
Topliţa, Vârful Bătrâna, pasul Bucin, muntele Cucucului,
vest Bixad.
Etapa a treia s-a desfăşurat în perioada 29 august/11
septembrie-13/26 septembrie 1916, comandamentul
armatei urmărind să consolideze flancul drept pentru a
realiza cooperarea cu vecinul de aici – Armata 9 rusă. În
acelaşi timp, având în vedere că Armata 2 a angajat bătălia
de la Olt, Armata de Nord a primit misiunea să continue
acţiunile ofensive la flancul său stâng pentru a fixa cât mai
multe forţe ale adversarului şi a realiza joncţiunea cu vecinul
din stânga.
Întrucât Corpul 1 armată pierduse practic bătălia de
la Sibiu (13/26 septembrie-16/29 septembrie), iar ofensiva
Armatei 2 pentru ajutorarea acestuia devenise inutilă,
Marele Cartier General a oprit, la 17/29 septembrie, ofensiva
Armatei de Nord şi a Armatei 2. Un alt motiv care a dus la
o asemenea decizie era dat de desfăşurarea manevrei de la
Flămânda (10/23septembrie-23 septembrie/6 octombrie).
În consecinţă se cerea celor două armate(de Nord şi 2) să
reziste cu orice preţ „până ce acţiunea de la sud va fi rezolvată”.
Dar generalul Prezan a continuat ofensiva încă o zi, ceea
ce a reprezentat o greşeală. La 18 septembrie/1 octombrie,
comandamentul armatei a oprit ofensiva, ordonând marilor
unităţi din subordine trecerea la apărare.
La sfârşitul operaţiei ofensive, Armata de Nord atinsese
aliniamentul – sud Vatra Dornei, est Răstolniţa, pantele de
vest ale Munţilor Gurghiului, est Sovata, Praid, Odorhei.
14
Timp de 35 de zile ea a înaintat pe teritoriul inamic pe
o adâncime de 80 de kilometri la flancul drept şi 100 de
kilometri la cel stâng, eliberând o suprafaţă de 12 000 de
kilometri². Lărgimea fâşiei de acţiune a armatei care, iniţial,
avea 230 de kilometri s-a redus la 150 de kilometri.
Ca o apreciere generală, Armata de Nord a fost singura
din cele patru care şi-a îndeplinit, în cea mai mare măsură,
misiunile încredinţate. Generalul Prezan şi statul său major
nu au făcut greşeli serioase, conducerea marilor unităţi
fiind asigurată în condiţii corespunzătoare pentru vreme de
război. În acest răstimp, generalul Prezan a fost implicat şi
în alte decizii, care au influenţat decisiv evoluţia operaţiilor
pe frontul românesc.
Unul dintre cele mai importante momente ale
Războiului de reîntregire l-a constituit Consiliul de război de
la Periş din 2/15 septembrie 1916. La el au participat regele
Ferdinand, primul ministru Ion I.C. Brătianu, generalul
Dumitru Iliescu, şeful Marelui Cartier General şi cei trei
comandanţi de armată – generalii Ioan Culcer, Alexandru
Averescu, Constantin Prezan29. Disputa principală a fost
între Averescu şi Prezan, primul cerând oprirea ofensivei
de la nord şi vest de Carpaţi şi organizarea unei acţiuni
de amploare la sudul Dunării, iar al doilea, dimpotrivă, se
pronunţa pentru continuarea ei. Cum se ştie, câştig de cauză
a avut, în cele din urmă, Averescu, el organizând manevra de
la Flămânda, terminată cu un eşec.
Încheiată la sfârşitul lunii septembrie 1916, dispozitivul
său fiind orientat spre interzicerea principalelor direcţii de
pătrundere ale inamicului.
Din cele patru armate de care dispunea România în
primele luni de campanie, cea comandată de generalul
Constantin Prezan a avut cea mai bună comportare, ea
nefiind învinsă. A înaintat cel mai mult la vest de munţi
şi s-a retras în deplină ordine, sub presiunea puternică a
inamicului. Era o performanţă militară deosebită care nu
a rămas neobservată, în acele clipe dramatice, în care, pe
fondul eşecurilor succesive, ce au urmat euforiei generale
de la începutul campaniei, deznădejdea şi disperarea
cuprinseseră societatea românească. N. Iorga a consemnat-o,
reliefând meritele comandatului ei. „De multe vorbim, scria,
la 7 octombrie 1916, marele istoric, dar nu totdeauna de ce
trebuie. Ştim că bancherul cutare, putred de bogat, a dat
zece ţigări şi cinci parale la un spital de răniţi, dar nu ştim
cine ne-a dat în Ardeal cea mai metodică şi sigură înaintare
şi, în ceasul greu, retragerea cea mai liniştită. Să mi se dea
voie să fac o indiscreţie. E generalul cu ţinuta sigură şi vorba
socotită, generalul de cugetare îndelungată care comandă la
Iaşi: generalul Presan”30.
I.G. Duca aprecia şi el în termeni elogioşi, calităţile
militare ale generalului Prezan, care „a ştiut să execute şi
această retragere spre vechea graniţă liniştit şi metodic,
hărţuind mereu pe inamic, fără pierderi inutile şi în cea mai
desăvârşită ordine. Hotărât, cu cât trecea vremea, cu atât
Prezan se impunea mai mult. De la începutul războiului
era singurul care nu făcuse nicio greşeală, care înregistrase
numai succese, şi, mai ales, singurul care îşi avea trupele
în mână. La el fiecare unitate ştia ce trebuia să facă şi
1 (51) 2011 document

legătura dintre diferitele unităţi a fost realizată din primul
moment. Pe de altă parte, modestia sa contrasta simpatic
cu zgomotoasa reclamă din jurul lui Averescu. În schimb
ceilalţi comandanţi de armată se arătaseră mai prejos de
aşteptările generale”31.
Aceste calităţi au stat la baza numirii lui Prezan, la
11/24 noiembrie 1916, în fruntea Grupului de armată ce-i
purta numele pentru organizarea unei mari bătălii de apărare
a Capitalei şi cunoscută în istoriografie drept. „bătălia de
pe Neajlov-Argeş” sau „bătălia Bucureştiului”. El avea în
compunere Armata 1 română, comandată de generalul
Dumitru Stratilescu, Grupul Apărării Dunării, condus de
generalul Constantin Ianvovescu, diviziile 21 infanterie
(comandant – generalul Dimitrie Lambru), 9/19 infanterie
(comandant – generalul Constantin Scărişoreanu) şi 2/15
infanterie (comandant – generalul Alexandru Socec),
precum şi alte unităţi şi formaţiuni.
Planul era ingenios prevăzând o manevră pe direcţii
interioare împotriva celor trei grupări adverse care afluiau
spre Capitală, dar care erau despărţite de intervale destul de
mari. Condiţiile angajării au fost foarte dificile, iar ajutorul
rus, indispensabil pentru asigurarea victoriei, a lipsit aproape
cu desăvârşire. La acestea s-au adăugat şi unele erori ale
comandamentelor româneşti, astfel că bătălia a fost pierdută.
Era primul insucces pe câmpul de luptă al generalului
Constantin Prezan, dar acest lucru nu va determina, am
zice paradoxal, încheierea carierei sale militare, cum a fost
cazul multor altor generali, ci avansarea lui la cea mai înaltă
poziţie pentru un militar – cea de şef al Marelui Stat Major
(Marele Cartier General).
Şef al Marelui Stat Major
La 2/15 decembrie 1916, generalul Constantin Prezan a
fost chemat la Marele Cartier General fiind primit de regele
Ferdinand, care i-a adus la cunoştinţă decizia luată cu două
zile în urmă. Iniţial, Prezan a refuzat oferta, aşa cum mai
făcuse şi înaintea declanşării războiului, dar suveranul a uzat
de dreptul său şi l-a obligat să se conformeze. Hotărârea a
fost consacrată oficial a doua zi. Între timp pentru a-i întări
viitoarea poziţie, el a fost avansat, la 1/14 decembrie 1916, la
gradul de general de corp de armată, cel mai înalt în ierarhia
armatei române la acea dată.
Investirea lui Prezan în funcţia de şef al Marelui Stat
Major (Marele Cartier General) a fost, într-o bună măsură,
şi opera reginei Maria. Aceasta, a avut, la 28 noiembrie/11
decembrie 1916, la Zorleni, o lungă convorbire cu Ferdinand
pe care s-a străduit să-l convingă că trebuia să i se dea lui
Prezan o situaţie „în care să poată lucra cu temei, căci e omul
în care se încrede şi armata şi poporul”32.
Câteva zile mai târziu, respectiv la 1/14 decembrie, ea
nota în jurnalul său, că cererea sa fusese satisfăcută, Prezan
fiind în fruntea Marelui Stat Major33. Regina Maria l-a
întâlnit, la 5/18 decembrie 1916, pe Prezan, la Zorleni, lucru
ce i-a făcut plăcere, „căci aveam de mult o mare dorinţă să i
se dea locul pe care îl are acum: şef al Marelui Stat Major”34.
document 2011 1 (51)
studii/documente
Sprijinul suveranei
n-a trecut neobservat,
Prezan fiind considerat
că face parte din
„generalii reginei”, un
grup de ofiţeri legaţi
de Casa Regală şi din
care au mai făcut parte
generalii Ernest Baliff,
Eremia Grigorescu,
C o n s t a n t i n
Iancovescu, ş.a.
Concomitent
cu aceste schimbări
la vârful conducerii
armatei s-a ajuns
la o reglementare
a raporturilor de
comandament româno-ruse. Pe baza avizului pozitiv al
ţarului Nicolae al II-lea, regele Ferdinand a fost investit
drept comandant al forţelor româno-ruse din Moldova,
ce au constituit ulterior Frontul Român35. În exercitarea
atribuţiilor sale, suveranul era ajutat de un stat major rus şi
unul român. Pentru realizarea unităţii de acţiune, problemă
esenţială într-un război de coaliţie, planurile de operaţii,
organizarea aprovizionărilor şi a serviciilor erau asigurate
de Marele Cartier General rus. Ordinele şi dispoziţiile pe
această direcţie erau transmise Marelui General român, care
avea obligaţia să le materializeze, aducând apoi la cunoştinţă
partenerului rus.
Din această reglementare reiese subordonarea Marelui
Cartier General român faţă de cel rus şi, implicit, poziţia
de inferioritate a regelui Ferdinand, mai ales că şeful de
stat major al Frontului Român, care era şeful Marelui
Cartier General rus, avea dreptul să dea ordine în numele
comandantului suprem. Şeful Marelui Cartier General rus
în România a fost numit generalul Vladimir V. Zaharov, ce
fusese până atunci comandantul trupelor din Dobrogea şi
apoi al aşa-numitei Armate de Dunăre. Şef de stat major a
devenit generalul Şişkievici, până atunci comandant al unui
corp de armată.
Reglementarea la care s-a ajuns, după negocieri dificile
nu împlinea, în totalitate, doleanţele părţii române, dar, în
acele condiţii, cu armata înfrântă şi dezorganizată, soarta
României se afla, în bună măsură, în mâinile aliatului rus,
mai ales că numărul trupelor trimise de acesta pe Frontul
Român a crescut mereu, ajungând în primăvara anului 1917
la circa un milion de persoane. Era o soluţie de compromis,
ce reprezenta până la un punct o victorie a tenacităţii
liderilor români, care au refuzat să pună teritoriul rămas
sub jurisdicţie şi armata sub controlul puternicului vecin şi
aliat.
Aşa cum se cunoaşte, investirea lui Prezan în această
calitate a generat protestele şi invidia unor generali, dintre
care cel mai cunoscut, dar şi cel mai vehement a fost
Alexandru Averescu. Acesta aprecia că funcţia i se cuvenea
15
studii/documente
având în vedere meritele de până atunci, precum şi faptul
că mai ocupase în anii 1911-1913. Însă, dincolo de această
dispută, realitatea a arătat că generalul Constantin Prezan a
dovedit în toată perioada cât a condus Marele Stat Major
(Marele Cartier General) reale calităţi de comandant şi de
statmajorist. Măsurile luate de el după terminarea campaniei
din toamna anului 1916 şi pregătirea celei din vara anului
1917 s-au dovedit eficiente.
Reorganizarea armatei române în iarna şi primăvara
anului 1917 s-a realizat în condiţii deosebit de grele, pe
lângă trauma morală şi lipsurile de tot felul, România
confruntându-se şi cu o epidemie de tifos exantematic
care a produs multe victime, atât în rândul militarilor, cât
şi al populaţiei civile. În activitatea de reorganizare, Prezan
a colaborat foarte bine cu Misiunea Militară Franceză,
ajutorul ofiţerilor francezi fiind deosebit de preţios. De
asemenea, a găsit punţi de cooperare şi cu Statul Major rus
din Moldova, condus de generalul D. M. Şcerbacev.
Stabilirea Planului de operaţii pentru frontul român a
evidenţiat calităţile militare ale lui Constantin Prezan. La
15/28 martie 1917, regele Ferdinand a avut loc lungă discuţie
cu Averescu şi Prezan pe tema viitoarei ofensive de vară a
trupelor române şi ruse. Generalul Prezan a propus crearea
unei noi armate, Armata 1, care, împreună cu Armata 6
rusă, urma să dea lovitura principală în sectorul Nămoloasa.
Ulterior, Armata 1 urma să conveargă spre Râmnicu-Sărat,
iar Armata a 6-a rusă spre Brăila. Cât priveşte Armata a 2-a,
ea urma să pătrundă în Transilvania, prin trecătoarea Oituz,
obiectivul fiind Braşovul.
Averescu a avut o altă opinie, ce pornea de la ideea că
rolul principal trebuia să-i revină Armatei 2-a care, întărită
cu două divizii, trebuia să înainteze spre Putna-Focşani-
Râmnicu-Sărat, împingându-l pe inamic în câmpie.
Concomitent cu această lovitură principală, ar fi declanşat
ofensiva şi Armata 1, ceea ce l-ar fi determinat pe inamic
să-şi replieze frontul spre Râmnicu- Sărat sau chiar Buzău.
S-ar fi ajuns, astfel, la deplasarea frontului pe aliniamentul
Cricov-Ialomiţa.
La 30 mai/12 iunie 1917 s-a desfăşurat la Iaşi consiliul
de război în vederea viitoarei ofensive. Au luat parte regale
Ferdinand, prinţul Carol, generalii Şcerbacev, Golovin,
Prezan, Christescu şi Averescu. Generalul Averescu şi-a
menţinut ideile anterioare, propunând ca lovitura principală
să fie dată la joncţiunea dintre cele două fronturi ale
inamicului, respectiv în zona Oituz, pentru a disloca flancul
stâng al adversarului spre Târgu Secuiesc şi cel drept spre
Râmnicu Sărat. Lovitura principală trebuia dată de Armata
a 2-a pe direcţia Râmnicu Sărat. Apreciez că şi planul
propus de Alexandru Averescu avea lacunele sale. Era vorba,
în realitate, de două acţiuni distincte pe teatre diferite – în
Transilvania şi în Câmpia Munteniei. Cele două grupări
de forţe erau despărţite de bariera Carpaţilor, ceea ce ar fi
reprezentat un obstacol serios pentru manevra forţelor de
pe o direcţie pe alta. În cele din urmă, a prevalat punctul de
vedere al generalului Prezan, acesta fiind însuşit şi de Statul
Major Rus şi aprobat de regele Ferdinand, comandantul
Frontului Român.
16
În vara anului 1917 au avut loc confruntări acerbe pe
frontul din Moldova., trupele române , susţinute inegal de
cele ruse, obţinând victorii de mare prestigiu la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz. Acţiunile au fost deschise conform
planului de ofensiva Armatei 2 române, comandată de
Alexandru Averescu în sectorul Mărăşti. După două zile de
bombardament al artileriei, atacul s-a declanşat în dimineaţa
zilei de 11/24 iulie şi a continuat şi în ziua următoare –
12/24 iulie – cu un succes deplin.
Dar, în plină ofensivă victorioasă, Marele Cartier
General a decis să oprească acţiunea Armatei 2. Această
decizie s-a datorat situaţiei ce s-a creat pe frontul de nord.
La 6/19 iulie, trupele austro-ungare au trecut la ofensivă
obţinând succese importante, între care ocuparea, la 12/25
iulie, a oraşului Tarnopol. Întregul dispozitiv româno-rus
dintre Carpaţi şi Prut era în pericol să fie întors, ceea ce
a impus măsuri rapide şi hotărâtoare. Ofensiva Armatei 1
române şi a Armatei 6 ruse în sectorul Nămoloasa a fost
oprită. De pe front urmau a fi scoase o serie de mari unităţi
ruse, ele fiind deplasate ulterior în nord pentru a opri
înaintarea armatelor austro-ungare.
Ordinul opririi ofensivei l-a indispus profund pe
Alexandru Averescu. După opinia sa, pericolul din nord ar fi
impus, dimpotrivă, continuarea acţiunii armatei sale, pentru
a exploata succesul deja obţinut. Apreciind că nu poate opri
atacul, deoarece aliniamentul pe care ajunseseră trupele
nu era favorabil apărării, Averescu s-a adresat generalului
Constantin Prezan cerând continuarea acţiunii. Răspunsul
şefului Marelui Stat Major a fost evaziv; a subliniat
necesitatea opririi ofensivei, dar a lăsat decizia la latitudinea
comandantului Armatei 2. Interpretând acest răspuns ca o
aprobare, Alexandru Averescu a continuat atacul şi în zilele
de 13/26-14/27 iulie 1917. În seara zilei de 14/27 iulie 1917,
Marele Cartier General a dat Ordinul de operaţii nr. 36,
prin care a decis, în mod practic, oprirea ofensivei Armatei a
2-a. În perioada 15/28 iulie-19 iulie/1 august 1917 acţiunile
au avut un caracter local.
Cât priveşte pe generalul Prezan el avea să constate
acum în postura de şef ce înseamnă actul de nesupunere a
unui subordonat. Continuarea de către Alexandru Averescu
a ofensivei de la Mărăşti a contribuit la subţierea frontului
şi la descoperirea flancului său drept, ceea ce a fost, într-un
anume fel, o invitaţie adresată austro-ungarilor să atace
în acest punct slab. În cele din urmă, ofensiva Puterilor
Centrale a fost oprită, armata română înregistrând, prin cele
trei bătălii, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz o mare victorie, la
care contribuţia lui Prezan a fost decisivă36.
Victoria n-a putut fi valorificată sub raport strategic
datorită, în primul rând, degradării situaţiei interne din
Rusia, care a avut drept rezultat dezintegrarea armatei
ţariste. După lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7
noiembrie 1917, Frontul Român a devenit o ficţiune. Noile
autorităţi de la Petrograd şi apoi de la Moscova au încheiat
mai întâi armistiţiul şi mai apoi pacea în aceeaşi localitate – Brest
Litovsk. România a urmat acelaşi traseu, după armistiţiul
de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917), au urmat
1 (51) 2011 document
 studii/documente

preliminariile de la Buftea (20 februarie/5 martie 1918) şi, 14

Eugeniu Arthur Buhman, op.cit., p.37.
15
A.M.R., fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 88.
în final, pacea de la Bucureşti (24 aprilie/ 7 mai 1918). 16
M.O. nr. 54, 19 noiembrie 1901.
În tot acest răstimp, Marele Stat Major, sub conducerea 17
A.M.R., fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f.100.
lui Constantin Prezan, gestionând competent, cu multă
18
Ibidem, p. 101.
19
Ibidem.
responsabilitate o situaţie deosebit de dificilă şi sub raport 20
M.O. nr. 22 din 28 aprilie 1910.
militar, nu numai politic. El a rămas în această funcţie până 21
A.M.R., fond Divizia 7 infanterie, dosar nr. 3, f. 22-23.
la 1 aprilie 1918, fiind scos la insistenţele lui Alexandru
22
Ibidem, f. 26.
23
General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte.
Maghiloman, devenit prim ministru, care îi succedase Memorii, text stabilit, ediţie de Alexandru V. Diţă, studiu introductiv şi note de
lui Alexandru Averescu. A revenit la comanda armatei în Adrian Pandea, cuvânt înainte de Dan Pantea, Editura Publiferom, Bucureşti,
1999, p. 27.
noiembrie 1918, odată cu reintrarea României în război. A 24
Alexandru Marghiloman, Note politice, volumul I, ediţie şi introducere de
condus operaţiile armatei române de apărare a actelor de Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 94
unire cu Ţara de la de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia,
25
M.O. nr. 21, 12 mai 1914.
26
General Radu R. Rosetti, Mărturisiri(1914-1919), ediţie îngrijită, studiu
cunoscând gloria militară pe câmpul de luptă37. introductiv şi note de Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucureşti, 1997,
Pentru creionarea profilului său moral merită amintit şi p.103.
27
Ibidem, p.103
episodul refuzului intrării în Budapesta, la 4 august 1919, în 28
Pentru acţiunile marilor unităţi ale Armatei de Nord a se vedea, între altele,
fruntea trupelor române, care nimiciseră anterior ofensiva România în Războiul Mondial, vol. I, Bucureşti, 1934, p. 287-376; Constantin
Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României.1916-1919, ediţia a
armatei roşii ungare pe Tisa (20-30 iulie 1919). Deşi a avut
II-a, vol. I, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, p. 256-268; Dorin Gheorghiu,
cel mai mare merit în obţinerea acestei victorii reconfortante Ion Cioară, Gheorghe Tudor-Bihoreanu, Campanii ale Armatei a 4-a
a lăsat pe generalul Gheorghe Mărdărescu în locul său. A „Transilvania” (1916-1919; 1941-1945), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2001, p. 15-24.
demisionat din armată în martie 1920, când rivalul său, 29
Detalii în Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic,
generalul Averescu, devenea a doua oară prim-ministru. legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005,p.140-144.
30
N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, volumul II, Editura „Ramuri“
În perioada dintre cele două războaie mondiale, S. A., Craiova, f.a., p.199-200.
Constantin Prezan a refuzat să intre în arena vieţii politice, 31
I.G. Duca, Memorii, volumul III. Războiul (1916-1917), ediţie şi indice de
preferând o activitate discretă, cât mai departe de larma vieţii Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 46-47.
32
Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, ediţia a II-a,
cotidiene. Cu trecerea anilor, personalitatea lui Constantin argument de Gheorghe Buzatu, traducere vol. I, II, III de Mărgărita Miller-
Prezan s-a impus în opinia publică, el fiind considerat, pe Verghy, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 89.
33
Ibidem, p. 93.
drept, un artizan al Marii Uniri. Dovada cea mai elocventă 34
Ibidem p. 96.
a recunoaşterii rolului său cu totul deosebit a fost acordarea 35
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Constantin Diamandi, dosar
gradului de mareşal, în iunie 1930, de către regele Carol nr. 40, vol. II, p. 334-335.
36
Pentru acţiunile trupelor române în vara anului 1917 a se vedea: România
al II-lea, proaspăt urcat pe tronul României. în anii Primului Război Mondial, vol.1, Editura Militară, Bucureşti, 1987;
General G.A. Dabija, Armata română în Răsboiul Mondial (1916-1918),
vol. IV, cu o prefaţă de general de corp de armată Alexandru Averescu,
Bucureşti, f.a; Alexandru Ioaniţiu, Războiul României, vol. II, Bucureşti, f.a.;
Const. Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României.
37
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României
Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994, p. 259-
295; Glenn E. Torrey, România and World War I. A Collection of Studies, The
Center for Romanian Studies, Iaşi, Oxford, Portland, 1999, p. 366-386.
NOTE

1
Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.
2
A se vedea detalii în Apostu, Nicu, Miler, Didi (coordonatori), Mareşalii
României, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999.
3
Apud Învăţământul militar românesc. Tradiţii şi actualitate, Editura Militară,
Bucureşti, 1986, p. 66-67. O a doua şcoală a fiilor de militari s-a creat, în 1881,
la Craiova. 150 years from the birth of Marshal Constantin
4
Monitorul Oastei, (în continuare M.O.) nr. 40, 2 decembrie 1880. Prezan, Petre OTU, Ph.D.
5
Contribuţii la istoria învăţământului militar din România. Perioada 1830-
1900, vol.I, coordonator general maior în rezervă Dumitru Atanasiu, Editura
Militară, Bucureşti, 1972, p. 102-166. Abstract: Marshal Constantin Prezan was a
6
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Direcţia Cadre şi remarkable military personality of the first part of the
Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 3 20th century. He had a great military carreer and he
7
Ibidem.
8
M.O., nr. 48 din 14 iulie 1883.
obtained all the ranks. He proved his excellence on the
9
A.M.R., fond fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 4. battle field during the First World War.
10
Ibidem, f. 6.
11
M.O., nr.23, 16 mai 1895.
12
Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a
Keywords: campaign, offensive military operation,
României. Memorii, 1898-1940, ediţie îngrijită de Cristian Scarlat, Sigma, Balkan War, First World War, Budapest campaign
2006, p.36-37.
13
A.M.R., fond Direcţia Cadre şi Învăţământ/1974, dosar nr. 13 051, f. 6

document 2011 1 (51) 17

studii/documente

GENERALUL CONSTANTIN PREZAN –

ORGANIZATORUL SERVICIULUI DE INFORMAŢII
AL ARMATEI ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE

Dr. Alin SPÂNU1

nul acesta se împlinesc 150 de ani de la naşterea generalul Vasile Zottu4, sinucigându-se, iar locţiitorul şi
A celui care a fost un om deosebit, un militar adevăratul şef, generalul Dumitru Iliescu5, contestat de
emerit şi, de ce nu, poate chiar omul potrivit la locul potrivit, militari şi politicieni, avea «calitatea» de prieten al familiei
într-unul din cele mai dificile momente pentru existenţa Brătianu.
statului român. Este vorba despre Constantin Prezan, Sosirea Misiunii Militare Franceze condusă de
cel care s-a născut în satul Sterianul de Mijloc, comuna generalul H.M. Berthelot6 a avut un impact deosebit la
Butimanu, judeţul Ilfov la 27 ianuarie 1861, dar s-a ataşat nivelul armatei române. Odată cu reorganizarea unităţilor
de satul Schinetea, comuna Dumeşti, judeţul Vaslui, acolo au sosit şi noi tipuri de arme şi echipamente, iar ofiţerii
unde a închis ochii pentru „Aceste norme au reprezentat francezi s-au dovedit instructori
totdeauna, la 27 august 1943. foarte buni. În acest context a fost
fundamentul serviciilor de informaţii
Între timp a parcurs toate restructurat şi serviciul de informaţii
autohtone pentru următorul deceniu
treptele carierei militare, al armatei, evident tot după model
şi au stat la baza doctrinei de securitate
s-a remarcat în funcţiile francez. Putem aprecia că, în campania
naţională din primii ani ai României Mari
deţinute şi a ieşit în evidenţă anului 1916, armata nu a avut o
ca un bun comandant de ... această organizare a structurii de directivă informativă bine conturată,
armată. Evoluţia carierei sale «intelligence» militar se va păstra, cu mici ceea ce a condus la lipsa unor acţiuni
şi activităţile desfăşurate în modificări, până după Al Doilea Război articulate, capabile de a obţine date
diverse perioade ale vieţii Mondial, fiind în egală măsură eficientă utile şi anticipative asupra inamicului.
au fost analizate în diferite şi pertinentă”. Rezultatele meritorii obţinute (au
2
lucrări , iar Muzeul Judeţean fost şi asemenea cazuri) s-au datorat
de Istorie „Ştefan cel Mare” din Vaslui îi dedică, anual, un unor agenţi ai Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale
simpozion ştiinţific3. ataşaţi pe lângă marile unităţi sau a unor comandanţi care
Generalul Prezan a fost numit la conducerea Marelui au avut iniţiative lăudabile în această direcţie.
Cartier General (M.C.G.) în decembrie 1916, atunci când La 20 februarie 1917, generalul Prezan a aprobat
atât situaţia „Instrucţiunile asupra organizării şi funcţionării Serviciului
frontului, cât de Informaţii”7, emise de Marele Cartier General – Secţia
şi cea a armatei I-a – Biroul Informaţii, care a reprezentat primul regulament
r o m â n e în acest domeniu din armata română şi a precizat foarte
erau critice. clar organizarea unui asemenea serviciu de la MCG până
N u m i r e a la nivel de regiment, atribuţiile, metodele şi mijloacele de
comandantului obţinere a informaţiilor. De asemenea, prin interogarea
Armatei de prizonierilor şi dezertorilor, analiza documentelor găsite
Nord s-a asupra militarilor inamici şi studiul presei se puteau obţine
datorat, în date preţioase asupra adversarului. Tot inedit, pentru
primul rând, întâia oară a apărut structura intitulată „Serviciul Secret”,
r e z u l t a t e l o r cu atribuţii de spionaj şi contraspionaj, aflată în directa
obţinute de subordonare a M.C.G.
acesta în Două luni şi jumătate mai târziu, generalul de corp
c a m p a n i a de armată adjutant Prezan, în calitate de şef al Statului
iniţiată în Major General al Armatei, a semnat „Instrucţiunile
august 1916, nr. 51” (Anexa 1) cu caracter contrainformativ. Măsurile
dar şi calităţilor iniţiate au prevăzut, printre altele, discreţia lucrătorilor,
sale personale. compartimentarea muncii, securitatea convorbirilor şi
El a preluat o a comunicaţiilor, precum şi protecţia clădirilor în care se
funcţie, practic, desfăşurau activităţile de interes.
Afiş reprezentându-l pe Mareşalul Constantin Prezan v a c a n t ă , Profesionalizarea personalului care a fost angrenat în
Vaslui, 2010 t i t u l a r u l , desfăşurarea acţiunilor informative şi de contraspionaj a

18 1 (51) 2011 document

 studii/documente

dovedit abnegaţie în îndeplinirea sarcinilor, având ca rezultat să aibă în vedere că „informaţiile trebuie căutate, iar nu
dezinformarea inamicului şi o contribuţie importantă să fie aşteptate ca să vie ele singure de-a gata”10 şi să fie
la marile victorii din vara anului 1917. Utilizarea noilor foarte activi „amintindu-şi că, dacă iuţeala transmisiei
instrucţiuni, schimbul de date cu aliaţii anglo-francezi unei informaţii este necesară, veracitatea şi precizia acestei
11
şi neutralizarea spionilor germani şi austro-ungari au informaţii este şi mai indispensabilă în cursul bătăliei” . În
concurat la creşterea aprecierii factorilor decidenţi faţă de concluzie, îndatoririle cadrelor din domeniul informativ
acest tip de activitate. Ulterior victoriilor de la Mărăşti, „sunt multiple şi complexe din cauza numărului şi varietăţii
12
Mărăşeşti şi Oituz, la 3 octombrie 1917, generalul Prezan a chestiunilor tratate şi a organelor puse în mişcare” .
semnat un material – „Observaţiuni relative la funcţionarea Autorii „Instrucţiunilor...” au apreciat că Biroul 2 are un rol
Serviciului de Informaţii” (Anexa 2) – în care au fost important atât înaintea unei confruntări militare, când „dă
prezentate concluziile acestei şefului materialul necesar pentru pregătirea
luptei”13, dar şi în timpul acesteia, când
activităţi în timpul bătăliilor.
trebuie să ofere comandantului „un concurs
Astfel, armata română a avut date
preţios”14 în conducerea acţiunilor militare.
foarte bune asupra inamicului
Meritul principal în elaborarea acestor
până la declanşarea luptelor, când „Instrucţiuni...” a aparţinut colonelului
s-a constatat o scădere a fluxului Nicolae Condeescu15, şeful Secţiei
informativ. Motivul a fost acela că Informaţii în perioada decembrie 1916-
ofiţerii specializaţi în «intelligence» iunie 1918. De reţinut că aceste norme
au fost trimişi de comandanţii de au reprezentat fundamentul serviciilor de
unităţi pe front în linia întâi şi astfel informaţii autohtone pentru următorul
s-au produs sincope în exploatarea deceniu şi au stat la baza doctrinei de
şi analiza materialului informativ. securitate naţională din primii ani ai
Şeful MCG a apreciat că „toată României Mari. De asemenea, această
lumea trebuie să fie convinsă de organizare a structurii de «intelligence»
importanţa primordială a acestui militar se va păstra, cu mici modificări, până
serviciu, precum şi comandanţii de după Al Doilea Război Mondial, fiind în
toate gradele să fie responsabili de egală măsură eficientă şi pertinentă.
căutarea informaţiilor, coordonarea Generalul Prezan s-a dovedit un
şi transmiterea lor”. militar capabil, un bun conducător,
Pentru comunitatea informativă organizator şi analist, care a apreciat şi a dat
din România cel mai important importanţa cuvenită vectorului informativ
eveniment a fost elaborarea şi, mai ales, rezultatelor obţinute de acesta.
„Instrucţiunilor cu privire la La momentul hotărâtor pentru soarta
Bust reprezentându-l neamului, cu profesionalism şi patriotism,
îndatoririle diferitelor eşaloane ale pe mareşalul Constantin Prezan,
8 generalul Constantin Prezan a fost un om
Serviciului de Informaţii” , emise ridicat în comuna Dumeşti
care a lăsat o amprentă inconfundabilă
în ianuarie 1918, acestea fiind o
asupra evenimentelor în care a fost implicat
urmare la „Instrucţiunile asupra organizării şi funcţionării
şi, vorba cronicarului, s-a ridicat peste vremurile în care a
Serviciului de Informaţii” din 20 februarie 1917. Aceste
trăit.
norme, extrem de complexe, au prezentat „rolul şi atribuţiile
diferitelor eşaloane”9 în privinţa organizării, încadrării
şi funcţionării serviciului de informaţii la armate, mari
unităţi, unităţi şi subunităţi. Au fost precizate necesităţile ***
informative generale şi speciale (pe arme), încadrarea cu Anexa 1
personal şi atribuţiile acestuia în asemenea acţiuni, precum şi Marele Cartier General 15 Aprilie 1917
modul de întocmire a buletinelor informative şi transmiterii Biroul Informaţii
acestora de la unităţi către eşaloanele superioare. Un accent No. 51
deosebit a fost pus pe întărirea Biroului 2 – contrainformaţii INSTRUCŢIUNI
– de la toate eşaloanele, care trebuia să acopere patru paliere:
asupra măsurilor ce trebuie luate în Statele Majore,
al ştirilor directe; al informaţiilor secrete; de contraspionaj;
servicii sau corpuri de trupă pentru a evita indiscreţiile
al cenzurii. O colaborare cu Secţia Topografică şi cu Secţia
şi a ne păzi de spionajul inamicului
de Observaţie, în scopul întocmirii şi obţinerii de fotografii,
hărţi, planşe topografice şi topometrice, a fost prevăzută în
vederea eficientizării activităţii informative. Organizarea lucrului şi organizarea materială a Statelor
Un „Adaus” al acestor norme, cu referire la căutarea Majore şi a serviciilor se vor reglementa după principiile
şi exploatarea informaţiilor în timpul unei bătălii a următoare, care vor fi puse în aplicare sub răspunderea
menţionat, foarte plastic, misiunile ofiţerilor care activează personală a comandanţilor de unităţi şi a şefilor de servicii,
în Biroul 2, indiferent de eşalon. Aceştia au fost atenţionaţi imediat după primirea prezentei note.

document 2011 1 (51) 19

studii/documente
1. Ofiţerii
şi oamenii de
trupă nu vor
lucra niciodată
în aceeaşi
c a m e r ă ;
c a m e r a
ofiţerilor
fi despărţită
de aceea
a gradelor
inferiore
printr-un
perete plin
şi o uşă cu
cheie. Pentru
a da diferite
instrucţiuni
s c r i i t o r i l o r,
ofiţerii,
preferinţă,
Instrucţiuni asupra organizării şi funcţionării se vor duce
Serviciului de informaţii, datând din anul 1917
ei în camera
subofiţerilor în
loc de a aduce pe aceştia în propriile lor birouri.
Hărţile de operaţiuni vor fi puse la adăpost de privirile
indiscrete acoperindu-se cu o hârtie opacă cu care vor fi
acoperite tot timpul cât hărţile nu sunt necesare. Documentele
secrete şi dicţionarele de cifrat vor fi păstrate în dulapuri sau
cufere solide sau, mai bune, în casa de fier. Documentele nu
vor fi niciodată lăsate în mâinile oamenilor de trupă şi vor
trebui încuiate ori de câte ori ofiţerul nu se serveşte de ele, mai
ales în timpul nopţii şi în timpul mesei. Hârtiile care au servit
de ciornă, note nefolositoare, ciornele de cifrat telegrame vor
fi arse de înşişi ofiţerii, treptat şi pe măsură ce ele nu vor mai
servi. Aparatele telefonice vor fi aşezate într-un aşa loc şi în aşa
fel încât convorbirile să nu poată fi auzite de persoanele care nu
le privesc. Instrucţiunile, ordinele şi documentele secrete vor fi
redactate şi scrise la maşina de scris de către înşişi ofiţerii.
Întrebuinţarea maşinii de scris face parte din cunoştinţele
indispensabile ofiţerilor de stat-major. Învăţarea de a scrie
la maşină cere foarte puţin timp şi este inadmisibil de a
da gradelor inferioare să copieze instrucţiuni secrete, mai
ales acelea care se referă la operaţiuni, pentru motivul că
ofiţerii de stat-major nu sunt capabili de a face acest lucru
ei înşişi. Documentele secrete de expediat vor fi puse în plic
de înşişi ofiţerii, astfel că, până în momentul expedierii lor,
să rămână necunoscute de secretari, plantoane etc., care nu
trebuie să le cunoască. Accesul în birourile statelor majore şi
serviciilor trebuie să fie absolut interzis persoanelor străine
acelor state majore sau servicii. Se vor da instrucţiuni, în
consecinţă, plantoanelor însărcinate cu paza birourilor. De
altfel, este un mare interes de a organiza la fiecare Cartier
General o cameră de recepţie, care să servească de vorbitor
şi în care ofiţerii să poată primi persoanele care vin să-i
20
vadă în interes de serviciu. Intrarea în Biroul Operaţii va
putea fi interzisă chiar şi personalului din Statul Major al
aceluiaşi Cartier, străin Biroului Operaţii.
2. Gradele inferioare şi, eventual, funcţionarii civile
vor trebuie să fie obiectul unei supravegheri constante
din partea comandantului Cartierului respectiv sau a
şefului serviciului, în ce priveşte lumea şi localurile ce le
va frecventează, deplasările şi corespondenţa lor. Va fi cazul
de a trimite imediat la trupă acei oameni care nu ar fi de
o siguranţă încercată în ceea ce priveşte sentimentele lor
naţionale. Ofiţerii se vor abţine cu rigurozitate de a vorbi
despre operaţiuni sau despre organizarea militară în faţa
scriitorilor, ordonanţelor, soldaţilor care servesc la popotă,
automobiliştilor etc. De altfel, se va reaminti ofiţerilor şi
oamenilor de trupă că le este interzis de a vorbi despre
operaţiunile militare în curs sau proiectate, în afară de
serviciu.
3. Comunicaţiile făcute prin plicuri, telegrame sau telefon
se pretează, în starea actuală de funcţionare a serviciului, la
de
numeroase indiscreţii, pe care serviciul inamic de spionaj nu
poate să le scape şi să nu le exploateze. Pentru remedierea
acestui lucru se vor lua următoarele măsuri în toată armata:
a) Scrisorile, ordinele, instrucţiunile etc., vor purta ca
timbru indicaţia unei singura unităţi (de unde provin acele
scrisori, ordine etc.) şi nu indicaţia întregii scări a ordinii de
bătaie. Ele vor purta data, dar locul de staţionare al statului
major sau al corpului de trupă nu va fi niciodată menţionat;
aşa fiind, un antet nu va fi de exemplu astfel:
Armata III-a Răcăciuni 30/3/917
Corpul XXVII A./Divizia 41/Brigada 82-a/
Regimentul 358 infanterie
ci va fi astfel:
Regimentul 358 infanterie
30/3/917
Adresele de scrisori scrise pe plicuri nu vor menţiona
niciodată locul staţionării Cartierului General, serviciului
sau al corpului de trupă destinatar, ci numai calitatea şi
numărul statului major sau al corpului de trupă. Locul de
destinaţie trebuie să fie indicat verbal curierului însărcinat
cu transmisiunea plicurilor.
b) Comunicaţiile telegrafice sau telefonice necesitând,
prin forţa lucrurilor,cunoaşterea pentru apelul destinatarului,
a locului geografic al postului chemător şi al postului chemat,
se va adopta următoarea regulă pentru adresa telegramelor
şi a mesajelor telefonate: posturile care cheamă şi posturile
chemate se vor defini numai prin calitatea lor şi prin locul
de staţionare şi niciodată prin numărul lor de ordine de
bătaie. În modul acesta, o telegramă sau un raport telefonat
nu se va da astfel:
M.C.G. [presupus la Tecuci] către Cartierul General
al Armatei II-a, Buzău, ci în modul acesta: Statul Major
Tecuci, către Statul Major Buzău,
nici: Cartierul General al C. V A. Focşani către
1 (51) 2011 document
 studii/documente

Intendenţa 9-a, ci: Statul Major Focşani la Intendenţa exercita primejdioasele sale investigaţii. Siguranţa şi secretul
R-Sărat; operaţiilor militare cer, din contră, concursul militarilor de
şi nici: Comand. Reg. 115 Inf. Slobozia către Comand. orice grad. A nu se opune la o acţiune bănuită de spionaj
Grupului 27 Art. la Făurei, ci: Comand. Inf. Slobozia către din partea inamicului şi a nu o semnala, fără a întârzia,
Comand. Art. Făurei etc. autorităţii superioare, înseamnă a comite, prin complicitate
Întrebuinţarea telegramelor cifrate numai în parte sau tacită, o crimă contra Patriei.
cu adăugiri de silabe este interzisă. Telegramele ce se dau Din înalt ordin
cifrate trebuie cifrate în întregime. În plus, este cu totul Şeful Stat Majorului General al Armatei
oprit de a se scrie descifrarea unei telegrame pe însăşi acea General de Corp de Armată Adjutant /ss/Constantin Prezan
telegramă. Descifrarea şi originalul trebuie să fie totdeauna (Arhivele Militare Române, fond 5417, dosar 549, f. 40-41)
scrise pe foi deosebite. După descifrare, originalul va fi
totdeauna ars. ***
În statele majore şi servicii se face un abuz inadmisibil Anexa 2
Marele Cartier General 3 Octombrie 1917
de conversaţii telefonice, mai ales în ce priveşte durata lor.
Biroul Informaţii
Aceste conversaţii au marele inconvenient de a fi bazate No. 1149
numai pe memoria corespondentului, de a deschide uşa la
toate neînţelegerile sau echivocurile, de a nu lăsa nicio urmă, OBSERVAŢIUNI
nici la expeditor, nici la destinatar, de a exprima prea arareori relative la funcţionarea Serviciului de Informaţii
gândirea exactă a corespondenţilor. În afară de aceasta, ele
Operaţiunile ofensive şi defensive din această
acaparează pentru un timp nedefinit liniile unei reţele deja
din urmă perioadă ne permit formularea următoarelor
atât de restrânse. Se recomandă, prin urmare, ca, afară de
observaţii. La începutul ultimei perioade mai active,
cazul unei necesităţi absolute, conversaţiile telefonice vor
armatele, diviziile, regimentele posedau asupra inamicului
fi înlocuite prin „rapoarte telefonate” (note telefonice)
informaţii care s-au adeverit în cursul operaţiunilor.
redactate în ce priveşte adresa şi textul ca şi telegramele Aceasta a fost cea mai bună dovadă că serviciul de
şi dictate de către postul chemător, postului chemat. informaţii lucrase cu succes.
Autorităţile expeditoare şi destinatare sunt obligate de a Însă, începând operaţiunile, produsul acestui serviciu
ţine într-un carnet „ad-hoc” copia rapoartelor şi ordinelor a scăzut mult. Pare că această lacună provine din faptul că
pe care le-a trimis şi primit. Conversaţiile private în statele gradele întrebuinţate în serviciul de informaţii, care, înainte
majore, servicii sau corpuri de trupă, fie cu militari, dar de perioada activă, lucrau în mod exclusiv la acest ser-
mai ales cu persoane străine armatei, sunt în mod formal viciu, au fost în ziua de luptă distrate de la serviciul lor, în
interzise. Şefii posturilor centrale telefonice vor primii de profitul operaţiunilor. Din acest mod de a proceda, rezultă
la şefii de Stat-Major şi de la şefii de servicii instrucţiuni foarte grave inconveniente. Când, de pildă, ofiţerul de
speciale pentru a nu da sau a nu întrerupe comunicaţiile
despre care se vorbeşte aici mai sus.
4. Se vor lua toate precauţiile în interiorul cantona-
mentelor pentru a face să dispară toate indicaţiile care ar
permite de a identifica şi de a număra trupa sau serviciul
care ocupă cantonamentul; tabelele indicatoare, fanioanele
distinctive a statelor majore vor fi scoase; se va ordona
militarilor de a arde, în loc de a arunca, scrisorile sau plicurile
de scrisori. Numărul corpurilor de armată, divizii, regimente,
puse pe trăsuri vor fi mascate prin plăci de lemn sau de carton
etc. Supravegherea în cantonament a persoanelor străine
militare sau civile va fi făcută cu cea mai mare rigoare.
5. Militarii trimişi în misiune pe fronturile de luptă
sau în situaţii de a fi angajaţi într-o luptă (recunoaşteri de
avioane, patrule, unităţi în linia I-a etc.) nu vor trebui să aibă
asupra lor niciodată note sau documente secrete susceptibile,
în cazul când ar fi făcuţi prizonieri, de a da inamicului
indicaţii utile asupra situaţiei militare sau asupra intenţiei
comandamentelor.
Fiecare om, în armata română, trebuie să fie instruit şi
pătruns de datoria imperioasă ca fie din greşeală profesională Instrucţiuni cu privire la îndatoririle diferitelor eşaloane
sau neglijenţă, să nu lase inamicului posibilitatea de a-şi ale Serviciului de informaţii, datând din anul 1918

document 2011 1 (51) 21

studii/documente
Mormintele Olgăi şi al lui Constantin Prezan
informaţii al unui regiment de infanterie încetează să
se ocupe de misiunea sa, serviciul de informaţii este
paralizat în sectorul acestui regiment, deoarece nimeni
nu dirijează căutarea informaţiilor şi nu condensează
rezultatele obţinute pentru a le supune comandantului
regimentului şi comandamentului superior.
Dacă se întâmplă la fel în toate regimentele, şefii de
toate gradele, de la regiment până la grup de Armate, se
găsesc în imposibilitatea de a lua hotărâri bune, căci nu
cunosc situaţia, forţele şi intenţiile inamicului; ei nu pot
întrebuinţa deci, în mod judicios şi repede, rezervele lor.
Urmează de aici că şeful cel mai bine dotat cu calităţi
militare riscă, în urma necunoştinţei situaţiei, să dea ordine
care au tot atât de puţină valoare ca şi ordinele prescrise de
şeful cel mai puţin capabil.
Dacă căutam o explicaţie a rezultatului slab al
serviciului de informaţii pe timpul operaţiunilor, trebuie
să ne reamintim că, în campaniile anterioare, studiate cu
cea mai mare îngrijire, situaţia trupelor concentrate pe
un teatru de operaţiuni nu se modifică aproape deloc, din
cauza lipsei mijloacelor de transport şi că, pe câmpurile
de bătaie de atunci, restrânse, şefii vedeau cu ochii lor
dispozitivul inamicului, din care deduceau intenţiile sale.
Şi, de aceea, serviciul de informaţii era relativ neglijat.
Astăzi, căile ferate şi automobilele permit modificarea, în
scurt timp, a forţelor armatelor şi a repartiţiei lor.
Pe de altă parte, pe câmpurile de bătaie întinse,
întrebuinţarea prafului de puşcă fără fum şi dispozitivele
adoptate de trupe pentru a utiliza terenul, în acelaşi timp
ca şi distanţele mari pe câmpul de luptă, îngreunează
foarte mult aprecierea forţelor inamicului, chiar cu ajutorul
aviaţiei.
Procedeul care permite să lumineze în mod clar
comandamentul este identificarea morţilor şi mai ales
identificarea şi interogatoriul prizonierilor, cu condiţia ca
toate aceste operaţiuni să fie executate repede şi bine. În
adevăr, graţie muncii comune a birourilor de informaţii ale
22
armatelor aliate, noi suntem constant la curent cu ordinea
de bătaie inamică şi în special cu compunerea diviziilor
sale. Dacă ofiţerii exersaţi interoghează pe prizonierii
capturaţi în diferitele puncte ale liniei de luptă, este uşor
să se deducă numărul diviziilor sau regimentelor pe care
le posedă inamicul, modul cum ele sunt repartizate şi, prin
urmare, permite şefului să judece până la ce grad trebuie să
fie prudent sau îndrăzneţ.
Un front A-B, de 3 km întindere, poate fi ţinut de
inamic în numeroase feluri şi fără ca [sic!] conturul aparent
al inamicului să dea vreo indicaţie serioasă. De pildă, schiţa
de mai sus arată frontul ţinut de:
1. Un regiment având toate elementele sale în linie
(formaţie defensivă).
2. O brigadă având o formaţie ofensivă în A-C şi o
formaţie defensivă în C-B.
3. O divizie în formaţie de atac, având o densitate
considerabilă în C-B. Este evident că interogatoriul
prizonierilor capturaţi în punctele A. B. C. va lumina
complet comandamentul asupra forţei şi intenţiilor
adversarului, arătând, cel puţin, numărul batalioanelor sau
regimentelor de care dispune adversarul şi repartiţia lor.
De altfel, informaţiile pe care le pot da prizonierii sunt
foarte întinse şi acelea relativ la situaţia inamicului, la linia
pe care o ocupă şi la lucrările pe care le-a executat, când
pot fi obţinute pe această cale, evită multe recunoaşteri
costisitoare şi multe surprize. Însă este un punct principal:
pentru ca serviciul de informaţii să dea roade bune, el trebuie să
fie îndeplinit în mod constant de un personal special, instruit,
bine dirijat de Comandament şi avid de rezultate bune. Mai
este indispensabil ca informaţiile să sosească la timp pentru
a fi utilizate şi ca toate mijloacele de legătură: telegraf (fără
şi cu fir, optic), telefon, agenţi de legătură sau ştafete (cu
motociclete, biciclete, călare, pe jos), să fie întrebuinţate în
mod intensiv (în alte armate se întrebuinţează pe o scară
largă porumbeii-călători şi câinii-ştafete).
Ca o concluzie, pentru ca şefii de toate gradele să fie
bine luminaţi aşa cum trebuie pe timpul operaţiunilor, toată
lumea trebuie să fie convinsă de importanţa primordială a
acestui serviciu, precum şi comandanţii de toate gradele trebuie
să fie responsabili de căutarea informaţilor, coordonarea şi
transmiterea lor. În special comandanţii de divizii trebuie să
dirijeze instrucţia personalului specializat în acest scop şi să
supravegheze activitatea sa.
Aceste observaţii se înaintează Comandamentelor de
Armate, Corp de Armată, Divizii, Brigăzi şi Regimente.
Din Înalt Ordin
Şeful de Stat Major General al Armatei
General de Corp de Armată Adjutant/ss/Constantin Prezan
Şeful Biroului de Informaţii
Colonel /ss/ Nicolae Condeescu
(Arhivele Militare Române, fond 3831, dosar 315, f. 109 fv)
1 (51) 2011 document

NOTE
1
Centrul de Studii Euroatlantice.
2
Printre cele mai importante lucrări despre Constantin Prezan se
numără: Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), Şefii Statului
Major General român (1859-2000), Editura Europa Nova, Bucureşti,
2001, p. 114-130, Viorica Zgutta, Constantin Prezan Mareşal al
României, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui, 2005 şi Petre
Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară,
Bucureşti, 2008.
3
În luna august 2010 a avut loc ediţia a XVIII-a a simpozionului
„Onor la Mareşal”.
4
General Vasile Zottu (n. 14 noiembrie 1853, Bucureşti – d. 12
noiembrie 1916, Bucureşti) a fost şeful Marelui Stat Major în perioada
31 martie – 18 noiembrie 1911. La 1 aprilie 1914 a fost trecut în
rezervă pentru limită de vârstă, însă a fost concentrat în aceeaşi zi ca
şef al Marelui Stat Major, iar de la 15 august 1916 a fost mobilizat ca
şef al Marelui Cartier General. Se pare că numele său se afla pe o listă
a unor spioni germani, care obţinuseră planul de operaţii al armatei
române. În faţa perspectivei de a suporta oprobiul public a preferat să
se sinucidă. Mai multe despre viaţa şi activitatea sa, în: Teofil Oroian,
Gheorghe Nicolescu (coord.), op. cit., p. 73-77.
5
General Dumitru Iliescu (n. 24 septembrie 1865, Drăgăşani – d.?) a
fost secretar general al Ministerului de Război (1914-1918), subşeful
Marelui Cartier General (15 august-25 octombrie 1916) şi şeful
Marelui Cartier General (25 octombrie-5 decembrie 1916). Mai multe
despre viaţa şi activitatea sa, în: Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu
(coord.), op. cit., p. 104-114.
6
General Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs-d.
28 ianuarie 1931, Paris) a fost numit, la 22 septembrie 1916, şeful
Misiunii Militare Franceze în România, până la 17 mai 1918, după care
a fost trimis în SUA (5 iulie 1918) şi a fost numit la comanda Armatei
a 5-a (7 octombrie 1918). Pentru mai multe detalii privind activitatea
sa a se consulta: Generalul H. M. Berthelot, 80 de ani după Misiunea
Franceză în România 15-16 octombrie 1996, Editura Universităţii
din Bucureşti, 1996; Dumitru Preda (coord.), Neculai Moghior,
Tiberiu Velter, Berthelot şi România, Editura Univers Enciclopedic,
General Constantin Prezan – the organizer of Army Intelligence Service in the First World War,
Alin SPÂNU, Ph.D.
Abstract: The modernization imposed to Romania by the French Military Mission had an influence
on the Army Intelligence Service. General Constantin Prezan signed in 1917 the first instructions in this
domain that are considered the base of Romanian national security doctrine.
Keywords: intelligence, espionage, national security doctrine, secret service, intelligence protection
document 2011 1 (51)
studii/documente
Bucureşti, 1997; Jean-Noel Grandhomme, Le général Berthelot et
l`action de la France en Roumanie et en Russie méridionale (1916-
1918), Vincennes, SHAT, 1999; General Henri Berthelot, Jurnal şi
Corespondenţă 1916-1919 (traducere din limba franceză de Oltiţa
Cântec), Presa Universitară Clujeană, 2000.
7
Instrucţiunile... au fost editate şi analizate în: Alin Spânu, Organizarea
şi activitatea structurilor informative şi contrainformative ale Armatei
Române (1917), în volumul 1917 Glorie şi deznădejde (coord. conf.
univ. dr. Gavriil Preda), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti,
2007, p. 60-90.
8
Instrucţiunile... au fost editate şi analizate în: Alin Spânu,
Reorganizarea şi noile direcţii de acţiune ale Serviciului de Informaţii
al Armatei Române în 1918, în volumul 1918 Un vis împlinit (coord.
conf. univ. dr. Gavriil Preda), Editura Universităţii Petrol-Gaze din
Ploieşti, 2008, p. 71-107.
9
Instrucţiuni cu privire la îndatoririle diferitelor eşaloane ale
Serviciului de Informaţii, 1918, p. 3.
10
Ibidem, p. 27.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 29.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
General Nicolae Condeescu (n. 17 februarie 1876, Coşereni,
Ialomiţa – d. 11 iulie 1936, Urlaţi, Prahova) a urmat Şcoala Militară
de Infanterie (1894-1896), Şcoala Superioară de Război (1903-
1905), a efectuat un stagiu în armata austro-ungară, după care
a fost mutat în Serviciul de Informaţii al Armatei (1916-1919).
În perioada 14 aprilie 1930 – 18 aprilie 1931 a deţinut funcţia de
ministru de război în guvernele conduse de Iuliu Maniu, George G.
Mironescu, din nou Iuliu Maniu şi din nou George G. Mironescu.
Pentru mai multe detalii a se consulta: Alin Spânu, Nicolae
Condeescu, şeful Secţiei Informaţii din Marele Cartier General
în Primul Război Mondial, în revista Infosfera, an. II, nr. 4/2010,
p. 56-60.
23
studii/documente

COLONELUL MARIN IONESCU-DOBROGIANU (1886–1938) –

OFIŢERUL SAVANT
Prof. univ. dr. Valentin CIORBEA1

P reţuit şi admirat deopotrivă de ofiţeri şi soldaţi, A fost mutat la Consiliul de Război al Diviziei Active
apreciat de şefii săi ierarhici, recunoscut de intelectuali Dobrogea pe funcţia de comisar regal, pe care o va îndeplini
de marcă ai vremii, români şi străini, premiat de Academia mulţi ani. Şeful său direct, comisarul regal Nicolaescu, îl
Română şi medaliat de Regele Carol I, colonelul Marin caracteriza la 23 septembrie 1896 elogios: „ofiţer inteligent şi
Ionescu-Dobrogianu rămâne totuşi puţin cunoscut generaţiilor activ. Cunoaşte bine regulamentele în teorie şi practică, deoarece
de astăzi. Numai cercetătorii autentici care au în preocupările lor în concentrarea de anul trecut a luat parte, cu Regimentul 34
evoluţia Dobrogei după unirea cu România în 1878, continuă „Constanţa”, la exerciţiul cu batalionul. Se ţine la curent cu
să-i studieze opera, să o admire şi, desigur, s-o citeze. cunoştinţele generale de admitere în Şcoala Superioară de
Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu şi-a dedicat „muncita Război. Are conduită bună, ţinută curată. Călăreşte bine”5.
lui existenţă pământească”2, cum îi aprecia un contemporan viaţa, Tânărul ofiţer îşi dedică timpul liber studiului sistematic
activităţii a trei domenii: slujirea cu ataşament, timp de peste al geografiei şi istoriei Constanţei şi Dobrogei. Publică în 1896
trei decenii a Armatei Române, lucrarea „Cercetări asupra oraşului
cercetărilor ştiinţifice cărora le-a „...am cules multe, preţioase notiţe
Constanţa”, prefaţată de Grigore
închinat 48 de ani şi, pentru o asupra felului de a trăi al populaţiei, Tocilescu. Ilustrul savant scria despre
perioadă mai scurtă, profesoratului, bogăţiilor solului în cereale şi vite, modul studiul lui Marin Ionescu că „este o
împărtăşirii cunoştinţelor sale vaste de cultură al pământului, date şi legende
expunere savantă, clară şi metodică”,
de geografie şi istorie generaţiilor asupra localităţilor, bisericilor, geamiilor,
recunoscând hărnicia autorului:
mai tinere. manevrele din 1894, 1895, 1896 mi-au „timpul ce i-a lăsat liber, îndeplinirea
Fondatorul cercetărilor
făcut cunoscut centrul Dobrogei, adică o sarcinii carierei sale, dânsul a ştiut a-l
moderne, pluridisciplinare, a
Dobrogei, a ceea ce numim parte din plăşile Constanţei şi Babadag şi întrebuinţa cu bine şi folos pentru
dobrogenistica românească, s-a mai ales văile râurilor Casimcea şi Slava”. sine şi pentru patria sa. Prin dragoste
născut, conform dosarului său şi energie laborioasă, mai presus
militar, la 21 octombrie 1866, la Bucureşti. de sarcina profesională şi luptând să guste din plăcerile vieţii
După terminarea Liceului „Basarab” din capitală, perioadă superioare, s-a îndeletnicit şi cu lucrările minţii, făcând şi pe
în care a cunoscut mari personalităţi ale culturii române, precum alţii să le guste împreună cu dânsul”6. A fost prima lucrare
M. Eminescu, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Nicolae Grigorescu semnată cu numele Marin Ionescu-Dobrogianu.
ş.a., a intrat la 19 decembrie 1884 ca soldat voluntar în armată, Ataşarea supranumelui de „Dobrogianu” exprima iubirea,
făcându-şi stagiul militar la Regimentul 1 Geniu şi Regimentul interesul şi devotamentul faţă de străvechea regiune dintre
2 Geniu. Dunăre şi Marea Neagră, cu care s-a identificat ca militar,
Lăsat la vatră pe 6 ianuarie 1888, tânărul Marin Ionescu geograf, antropolog, profesor şi publicist.
a solicitat reangajarea, simţindu-se atras de cariera militară. Spirit deschis, locotenentul Marin Ionescu-Dobrogianu
Pe 24 februarie 1888 este încadrat ca sergent în efectivele s-a implicat cu acelaşi entuziasm ce-i caracterizează
Regimentului 2 Geniu din Focşani. personalitatea în publicistica locală, cât şi în viaţa culturală
Apreciat pentru calităţile sale şi interesul constănţeană. Semnează în primul număr
arătat carierei militare este trimis la Şcoala de al revistei „Ovidiu”, ce va deveni cel mai
ofiţeri, la 1 octombrie 1888. După absolvirea prestigios periodic dobrogean de cultură7,
cursurilor este avansat sublocotenent şi repartizat articolul „Numele Dobrogea la diferite
în corpul ofiţerilor Regimentului 2 Infanterie timpuri”. Petre Vulcan, fondatorul revistei îşi
Craiova, iar la 1 august 1891 a fost mutat la aprecia colaboratorul ca: „tânăr vast, pregătit
Regimentul 3 „Calafat”. În „Memoriul” său printr-o cultură bine îngrijită pentru a mânui
este apreciat, la 20 august, ca „ofiţer serios în
cu mai multă dibăcie pana decât sabia”8.
serviciu, ieşit din Şcoala divizionară. Conduită
Devine ofiţer-elev al Şcolii Superioare
bună. Serveşte cu exactitate şi în uniformă
3 de Război în urma trecerii examenului de
reglementară” (sic!).
admitere, dar datorită reumatismului articular
Spre sfârşitul lunii aprilie 1894 este transferat
la Regimentul 34 Infanterie „Constanţa”, unitate ce-i crea serioase dificultăţi la călărie, s-a
nou înfiinţată la 20 aprilie 1894, prin desprinderea retras de la cursuri revenind în funcţia de
unor subunităţi din Regimentul 33 Infanterie comisar regal.
4
„Tulcea” . Opţiunea sa pentru garnizoana Este acceptat ca membru al Societăţii
Constanţa s-a datorat şi dorinţei soţiei sale, Geografi ce Române în al cărui „Buletin” a
Josefina Spaticu, cu care se căsătorise la 1 iunie Portretul colonelului publicat noi studii precum: „Colonizarea
1890, de a reveni în oraşul natal. Marin Ionescu-Dobrogianu Dobrogei”, „Formarea Deltei Dunării”,

24 1 (51) 2011 document


„Scythia Minor” ş.a. Erau rezultate preliminare, pregătitoare
ale unei lucrări de amploare.
Activitatea sa în această direcţie nu trece neremarcată
de şefii ierarhici. La 20 noiembrie 1891, generalul Năsturel,
inspector general, scria în notarea de serviciu a căpitanului
Marin Ionescu-Dobrogianu: „se ocupă cu o lucrare ce de
un timp foarte îndelungat lucrează, este geografia generală
a provinciei Dobrogea, lucrare de mare importanţă, pentru
care Societatea Geografică îi vine în ajutor spre ilustrare şi
documentare”9. Primeşte prin Înaltul Decret, nr. 3657, la
23 aprilie 1903 medalia „Bene Merenti”, cea mai înaltă
distincţie de ordin cultural.
În anul 1904 dă publicităţii „fructul a 13 ani de muncă”, după
cum mărturiseşte în Prefaţa, de cercetări minuţioase în arhive,
direct în teren pentru studiul geografiei Dobrogei, localităţilor,
Deltei Dunării, ş.a., al analizei variatelor surse bibliografice
procurate cu mare cheltuială, „Dobrogea în pragul veacului
al XX-lea. Geografie matematică, fisică, politică, economică şi
militară” (1010 p.), operă dedicată regelui Carol I, „Augustul
preşedinte şi protector al Societăţii Geografice Române”10.
Profita de orice misiune primită de a se deplasa în diferite
zone ale Dobrogei pentru a efectua cercetări, a verifica şi
confrunta cele citite în cărţi şi studii cu realitatea din teren.
În vara anului 1891 parcurge pe jos traseul frontierei sudice
cu Bulgaria pentru ridicări topografice şi delimitarea fâşiei
dintre România şi ţara vecină. Este membru al comisiei pentru
realizarea recensământului tinerilor din plasele Mangalia şi
Silistra Nouă. Referindu-se la cercetările efectuate asupra
satelor din sudul Dobrogei, Marin Ionescu-Dobrogianu scria:
„am cules multe, preţioase notiţe asupra felului de a trăi al
populaţiei, bogăţiilor solului în cereale şi vite, modul de cultură
al pământului, date şi legende asupra localităţilor, bisericilor,
geamiilor, manevrele din 1894, 1895, 1896 mi-a făcut cunoscut
centrul Dobrogei, adică o parte din plăşile Constanţei şi
Babadag, şi mai ales văile râurilor Casimcea şi Slava. Şi, în fine,
în vara anului 1898 am fost delegatul Diviziei să însoţesc o
comisie de ingineri, însărcinată cu studiul traseului liniei ferate
Constanţa, Isaccea şi Tulcea”. Când nu reuşea să finalizeze
studiile în teren „cu serviciul”, în fiecare an, „pe spesele mele”,
efectua cercetări în „părţi pe care nu le cunoşteam”. Pe lângă
studiul configuraţiei terenului, Marin Ionescu-Dobrogianu
intervieva primari, notari, preoţi, învăţători, agricultori, pescari,
persoane în vârstă „de la care am luat informaţii despre situaţia
comunelor, gradul de cultură al populaţiei, data reînfiinţării
satelor, originea locuitorilor, informaţii referitoare la datini,
portul, obiceiurile, legendele, poveştile, cântecele rămase din
gura poporului”. De la agricultori şi pescari obţine date ce-i
permit să „deducă bogăţiile de odinioară a Dobrogei în vite,
pescari şi păduri”11.
Fiind recunoscut pentru cunoştinţele sale asupra Dobrogei,
este desemnat pentru a-l conduce în periplul dobrogean pe
antropologul elveţian Eugene Pittard12. L-a însoţit şi pe
renumitul geograf francez Emmanuel de Martonne13, care
împreună cu studenţii Universităţii Bucureşti, a efectuat o
excursie de studiu în nordul Dobrogei.
La finalul voluminoasei lucrări, în loc de concluzii,
căpitanul Marin Ionescu-Dobrogianu a inclus conferinţa
pe care a ţinut-o în după amiaza zilei de 28 februarie 1903
în faţa Regelui Carol I, a prinţului moştenitor Ferdinand şi
document 2011 1 (51)
studii/documente
membrilor Societăţii Geografice Române. Hărţi din diverse
zone ale Dobrogei, schiţe şi un util indice alfabetic încheia
valoroasa lucrare.
Cercetarea riguroasă şi sistematizarea unui uriaş volum de
informaţii şi date s-a concretizat în discursul scris, riguros, elevat,
erudit şi atractiv. Indubitabil, vocaţia intelectuală nativă, puterea de
muncă cu totul impresionantă, dorinţa de cunoaştere, perseverenţa,
capacitatea de sinteză, de structurare logică şi coerentă, au constituit
reperele pe care Marin Ionescu-Dobrogianu şi-a constituit opera,
şi-a conturat şi afirmat personalitatea.
Prin bogăţia informaţiilor, „Dobrogea în pragul veacului
al XX-lea” a rămas până în zilele noastre şi va rămâne şi în viitor
una din cărţile fundamentale ale cunoaşterii regiunii dintre
Dunăre si Marea Neagră, în multe privinţe de neegalat. Asidua
muncă de cercetare concretizată în valoroasa lucrare i-a adus
căpitanului Marin Ionescu-Dobrogianu, premiul Academiei
Române, la 12 aprilie 1905.
Numit comandant de companie în cadrul Regimentului
7 Infanterie „Prahova”, este apreciat, la 18 octombrie 1905, de
generalul I. Lupu pentru modul în care „la concentrarea din
toamnă a dovedit că ştie să conducă bine compania şi să aplice
cu judecată regulamentele tactice pe tărâmul de manevre.
Societar şi rezistent la lucru. Se poartă cu demnitate. Bun
scriitor. Lucrarea sa „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea” a
fost premiată de Academia Română”14.
Susţine comunicări ştiinţifice la Societatea Geografică
Română, dar şi în unităţile unde a lucrat. Comandantul
Regimentului 11 „Siret” nota în „Memoriul” ofiţerului în 1913:
„A ţinut în regiment o serie de conferinţe bine dezvoltate şi prea
bine apreciate ... Prin cuvântările rostite în faţa ofiţerilor şi trupei
ori de câte ori a avut ocazia, dovedind că este animat de un foarte
mare înalt sentiment patriotic şi un suflet curat de ostaş” (s.n.)15.
La 1 aprilie 1916 este avansat locotenent-colonel, iar la
1 iulie revine în corpul ofiţerilor Regimentului 34 Infanterie,
la a cărui comandă este numit pe 20 august 1916. Participă
cu militari din subordine la bătălia de la Turtucaia, în zona
pădurii Daidîr. În confruntarea din 24 august 1916, conform
precizărilor din dosarul său personal, „Regimentul 34 s-a luptat
vitejeşte condus de comandantul său”16.
Presat puternic de inamic, lipsit de sprijinul Regimentului
76 Infanterie, care fugise din dispozitiv, fără mijloace de
navigaţie pentru a traversa Dunărea, locotenent-colonelul
Marin Ionescu-Dobrogianu a căzut prizonier, după ce
recuperase 8 ofiţeri morţi şi 24 de răniţi.
S-a întors din prizoneriat, unde a avut „comportament
demn, potolind pornirile ofiţerilor tineri, fără experienţa”,
după doi ani. La 1 noiembrie 1918 i s-a încredinţat comanda
Regimentului 73 Infanterie, dislocat în stânga Dunării. Trecut
în „Monitorul Oastei” pentru a i se încredinţa comanda unei
brigăzi, urmând să fie trecut în corpul generalilor, cariera
militară a colonelului Marin Ionescu-Dobrogianu se opreşte
brusc. Întrucât generalul Gorsky s-a opus înaintării sale la
gradul de general şi-a dat demisia din armată.
Continuă să activeze la Cercul Militar Constanţa,
punându-se la curent cu noutăţile din domeniul militar şi
ţinând „mai multe conferinţe cu caracter ştiinţific care au fost
foarte folositoare ofiţerilor”17.
A răspuns cu bucurie invitaţiei făcute de conducerile celor
mai prestigioase instituţii din învăţământul constănţean pentru a
preda geografie şi istorie. A ţinut lecţii la Liceul „Mircea cel Bătrân”,
şcoală de mare prestigiu, de care s-a simţit foarte legat şi căruia
25
studii/documente
i-a donat 1000 de cărţi, reviste, atlase şi hărţi. Corpul didactic al
liceului l-a onorat, numindu-l „cel mai autentic dobrogean”18.
După război şi-a reluat cercetările ştiinţifice. În 1923 a
participat la Congresul Internaţional de Geografie de la Cairo,
unde a prezentat comunicarea „Formarea Deltei Dunării şi
configuraţia ei veche”. Continuă să publice studii şi articole în
„Buletinul Societăţii Române de Geografie”, „Dobrogea Jună”,
„Analele Dobrogei”, „România de la Mare” ş.a.
Din motive de sănătate a decis să părăsească Constanţa
şi să se mute la Câmpulung Muscel, unde a continuat să
lucreze la un amplu studiu de geografie asupra Dobrogei. S-a
stins din viaţă pe 6 sau 7 decembrie 1938. Vestea dispariţiei
ilustrului savant a produs în rândul intelectualilor dobrogeni, a
prietenilor, a foştilor colegi, a tuturor celor care l-au cunoscut,
sentimente sincere de regret.
„Dobrogea Jună”, cel mai prestigios periodic constănţean,
publică în numărul din 14 decembrie 1938 necrologul semnat
de Ilie Lupu, în care se sublinia: „s-a primit trista veste
că moartea nemiloasă a răpit prea devreme pe neobositul
cercetător al trecutului Dobrogei căreia i-a închinat o
bună parte din viaţa lui de cărturar şi răscolitor de cronici.
Numeroase lucrări tipărite în volume şi reviste de specialitate
l-au aşezat pe colonelul Ionescu-Dobrogianu printre cei mai
activi scriitori ai provinciei. Cercetător neobosit şi îndrăgostit
de vechile hârţoage azvârlite prin podurile autorităţilor, după
care, înlăturând praful odată cu tainele trecutului cu aceeaşi
râvnă cu care preda lecturile sale de geografie la Şcoala
Superioară de Comerţ, colonelul Ionescu-Dobrogianu a
reuşit să scoată la iveală fapte din trecutul Dobrogei pe care
o iubit-o, cum puţini români transplantaţi în această parte
a ţării se pot mândri că au împărtăşit-o, pentru bogăţiile ei
culturale şi artistice [...]. Militar distins a folosit timpul liber
să întoarcă arhivele, să noteze, să-i întrebe pe bătrâni şi să
consulte volume învechite prin biblioteci, spre a lăsa scris tot
ce a găsit folositor, generaţiilor următoare. După retragerea din
viaţa militară a activat pe tărâmul şcolilor, predând geografia la
Şcoala Superioară de Comerţ, unde reuşise să se facă iubit şi
respectat nu numai pentru erudiţia lui, dar şi prin blândul său
caracter”19.
În acelaşi periodic I. Gabroveanu scria despre regretatul
dispărut: „Încărcat de ani cu aureola de mare prestigiu
cărturăresc şi călit în virtute, colonelul Dobrogianu, împăcat şi
senin, a părăsit calea trecătoare, păşind în nemurire. De altfel,
încă din viaţă, scrutându-şi roadele unei vieţi bogate, închinate
spiritualităţii, avea viziunea că pusese stăpânire pe nemurire,
vedea după expresia lui dâra de lumină pe care o redase muncita
lui existenţă pământească”20.
Despre fostul său comandant, colonelul Marin Ionescu-
Dobrogianu, locotenent-colonelul Petrovici avea să scrie: „l-am
avut în primii ani ai carierei mele comandant de batalion la
Regimentul 11 „Siret” din Galaţi. Era icoana vie a tinerilor
ofiţeri ce eram noi pe atunci, izvor de învăţătură, izvor de
lumină şi însănătoşire intelectuală, cu o largă cultură pentru
a convinge şi a seduce. În multiplele sarcini ce le avea, era şi
aceea de director al Şcolii de ofiţeri de corp, cu menirea de a
ne forma, a ne pregăti în cultura profesională, a ne galvaniza
sufletul pentru ziua cea mare de răfuială cu duşmanii care de
veacuri ne-au asuprit fraţii şi i-au ţinut în robie. Ne-a pregătit
în cultul patriei, ne-a oţelit sufletul în dragoste de glie, ne-a
format ca oameni cu mintea rece şi clară, cu sufletul învârtoşat
pentru a putea începe activitatea noastră în atribuţiunile şi
îndeletnicirile lui în carieră, erau prelegeri care ne formau
26
pentru viaţă împărtăşindu-ne cu experienţa bogată a omului
cunoscător şi încercat”21.
Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu a lăsat posterităţii
o operă de mare valoare ştiinţifică ce-l aşază, fără niciun dubiu,
între cele mai apreciate, stimate şi citate personalităţi ştiinţifice
dobrogene. A ştiut să îmbine cu echilibru o frumoasă carieră
militară derulată pe parcursul a 36 de ani, cu pasiunea cercetării
ştiinţifice riguroase, deschizând drumul dobrogenisticii
româneşti. Cunoştinţele temeinice şi harul cu care transmitea
auditorului, soldaţilor, ofiţerilor şi elevilor săi din ştiinţa
dobândită, îl aşază pe colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu
între savanţii ştiinţei româneşti şi ai Armatei României, fiind un
model demn de urmat. Pentru a-l readuce în atenţia publicului
larg, Centrul de Studii şi Cercetări ale Istoriei şi Civilizaţiei
Mării Negre (sec XIX- XX), din cadrul Facultăţii de Istorie şi
Stiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” Constanţa, a iniţiat
retipărirea în varianta anastatică a lucrării „Dobrogea în pragul
veacului al XX-lea”, după 106 ani de la prima ediţie, demers
asumat de Editura Tipo-Moldova. Textului lucrării, i s-a ataşat
un amplu studiu intitulat „Marin Ionescu-Dobrogianu (1866-
1938 ) - ofiţerul savant, fondatorul dobrogenisticii româneşti”,
realizat de semnatarul rândurilor de faţă şi o bibliografie a
operei sale întocmită de Serviciul de specialitate al Bibliotecii
Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa.
NOTE
1
Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa.
2
„Dobrogea Jună”, an XXXV, 7 ianuarie 1939.
3
Arhivele Militare Române, Piteşti (A.M.R.), fond 3042, Memorii bătrâni, dosar
71, f. 2.
4
Costin Scurtu, Remus Macovei, Regimentul 34 infanterie, de la Constanţa la
Kandahar, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A.
Constanţa, 2007, p. 10.
5
A.M.R., loc. cit., f. 5.
6
Marin Ionescu-Dobrogianu, Cercetări asupra oraşului Constanţa, 1896, p. 6.
7
„Ovidiu”, an I, nr. 1, 15 seprembrie 1898.
8
Ibidem, an I, nr. 10, 1 februarie 1899, p. 145.
9
A.M.R., loc. cit., f. 6.
10
Marin Ionescu-Dobrogianu, „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea. Geografie
matematică, fisică, politică, economică şi militară“, Bucureşti, 1904, p.1.
11
Ibidem.
12
Eugene Pittard (1867-1962), antropolog, autor între altele al lucrării Dans la
Dobrodja (Roumanie). Note de voyage, 1902, p. 166.
13
Emmanuel de Martonne (1873 - 1955), geograf francez. A fost interesat de România
pe care a sprijinit-o la Conferinţa de Pace de la Paris (1919).
14
A.M.R., loc cit, f. 6.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
18
Monografia Liceului „Mircea cel Bătrân”, Editura Muntenia, Constanţa, 2001,
p. 71.
19
„Dobrogea jună”, an XXXIV, nr. 188, 14 decembrie 1938.
20
Ibidem, an XXXV, 7 ianuarie 1939.
21
Locotenent-colonelul Petrovici, Colonelul Ionescu Dobrogianu ca militar, în
„România de la Mare”, an I, nr. 12, 12 februarie 1934, p. 6.
Colonel Marin Ionescu-Dobrogianu (1886-1938)
– scientist officer –
prof. univ. Valentin CIORBEA, Ph.D.
Abstract: Colonel Marin Ionescu-Dobrogeanu served
with dignity the Romanian Army. Founder of disciplinary
research of Dobrogea, his activity was rewarded by
Romanian Academy and King Carol I. “Dobrogea on the
brink of 20th century” remains a reference book for this
part of the country.
Keywords: military career, scientific research,
Dobrogea, Geography Romanian Society, discipline
1 (51) 2011 document
 studii/documente

POLITICA EDITORIALĂ CA FORMĂ

DE REZISTENŢĂ NAŢIONALĂ

Prof. univ. dr. Gheorghe DUMITRAŞCU1

e când am deschis ochii pe lumea asta am Oameni – ar trebui să aibă efectul apelului tinerilor
Dînţeles că, în viaţa noastră, cuvântul rostit români patrioţi, organizaţi în frăţii către cei căzuţi
şi, mai ales, scris, reprezintă o forţă a binelui şi a înaintea lor. Şi pentru aceştia, cineva răspundea
speranţei. Că intelectualitatea românească s-a făcut „Prezent!”, „Prezent!”, „Prezent!”.
scut în faţa duşmanilor noştri, purtând cărţile ca arme De pildă: „Constantin Brătescu şi tovarăşii tăi care
de rezistenţă în faţa barbarului, indiferent de unde ar aţi publicat Dobrogea, 50 de ani de viaţă românească în
fi venit. Nu numai din afară. 1928. Şi cartea, reeditată la Constanţa sub îngrijirea
Trăim vremuri tulburi în care cultura naţională, lui Ion Bitoleanu, răspunde prezent”.
element de fundamentare a identităţii ca popor, ca Şi, iarăşi, azi, chemăm din negura celor 106
naţiune şi stat, e în mare primejdie. Nu vreau să-i ani de la publicarea cărţii, de peste o mie de
numesc sau să-i definesc pe aceia pe care-i consider, pagini, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, biblie
din adâncul sufletului şi ca testament fundamental al
„... chemăm din negura
conştiinţei mele, duşmani identităţii noastre dincoace de
celor 106 ani de la publicarea cărţii,
ai neamului românesc şi ai de peste o mie de pagini, Dobrogia în Dunăre, în locul căpitanului M.D.
României de azi. pragul veacului al XX-lea, biblie Ionescu – erou în toate sensurile
În calea analfabeţilor ca testament fundamental al identităţii cuvântului – răspunde îngrijitorul
în atâtea regimuri, blamaţi, noastre dincoace de Dunăre ...” acestei ediţii, prof. univ. dr. Valentin
pentru că există şi o forţă a Ciorbea de la Facultatea de Istorie
analfabetismului, văd cum se nasc şi se unesc firave a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. În gestul
izvoare de apărare, cum se ridică ziduri, cum apar său, eroic şi el, sprijinul de înaltă responsabilitate al
cuvintele şi publicaţiile, arcaşi în apărarea a ceea ce directorului Editurii din Iaşi, Aurel Ştefanachi, şi a
suntem şi vrem să rămânem. Am văzut, de mult, „inginerului-şef ” al construirii zidului rezistenţei
un film care se numea – nu ştiu câte grade – poate noastre naţionale prin renaşterea marilor noastre
414 Farnheit. În acea lume terifiantă, pompierii opere naţionale, cunoscutul – şi iarăşi îl amintim –
dezlănţuiau şi hrăneau incendii, cu biblioteci, cu cărţi, Gheorghe Buzatu.
cu foi scrise în care se exprimau gânduri. Şi tot atunci, Aşadar, monografia cea mai importantă a
un număr din ce în ce mai mare de oameni îşi însuşeau Dobrogei din toate timpurile – cartea are ca subtitlu
şi deveneau părţi vorbitoare din cărţile fundamentale Geografia matematică, fisică, politică, economică şi
ale omenirii, cărţi care defineau omenirea ca omenire, militară – operă a căpitanului cu nume de instituţie,
diferită de sălbăticie. „membru al Societăţii Geografice Române”, aflătoare
Simţim din ce în ce mai mult nevoia reeditării într-un singur exemplar la Biblioteca Judeţeană
cărţilor care ne definesc ca grupă de sânge şi celulă „I.N. Roman” – şi poate şi în câteva exemplare din
ADN. Poate cea mai importantă editură din ţară care biblioteci particulare – s-a eliberat din plumb gata a
s-a pus, fanatic aproape, în slujba refacerii pilonilor alimenta, din nou, râurile credinţei noastre prin ştiinţă.
noştri spirituali din cărţile noastre fundamentale, Tragedia timpului care dusese la aproape dispariţia
reeditându-le şi răspândindu-le în popor, după cum cărţii e actualizată de timpul nostru, în care marile
poate şi ea, este casa Editorială TIPO Moldova din instituţii de cultură ale Dobrogei n-au nici măcar
Iaşi. Colecţiile sale sunt îngrijite, înainte de toate, câteva milioane de lei vechi pentru cumpărarea cărţii
de marele istoric român Gheorghe Buzatu. Nu zic reeditate – şi aşa ieftină.
vorbă mare – oricum, voi răspunde pentru ea – dar Ne aflăm în faţa cărţii, cea mai reuşită până azi,
republicarea, prin redactarea anastatică, a colecţiei tip operă a unui singur om, un ofiţer care adăuga ştiinţa
OMNIA – ca operă fundamentală a marilor noştri armelor pe care le slujea prin profesie şi de care este din

document 2011 1 (51) 27

studii/documente

ce în ce mai multă nevoie. Căpitanul – în momentul
publicării cărţii – nu ridica ziduri chinezeşti la
graniţele Dobrogei, ci desfunda drumurile şi cărările
care duceau prin trecut, spre un viitor al înţelegerii şi
colaborării cu toţi cei din jur. Din punctul de vedere
al realizării ştiinţifice oneste a mesajului, cartea lui
M.D. Ionescu este contemporană mai ales cu acest
timp al integrării europene. Al integrării de identităţi
distincte prin specific, apropiate logic prin destin şi
necesităţi ale momentului şi ale viitorului. Unde sunt
marii istorici aparţinând Marilor Puteri care să se
oprească atât de omenesc, de înţelegător, mânaţi de
un asemenea spirit civilizator al dreptului ginţilor şi
indivizilor, aşa cum a reuşit să o facă autorul, care s-a
oprit asupra mozaicului etnic al Dobrogei româneşti.
Uniunea Europeană poate trimite savanţi şcoleri în a
studia spiritul de pace şi de democraţie, în rezolvarea
modernă a problemei minorităţilor etnice şi religioase
care înfruntă zăngănitul armelor. Ofiţerul român,
cărturar de mare valoare ştiinţifică, împrăştia, prin
cartea sa, credinţa în oameni şi în idealul păcii între
popoare.
Cele două pagini ale introducerii, scrise de
îngrijitorul ediţiei, nu puteau cuprinde toate trimiterile
care să dovedească lumii ştiinţifice, prezentului şi
viitorului românesc şi european că această carte
slujeşte, peste 106 ani, idealurile general umane, care
se concretizează, în mod formal, cel puţin, în ceea ce
trebuie să fie filozofia şi practica Uniunii Europene.
Cred că domnul Valentin Ciorbea, colonel în
rezervă, a dovedit, prin republicarea acestei cărţi, nu
că nu e vorba doar despre o provincie sau despre,
Doamne fereşte !, provincialism, ci despre un
europenism coagulant in nuce, atunci când Europa
se pregătea pentru explozia ei din interior, în Primul
Război Mondial.
Prin pana unui ofiţer strălucit şi om de ştiinţă, de
asemenea, România răspundea, pentru toţi timpii care
s-au scurs de atunci, imperativului drepturilor umane
cetăţeneşti şi naţionale, afirmate pe cale ştiinţifică,
pe bază de toleranţă. Cartea aceasta pare a fi, prin
spiritul ei, poate cea mai îndrăzneaţă cărămidă pusă
la temelia Uniunii Europene, care abia se năştea, nu
cu asemenea identitate, peste vreo 50 de ani.
Et in Arcadia ego: şi eu m-am adăpat, în toată
activitatea mea ştiinţifică – la fel ca şi alţi zeci – din
opera de un larg umanism, modernism, contemporană
şi parte componentă a tuturor mişcărilor spre
progresul omenirii.
Mulţumim, Valentin Ciorbea, mulţumim
Gheorghe Buzatu, mulţumim Aurel Ştefanachi ! –
dar nu garantez că şi patria vă va fi recunsocătoare.
Era nevoie şi de puţin realism, nu-i aşa ?
Constanţa, Decembrie 2010.

NOTĂ
1
Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius”
Constanţa.

Editorial politics
as a form of national resistance,
prof. univ. Gheorghe DUMITRAŞCU, Ph.D.

Abstract: The publication of “Dobrogea on the brink of 20th century” marked the beginning of the
century and it is considered a very important book regarding this Romanian region.
The fact that it was republished in 2010 it represented an editorial event.

Keywords: cultural identity, monograph, edition, Geography Romanian Society, humanism

28 1 (51) 2011 document

 studii/documente

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ARTILERIEI ANTIAERIENE

PÂNĂ LA DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

General-maior (r) dr. Visarion NEAGOE

rtileria antiaeriană a apărut din necesităţi impuse reuşitele şi nereuşitele înregistrate pe linia realizării unor
A de evoluţia fenomenului război, în condiţiile în aparate de zbor şi mijloace de contracarare a acţiunii
care lupta armată, componenta principală a acestuia, şi-a acestora1, în paginile de faţă nu le vom relua. Vom zăbovi,
extins sfera de desfăşurare în spaţiul aerian prin utilizarea în în schimb, asupra principalelor aspecte ce caracterizează
scopuri militare a mijloacelor de zbor, căpătând astfel o a treia apariţia şi evoluţia artileriei antiaeriene, încercând să
dimensiune, pe lângă cele determinate de uscat şi mare. În surprindem elementele cele mai semnificative, multe dintre
mod logic, potrivit principiului „armă contra armă”, artileria acestea având un caracter de noutate, menite să întregească
antiaeriană s-a născut, aşadar, din nevoia resimţită spre imaginea cititorului asupra domeniului analizat.
sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX „Cu inteligenţă, dar şi cu mult suflet, specialiştii Preocupări şi realizări
de a combate aeronavele militari români au depăşit dificultăţi ce păreau, pe linia creării artileriei
inamice, devenite extrem uneori, insurmontabile şi au adus artileria antiaeriene în Europa
de primejdioase pentru antiaeriană română într-un stadiu apropiat de cel
securitatea centrelor existent pe plan mondial, asigurând astfel premisele Problema combaterii
populate, platformelor de la sol a mijloacelor de
necesare realizării unei prime riposte împotriva
industriale şi zonelor de atac aerian s-a rezolvat,
atacurilor din aer, chiar dacă uneori nu a corespuns
operaţii militare. în majoritatea ţărilor din
pe deplin cerinţelor”.
Apariţia concretă a Europa, într-o primă fază,
mijloacelor de luptă specifice artileriei antiaeriene, respectiv, prin adaptarea tunurilor terestre pentru trageri antiaeriene.
a tunului, mitralierei şi aparaturii artileristice, a fost posibilă, Evident, soluţia a fost de moment, reclamată de conflictele
însă, datorită desfăşurării revoluţiei tehnico-ştiinţifice militare apărute în diferite zone, în care aeronavele au fost
conturată la începutul secolului XX şi care a influenţat întrebuinţate cu succes. Curând, însă, specialiştii militari,
substanţial atât evoluţia mijloacelor de luptă, cât şi arta de a cât şi constructorii înşişi s-au convins că soluţia este una de
purta războiul. Mai mult, în perioada la care ne referim, s-a provizorat şi din ce în ce mai ineficace în raport cu rapida
evidenţiat pregnant, pentru prima oară în istoria umanităţii, creştere a performanţelor aviaţiei. S-a demonstrat repede,
tendinţa factorilor de decizie politică şi militară din statele atât în conflictele militare locale, cât şi în cadrul aplicaţiilor
dezvoltate de adaptare şi introducere în domeniul militar a desfăşurate, că această primă soluţie nu poate satisface
celor mai noi descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii apărute pe cerinţele crescânde de combatere a ţintelor aeriene. Cea mai
plan mondial. bună rezolvare a problemei consta în construcţia unui mijloc
Dacă secolul al XIX-lea este socotit, pe bună dreptate, specializat în lupta cu aviaţia atacatoare, respectiv, realizarea
ca epocă a apariţiei marii industrii, în aceeaşi măsură putem unui tun antiaerian.
considera că sfârşitul acestuia a marcat
specializarea treptată a unor mari întreprinderi
în producerea de tehnică militară. În acest
fel, baza materială a luptei armate şi arta
de a o folosi au căpătat noi dimensiuni. La
accentuarea acestui proces a contribuit şi
faptul că durata ciclului cercetare-proiectare-
producţie s-a micşorat continuu, impunând
modificări corespunzătoare şi în domeniul
militar. Totodată, trebuie subliniat faptul că
frământările sociale ale începutului de secol
XX, prefigurând, parcă, declanşarea celei
mai mari conflagraţii mondiale cunoscute
de omenire până atunci, au impus ritmuri şi
măsuri deosebite în structura şi înzestrarea
armatelor.
Întrucât istoriografia militară
Primul tun destinat să execute trageri antiaeriene, proiectat şi produs de Uzinele Krupp
românească a abordat în diferite lucrări

document 2011 1 (51) 29

studii/documente
Încercări de acest fel au fost semnalate cu mult înaintea
începutului de secol XX. Aşa, spre exemplu, în prima jumătate
a secolului al XVII-lea, preotul francez Marin Mersenne şi
un militar, Petit, au reuşit să construiască o gură de foc care
putea să tragă cu ţeava înclinată până aproape de verticală.
Tragerile cu acest tun s-au soldat cu următoarele rezultate:
un prim proiectil s-a pierdut în neant, altul a căzut la 700 m
spre vest faţă de poziţia de tragere, iar al treilea la aceeaşi
distanţă, dar în direcţie opusă, într-un comentariu, nu lipsit
de ironie, al lui Varignon, se arăta că al patrulea proiectil
nu a fost tras, apreciindu-se că, urmând o traiectorie medie,
acesta ar putea să cadă peste trăgători2!
După aceste experienţe episodice, încercările de realizare
a unui tun antiaerian au fost reluate spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea, urmare a întrebuinţării balonului ca mijloc
de luptă (1793). Acest eveniment a determinat utilizarea,
în confruntările ce au avut loc în anii 1794 şi 1795 pentru
combaterea baloanelor, a unor tunuri amenajate pentru tirul
antiaerian. Aceeaşi situaţie a fost repetată şi în anul 1840
pentru combaterea celor 200 de baloane lansate de austrieci
pe timpul asediului Veneţiei.
Amploarea deosebită pe care a cunoscut-o întrebuinţarea
baloanelor în scopuri militare, în special după 1852,
când acestea au început să fie dirijate (pilotate), a impus
intensificarea căutărilor pentru realizarea unor mijloace de
luptă specializate în combaterea aparatelor de zbor. Aşa se
face că, după ce, în timpul războiului franco-prusian din
1870, armata franceză a folosit pe scară largă baloanele,
germanii, intuind pericolul ce-l reprezentau pentru trupele
proprii, asemenea acţiuni şi-au pus în mişcare potenţialul
inventiv şi, după numai un an, în 1871, pe porţile uzinelor
lui Alfred Krupp au ieşit primele 20 de piese denumite
„preussisches Ballongeschutz” (tunuri antibalon prusiene).
Această armă antiaeriană de calibru 3,7 cm, montată pe o
platformă cu patru roţi, era trasă de cinci cai şi putea ţinti
(combate) numai baloanele ce evoluau sub înălţimea de
1 000 m. Tunul a întrebuinţat proiectile cu o greutate de
3 livre (1,5 kg) fiecare şi a realizat o bătaie de 1 600 m, la un
plafon de 600 m.
Locotenent-colonelul Ştefan Burileanu şi una dintre operele sale –
tunul adaptat pentru trageri antiaeriene
30
Cu acest tun antiaerian, la 20 noiembrie 1871, a
fost doborât primul balon din istoria modernă a artileriei
antiaeriene, eveniment ce a certificat necesitatea şi eficienţa
acestui mijloc de luptă.
Apropierea Primului Război Mondial, ca şi evoluţia
spectaculoasă a mijloacelor aeriene, prin inventarea apa-
ratelor de zbor clasice (apariţia planoarelor, cărora curând
li s-au ataşat motoare şi elice, experimentarea şi apoi
trecerea la fabricarea aparatelor mono-bi-sau multiplane3,
concomitent cu înarmarea acestora şi creşterea gradului lor
de periculozitate pentru obiectivele terestre au determinat, la
începutul secolului 20, reluarea căutărilor şi experimentărilor
pe linia creării unor mijloace specializate în combaterea
ţintelor aeriene.
În Franţa, în anul 1907, a fost realizat un material de
artilerie capabil să acţioneze contra ţintelor aeriene, luându-se
ca model de ţintă tot baloanele de observaţie, care atingeau,
în această perioadă, apogeul existenţei şi eficienţei lor.
Începând cu anul 1910, paşii rapizi înregistraţi în
realizarea avioanelor au îndemnat constructorii militari să
privească cu mai multă seriozitate studiul asupra tragerilor
împotriva diferitelor tipuri de ţinte aeriene. Urmare a
cercetărilor întreprinse, în anul 1912, comisia însărcinată cu
acest studiu a propus crearea unui tun de 75 mm „automobil”
şi amenajarea unui dispozitiv pentru utilizarea materialului de
75 mm de câmp (platforma Bourges). Trecerea la realizarea
constructivă a acestor tipuri de tehnică s-a făcut, însă, abia în
aprilie 1913, când Uzinele „Puteaux” au primit o comandă
de 30 de tunuri. Dintre acestea, 20 erau autotunuri, iar 10
tunuri puteau fi montate fie pe şasiu auto, fie pe un dispozitiv
fix. Livrarea acestora a întârziat, astfel încât, la declararea
războiului, Franţa dispunea doar de 2 autotunuri de 75 mm,
câteva platforme Bourges şi de un lot relativ redus de obuze
incendiare pentru distrugerea baloanelor.
În asemenea condiţii, această mare putere a lumii era
obligată, în preajma intrării în război, să apeleze la improvizaţii.
Astfel, primele piese de 75 mm de câmp au fost instalate ca
artilerie contra aeronavelor pe taluzul şoselelor sau montate
pe trunchiuri de arbori, fixaţi în pământ şi servind ca pivoţi4.
Lipsa totală a unui material adecvat şi inexistenţa unei metode
de tragere aveau să facă, în mod firesc, ca eficacitatea
acestor mijloace improvizate să fie aproape nulă.
Nici în Germania, în pofida preocupărilor
existente şi realizărilor promiţătoare obţinute încă
din 1906 prin Firma „Rheinmetal”, nu s-a avansat
prea mult în direcţia creării unor tunuri specializate
în combaterea ţintelor aeriene. Chiar dacă în anul
1909, la Frankfurt, fuseseră prezentate câteva
tunuri antizeppelin ale Firmei „Krupp”, lupta
contra aeronavelor nu a fost soluţionată. Problema
avea să fie adusă în actualitate abia în 1912, când,
după un şir de manevre executate de către armata
germană, s-a constatat necesitatea reluării studiului
în vederea construcţiei unui material de artilerie
special destinat tragerilor antiaeriene. Soluţiile nu
au fost, însă, finalizate imediat din cauza unor aspecte
tehnice insurmontabile în momentul respectiv, dar
nici abandonate.
1 (51) 2011 document

În anii 1913-1914, s-au executat trageri antiaeriene
experimentale cu piese de 75 mm pe pivot (Krupp şi
Ehrhardt)5, iar pe baza proiectului prezentat de către
colonelul Ludendorf, s-a trecut la realizarea tunului de
calibru 77 mm, montat pe pivot, şi destinat tragerilor
antiaeriene. Aşa se face că Germania va fi singurul stat
care, la începutul războiului ce bătea la uşă, dispunea de
câteva piese de artilerie antiaeriană capabile să se opună
acţiunilor din aer. Concret, în anul 1914, în afara tunurilor
antiaeriene de 75 şi 77 mm aflate în probe finale de execuţie,
armata germană deţinea 36 tunuri B.A.K. (Balon Abwehr-
Kanonen), destinate să apere antiaerian podurile de peste
Rin şi aeroporturile (bazele înaintate ale aviaţiei). Aceste
tunuri, concepute încă din 1906 şi realizate treptat de firma
Rheinmetall, aveau calibrul 50 mm, erau montate pe un
automobil realizat cu un motor de 60 cai putere, care putea
atinge viteza de 45 km/h. Tunul putea trage 24 lovituri/
minut, cu o înclinare a ţevii până la 70°, ceea ce-l făcea cel
mai performant tun al epocii.
Şi în Anglia, s-a recurs la aceeaşi soluţie a adaptării
tunurilor terestre pentru misiuni antiaeriene. În acest fel, au
fost transformate câteva tunuri terestre de 47 mm, care vor fi
întrebuinţate pentru apărarea Londrei împotriva acţiunilor
din aer.
În Rusia, în aceeaşi perioadă, au fost adaptate pentru
trageri antiaeriene tunurile calibru 75 mm tip Putilov
(inventator: inginerul F. Lender), care aveau o cadenţă de
tragere de 12 lovituri/minut, la o înălţime de 5 000 m, cu
viteza iniţială a proiectilului de 588 m/s.
Încheind această retrospectivă, menţionăm că şi
Austro-Ungaria (prin Uzinele Skoda), S.U.A. şi alte state
au realizat, în această perioadă, o serie de tunuri special
destinate tragerilor antiaeriene.
Prezentând preocupările şi realizările pe linia creării
artileriei antiaeriene din principalele state industrializate ale
Europei începutului de secol XX, trebuie arătat că, într-adevăr,
faţă de nivelul la care se aflau ştiinţa şi tehnica, rezultatele
obţinute au fost remarcabile. Chiar şi adaptarea tunurilor
terestre pentru trageri antiaeriene ridica în faţa constructorilor
probleme deosebite. Artileria terestră a timpului dispunea, în
principal, de următoarele tipuri de tehnică:
h tunuri de câmp cu tragere întinsă (care aveau o
înclinare a ţevii sub 20°);
h obuziere de câmp cu tragere curbă (cu unghi de
înclinare până la 45°, dar cu o mobilitate şi cadenţă de
tragere reduse);
h tunuri şi obuziere de cetate, care prezentau servituţi
similare.
Evident că transformarea acestor piese, în general
greoaie şi cu particularităţi constructive potrivite destinaţiei
lor, în mijloace antiaeriene implica atât modificări radicale,
cât şi completarea lor cu unele detalii tehnice care să le
permită combaterea unui alt tip de ţintă, cea aeriană, a cărei
viteză şi mediu de deplasare presupuneau calcule matematice
precise şi crearea unor dispozitive speciale menite să
răspundă cerinţelor tragerilor într-un spaţiu tridimensional.
document 2011 1 (51)
studii/documente
În asemenea condiţii,
realizarea unui tip nou
de tehnică, respectiv a
unui tun mobil atât
în direcţie, cât şi în
înălţare, echipat cu
dispozitive de tragere
necesare rezolvării
problemei întâlnirii
proiectilului cu ţinta
în spaţiul aerian a
apărut drept singura
şi cea mai sigură cale
de urmat în domeniul
apărării împotriva
atacurilor din aer.
Este de la sine Tunul de 57 mm
înţeles că tunul adaptat de locotenent-colonelul Gabriel Negrei
pentru trageri contra aeroplanelor
antiaerian singur
tot nu putea rezolva
problema atât de complexă a tragerilor antiaeriene. Un set
întreg de alte aspecte aveau să apară ca necesare de soluţionat
pentru specialiştii militari. Între acestea, pe prim plan s-au
aflat fabricarea unui proiectil cu efect maxim asupra ţintei,
înzestrarea mijloacelor de tragere cu aparatură de cercetare
şi calcul necesară conducerii focului, definirea şi stabilirea
unor reguli pentru pregătirea şi executarea tragerilor, fiecare
dintre acestea prezentând un grad ridicat de dificultate, dar
şi de prioritate.
În ceea ce priveşte realizarea proiectilelor antiaeriene,
părerile au fost împărţite, între adepţii obuzelor şi cei ai
şrapnelelor, fiecare vizând un efect maxim la ţintă. Practica şi,
mai ales, experimentele desfăşurate au determinat renunţarea
la utilizarea focoaselor pirotehnice, care dădeau variaţii în
arderea cordonului de pulbere (ceea ce determina o imprecizie
a tragerii), şi la adoptarea focoaselor fuzante mecanice, prin
care se diminuau considerabil abaterile schijelor.
Odată cu dezvoltarea mijloacelor de zbor şi, implicit,
cu creşterea vitezelor de deplasare a acestora, a apărut
necesitatea realizării unor aparate de calcul care să
determine în timp oportun elementele de tragere asupra
celor devenite ţinte aeriene. De asemenea, în cazul tragerii
fuzante, trebuia asigurată reglarea focosului la o diviziune
ce impunea determinări precise. Acest ultim aspect a fost
rezolvat de către locotenent-colonelul Sainte-Claire Deville,
inventatorul unui dispozitiv, care asigura concordanţa
între unghiul şi distanţa de tragere. Dispozitivul, ataşat
la un sector al afetului, constituia de fapt un telemetru de
comandă rudimentar.
Referitor la pregătirea şi conducerea tragerilor
antiaeriene, este de reţinut faptul că, încă de la primele
experimentări şi metode adoptate, s-a conturat principiul,
rămas valabil până astăzi, potrivit căruia tragerile antiaeriene
nu se reglează, ci se prepară, eventual se corectează. Aşa se
face că, încă înainte de război, corecţiile pentru mişcarea în
direcţie a tunului, la o deplasare transversală a ţintei cu o
miime pe secundă, au fost stabilite astfel:
h10 miimi la 3 000 m;
31
studii/documente
h20 miimi la 5 000 m;
h30 miimi la 7 000 m.
Aceste corecţii se comunicau la tunuri de către
comandantul bateriei. Trebuie reţinut faptul că atât producţia
de armament antiaerian în sensul modern al cuvântului
(tunuri, proiectile şi aparatură artileristică ajutătoare), cât
mai ales teoria tragerilor şi tactica întrebuinţării artileriei
antiaeriene în luptă s-au conturat şi definit concomitent cu
pregătirea şi desfăşurarea Primului Război Mondial.
Începuturile artileriei antiaeriene în România
Odată cu realizările obţinute pe plan mondial în
domeniul aeronauticii, care au dus, începând cu anul 1908,
la întrebuinţarea avionului ca aparat de recunoaştere şi de
luptă6, în multe state europene s-a impus reglementarea
juridică a activităţilor din acest domeniu. Primul stat din
lume care a realizat acest lucru a fost Franţa, în România,
ţară cu merite incontestabile în apariţia şi dezvoltarea
aviaţiei, se poate vorbi fără rezerve de o adevărată şcoală
românească, atât din punct de vedere al construcţiei, cât şi
al pilotajului aeronavelor, odată cu apariţia reglementării în
domeniu, respectiv, Legea privind organizarea aeronauticii
elaborată în anul 1913, adică doar cu un an mai târziu decât
în Franţa. Ca urmare, la 15 septembrie 1915, a fost înfiinţat
Corpul de aviaţie român, punându-se astfel bazele realizării
uneia dintre componentele importante ale apărării ţării
împotriva atacurilor aeriene.
Perioada de neutralitate a României a fost folosită
din plin pentru pregătirea şi înzestrarea armatei, mai ales
că, potrivit unui studiu intitulat „Situaţia cu armament în
armată”, întocmit la începutul anului 1914, dotarea oştirii
române cu armament, tehnică de luptă, şi muniţii era
departe de a fi satisfăcătoare, iar pe linia apărării antiaeriene
era ca şi inexistentă.
Iminenţa intrării României în război, ca şi evoluţia
întrebuinţării aviaţiei în acţiuni militare au făcut ca, în pas
cu preocupările existente în armatele unor state din Europa,
specialiştii militari români să înceapă studiul posibilităţilor
de realizare prin forţe proprii a unor mijloace de apărare
a obiectivelor, trupelor şi populaţiei împotriva loviturilor
executate din aer.
În acest scop, printre cele 10 teme prioritare care au figurat
în anul 1914 pe agenda de lucru a Marelui Stat Major român,
Mitraliera aerostaţiei contra aeroplanelor
32
una intitulată „Studiul asupra apărării antiaeriene a capitalei şi
a zonei interioare” urmărea să dea răspuns acestei probleme.
Ca urmare a acestor preocupări, în primul trimestru
al anului 1914, a fost elaborat „Planul pentru completarea
armatei cu material de război”, în care se prevedea
introducerea în înzestrare a unor importante categorii de
armament şi tehnică de luptă, în principal prin achiziţii,
parte de la furnizori străini, printre care şi tunuri antiaeriene
cu muniţia aferentă.
Pericolul real, pe care-l reprezentau acţiunile din aer
ale diferitelor aparate de zbor, asupra zonelor inferioare şi
de operaţii a determinat forurile militare conducătoare ale
vremii din ţara noastră ca, în afara asigurării armamentului
antiaerian, să analizeze şi să prevadă în planurile de
mobilizare şi efectivele necesare încadrării acestuia, precum
şi modul lor de pregătire. În acest context trebuie privită şi
apariţia „Regulamentului asupra organizării şi funcţionării
comandamentului şi serviciilor Cetăţii Bucureşti în vederea
pregătirii mobilizării şi trecerii la stările de război şi asediu”7,
în care era menţionată şi necesitatea realizării protecţiei
împotriva loviturilor din aer. Totodată, trebuie menţionat şi
faptul că printre numeroasele idei importante cuprinse în
concepţia acestui regulament, două reţin în mod deosebit
atenţia, prezentând valoare pentru arta militară românească
a timpului şi anume:
h asigurarea, din timp de pace, a unui minimum
necesar de trupe, din toate armele, în măsură a rezista la
atacuri prin surprindere (deci, realizarea unei „garnizoane
de siguranţă”);
h completarea trupelor de siguranţă cu trupe din toate
armele, prin care să se reziste la acţiuni militare îndelungate
(aşadar, să se constituie o „garnizoană de apărare”).
Măsurile stabilite în documentele de concepţie
elaborate la nivelul Marelui Stat Major, în cursul anului
1914, au început imediat să fie materializate, printre acestea
numărându-se şi cele privitoare la apărarea antiaeriană.
Astfel, la 22 decembrie 1914, s-a încheiat un contract cu
Firma italiană „Vickersterni Spezia” pentru importul a
patru tunuri antiaeriene de 75 mm tip „Deport”. Din cauza
războiului, tunurile au fost expediate abia la 9 iulie 1916
şi primite de Armata Română la începutul lunii august a
aceluiaşi an.
Pentru asigurarea muniţiei necesare acestor tunuri, la
15 ianuarie 1915, s-a semnat un alt contract, tot cu o firmă
italiană (Societatea „Perla Fabricazione de Prietteli” – Torino),
dar care, din acelaşi motiv, adică războiul, nu a fost onorat
decât parţial. Măsura procurării din străinătate a tunurilor
antiaeriene se regăseşte şi în „Convenţia româno-franceză
pentru import tehnică militară”, încheiată la 18/21 martie
1915, document în care erau incluse şi tunuri antiaeriene
calibru 75 mm „Puteaux”. Din păcate, şi aceste tunuri, în
număr de 12, au ajuns la destinaţie după intrarea României
în război8.
Concomitent cu demersurile întreprinse la diferiţi
furnizori străini, pentru asigurarea tunurilor şi muniţiei
necesare organizării apărării antiaeriene a diferitelor
1 (51) 2011 document
 studii/documente

obiective, specialiştii militari români au încercat Tun A.A. Rheinmetall Md. 1936
să prevină lipsa acestor mijloace prin adoptarea
a două categorii de soluţii şi anume:
h întrebuinţarea unor tunuri terestre,
pentru misiuni antiaeriene în limita
posibilităţilor determinate de caracteristicile
tehnico-tactice, fără apelarea de modificări
constructive;
h transformarea şi adaptarea unor
tunuri terestre pentru trageri antiaeriene, prin
executarea unor modificări în partea materială,
care să le permită obţinerea unor parametri
specifici tirului antiaerian.
Ambele soluţii au fost aplicate şi în alte
state europene.
În prima categorie de măsuri, s-au
înscris:
h elaborarea de către Inspectoratul h 1 tun mitralieră sistem Cristopfi Montigny, pentru
General al Artileriei a unor „Instrucţiuni privitoare la apărarea care s-ar putea întrebuinţa cartuşul md. 1879, făcându-i o
stabilimentelor, depozitelor de muniţii şi altor obiective”, mică reparaţie de frezare la camerele cartuşului şi făcându-i
intrate în vigoare la 15 aprilie 1915, în care erau cuprinse şi un afet special;
măsurile active (tunuri mitraliere, armament de infanterie) şi h Mitralierele md. 1879 de la Marină.
pasive (ascundere, protejare) de apărare împotriva inamicului Ţinându-se seama de armamentul de care se dispune
aerian; pentru moment, Marele Stat Major propune următoarele:
h constituirea, în cadrul Direcţiei Generale de 1) Utilizarea tunurilor de 63 mm ce se găsesc în
Armament şi Muniţii de pe lângă Ministerul de Război, a Depozitul de Armătură Târgovişte, în care scop să li se
unui birou destinat a se ocupa de procurarea bazei materiale amenajeze de către Arsenal un afet special, care să permită
a apărării antiaeriene; tragerea sub unghiuri mari şi să se confecţioneze tot de către
h repartizarea unui anumit număr de tunuri şi Arsenal şrapnelele necesare, câte 200 de fiecare tun.
mitraliere terestre la principalele stabilimente artileristice în
2) Utilizarea celor 4 tunuri de 75 mm, md. 1904 B, şi
scopul îndeplinirii unor misiuni antiaeriene, aşa cum rezultă
dotarea lor cu câte 400 şrapnele de fiecare tun.
din referatul nr. 560 din 16 aprilie 1915, pe care-l prezentăm
în continuare. 3) Utilizarea mitralierelor Maxim-Colt de la Arsenal
şi mitralierelor md. 1879 de la Marină, asemenea şi tunului
Nr. 560 din aprilie 1915 mitralieră Cristofi Montigny. Acest material va trebui
realizat după cum urmează:
REFERAT A. Pentru Pirotehnia Armatei şi Depozitul Central de
Relativ la organizarea posturilor contra Muniţii 4 posturi, după cum urmează:
aeroplanelor necesare Stabilimentelor de artilerie - Postul no. 1, un tun cu tragere repede 75 mm, md.
1904 B şi o mitralieră Maxim;
Rezoluţie - Postul no. 2, două tunuri de munte de 63 mm;
25.04.1915 - Postul no. 3, două mitraliere md. 1879;
Se aprobă - Postul no. 4, un tun cu tragere repede 75 mm, md.
p. Ministru General Iliescu 1904 B şi o mitralieră Maxim;
În urma rezoluţiei pusă pe referatul Direcţiei a 3-a B. La Pulberăria Dudeşti, 4 posturi:
Artilerie cu nr. 4033/1915, Marele Stat Major, studiind - Postul no. 1, un tun cu tragere repede de 75 mm, md.
chestiunea relativă la mijloacele de pază a Stabilimentelor 1904 B şi o mitralieră Colt;
de Artilerie contra Aeroplanelor, a constatat că astăzi - Postul no. 2, două tunuri de munte de 63 mm;
se găsesc în depozitele de armătură şi stabilimentele de - Postul no. 3, două mitraliere md. 1879 de la
artilerie, următorul armament, care ar putea fi întrebuinţat Marină;
la armarea posturilor contra aeroplanelor. - Postul no. 4, un tun mitralieră sistem Cristopfi
a) Patru tunuri de tragere repede de 75 mm, md. 1904 Montigny şi două mitraliere md. 1879.
B, rămase disponibile din cele 12 existente, 8 fiind destinate C. La Depozitul de Armătură Târgovişte, 2 posturi cu
Regimentului 1 Artilerie Asediu. câte 2 tunuri de 63 mm. Tuturor acestor piese, Arsenalul
b) 22 tunuri de munte de 63 mm, cu 923 obuze. va construi afeturi speciale care să permită tragerea sub
La Arsenalul Armatei: unghiuri mari. Asemenea vor fi dotate cu muniţia necesară:
h 2 mitraliere Maxim; - 200 şrapnele, pentru tunurile de 63 mm;
h 1 mitralieră Colt, care trage muniţie, ca şi mitraliera - 400 şrapnele, pentru tunurile de 7 5 mm;
Maxim; - Câte 8 000 cartuşe, pentru fiecare mitralieră.

document 2011 1 (51) 33

studii/documente
Având în vedere că atacurile aeroplanelor şi baloanelor
se practică şi noaptea, este nevoie să se dea la Stabilimente
şi câte un proiector puternic, care să poată cerceta până la
înălţimile obişnuite zborurile avioanelor şi descoperindu-le
să le lumineze, pentru a se putea trage asupra lor. Modul cum
aceste posturi vor trebui aranjate, se arată în anexa nr. 1.
În ceea ce priveşte instrucţia oamenilor şi normele de
tragere în contra aeroplanelor, Şcoala de Tragere a Artileriei
va trebui să dea instrucţiunile sale.
Şeful Statului Major General
General (ss) V. Zottu
Şeful Secţiei I
Lt. col. (ss) N. Alexiu9
Asemenea repartiţii s-au făcut şi pentru apărarea
antiaeriană a altor obiective fixe şi chiar pentru unităţile
operative. O atenţie deosebită s-a acordat, în acest sens,
asigurării cu tunuri a capului de pod Cernavodă. Curând, însă,
procedeul, ca modalitate de rezolvare a problemei apărării
contra aeronavelor, a fost abandonat, rămânând totuşi ideea
că, atât artileria terestră, cât şi armamentul de infanterie pot
participa în limita posibilităţilor lor de luptă la combaterea
inamicului aerian, mai ales, în scop de autoapărare.
Cu toate măsurile luate, în anul 1915 nu s-au soluţionat
problemele de bază ale apărării antiaeriene şi de aici, în mod
firesc, nici cea a înfiinţării unei arme căreia să i se atribuie
această importantă misiune.
Din cea de-a doua categorie de măsuri, a făcut parte
hotărârea Marelui Stat Major, cuprinsă în Referatul nr. 845
din 2 iunie 1916 prin care se preciza că, dată fiind situaţia
Tun A.A. Vickers Reşiţa
Md. 1936-1939
34
nesatisfăcătoare a importului de tehnică, pentru acoperirea
necesarului de tunuri antiaeriene, parte din artileria de cetate
dispusă în forturi va fi făcută disponibilă, apoi transformată
şi adaptată pentru trageri contra aeronavelor.
În acest scop, din cele 192 tunuri 75 mm md. 1880
făcute disponibile, 45 au fost destinate pentru a fi adaptate
tirului antiaerian, iar din cele 247 tunuri de 57 mm md.
1888, 132 au fost destinate aceluiaşi scop.
Concepţia de întrebuinţare a acestor tunuri, după
executarea modificărilor necesare, rezultă din Referatul
nr. 845 din 2 iunie 1916 pe care-l prezentăm alăturat:
Nr. 845 din 2 iunie 1916
REFERAT
Rezoluţie
Se aprobă propunerile referatului
p. Ministru, General Iliescu
În conformitate cu aprobarea ministerială, relativă la
organizarea tunurilor de 53 şi 57 mm, Marele Stat Major a
dat la timp ordinele necesare astfel că organizarea bateriilor
armate cu aceste tunuri este în curs de executare.
Din cele 247 tunuri de 57 mm existente, conform
aprobării ministeriale s-au organizat deja 115, ca şi tunurile
de 53 mm, în baterii de infanterie.
Rămâne acum a se da o destinaţie precisă restului de
247-115 = 132 guri de foc de 57, care în principiu numai, se
hotărâse să fie organizate pentru apărarea antiaeriană.
Cum în prezent s-au realizat deja două modele de
afeturi pentru tunurile de 57 mm în vederea tragerii aeriene
şi proiectile speciale pentru această tragere este momentul
să li se dea o destinaţie precisă, în care scop, Marele Stat
Major propune următoarea repartiţie:
a) Baterii antiaeriene mobile 72 guri de foc, grupate
în 18 baterii a 4 guri de foc, repartizate câte una la cele
16 divizii de 3 arme şi la cele 2 divizii de cavalerie.
Organizarea acestor baterii să se facă de comun acord
de Marele Stat Major (Secţia I) cu Diviziunile Artileriei
şi Armamentului, iar mobilizarea lor să se pregătească de
regimentele de artilerie de câmp; servanţii de la Regimentul
1 Cetate, care sunt repartizaţi prin lucrările de mobilizare
la cele 72 guri de foc de 57 mm de mai sus, să fie vărsaţi
regimentelor de artilerie de câmp, care vor mobiliza bateriile
antiaeriene pentru serviciul aceloraşi guri de foc.
b) Apărarea antiaeriană locală (fixă) restul de 60 guri
de foc din 132, să fie organizate pentru apărarea antiaeriană
locală, montându-le pe afeturile platformelor speciale.
Aceste 60 guri de foc se pot repartiza astfel:
- 14 la portul Constanţa pentru apărarea contra
submarinelor, conform aprobării deja dată de Minister
proiectului contraamiralului Bălescu;
- 4 la capul de pod Turtucaia;
- 4 la capul de pod Silistra;
- 4 pentru apărarea podului de cale ferată peste Olt,
la vest de Slatina;
- 4 pentru apărarea podului de cale ferată de la
Cosmeşti, peste Siret;
1 (51) 2011 document

- 2 pentru apărarea podului de cale ferată peste Siret,
de la est de Paşcani;
- 2 pentru apărarea podului de cale ferată peste Argeş,
de la Comana;
- 26 pentru apărarea stabilimentelor militare din
Capitală şi împrejurimi repartizându-se astfel cum va hotărî
Ministerul.
Aceste baterii şi secţii de tunuri, pentru apărarea
antiaeriană fixă, vor avea, bineînţeles, un efectiv mult mai
redus, şi se vor putea mobiliza de Regimentul 1 cetate cu
servanţii destinaţi prin lucrările de mobilizare, pentru
serviciul tunurilor de 57 mm respective.
Şeful Statului-Major General
Generalul de divizie Zottu10
Problemele legate de transformarea şi adaptarea acestor
tunuri pentru trageri antiaeriene nu a fost nici simplă, şi
nici lipsită de neprevăzut. Nu exista nicio bază materială
adecvată şi nicio experienţă în domeniu. A existat, însă,
voinţă şi deplină încredere în reuşită.
Pentru executarea modificărilor la tunurile de 75 mm md.
1880, misiunea a fost încredinţată Arsenalului Armatei, iar
pentru cele de 57 mm locotenent-coloneilor Ştefan Burileanu şi
Gabriel Negrei, doi eminenţi tehnicieni, care pot fi consideraţi
adevăraţi pionieri ai artileriei antiaeriene româneşti.
Pe baza studiilor elaborate, au fost realizate:
- tunul antiaerian de 75 mm – montat pe platformă,
destinat pentru posturile de tragere fixe;
- tunul antiaerian de 57 mm, semifix, pe pivot, sistem
Burileanu;
- tunul antiaerian de 57 mm, mobil, pe afet, sistem
Negrei. Deoarece sunt revelatoare din multe puncte de
vedere, dar mai ales pentru strădaniile şi spiritul inventiv al
tehnicienilor români, reproducem, în sinteză, preocupările
şi realizările descrise mai sus, aşa cum au fost ele prezentate
în presa vremii: „Concomitent, s-au făcut în anul 1916 trei
încercări: a) s-a instalat, pe o platformă-schelă, un afet de
75 mm md. 1880. Deşi în direcţie, platforma se putea roti
în jurul său 360°, fiind aşezată pe nişte roţi tronconice, în
înălţime ţeava nu se putea mişca în timpul ochirii. Rezultatele
tragerii erau slabe, deoarece materialul astfel organizat era
greu de mânuit, atât în direcţie, cât şi în înălţare, neputând
executa decât trageri de baraj de o intensitate destul de mică
(proiectilul fiind separat de cartuş);
- parte din ţevile de 57 mm, care s-au scos din
cazematele şi turelele de la forturile Cetăţii Bucureşti,
au fost montate fără frână de tragere, pe un afet cu scut,
făcut din rame de cale ferată, cam în genul tunurilor
italiene «Deport». Materialul de 57 mm astfel organizat
era disponibil, putea însoţi trupele în marş şi purta numele
«Negrei», după numele inventatorului său. Putea trage
vertical până la 90°, însă în direcţie câmpul de tragere era
foarte mic. Deşi era un material antiaerian uşor, hipomobil
de însoţire, avea şi multe dezavantaje. Ochirea se făcea cu
multă greutate, având aparate de ochire foarte rudimentare,
improprii tunului antiaerian, iar pentru unghiuri de înălţare
mari, ochitorul trebuia să stea culcat pe spate sau într-o
groapă făcută sub culată. Se putea trage cu şrapnele şi cu
obuze fuzante, având focoase tip «Burileanu»;
- altă parte din ţevile de 57 mm au fost montate pe un
pivot metalic prin intermediul unei funii şi a unei frâne de
document 2011 1 (51)
studii/documente
Tun A.A. Md. 1940
tragere. Acest material este semifix, se poate transporta şi pe
nişte cărucioare speciale şi poartă numele «Burileanu», după
numele inventatorului său”11.
Mai interesantă şi nu lipsită de elemente pitoreşti este
prezentarea uneia dintre realizările româneşti în materie de
artilerie antiaeriană făcută chiar de către autorul ei, colonelul
Ştefan Burileanu: „Ministerul nu mi-a pus la dispoziţie
decât ţevile de 57 mm, pur şi simplu, cu închizătoarele lor.
Eu trebuia să imaginez un afet, care să permită tunului de
a trage în toate azimutele de la 0° la 360° şi să poată lua
vertical toate valorile de unghi de la 0° la 80°. Tunul trebuia
să fie cu tragere repede şi să poată trage fie de pe loc, fie de
pe camioane automobile (....) Tunul antiaerian de 57 mm
cu tragere repede ce trebuia să realizez trebuia să fie compus
din următoarele părţi principale:
- ţeava cu închizătorul;
- cutiile cu jgheaburi;
- manşoane de bronz portumeri;
- frâna de tragere;
- furca cu pivot;
- aparatele de învârtire a ţevii;
- steajerul;
- platforma.
Tunul astfel organizat poate trage până la 25 lovituri/
minut. Cu unghiul de tragere de 80°, el bate până la 4 600 m
înălţime verticală. Proiectilul este prevăzut cu un focos gradat
în 24 secunde, construit tot de mine pe timpul războiului.
Acest focos a fost găsit aşa de bun, încât Misiunea Militară
Franceză l-a impus pentru absolut toate tunurile organizate
a trage antiaerian. În ceea ce priveşte stabilitatea tunului
pe timpul tragerii, care este aşa de greu de a fi realizată la
tunurile antiaeriene, este de reţinut următoarea apreciere a
colonelului tehnician Puaux din Misiunea Militară Franceză,
făcută în auzul tuturor, la tragerile de experienţă executate la
Pantelimon, în august 1916: «Le canon du lt. col. Burileanu
a un stabilité de fir remarquable!»”12.
Dacă avem în vedere gradul sporit de complexitate a
armamentului antiaerian şi posibilităţile limitate existente
în industria românească la începutul secolului XX, cu atât
mai lăudabile apar efortul şi rezultatele obţinute la vremea
respectivă de către tehnicienii români.
Odată găsită soluţia pentru asigurarea armatei cu tunuri
antiaeriene, Marele Stat Major a luat măsuri ca în „Planul
de mobilizare a armatei pentru perioada 1916-1917”,
35
studii/documente
intrat în vigoare la 1 martie 1916, să fie cuprinsă structura
organizatorică a apărării antiaeriene şi efectivele necesare.
Din analizele efectuate, s-a apreciat că, din cele 193
tunuri prevăzute a fi puse la dispoziţia apărării contra
aeronavelor (16 din import şi 177 adaptate), un număr de
113 ar putea fi practic asigurate în următoarele 6 luni, deci
până în august, cantitate reţinută în planul de mobilizare şi
anexele acestuia.
În baza acestei estimări, în conţinutul aceluiaşi plan, a
fost înscris şi încadrat cu ofiţeri şi trupă Serviciul Apărării
Capitalei Contra Aeroplanelor, prima structură organizatorică
de profil din armata română. De asemenea, prin Ordinul
Marelui Stat Major nr. 38 din 14 mai 1916, s-a hotărât ca
pregătirea personalului necesar încadrării tunurilor antiaeriene
(pe măsura asigurării lor) să se realizeze prin concentrări în
serii cu durata de 20 zile la unităţile şi în dispozitivele în care
acestea urmau să acţioneze în caz de necesitate.
Cum era şi firesc, planul de mobilizare ca instrument
de lucru al Marelui Stat Major a suferit pe parcurs unele
modificări, legate în special de repartiţia artileriei antiaeriene
şi a efectivelor. În afara Capitalei au mai apărut şi alte
obiective ca necesare a fi apărate antiaerian.
Din păcate, la intrarea României în război, o parte dintre
tunurile prevăzute în plan nu au putut fi puse la dispoziţie.
În plus, procesul de adaptare şi de realizare a platformelor
de tragere a fost mult mai anevoios decât se aştepta. Primele
tunuri şi platforme de trageri antiaeriene au fost gata abia
în lunile aprilie şi mai 1916 şi au fost întrebuinţate pentru
instruirea efectivelor.
Trebuie subliniat faptul că, în perioada prezentată, în
Armata Română nu exista specialitatea „artilerie antiaeriană”
şi nici învăţământ de profil. Primele forme de organizare a
pregătirii efectivelor au apărut concomitent cu activităţile de
realizare a tunurilor. La 15 aprilie 1916, Marele Stat Major
hotăra înfiinţarea unei Şcoli de tragere cu tunul antiaerian
calibru 75 mm, mai întâi în garnizoana Mihai Bravu, apoi
la Turtucaia prin grija Diviziei 18 Infanterie, iar la 23 iunie
1916 – una asemănătoare în Bucureşti pentru tunurile de
57 mm sistem Burileanu şi Negrei. La aceste cursuri,
participau ofiţerii prevăzuţi în planul de mobilizare şi militarii
rezervişti concentraţi în vederea instruirii. Subliniem faptul
că procesul de pregătire şi organizare a artileriei antiaeriene,
ca armă, chiar sub rezerva înfiinţării la mobilizare, a început,
practic, în luna iulie 1916. Evenimentele se petreceau astfel:
odată cu primirea tunurilor şi realizarea platformelor de
tragere, se emiteau ordine de concentrare pentru rezerviştii
prevăzuţi în planul de mobilizare, se desfăşura pregătirea
acestora, după care, 2/3 erau desconcentraţi, iar 1/3 reţinuţi
la permanenţă pentru primirea seriei următoare de rezervişti
şi menţinerea în funcţiune a posturilor de tragere.
În acest fel, treptat, după o concepţie bine gândită de
responsabilii militari (concepţie care se referea la întreaga
structură de rezervă şi înfiinţare a armatei) până la decretarea
mobilizării, planul de apărare a Capitalei şi a altor obiective
importante era în linii generale aplicat şi verificat.
La 9 august 1916, imediat după semnarea Convenţiei
militare dintre România şi Antanta din 4 august 1916,
Marele Stat Major, analizând stadiul asigurării cu armament
antiaerian şi al pregătirii efectivelor, constata că sunt
întrunite condiţiile pentru ca în armata română să ia fiinţă
36
o nouă specialitate, în fapt o nouă armă Corpul Apărării
Antiaeriene, destinat să ducă lupta cu inamicul aerian. În
fapt, acest corp era reprezentat de artileria antiaeriană.
În finalul prezentării acestor elemente, care jalonează
începuturile artileriei antiaeriene în România, putem
concluziona că, în perioada premergătoare intrării ţării
noastre în Primul Război Mondial, bazele realizării
mijloacelor terestre de apărare antiaeriană fuseseră deja puse.
Cu toate că mijloacele financiare şi materiale acordate de
stat atât pentru importul de tehnică specializată în tragerile
antiaeriene, cât şi pentru transformarea unor tunuri terestre
pentru tir antiaerian au fost modeste, utilizarea lor s-a
dovedit eficientă. Deşi era vorba de un domeniu inedit al
luptei armate, care ridica probleme noi pentru arta militară
românească a timpului, ofiţerii destinaţi să le rezolve –
mulţi dintre ei personalităţi militare remarcabile – au reuşit
ca, într-un timp relativ scurt, să găsească soluţii atât în
elaborarea concepţiilor organizatorice, cât şi în asigurarea
bazei materiale necesare aplicării lor.
Cu inteligenţă, dar şi cu mult suflet, specialiştii
militari români au depăşit dificultăţi ce păreau, uneori,
insurmontabile şi au adus artileria antiaeriană română
într-un stadiu apropiat de cel existent pe plan mondial,
asigurând astfel premisele necesare realizării unei prime
riposte împotriva atacurilor din aer, chiar dacă uneori nu a
corespuns pe deplin cerinţelor.
Artileriştii antiaerieni pronunţă cu recunoştinţă
numele generalilor Ştefan Burileanu şi Gabriel Negrei, care,
prin soluţiile tehnice adoptate, au asigurat Armatei Române
baza materială a luptei împotriva inamicului aerian, ca şi al
generalului Mihail Boteanu, care s-a străduit şi a realizat
pentru prima dată o concepţie privitoare la organizarea şi
întrebuinţarea mijloacelor de apărare contra aeronavelor.
NOTE
1
General-colonel (r.) dr.Vasile Cutoiu, Istoria apărării antiaeriene a teritoriului României,
Editura Militară, Bucureşti, 1982; general-maior Eugen Teodorescu, maior Visarion
Neagoe, Acţiuni ale apărării antiaeriene, Editura Militară, Bucureşti, 1991; conferenţiar
universitar dr. ing. Florin Zăgănescu, Aviaţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985...ş.a.
2
Locotenent Mircea Grumăzescu, Artileria antiaeriană înainte de anul 1914.
3
Conf. univ. dr. ing. Florin Zăgănescu, op. cit.
4
Locotenent-colonel Giossanu Haralambie, maior aerostier Rădulescu Scarlat, căpitan
Bungescu Ion, Curs de întrebuinţare tactică a aeronauticii, Tipografia Şcolilor Militare
ale Aeronauticii, 1926, partea a IV-a, pag. 471.
5
Ibidem, pag. 475.
6
General-colonel (r.) dr. Vasile Cutoiu, op. cit., pag. 23.
7
Regulamentul a fost înaintat cu nr. 374/12.08.1914 spre aprobare Ministerului de Război
de către Inspectoratul General al Fortificaţiilor şi Comandamentul Cetăţii Bucureşti, fiind
semnat de (general de divizie C. Hârjeu (n.a.)
8
Din lucrarea „România în războiul mondial 1916-1918”, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1934, editată de „Serviciul istoric” al M.St.M.,
volumul I, „Documente anexă”, pag. 29.
9
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Marele Stat Major, Secţia I
Organizare-Mobilizare, dosar nr. crt. 116, ff. 42-43.
10
Idem, Fond Marele Stat Major, Secţia a 3-a Operaţii, dosar nr. crt. 228, f. 290.
11
Maior Bianu Mircea, într-un articol scris după Primul Război Mondial.
12
Tunul locotenent-colonelului Burileanu are o precizie a focului remarcabilă! (n.a.)
The creation and the evolution of anti-aircraft artillery
till the beginning of the First World War,
Major General (r.) Visarion NEAGOE, Ph.D
Abstract: Anti-aircraft artillery appeared as a request of
the modern war. The technique revolution had an influence on
the means and the machines that were specific to this branch.
Till Romania engaged in the battles of the First World
War the bases of anti-aircraft were set.
Keywords: anti-aircraft machines, anti-aircraft defense, air
attack, cannon, missile
1 (51) 2011 document
 studii/documente

ARMA GENIU:
COMPONENTĂ DE BAZĂ A ARMATEI ROMÂNE
Colonel (r) Marian GARGAZ

Apariţia şi dezvoltarea Armei Geniu în armata română modernă;

Acţiunile Trupelor de Geniu în timpul Războiului de Independenţă.

D e-a lungul istoriei, forţa combativă a armatelor, ca fiind consemnată, în iulie 1848, în „Instrucţiunea pentru
parte integrantă a sistemelor militare, a fost dată organizarea apărării naţionale în Ţara Românească” în care
de numărul, destinaţia şi capacitatea de reacţie a „armelor” se prevedea:
constitutive printre care şi Geniu. Corespunzător „serviciilor - armata să aibă un efectiv de 106.000 de oameni din
aparte” ce i-au fost atribuite, atât în timp de pace, cât şi în care 2.000 pentru geniu;
campanie, Arma Geniu s-a dovedit a fi una dintre cele mai - şcoala militară care urma să ia fiinţă „va forma ofiţeri
vechi arme din compunerea armatelor, a cărei evoluţie a de stat major de geniu apţi să execute planuri şi ridicări
fost nemijlocit determinată de topografice, să realizeze lucrări de
apariţia şi modernizarea continuă „De numele Armei Geniu au fost campanie şi de a construi pontoane”.
a mijloacelor şi metodelor tehnice legate nemijlocit „serviciile” Amploarea şi volumul mare
utilizate pentru pregătirea şi care au vizat fortificaţiile, al lucrărilor şi serviciilor publice în
ducerea acţiunilor militare. topografia, minele, comunicaţiile Moldova şi Muntenia din prima
Noţiunea de geniu îşi are (drumurile, podurile, căile ferate, jumătate a secolului al XIX-lea,
obârşia etimologică în cuvântul transmisiunile), transporturile, realizate fireşte şi cu o largă participare
latin „genius”, care printre distrugerile, hidrologia, aerostaţiile, a efectivelor militare, coroborate cu
multiplele înţelesuri (divinitate fotografiile militare, gazele, nevoile stringente de dezvoltare a
supremă, spirit protector, iar în unele ţări şi artileria cazărmilor şi de pregătire specială a
demon, cult etc.), semnifică şi (până în secolul al XVII-lea)”. unor ofiţeri pentru instruirea genistică
o personalitate ale cărei virtuţi a trupelor au impus cu deosebită
(talent, înclinaţii) de excepţie au impact aparte asupra acuitate înfiinţarea Armei Geniu, armă cu un pronunţat
omului şi comunităţilor umane. caracter tehnico-ingineresc.
Din punct de vedere militar, „Geniu”, prin ceea ce
exprimă în esenţa sa, a apărut încă din antichitate, fiind Evoluţia structurală a organelor de conducere
legat nemijlocit de tehnica „realizării fortificaţiilor” şi a şi a trupelor de geniu
„comunicaţiilor” pentru apărarea cetăţilor şi asigurarea
legăturilor între acestea. Întrucât construcţiile militare, lucrările şi serviciile
Odată cu apariţia şi dezvoltarea fenomenului războiului, publice presupuneau utilizarea unor forţe specializate şi a
Geniul îşi sporeşte tot mai mult rolul militar, devenind una unui corp de cadre de conducere cu un înalt nivel de pregătire
din componentele de bază ale armatelor moderne, destinată să tehnico-inginerească, în vara anului 1858 în Muntenia şi la
execute, în principal „lucrări tehnice de organizare a terenului”, începutul anului 1859 în Moldova, se creează din rândul
cunoscute în prezent sub denumirea de „lucrări genistice”. ofiţerilor care studiaseră la Institutul Geografic din Viena şi
Consacrându-se ca arma al cărei mijloc principal de acţiune Şcolile Politehnice europene Corpul de geniu.
îl reprezintă „lucrul”, Geniul a fost organizat, înzestrat şi După actul istoric care a marcat Unirea Principatelor
instruit pentru a rezolva problemele de ordin tehnic, menite Române, la 31.05.1859, ca urmare a necesităţilor crescânde
să contribuie la obţinerea succesului în luptă. Aşa se explică privind realizarea unei reţele de comunicaţii pentru asigurarea
faptul că, de-a lungul istoriei, de numele Armei Geniu au legăturilor în interiorul tânărului stat şi a nevoilor de comerţ
fost legate nemijlocit „serviciile” care au vizat fortificaţiile, ale acestuia, pe raportul Consiliului de Miniştri nr. 1902,
topografia, minele, comunicaţiile (drumurile, podurile, căile domnitorul Alexandru Ioan Cuza a încuviinţat înfiinţarea
ferate, transmisiunile), transporturile, distrugerile, hidrologia, şi întreţinerea unui Batalion de Geniu la Iaşi, la comanda
aerostaţiile, fotografiile militare, gazele, iar în unele ţări şi căruia a fost numit ing. Panait Donici – ministrul Lucrărilor
artileria (până în secolul al XVII-lea). Publice, avansat ulterior la gradul de căpitan.
În Armata Română, Geniul a fost instituţionalizat Aşadar, data de 31.05.1859 marchează în fapt naşterea
ca „armă” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unei noi arme în cadrul oştirii române - ARMA GENIU.
prima abordare oficială cu privire la includerea acesteia în Subordonat iniţial la două ministere, cel „Obştesc” de
structura organizatorică a oştirilor Principatelor Române care depindea din punct de vedere al disciplinei şi instrucţiei

document 2011 1 (51) 37

studii/documente

şi cel al „Lucrărilor Publice” de care depindea din punct de vedere al execuţiei lucrărilor publice, primul Batalion de Geniu
era organizat astfel:

În perioada de Geniu identic cu cel

imediat următoare, prin
contribuţia nemijlocită
a cpt. Panait Donici,
au fost generate unele
măsuri menite să asigure
dezvoltarea firească a
Batalionului 1 Geniu,
astfel:
- s-a elaborat
primul regulament
privind organizarea,
atribuţiile, selecţionarea
cadrelor şi soldaţilor-
lucrători pentru
Alexandru Ioan Cuza Batalionul de Geniu;
- la 14.09.1859,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza a emis Ordonanţa pentru
admisii şi înaintări în Corpul de geniu document de linie
privind selecţia şi pregătirea cadrelor de geniu;
- la începutul lunii noiembrie 1859, au fost emise
Instrucţiunile pentru compatibilitatea Corpului de Geniu
prin care erau reglementate principiile de administrare a
Batalionului de Geniu;
- la 03.11.1859, prin Înaltul Decret nr. 82 a fost
aprobată Broşura de Uniformităţi prin care se reglementa
uniforma genistului, adaptată după modelul Armatei
Franceze.
Înfiinţarea Statului Major General al Armatei, prin
Înaltul Decret nr. 23 din 12.11.1859, având ca nucleu de
bază ofiţerii Corpului de Geniu, a generat ulterior o serie
de măsuri menite să asigure acestuia cadrul organizatoric
pentru a-şi îndeplini totodată şi rolul privind concepţia,
organizarea şi conducerea construcţiilor tehnice, astfel:
- la 14.12.1859, Statul Major General este organizat
pe 4 secţii distincte din care Secţia a III-a formată din
3 ofiţeri de geniu (cpt. C. Beghenau, slt. M. Boteanu şi
slt. M. Mărculescu) ale cărei atribuţii vizau în exclusivitate
problematica lucrărilor de fortificaţii, cazarmare şi publice;
- la 25.05.1860 se creează Consiliul Tehnic de Geniu
care se ataşează Secţiei a III-a din Statul Major General, cons-
finţindu-se astfel şi mai mult caracterul acesteia de Secţie Geniu;
- la 27.10.1860, prin Înaltul Decret Domnesc
nr. 42, se înfiinţează în Muntenia, cel de-al doilea Batalion
din Moldova. Sarcina
de organizare a noului
batalion a revenit tot
cpt. Panait Donici, care
a fost avansat la gradul
de maior şi numit la
comanda acestuia;
- la 01.12.1860
dintre absolvenţii
fruntaşi ai primei
promoţii a Şcolii
Militare din Bucureşti,
la comanda companiilor
Batalionului 2 Geniu, au
fost numiţi lt. Gheorghe Căpitanul Panait Donici
Slăniceanu, lt. Grigore
Borănescu, lt. Constantin Barozzi şi lt. Constantin
Budişteanu;
- în baza Înaltului Decret nr. 41 din 30.12.1859, la
începutul anului 1860, Batalionul 1 Geniu din Moldova
se desfiinţează, iar Batalionului 2 Geniu din Muntenia i
se dă denumirea de Batalionul 1 Geniu. Nevoile tot mai
crescânde ale armatei privind capacitatea de apărare şi de
asigurare a cazării trupelor, au impus crearea, în anul 1860,
în cadrul Statului Major General, a Serviciului Geniu, ca
organ specializat de conducere a problematicii geniului la
nivel central (şef mr. Carol Beghenau).
În perioada 1862-1867, în contextul procesului de
unificare şi modernizare a oştirilor române, la nivelul Armei
Geniu se produc noi reorganizări, astfel:
- la 20.10.1862, în noua structură a Ministerului
de Război apar şi primele organe directoare ale geniului:
Secţiunea a II-a/Diviziunea I/Direcţiunea I pentru
probleme de personal de geniu şi Secţiunea a II-a/
Diviziunea I/Direcţiunea a II-a pentru probleme de
asigurare materială de geniu, clădiri şi cazare trupe;
- începând cu anul 1863, ca urmare a structurării
Armatei în 4 Circumscripţii (Comandamente militare)
Teritoriale, Serviciul Geniu s-a extins şi la nivelul acestora.
Primii şefi ai Serviciului Geniu/Circumscripţiile Teritoriale,
numiţi la 01.01.1865, au fost: cpt. Anton Berindei la
Circumscripţia 1 Bucureşti, cpt. Constantin Candiano la

38 1 (51) 2011 document

 studii/documente

Circumscripţia 2 Iaşi, lt. M. Mărculescu la Circumscripţia 3
Craiova, lt. Barbu Basarabu la Circumscripţia 4 Galaţi;
- în vara anului 1863, Secţiunile de Artilerie şi Geniu
din Ministerul de Război au fost reunite în cadrul unui
singur compartiment – Diviziunea I Artilerie şi Geniu/
Direcţiunea a II-a;
- la 01.09.1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza
înmânează comandantului Batalionului 1 Geniu (cpt. Gh.
Slăniceanu) primul Drapel de Luptă (Steag);
- la 27.11.1864, potrivit Legii pentru organizarea
puterii armatei în România, Geniul era prevăzut să
cuprindă:
- Statul Major de Geniu, format din ofiţeri cu grade de
la căpitan la colonel;
- trupele de geniu: un regiment cu 2 batalioane de geniu
fiecare cu câte 8 companii.
Statul Major de Geniu s-a constituit la 01.01.1865
sub comanda mr. Carol Beghenau, având următoarele
responsabilităţi: conducerea activităţii de cazarmament;
pregătirea genistică a trupelor; amenajarea taberelor de
instrucţie; participarea la întocmirea hărţilor cadastrale;
asigurarea cu materiale de geniu etc.;
- din motive bugetare, Regimentul şi cel de-al 2-lea
Batalion de Geniu nu au luat fiinţă imediat;
- la începutul anului 1866, datorită sporirii sferei
de responsabilităţi a Ministerului de Război, Diviziunea
I Artilerie şi Geniu se transformă în Direcţia a IV-a a
Artileriei şi Geniului‚ care, începând cu anul 1870 a
fost denumită Direcţia a IV-a a Armelor Speciale şi
Construcţiilor, organizată pe două secţii: Secţia 1 cu
probleme de personal şi materiale de artilerie şi Secţia 2
cu probleme de personal şi materiale de geniu şi flotilă;
- după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
în baza Decretului de Locotenenţă Domnească nr. 259,
la 25.02.1866 Batalionul 1 Geniu s-a desfiinţat, iar din
efectivele acestuia s-au constituit 4 companii independente
din care una având o nouă specializare – pontonieri,
dislocate în diferite garnizoane, astfel:

- la 23.03.1866, în
cadrul serviciilor de geniu din
Circumscripţiile Teritoriale, a
luat fiinţă Corpul Guarzilor
şi Cazarmarilor, structură
abilitată să asigure întreţinerea,
repararea, gestionarea şi
conservarea materialelor de geniu,
cazarmamentului, obiectelor de
mobilier şi a cazărmilor;
- la 01.01.1867, prin
Ordonanţa Domnească nr. 1412,
se reînfiinţează, prin reunirea
celor 4 companii independente,
Batalionul 1 Geniu la Bucureşti,
sub comanda mr. C. Cruţescu,
iar prin Decretul nr. 14 din 05.01.1867, Compania
Pontonieri trece temporar la unicul Regiment de
Artilerie sub comanda cpt. N. Dabija;
- la 11.06.1868, în virtutea Legii de organizare
a puterii armate nr. 970, care prevedea pentru Arma
Geniu un stat major şi batalioane constituite în corpuri
distincte, se reînfiinţează, la Focşani, Batalionul 2
Geniu sub comanda mr. A. Peiu, înlocuit ulterior de mr.
C. Budişteanu;
- în acelaşi an Compania Pontonieri a fost
reorganizată şi dislocată în garnizoana Giurgiu sub
comanda cpt. Ion Carp. Locotenent-colonelul Locotenent-colonelul
Gheorghe Slăniceanu Carol Beghenau

document 2011 1 (51) 39

studii/documente
Căpitanul C. Cruţescu Maiorul A. Peiu
- la 01.04.1871, prin aplicarea noului buget, Batalionul 2 Geniu din Focşani se desfiinţează;
- în baza Înaltului Decret nr. 1303 din 14.07.1873, Batalionul 1 Geniu este reorganizat, având în structura sa o
specialitate nouă – telegrafia, astfel:
Căpitanul Grigore Giosanu
- prin Înaltul Decret nr. 1132/28.05.1874, Batalionul
1 Geniu a fost reorganizat pe 4 Companii Săpători - Minari
(câte una pentru fiecare divizie din Armata Română), fiecare
cu câte 3 secţiuni de săpători - minari şi una de telegrafie;
- la 14.10.1874, Batalionul 1 Geniu primeşte un nou
drapel de luptă;
Căpitanul Nicolae Donici
Pregătirea cadrelor şi instrucţia trupelor de geniu
Pentru Arma Geniu, chiar de la înfiinţarea primei
unităţi în anul 1859, s-a acordat o atenţie deosebită calificării
tehnico-inginereşti a cadrelor de conducere şi instrucţiei de
specialitate a trupei:
- după înfiinţarea primului Batalion de Geniu, cadrele
de conducere s-au asigurat din rândul inginerilor civili cu
pregătire adecvată, cărora li s-au acordat grade militare, iar
40
Maiorul C. Budişteanu Căpitanul N. Dabija
Maiorul Constantin Poenaru
- la 30.12.1875, Compania Pontonieri trece de la
Regimentul de Artilerie la Batalionul 1 Geniu, iar în cadrul
Companiilor de Săpători – Minari apar primele nuclee de
lucrători de căi ferate.
Căpitanul Alexandru Pavlo
trupa din rândul lucrătorilor/meseriaşilor civili, recrutaţi
pe bază de voluntariat. Pe măsura sporirii structurilor şi a
serviciilor de geniu s-a hotărât ca pregătirea ofiţerilor de
geniu să se realizeze la Şcoala Militară din Bucureşti alături
de cei de infanterie, cavalerie, artilerie şi administraţie, şi în
instituţiile naţionale de învăţământ superior (Facultatea de
Ştiinţe, Şcoala de Poduri şi Şosele);
- între anii 1859 – 1877, cei mai merituoşi absolvenţi
ai Şcolii Militare din Bucureşti au fost trimişi să studieze
1 (51) 2011 document

la Şcolile Politehnice şi Şcolile de Aplicaţie de Artilerie
şi Geniu din Franţa (Metz şi Fontainebleau), Germania
(Berlin) şi Belgia (Bruxelles), ulterior fiind numiţi la
comanda subunităţilor de geniu;
- între anii 1861 – 1869, pregătirea de specialitate la
nivelul geniului a fost coordonată nemijlocit de către cpt.
Rousse din cadrul Misiunii Militare Franceze, adusă în ţară
pentru modernizarea instrucţiei trupelor; în aceiaşi perioadă,
cu sprijinul Misiunii Militare Franceze, ofiţerii Batalionului
de Geniu au elaborat primele manuale de specialitate
Dotarea Trupelor de Geniu
Pentru a-şi putea îndeplini misiunile, la înfiinţarea lor,
unităţile de geniu au fost dotate cu:
- trăsuri pentru unelte de săpat pământul (cazmale,
târnăcoape, lopeţi), de procurare şi prelucrare a materialului
lemnos (topoare, cuţitoaie, fierăstraie, pene metalice, maiuri
etc.);
- instrumente topografice (nivela d’Eqault, gonio-
metre, busole, mese, planşete etc.) şi geodezice;
- mijloace de transport pe diferite distanţe (tărgi,
roabe, căruţe);
- armament individual: revolvere, pentru ofiţeri şi
telegrafişti, puşca Dreysse cal. 15,43 mm, iar începând cu
anul 1868 puşca Peabody, pentru trupă;
- mijloace de treceri: poduri din material uşor (lemn
1866), poduri metalice (de echipaj) modelul francez (1868),
belgian (1871), românesc (adaptat în 1874);
- trăsuri cu materiale şi unelte de pod: topoare, răngi,
baroase, scoabe, pene, pripoane, frânghii de ancoră, material
lenos etc.;
document 2011 1 (51)
studii/documente
intitulate „Şcoli”(de poduri, de sape, de fortificaţii pasagere,
de mine, de telegrafie, de ridicări de planuri şi faceri
itinerare etc.) şi primele lucrări metodice originale necesare
procesului de învăţământ şi instrucţie;
- în anul 1872, s-a înfiinţat Şcoala Specială de Artilerie
şi Geniu, ca secţie a Şcolii Militare de Infanterie;
- în septembrie 1874 a fost aprobat Regulamentul
Relativ la Instrucţiunea Trupei de Geniu, primul regulament
de bază al armei potrivit căruia instrucţia ofiţerilor şi a trupei
era structurată astfel:
- mijloace de telegrafie model belgian: trăsuri cu
materiale de linii (bobine de sârmă x 5 km, izolatori electrici,
pari de bambus, unelte pentru întins - reparat linii) şi trăsuri
cu aparatură telegrafică (aparate MORSE şi pile electrice);
- mijloace explozive pentru realizarea lucrărilor de
geniu (dinamită, fitile);
- trăsuri de subzistenţă şi bagaje.
Întrucât geniul devenise o armă complexă, cu
4 specialităţi care necesitau mijloace/materiale diferite,
în anul 1874 s-a creat primul Parc de Geniu, iar ulterior
Parcul de Pontonieri.
Echiparea Corpului de Geniu s-a realizat pe categorii
de personal, potrivit prevederilor „Broşurii de uniformitate”
aprobată la 03.11 1859, şi care cuprindea:
h pentru ofiţeri:
- tunica din postav vânăt închis cu paspoal vişiniu,
încheiată la două rânduri de câte 7 bumbi de alamă cu
mânecuţe de catifea neagră colţate; broderii la guler şi
mânecuţe (frunze de dafin aurii);
- tunica vătuită cu piele de astrahan la guler, revere şi
mâneci, având un cordon de furajeră auriu;
41
studii/documente
- manta şi pantaloni din postav sur-albastru, cu
paspoal vişiniu;
- sacou din postav vânăt închis, având pe marginea
superioară un galon auriu, pe cea inferioară o bandă din
catifea neagră paspoalată cu galon auriu, în partea dinapoi
un montant din galon auriu, pe marginile laterale câte un
„V” auriu, iar în faţă o torsadă aurie cu bumb, cocarda şi
numărul batalionului aurii;
- chipiul din postav vânăt închis, cu bandă din catifea
neagră şi trese aurii;
- epoleţi din fir galben şi cravată din mătase neagră;
- centiron din piele de lac, pentru serviciu şi din fir
galben, pentru ceremonii;
h pentru trupă:
- tunica din postav vânăt închis cu paspoal vişiniu,
încheiată la două rânduri de câte 7 bumbi de alamă;
- manta şi pantaloni din postav sur-albastru, cu
paspoal vişiniu;
- sacou din postav vânăt închis, având pe marginea
superioară un galon de lână vişinie, pe cea inferioară o
bandă din piele de lac, pe marginile laterale câte un „V” din
galon vişiniu, iar în faţă o torsadă vişinie cu bumb, cocarda
şi numărul batalionului din metal galben;
- chipiul din postav vânăt închis, cu bandă din postav
negru, paspoalat cu vişiniu;
- epoleţi din postav negru paspoalat pe care este
aplicată, ca şi pe guler, o cifră din postav vişiniu, reprezentând
numărul companiei;
- cravată neagră şi pompon vişiniu pentru ordonanţe;
- şevroane din lână vişinie, pentru vechime şi din
galon auriu, pentru grade.
Activitatea serviciilor şi a trupelor de geniu
în perioada 1859-1878
În perioada 1859 – 1876, serviciile şi trupele de Geniu,
în afara activităţilor curente de instruire şi de punere în
aplicare a măsurilor privind reorganizarea/restructurarea
periodică a acestora, au fost întrebuinţate în diverse şi
42
complexe misiuni de interes obştesc sau ostăşesc, cum ar fi:
- amenajarea unor porţiuni de şosele (terasamente şi
podeţe) de interes naţional şi zonal (peste 135 km);
- construcţia a peste 86 de poduri, permanente sau de
circumstanţa, peste cursuri de apă şi diferite obstacole;
- realizarea unor lucrări funciare de protecţie împotriva
inundaţiilor;
- amenajarea Taberei de Instrucţie a Armatei de la
Furceni (pe Siret);
- participarea la concentrările anuale de efective/
taberele de instrucţie şi manevrele cu arme combinate,
organizate la nivelul Armatei, în diferite zone ale ţării;
- construcţia a 66 de obiective militare (cazărmi,
ateliere, şcoli, depozite, spitale etc.);
- întocmirea hărţilor topografice cu teritoriul
României;
- fortificarea în „sistem pasager” a teritoriului naţional,
în raioanele Barboşi, Galaţi şi Calafat;
- participarea la fabricarea muniţiilor de război în
cadrul Pirotehniei Armatei;
- construirea cazărmii, taberei şi poligonului propriu,
în zona Cotroceni (în faţa Palatului Domnesc);
- participarea la acţiunile desfăşurate de trupele
române pentru anihilarea bandelor poloneze din Basarabia;
- experimentarea unor mijloace şi materiale
explozive;
- elaborarea eşalonată a manualelor de specialitate
specifice geniului etc.
Începând cu toamna anului 1876, activitatea trupelor
de geniu a vizat cu prioritate:
- intensificarea instrucţiei militare generale şi de
specialitate;
- îmbunătăţirea dotării cu mijloace şi materiale de
geniu;
- completarea fortificaţiilor în raioanele Barboşi,
Galaţi şi Calafat;
- executarea lucrărilor de fortificaţii de mare amploare
în zona Calafat.
1 (51) 2011 document

La 07.04.1877, Batalionul de Geniu, având la comandă pe
mr. Zamfir Gheorghiu, începe mobilizarea efectivelor (1.200
de oameni) în vederea participării la Războiul de Independenţă,
iar ulterior se separă pe subunităţi independente: 4 companii
săpători-minari şi telegrafie (una pentru fiecare divizie),
1 companie cantonieri şi depozitul batalionar (rezultat prin
transformarea Micului Stat Major şi a Plutonului A.R., sub
Căpitanul C. Sorescu Căpitanul A. Munteanu
- Şeful M.C.G.: col. Gheorghe Slăniceanu; ajutorul
şefului M.C.G.: col. Constantin Barozzi; şeful Statului
Major al Corpului 1 Armată: col. Mihai Boteanu; şeful
Statului Major al Diviziei 2 Infanterie: col. Serghie
Voinescu; şeful Statului Major al Diviziei 3 Infanterie: col.
George Mărculescu, toţi, ofiţeri de geniu;
- începând cu 15.07 1877, în locul cpt. Ion Botez,
grav rănit, la comanda Companiei 4 Săpători-Minari a fost
numit lt. A. Munteanu;
- în baza Înaltului Decret nr. 1957 din 18.10 1877,
cele 4 secţii de telegrafie au fost reunite în cadrul Companiei
6 Telegrafie sub comanda cpt. Constantin Gheorghiu.
După încheierea mobilizării, până la trecerea Armatei
Române la sud de Dunăre (august 1877), Trupele de Geniu
au acţionat pentru:
- realizarea manevrei de forţe, a parcurilor de geniu
şi a parcurilor de pontoane spre raioanele de dislocare din
Oltenia;
- întărirea cu fortificaţii pasagere dezvoltate a cetăţii
Calafat, prin amenajarea a două linii de apărare în formă
semicirculară cu flancurile sprijinite pe Fluviul Dunărea
(Compania 4 Săpători-Minari);
- realizarea legăturilor telefonice şi telegrafice între
Marele Cartier General, Cartierele Marilor Unităţi şi
trupele din subordine (Secţiile de Telegrafie);
- ridicarea topografică a locurilor favorabile trecerii
Dunării între Calafat şi Turnu Măgurele (Compania 2
Săpători-Minari);
- construcţia a 2 poduri din vase peste râul Olt,
la Comani şi peste râul Jiu, la Gângiova (Compania 5
Săpători-Minari);
- pregătirea/confecţionarea materialelor necesare
întinderii unui pod peste Fluviul Dunărea;
document 2011 1 (51)
studii/documente
comanda cpt. Nicolae Donici - la Marele Cartier General).
Pe întreaga durată a războiului, Comandamentul
Batalionului de Geniu şi-a încetat activitatea, iar în locul
acestuia, în baza Înaltului Decret nr. 952, la 27.04.1877, s-a
înfiinţat Secţiunea Geniu în cadrul Marelui Cartier General
(în continuare M.C.G.), condusă de lt. col. Anton Berindei
(ajutor – mr. Zamfir Gheorghiu).
Căpitanul C. Gheorghiu Căpitanul C. Iarca
- pontoane din lemn, podine, frânghii, ancore, fascine
şi gabioane din nuiele etc. (toate companiile);
- amenajarea a peste 2,3 km drumuri de acces spre
Dunăre, în zona Corabia (Compania 1 Săpători-Minari);
- trecerea, pe ambarcaţiuni mobile, a 2 companii de
infanterie în vedere anihilării unor cete de başbuzuci care
executau recunoaşteri pe malul stâng al Dunării în sectorul
Ghinghen-Corabia (Compania 3 Săpători-Minari);
- construcţia şi deservirea primului punct de trecere
pe portiţe/pod de vase peste Dunăre la Siliştioara (lângă
Corabia) şi a unui pod pe piloţi, peste un braţ al Dunării
în zona Corabia (Compania 5 Pontonieri şi Compania 1
Săpători-Minari);
- recunoaşterea căilor de acces şi a râurilor Vid, Isker
şi Osama din Bulgaria (Compania 3 Săpători-Minari).
Începând cu a doua jumătate a lunii august 1877,
subunităţile de geniu au executat misiuni în sprijinul
trupelor române participante la război, astfel:
Pe timpul acţiunilor desfăşurate la sud de fluviul
Dunărea:
- asigurarea viabilităţii comunicaţiilor pe direcţiile de
pătrundere ale marilor unităţi române;
- amenajarea şi repararea mai multor poduri/podeţe
peste râurile Vid, Riben şi Lons;
- amenajarea unui drum de legătură între Nicopole şi
Muselim Selo (Compania 2 Săpători-Minari);
- construcţia unui pod pasager peste râul Isker
(Compania 4 Săpători-Minari) şi a 2 poduri de vase peste
râul Osmol (Compania 5 Săpători-Minari);
- asigurarea legăturilor între Marele Cartier General
(la Poradim), Corpul Operaţional (la Verbiţa) şi diviziile
subordonate; construcţia unor circuite pentru asigurarea
legăturilor cu ţara (Secţiile de Telegrafie);
43
studii/documente
- mutarea podului de vase din zona Siliştioara-Măgura
în zona Turnu Măgurele-Nicopole şi deservirea acestuia pe
întreaga durată a acţiunilor desfăşurate de Armata Română
la sud de Dunăre;
- construcţia unui pod din vase, peste râul Olt şi a
unui pod de lemn, peste râul Olteţ, lângă Izlaz (Compania
5 Pontonieri).
Pe timpul operaţiilor de la Plevna (august - noiembrie
1877, toate companiile):
- executarea unor ample şi diverse lucrări de fortificaţii:
3 aliniamente defensive cu 15 redute, 6 semiredute (la
Opanez şi Dolni Netropol), 8 redane, peste 1.100 ml şanţuri
de apropiere şi comunicaţii, 2 poziţii de retragere pentru 1-2
batalioane de infanterie, fiecare cu câte 6 adăposturi pentru
bateriile de artilerie (la Koilovcea şi Breaslenita), 185 ml
galerii principale şi de ramificaţii pentru războiul de mină
(Compania 4 Săpători-Minari);
- construcţia/repararea a peste 50 km drumuri pentru
deplasarea trupelor, a 5 poduri pe căluşi şi gabioane sau vase
ruseşti şi a unui dig peste râul Vid la Riben şi Susurlu (toate
companiile);
- întinderea unei linii telegrafice permanente între
Lom Palanca şi Arcer Palanca şi a zeci de km de linii
telegrafice de campanie (Compania de telegrafie);
- confecţionarea şi instalarea unui număr însemnat
de gabioane, fascine şi scări pentru trecerea şanţurilor din
redute şi escaladarea parapeţilor (toate companiile);
- menţinerea trecerilor peste Dunăre în sectorul Turnu
Măgurele – Nicopole (Compania 5 Pontonieri).
Pe timpul luptelor din zona redutelor Griviţa
(septembrie – noiembrie 1877, Companiile 2 şi 3 Săpători-
Minari):
- executarea a peste 1.000 m drumuri acoperite de
apropiere către redutele Griviţa 1, Griviţa 2, Bucov şi de
comunicare între acestea (3 m lăţime, 3 m adâncime şi
1,2 m înălţimea parapetului);
- ocuparea redutei Griviţa 1 (după retragerea turcilor)
şi întoarcerea frontului poziţiilor de apărare ale acesteia
către reduta Griviţa 2 (Plutonul 1 din Compania 4 Săpători-
Minari comandat de lt. Grigore Crăiniceanu);
- executarea a 2 galerii subterane principale
(80/1,8/1m), fiecare cu câte 3 ramuri de atac (12-15 m) şi
a 4 camere de furnal, în vederea desfăşurării unor acţiuni
specifice războiului de mină, în sectorul Griviţa 2;
- participarea, ca infanterie, la atacurile asupra celor
trei redute;
- neutralizarea dispozitivelor de distrugere realizate
de inamic la Griviţa 2 şi Bucov;
- luarea în primire şi asigurarea pazei trofeelor cucerite,
a prizonierilor şi a armamentului depus de turci cu prilejul
capitulării;
Pe timpul luptelor asupra cetăţii Rahova (septembrie –
noiembrie 1877, Compania 1 Săpători-Minari)
44
- executarea unei linii de redute şi baterii, legate prin
şanţuri acoperite de deplasare în cadrul poziţiei de asalt din
zona Găureni (sud-est Rahova);
- întinderea unui pod din vase peste râul Isker în zona
Ghighiu;
- participarea la asaltul şi ocuparea cetăţii; ridicarea
topografică a întăririlor acesteia şi refacerea lucrărilor
fortificate din zonă;
- construirea a 4 cuptoare pentru fabricarea pâinii
necesare cetăţii;
- amenajarea unui aliniament de apărare pe malul
drept al râului Vid.
Pe timpul operaţiilor din zona Vidin (decembrie 1877 –
februarie 1878, toate companiile):
- ridicarea topografică a întăririlor din zonele
Smârdan, Opanez, Vidin şi Belogracik;
- executarea unor lucrări de fortificaţii însumând 12
redute, semiredute şi lunete, 7 linii de tranşee şi şanţuri
adăpost, 18 poziţii de tragere pentru artilerie, în zonele
Lom Palanca, Vitbol, Tatargic, Belarada, Rupcea, Inova,
Smârdan;
- confecţionarea de gabioane, fascine (din nuiele) şi
scări pentru trecerea şanţurilor din redute şi escaladarea
parapeţilor;
- construcţia a 6 punţi de infanterie, 4 podeţe de
artilerie, 3 poduri pe piloţi din lemn pentru realizarea
trecerii trupelor peste obstacole;
- refacerea unor porţiuni de drumuri în zonele
Nicopole, Lom Palanca,Vidin;
- construcţia a 6 poduri pe tarăci, peste râurile Lom (la
Lom Palanca), Ogosta (la Harleţ), Topolniţa (la Rainovcea),
Belarada (lângă Vitbol), Sfântul Petru (la Rupcea) şi Delena
(la Inova);
- asigurarea legăturilor telegrafice la nivelul tuturor
cartierelor generale şi al unităţilor luptătoare;
- amenajarea a 4 puncte de trecere pe portiţe din vase
remorcate cu şalupa şi asigurarea legăturilor între malurile
Dunării pentru aprovizionări şi evacuări în zonele Bechet şi
Turnu Măgurele;
- participarea alături de infanterie la asalturile pentru
cucerirea cetăţii Vidin şi a redutelor Belogracik, Inova şi
Smârdan.
După încheierea operaţiilor pe teritoriul Bulgariei:
- asigurarea regrupării trupelor române la nord de
Dunăre, în Oltenia şi Muntenia prin 2 P.T. (puncte de
trecere – n.r.) pe pod din vase în raioanele Calafat şi Turnu
Măgurele;
- fortificarea principalelor localităţi de pe direcţiile de
acces spre zona subcarpatică ca măsuri de prevenire a unei
eventuale expansiuni;
- repararea unor şosele şi treceri permanente peste
râurile din Oltenia şi Muntenia;
1 (51) 2011 document
 studii/documente

- ridicarea unor construcţii semipermanente: depozite,
fabrici de pâine etc.;
- regruparea succesivă a subunităţilor, în cursul lunii
septembrie 1878, în cazarma batalionului de la Cotroceni.
Concluzii şi învăţăminte
Geniu, ca armă componentă a armatelor moderne,
apare în ţările europene ca o consecinţă a expansiunii
industriale şi a dotării trupelor cu mijloace tehnice moderne
şi se dezvoltă în scopuri exclusiv militare.
În Armata Română, Geniu a apărut ca un corp tehnic
de lucrători în echipament militar destinat să participe
deopotrivă la dezvoltarea economică a ţării prin construcţii
publice şi să îndeplinească misiuni de specialitate în cadrul
armatei. Încă de la constituirea sa, Geniu s-a dovedit a fi o
armă complexă şi dinamică în care au apărut şi s-au dezvoltat
multe din specialităţile militare cu caracter tehnic, primele
fiind cele de săpători, telegrafişti, pontonieri şi lucrători de
căi ferate.
Transformarea „săpătorilor” în „săpători - minari” a
marcat apropierea geniului mai mult de trupele luptătoare,
iar apariţia pontonierilor a reprezentat prima divizare a
armei pe specialităţi. Structural şi acţional, Geniu în cadrul
Oştirii Române s-a manifestat prin 2 componente de bază:
trupele şi serviciile de geniu.
Tânăra „Armă Geniu” a fost reprezentată de un corp de
cadre cu o înaltă pregătire profesională cu caracter tehnico-
ingineresc: ofiţeri de stat major, comandanţi şi ingineri
formaţi în şcoli superioare din ţară şi străinătate.
Primul Stat Major de Geniu, înfiinţat în anul 1859, a
constituit unul din nucleele de bază în organizarea Statului
Major General al Armatei. În această perioadă, mulţi ofiţeri
tineri, dar foarte bine pregătiţi din Corpul de Geniu, au
îndeplinit funcţii de răspundere în Ministerul de Război,
Marele Stat Major (Marele Cartier General), în statele
majore ale comandamentelor teritoriale şi marilor unităţi ale
armatei, în statele majore de geniu sau ca profesori eminenţi
în şcoli militare.
În acţiunile din timpul Războiului de Independenţă,
Trupele de Geniu, deşi limitate ca număr de unităţi şi
efective (2% din armata mobilizată), lipsite de experienţă
şi având o dotare tehnico-materială modestă, cu eforturi
şi pierderi deosebite, au reuşit să asigure neîntrerupt toate
nevoile genistice la nivel operativ şi tactic, pe un spaţiu
foarte larg, în zone necunoscute. Misiunile subunităţilor de
geniu, deosebit de variate şi complexe, au fost îndeplinite în
condiţii grele determinate de configuraţia reliefului şi starea
vremii (de cele mai multe ori sub focul inamicului), unele
dintre acestea (construcţia/deservirea podului de vase peste
Fluviul Dunărea cu lungimea de aproximativ 1000 ml şi
războiul de mină prin galerii subterane) neavând precedent
în istoria Armatei Române şi cu atât mai mult a trupelor
de geniu.
Pentru cei interesaţi: pentru spiritul de sacrificiu
şi înaltul patriotism dovedit în timpul războiului, ofiţerilor
de geniu şi trupelor li s-au acordat peste 40 de ordine şi
un număr însemnat de medalii, iar în semn de apreciere a
înaltelor acte de eroism şi jertfe săvârşite pe câmpul de luptă,
la defilarea armatei din data de 8 ianuarie1878, Batalionul
de Geniu s-a aflat în fruntea primei Divizii de Infanterie,
înapoia comandantului acesteia.

Engineers’ branch an essential component

of Romanian army,
Colonel (r.) Marian Gargaz

Abstract: The engineers’ branch was institutionalized as a specialty at the middle of the 20th
century.
Integrated in the European current, the first engineers’ units proved their utility and professional
probity by participating at the Romanian Army actions at the Independence war.

Keywords: engineers’ branch, boot-keepers, telegraphy, Romanian Army, territorial fitting

document 2011 1 (51) 45

studii/documente

APORTUL CĂILOR FERATE ROMÂNE

ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ, RĂZBOIUL BALCANIC
ŞI PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Drd. Gelu DAE1
Astfel, la puţini ani după darea în exploatare a primelor
1. Consideraţii cu privire
la începuturile Căilor Ferate Române căi ferate, respectiv în anul 1873, a fost promovat de către
Ministerul de Război Regulamentul asupra transportului
materialului şi personalului militar pe drumul de fier2, iar în
D intotdeauna, transporturile în general şi cele
feroviare în special au fost privite în orice societate
ca o necesitate obiectivă care implică buna desfăşurare a
anul 1875 în cadrul Direcţiei a Ministerului de Război s-a
înfiinţat un compartiment distinct3 cu atribuţii în organizarea
vieţii social-economice, a circulaţiei călătorilor şi bunurilor şi conducerea transporturilor militare pe calea ferată.
materiale, dar şi a manevrelor şi conflictelor militare.
În ţara noastră, căile ferate au fost utilizate din plin 2. Căile Ferate în timpul Războiului de Independenţă
în Războiul de Independenţă, în cel de-al Doilea Război
Balcanic, dar şi în Primul Război În perioada premergătoare, dar mai
Mondial cu o intensitate din ce în „Regimentele de cale ferată ales în timpul Războiului de Independenţă,
ce mai mare. Cât de necesare au fost nu au avut în dotare niciun căile ferate, în lungime de 1.229,8 km4, au
căile ferate pentru nevoile de apărare utilaj destinat exploatării fost intens solicitate atât pentru mobilizarea
rezultă şi din faptul că în toate cele sau întreţinerii căii. şi concentrarea Armatei Române în sudul
trei războaie, chiar şi pe timpul
Diferenţa de performanţă ţării, cât şi pentru tranzitul pe teritoriul
desfăşurării acestora, în anumite zone
s-au construit căi ferate utilizate faţă de acelaşi domeniu din ţării noastre a Armatei Ruse şi pentru
pentru nevoile de război, care ulterior, componenţa altor armate executarea unor transporturi internaţionale
fie că au fost desfiinţate, fie s-au este dată, în mod special de de armament către Peninsula Balcanică.
păstrat şi s-au dezvoltat. pregătirea şi dotarea tehnică Tranzitarea României de către Armatele
Pe lângă avantajele evidente, necorespunzătoare”. Imperiale Ruse s-a încheiat prin trecerea
în deplasarea efectivelor şi efectelor Dunării, de către un corp de armată prin
5
militare, căile ferate existente în zona Galaţi şi de către restul trupelor pe la
această perioadă de început prezentau şi multe inconveniente, Zimnicea la Şiştov.
unele destul de însemnate care ţineau atât de regimul de În drumul către Balcani, transportul întregului efectiv
proprietate (două societăţi din cele trei existente, respectiv al armatei, începând cu muniţia şi terminând cu fânul pentru
Stroussberg şi Offenheim aveau acţionariat străin), dar care cai se făcea, aproape în totalitate, cu mijloacele căii ferate.
inconveniente ţineau şi de caracteristicile tehnice destul de Interesele politice ale vremii au necesitat o tranzitare
modeste ale liniilor (linii simple şi cu multe sinuozităţi) şi cât mai rapidă a trupelor ruse dincolo de Dunăre, în scopul
de lipsa unor instalaţii de îmbarcare-debarcare adecvate şi a unei staţionări minime pe teritoriul ţării noastre.
unor poduri feroviare solide. Din acest considerent, rolul căii ferate în realizarea
Chiar şi în aceste condiţii, folosirea cu eficienţă a căilor acestui obiectiv a fost preponderent.
ferate, organizarea riguroasă, planificarea şi exploatarea Una dintre numeroasele măsuri luate de guvern pentru
feroviară eficientă au impus constituirea şi în cadrul Armatei
realizarea acestui obiectiv a fost şi aceea de a-i obliga pe
a unor structuri cu specific feroviar.
concesionarii căii ferate să achiziţioneze şi să utilizeze
material rulant suplimentar, pentru a putea prelua în
întregime transportul trupelor militare străine, cât şi trans-
porturile militare şi urgente din traficul intern.
Trecerea trupelor ruseşti către Peninsula Balcanică,
asigurată complet cu mijloacele feroviare şi parcul de
material rulant disponibil în acea perioadă, nu a împiedicat
şi desfăşurarea traficului feroviar necesar satisfacerii nevoilor
interne.
În schimb, aprovizionarea armatei cu cele necesare
precum şi acţiunile de reîmprospătare periodică a trupelor,
elemente care variau în funcţie de situaţia de pe front, a
condus la imobilizarea şi chiar încetarea transportului
feroviar intern de mărfuri, prin blocarea platformelor de
Imagine din timpul Războiului de Independenţă a liniei militare încărcare-descărcare, a liniilor din staţii şi chiar a unor secţii
Frăteşti - Zimnicea. Pod de lemn peste râul Vedea întregi de circulaţie.

46 1 (51) 2011 document


Gara Iaşi inaugurată în 1870
Situaţia creată în acest mod a reprezentat o preocupare
majoră pentru specialiştii căii ferate, nevoiţi să caute soluţii
pentru revigorarea traficului feroviar intern de mărfuri şi în
mod deosebit pe comandanţii militari, dintre care se remarcă
viitorul general Constantin N. Hârjeu6, care a lăsat, prin
scrierile sale7, informaţii din cele mai preţioase în acest sens.
Teoreticianul militar prezintă problema reţelei căilor
ferate române la începutul anului 1877, precizând că, la
acea vreme, România poseda „o reţea feroviară în lungime
de 1.236 km, din care numai 98,8 km aparţineau statului şi
restul erau în administrarea concesionarilor”.
Lucrarea, documentată din punct de vedere tehnic,
arată că elementele negative şi care influenţau, totodată,
nefavorabil, mişcarea trupelor ruse în tranzitul către front,
erau rebrusmentele8 ce trebuiau făcute de trenurile în
circulaţie în nodurile feroviare din staţiile Piteşti, Chitila şi
Barboşi.
Este ştiut faptul că trupele româneşti, echipate cu
materialul necesar apărării frontierei de sud, au fost evacuate
din vreme şi concentrate în Oltenia.
Autorul sesizează că podul de la Barboşi9, folosit pentru
trecerea trenurilor peste Siret, fiind amplasat prea aproape
de graniţa turcească, putea fi avariat sau chiar distrus de
bombardamentele din Dobrogea, situaţie care putea atrage
după sine afectarea circulaţiei feroviare din nordul reţelei
sau întreruperea totală a acesteia.
Generalul Ştefan Fălcoianu aprecia că linia ferată
Brăila-Barboşi, singura care făcea legătura între Moldova
şi Muntenia, devenise un obiectiv strategic din cauza
posibilităţii de a fi bombardată de către flotila turcească,
fapt care „ar fi împiedicat pentru mult timp comunicaţia
cu Moldova, ar fi întârziat peste măsură operaţiile armatei
ruseşti, ar fi făcut cu neputinţă transportarea materialelor
grele, precum tunurile de poziţie şi de asediu”10.
Comandamentul Armatei Ruse nu a invocat, în
cursul mişcării acesteia pe calea ferată, către front, lipsa de
capacitate a reţelei feroviare de pe teritoriul României sau
lipsa de organizare a acestor transporturi militare, deoarece
fuseseră luate, de către Administraţia Feroviară Română, toate
măsurile organizatorice cuvenite pentru a asigura cererile de
transport către Dunăre, spre teritoriul Bulgariei.
Linia de cale ferată largă Ungheni-Iaşi, care asigura
joncţiunea căii ferate ruse (de ecartament11 larg) cu
infrastructura românească (de ecartament normal), a
document 2011 1 (51)
studii/documente
funcţionat corespunzător, preluând, în condiţii optime, tot
traficul magistralei de la Chişinău la Iaşi.
Practica a dovedit, însă, că magistrala Odessa-Tighina-
Chişinău-Ungheni-Iaşi nu putea prelua, în totalitate,
necesităţile de transport ale Armatei Ruse, deşi reţeaua de
cale ferată românească nu era în situaţia de a nu satisface
vreo cerinţă a comandamentului, indiferent de modul şi de
gradul de satisfacere a transportului din traficul intern.
Reţeaua de cale ferată largă şi-a dovedit, încă din faza
iniţială a transportului de trupe către front, lipsa capacităţii
de preluare totală a trupelor sosite din întregul Imperiu Rus,
la Nistru, în scopul de a fi transportate până la linia de cale
ferată normală din ţara noastră.
Guvernul Imperial Rus şi Statul Major al Armatei,
după o analiză a stării de fapt referitor la viteza de deplasare
a trupelor către Dunăre, a ajuns la concluzia că este necesar
ca nodul feroviar de la Tighina să fie legat de un punct de
frontieră de la Prut, printr-o linie de cale ferată largă mai
aproape de linia frontului de la Dunăre.
Cel mai avantajos punct din punct de vedere al
apropierii de linia frontului, în comparaţie cu Iaşiul, s-a
stabilit că este portul Galaţi.
Proiectarea a început imediat, mai exact în iunie 1877,
pe traseul ales Tighina-Basarabeasca (Româneşti)-Reni-
Galaţi şi în iulie 1877 au început lucrările de construcţii.
Construcţia liniei de cale ferată largi, în lungime de
304,5 km, a fost încredinţată antreprenorului rus Poleakov.
Realizarea construcţiei acestei linii cu o viteză medie/zi
de lucru de 3 km, a constituit, la vremea aceea, un adevărat
record. Preţul de cost pe km de linie a fost de 85.000 ruble.
După 100 de zile de lucru, la data de 4 noiembrie 1877,
linia Tighina-Galaţi a fost dată în exploatare. Execuţia
acestei linii n-a fost o lucrare simplă, pentru realizarea
acesteia fiind necesar să se execute 5,3 milioane m.c. de
terasamente şi să se construiască 204 poduri şi podeţe cu o
lungime totală de 2.343 m. S-a acţionat zilnic cu 13.000 de
lucrători şi 5.000 de căruţe pentru transporturile necesare
construcţiei liniei12.
Darea în exploatare a acestei linii a asigurat mărirea
volumului de trafic pe malul Dunării, pentru frontul din
Balcani, ceea ce a condus la blocarea portului Giurgiu cu
trupe şi materiale de aprovizionare.
Rezolvarea acestei situaţii de blocaj nu se putea face
decât prin crearea unui nou punct de trecere a Dunării, în
câmpiile de la poalele Balcanilor.
Soluţia a fost, în cele din urmă, construirea unei linii provizorii
care să se ramifice din linia Bucureşti-Giurgiu, de la staţia Frăteşti
(a treia staţie de la Bucureşti) şi să ajungă la Zimnicea.
Construcţia liniei, care are o lungime totală de 64 km,
a început la 15 septembrie şi s-a finalizat la 5 decembrie
187713.
Lucrările au necesitat deplasarea a 533.500 m.c. de
terasamente şi construirea a două poduri mai importante,
unul peste râul Vedea, de 60 m şi unul peste pârâul Pasărea
de 30 m.
De la Zimnicea, vagoanele erau transportate, peste
Dunăre, pe malul bulgăresc, la Siştov, prin intermediul a
două feriboturi cu abur aduse de pe Rin.
47
studii/documente
Suplimentând reţeaua feroviară cu cele două linii de
cale ferată: linia Tighina-Galaţi şi Frăteşti-Zimnicea, a
fost rezolvată, aproape în totalitate, problema blocărilor cu
vagoane şi trenuri militare, dar s-a agravat, până aproape de
desfiinţare, situaţia traficului local de mărfuri, prin reţinerea
vagoanelor în trenurile militare şi nealocarea necesarului de
vagoane pentru transportul de cereale, lemne, sare şi pentru
restul mărfurilor din comerţul intern.
Modul de conlucrare şi cooperare a Armatei Imperiale
Ruse cu Administraţia de Stat a României, în scopul
asigurării unei cât mai rapide scurgeri a trupelor peste fluviul
Dunărea, era bine reglementat în cele două Convenţii de
trecere peste Dunăre, pe teritoriul românesc, a trupelor
imperiale ruse, convenţii încheiate la 4/16 aprilie 187714.
În conformitate cu articolul II din Convenţie, legătura
Statului român cu Comandamentul general rus era asigurată
de un comisar general român, delegat în acest sens, pe toată
durata trecerii trupelor prin România.
Relaţiile autorităţilor militare ruse cu autorităţile locale erau
asigurate de comisari români, numiţi special în acest scop.
La articolul III din Convenţia specială15 este prevăzut,
în mod expres, că guvernul român pune la dispoziţia
armatelor ruse toată reţeaua de cale ferată de care dispune,
cu menţiunea că, din punct de vedere financiar, acordă şi o
reducere de 40 % faţă de tariful perceput Armatei Române.
Aceste avantaje oferite au creat unele greutăţi în viaţa
internă a ţării noastre şi complicaţii cu concesionarii, care
mai stăpâneau mulţi kilometri de linie în România.
S-au mai ridicat o serie de probleme care îngreunau
viaţa populaţiei locale şi împiedicau activitatea economică.
Prima, care s-a dezbătut şi în Parlament, a fost generată
de faptul că trupele imperiale ruse, din lipsă de reţea feroviară,
au trecut graniţa şi în marş, construind unele poduri fixe
peste Prut, edificii care stânjeneau circulaţia şlepurilor
fiindcă erau dotate cu porţi ce se deschideau numai o dată
pe săptămână, contra unei taxe de 10 %.
Cele două convenţii încheiate la 16 aprilie 1877 au
fost aprobate prin votul Camerei de la 28 aprilie, cu 79 de
opţiuni pentru şi 25 contra, şi prin votul din Senat de la
29 aprilie, cu 40 de opţiuni pentru şi 10 contra.
Dezbaterile din Senat au fost furtunoase, dar şi mai
aprinse au fost cele din Cameră, unde mai mult de un sfert
din deputaţi au fost împotriva adoptării convenţiilor.
Gara Galaţi inaugurată la 13 septembrie 1872
48
Giurgiu - Gara Ramadan inaugurată la 1 noiembrie 1869
Această stare de spirit, în contextul epocii, n-a fost
favorabilă guvernului, din a cărui activitate se detaşează cea a
lui Mihail Kogălniceanu16, care a avut permanent în atenţie
modul de aplicare, de către ambele părţi, a Convenţiei mai
sus citată.
Pentru a răspunde cerinţelor de securitate a teritoriului,
anterior, prin Ordinul de concentrare, companiile
Batalionului de Geniu au fost repartizate astfel: Compania 1
la Craiova, Compania 2 la Bucureşti, Compania 3 la Brăila-
Galaţi, Compania 4 la Focşani, iar Compania Pontonieri la
dispoziţia armatei.
Prin Înaltul Decret nr. 1840 din 6/18 aprilie 187717
s-a ordonat mobilizarea armatei în vederea participării la
Războiul de Independenţă.
Companiile de geniu au fost puse pe picior de război
şi au participat la reuşita acţiunilor de luptă, în funcţie de
specializarea fiecăreia.
În afara multor lucrări genistice, echipele specializate
au fost folosite pentru executarea unor lucrări pe reţeaua
căilor ferate.
În timpul Războiului de Independenţă, în sarcina
specialiştilor de căi ferate s-a aflat primul tren militar de
intervenţie, care a avut un rol important pe timpul desfăşurării
operaţiunilor militare privind asigurarea trupelor luptătoare
cu muniţie şi materiale necesare.
De asemenea, specialiştii militari feroviari au intervenit
în diferite zone, precum şi pentru paza şi apărarea unor
obiective de pe reţeaua feroviară.
După terminarea războiului, armata a revenit la
preocupările anterioare.
Batalionul de Geniu s-a reorganizat, în cazarma de la
Cotroceni, pregătindu-se pentru participarea la construirea
unor obiective feroviare şi a altor construcţii în interesul
armatei.
În lunile următoare companiile Batalionului de Geniu
vor fi dislocate pe sectorul de cale ferată Frăteşti-Zimnicea,
construit de unităţile ruse în 1877, cu misiunea de a-l lega
de calea ferată Bucureşti-Svistov18.
De asemenea, regăsim companiile Batalionului de
Geniu la Vârciorova, unde au participat la construirea căii
ferate până la Bahna şi la construirea staţiei de cale ferată
Burdujeni.
Astfel de acţiuni au avut loc şi pe alte sectoare de cale
ferată, fapt ce a condus la concluzia necesităţii creării unor
1 (51) 2011 document
 studii/documente

armatei şi populaţiei în caz de război o reprezenta Legea rechiziţiilor

din 1906, acţiunile propriu-zise de aplicare a ei desfăşurându-se
sub coordonarea unei Comisii Centrale de rechiziţii.
Problema cea mai stringentă era depistarea unor căi
pentru mobilizarea industriei civile în direcţia înzestrării
oştirii cu mijloace perfecţionate de luptă şi combustibili din
resurse proprii.
În situaţie de război, liderii vremii preconizau
să treacă la producţia de apărare unităţile industriei
metalurgice şi petrochimice; cu toate că numărul acestora
era destul de redus – 108 în primul deceniu al secolului
al XX-lea – contribuţia lor ar fi permis, într-o oarecare
măsură, satisfacerea unor necesităţi presante de reparare,
întreţinere, adaptare a materialului de luptă şi procurare a
Locomotiva-tender C.F.R. de construcţie specială utilizată în timpul
unor cantităţi de combustibili lichizi şi solizi.
Războiului de Independenţă pe linia Bucureşti Filaret - Giurgiu
Cu o producţie de 1.352.289 t de ţiţei în 1910, de
subunităţi specializate în lucrări de întreţinere, construcţii, exemplu, România îşi putea acoperi consumul reclamat
refacere şi exploatare a sectoarelor de cale ferată, dar şi de de aprovizionarea centralelor electrice şi a parcului de
distrugere a acestora în caz de nevoie. automobile luat în considerare la mobilizare (aproximativ
1.000 vehicule)21.
3. Dezvoltarea căilor ferate la sfârşitul secolului XIX În schimb, cele 254.031 t cărbune extrase între 1914-1915,
şi participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic se dovedeau insuficiente pentru aprovizionarea căilor ferate în
Prin Înaltul Decret Regal nr.985 din martie 1908,începând circumstanţele în care marile transporturi militare de efective şi
22
cu 1 aprilie al aceluiaşi an, Batalionul de Căi Ferate, cu reşedinţa armament greu se executau pe drumurile de fier .
la Bucureşti, s-a reorganizat şi a devenit independent. De aceea, se vor depune eforturi, mai ales între 1913-1914,
Primul comandant al acestuia a fost locotenent- spre a se crea rezerve de cărbune prin importuri din afară.
colonelul, viitor general de divizie, Scarlat Panaitescu19, Starea industriei metalurgice, aflată la începuturile ei,
urmat, în anul 1912, de maiorul, viitor general de brigadă, făcea totuşi ca pe mai departe – ca şi în cazul aprovizionării
Ion Macri . 20 cu cărbune şi minereu de fier – România să fie dependentă
Cu ocazia acestei organizări, companiile de căi ferate de partenerii săi externi în procurarea armamentului cu
au fost numerotate de la 1 la 4 după cum urmează: parametri tehnico-tactici superiori.
În contextul celui de Al-Doilea Război Balcanic din Parcul de locomotive şi vagoane, la rândul său, avea
1913, Batalionul de Căi Ferate a fost readus la Bucureşti, iar să joace un rol însemnat în susţinerea unui efort militar
după trei zile de marş a ajuns la Turnu Măgurele pentru a naţional de amploare.
asigura nevoile de transport ale Armatei Române. Întrebuinţarea lui depindea de lungimea, capacitatea
Companiile 1, 2 şi 3 au fost dislocate pe reţeaua şi orientarea căilor ferate, de calitatea materialului şi a
feroviară de la sudul Dunării, pentru executarea manevrei personalului de serviciu.
şi îndrumarea În domeniul analizat,
trenurilor între anii 1878 şi 1914,
BATALIONUL DE C ĂI FERATE
care efectuau s-au luat măsuri pentru
transporturi a se corela dezvoltarea
în interesul sistemului de comunicaţii
A r m a t e i terestre cu obiectivele
Române,precum puse de conducerea de
şi pentru paza COMPANIA CF 1 COMPANIA CF 2 COMPANIA CF 3 COMPANIA CF 4 stat în faţa oştirii.
şi asigurarea Prima cale ferată
transporturilor de materiale şi trupe. construită de inginerii români a fost pe distanţa Buzău-Mărăşeşti,
Compania a 4-a a rămas la Turnu Măgurele pentru inaugurată la 18/30 octombrie 1881.
întreţinerea liniilor de garaj şi îmbarcarea locomotivelor şi Construcţia a costat 8.819.306 lei, ceea ce însemna un
vagoanelor pentru a fi transportate pe malul bulgăresc la cost mediu de 119.000 lei/km de linie, în timp ce căile ferate
bordul unor ambarcaţiuni. construite de străini până în 1882, în lungime de 1 378 km,
În această zonă au mai fost construite noi linii de garaj au costat statul român suma de 421 880 327 lei aur, respectiv
şi s-a executat serviciul de exploatare a trenurilor militare. 306 000 lei/km de linie.
În afară de unităţile cu profil militar, subordonate În perioada 1879-1906, inginerii români au executat
nemijlocit Ministerului de Război, la mobilizare se luau în 1.802,570 km de cale ferată la valoarea de 270.675.110 lei,
calcul şi capacităţile unităţilor productive civile. revenind 150.000 lei aur/km de linie, respectiv mai puţin de
Baza legală pentru acoperirea necesităţilor materiale ale jumătate faţă de concesionari23.

document 2011 1 (51) 49

studii/documente

Dacă Statul a făcut, în această privinţă, eforturi financiare

din 1860 însemnate, recurgând în perioada ulterioară Războiului de
până în Independenţă, pentru construcţiile feroviare, la capacităţile
1878 s-au tehnice naţionale.
construit Simţindu-se nevoia unui organ central care să avizeze
13 linii de şi să supravegheze construcţia de căi ferate, ţinând seama
cale ferată, şi de interesele Apărării Naţionale, în anul 1898 a luat
însumând fiinţă Comisia Superioară de Căi Ferate, compusă din
1.293,404 ofiţeri de stat-major şi funcţionari superiori din Direcţia
km, în Generală C.F.R., având ca preşedinte pe şeful Marelui Stat
perioada Major25. La începutul activităţii sale, Comisia aviza numai
1 8 7 9 - construirea căilor ferate particulare; ulterior, ea propunea
1902 s-au atât îmbunătăţirile ce trebuiau aduse liniilor existente, cât
construit şi traseul noilor linii ce urmau a se construi de către stat.
53 de linii, Condiţia principală care trebuia îndeplinită era ca liniile
însumând ce urmau a se realiza să corespundă nevoilor apărării ţării.
1.883,330 Treptat, pe măsură ce problemele apărării naţionale deveneau
km. tot mai complexe, se resimţea necesitatea modernizării şi
Î n
dezvoltării reţelei de căi ferate.
1 8 8 9
Un studiu întocmit de Marele Stat Major, în anul 1905,
România
asupra diferitelor ipoteze de mobilizare, semnala că „liniile
avea 2.475
noastre ferate construite cu cale simplă în toată întinderea lor,
km de cale
afară de distanţele Bucureşti-Ploieşti şi Iaşi-Cucuteni, unde
ferată, situându-se pe locul al 12-lea din cele 18 ţări ale
există cale dublă, prezintă lipsuri şi inconveniente serioase din
Europei citate într-o statistică a vremii24.
punct de vedere militar, deoarece, nu numai capacitatea lor
Până în anul 1911, beneficiind în continuare de
circulativă e limitată la un număr insuficient de trenuri pentru
investiţii substanţiale, căile ferate au atins lungimea de
arterele principale, dar încă nici instalaţii îndestulătoare
3 437 km, parcul de locomotive a crescut de la 141 unităţi
pentru debarcarea trupelor, cailor şi materialului militar nu se
în 1880, la 691 în 1911, iar cel de vagoane de la 3.652 în
află prin toate staţiunile care sunt, destinate a servi ca puncte
1880 la 18.676 în 1911 şi au fost date în folosinţă, lărgite şi
de debarcare în anumite ipoteze”26.
reparate mai multe linii ferate dispuse în zone vitale pentru
Luând în dezbatere studiul întocmit de Marele Stat
apărarea ţării.
Major, Comisia Superioară de Căi Ferate, în şedinţa
Astfel, s-a răscumpărat linia Cernavodă-Constanţa şi
din 27 ianuarie 1906, a propus mai multe măsuri printre
s-a construit podul de la Cernavodă (1894-1895), ambele
care: fixarea traseelor noilor linii ce urmau a se construi;
obiective concurând la întărirea apărării Dobrogei şi
prelungirea sau dublarea unora din cele deja construite;
permiţând rapida manevrare a marilor unităţi din stânga în
amenajările ce trebuiau să se execute în diferite gări etc.
dreapta Dunării.
„În starea actuală de lucruri, adică din cauza insuficienţei
Totodată, s-au extins reţelele de cale ferată din Oltenia,
capacităţii circulative a reţelei principale” se arăta în raportul
Muntenia şi Moldova, atât cele de „pătrundere” spre Carpaţi,
Comisiei, „... concentrarea armatei noastre nu se poate
de pe văile Oltului şi Prahovei, cât şi cele de „rocadă”, precum
termina decât într-un timp mai lung, ceea ce constituie
Craiova-Bucureşti, Piteşti-Bucureşti, Ploieşti-Bucureşti,
o vădită inferioritate faţă de concentrările mai repezi ale
Iaşi-Paşcani.
armatelor vecine”27.
Bucureştiul – obiectiv strategic central în sistemul
În principiu, s-a urmărit ca fiecare corp de armată
defensiv naţional – a fost legat cu restul ţării prin 4 linii de
să dispună de o cale ferată pentru manevra de forţe şi
cale ferată şi 13 şosele şi drumuri.
Batalionul de Căi Ferate executând în anul 1914 cei 108 km
Gândirea militară modernă acordă un rol deosebit de ai liniei de cale ferată Medgidia - Bazargic
important în dezvoltarea operaţiilor pe căi de comunicaţii
şi, îndeosebi, pe căile ferate.
În perioada imediat premergătoare declanşării
ostilităţilor, în caz de război, căile ferate concură la executarea
mobilizării şi concentrării armatei, iar pe timpul desfăşurării
acţiunilor militare, uşurează efectuarea manevrelor strate-
gice şi aprovizionarea frontului.
Şi în România factorii responsabili au acţionat în
direcţia dezvoltării unui sistem de comunicaţii cu valoare
militară, capabil să susţină eficient efortul popular de
rezistenţă împotriva unei eventuale agresiuni externe.

50 1 (51) 2011 document


mijloace, calculându-se că o divizie îmbarcată avea nevoie
de aproximativ 40 de trenuri a câte 50 de vagoane fiecare.
Folosirea din ce în ce mai insistentă a căilor ferate
pentru transporturile militare în România (manevre,
concentrări etc.) în preajma Primului Război Mondial,
permisă de dezvoltarea reţelei de drumuri de fier, este
explicit consemnată în documentele vremii.
Anuarul statistic din 1912 înregistra sporuri deosebite
în această privinţă: 109.429 militari transportaţi în 1900,
168.287 în 1903, 198.534 în 1911.
Desigur, rămâneau încă lipsuri în satisfacerea integrală
a nevoilor armatei.
Cu mijloacele mecanice se garanta, de pildă, doar
manevra de forţe şi mijloace a efectivelor de pace a 10 divizii
de infanterie.
Restul efectivelor, preconizate a fi chemate sub drapel
la mobilizare, încă 10-13 divizii, trebuiau să recurgă, în
general, la mijloacele tradiţionale hipotractate.
Pe de altă parte, „căile de pătrundere”, în special cele
spre Carpaţii Meridionali şi Orientali, şi de „rocadă” din
lungul Carpaţilor şi Dunării, erau insuficiente, situaţie ce
impieta asupra capacităţii marilor unităţi de a intra rapid în
dispozitiv de apărare.
Un aport notabil la construcţia de căi ferate l-au adus
trupele de geniu.
În 1912, Batalionul de Căi Ferate a executat linia
Medgidia-Cobadin, iar în timpul Primului Război Mondial,
linia largă Ialpug-Curci (jud. Ismail) şi linia îngustă Piatra
Neamţ-Tarcău, prelungită ulterior până la Grenţieş. Cei
3.488 de militari ai Regimentului de Căi Ferate îşi vor
aduce contribuţia la păstrarea în stare operativă a reţelei de
căi ferate pe tot timpul războiului din 1916-191828.
Amenajarea genistică a teritoriului şi edificarea unui
sistem de comunicaţii rutiere şi feroviare au creat condiţii
pentru executarea de manevre oportune de forţe şi mijloace
în diverse zone ale României.
Realizarea unei structuri de fortificaţii a sporit
posibilităţile României de a se apară în cazul unei agresiuni,
tinzându-se ca, în asemenea ocazii, să se păstreze zone libere
unde să se poată exercita o conducere politică şi militară
naţională.
În pofida eforturilor depuse, atât lucrările de fortificaţie
cât şi cele de comunicaţii acopereau doar parţial teritoriul
ţării şi nu ofereau posibilităţi de manevră ample, mai ales pe
curbura Carpaţilor.
Existau, de asemenea, disponibilităţi însemnate de
lărgire a reţelei feroviare.
Tratatul de la Londra din 30 mai 1913 nu a adus
pacea în Balcani, amestecul diplomaţiei celor două tabere
imperialiste agravând situaţia şi aşa extrem de complicată.
Încă de la sfârşitul anului 1911 şi, îndeosebi, din
primăvara anului următor, între Bulgaria, pe de o parte,
şi Serbia şi Grecia, pe de altă parte, se iviseră serioase
contradicţii şi dispute, în special în legătură cu stabilirea
noilor lor frontiere.
Lipsită de ieşirea la Marea Adriatică, Serbia s-a arătat
hotărâtă să menţină, sub propria autoritate, regiunile
document 2011 1 (51)
studii/documente
macedonene eliberate de armatele sale, pentru aceasta
cerând cu insistenţă modificarea condiţiilor tratatului secret
cu Bulgaria de delimitare teritorială. De asemenea, era
profund interesată să aibă o frontieră comună cu Grecia,
care să asigure accesul mărfurilor sârbeşti la Marea Egee.
Statul elen încerca, de asemenea, să păstreze regiunile
macedonene sud-orientale eliberate de armatele sale.
Totodată, între Grecia şi Bulgaria exista un conflict aproape
deschis pentru stăpânirea Salonicului şi a litoralului egeean
cu oraşele Seres, Drama şi Cavalla29.
Din aceste motive şi în faţa veleităţilor Bulgariei de
a-şi impune hegemonia în Balcani cu sprijinul tot mai activ
al Austro-Ungariei, Serbia şi Grecia s-au aliat, încheind, la
l iunie 1913, un tratat defensiv prin care şi-au reglementat
interesele în Macedonia. În cazul unei agresiuni bulgare,
cele două părţi urmau să îşi acorde ajutor militar reciproc.
Al Doilea Război Balcanic a început în noaptea de
29 spre 30 iunie 1913 prin agresiunea forţelor armate ale
Bulgariei împotriva Serbiei şi Greciei.
Cea mai importantă confruntare militară, cunoscută
sub numele de „bătălia de pe Bregalniţa”, a fost angajată pe
linia avanposturilor sârbeşti, de-a lungul râurilor Zletovska
şi Bregalniţa şi a durat opt zile, între 30 iunie şi 7 iulie,
caracterizându-se prin lupte extrem de îndârjite30.
Înfrângerile suferite de Armatele Bulgare şi pe celelalte
direcţii operative au provocat importante modificări în
comandamentul lor şi au dus la o puternică criză politică,
determinând căderea guvernului S. Danev la 15 iulie.
În vederea restabilirii situaţiei militare dificile, noul
comandament bulgar a hotărât o defensivă strategică pe tot
frontul sârbesc şi concentrarea unor însemnate forţe pentru
a opri înaintarea Armatei Elene şi apoi pentru a o zdrobi,
ulterior urmând să fie reîncepută ofensiva în Macedonia.
În condiţiile deteriorării relaţiilor dintre Bulgaria
şi foştii ei aliaţi, poziţia României a devenit deosebit de
importantă; fiecare stat în parte i-a făcut propuneri de
alianţă, dar guvernul de la Bucureşti a evitat să se angajeze
din dorinţa de a nu înrăutăţi relaţiile cu acestea.
Prin intermediul reprezentantului Vienei la Bucureşti,
contele de Fiirstenberg, Bulgaria a făcut numeroase cereri
insistente pentru a obţine neutralitatea României în cazul
unui conflict cu Serbia şi Grecia, demers pe care guvernul
român l-a respins invocând existenţa şi valabilitatea pro-
tocolului recent semnat.
51
studii/documente
Acţiunea deschisă a Austro-Ungariei de torpilare a
alianţei balcanice, concretizată în conflictul diplomatic
survenit în problema ieşirii Serbiei la Marea Adriatică,
precum şi creşterea tensiunii în raporturile dintre Viena şi
Petersburg, manifestată şi prin masive concentrări de trupe
în apropierea graniţelor sale, au creat o situaţie cu totul
deosebită statului român, impunându-i o atitudine mult
mai energică şi mai hotărâtă.
La 5 iunie 1913, printr-o notă a lui Titu Maiorescu31
adresată legaţiilor din străinătate, România şi-a precizat
intenţiile, subliniind că „o agravare eventuală a situaţiei în
Balcani nu ar putea lăsa-o indiferentă”32.
Faţă de România, marile puteri au adoptat poziţii
diferite, în funcţie de interesele urmărite. Franţa şi Rusia, care
ţineau mult la păstrarea blocului balcanic, au sfătuit-o iniţial
să păstreze o poziţie de strictă neutralitate. În condiţiile în
care noul conflict interbalcanic devenise inevitabil, acestea,
îngrijorate de soarta Serbiei, n-au mai intervenit pe lângă
guvernul Maiorescu, sperând ca prin mobilizarea Armatei
Române să fie împiedicată dezlănţuirea unui nou război33.
Guvernul de la Viena a continuat în tot acest timp
să acţioneze pentru a realiza o apropiere între România
şi Bulgaria, pronunţându-se net împotriva unei înţelegeri
între România, Serbia şi Grecia. Realizând că raporturile
de alianţă cu Bucureştii deveneau tot mai fragile, în primul
rând ca urmare a tratamentului aplicat românilor din Tran-
silvania, Viena, sub impulsul guvernanţilor de la Budapesta,
a căutat să prevină desprinderea României de Triplică, prin
manevrarea Bulgariei şi atragerea acesteia în sfera ei de
influenţă.
Sprijinind ambiţiile formării unei „Bulgarii mari”,
Austro-Ungaria preconiza să pună bazele unui al doilea
front în Balcani, îndreptat împotriva României şi Serbiei, în
eventualitatea în care acestea ar fi declanşat războaie de eli-
berare şi întregire naţională. Presiunile şi ameninţările sale
directe au nemulţumit însă profund autorităţile române,
inclusiv pe regele Carol, care considera necesară o schimbare
a atitudinii faţă de Austro-Ungaria, îndeosebi în privinţa
politicii balcanice.
Germania, din interese proprii, a frânat tendinţele
războinice ale Austro-Ungariei şi şi-a reafirmat sprijinul
limitat pentru România. Astfel, la 26 iunie, se făcea cunoscut
la Viena că, deşi Berlinul va interveni la Bucureşti pentru
Trecerea Dunării a Armatei Române 1913
52
a împiedica alianţa cu Serbia, trebuia să se recunoască că
România avea motive temeinice pentru a nu admite „marea
Bulgarie”.
În situaţia în care Bulgaria, condusă de ţarul
Ferdinand, ce spera să refacă, cu sprijinul Austro-Ungariei,
imperiul multietnic al ţarului Simeon cel Mare, ameninţa
să-şi instituie hegemonia în Balcani, guvernul român,
considerându-se direct ameninţat, a dispus mobilizarea
generală a forţelor armate, la 3 iulie. Această hotărâre a
fost primită de majoritatea opiniei publice din ţară cu mult
entuziasm, mai ales că acţiunea României era percepută ca
direct opusă politicii monarhiei austro-ungare.
„Acţiunea României, nota Take Ionescu, semnifica
primul pas al emancipării noastre de sub jugul austro-ungar
[...] Vorba soldaţilor noştri din vara lui 1913: «Noi trecem
în Bulgaria pentru a ajunge în Transilvania» exprima, după
cum nota acelaşi om politic, unul din aceste adevăruri
profunde pe care Budapesta nu putea să nu-l ghicească”34.
Gh. I. Brătianu arăta „avântului mobilizării din 1913
nu se lămureşte pentru cei câţiva kilometri pătraţi ai
Cadrilaterului, ci mai ales prin faptul că era, după atâta
trecere de vreme, prima manifestare a forţei armatei
româneşti care, după cum trecuse Dunărea, putea într-o zi
să treacă şi Carpaţii”35.
La 10 iulie 1913 guvernul român a decis rechemarea
reprezentantului său la Sofia şi a anunţat guvernul bulgar că,
în faţa situaţiei create în Balcani, în condiţiile în care forţele
sale nu încetează acţiunile agresive desfăşurate împotriva
Serbiei şi Greciei, Armata Română a primit ordinul de a
trece Dunărea.
Ţinând cont de faptul că trupele din subordinea
oficialităţilor bulgare „au atacat Serbia fără nicio provocare
sau notificare, Armata Română a trebuit să intre în acţiune
pentru restabilirea păcii. O notă diplomatică adresată
delegaţiilor române din străinătate a înştiinţat că România
nu urmărea o politică de cuceriri, nici zdrobirea armatei
bulgare; se avea în vedere doar contracararea tentativei
guvernului de la Sofia de a institui, prin mijloace militare,
hegemonia Bulgariei ţariste în Balcani şi grabnica restabilire
a păcii în regiune. Toate marile puteri au dat curând asigurări
că nu vor interveni direct în război.
Acţiunea militară a României, provocată de politica
agresivă a Bulgariei în Balcani, a avut la bază planul de
operaţii militare elaborat de Marele Stat Major Român,
în frunte cu generalul de divizie Alexandru Averescu36 în
prima jumătate a anului 1913, plan care a primit denumirea
cifrată de „Ipoteza nr. 1 bis”.
Potrivit acestui plan, Armata Română urma să fie
concentrată rapid de-a lungul Dunării şi în Dobrogea, la
sud de fluviu, cu totalitatea forţelor, în scopul declanşării
unei ofensive viguroase.
Înaintarea trupelor române se preconiza să se desfăşoare
pe două direcţii strategice: una principală, spre Sofia, pentru
a se pune cât mai repede capăt războiului, cea de-a doua,
secundară, în aşa-numitul „Cadrilater mic”.
Mobilizarea Armatei Române a început în noaptea de
5 iulie spre 6 iulie. Au fost chemate sub drapel contingentele:
1 (51) 2011 document

1901-1911 pentru unităţile operative, 1895-1900 din miliţii
şi 1897-1909 pentru marină. Efectivele mobilizate s-au
ridicat la un total de 509.820 oameni, reprezentând peste
6 % din populaţia ţării, din care: 417.720 pentru armata
de operaţii, 56.000 părţile sedentare şi 36.100 trupele
„teritoriale” (miliţii). Dintre aceştia 8.693 erau ofiţeri, circa
91 % din ei (7.940) fiind detaşaţi la armata de operaţii37.
Concentrarea marilor unităţi a fost realizată operativ
prin transportarea pe calea ferată a Corpurilor 3 şi 4 Armată
din Moldova şi deplasarea pe jos a trupelor aparţinând
corpurilor 1 şi 2 Armată, dislocate la pace în zona Craiova
şi respectiv Bucureşti.
Rapiditatea cu care s-a executat mobilizarea Armatei
Române şi concentrarea ei au surprins Comandamentul
Suprem Bulgar, care apreciase, în mod eronat, că pentru
aceste operaţii armatei noastre i-ar fi fost necesare cel puţin
14 zile. De altfel, până în anul 1913 nicio altă armată nu
reuşise un asemenea record. Această experienţă avea să se
dovedească deosebit de folositoare trei ani mai târziu, în
august 1916, când Oştirea Română a declanşat ofensiva
eliberatoare a teritoriilor străbune aflate sub stăpânire
străină.
Autorităţile militare române au luat, de la început,
măsuri riguroase pentru ca locuitorii bulgari să nu aibă de
suferit de pe urma operaţiunilor militare. În toate zonele
unde au acţionat trupele române soldaţii au avut un
comportament exemplar, lucru subliniat şi de reprezentanţii
altor state care au însoţit armata de operaţii.
Acţiunea Armatei Române la sud de Dunăre a
pus Bulgaria în imposibilitatea de a continua operaţiile
împotriva vecinilor săi. În aceste condiţii, la 18 iulie, ţarul
Ferdinand I de Coburg a adresat o telegramă regelui Carol I,
rugându-l să ordone oprirea ofensivei trupelor române şi
cerând încheierea unei păci separate cu România. Această
dorinţă de a se reveni la raporturi amicale cu România a
manifestat-o şi noul guvern bulgar, care a propus şi realizarea
unui acord bilateral.
Pentru începerea negocierilor de pace, regele Carol I
şi guvernul român au întreprins demersuri la Atena şi
Belgrad.
În situaţia existentă, Bulgaria s-a decis să înceapă tratativele
de pace, trimiţându-şi, în acest scop, delegaţi la Nis, unde se
întruniseră reprezentanţii militari ai statelor participante la
război. Din partea României au fost delegaţi generalul de
divizie adjutant Constantin Coandă38, colonelul Constantin
Christescu39 şi locotenent-colonelul Henri Cihoski40.
Pentru a se asigura un cadru adecvat dezbaterilor
diplomatice, delegaţiile desemnate de statele implicate în
cel de-Al Doilea Război Balcanic s-au reunit în capitala
României.
În după-amiaza zilei de 30 iulie 1913 au fost deschise
lucrările Conferinţei de pace de la Bucureşti, având ca
preşedinte ales pe primul-ministru al României, Titu
Maiorescu.
O primă măsură de ordin militar luată la conferinţă
a fost redactarea şi semnarea de către delegaţii militari a
procesului verbal de încetare a ostilităţilor.
document 2011 1 (51)
studii/documente
1913. Armata Română în Bulgaria
S-a convenit încheierea unui armistiţiu de cinci zile,
începând din 31 iulie, ora 12,00. Fiecărei armate i s-a
fixat câte o linie de demarcaţie în faţa avanposturilor lor,
mişcările şi aprovizionarea trupelor fiind permisă doar în
adâncimea dispozitivelor proprii. La 5 august armistiţiul a
fost prelungit cu trei zile, şi apoi „sine die”, până la semnarea
tratatului de pace.
La 10 august 1913 a fost încheiat Tratatul de pace de
la Bucureşti între România, Serbia, Grecia, Muntenegru, pe
de o parte, şi Bulgaria, pe de altă parte 43. El cuprindea
10 articole, un protocol secret garantându-i execuţia în
eventualitatea în care Sobrania bulgară, la instigaţia Vienei,
l-ar fi respins.
Prin articolul 2 al tratatului s-a recunoscut noua
frontieră româno-bulgară, care începea de la Dunăre lângă
satul Turkşmil (10 km în amonte de Turtucaia), tăia platoul
Killi-Radi şi se termina la Marea Neagră, la sud de satul
Ekrene, la cota 252, o comisie mixtă urmând să-i definitiveze
traseul pe teren.
Teritoriul inclus în regatul României, parte a
străvechiului pământ românesc stăpânit de Dobrotiţă
şi marele voievod Mircea, avea o suprafaţă de 8.371 km2
şi o populaţie de peste 300.000 locuitori, la acea dată în
majoritate turco-tătari. Locuitorii de origine bulgară erau
în cea mai mare parte colonizaţi pe aceste meleaguri după
1878, în cadrul măsurilor politico-militare luate de guvernul
de la Sofia în această zonă.
Guvernul bulgar era obligat să dărâme, în decursul
a doi ani, toate fortificaţiile din zona noii frontiere cu
România. Armata bulgară trebuia să fie demobilizată a doua
zi de la semnarea tratatului de pace. Trupele aliate şi cele
româneşti evacuau teritoriul Bulgariei la două săptămâni
de la demobilizarea armatei bulgare. Prizonierii de război
urmau să fie înapoiaţi reciproc.
Prin semnarea Păcii de la Bucureşti s-a pus capăt celui
de-Al Doilea Război Balcanic41. Tratativele şi încheierea
Păcii de la Bucureşti au evidenţiat convingător, încă o dată,
direcţiile principale ale politicii externe româneşti precum şi
faptul că România nu a urmărit obiective de cucerire şi nici
zdrobirea armatei bulgare.
Reuniunea din capitala României a reprezentanţilor
statelor din regiune, a cărei preşedinţie a fost asigurată
de şeful guvernului român, a reprezentat o încununare a
53
studii/documente
acestor strădanii ale diplomaţiei româneşti, fiind o primă şi
concludentă acţiune politico-diplomatică concertată a unor
state mici pe arena internaţională, în epoca modernă
Odată cu încheierea păcii, Comandamentul Armatei
Române a ordonat trupelor să evacueze teritoriul Bulgariei.
Operaţia s-a executat în termen de două săptămâni, potrivit
prevederilor tratatului de pace. Acţiunea propriu-zisă a
început la 17 august, trupele fiind direcţionate spre trei
sectoare de trecere a Dunării: Rahova-Bechet, Nikopole-
Turnu Măgurele şi Şiştov-Zimnicea.
Fiecărei coloane i s-a fixat un itinerar propriu, pentru
a se evita extinderea epidemiei de holeră ce contaminase
unele unităţi datorită contactului lor cu populaţia din
zonele calamitate pe unde au trecut. Etapele marşurilor nu
au fost mai mari de 20-25 km, pentru a nu obosi trupele;
fiecare mare unitate avea, de asemenea, puncte distincte de
staţionare. La 13 septembrie 1913 Armata Română a fost
„desconcentrată”.
În privinţa transporturilor, imediat după mobilizare,
căile ferate au fost în măsură să execute toate afluirile,
reuşind să menţină în circulaţie şi trenurile pentru pasageri.
Însă, de îndată ce teritoriul, vremelnic ocupat, a
devenit liber, greutăţile s-au accentuat datorită penuriei
de locomotive şi material rulant, transferate de inamic în
Ungaria, al căror număr insuficient nu mai putea satisface
capacitatea reţelei feroviare, precum şi din cauza lipsei de
combustibil şi a distrugerilor practicate de trupele germano-
austro-ungare, aflate în retragere. Doar Corpul 9 Armată
rus s-a deplasat spre Slatina cu trenul.
4. Trupele de căi ferate în Primul Război Mondial
După încetarea ostilităţilor din Balcani, marcată
prin Pacea de la Bucureşti, Batalionul de Căi Ferate, sub
comanda maiorului Ion Macri, a continuat construcţia
sectorului Medgidia-Negru Vodă42 şi a construit linia care
lega halta Teiş cu Arsenalul Armatei de la Târgovişte şi linia
de legătură între Pirotehnia veche şi cea nouă.
Se cunosc condiţiile şi împrejurările destul de grele,
în care ţara noastră a luat parte la Primul Război Mondial
(1914-1918) şi pierderile deosebite suferite, până la victoria
finală, încununată cu unitatea naţională.
Căile de comunicaţie au constituit un element de
prim ordin în organizarea Apărării Naţionale şi mai ales în
Gara din Craiova, în 1877, la trecerea Dunării de către trupele române
54
ducerea unui război eficient, atât pentru transportul trupelor,
muniţiilor, alimentelor, cât şi a răniţilor şi bolnavilor.
Contribuţia Căilor Ferate Române în timpul
Războiului pentru Întregirea Neamului (1916-1918) a
fost dintre cele mai importante. Armata ceferistă şi-a făcut
datoria cu devotament, abnegaţie şi eroism, rivalizând, din
aceste puncte de vedere, cu armata operaţională. Condiţiile
deosebit de grele în care s-a purtat războiul naţional şi
dorinţa de a atinge ţinta urmărită fac explicabilă jertfa făcută
în ceea ce priveşte căile noastre ferate.
În ajunul războiului, situaţia Căilor Ferate Române era
mai mult decât mulţumitoare, din toate punctele de vedere
şi, prin investirea unui nou împrumut de 400 milioane
lei aur, urmau să fie aduse reţelei feroviare completările
şi îmbunătăţirile de instalaţii ce se dovediseră neapărat
necesare. Împrejurările care au urmat au împiedicat aceste
investiţii.
În primele luni de război, căile ferate au venit în
sprijinul Comandamentului Armatei pentru asigurarea
deplasării trupelor, a muniţiei şi pentru aprovizionare.
Deşi lupta se purta pe mai multe fronturi şi în cea mai
mare parte, nu existau decât linii de cale ferată simple, totuşi
transporturile necesare de pe un front pe altul s-au efectuat
cu celeritate şi totală siguranţă.
Calvarul a început în momentul când armatele noastre,
fiind copleşite de numărul mare al armatelor adverse, au
trebuit să părăsească, încetul cu încetul, aproape două treimi
din teritoriu, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, refugiindu-se
în Moldova.
Această părăsire a teritoriului a însemnat un adevărat
dezastru pentru căile noastre ferate. Nevoile Apărării
Naţionale impuneau împiedicarea sau cel puţin încetinirea
înaintării armatelor duşmane. De aici a apărut necesitatea
distrugerii liniilor şi mai ales, a lucrărilor de artă (poduri,
în special) construite cu atâta trudă şi jertfă. Rând pe rând
au fost aruncate în aer şi în parte distruse podurile de peste
Olt, Argeş şi Buzău, precum şi minunata operă a lui Anghel
Saligny43, podul de peste Dunăre, de la Cernavodă.
Pe de altă parte s-a căutat să se evacueze în Moldova
cea mai mare parte a materialului rulant, iar când acest lucru
nu era posibil, s-a procedat la distrugerea lui. Pe traseele
pe care s-au retras trupele noastre, distrugerile s-au făcut
în limitele necesităţii; pe unde se retrăgeau trupele ţariste
distrugerile aveau caracterul unui adevărat vandalism.
Situaţia din Moldova nu s-a dovedit a fi mai bună, din
cauza greutăţilor existente în această zonă a ţării. Reţeaua
de cale ferată din Moldova era redusă şi insuficient utilată.
Mai rămăseseră numai câteva centre feroviare mai
importante: Iaşi, Paşcani, Roman, Galaţi, Adjud, dar acestea
erau dotate cu instalaţii mediocre; celelalte staţii erau prea
mici, fără suficiente linii de garaj, unde nu se putea face
măcar o încrucişare cu trenuri mai lungi.
Materialul rulant, atât cât a putut fi salvat şi evacuat în
Moldova, s-a uzat repede, nemaiputând fi reparat din lipsa
atelierelor şi a pieselor de schimb şi din cauza transporturilor
continue, efectuate atât pentru necesităţile militare, cât şi
1 (51) 2011 document
 studii/documente

pentru aprovizionarea populaţiei flămânde.

Parcul de vagoane şi locomotive a scăzut din zi în
zi, din cauza uzurii şi a devastărilor provocate de armata
rusă, nedisciplinată, care a luat trenurile cu asalt şi a stricat
vagoanele, în special cele de călători; tot din cauza armatei
ruse s-au pierdut şi câteva gări, care au sărit în aer odată cu
depozitele de muniţii, amplasate în imediata lor apropiere.
Sub pretextul comiterii unei erori, ruşii au aruncat în
aer marele pod de peste Siret, dintre Mărăşeşti şi Tecuci,
aflat în spatele frontului de luptă, pod a cărui distrugere nu
numai că nu avea nicio raţiune, dar se constituia într-un
adevărat atentat îndreptat împotriva teritoriului naţional
care mai rămăsese liber.
Cu alte cuvinte, dezastrul început odată cu evacuarea
teritoriilor a continuat pe tot parcursul războiului, mai încet
dar sigur, distrugând tot ce se putuse salva.
În executarea planului de preluare şi de anexare odată
cu sfârşitul războiului, ruşii aduseseră în Moldova tot
personalul necesar pentru a lua în administrare, adică în
adevărată stăpânire, reţeaua noastră de cale ferată.
În faţa acestei tentative îndrăzneţe din iarna anului
1917, guvernul Brătianu a rezistat cu hotărâre, neadmiţând
o singură clipă măcar, ideea cedării, din mâna administraţiei
româneşti, a reţelei de cale ferată care mai era funcţională.
În acest context, ministrul Lucrărilor Publice, Dimitrie
Greceanu, aduce în fruntea Administraţiei C.F.R. pe
energicul inginer Alexandru Perieţeanu44 care, fiind ajutat
de colonelul francez Chaupin şi de generalul englez
De Candolle, readuce puţină ordine în calea ferată şi
organizează, trecând peste greutăţi enorme, transporturile
de trupe şi muniţii în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi
Mărăşti, din vara anului 1917.
Pentru înţelegerea corectă a situaţiei dezastruoase în
care se găseau căile noastre ferate în timpul şi din cauza
războiului, este prezentată, mai jos, situaţia parcului de
vagoane, la 6 decembrie 1916, la 3 martie 1917 şi la 28
august 1918.
Compararea cifrelor prezentate este edificatoare în
aprecierea impactului pe care l-a avut războiul asupra căilor
noastre ferate.
Iată cifrele:
Rezervoare de petrol în portul Constanţa, bombardate de către aviaţia
germană în timpul Primului Război Mondial
Situaţia parcului de locomotive se înscrie în aceeaşi
notă dezastruoasă.
Astfel, în 1916, căile noastre ferate dispuneau de un
total de 964 locomotive, din care 717 sau 74,4 % erau în
circulaţie, iar 247 sau 25,6 % erau inutilizabile, având defecte
mai mari sau mai mici.
La începutul anului 1919 mai erau în serviciu, pentru
Vechiul Regat, numai 265 locomotive, iar cele defecte erau
în număr de 1.304, plusul de locomotive existente faţă de
anul 1916 explicându-se prin efectivul lăsat de germani în
cursul retragerii de pe teritoriul nostru, în toamna anului
191845.
Prin urmare şi din acest punct de vedere situaţia
era destul de grea. Dacă la toate aceste date cu privire la
materialul rulant se mai adaugă şi uzura liniilor, datorată
enormului trafic şi insuficientei întreţineri (balast, traverse
etc.) şi distrugerile atâtor lucrări de artă, poduri etc., se poate
înţelege cât de gravă era situaţia Căilor Ferate Române în
momentul terminării războiului şi cu câtă stringenţă se
punea problema refacerii lor, în noile condiţii create de
deznodământul războiului, favorabil ţării noastre.
Deşi aproape distruse şi complet dezorganizate, căile
noastre ferate, cu întreg personalul lor, de la directorul
general până la cel mai umil acar, şi-au îndeplinit datoria
până la capăt, aducând servicii uriaşe Apărării Naţionale şi
ajutorării unei populaţii supuse la cele mai dure privaţiuni.

1917 1918

Felul vagoanelor 1916 Vagoane C.F.R. Vagoane străine

Vagoane Vagoane
C.F.R. străine
bune devastate bune devastate
Vagoane pentru călători 1.454
886 84 563 833 - -
Vagoane pentru poştă şi bagaje 293
Vagoane pentru mărfuri acoperite 9.632 5.152 4.496 4.075 1.539 406 395
Vagoane pentru mărfuri descoperite 9.904 4.184 1.718 3.124 1.334 303 350
Vagoane cisterne C.F.R. 266 - - - - - -
Vagoane cisterne particulare 4.456 2.071 202 628 155 - -
Vagoane diverse 342 - - - - - -
Total 26.347 12.293 6.500 8.400 3861 709 745
Total general 26.347 18.973 12.261 1.454

document 2011 1 (51) 55

studii/documente
Repere dobrogene la sfârşitul veacului al XIX-lea
În contextul celor prezentate anterior, referitor la
conducerea tehnică a serviciilor C.F.R. în timp de război,
se pot concluziona următoarele: În materie de personal,
nu a existat nici în 1877, nici în 1913 şi nici în perioada
1916-1919 o strategie care să specifice rolul personalului
mobilizat pe loc sau rolul special pe care urma să-l aibă fiecare
agent, în caz de război. „Când, în 1913, a apărut necesitatea
alocării de personal pentru exploatarea liniilor ocupate în
Bulgaria, echipele au fost organizate în ultimul moment
şi au fost trimise acolo fără nicio instrucţiune referitoare
la sarcinile pe care urmau să le aibă şi fără a fi stabilit un
mod de organizare în ceea priveşte echiparea, adăpostirea şi
subzistenţa lor. Ca urmare a acestei situaţii, un prim rezultat
a fost că atunci când echipele au intrat în funcţiune, o parte
din cele 7 locomotive capturate de la bulgari, fuseseră deja
defectate de către mecanicii militari improvizaţi, iar până
la finele campaniei nu au fost afectate materiale şi personal
pentru reparaţii”46.
În timpul Primului Război Mondial situaţia a prezentat
aspecte mult mai grave. Pentru înaintarea armatelor în
Ardeal nu a existat niciun plan prealabil în ceea ce priveşte
exploatarea liniilor ocupate şi tot în mod improvizat a
fost trimis personal C.F.R. pe linia Predeal-Braşov, mai
apoi în Bucovina sau spre Budapesta, dincolo de linia de
demarcaţie.
În acelaşi mod s-a procedat pentru ocuparea liniilor
din Basarabia şi pentru echipele trimise în Rusia, în scopul
urmăririi transporturilor militare ce veneau prin această ţară
în România.
Situaţia a devenit tragică, însă, cu ocazia retragerii
armatelor până la hotarele Moldovei, în toamna anului
1916. Administraţia C.F.R. nu a avut niciun plan pentru
această retragere. Personalul armatei nu a primit instrucţiuni
referitoare la momentul retragerii. Numai personalul din
capitală, care trebuia să rămână pe loc, a primit ordine
în consecinţă. Pentru personalul din restul ţării, numai
Direcţia Întreţinerii dăduse ordin ca cei care fac parte din
elementele armatei să se evacueze, odată cu armata. Pentru
restul personalului nu a fost emis niciun ordin referitor la
rămânerea pe loc sau la evacuare, ceea ce a generat sute de
procese intentate de armată personalului propriu, pentru
dezertare la inamic.
56
Cei care s-au evacuat nu au primit nicio dispoziţie
referitoare la localitatea unde trebuie să se prezinte şi ce
serviciu au de făcut acolo. Nu s-a emis nicio dispoziţie
pentru adăpostirea şi subzistenţa celor evacuaţi.
În ceea ce priveşte organizarea existentă în ramura
mişcare, datele indică faptul că nu a existat niciun plan
pentru adăpostirea materialului rulant, acumulat în Moldova
pe măsura retragerii armatelor în 1916. Parcul de material
rulant care trebuia adăpostit conţinea „circa 700 locomotive
şi 25.000 vagoane, ceea ce ar fi necesitat cel puţin 260 km de
linii de garaj disponibile în Moldova, în afară de cele necesare
circulaţiei trenurilor şi manevrelor feroviare din gări”47.
Datele statistice indică faptul că procentul de linii
disponibile în Moldova nu atingea nici jumătate din
necesar, în ceea ce priveşte lungimea. Aceasta a făcut ca, de
la început, circulaţia să devină din ce în ce mai dificilă şi
numeroase convoaie de material rulant să rămână în mâna
inamicului, cu toate expedientele întrebuinţate.
În acest context se încadrează ocuparea cu vagoane a
liniilor Buhăeşti-Roman, Bârlad-Galaţi, Iaşi-Dorohoi etc.,
dintre care, după scurtă vreme, a trebuit să fie eliberate
liniile Bârlad-Galaţi şi Iaşi-Dorohoi, fiind necesare pentru
transporturile armatei.
Abia târziu, urmând sugestiile aliaţilor, „s-a ajuns la
soluţia de a se deraia, pe câmpuri transformate în parcuri
de vagoane, circa 3.000 din vagoanele salvate, dar care
împiedicau circulaţia”48.
Menţionăm între toate expedientele întrebuinţate şi
pe cel al instituirii temporare a „circulaţiei în sens unic”
pe circuitele Iaşi-Paşcani-Mărăşeşti-Bârlad-Iaşi şi Bârlad-
Tecuci-Galaţi-Bereşti-Bârlad, situaţie care a dus la o şi mai
mare blocare a traficului şi la staţionarea a sute de vagoane,
care nu se puteau înscrie în circulaţie în Mărăşeşti.
Situaţia era cauzată şi de faptul că, dincolo de Prut,
linia ferată având alt ecartament, materialul rulant nu a
putut fi evacuat pe căile ferate ruseşti, ea menţinându-se şi
în perioada interbelică („cu singura diferenţă că problema
s-a pus pe Nistru, în loc de Prut”49).
De altfel, menţionăm că, la acea epocă, nu exista decât
o legătură de cale ferată peste Prut, la Ungheni. Ulterior la
Nistru, spre Rusia, puteau exista 5 legături în situaţia în care
cele 5 poduri nu ar fi fost distruse.
Pentru traficul de război cu Rusia ar fi fost necesar să
se construiască, chiar în timpul conflagraţiei, o nouă staţie
de transbordare la Socola şi podul peste Prut de la Reni, cu
staţia Reni – transbordare. Problema transbordărilor trebuia
studiată, din timp, la noua frontieră de la Nistru, de unde
încep liniile de cale largă ruseşti.
În planurile ce urmau a fi concepute la sfârşitul războiului,
pentru o eventuală retragere, urma să se ţină seama că, deşi ca
întindere şi configuraţie a ţării situaţia se prezenta mult mai
favorabilă ca în 1916, ar fi trebuit salvate conform datelor
statistice din decembrie 1934, un parc de 3.497 locomotive
de cale normală şi 101 locomotive de cale îngustă, dintre
care 1.411 se găsesc în reparaţie, în ateliere, sau se află în
aşteptare în vederea intrării în ateliere pentru reparaţii mari
şi mijlocii. De asemenea, trebuia luată în calcul necesitatea
1 (51) 2011 document

salubrizării celor 72.078 vagoane de cale normală şi
1.848 vagoane de cale îngustă, la care se adaugă vagoanele
străine care s-ar găsi pe reţeaua noastră la momentul
retragerii. Trebuie menţionat faptul că, dintre aceste vagoane
numai 52.641 erau apte pentru circulaţie, restul fiind în
reparaţii sau în aşteptarea intrării în atelierele de reparaţii.
„Pentru gararea acestui material rulant va fi nevoie de circa
800 km de linii de garaj disponibile, în ipoteza în care nu
se adoptă procedeul deraierilor pe câmpii, întrebuinţat în
anul 1917”50. La această dificultate se adăuga faptul că, o
bună parte din materialul rulant, nu era circulabil sau era
material rulant de cale îngustă, ceea ce ar fi impus încărcarea
şi transportarea acestui material pe vagoane de cale normală,
precum şi obstacolul tranzitării unei bune părţi din acest
material rulant peste Munţii Carpaţi, operaţie dificilă în
condiţiile în care trebuia să se efectueze concomitent cu
transporturile militare operative.
„Menţionăm că toate aceste dificultăţi suplimentare nu
au existat la retragerea armatelor din 1916 şi totuşi salvarea
materialului rulant C.F.R. nu s-a putut realiza decât parţial
şi în chip cu totul dezordonat”51.
O altă lacună în serviciul de mişcare, evidenţiată
în special după retragerea în Moldova, a fost lipsa
regulatoarelor de circulaţie, unităţi care pe teritoriul ţării
noastre nu se înfiinţaseră încă. Urmând sugestiile aliaţilor
a fost înfiinţat un astfel de serviciu, care, deşi utilizând
mijloace rudimentare, a dat rezultate excelente, în special pe
liniile Iaşi-Vaslui şi Iaşi-Paşcani.
În perioada interbelică, s-a efectuat dotarea căii ferate
din România cu regulatoare de circulaţie înzestrate cu
mijloacele cele mai moderne, instalate însă numai pe unele
linii de mare trafic în timp de pace, care nu ar fi corespuns
cu liniile de mare trafic de război.
Ca urmare, se poate concluziona că deficienţele
constatate pe linie de organizare a ramurii „mişcare” din
transportul feroviar se constituia într-o problemă care
trebuia remediată corespunzător.
În materie de întreţinere şi lucrări noi a fost prezentat
deja faptul că în războaiele anterioare nu au fost luate
măsuri de prevedere referitoare la transportul pe calea ferată
a efectivelor militare. Se impunea construcţia şi echiparea
liniilor strategice: peste Carpaţi, varianta Bârnova-Grajduri,
linia dublă Iaşi-Tighina, refacerea podurilor peste Nistru cu
staţiile de transbordare necesare etc. „Este cert că, dacă în
decursul noului război ar fi existat varianta Ciurea-Grajduri,
nu s-ar fi produs catastrofa de la Ciurea, cel mai mare
accident de cale ferată cunoscut până astăzi şi datorat, în
fond, profilului acestei linii”52.
Referitor la tracţiune, se poate afirma cu certitudine că,
din cauza deficienţelor de organizare a retragerii armatelor
din 1916, transporturile au suferit mult, în special din
cauza insuficienţei instalaţiilor pentru alimentarea cu apă a
locomotivelor. Au fost trenuri care nu s-au putut alimenta la
timp şi au căzut în mâinile inamicului, îngreunând circulaţia
celorlalte, din cauza lipsei de apă necesară alimentării
locomotivelor.
În această privinţă amintim în special transporturile pe
linia Feteşti-Făurei. Socotim că, problema alimentărilor cu
apă era, în caz de război, primordială pentru transporturi
document 2011 1 (51)
studii/documente
şi că trebuia tratată cu toată atenţia şi trebuiau făcute toate
sacrificiile pentru ca instalaţiile de alimentare cu apă a
locomotivelor să aibă un debit superior, pentru a corespunde
chiar cerinţelor celui mai mare trafic de război.
Analizarea situaţiei activităţilor de mentenanţă a dus la
concluzia că experienţa războaielor trecute a demonstrat că
atelierele de reparaţii trebuiau instalate, din punct de vedere
strategic, în regiunile cele mai ferite de o eventuală invazie
inamică terestră sau aeriană.
Din punct de vedere administrativ, a fost semnalat,
anterior, faptul că în 1916 nu a existat niciun plan pentru
evacuarea materialelor pentru aprovizionări, în cazul
retragerii armatelor. „De aceea, nu numai că majoritatea
materialelor aflate în teritoriul ocupat au căzut pradă la
inamic, dar puţin a lipsit ca toată circulaţia să fie paralizată,
din lipsă de combustibil şi de uleiuri, în Moldova”53.
Decizia a fost să se recurgă la tăieri precipitate de
păduri pentru alimentarea locomotivelor cu lemne şi să se
intensifice exploatările de păcură de la Moineşti şi cele de
lignit de la Comăneşti, pentru a putea face faţă situaţiei.
Cum ambele resurse se găseau în apropierea frontului
ar fi fost un dezastru dacă se pierdeau şi aceste surse de
combustibil şi uleiuri.
În ceea ce priveşte uleiurile, situaţia a fost relevată prin
faptul că vagoanele KZ au fost încărcate cu acest material în
ultimul moment în regiunea petroliferă evacuată şi aduse în
Moldova, unde nu existau rezervoare suficiente de înmagazinare
şi se găseau doar rafinării de petrol rudimentare.
Referitor la regimentele de cale ferată, se poate afirma
că situaţia expusă pentru prezentarea cursului evenimentelor
istorice nominalizate anterior diferă pentru că, datorită unei
politici de pregătire de personal special alocat transportului
feroviar militar, a fost depăşit nivelul anului 1913, când exista
un singur batalion de cale ferată compus din ofiţeri şi trupe fără
nicio pregătire tehnică în materie de exploatare a căii ferate.
Regimentele de cale ferată nu au avut în dotare niciun
utilaj destinat exploatării sau întreţinerii căii. Diferenţa de
performanţă faţă de acelaşi domeniu din componenţa altor
armate este dată, în mod special de pregătirea şi dotarea
tehnică necorespunzătoare.
De aceea, se poate presupune că, în caz de război, va fi
necesar să se facă apel la personalul şi utilajele C.F.R., chiar
pe liniile din zona operativă a armatei şi deci, este necesară
o pregătire prealabilă pentru această eventualitate.
În materie de apărare pasivă s-au făcut demersuri în
sensul organizării de cursuri speciale pentru instruirea
Regele Carol I şi şeful Statului Major General al Armatei studiind harta
operaţiilor pe timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic din 1913
57
studii/documente
22
Apud Istoria economiei naţionale a României, Bucureşti, f.a., p. 300.
23
Nicolae I. Petculescu, Problema C.F.R. Istoric. Completări. Îmbunătăţiri,
Bucureşti, 1923, p. 38.
24
G.I. Duca, Raport general asupra stării căilor ferate şi administraţiunii lor şi
asupra mijloacelor de îmbunătăţiri, Bucureşti, 1893, p. 5.
25
Generalul de divizie Constantin Poenaru – şef al Marelui Stat Major între
1898-1901.
26
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Direcţia Fortificaţii,
dosar nr. crt. 137, f. 38.
27
Ibidem.
28
Idem, Fond Ministerul de Război, Direcţia a 6-a Transporturi, dosar nr. crt.
54, f. 293.
29
Pentru detalii vezi şi Dumitru Preda, România în ajunul Primului Război
Mondial (1912-1914). Acţiunea Armatei Române în cel de-al doilea Război
Balcanic în Istoria Militară a Poporului Român, Bucureşti, Editura Militară,
1988, vol. V, pp.261-292.
30
A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar, nr. crt. 67/1913, f. 36
31
Maiorescu, Titu (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician literal şi om
politic român.Academician (1867), profesor universitar de istorie, filozofie şi
Vedere alegorică dedicată sărbătorilor pascale logică la Iaşi şi Bucureşti. Membru al Partidului Constituţional (Junimist),
ulterior al Partidului Conservator.De mai multe ori ministru în cabinetele
personalului şi efectuării de studii privind modul de apărare conservatoare.
32
A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar, nr. crt. 67/1913, ff. 103-104.
a instalaţiilor C.F.R., dar nu s-a realizat dotarea cu măşti 33
A.M.R., Fond Marele Cartier General, dosar, nr. crt. 67/1913, ff. 107-108,
şi nu s-au aprovizionat materialele de apărare şi materiale 135-136.
necesare tratamentelor medicale. 34
Apud Tache Ionescu, Souvenirs, Paris, 1919, pp. 29-30.
35
Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Bucureşti,
În contextul celor prezentate, aportul căilor ferate române 1942, p. 102.
în Războiul de Independenţă, Războiul Balcanic şi Primul 36
Alexandru Averescu (1859-1938) mareşal şi om politic român. A parcurs
Război Mondial constituie un capitol deosebit de important toate gradele militare, de la sublocotenent (1881) , la general de brigadă
(1906) şi mareşal (1930). Comandant al Şcolii Superioare de Război (1894-
în procesul complex de făurire a statului naţional român 1895), ataşat militar la Berlin (1895-1898), şef al Marelui Stat Major (1911-
modern şi onorează cartea de vizită a celor peste 150 de ani 1913), ministru de Război (1907-1909) şi prim-ministru (1918, 1920-1921,
de activitate feroviară în România şi implicit, în Dobrogea. 1926-1927).
37
Dumitru Preda, România în ajunul Primului Război Mondial (1912-1914).
Nota redacţiei: fotografiile care ilustrează textul fac parte din Acţiunea Armatei Române în cel de-al doilea Război Balcanic în Istoria
Militară a Poporului Român, Bucureşti, Editura Militară, 1988, vol. V, pp.261-
colecţia autorului. 292.
NOTE 38
General şi om politic român; ministru şi prim-ministru (octombrie-noiembrie
1918)
1
Autoritatea Feroviară Română. 39
Şef al Marelui Stat Major între 3 decembrie 1913-1 aprilie 1914 şi între 1
2
„Monitorul Oastei”, partea regulamentară, nr. 40/1873. aprilie 1918-28 octombrie 1918.
3
Secţia a 6-a Transporturi. 40
Ministru de Război între10 noiembrie 1928-5 aprilie 1930.
4
Şerban Lacriţeanu, Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România 41
Vezi şi Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul
1854-1918, vol. I, Bucureşti, Editura ASAB, 2007, p. 356. secolului al XX-lea, Ediţia a 3-a, Bucureşti, Editura Fundaţia România de
5
Afluirea trupelor s-a făcut în apropiere de Galaţi, în dreptul localităţii Giurgiuleşti Mâine, 2007.
(Ucraina). 42
Inaugurată la 2 ianuarie 1915 în prezenţa Regelui Carol I.
6
Hârjeu, Constantin N. (n. 10 decembrie 1856, Bucureşti – d. 24 mai 1928, 43
Inginer şi om de ştiinţă român (1854-1925), membru al Academiei (1897)
Bucureşti), general; inginer. Membru corespondent al Academiei (1909), şi preşedinte al acesteia (1907-1910), ministru al Lucrărilor Publice (1918-
profesor la Şcoala Superioară de Război şi la cea de Artilerie şi Geniu. 1919); a proiectat şi a condus lucrările de construcţie al podului peste Dunăre
Ministru de Război în perioadele 14.10.1912 - 03.01.1914 şi 06.03.1918- (1890-1895), la data respectivă cel mai lung pod de cale ferată din Europa şi
23.10.1918. Lucrări de istorie şi teorie militară: „Istoria armei geniului”, al treilea din lume.
„Curs de topografie”. 44
Subsecretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor în mai multe guverne din
7
Colonelul Constantin N. Hârjeu, Istoria armei geniului, Bucureşti, 1902. perioada interbelică şi vicepreşedinte fondator al Uniunii Internaţionale a
8
Schimbare a direcţiei şi a sensului de mişcare a unui tren prin întoarcerea Căilor Ferate (U.I.C.). 45 Şerban Lacriţeanu, Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii
locomotivei şi legarea ei la capătul opus al şirului de vagoane. feroviare din România 1854-1918, vol. I, Bucureşti, Editura ASAB, 2007, p.
9
Comandamentul Suprem Român considera că principalele atacuri inamice 529.
se puteau produce în sectoarele Gruia, Calafat, Bechet, zona Nicopol-Silistra, 46
A.M.R., Fond Marele Stat Major - Secţia a 6-a Transporturi, dosar nr. crt.
podul de cale ferată de la Barboşi şi aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi. 355, f. 120.
10
General de divizie adjutant Ştefan Fălcoianu, Istoria războiului din 1877- 47
Ibidem.
1878 (ruso-româno-turc), Bucureşti, 1895, p. 34. 48
Ibidem, f. 122.
11
Distanţa dintre două şine ale unei căi ferate, măsurată între feţele interioare 49
Ibidem.
ale ciupercilor şinei. 50
Ibidem.
12
Dem Iordănescu, Constantin Georgescu, Construcţii pentru transporturi în 51
Ibidem, f. 124
România, Bucureşti, 1986, Editura Centrala de Construcţii Căi Ferate, p. 60. 52
Ibidem.
13
Ibidem. 53
Ibidem, f. 125.
14
Convenţiile au fost semnate la Bucureşti, din partea României de ministrul
de Externe - Mihail Kogălniceanu şi de consulul general al Rusiei - baronul
Dmitri Fiodorovici Stuart şi au fost publicate în „Monitorul Oficial al The contribution of Romanian Railways
României”, nr. 91 din 22 aprilie/4 mai 1877.
15
Ibidem. in the Independence War, the Balkan War and
16
Într-o telegramă trimisă la Berlin, Paris, Roma şi Viena , la 5/17 aprilie 1877 se the First World War, Gelu DAE, Ph.D. candidate
arăta „turcii se pregătesc să invadeze România pentru a ocupa mai multe poziţii
pe teritoriul nostru, a distruge căi ferate (sublinierea noastră) şi a cuceri chiar Abstract: The railways represent in every modern society a
Bucureştiul, reşedinţa guvernului”. necessity for the development of the social and economic life
17
„Monitorul Oficial al Românie”, nr. 78 din 8/20 aprilie 1877.
18
Primul pod mobil desfăşurat de Armata Rusă peste Dunăre. during peace time but also during wars. In our country they
19
Panaitescu Scarlat (1867-1938), general român, membru corespondent al appeared at the end of the 19th century. They had a quick
Academiei Române (1919), profesor la Şcoala Superioară de Război şi la
Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. development and their utility was shown in the campaigns
20
Macri Ioan, general român, primul comandant al Regimentului de Căi in which the Romanian Army participated.
Ferate şi al Comandamentului Comunicaţiilor Armatei Române, deţinând Keywords: railway, station, national and international
concomitent şi funcţia de director general al Căilor Ferate Române.
21
Anuarul Statistic al României 1910. transportation, railway traffic, Romanian Army.

58 1 (51) 2011 document

 studii/documente

ORGANIZAREA DIPLOMAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTI

ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL. INSTRUCŢIUNI REFERITOARE LA ATRIBUŢIILE
ŞI DREPTURILE ATAŞAŢILOR MILITARI
Colonel (r) drd. Ovidiu Corneliu IOSIF

P erioada premergătoare Primului Război Mondial armate române moderne cu armatele statelor de acreditare
a fost deosebit de complexă, fiind caracterizată de şi la furnizarea către conducerea politică şi militară de la
dorinţa marilor puteri de a-şi promova şi impune interesele, Bucureşti a informaţiilor necesare pentru definirea politicii
atât prin folosirea forţei diplomaţiei, cât şi a politicii forţei. de apărare a ţării. Pornind de la necesitatea permanentei
La nivel european şi global s-a definit o nouă configuraţie îmbunătăţiri a acestei activităţi, Marele Stat Major a elaborat
a raporturilor dintre acestea, care, în pofida aparenţelor şi a reglementările privind exercitarea funcţiei de ataşat militar,
eforturilor diplomatice, ascundea puternice stări conflictuale. în 1882 şi 1892, inspirate de modelele german şi francez,
Bătălia lor geostrategică şi gruparea în două importante Instrucţiunile privind serviciul ataşaţilor militari, în anul
tabere, Puterile Centrale şi 1896 şi Instrucţiuni relative la atribuţiile
Antanta, au atras inevitabil „...prin natura misiunii sale, ataşatul şi drepturile ataşaţilor militari, în
în vâltoarea disputei şi militar trebuia să aibă o formaţie militară anii 1911 şi 1914. Instrucţiunile aveau
statele mici şi mijlocii din completă, o situaţie materială care să-i ca scop crearea unui cadru unitar pentru
Europa. permită să facă faţă cerinţelor misiunii, o organizarea, conducerea şi desfăşurarea
Afirmarea României bună educaţie, şi să fie un om de caracter, activităţii ataşaţilor militari, precum
ca unul dintre statele inteligent şi abil” şi o mai bună racordare a acesteia
importante în sud-estul la nevoile presupuse de promovarea
Europei, promovarea şi susţinerea intereselor sale naţionale – politicii militare româneşti. Acest deziderat este evidenţiat
consolidarea „independenţei [şi] lupta pentru desăvârşirea de faptul că ultimele două instrucţiuni au fost elaborate în
statului naţional unitar”1, în condiţiile în care acestea intrau perioada imediat premergătoare a două importante conflicte,
de multe ori în contradicţie cu ale altor state din zonă, cu unul regional, războaiele Balcanice (1912-1913) şi altul de
precădere ale celor două imperii, Ţarist şi Austro-Ungar, anvergură mondială, Marele Război (1914-1918).
i-au impus acesteia promovarea unei politici externe active, Complexitatea şi importanţa îndatoririlor au impus
responsabilă şi suficient de abilă. criterii stricte şi multă exigenţă în selecţia ataşaţilor militari.
În importantul demers de afirmare a intereselor Deoarece aceştia reprezentau armata română pe lângă forţele
naţionale ale României, în condiţiile unui tot mai accentuat armate ale ţării de acreditare, responsabilitatea selecţiei a
caracter militarist al politicii promovate de marile puterii, revenit Marelui Stat Major, care se consulta cu secţiile din
un rol important a revenit diplomaţiei militare. structura sa (operaţii,informaţii,instrucţie),comandamentele
Acreditarea „de jure” a ataşaţilor militari în diferite armatelor şi inspectoratele armelor, cei vizaţi pentru
capitale ale lumii s-a realizat după recunoaşterea calitatea de ataşat
independenţei României de către marile puteri, statut militar trebuind să
confirmat prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). Din acel fie ofiţeri de stat
moment, România a avut posibilitatea legală de a-şi ridica major. Conform
agenţiile la rang de legaţie şi de a acredita ofiţeri pe lângă prevederilor Regula-
misiunile diplomatice. mentului pentru
Primul ataşat militar al României a fost maiorul serviciul ofiţerilor
Romulus Magheru, numit în Turcia, în anul 1878, din corpul de stat
acreditarea sa devansând atribuirea rangului de legaţie la major, aceştia „se
agenţiile diplomatice şi prezentarea la post a miniştrilor mai întrebuinţează
plenipotenţiari. Următorii ataşaţi militari au fost numiţi în pe lângă Legaţiile
Austro-Ungaria şi Germania, în anul 1884. Numărul lor a României în străină-
crescut permanent, în perioada 1911-1916, România având tate sau pe lângă
8 ataşaţi militari acreditaţi în 10 state: Austro-Ungaria, ministerele de război
Belgia (extindere din Franţa), Bulgaria, Franţa, Germania, străine acolo unde
Grecia (extindere din Turcia), Italia, Rusia, Serbia şi Turcia. nu există legaţii...
Activitatea ataşaţilor militari era deosebit de importantă, Ofiţerii mai pot fi
aceştia contribuind activ la dezvoltarea relaţiilor tinerei puşi la dispoziţia Instrucţiuni relative la atribuţiile şi drepturile
ataşaţilor militari, 1914

document 2011 1 (51) 59

studii/documente
Ministerului Afacerilor Externe, pentru diferite misiuni
diplomatice, în urma consultărilor dintre Ministerul de
Război şi Ministerul Afacerilor Externe”2.
Ofiţerul destinat să ocupe postul de ataşat militar
trebuia să aibă o solidă formaţie militară, cunoştinţe în
domeniile ştiinţei şi culturii, care să-i faciliteze relaţiile cu
elita politică, militară şi intelectuală a ţării de acreditare.
Trebuia să vorbească mai multe limbi străine, dintre care
franceza în mod obligatoriu, şi, preferabil, limba statului de
acreditare. Conform instrucţiunilor din 1896, „prin natura
misiunii sale, ataşatul militar trebuia să aibă o formaţie
militară completă, o situaţie materială care să-i permită să
facă faţă cerinţelor misiunii, o bună educaţie, şi să fie un
om de caracter, inteligent şi abil”. Studiile academice (drept,
economie etc.) erau considerate ca fiind un atu suplimentar.
De asemenea, un ataşat militar trebuia „să fie abil şi să
pătrundă în mediile înaltei societăţi propice activităţii sale
şi să şi tragă profit din asta”3.
Deosebit de importante erau originea viitorilor ataşaţi
(apartenenţa la familii princiare), precum şi averea, care le
ofereau o mai mare independenţă în acţiune şi le deschideau
„uşile” cancelariilor ţărilor de acreditare, ale Ministerelor
de Război sau ale diverşilor lideri politici şi militari. Din
corpul ataşaţilor militari au făcut parte reprezentanţi ai unor
importante familii boiereşti precum: Şuţu, Mavrocordat,
Ghica, Sturza etc. Apartenenţa la o familie princiară nu a
fost, însă, o regulă strictă. Între ataşaţii militari ai României
s-au numărat şi ofiţeri fără ranguri nobiliare, dar de o mare
valoare profesională, confirmată ulterior prin poziţiile
ocupate în ierarhia militară: Alexandru Averescu, Florea
Ţenescu, Toma Dumitrescu etc.
Propunerile Marelui Stat Major erau supuse aprobării
ministrului de Război, care, după avizare, prezenta lista
de candidaţi regelui. Acesta, în calitatea sa de comandant
suprem, lua decizia finală. Ministerul Afacerilor Străine nu
era consultat, el făcea doar demersurile pentru obţinerea
agrementului din partea statului de reşedinţă. Importanţa
ataşatului militar este subliniată şi de faptul că solicitarea
agrementului era obligatorie doar în cazul său şi al
ministrului plenipotenţiar.
După obţinerea acreditării, „ataşatul militar este numit
prin Înalt Decret pe baza raportului Ministerului de Război
de către M.S. Regele, având în vedere recomandarea Marelui
Stat Major. Ofiţerul numit ataşat militar, înainte de a pleca
la post se prezintă M.S. Regelui, inspectorului general al
Armatei, ministrului de Război, şefului Marelui Stat Major
şi ministrului Afacerilor Străine”4.
Desigur, au existat şi excepţii, când numirea ataşatului
militar pentru un anumit post s-a făcut în baza dorinţei
exprimate de rege. Un exemplu este cazul maiorului
Gheorghe A. Dabija, numit la postul Sofia (1910-1913)
la dorinţa regelui Carol I, fiind recomandat de şeful Casei
Militare Regale, generalul Leon Mavrocordat5.
După sosirea la post, ataşatul militar „se prezintă
şefului misiunii diplomatice, care îl va introduce conform
obiceiurilor. Ataşatul militar prezintă personal Anuarul
60
Armatei Române
şefului Statului
şi autorităţilor
respective”6.
Pentru întoar-
cerea din misiune,
„ataşatul militar
se cheamă prin
Înalt Decret Regal,
prezentându-se de
plecare şi sosire în ţară
aceleiaşi persoane ca
la începutul misiunii
sale”7.
Aceste vizite
de prezentare, la
plecarea/sosirea în/ Mareşalul Alexandru Averescu
din misiune, pun
în evidenţă importanţa ce se acorda, la cel mai înalt nivel,
ataşaţilor militari, rolului acestora în promovarea în plan
extern a politicii militare a României, precum şi expertizei
lor privind aspectele politico-militare pentru statul/statele
în care erau acreditaţi.
Referitor la durata misiunii, în instrucţiuni se prevedea
că, „în principiu, ataşatul militar va funcţiona în postul său
cel mult 4 ani”8. Din raţiuni subiective sau obiective, această
prevedere nu a fost întotdeauna respectată, Marele Stat
Major având posibilitatea să prelungească această durată,
dacă interesele ţării o cereau.
Având în vedere calitatea lor de ofiţeri şi promotori
al politicii militare, în Instrucţiunile din anii 1911 şi 1914,
se preciza faptul că „ataşaţii militari fac parte din Marele
Stat Major”9. Din punct de vedere al statutului diplomatic,
ataşatul militar făcea parte din Legaţia Regală/Misiunea
Diplomatică a României.
Poziţia ataşaţilor români în cadrul legaţiilor regale a
urmat linia promovată la nivelul întregii diplomaţii europene
în raporturile sale cu cea militară, fiind caracterizată, în mod
paradoxal, de o diminuare relativ constantă, în contextul
creşterii rolului şi importanţei lor în promovarea politicii
externe a statelor pe care le reprezentau. În fapt, tocmai
sporirea importanţei lor a generat o reacţie negativă din
partea diplomaţilor de carieră, cum se considerau cei civili,
între măsurile iniţiate de ministerele de externe fiind şi cea
a diminuării poziţiei lor în cadrul legaţiilor.
Pentru început, prevederile Regulamentului din 1892
stipulau că „ataşatul militar român, [era] situat prin rangul şi
statutul său diplomatic chiar după şeful legaţiei, beneficiază
ca şi acesta din urmă de două privilegii majore: inviolabilitate
şi extrateritorialitate”10. Inviolabilitatea viza ansamblul
afacerilor şi corespondenţa, intrând în vigoare din momentul
când ataşatul militar pătrundea pe teritoriul statului de
acreditare, iar extrateritorialitatea presupunea independenţa
ataşaţilor militari raportată la jurisdicţia civilă şi penală etc.
Instrucţiunile relative la ataşaţii militari (1911)
precizau faptul că „ataşaţii militari îndeplinesc pe lângă capii
misiunilor diplomatice, rolul de consilieri militari pentru
1 (51) 2011 document

rezolvarea tuturor chestiunilor de ordin politico-militar. În
această calitate, ataşaţii militari au acelaşi rang diplomatic ca
[sic!] consilierii de Legaţie, având pasul înaintea secretarilor
de Legaţie de clasa I şi celorlalţi membri ai Legaţiilor, atât
timp cât aceştia nu sunt însărcinaţi cu girarea afacerilor
diplomatice”11.
Prin Instrucţiunile relative la serviciul ataşaţilor militari
din 1914, poziţia ataşatului militar în cadrul legaţiei regale
era lăsată, în bună măsură, la latitudinea şefului de misiune,
prevederile acesteia stipulând că „ataşaţii militari sunt
agenţi şi consilieri militari pe lângă misiunile diplomatice.
În această calitate, ataşaţii militari pe lângă Legaţiile ţării
se conformă, cu privire la rangul lor, dispoziţiilor luate de
către Ministrul Plenipotenţiar respectiv şi ocupă locul care
se dă la celelalte ambasade sau legaţii din capitală, unde au
reşedinţa”12.
În raporturile cu instituţiile din ţară, „ataşaţii militari
sunt subordonaţi Marelui Stat Major şi aparţin Biroului de
Informaţii, [în timp ce la nivelul legaţiei] ei sunt ţinuţi în
afaceri, care privesc misiunea şi serviciul lor, a se conforma
ordinelor şefului de misiune respectiv. Ataşaţii militari
nu au calitatea reprezentativă decât când ei sunt anume
delegaţi în acest sens”13. În pofida acestei duble subordonări,
„ataşatul militar îndeplineşte îndatoririle sale exclusiv numai
pe temeiul ordinelor date de către Marele Stat Major,” 14
primordiale fiind relaţiile pe linie militară.
În perioada de început, scopul misiunii, principalele
atribuţii ale ataşatului, modul de acţiune în activitatea de
reprezentare a ţării şi pentru culegerea de informaţii şi
modalităţile de legătură cu ţara erau precizate în ordinul de
serviciu care li se înmâna cu ocazia plecării la post.
Cu prilejul numirii ca ataşat în Franţa, în anul 1886,
căpitanului Gheorghe Vassescu i s-a înmânat ordinul
de serviciu prin care i se preciza: „Rolul dumneavoastră
constă mai mult în culegerea informaţiilor militare şi
ţinerea la curent a progresului care se face în armata ţării
în care vă aflaţi. Pentru aceasta este necesar să fiţi cât
mai apropiat de anumite personalităţi militare din Statul
Major şi comandamentele armatei. Veţi urmării cu atenţie
toate concentrările indiferent dacă se fac pentru instrucţia
recruţilor sau manevre anuale şi să fiţi la curent cu toate
regulamentele tactice şi administrative, echiparea şi dotarea
trupei. Să studiaţi cu multă atenţie toate stabilimentele
militare pe care le veţi vizita şi să informaţi Ministerul de
Război asupra construcţiei şi amplasării lor. În legătură
cu cele de mai sus veţi trimite la sfârşitul fiecărei luni
Ministrului de Război, rapoarte detaliate.
În caz de mobilizare, veţi căuta prin toate mijloacele să
obţineţi informaţii despre planul de campanie, constituirea
marilor unităţi, numele generalilor, mişcările strategice,
mersul operaţiunilor militare, rezultatele şi modificarea
planului de campanie până la sfârşitul ei. Invenţiile în
legătură cu armamentul şi materialul de război să fie
comunicate direct şi imediat Ministrului de Război.
Veţi controla continuu pe ofiţerii şi tinerii trimişi la
studii în şcolile militare şi pentru a face practică de stat
document 2011 1 (51)
studii/documente
major, în ce priveşte instrucţia, învăţătura, disciplina şi
conduita militară”15.
Instrucţiunile privind serviciul ataşaţilor militari (1896)
puneau accent pe latura diplomatică a activităţii ataşaţilor
militari, rolul lor fiind, în principal, acela de a întreţine
relaţiile militare ale României cu statele pe lângă care erau
acreditaţi şi de a reprezenta armata română în străinătate.
Prin Instrucţiunile din 1911 şi 1914, accentul a fost pus
pe culegerea de informaţii, precizându-se faptul că „ataşatul
militar are îndatorirea de a ţine la curent Statmajorul
General al Armatei, cu întreaga activitate militară a statului,
în care se găseşte, studiind: a) organizarea armatei respective;
b) armamentul, muniţiile, echipamentul şi materialul;
c) fortificaţiile terestre, maritime sau fluviale; d) comanda-
mentul armatei şi valoarea acestui comandament din punctul
de vedere al conducerii trupelor şi al pregătirii de război;
e) instrucţia şi educaţia ofiţerilor şi trupei în vederea
războiului, progresele instrucţiei şi metodele întrebuinţate,
precum şi rezultatele ce se dobândesc; f ) starea trupelor
şi ofiţerilor în garnizoane, tabere şi manevre; g) legile şi
regulamentele militare studiate în mod comparativ, arătând
modalitatea de aplicare şi rezultatele ce dau, până la ce punct
şi cum se aplică ele în armată. Va raporta de asemenea tot ce
va putea cunoaşte cu privire la modalitatea inspecţiilor şi la
efectele ce ele au asupra mersului instituţiei; h) administraţia,
bugetul şi stabilirea efectivelor diferitelor corpuri de trupă şi
servicii; i) literatura militară locală, urmărind toate revistele
şi scrierile militare, în îndoitul scop de a cunoaşte ideile ce
au curs în armata respectivă şi pe ofiţerii ce exercită vreo
influenţă asupra mişcării intelectuale din acea armată;
j) exerciţiile, aplicaţiile şi manevrele pe teren; k) comunicaţiile
militare; l) valoarea spiritului militar al naţiunii, mentalitatea
şi idealurile poporului, tendinţele şi dezvoltarea socială,
economică şi financiară în raport cu apărarea naţională;
m) progresele şi dezvoltarea industriei private şi militare;
şi întrucât ele pot satisface diferitele trebuinţe ale armatei
în timp de război; n) facilitarea comenzilor de materiale de
război, făcute de armata noastră în acea ţară (fără concursul
altor persoane intermediare), şi întrucât produsele industriei
locale pot satisface aceste comenzi; o) supravegherea şi
conducerea elevilor
şi ofiţerilor români
mai mici în grad,
aflaţi în armatele
străine respective, la
şcoli, stagii, misiuni
şi altele;p) rezolvarea
chestiunilor de
16
ordin militar” .
Nu erau
neglijate nici
atribuţiile ataşatului
militar pe linie
de reprezentare,
prin instrucţiunile
din 1914 acesta
Generalul Florea Ţenescu
fiind desemnat ca
61
studii/documente

„mijlocitor între autorităţile militare Române şi cele militare Concluzionând, se poate afirma că, în perioada
şi civile străine şi Române, cu care are afaceri de serviciu de premergătoare Primului Război Mondial, diplomaţia
rezolvat” 17. militară românească s-a dovedit un instrument util
Deşi atribuţiile ataşaţilor militari erau complexe, pentru promovarea politicii militare naţionale, dar modul
îndeplinirea lor, cu precădere a celor legate de culegerea de organizare (numărul ataşaţilor militari relativ redus,
de date şi informaţii, trebuia făcută numai prin mijloace restricţiile de ordin financiar) au diminuat semnificativ
legale, din surse deschise (întâlniri/discuţii cu reprezentanţi eficienţa acesteia, în comparaţie cu cea promovată de marile
ai autorităţilor locale, militare şi civile, pe timpul unor puteri.
reuniuni oficiale sau unor activităţi private; participări la
activităţi militare, manevre; solicitarea oficială şi primirea de
materiale informative de la autorităţile militare ale ţării de
acreditare; achiziţia de regulamente, instrucţiuni, studii pe NOTE
probleme militare; studiul presei etc.), fiind „oprit ataşaţilor
militari a face orice s-ar interpreta ca act de spionaj” 18. 1
Istoria Românilor, volumul VII, tom II, De la independenţă la marea unire,
Privind corespondenţa către ţară, „referatele militare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 233-234.
2
Monitorul Oastei, nr. 4 din 1870.
informaţiile confidenţiale şi rapoartele politico-militare se 3
Maria Georgescu, Christophe Midan, Les attaches militaires français en
adresează de ataşatul militar, şefului Marelui Stat Major prin Roumanie et roumains en France, Editura Militară, Bucureşti, 2003, p. 70.
legaţia respectivă,”19 în rest, „toată cealaltă corespondenţă se 4
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Marele Stat Major,
va preda deschisă legaţiei” 20. Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 272, f. 5.
Au fost şi situaţii în care, ataşaţii militari au corespondat
5
Gheorghe Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, Editura
Ziarului Universul, Bucureşti, 1936, p. 10.
direct cu ministrul de Război şi cu şeful Marelui Stat Major, 6
A.M.R., Fond Marele Stat Major-Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 272,
de la care primea ordine, iar uneori, în baza dispoziţiilor f. 5.
suveranului, chiar şi cu cabinetul acestuia. În afara rapoartelor 7
Ibidem.
scrise adresate suveranului, prim-ministrului sau liderilor 8
Ibidem, f. 6.
politico-militari, în situaţii deosebite, ataşaţii militari s-au
9
Ibidem, f. 3.
10
Maria Georgescu, Christophe Midan, Op. cit., p. 68.
deplasat la Bucureşti, unde i-au informat direct pe aceştia 11
A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 144,
referitor la evenimente de maxim interes pentru România. f. 106.
După intrarea României în război, numărul ataşaţilor 12
Idem, dosar nr. crt. 272, f. 3.
militari a scăzut, prin retragerea celor din ţările aparţinând 13
Ibidem, ff. 3-4.
Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Bulgaria, Germania,
14
Ibidem, f. 4.
15
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, dosar nr. crt. 538, 1886-1888.
Turcia), precum şi a celui din Serbia. În 1917, după preluarea 16
A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia a 2-a Informaţii., dosar nr. crt. 144,
puterii de către bolşevici, postul de la Petrograd a fost mutat ff. 107-109.
la Oslo (Norvegia). 17
Idem, dosar nr. crt. 272, f. 4.
În perioada premergătoare Primului Război Mondial, 18
Ibidem.
activitatea diplomaţiei militare româneşti, privită în
19
Ibidem, f. 5.
20
Idem, dosar nr. crt. 144, f. 111.
ansamblul său, a fost una complexă, activă şi benefică,
ce şi-a adus contribuţia atât la îndeplinirea obiectivelor
politicii naţionale şi militare promovate de Bucureşti, cât
şi la asigurarea datelor şi informaţiilor necesare factorilor
de conducere pentru luarea deciziilor în plan politico- The organization of Romanian Military Diplomacy
militar. Eforturile depuse de ataşaţii militari s-au regăsit in the precursory period of the First World War.
în: gradul de cunoaştere al armatelor potenţialilor inamici, Instructions regarding the attributions and the
funcţie de care s-au elaborat diferite ipoteze şi planurile de rights of military attachés, Colonel (r) Ovidiu
campanie de către Statul Major General/Marele Cartier Corneliu IOSIF, Ph.D. candidate
General; nivelul de pregătire, instruire şi dotare a trupelor
române; asigurarea suportului decizional pentru luarea Abstract: The organization of military attachés
de decizii politico-militare care au asigurat punerea started after Romanian’s independence was recognized
României în poziţii internaţionale favorabile (implicarea în (1878). At the beginning of the 20th century were
cel de-Al Doilea Război Balcanic, care a asigurat revizuirea established the instructions that settled this activity
graniţei cu Bulgaria în conformitate cu realitatea istorică şi and prepared the participation at the First World
interesele naţionale româneşti, chiar şi momentul intrării War.
în prima conflagraţie mondială). În aceeaşi măsură, ea este
legată şi de insuccesele în plan politico-militar, fie ca urmare Keywords: military attaché, instruction, legation,
a unui volum insuficient de date şi informaţii asigurate de information, ambassador
ataşaţi, fie ca urmare a lipsei de reacţie a liderilor de la
Bucureşti la estimările formulate de aceştia.

62 1 (51) 2011 document

 studii/documente

PREOŢI MILITARI ROMÂNI ÎN BASARABIA.

MISIUNE RELIGIOASĂ ŞI REVERBERAŢII
NAŢIONAL-POLITICE
(1918)
Drd. George Mihai OPREA1

ătrunderea Armatei Române în Basarabia, începând România. La 2 decembrie 1917, a fost proclamată autonomia
P din ianuarie 1918, când Divizia a XI-a Infanterie, internă a Basarabiei, sub numele de Republica Democratică
comandată de generalul E. Broşteanu, a trecut Prutul, reprezintă Moldovenească, parte componentă a Republicii Democratice
un moment-cheie în desfăşurarea acţiunilor unioniste, dar şi Federative Ruse, opţiune încadrabilă în categoria „stângii
punctul nodal de divergenţă între istoriografia română şi cea moderate”. Răceala și indiferenţa parţiale, manifestate la
sovietică (şi post-sovietică), în început faţă de România au avut
evaluarea evenimentelor din 1918. „Că suntem fraţi cu ei, aceasta n-o cauze complexe, ţinând atât de factori
Scoţând din contextul prea ştiu, căci nimeni nu le-a spus-o. inerţiali cât și conjuncturali (acuitatea
complex și dinamic al anului Când îi întrebam dacă ştiu româneşte, problemei sociale în Basarabia, situaţia
1918, faptul că pătrunderea răspundeau că nu, dar că moldoveneşte grea a României, rămasă izolată în faţa
Armatei Române în Basarabia pot vorbi. Unde şi unde, întâlneai câte Puterilor Centrale etc.).
a fost anterioară proclamării un moşneag de 80-90 de ani, care îţi Conform reputatei balcaniste
Unirii cu ţara-mamă, spunea că îi povestise mama lui, că Barbara Jelavich, dar și al cercetătorului
istoriografia anti-românească ei au trăit odată la un loc cu noi, dar basarabean Gheorghe E. Cojocaru,
de tradiţie sovietică, prezintă muscalii au întins hotarul până la Prut”. factorul care a înclinat progresiv, dar rapid
actele unificatoare drept o și ineluctabil balanţa în favoarea opţiunii
consecinţă directă a „ocupării” Basarabiei de către Armata concrete pro-românești, neglijată iniţial, a constat în degradarea
Română, în complicitate cu o facţiune restrânsă din cadrul extremă a situaţiei politice în cadrul fostului Imperiu, ajuns în
Parlamentului provincial, numit Sfatul Ţării2. Istoriografia pragul războiului civil, care, de altfel, se va și declanșa.
românească a tins să afirme, în măsura în care puterea Dizolvarea Adunării Constituante de către bolșevici
politică i-a permis, în special între 1964-1989, că actele (5/18 ianuarie 1918), proclamarea independenţei Ucrainei,
unificatoare au reprezentat o consecinţă logică și legică pretenţiile acesteia din urmă faţă de Basarabia vizând în
a procesului general-european de constituire a statelor special zonele nordice (Hotin) și sudice (Cetatea Albă) ale
naţionale, nicidecum o soluţie conjuncturală sau, cu atât mai teritoriului dintre Prut și Nistru, încheierea armistiţiului
puţin, una impusă cu forţa baionetelor românești3. de la Focșani între România și Puterile Centrale, toate
Un al treilea mod de abordare mai pertinent sau mai împreună au propulsat vertiginos orientarea pro-românească
credibil, fără a subestima premisele structurale pentru unirea în cadrul structurilor locale (provinciale) de putere, cu nimic
Basarabiei cu statul român, acordă o atenţie sporită factorilor mai puţin legitime decât alte structuri omoloage, create în
conjuncturali fără a clama însă, sub nicio formă
concluzii aberante, de tipul celor vehiculate
de autorii ruși, sovietici ori „moldoveniști”
românofobi.
Un prim element care trebuie luat în calcul
este constituirea „Sfatului Ţării”, ca urmare a
Congresului Ostașilor Moldoveni, desfășurat
la Odessa, în octombrie 1917, caracterul
totalmente anterior al acestor evenimente în
raport cu sosirea militarilor români în teritoriile
de la răsărit de Prut. Din cei 150 de deputaţi,
o proporţie de 7:3, adică 105 erau „moldoveni”,
inclusiv 10 reprezentanţi ai celor de peste
Nistru, iar restul de 45, de alte etnii (ucraineni,
ruși, evrei, bulgari, găgăuzi, germani, polonezi,
armeni și greci)4.
Un al doilea element de analizat îl
reprezintă atitudinea iniţial mai rezervată,
nutrită de acest organism politic local, faţă de Ceremonial militar religios desfăşurat cu ocazia Zilei Eroilor

document 2011 1 (51) 63

studii/documente
Ceremonial militar religios la un cimitir de eroi
condiţiile dramatice ale agitaţiilor de tip revoluţionar (Consiliul
Comisarilor Poporului, Rada Ucraineană de la Kiev etc.)5.
Minoritari în Sfatul Ţării, bolșevicii au dezlănţuit
o campanie virulentă de denigrare a acestui for, a cărui
autoritate o subminau și o nesocoteau, inclusiv prin
constituirea de grupuri înarmate, „specializate” în jafuri și
crime, scopul final fiind sovietizarea Basarabiei și dizolvarea
Sfatului Ţării, din care, practic, bolșevicii se autoexcluseseră,
atunci când acest organism a cerut ajutorul guvernului român
de la Iași, pentru curmarea anarhiei și a provocărilor de tot
felul (bolșevice, autonomist-minoritare etc.)6. Intervenţia
forţelor armate românești, la apelul reprezentanţilor legitimi
ai populaţiei basarabene (inclusiv în drept există sintagma
„legitimitate revoluţionară”), a avut rezultatele așteptate,
dar s-au produs, inclusiv în Chișinău, ciocniri armate cu
bolșevicii, fiind înregistraţi morţi și răniţi de ambele părţi,
inclusiv câţiva foști deputaţi în Sfatul Ţării care simpatizau
cu forţele bolșevice7.
Odată înlăturate elementele anarhice și minoritar-
agresive, Sfatul Ţării a proclamat independenţa deplină a
Republicii Democratice Moldovenești, la 24 ianuarie/4
februarie 1918; după ascensiunea bolșevicilor la putere,
Republica Democrată Federativă Rusă nu mai exista, iar
Ucraina își proclamase și ea secesiunea8. Pasul următor era,
de acum devenise inevitabil, unirea cu România.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat cu 86 de
voturi pentru, 3 contra și 36 de abţineri, unirea condiţionată
(cu păstrarea autonomiei interne), iar opt luni mai târziu,
printr-o procedură sumară, condiţiile formulate iniţial au fost
retrase, structura noului stat rămânând unitară9. Procedura
precipitată și sumară prin care s-a renunţat la autonomia
Basarabiei în cadrul statului român poate trezi unele semne
de întrebare, însă acest eveniment ţinea (deja) de relaţiile
inter-românești, el constituia o problemă internă a României
Mari, o chestiune care nu privea în niciun fel relaţiile statului
român întregit, cu terţe state (Rusia, Ucraina etc.)10.
Aşadar, în decurs de aproape un an calendaristic (decembrie
1917-noiembrie 1918), Basarabia a efectuat o tranziţie
importantă, nu lipsită de episoade dramatice, între statutul de
regiune autonomă în cadrul unei ipotetice Rusii federative,
democratice şi liberale, la situaţia de provincie pe deplin integrată
64
statului naţional-unitar român, de care o legau originea etnică,
limba şi trecutul populaţiei băştinaşe majoritare.
Printre cei veniţi din Vechiul Regat (Moldova dintre
Prut şi Carpaţi, de fapt, în condiţiile concrete de atunci),
alături de militari, s-au numărat şi preoţii militari.
Activitatea acestora din urmă nu s-a limitat la efectuarea de
servicii religioase şi duhovniceşti în cadrul unităţilor militare
(numărul diviziilor româneşti aduse în Basarabia crescuse la
4). Ei au socializat şi au intrat în relaţii mai mult sau mai
puţin instituţionale cu populaţia locală, atât „moldovenii”
majoritari, dar şi, uneori, minoritarii etnici (ruşi, ucraineni)
ori religioşi (evrei).
Cum au receptat preoţii militari realităţile din
Basarabia? Ce activităţi concrete au desfășurat ei pentru
consolidarea acţiunilor și mai ales, a sentimentelor naţionale
și unioniste? Care au fost obstacolele întâmpinate și cum
au fost ele abordate? Cum vedeau ei viitorul Basarabiei
multietnice (dar net majoritar românești) în cadrul României
Mari? În cele ce urmează, ne propunem să răspundem, cel
puţin parţial, la aceste întrebări, pornind de la conţinutul
unor documente militare de arhivă. Criteriul folosit este cel
cronologic, întrucât permite, credem noi, o plasare mai bună
în contextul general pe care l-am descris succint în prima
parte a articolului.
Fondul arhivistic „Inspectoratul Clerului Militar”
include mai multe rapoarte-document elaborate de către
preoţii militari prezenţi în Basarabia, unul dintre aceștia
fiind iconomul George C. Creţu, preot militar din Corpul 5
Armată, Divizia 1 Vânători, Regimentul 6 Vânători. Un prim
raport al acestui cleric poartă data de 14 februarie 1918 și se
referă la evenimente petrecute în jurul datei de 20 ianuarie
1918. La data amintită, Regimentul 6 Vânători a trecut
Prutul, dându-i-se în pază sectorul Sculeni – Pârliţa – Cornești,
obiectivele principale constau în apărarea liniei ferate
Ungheni – Chișinău, preîntâmpinarea unui atac dinspre
Bălţi și păstrarea liniștei în zonă. Conform observaţiilor
lui G. Creţu, populaţia din sectorul regimentar respectiv
era alcătuită în proporţie de ¾ din moldoveni (români), iar
restul evrei și ruși.
Limba vorbită de localnici este, conform raportului
„curat moldovenească”, dar „cu un mare amestec de cuvinte
rusești, când e vorba de chestiuni administrative, juridice,
bisericești…”. Starea materială a bisericilor este sensibil
mai bună decât a școlilor, însă influenţa rusească are un
caracter covârșitor. Foarte interesante și echilibrate sunt
aprecierile și datele oferite în raport despre atitudinea
populaţiei moldovenești în relaţiile cu trupele românești.
Astfel, sosirea militarilor români a fost, iniţial, primită cu
stupoare și suspiciune de către localnici, printre care nucleele
bolșevice lansaseră tot felul de zvonuri false, speculând
aspiraţiile lor de ordin social. Mai concret, soldaţii români
fuseseră prezentaţi ca dușmani de moarte ai drepturilor
și ai libertăţilor proclamate, pur declarativ, de altfel, prin
Revoluţia bolșevică. Pe de altă parte însă, tactul dovedit de
ofiţeri și atitudinea concretă a trupei, au determinat o rapidă
schimbare de percepţie 11.
Pe baza primelor constatări, preotul militar Creţu
avansa și câteva sugestii în vederea aprofundării apropierii
1 (51) 2011 document

între românii de pe ambele maluri ale Prutului. Era
vorba despre câștigarea preoţilor locali de partea cauzei
românești, angrenarea lor în activităţi extra-ecleziastice
(economice, administrative și școlare), și, nu în ultimul
rând, încredinţarea misiunii de „propagandiști ai neamului”
pentru preoţii militari, în special pentru cei din Moldova
de la vest de Prut, al căror grai constituia o veritabilă verigă
de legătură între limba română literară și limbajul popular
basarabean12. De altfel, ideea de a fi trimiși în Basarabia,
cu precădere, funcţionari români originari din jumătatea
apuseană a Moldovei istorice (cea unită cu Valahia, la 1859-
1862) a fost ulterior vehiculată și în alte medii și, parţial,
pusă în practică13.
Un alt raport al preotului G. Creţu datează din 5 martie
1918 și are ca element central Adunarea preoţilor din Cercul
Pârliţa, desfășurată la 26 februarie 1918, cu participarea
prelaţilor din 28 de sate. În cursul instruirii, profitând de
întrebarea unui participant referitoare la cauzele adoptării
alfabetului latin de către românii din dreapta Prutului, Creţu
s-a lansat între-o veritabilă lecţie de istorie, evidenţiind rolul
nefast al Rusiei. În raport, sunt incluse și noi aprecieri asupra
stării materiale a preoţimii și a influenţei rusești în viaţa
religioasă: „muzica rusească a fost cea mai puternică armă
de cucerire a sufletelor românești, afirmaţie exemplificată
cu activitatea și manifestările corurilor bisericești, apte să
intoneze, preţ de mai bine de o oră, o varietate de cântece
religioase și patriotice rusești”. În finalul raportului, autorul
lansa și un avertisment care avea să se dovedească profetic în
anii interbelici: „de se va urma să se trimită și aici semănătorii
de căpătuială, spre a-i pricopsi, rezultatul va fi că, în loc de
grâu, vom secera furtună”14.
Într-adevăr, conduita deficitară a unor membrii ai
administraţiei românești interbelice din Basarabia, este și
astăzi amplificată și instrumentalizată politic de forţele anti-
unioniste din stânga Prutului, iar la momentul 1940, o partea
populaţiei românești din Basarabia nu a privit instaurarea
administraţiei sovietice ca pe un lucru neașteptat și tragic15.
Revenind la evenimentele din anul 1918, ţinem să
amintim și raportul din 19 februarie al preotului Dem.
Ionescu, a cărui activitate pastorală se desfășura în cadrul
Regimentului 42/66 Infanterie, în zona orașului-târg
Orhei. Potrivit acestei surse, discursul patriotic axat pe ideea
regăsirii și a revalorizării limbii strămoșești era de natură
a-i emoţiona puternic, cel puţin pe unii dintre localnicii
băștinași. Despre populaţia zonei, preotul Ionescu scria
următoarele: „cele câteva mii de moldoveni din Orhei, faţă
de populaţia jidovească de 16 000 din cea totală a orașului,
de aproape 20 0000 aproape, înstrăinaţi aproape total, totuși
cu oarecare râvnă de muncă naţională, unită, bineînţeles, cu
dragoste; o inteligenţă vie românească îi va redeștepta”16.
O dovadă mai puternică a influenţei rusești în
Basarabia este surprinsă într-un raport din 4 martie 1918
semnat de către confesorul (duhovnicul) Ion Ionescu,
funcţionând pe lângă ambulanţa Diviziei I Vânători.
Clericul respectiv menţionează cazul preotului local Vasile
Cazacu, din Sculeni, care, în ziua de 25 februarie 1918, a
oficiat serviciul divin numai în limba rusă, deși asistenţa
document 2011 1 (51)
studii/documente
Ceremonial militar religios la bordul unor nave militare
era formată în exclusivitate din vorbitori de limbă română,
fie localnici basarabeni, fie ostași români din Vechiul Regat,
care nu înţelegeau limba rusă. Nici rugăminţile celor prezenţi,
niciordinul Sfatului Ţării în vederea efectuării slujbei religioase
în limba naţională nu l-au putut determina pe Vasile Cazacu
să renunţe la preferinţa sa pentru limba rusă17.
Convingerea că limba „moldovenească” era, pur și
simplu, nedemnă de a fi folosită în acte și împrejurări
solemne, cultivată de stăpânirea ţaristă, după 1828 (anularea
autonomiei interne), câștigase adepţi în rândurile unor elite
locale, orbite de strălucirea culturală rusească și incapabile
să înţeleagă faptul că emanciparea culturală nu însemna
rusificare, ci cultivarea și îmbogăţirea propriului grai, pe care
dominaţia străină îl izolase de ansamblul lingvistic românesc
și de evoluţia acestuia18.
Din alte rapoarte ale preoţilor militari reiese mirarea cu
care unii localnici constatau că oamenii cu funcţii ofiţerești
înalte vorbeau între ei în limba română, despre care ei fuseseră
învăţaţi că nu are nimic de-a face cu nobleţea și cultura19.
Pe lângă influenţa rusismului ţarist, un alt obstacol în
calea propagării ideilor naţionale moderne românești în
rândurile maselor largi de basarabeni, era reprezentat de
propaganda bolșevică, avantajată de generozitatea teoretică
a unei ideologii al cărei faliment este astăzi o certitudine,
dar care atunci exercita o puternică atracţie în diverse medii
sociale și naţionale.
Românii basarabeni cunoscuseră însă o practică
politică de tip comunist, sub forma jafurilor și a crimelor
practicate de bandele înarmate purtătoare de steag roșu, la
cumpăna anilor 1917-1918. Conform raportului întocmit
de către preotul Petru E. Pieptu (Regimentul 3 Vânători,
care a acţionat în zona Tighina-Ackerman), schimbarea de
atitudine a populaţiei basarabene faţă de militarii români a
avut, cel puţin în sectorul amintit, cauze destul de pragmatice,
recte reîntronarea ordinii și a siguranţei, pe care localnicii le
desemnau cu termenul rusesc „zakon” (lege).
O descriere foarte expresivă face preotul-militar Pieptu,
atunci când prezintă starea generală de spirit a populaţiei,
după stabilizarea situaţiei militare în zonă: „Că suntem
fraţi cu ei, aceasta n-o prea știu, căci nimeni nu le-a spus-o.
Când îi întrebam dacă știu românește, răspundeau că nu,
dar că moldovenește pot vorbi. Unde și unde, întâlneai câte
65
studii/documente
Ceremonial militar religios pe câmpul de luptă
un moșneag de 80-90 de ani, care îţi spunea că îi povestise
mama lui, că ei au trăit odată la un loc cu noi, dar muscalii
au întins hotarul până la Prut. Populaţiei moldovenești
din Basarabia, orice educaţie naţională îi lipsește, orice
conștiinţă de neam îi este străină. Ce e dreptul, vorbesc o
limbă curată și frumoasă, poate cea mai frumoasă dintre
dialectele noastre. Această comoară, limba, au păstrat-o
aproape neatinsă. Încolo, ei ne privesc ca stăpâni, îi auzi
foarte des exprimându-și bucuria că s-a făcut rânduială,
dacă li s-ar da și pământul atunci, zic ei, ar fi tare bine.
Aduc rugăciuni de mulţumire că și-au găsit un stăpân . Așa
ne vede poporul”20. Conform aceluiași raport, și reticenţa
preoţilor în a pleda cauza românismului printre credincioși
avea cauze mai degrabă pragmatice, constând în teama de
aservire a bisericii faţă de stat, de frica de a nu fi subordonaţi
domeniului politic21.
În ajunul declarării unirii necondiţionate a Basarabiei
cu ţara-mamă, la 25 noiembrie 1918, Constantin Partenie,
protopopul preoţilor militari români aflaţi în Basarabia,
raporta către Ministerul de Război, Serviciul Personalului,
termenii conveniţi cu arhiepiscopul Nicodim, în privinţa
preoţimii militare aflate în Basarabia. Înaltul prelat era de
părere că în provincia dintre Prut și Nistru să fie menţinuţi
câţi mai mulţi preoţi militari întrucât aici erau dislocate multe
unităţi militare, dispersate, iar în rândurile populaţiei civile
era necesară desfășurarea unor ample eforturi în direcţia
educaţiei moral-religioase naţionale22. Așa cum rezultă din
ansamblul rapoartelor transmise de preoţii militari dislocaţi
în Basarabia, în cursul anului 1918, activităţile educative
extra-religioase constau în popularizarea unor cunoștinţe
elementare de istorie, geografie și limbă literară (în primul
rând, alfabetul latin), la loc de cinste figurând cântecul
„Hora Unirii” și poezia „Noi” de Octavian Goga.
Reflectarea atitudinii populaţiei locale, de către preoţii
militari români este făcută cu realism, fiind redate fără
complexe, aspecte negative, pragmatice sau incerte, ceea
ce nu exclude însă o anumită notă optimistă, legată în
principal de superficialitatea influenţei rusești în rândurile
„moldovenilor” simpli, fără ranguri și veleităţi nobiliare. Faţă
66
de populaţiile minoritare, atitudinea acelorași preoţi este mai
rezervată, mai ales faţă de evrei, care erau și de altă religie,
deci, mai diferiţi de români decât rușii sau ucrainenii.
Corolarul activităţii de misionariat naţional desfășurată
de preoţii militari printre basarabeni, în special printre cei
de obârșie și limbă românească, trebuia să fie o cât mai
bună administrare a provinciei, ceea ce din păcate, nu a
fost întotdeauna cazul în anii interbelici, cu urmări parţial
persistente până în prezent.
NOTE
1
Universitatea „Valahia” Târgovişte.
2
Vasile Stati, Istoria Moldovei, Vivar-Editor, Chişinău, 2002, p. 270-324;
Viktor Stepanjuk, Gospodarstvennost moldavskogo naroda, Tipografia
Centrala, Kişinev, 2006, p. 197-210.
3
M. Muşat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul naţional modern
român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 555-572.
4
Alberto Basciani, La difficile unione. Bessarabia e la Grande Romania
(1918-1940), seconda edizione, Aracne edritice, Roma, 2007, p. 89-90.
5
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. II (1887-1982), traducere de Eugen
Mihai Avădanei, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 148-149; Gheorghe
E. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Editura
Semne, Bucureşti, 1997, p. 51-53.
6
A. Basciani, op. cit., p. 92-94.
7
Ibidem, p. 95-96.
8
Alain Ruzé, Ukrainien et Roumains. Rivalités carpatho-danubiennes (IX-XX
siècles), Harmatton, Paris, 1999, p. 195-196.
9
Enciclopedia Istoriei Politice a României (1859-2002), (sub direcţia lui
Stelian Neagoe), Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale,
Bucureşti, 2003, p. 161.
10
Gheorghe I. Brătianu, Basarabia – drepturi naţionale şi istorice, traducere
de Ecaterina Holban, ediţie Florin Rotaru, Editura Semne, Bucureşti, 1995,
p. 59.
11
Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice „General Radu
Rosetti” (în continuare se va cita C.S.P.A.M.I.), fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar nr. crt. 23, f. 4.
12
Ibidem, f. 5.
13
Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930),
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 129-131.
14
C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 23, f. 8.
15
***, Armata română de la ultimatum la dictat: Anul 1940, documente, vol. I,
Editura Fundaţiei General Ştefan Guşă, Bucureşti, 2000, passim.
16
C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 15, f. 384.
17
Ibidem, dosar nr. crt. 20, f. 6.
18
Irina Livezeanu, op. cit., p. 144-149.
19
C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 23, f. 22.
20
Ibidem, f. 29-30.
21
Ibidem, f. 31.
22
C.S.P.A.M.I., fond cit., dosar nr. crt. 27, f. 11-12.
Romanian military priests in Bassarabia, religious
mission and national-political reverberations
(1918), George Mihai OPREA, Ph.D. candidate
Abstract: During 1918, besides Romanian
soldiers, military priests entered in Bassarabia. Their
activity was not restricted to religious matters, but had
an important national extent regarding the spiritual
consolidation of the acts which led to unification.
Keywords : unification,nation,church,Romanians,
Moldavian people
1 (51) 2011 document
 studii/documente

CONSIDERAŢII PRIVIND ÎNFIINŢAREA COMITETULUI

DE COORDONARE AL APĂRĂRII ŢĂRII
Luminiţa GIURGIU1

Î n anul 1935 a fost amendată Legea de organizare în problemele ce vizau pregătirea de război, organizarea
a Consiliului Superior al Apărării Ţării2, prin şi mobilizarea forţelor armate şi asigurarea unităţii de
modificarea articolului 23 al Regulamentului de funcţionare instrucţie.
al Consiliului, impusă din cauza disfuncţionalităţilor apărute Convocarea „se face de preşedintele, în urma propunerii
prin nerespectarea planurilor şi angajamentelor luate. Marelui Stat Major al Armatei, prin Secretariatul
Instabilitatea politică4 şi rivalităţile dintre principalii lideri ai Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării ce va fi organul
timpului, a făcut ca multe din proiectele anterioare adoptate de legătură şi execuţie între Marele Stat Major al Armatei şi
să nu mai fie finanţate. Pentru asigurarea continuităţii ministerele interesate”12.
în actul de decizie s-a decis ca, în calitate de membrii cu Hotărârile urmau să fie luate cu majoritate de voturi.
vot deliberativ, să fie cooptaţi mareşalii României şi foştii În situaţia în care o hotărâre nu putea fi executată fie se
preşedinţi ai Consiliului de Miniştri5. rediscuta, fie se căutau soluţii noi de rezolvare.
În anul următor, din Arhiva urma să se
cauza complicării relaţiilor păstreze la Marele Stat
internaţionale, factorii de Major, noi regăsind
decizie politici şi militari informaţiile în arhiva
au gândit crearea unui Consiliului Superior al
nou organism care să Apărării Ţării.
optimizeze funcţionarea Prin Înaltul Decret
Consiliului Superior al Regal nr. 4869 din
Apărării Ţării. 8 decembrie 1936, a fost
Înaltul Decret Regal aprobat regulamentul13
nr. 2621 din 13 noiembrie de funcţionare.
19366 a dispus înfiinţarea, La stadiul actual
de la 1 ianuarie 1937, al cercetării a reieşit
a Comitetului de că organismul a fost
Coordonare al Apărării Regele Carol al II-lea primind onorul trupelor desfiinţat până în
Ţării, la iniţiativa7 noiembrie 193714, nefiind
preşedintelui Consiliului de Miniştri şi ministrul identificat niciun document din care să reiasă că acesta a
Armamentului8 şi a miniştrilor Apărării Naţionale9 şi funcţionat cu adevărat.
Justiţiei10. Din el făceau parte preşedintele Consiliului de
Miniştri – preşedinte şi miniştrii Apărării Naţionale, Aerului
şi Marinei şi Armamentului, precum şi şeful Marelui Stat ***
Major – membrii. Acestuia din urmă îi revenea sarcina de a CAROL al II-lea
pregăti şi executa deciziile luate.
Marelui Stat Major i-a revenit sarcina de a întocmi Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al
proiectul de regulament al organismului nou înfiinţat. În României,
atribuţii intrau „examinarea chestiunilor în legătură cu La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Apărarea Naţională, ce comportă conlucrarea Ministerului Văzând raportul preşedintelui Consiliului Nostru de
Apărării Naţionale, Ministerului Aerului şi Marinei Miniştri şi ministrul Armamentului şi al miniştrilor Noştri
şi Ministerul Armamentului, luând hotărâri asupra secretari de stat la Departamentul Apărării Naţionale şi al
organizării, dotării şi pregătirii de război a forţelor armate; Justiţiei, cu nr. 686 din 1936;
avizează asupra proiectelor de legi şi regulamente ce privesc Văzând jurnalul Consiliului Nostru de Miniştri, cu
vreunul din cele trei departamente (Ministerul Apărării nr. 2439 din 1936;
Naţionale, Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Pe temeiul art. 7 din Decretul Nostru nr. 3029 din
Armamentului); menţine legătura între cele 3 departamente 1935, ratificat prin legea publicată în Monitorul Oficial
pentru realizarea unităţii de doctrină în întrebuinţarea nr. 92 din 18 aprilie 1935,
tuturor forţelor armate”11. Am decretat şi decretăm:
Pregătirea şedinţelor era în atributul Marelui Stat Art. I. Se înfiinţează, un Comitet denumit: „Comitetul
Major, calitatea de raportori era rezervată subşefilor acestuia de Coordonare al Apărării Ţării”, cu atribuţia de a coordona

document 2011 1 (51) 67

studii/documente

pregătirea şi organizarea forţelor armate ce depind de Ministerul c) Ministrul Aerului şi

Apărării Naţionale şi de Ministerul Aerului şi Marinei. Marinei;
Art. II. Comitetul se compune din: d) Ministrul Arma-
a) Preşedintele Consiliului de Miniştri, ca preşedinte; mentului;
b) Ministrul Apărării Naţionale; e) Şeful Marelui Stat
c) Ministrul Aerului şi Marinei; Major al Armatei – membri.
d) Ministrul Armamentului; Art. 2. Comitetul de
e) Şeful Marelui Stat Major. Coordonare al Apărării Ţării
Art. III. Organul de coordonare pentru pregătirea şi va dispune de un secretariat
executarea hotărârilor acestui Comitet, este Marele Stat Major. permanent la Marele Stat
Art. IV. Preşedintele Consiliului de Miniştri şi miniştrii Major al Armatei.
Noştri secretari de stat la Departamentul apărării Naţionale
şi la Ministerul de Justiţie, sunt însărcinaţi cu aducerea la CAPITOLUL II
îndeplinire a acestui decret-lege.
Dat în Bucureşti la 13 noiembrie 1936. Nicolae Caranfil,
Atribuţii: ministrul Aerului şi Marinei
Carol Art. 3. Comitetul de
Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Coordonare al Apărării Ţării are următoarele atribuţii:
ministru al Armamentului a) Va examina şi hotărî asupra tuturor chestiunilor care
Gheorghe Tătărescu interesează apărarea naţională şi care impun conlucrarea
Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Aerului şi
Ministrul Apărării Naţionale Marinei şi Ministerului Armamentului;
General de corp de armată Paul Angelescu b) Va coordona activitatea acestor departamente cu
privire la organizarea, înzestrarea, mobilizarea şi pregătirea
de război a teritoriului şi a tuturor forţelor armate (uscat, aer
Ministrul Justiţiei şi marină), precum şi instrucţia, întrebuinţarea şi cooperarea
Mircea Djuvara tuturor acestor forţe;
c) Va examina şi hotărî asupra tuturor proiectelor de
*** legi şi regulamente care privesc cel puţin două din aceste
REGULAMENT ASUPRA ORGANIZĂRII departamente.
ŞI FUNCŢIONĂRII COMITETULUI
DE COORDONARE AL APĂRĂRII ŢĂRII CAPITOLUL III

CAPITOLUL I Funcţionare:

Compunere: A. Pregătirea lucrărilor

Art. 1. Comitetul de Coordonare al Apărării Ţării se
Art. 4. Centralizarea şi pregătirea lucrărilor se fac şi se
compune din:
prezintă Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării de
a) Preşedintele Consiliului de Miniştri, ca preşedinte; către Marele Stat Major prin Secretariatul Comitetului de
b) Ministrul Apărării Naţionale; Coordonare, procedându-se după
cum urmează:
a) Pentru chestiunile propuse
de Marele Stat Major al Armatei
lucrările vor fi trimise din timp
departamentelor interesate, pentru
a lua la cunoştinţă, a le studia şi
apoi înapoia Marelui Stat major
cu părerea ministerelor respective.
În caz de divergenţă Marele
Stat Major le va supune unui nou
studiu, după care vor fi prezentate
dezbaterilor Comitetului de
Coordonare al Apărării Ţării.
b) Chestiunile propuse de
către unul din departamente
(Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul Aerului şi Marinei sau
Ministerul Armamentului) vor
fi aduse la cunoştinţa celorlalte
departamente înainte de a le
supune dezbaterilor Comitetului
Defilarea drapelelor de luptă de Coordonare.

68 1 (51) 2011 document


Carte poştală reprezentându-l pe Carol al II-lea
în mijlocul străjerilor
Art. 5. Când pentru chestiunile în studiu, prin lucrările
pregătitoare se contată completa unitate de vederi între
departamentele interesate, Marele Stat Major al Armatei va
putea trece la execuţie fără a mai provoca o şedinţă specială
a Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.
Totuşi, chestiunea respectivă va fi adusă la cunoştinţa
Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării la prima şedinţă.
B. Convocarea
Art. 6. Convocarea Comitetului de Coordonare al
Apărării Ţării se face de către preşedinte prin Secretariatul
Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.
Art. 7. Întrunirea Comitetului de Coordonare al
Apărării Ţării are loc la Marele Stat Major pe baza unor
convocări ce va cuprinde:
- data întrunirii,
- ordinea de zi.
C. Dezbaterile
Art. 8. Comitetul lucrează având toţi membrii
prezenţi.
Art. 9. La şedinţele Comitetului de Coordonare al
Apărării Ţării lucrările vor fi prezentate de către unul din
subşefii Marelui Stat Major (acela care a studiat şi cunoaşte
chestiunea).
Art. 10. Comitetul ia hotărâri asupra chestiunilor
dezbătute, prin majoritatea voturilor exprimate. În caz de
paritate, votul preşedintelui este hotărâtor.
D. Executarea hotărârilor
Art. 11. Hotărârile luate de Comitetul de Coordonare
sunt transmise pentru executare departamentelor respective
de către Marele Stat Major prin Secretariatul Comitetului
de Coordonare al Apărării Ţării.
document 2011 1 (51)
studii/documente
Toate hotărârile Comitetului de Coordonare, se
consemnează în procese-verbale, ce se vor păstra în arhiva
Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării.
Marele Stat Major al Armatei, prin Secretariatul
Comitetului de Coordonare al Apărării Ţării urmăreşte
executarea hotărârilor luate.
Art. 12. În cazul când, prin intervenţia unor cauze sau
condiţii noi, hotărârea luată de Comitetul de Coordonare al
Apărării Ţării devine neexecutabilă sau cere a fi modificată,
departamentul respectiv comunică aceasta Marelui Stat Major,
arătând detaliat cauzele care au împiedicat executarea.
Preşedintele, fiind sesizat de Marele Stat Major al
Armatei, dispune:
- modificarea hotărârii luate sau
- convocarea comitetului pentru a lua o nouă hotărâre.
Art. 13. Arhiva Comitetului de Coordonare al Apărării
Ţării se păstrează la Marele Stat Major.
Toate actele din această arhivă au un caracter strict
secret.
Art. 14. Nu se pot elibera din arhivă acte originale sau
copii decât cu aprobarea preşedintelui şi în urma avizului
Marelui Stat Major al Armatei.
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei.
2
În expunerea de motive se arăta „chestiunile care interesează Apărarea
Naţională şi care trebuie soluţionate [...] cer, în marea lor majoritate, o durată
de timp pentru a fi aduse la îndeplinire, durată care prin forţa lucrurilor impune
şi cere să se asigure continuitate”.
3
Consiliul Superior al Apărării Ţării era alcătuit din: preşedinte – preşedintele
Consiliului de Miniştri şi membrii – principele moştenitor, la majorat,
miniştrii de Război, Interne, Externe, Industriei şi Comerţului, Comunicaţiilor,
Lucrărilor Publice, Agriculturii, Sănătăţii, Finanţe şi preşedintele Consiliului
Superior al Oştirii (cu vot consultativ).
4
Între anii 1929-1933 s-au schimbat nouă guverne şi s-au produs numeroase
remanieri în interiorul acestora.
5
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Microfilme, rola
F.II. 1.126, cd. 482.
6
A.M.R., Fond Marele Stat Major (în continuare M.St.M.) – Secretariatul
Consiliului Superior al Apărării Ţării (în continuare C.S.A.Ţ.), dosar nr. crt.
11/1937, f. 4.
7
Nr. 686/1936.
8
Gheorghe Tătărescu.
9
Generalul Paul Anghelescu.
10
Mircea Djuvara.
11
A.M.R., Fond M.St.M. – Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 11/1937,
f. 31.
12
Ibidem.
13
Ibidem, ff. 41-44.
14
Ibidem, f. 2.
Considerations regarding the creation of Homeland
Defense Coordination Committee, Luminiţa GIURGIU
Abstract: In 1936 was established the Homeland
Defense Coordination Committee for harmonizing the
activity of the departments that were responsible with the
war preparation of the country.
With an ephemeral existence, the institution was
considered another lame attempt of the military and
political decision factors.
Keywords: national defense, Homeland Defense
Coordination Committee, war preparation, Ministers
Council, the use of military forces doctrine
69
studii/documente

REFACEREA ARMATEI GERMANE

DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Colonel dr. Daniel ŞTEFAN 1

L a 7 mai 1919 delegaţiei germane la Conferinţa de pierderile de teren metropolitane şi a totalităţii teritoriilor sale
Pace i s-a înmânat proiectul tratatului de pace. Două coloniale, forţe militare reduse la cea mai simplă expresie a lor,
luni mai târziu, după tentative zadarnice de a negocia concesii şi demilitarizare şi ocupare a unei părţi a teritoriului, „reparaţii”
după demisia primului guvern de coaliţie al republicii, Tratatul enorme, discriminări economice etc., el este socotit cu toate
de la Versailles a fost în fine semnat de Germania. În cadrul acestea insuficient de o parte a opiniei publice. Cu toate acestea,
Republicii de la Weimar, nicio altă problemă politică nu a reuşit tratatul a fost parţial inaplicabil, fiind foarte curând încălcat3.
să întrunească unanimitate de păreri cum a fost cazul Tratatului Republica de la Weimar, instaurată în mai 1919, nu s-a
de la Versailles. Atitudinea Germaniei despre tratat era că, confruntat în primele luni de existenţă numai cu problema
acesta reprezenta un Diktat, un acord dictat care nu permitea Tratatului de la Versailles şi cu crearea noii constituţii, ci chiar
desfăşurări de negocieri şi impus sub ameninţarea unor viitoare de la început a avut de înfruntat moştenirea economică lăsată
acţiuni militare ale Aliaţilor2 . de război. Lipsa de capital pentru investiţii, un profund deficit
Conform articolului 42 din amintitul tratat „Germaniei comercial şi dificultăţile readaptării unei economii de război
îi este interzis să păstreze sau să construiască fortificaţii atât pe la cerinţele păcii au fost agravate de pretenţiile vizând plata
malul stâng al Rinului, cât şi pe malul drept, la vest de linia reparaţiilor de război, solicitate de aliaţi şi de pierderea unor
trasată la 50 km est de acest fluviu”, importante regiuni industriale4.
iar în articolul 43, printre altele, se „În 1932, oamenii se temeau de prăbuşirea Dezarmarea germană se
prevedea faptul că „Sunt de asemenea Germaniei, nu de puterea germană. Nimeni desfăşura mai lent decât se
interzise, în zona definită de articolul nu şi-a închipuit că o ţară cu şapte milioane stabilise în tratat, erau unele
42, menţinerea sau gruparea de forţe încercări de eludare, dar se
de şomeri, fără rezerve de aur şi cu un
armate, fie cu titlu temporar, ca şi desfăşura. Armata germană a
comerţ exterior nul ar putea deveni brusc
orice fel de manevre militare de orice încetat să existe ca forţă de luptă
natură şi menţinerea oricăror facilităţi
o Mare Putere militară”. majoră şi nimeni nu trebuia
materiale de mobilizare. [...] ”. Nu în să-şi facă griji în privinţa unui
cele din urmă conform articolului 160 „ Începând cu 31 martie război real cu Germania pentru mulţi ani înainte.
1920 [...] totalitatea efectivelor armatei landurilor ce constituie Sfârşitul Primului Război Mondial a adus firesc la o
Germania nu va trebui să depăşească o sută de mii de oameni, apropiere între Germania şi Rusia Sovietică. Prima, înfrântă
inclusiv ofiţeri şi trupe anexe. [...] Marele Stat Major german şi militar şi practic lipsită de armată, prin abolirea serviciului
orice alte formaţiuni similare vor fi dizolvate şi nu vor putea fi militar obligatoriu era practic „proscrisă” continentului, în timp
reconstituite sub nicio formă. [...]”, iar prevederile articolului 173 ce în est, Rusia Sovietică, având la conducere comuniştii lui
se refereau la faptul că „Orice serviciu militar universal obligatoriu Lenin, prin naţionalizările făcute tuturor bunurilor, inclusiv
va fi abolit în Germania. [...]”. celor ale puterilor străine, era practic scoasă, în afara comunităţii
Impunerea clau- internaţionale.
zelor de dezarmare a Conferinţa de la Geneva, din aprilie 1922, a fost convocată
Germaniei, care interzicea în vederea rezolvării chestiunii reparaţiilor. Ruşii şi germanii au
ca aceasta să deţină orice participat, dar cu suspiciunea că vor fi stârniţi unii împotriva
tip de forţe aeriene, celorlalţi. Germanii erau invitaţi să se alăture la exploatarea
reduceau flota maritimă Rusiei, ruşilor li se cerea să pretindă reparaţii de la Germania.
la ceva nesemnificativ În locul acestui curs al evenimentelor, reprezentanţii celor
şi limitau armata la o două ţări s-au întâlnit în secret la Rapallo şi au convenit să
capacitate defensivă, a nu acţioneze una împotriva celeilalte. Tratatul de la Rapallo
fost considerată total a subminat conferinţa de la Geneva şi a obţinut o mare
nedreaptă, din moment notorietate în lume. În fapt, acesta a fost o afacere modestă,
ce aliaţii nu şi-au luat fără prea multe rezultate concrete5.
niciun angajament Potrivit acestui tratat de prietenie, care nicidecum nu a
în ceea ce priveşte reprezentat o alianţă, germanii au furnizat Rusiei Sovietice
dezarmarea. Tratatul de o oarecare asistenţă economică, în timp ce ruşii le-au permis
la Versailles a reprezentat germanilor să eludeze restricţiile tratatului de la Versailles
rezultatul muncii uriaşe a (la care, în fond, ruşii nu erau parte semnatară) prin fondarea
Conferinţei de Pace, care unor tabere de antrenament pentru utilizarea armelor chimice
a vrut să reorganizeze şi a unor şcoli pentru piloţi pe teritoriul sovietic. Imediat
Genişti ai Armatei Germane distrugând prin el Europa: zdrobitor după semnarea tratatului de la Locarno, la 1 decembrie 1925,
o linie de cale ferată pentru Germania, prin Stresemann a reînnoit cu ruşii înţelegerea convenită la Rapallo,

70 1 (51) 2011 document


Clipe de răgaz după instrucţie deoarece germanii
doreau să menţină
prietenia cu Rusia
ca o rezervă, o
formă de tratat de
reasigurare care ar
fi putut fi folosit
cândva împotriva
alianţelor
răsăritene ale
Franţei.
În 1929,
sistemul de
securitate
î m p o t r i v a
Germaniei,stabilit
prin tratatul de
la Versailles, era
încă complet.
Germania era
dezarmată, zona
renană era demilitarizată, învingătorii erau aparent uniţi, iar
sistemul era întărit prin autoritatea Ligii Naţiunilor. În 1932,
în cadrul Conferinţei pentru Dezarmare, Papen, cancelarul
german, ajuns în această funcţie în mai 1932, ca urmare a
demisiei forţate a lui Brüning, a cerut pentru Germania egalitate
în privinţa armamentului. Adresând proteste vehemente
referitoare la chestiunea în cauză, în primă fază, delegaţia a
părăsit conferinţa, însă, germanii au fost atraşi înapoi de
reprezentanţii aliaţilor, cu promisiunea „unei egalităţi de statut
în cadrul unui sistem de securitate”6. Liderii aliaţi, jucându-se cu
vorbele, au venit în fond în ajutorul lui Papen, netrecându-le
prin minte că ar exista vreun pericol german serios. În 1932,
oamenii se temeau de prăbuşirea Germaniei, nu de puterea
germană. Nimeni nu şi-a închipuit că o ţară cu şapte milioane
de şomeri, fără rezerve de aur şi cu un comerţ exterior nul ar
putea deveni brusc o Mare Putere militară. Însă aceste calcule
au fost răsturnate la 30 ianuarie 1933 când Hitler a devenit
cancelar.
În Germania, prin politica militară readusă în actualitate
de regimul nazist instaurat la 30 ianuarie 1933, se urmărea
constituirea instrumentului de forţă şi crearea unei conjuncturi
internaţionale care să permită realizarea ţelurilor expansioniste.
Aceste obiective au fost clar exprimate de Hitler la toate
consfătuirile avute cu comandanţii Reichwehr-ului. Astfel, la
3 februarie 1933, el arăta că singurul scop al politicii generale
era „cucerirea unui mare spaţiu vital în est şi germanizarea fără
scrupule a acestuia” şi că pentru aceasta, cel mai important era
organizarea puterii militare. Opţiunea fermă a lui Hitler pentru
înarmarea ţării şi pregătirea ei în vederea refacerii „prestigiului”
de mare putere i-a atras inevitabil simpatia corpului ofiţeresc6.
În acest timp comandamentul forţelor armate germane se
afla în mâinile a trei oameni: generalul von Blomberg, ministru
de Război, generalul von Fritsch, comandantul şef al armatei
şi generalul Ludwig von Beck, şeful Statului Major General.
De fapt generalul von Blomberg, care manifestase încă de la
început simpatie pentru nazişti, declara în faţa şefilor forţelor
document 2011 1 (51)
studii/documente
armate „Wehrmachtul trebuie să-i arate recunoştinţa sa printr-o
fidelitate şi un devotament mai mari ca niciodată”7.
Astfel reconstituirea Wehrmacht-ului şi refacerea
potenţialului militar au devenit priorităţi ale politicii germane,
ceea ce însemna încălcarea clauzelor militare ale Tratatului de
la Versailles.
Acţiune declanşată încă din anii '20, accentuându-se în a
doua parte a crizei economice, adică spre sfârşitul Republicii de
la Weimar, a beneficiat de „înţelegerea” şi sprijinul guvernelor
Marii Britanii şi S.U.A. materializat în „Planul Dawes” (1924)
şi „Planul Young” (1928), în 1927 renunţându-se la controlul
forţelor armate. Egalitatea în drepturi în materie de înarmare,
des solicitată de Germania, a fost aprobată şi de Conferinţa
Dezarmării de la Geneva în şedinţa din 14 decembrie 1932.
Această egalitate era însă condiţionată în cadrul unui sistem
de securitate colectivă, care să cuprindă şi un anumit control al
înarmării sub egida Societăţii Naţiunilor. În acest fel, nu numai
că i s-a acceptat Germaniei reluarea producţiei de război, mai
mult decât atât i s-a permis accesul la noile tehnici şi tehnologii,
la progresele realizate în producţia de armament.
În aceste condiţii strategii Wehrmacht-ului au realizat
importanţa blindatelor în funcţie de care s-au elaborat toate
planurile operativ-strategice. Alături de avion, blindatele, în special
tancurile, au constituit elementul forţă a ceea ce germanii aveau să
aducă nou în acest război, adică al „Blitz Krieg”.
În 1933, analizându-se erorile războiului precedent,
analiştii militari au concluzionat că unul din motivele eşecurilor
pe front a fost neglijarea acestui tip de armă, recomandându-se
dezvoltarea şi perfecţionarea tehnico-tactico-operativă în
cadrul Wehrmacht-ului.
În 1937, generalul Guderian (numit la 24 noiembrie
1938 „comandant al trupelor rapide”) teoretiza folosirea tancului
într-un viitor război, principala idee fiind folosirea concentrată
a tancurilor în cooperare cu celelalte arme de mare mobilitate,
îndeosebi aviaţia „pentru a se obţine un randament superior pe
timpul ducerii operaţiunilor ofensive” sau cum metaforic spunea
„diviziile
blindate
urmau să
constituie
« p a n a
blindată» a
războiului
fulger”8.
1933,
anul alegerii
prin vot
democratic
a lui Hitler
în funcţia de
cancelar al
Germaniei,
a fost şi anul
în care s-a
demarat
programul de
motorizare
a armatei Patrulă de militari germani în acţiune
71
studii/documente
Cooperarea infanteriştilor şi artileriştilor germani în luptă
germane şi organizarea pe baza noilor idei ale unităţilor
de blindate şi motomecanizate. Iniţial, acest program s-a
desfăşurat pe infrastructura dată de diviziile de cavalerie, care
au fost dotate cu mijloace motomecanizate şi cu unităţi de
tancuri uşoare, folosite în recunoaştere9.
Hitler, care urmărea accelerarea înarmării Germaniei
fără nicio îngrădire de ordin juridic sau moral, a anunţat la 14
octombrie 1933, printr-un apel către poporul german, părăsirea
Conferinţei de Dezarmare şi la o săptămână mai târziu ieşirea
din Liga Naţiunilor. Gestul diplomaţiei naziste avea implicaţii
multiple, una dintre acestea era aceea că acest act aducea
Germaniei libertatea de înarmare, de pregătire treptată a
revanşei militare. În asemenea condiţii era evident faptul că
până la 14 octombrie 1933 înarmarea Germaniei se făcuse
mai mult clandestin, după această dată, potenţialul militar al
Reichului nazist avea să sporească vertiginos, ajungându-se
ca după mai puţin de un an efectivele armatei germane să se
tripleze de la 100.000 la 300.000de militari10.
În anul următor, 1934, s-a trecut la organizarea marilor
comandamente de tancuri. Acestea au fost în număr de patru,
cu garnizoanele la Berlin, München, Kassel şi Könisberg.
Totodată s-a trecut la dotarea cu blindate a Comandamentului
Diviziei 3 Cavalerie cu garnizoana la Weimar şi a altor două
regimente de cavalerie din aceeaşi divizie. Astfel s-au pus
bazele primei divizii de blindate din noua armată germană,
Wehrmacht.
Conform celor două programe de înarmare, din 1930 şi
1932, constituirea, organizarea şi dotarea marilor unităţi de
blindate era o prioritate a politicii germane. Aşa că, în anul
următor, 1935, Wehrmachtul dispunea de trei divizii blindate,
botezate „Panzerdivision”. Garnizoanele nou înfiinţatelor
divizii blindate au fost stabilite la Berlin, Weimar şi Würzburg.
O astfel de „Panzerdivision” era structurată dintr-un detaşament
motorizat, un batalion blindat cu trei companii şi două
regimente de tancuri, fiecare având două detaşamente. Divizia
era completată cu alte elemente divizionare. Pentru obţinerea
unei mari mobilităţi şi autonomii s-a trecut, în 1937-1938, la
organizarea diviziilor uşoare, care aveau în garnizoană pe lângă
subunităţi motorizate şi un detaşament de tancuri. Aceasta
a fost perioada în care modernizarea armatei germane, prin
motorizarea Diviziilor de Cavalerie 12, 13, 20 şi 29 Infanterie a
fost susţinută într-un ritm rapid, organizându-se noi regimente
de care de luptă11.
72
La 10 martie 1935, Göring, ministrul hitlerist al aviaţiei,
încălcând obligaţiile ce decurgeau din tratate, a anunţat crearea
unei flote militare aeriene a Germaniei, aşa-numita „Luftwafe”
care în doi ani avea să crească de la 36 de aparate la 5.000 de
aparate12. [...] Armata aerului care dispunea în toamna anului
1936 de 1.600 de avioane în serviciu, după 4 luni, dispunea
de 1.900 avioane, iar în iunie 1937 de 2.100 de avioane. [...]
la sfârşitul anului 1938, Flota aeriană germană era compusă
din: 38 regimente de aviaţie (vânătoare, bombardament, asalt,
bombardament în picaj); 7 regimente suplimentare de recunoaştere
cuprinzând 20 grupuri. În rezumat, armata aerului dispunea la
finele anului 1938 de 45 regimente a 81 de linie, în total 3.645
avioane13.
La 16 martie a fost emisă legea cu privire la introducerea
serviciului militar obligatoriu. Concomitent cu acest decret s-a
fixat şi componenţa armatei germane în timp de pace, aceasta
fiind alcătuită din 12 corpuri şi 36 de divizii, adică 500.000
de oameni. [...] Prin legea introducerii serviciului militar şi a
reorganizării armatei, toţi bărbaţii între 17 - 45 ani, sunt supuşi
serviciului militar obligatoriu, durata urmând a fi stabilită după
necesităţi de către Führer-ul Cancelar. Originea ariană, este o
condiţie esenţială pentru serviciul militar activ. Numai persoanele
de origine ariană incontestabilă, pot deveni ofiţeri ai armatei. [...]
Rezumând, din punct de vedere al efectivului, Germania de azi
(este vorba de anul 1938) ar putea mobiliza într-un eventual
război: circa 2.500.000 de oameni complet instruiţi; 3.800.000 de
oameni sumar instruiţi şi 3.800.000 de oameni încă neinstruiţi
sau în curs de instrucţie, deci un total de 9.300.000 de oameni14.
Reacţia aliaţilor, la 17 aprilie în cadrul Consiliului Ligii
Naţiunilor a fost una formală. După două luni, guvernul
englez a semnat cu Germania un acord naval, prin care i se
acorda Germaniei dreptul de a avea o flotă maritimă militară
în proporţie de 35 % din tonajul flotei engleze de suprafaţă
şi de 45 % din tonajul flotei submarine, cu dreptul de a-şi
mări ulterior flota submarină până la deplina egalitate cu
cea engleză. Aceasta însemna că Anglia recunoştea, de fapt,
anularea articolelor respective ale Tratatului de la Versailles şi-i
deschidea Germaniei drumul spre o înarmare navală nelimitată.
Încheind un acord naval cu Germania, cercurile conducătoare
din Anglia, precum şi cele din S.U.A. scontau că flota militară
germană va fi folosită numai pentru un război în Marea Baltică
împotriva U.R.S.S.15.
După cucerirea puterii, naziştii au trecut imediat la
reorganizarea economiei Germaniei pentru nevoile războiului.
Luptă de stradă
1 (51) 2011 document
 studii/documente

Întreaga indus- al Forţelor Germane, în fruntea căruia a fost numit generalul

trie germană a Keitel. De asemenea, au fost înlăturaţi de la conducerea
fost împărţită unităţilor 13 generali, iar 44 mutaţi sau trecuţi în rezervă. După
în sectoare ce dictatorul nazist a preluat nemijlocit conducerea armatei,
şi în fruntea aceasta a devenit al treilea element în tripticul puterii: partid –
fiecărui sector guvern – armată. După februarie 1938 armata devenea pentru
au fost puşi Hitler un instrument necesar al politicii în realizarea visurilor
împuterniciţi sale ambiţioase. Măsurile întreprinse de Hitler aveau ca scop şi
guvernamentali, să atenţioneze corpul superior ofiţeresc că dreptul la iniţiativa
care urmăreau de orice fel îl avea numai Führerul şi cei din anturajul său16.
t r e c e r e a De altfel, iată ce se reliefa într-una din sintezele
completă a informative, asupra armatei germane şi a pregătirilor ei în
industriei pe vederea războiului, întocmită la nivelul Marelui Stat Major
picior de război. al Armatei României, prin grija Secţiei a 2-a Informaţii, în
Din anul 1933 şi anul 1938:
până în anul 1939
a fost cheltuită SINTEZA INFORMATIVĂ
pentru înarmare asupra
uriaşa sumă de ARMATEI GERMANE ŞI A PREGĂTIRILOR EI
90 de miliarde ÎN VEDEREA RĂZBOIULUI
mărci germane.
Observatori militari germani Germania a I. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA ORGANIZAREI ŞI FORŢEI
cheltuit anual ARMATEI
pentru pregătirea războiului două treimi din bugetul său. Punctul
cel mai vulnerabil al economiei de război era lipsa sau insuficienţa Din sintetizarea ultimelor informaţii asupra armatei
acută a diferitelor materiilor prime necesare industriei de război. germane, rezultă că la epoca actuală ea se compune din:
Scontând că Germania va declanşa războiul împotriva U.R.S.S., a) Armata terestră (Herr)
statele occidentale nu numai că au aprovizionat-o cu importante b) Aviaţia (Luftwaffe)
materii prime strategice, dar i-au uşurat şi accesul la sursele de c) Marina (Kreigsmarine)
materii prime aflate în apropiere de U.R.S.S., pe teritoriul ţărilor la care se mai adaugă formaţiuni înarmate ale: Poliţiei Reichului,
din bazinul dunărean. Gărzii Vamale şi ale Partidului Naţional-Socialist (formaţiunile:
Obiecţiile de ordin tehnic la planul expansionist expus R.A.D., N.S.K.K. şi S.S.)
de Hitler, aduse de generalii Blomberg şi Fritsch, în cadrul
consfătuirii cu şefii militari la 5 noiembrie 1937, l-au determinat a) Armata terestră
pe Füührer să opereze schimbări la vârfurile armatei germane, 1. Comandamente de grup de armate
pentru a subordona total armata regimului nazist. Astfel, la 4 (Heres-Gruppenkommando)
februarie 1938, Hitler anunţa destituirea lui Blomberg şi Fritsch
din funcţiile de ministru de Război şi, respectiv, comandant- - Cd. Gr. Arm. No. 1 .................................. Berlin
şef al Armatei de Uscat. Hitler comunica că luase hotărârea să - ,, ,, ,, No. 2 .................................... Kassel
desfiinţeze Ministerul de Război şi să preia el însuşi conducerea - ,, ,, ,, No. 3 .................................... Dresda
armatei. Von Fritsch a fost înlocuit cu von Brauchitsch, până - ,, ,, ,, No. 4 .................................... Leipzig
atunci comandantul regiunii militare a Prusiei Orientale. S-a - ,, ,, ,, No. 5 .................................... Viena
creat totodată un nou organ superior, Înaltul Comandament 2. Mari Unităţi Terestre
Comandamentele de Grup de Armate No. 1, 2, 3 şi 5 au în
subordine 15 corpuri de armată, fiecare compus din 2-3 divizii de
infanterie active (total circa 40 de divizii).
Din Comandamentul de Grup de Armate No. 4, fac parte
Corpurile 14 şi 15 Armată, compuse din diviziile motorizate,
precum şi Corpul Blindat, care de la 1 aprilie 1938 a primit
denumirea de Corpul 16 Armată.
Aşadar, forţa armatei terestre pentru timp de pace, a armatei
germane, ar fi la epoca actuală:
- 4 Comandamente de grup de armate (Heeres-
Gruppenkommando) şi anume :
- Heeres-Gr.K-do No. 1 pt. frontul de Est
- ,, ,, ,, No. 2 ,, ,, ,, Vest
- ,, ,, ,, No. 3 ,, ,, ,, Sud-Est
- ,, ,, ,, No. 5 ,, ,, ,, Sud
Cooperarea infanteriei şi a blindatelor germane

document 2011 1 (51) 73

studii/documente
Patrulă motorizată germană
- 1 Comandament de grup de armate, probabil de manevră
(rezervă) compus din M.U. blindate şi motorizate ale armatei
germane.
În total:
- 15 corpuri de armată cu 40 de divizii, din care 3 divizii de
munte.
- 2 corpuri de armată motorizate compuse probabil din cele
5 divizii de infanterie deja motorizate (2-a, 6-a, 13-a, 20-a, şi
29-a) şi Divizia 1-a Uşoară (Leichte Divizion) din Westfalia
(Wuperthal).
- 1 corp blindat (Panzer Korp) compus din 3 divizii
blindate şi probabil că şi Brigada 4-a Blindată, deocamdată numită
„independentă”.
- Probabil un alt corp motorizat, în Austria, din care ar
face parte fosta Divizie Rapidă austriacă, care a căpătat denumirea
de Divizia 4-a Uşoară (ceea ce ar însemna că sunt în curs de
organizare Diviziile 2-a şi 3-a Uşoare) şi dintr-o divizie blindată
în curs de formare în cadrele rămase de la Divizia 2-a Blindată,
care a concurat la ocuparea Austriei.
3. Cavaleria
În ceea ce priveşte Cavaleria, în Aprilie 1936 au fost
desfiinţate toate marile unităţi de cavalerie, afară de Brigada 1-a
de Cavalerie, independentă, care se găseşte în Prusia Orientală.
În afară de aceasta, pe teritoriul fiecărui corp de armată, a fost
identificat câte un regiment de cavalerie.
Este caracteristic că întreaga cavalerie este pusă sub un
comandament unic „Kavalerie Inspektion”, iar comandantul acestui
inspectorat depinde direct de Comandamentul Armatei Terestre.
Are în subordine un număr de 4 aşa-numiţi „ofiţeri
superiori de cavalerie” – Hohere kav.ofz.-dislocaţi la : Berlin,
Hanovra, Bamberg şi Dresda şi care s-ar părea deci că formează
comandamentele unor M.U. de cavalerie (probabil corpuri de
cavalerie) – care vor lua naştere la mobilizare.
b) Aviaţia
Armata Aerului este împărţită în:
1. Grupe de Aeronautică.
- Luftwaffengruppe I ..................... Berlin
- ,, II .................... Braunschweig
- ,, III ................... München
- Komandirender General der Luftwaffe, pentru Austria,
probabil să devina Luftwaffengruppe IV.
Cele 3 „Luftwaffengruppe” împreună cu Comandamentul
Aviaţiei din Austria, corespund probabil, respectiv, aceloraşi
fronturi de operaţiuni eventuale, ca şi (Heeres Gruppenkommando)
celor 4 Grupuri de Armate terestre.
74
2. Circumscripţie de Aeronautică.
Grupele de armată din vechiul Reich se împart în
7 Circumscripţii Aeriene (Luftkreiskommando) şi anume :
I-a ........................................... Königsberg
II-a ........................................... Berlin
III-a ........................................... Dresda
IV-a ........................................... Münster
V-a ........................................... München
VI-a ........................................... Kiel (Hidroaviaţie)
VII-a ........................................... Braunschweig, la care
trebuie să mai adăugăm deocamdată Circumscripţia Aeriană a
Austriei, cu sediul la Viena.
3. Regiuni de Aeronautică.
Circumscripţiile, la rândul lor sunt împărţite, în vechiul
Reich, în 15 „Regiuni Aeriene”(Luftgaukommando). În Austria se
vor înfiinţa probabil două asemenea comandamente.
4. Unităţi de Aeronautică.
- 8 grupuri de recunoaştere, din care unul în Austria.
- 8 grupuri de observaţie, din care unul în Austria.
- 8 regimente de vânătoare.
- 16 regimente de bombardament, din care 3 în Austria.
- 36 regimente de artilerie antiaeriană.
- 1 regiment de infanterie motorizat „G1.Göring”, special
pentru aviaţie.
- 3 regimente de paraşutişti( infanterie).
c) Marina
Este foarte caracteristică ascensiunea rapidă a marinei de război
germane – care după tratatul de la Versailles, fusese limitat la:
- 6 nave de linie tip Schleswig - H.
- 6 crucişătoare de 6.000 tone şi
- 24 distrugătoare.
nave pe care avea dreptul să le înlocuiască cu altele noi.
În martie 1935, Germania denunţă clauzele tratatului de la
Versailles, iar în iunie 1935, acordul naval anglo-german, dă dreptul
Germaniei de a-şi mări flota sa până la o proporţie de 35 % din cea
engleză, iar numărul submarinelor, până la 40 %.
1. Nave de linie
Din cele 4 nave de linie în construcţie (două de 35.000 tone
şi două de 26.000 tone), unul – „Gneissnau” de 26.000 tone – a
intrat în serviciu, iar celălalt, de acelaşi tonaj – „Scharnshorst” este
aproape terminat.
2. Crucişătoare
Două din cele 3 crucişătoare din subcategoria A – „Blücher”
şi „Admiral Hipper” – sunt deja lansate şi vor intra în serviciu la
finele anului 1938. Cel de-al treilea este în construcţie.
Cele două crucişătoare din subcategoria A, numite „K” şi „L”
sunt lansate din 1937 şi în curs de terminare.
Mai sunt încă în construcţie din aceeaşi subcategorie, două –
iar după unele informaţii încă neverificate – 3 crucişătoare de câte
7.000 tone.
3. Distrugătoare şi torpiloare
Cele 38 de nave, sub limită de vârstă, din subcategoria C,
aflate în serviciu, sunt formate din:
- 7 distrugătoare de 1.625 tone, tip „Maass”
- 9 distrugătoare de acelaşi tonaj şi tip, intrate în serviciu în
vara anului 1938.
- 12 torpiloare de 800 tone, tip „Möwe” şi „Iltis” şi
- 10 escortoare de 600 tone, tip „F.1”
- Mai sunt în construcţie, alte 18 torpiloare de 600 tone.
1 (51) 2011 document

4. Submarine
Sunt în serviciu 36 de submarine şi anume:
- 24 submarine a 250 tone
- 10 submarine a 500 tone
- 2 submarine a 712 tone.
În construcţie se găsesc 15 submarine:
- 8 de 470 tone şi
- 7 de 517 tone.
II. FORTIFICAŢII ŞI MĂSURI RELATIVE LA PAZA
ŞI ACOPERIREA TERITORIULUI
Problema de mai sus a fost pe larg tratată în studiul „Paza,
acoperirea şi fortificarea frontierelor germane”, înaintat M.St.M.
cu No. 22.384 din 30 ianuarie 1938.
Rezumând cele arătate în acel studiu şi completând cu ştirile
primite până la 1.IX.1938, rezultă următoarele:
1. Fortificaţii şi alte diverse lucrări în legătură
cu pregătirea de război
a) Fortificaţii.
Cu toate că tratatul de la Versailles prevede că Germania este
obligată să distrugă vechile fortificaţii şi că are dreptul să execute
asemenea lucrări numai în centrul Prusiei Orientale, încă din anul
1926 a început să fortifice graniţa dinspre Polonia.
Între anii 1925 şi 1933, Germania a prevăzut în buget
63 de milioane mărci (circa 2.600.000 lei) numai pentru fortifi-
caţiile executate în Prusia Orientală şi la frontiera germano-polonă.
Prin legea din ianuarie 1935 Ministerul de Război poate
declara orice regiune ca „teritoriu de apărat” (Schutzbereich), iar
prin aceia din martie acelaşi an, se precizează modalităţile de
expropriere, în acelaşi scop.
Organul de control al fortificării ţării, se numeşte „Inspectoratul
General al Fortificaţiilor” (Inspektion der Festungen) şi este
împărţit în:
- „Inspektion der Ostbefestungen” pentru frontiera de Est şi
- „Inspektion der Westbefestungen” pentru cea de Vest.
Fiecare din aceste Inspectorate de Fortificaţii sunt împărţite în
regiuni –„Festungsinspektionen” – care conduc mai multe sectoare – ce
au ca organe de execuţie Comandamentele de Pioneri de Fortificaţii
„Festungspionierstäbe”.
...................................................................................................
La 22.VI. a.c., a apărut în Germania o lege, care înlesneşte
procurarea braţelor de muncă „pentru misiuni speciale şi pentru
însemnătate politică de Stat”. Ea reglementează modul de recrutare
al supuşilor Statului german, fără a ţine seama de profesiunea o
exercită, pentru o perioadă fixă, în scopul:
- de a executa lucrări de fortificaţii
- de a participa la executarea căilor de comunicaţii
- de a contribui la mărirea randamentului industriei de
război
- de a concura la executarea de construcţii în legătură cu
apărarea naţională.
Începând din luna iulie a.c., se lucrează cu febrilitate la
complectarea şi desăvârşirea lucrărilor de fortificaţii din Vest şi
anume:
- spre Franţa, Belgia şi Luxemburg
- în partea de sud a frontierei cu Olanda, până la Rhin
- pe frontiera cu Elveţia, la Vest de lacul Boden.
document 2011 1 (51)
studii/documente
Circa 500.000 de lucrători , au fost trimişi in cursul lunilor
iulie şi august pentru complectarea lucrărilor de regiune Sud-Vest
(Franţa - Elveţia) a frontierei occidentale.
Până la 12 august a.c. au fost trimişi către frontiera olandeză
- numai din Berlin - circa 12.000 de lucrători şi 2.500 de
autocamioane.
Consumul mare de braţe de muncă şi de materiale pentru
lucrările care se execută în Vest, au făcut ca activitatea în acest
domeniu de la graniţa cehoslovacă, să fie mai puţin intensă.
2. Paza şi acoperirea frontierelor
În toamna anului 1936, serviciul de pază şi acoperire
a frontierelor a fost complet reorganizat, prin transformarea
unităţilor de „Grenzschütz” în unităţi de „Grenzwacht” şi prin
înfiinţarea diviziilor de Landwehr.
Întreaga frontiera a Reich-ului este împărţită în 14 sectoare
de pază a frontierei*), numite „Grenzwachtabschittskommando”
care se ocupă cu toate chestiunile în legătura cu paza şi acoperirea
frontierei, între care şi acelea relative la fortificaţii.
Mobilizarea lor este strict regională şi se face în 6 ore de la
primirea ordinului, în care scop de-a lungul frontierelor se găsesc
depozitate materiale, armament şi echipament pentru întreg
efectivul de război.
Dispozitivul de pază şi acoperirea frontierelor, este eşalonat
în adâncime astfel:
- Un eşalon de gardă vamală, întărit – „Verstärkter
Grenzaufsichtdienst“
- Un „Grenzwachtstellung“ (poziţie de pază grănicerească),
apărat de companiile de grăniceri.
- Un eşalon de rezervă format din M.U. de Landweher, care
sunt gata în ziua a 4-a de mobilizare. Unele elemente ale lor chiar
în prima zi.
- M.U. active din timp de pace, care au misiunea de acoperire
şi care sunt gata a părăsi garnizoanele lor în 6-24 ore în perioada
de la 01.II-30.IX şi în 24 - 48 ore în perioada de la 1.X.- 31.I.
Diviziile de la Landweher nu au un timp de pace decât:
- comandamentul
- statul major în care sunt afectaţi ofiţerii din toate armele
- „Ausbildungsleiter L.”, organe care în timp de pace
organizează instruirea oamenilor şi se ocupă cu mobilizarea
formaţiunilor de infanterie. Se pare că în timp de război vor deveni
regimente de Landweher.
Până în prezent au fost semnalate circa 21 cadre de divizie
de Landweher repartizate pe teritoriile Corpurilor de Armată
[nr.] 1-12, fără a cunoaşte pe cele corespunzătoare teritoriilor
Baterie de artilerie germană
75
studii/documente
Militari înfruntând condiţiile dificile de teren
Corpurilor 13, 17 şi 18. Corpurile de Armata No. 14, 15 şi 16 nu
au circumscripţii teritoriale.
Misiunile acestor divizii de Landweher sunt:
- să formeze garnizoanele fortificaţiilor permanente
- să formeze rezerva înapoia unităţilor de pază a
frontierei.
III. DIVERSE LUCRĂRI ÎN LEGĂTURĂ
CU PREGĂTIREA DE RĂZBOI
a) La frontiera de Sud-Est ( Cehoslovacia):
1. Lucrări executate
- În localităţile Lobau, Dresda, Wűrzen şi Plauen din
Saxonia, s-au construit numeroase cazărmi, aerodromuri şi
depozite.
- La Siedenberg şi Schőnberg, localităţi aflate la S-E de
Gőrlitz, s-au construit depozite subterane de explozibile.
-În zona localităţilor Hoyersverde, Weisswasser şi Muskau,
s-ar fi instalat nişte tunuri cu bătaie lungă asemănătoare acelora
care au bombardat Parisul în 1917.
2. Lucrări în curs de execuţie
În Silezia
- Şoseaua Reinerz -Mittelwalde
- Legătura telefonică Glatz către Libenthal
În Saxonia
- Şoseaua Brandt-Hora în zona Sebnitz şi porţiunea de şosea
între Georgestandt şi Klingenthal
- Dublarea liniei ferate de la N-V de Sebnitz sina celei de la
N de Altemberg
- Lărgirea şoselei către trecătoarea Asch
În Bavaria
- Construirea legăturii telefonice între Hof-Passau prin
Weiden-Cham
În Austria
- Şoseaua Passau- Linz şi Linz-Rohrbach
- Şoseau Freistadt-Zwetti-Vitis
- Şoseaua Ob.Hollabrunn-Hugsdorf
- La Dőllersheim se construieşte o mate tabără de instrucţie
- Dublarea liniei ferate: Passau-Wels şi Kufstein-Wőrgli
b) Pe frontiera Occidentală
1. Lucrări executate
- Mărirea numărului liniilor de triaj şi a gării Seindemberg
la N-E de Hanovra.
76
- O bază aeriană cu hangare şi depozite subterane a fost
construită la Bretten, Est de Karlsruhe şi se spune că asemenea
lucrări s-ar fi făcut pe numeroase alte baze aeriene aflate la circa
100 km Est de Rhin.
- Pe cele două aerodroame aflate în apropiere de Wiesbaden
s-ar fi construit deasemeni hangare şi depozite subterane.
- Către graniţa olandeză s-au executat următoarele autostrăzi
strategice: Kőln-Achen, Essen-Wesel şi Osnabruck -Gronau.
- Poduri peste Rhin au fost construite la: Koblenz, Emerich,
Krefeld şi Duisburg.
- De asemenea, la Karlsruhe cu linie dublă de cale ferată şi la
Speyer.
- S-au construit cazărmi şi depozite în provincia Baden
şi anume la Willingen şi Donauschnigen precum şi 9 hangare
subterane în regiunea Mannheim, care ar fi capabile să adăpostească
40-60 avioane, fiecare.
2. Lucrări în curs de execuţie
- De-a lungul frontierei franceze se construiesc obstacole
contra carelor de luptă şi obstacole de sârmă. La acestea din urmă
lucrează circa 50.000 de oameni.
- Completarea lucrărilor de fortificaţie şi a obstacolelor de-a
lungul frontierei franceze, trebuie să fie gata până la finele lunii
septembrie.
- În regiunea dintre Rheinau şi Strassburg, au fost identificate
circa 28 de mici forturi, înarmate cu câte 5 mitraliere, 2 mortiere şi
2 aruncătoare de flăcări. Ele au adăposturi şi depozite subterane şi
sunt ventilate electric.
- De-a lungul căilor ferate Saarbrücken-Mainz şi Saarbrücken-
Ludwigshafen se lucrează cu febrilitate la fortificaţii.
- În apropierea localităţii Brühl, la S-V de Köln, ar fi în curs
de construcţie o bază aeriană, cu hangare subterane, capabile să
adăpostească circa 100 de avioane.
- Pe insula Fehmarn la Est de Kiel se fac fortificaţii, un
aerodrom şi o bază pentru submarine.
3. Zone interzise
În Monitorul Oficial german din 30 Iulie a.c. a apărut
o decizie a Comandamentului Armatei, prin care se interzice
tuturor ofiţerilor străini care călătoresc prin Germania, accesul în
următoarele zone:
Zona 1. Cu excepţia unei făşii de teren în dreptul frontierei
Luxemburgului, întreg teritoriul de la Rhin, la frontiere.
Zona a 2-a. O făşie lată de aproximativ 100 km, de la râul
Main până la frontiera cu Franţa şi Elveţia.
Zona a 3-a. O făşie lată de aproximativ 40 km, de-a lungul
frontierei între Bavaria şi Cehoslovacia, între localităţile Hof şi
Cham.
Zona a 4-a. Întreg teritoriul german de la Est de fluviul Oder.
Zona a 5-a. Insulele Borkum, Nordeney, Helgoland şi Sylt,
precum şi zona porturilor Wilhelmshaven şi Kiel, împreună cu
insula Fehmarn aflată la Est de acest port.
Zona a 6-a. O făşie de teren de circa 40-60 km, de jur-
împrejurul Prusiei Orientale.
După cum se constată din anexa no. 4, aceste zone corespund
regiunilor fortificate sau în curs de completare şi desăvârşire a
acestor fortificaţii.
Deşi deciziunea de interzicere se referă numai la ofiţerii activi
străini, ea se aplică însă riguros tuturor străinilor – iar în zona
lucrărilor propriu-zise, întreaga populaţie este supusă unei continue
şi îndeaproape supravegheri.
1 (51) 2011 document
 studii/documente

Rezerva II: oameni instruiţi în termen scurt între

23-35 ani.
Ersatzrezerve II: oameni neinstruiţi şi nearieni între
23-35 ani
Landwehr: Landwehr I: oameni complet instruiţi între
35-45 ani
Landwehr II: oameni neinstruiţi şi nearieni
între 35-45 ani.
Landsturm: de la 45 ani în sus.
b) Instruirea recruţilor şi a contingentelor mai vechi. Efective.
Pe baza Legii din 16.III.1935, s-au întocmit statistici care a
stabilit numărul celor înscrişi, în vechiul Reich , pentru a satisface
serviciul militar, astfel:
Militari germani în patrulare - Din clasa celor născuţi între 1892-1900 ... 3.800.000
-“ “ “ “ “ 1901-1913 ... 7.700.000
Din informaţiile culese din cercurile militare germane, -“ “ “ “ “ 1914-1918 ... 2.000.000
măsurile de mai sus au fost luate pentru a stăvili ca posibilităţile de -“ “ “ “ “ 1919-1920 ... 700.000
investigaţii ale spionilor englezi, francezi şi cehi cari sunt într-un T o t a l: 14.200.000
număr foarte mare în Germania, asupra: Dacă se fac scăderile impuse de mortalitate şi incapacitate de a
- Lucrărilor de fortificaţii, în special spre frontiera satisface serviciul militar, rămân apţi a purta armele:
occidentală, - 50 % din clasele 1892-1900 ... 1.900.000
- Modului de completare a diviziilor de rezervă concentrate - 60 % “ “ 1901-1913 ... 4.600.000
pentru manevre, - 70 % “ “ 1914-1918 ... 1.400.000
- Măsurile de pază antiaeriene luate pe tot cuprinsul Reich- - 80 % “ “ 1919-1920 ... 600.000
ului şi T o t a l: 8.500.000 pt. vechiul Reich.
- Activităţi în industriile germane de război. La cifra de mai sus, adăugând şi circa 800.000 de oameni
IV. MĂSURI RELATIVE LA: RECRUTAREA ARMATEI, valizi şi apţi pentru serviciul militar, din, Austria, ajungem la
INSTRUIREA CONTINGENTELOR, MOBILIZĂRII cifra de circa 9.300.000 de oameni, pe care Germania Mare de azi
ŞI A PREGĂTIRII NAŢIUNII i-ar putea mobiliza într-un eventual război, socotind şi tinerii
PENTRU RĂZBOI între 17-20 ani (1919-1920) care fac parte din R.A.D., N.S.K.K.
şi S.S.
Odată cu organizarea armatei terestre aşa cum am văzut la Pentru reîmprospătarea instrucţiei claselor 1892-1900, care
Capitolul I, Comandamentul german a luat şi o serie de măsuri, au luat parte la războiul mondial şi instruirea din nou a majorităţii
relative la: claselor 1901-1913, care din cauza restricţiunilor tratatului
a) Recrutarea armatei şi a împărţirii elementelor ei de la Versailles nu au satisfăcut obligaţiile serviciului militar –
componente. Comandamentul german a luat intense măsuri, concentrându-i pe
b) Instruirea recruţilor şi a contingentelor mai vechi, care din termen de 8 săptămâni, în aşa-numitele „unităţi de completare”.
cauza restricţiunilor tratatului de pace, nu satisfăcuseră obligaţiile După datele pe care le avem, au fost până acum concentraţi
serviciului militar. şi instruiţi – circa 3½ milioane de oameni din cifra totală de
c) Măsuri preliminarii în vederea realizării unei cât mai 6.500.000 care reprezintă efectivul claselor 1892-1913, din
rapide mobilizări şi concentrări a armatei. vechiul Reich.
.................................................................................................. Cu ocazia manevrelor din august şi septembrie a.c. care între
a) Recrutarea şi împărţirea elementelor armatei altele au de scop concentrarea progresivă a diviziilor de rezervă,
Prin legea din 16.III.1935, toţi bărbaţii de la 17-45 ani, sunt de asemeni în curs de instrucţie circa 500.000 de rezervişti din
sunt supuşi serviciului militar, considerat ca o onoare acordată de clasa 1910 şi mai vechi.
Patrie. Din efectivul celor aproape 800.000 de oameni capabili a
Durata serviciului activ nu este limitată. Ea urmează a fi purta armele, din Austria, pot fi consideraţi instruiţi la epoca
hotărâtă – după necesităţi – de către Führer. actuală, circa 300.000.
Numai cetăţenii germani, arieni, prestează serviciul militar Aşadar, rezumând, din punct de vedere al efectivului, Germania
activ propriu zis şi numai dintre aceştia se recrutează gradaţii şi de azi ar putea mobilizeze într-un eventual război:
ofiţerii armatei. Ei nu se pot căsători cu o neariană. - Circa 5.500.000 de oameni complet instruiţi
După cum se vede mai jos, cetăţenii germani nearieni fac parte - “ 3.800.000 “ sumar “
din elementele armatei, care fac serviciul înapoia frontului. În caz - “ 3.800.000 “ încă neinstruiţi sau în curs de instrucţie
de război, o lege specială va stabili întrebuinţarea lor. Total: 9.300.000 de oameni.
Elementele componente ale forţei armatei se împart în:
c) Măsurile relative la mobilizarea armatei
Ersatzrezerve I ... între 17 - 20 ani
Serviciul activ ... 20 - 22 Pe lângă cele arătate mai sus, în sinteza informativă asupra
Rezerva: Rezerva I: oameni complet instruiţi mobilizării Armatei germane, am arătat pe larg, o serie de măsuri
între 23-35 ani luate de Comandamentul german pentru a asigura:

document 2011 1 (51) 77

studii/documente

1. Organizarea unor M.U. de rezervă (corpuri de armată, cu misiunea de a controla evoluţia trupelor blindate şi de
divizii de infanterie şi divizii de Landwehr) menite să intre în cavalerie, de a conduce şi supraveghea uniformizarea instruirii
compunerea armatelor sau grupurilor de armate. celor două arme, în paralel promovând automobilismul sportiv
2. Completarea regională a unităţilor din toate armele. Din 15 noiembrie 1938, de programul privind
3. Exercitarea lor în vederea unei rapide mobilizări şi dotarea cu mijloace motorizate a trupelor germane şi mai ales
concentrări pe zonă (Beschlennigtes Ausrücken). de producţia acestei tehnici de luptă s-a ocupat colonelul von
4. O serie de măsuri în vederea punerii armatei într-o Schell.
situaţie avantajoasă în caz de mobilizare – un fel de mobilizare Un moment important în acest proces de reorganizare şi
incompletă, anticipată – numite: „Vorausmassnahmen”, care se iau motorizare a trupelor Wehrmacht-ului l-a constituit invazia
încă de pe timpul tensiunilor diplomatice. Cehoslovaciei în martie 1939. De la această dată, Germania
1. Organizarea şi caracteristica M.U. de rezervă a beneficiat de aportul dezvoltatelor industrii grele şi de
Organizarea armament din Boemia şi Moravia, Uzinele „Skoda” devenind
Teritoriul Reich-ului este împărţit în 15 circumscripţii unul din principalii furnizori de motoare şi vehicule pentru
teritoriale, corespunzătoare Corpurilor 1-13 şi 17-18 de Armată, armata germană.
numite „Wehrkreiskommando”. Procesul de accelerare a înarmării în Germania era însoţit
Fiecare Circ. Teritorială de C. de A. este împărţită de crescânda exaltare a gloriei militare germane din toate
în circumscripţii mai mici, numite cercuri de recrutare – timpurile. Hitler a proslăvit armata nazistă, definind-o cel
„Wehrbezirkskommando”. mai preţios şi mai superb bun al statului naţional-socialist,
Aceste comandamente teritoriale, pe lângă operaţiile de subliniind că ea nu e o armată nouă, ci acea glorioasă armată
recrutare propriu zise, îndeplinesc şi aşa numitul Oficiu de germană ce se poate cu cinste numi străjuitoare şi stegară a
„Completare”, prin nişte comandamente care par a reprezenta în unei tradiţii unice18.
realitate cadrele marilor unităţi şi a unităţilor de rezervă. NOTE
În adevăr, fiecare „Wehrkreis” (Circ. Terit. de C. de A.) are 3-5
1
Centrul Intermediar de Arhivă anexă a Statului Major al Forţelor Terestre.
inspectorate de complectare – „Wehrsatzinspection” – organizate ca 2
Geoff Layton, De la Bismarck la Hitler: Germania 1890-1933, Ed. ALL,
mare comandament, având ca şef un general sau colonel, însă cu Bucureşti, 2002, p. 112.
competenţă de comandant de divizie. 3
Jean Carpantier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti,
În subordinea fiecărui inspectorat de completare, se găsesc 8-12 p. 371.
4
Geoff Layton, op.cit., p. 117.
comandamente mai mici, numite „Wehrerstazbezirkommando”, 5
A.J.P.Taylor, Originile celui de-Al Doilea Război Mondial, Ed. Polirom, Iaşi,
comandate de un colonel sau lt. colonel numit „Oberst E.” El are 1999, p. 49.
competinţă de comandant de regiment. 6
Ibidem, p. 62.
În fine aceste „Wehrerstazbezirks”, au sub comanda lor
6
Marin Badea, Gheorghe Unc, Germania în Regimurile fasciste şi totalitare
din Europa, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p. 375.
3-6 Comandamente mici numite ”Wehrmeldeamt”, comandate 7
Ibidem, p. 376.
de un Maior. Fiecare „Wehrmeldeamt”, are în subordine 4-6 8
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Marele Stat Major,
Circumscripţii administrative (oraşe, plăşi, comune) – numite Secţia 2 Informaţii, dosar nr. crt. 798, f. 3.
Birouri de Evidenţă – „Musterungsbezirk”.
9
Ibidem, f. 5.
10
Marin Badea, Gheorghe Unc, op. cit, p. 375.
................................................................................................. 11
A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia 2 Informaţii, dosar nr. crt. 797,
În preajma declanşării războiului, doctrina militară f 16.
germană promova constituirea marilor grupări tactice, dotate 12
Marin Badea, Gheorghe Unc, op. cit, p. 375.
13
A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia 2 Informaţii, dosar nr. crt. 856,
complet numai cu motorizate, care să asigure o forţă de şoc
f. 38.
capabilă să străpungă marile linii fortificate, cum ar fi fost 14
Idem, dosar nr. crt. 798, f. 18.
„Linia Maginot” în Franţa şi „Linia Stalin” în U.R.S.S. 15
A.M. Necrici, Cum a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, Ed.Ştiinţifică,
Astfel în compunerea „Corpului Rapid al Armatei Bucureşti, 1960, p. 25.
16
Marin Badea, Gheorghe Unc, op.cit., p. 387.
Germane” au fost organizate Corpul XIV Armată cu garnizoana * Fără a socoti pe cel din Prusia Orientală care este împărţit între cele 3 divizii
la Magdenburg, Corpul XV Armată cu garnizoana la Jena şi active din timp de pace.
Corpul XVI Armată cu garnizoana la Berlin. În compunerea 18
Marin Badea, Gheorghe Unc, op. cit., p. 379.
Corpului XV Armată intrau cele patru divizii uşoare, patru
regimente de recunoaştere dotate cu care de luptă uşoare şi trei
batalioane blindate dotate cu care de luptă mijlocii. Corpul XVI The reconstruction of German Army
Armată, denumit şi „corpul blindat” avea 10 regimente de care after the First World War,
de luptă, cinci batalioane de recunoaştere şi un batalion blindat. Colonel Daniel ŞTEFAN, Ph.D.
Cu toate că după Primul Război Mondial Austria
abandonase orice veleităţi militare, totuşi, armata austriacă Abstract: Although Germany was defeated after the
deţinea o divizie uşoară, singura de altfel dotată cu care de First World War, by its diplomacy, it remade its military
luptă. Aceasta a stat la baza organizării celei de-a patra divizii forces.The author presents this process and the impossibility
uşoare a Wehrmacht-ului, după momentul Anschluss-ului. of the European states to create a peace mechanism.
Prin urmare în acest an, 1938, armata germană deţinea cinci
divizii blindate şi patru divizii uşoare. Keywords: peace treaty, war economy, alliance,
La 24 noiembrie 1938, sub comanda generalului disarmament, war economy
Guderion s-a constituit „Corpul Rapid al Armatei Germane”,

78 1 (51) 2011 document

 studii/documente

ROLUL SERVICIULUI CENTRAL DE LICHIDĂRI

ŞI DECONTĂRI CU ARMATELE ALIATE
ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Teodora GIURGIU1

Î n timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele
a creat structuri prin care a armonizat legăturile cu aliaţii Aliate era un organ de lichidare şi decontare a livrărilor şi
săi. Una dintre acestea a fost Serviciul Central de Lichidări prestaţiilor efectuate de Armata de Uscat către Armatele Aliate
şi Decontari cu Armatele Aliate2, înfiinţat în cadrul Direcţiei şi invers, precum şi un organ central de evidenţă şi contabilitate
Superioare a Administraţiei Armatei, prin Instrucţiunile nr. pentru toate livrările şi prestaţiile efectuate de: Armata de Uscat,
1007 din 22 mai 19443, semnate de ministrul de război – general Aer, Marină, Aprovizionare, M.I.A.P.R.8 şi alte departamente şi
Constantin Pantazi4. instituţii de stat.
Scopul serviciului era: să centralizeze, să contabilizeze şi În acest scop, Serviciul Central de Lichidări şi Decontări
să lichideze toate livrările şi prestaţiile de orice fel intervenite cu Armatele Aliate avea o serie de atribuţii9. Primea de la
între Armatele Aliate în baza acordurilor încheiate în acest comandamentele de M.U.10 ale Armatei de Uscat, borderourile
scop; să ţină o evidenţă generală atât a livrărilor şi prestaţiilor şi actele în legătură cu livrările şi prestaţiile de orice fel făcute
efectuate între Armatele Aliate, cât şi a celor efectuate de alte Armatelor Aliate. Tria aceste acte şi lua măsuri de lichidarea lor
departamente şi instituţii de stat române, către Armatele Aliate în comun acord cu misiunea Armatelor Aliate în România şi cu
aflate pe teritoriul ţării; să poată avizul direcţiilor şi serviciilor de resort din
prezenta în orice moment un bilanţ „În cazurile când Misiunea Ministerul de Război.
general al conturilor respective, din Militară Aliată totuşi nu Primea de la comandamentele de M.U.
care să rezulte pe categorii mari de recunoştea livrarea sau prestaţia, borderourile şi actele referitoare la livrările şi
livrări şi prestaţii şi pe departamente ori valoarea stabilită în vederea prestaţiile ce îi reveneau Armatei Române de la
şi instituţii, ceea ce s-a livrat, ce Armatele Aliate. În acelaşi timp, îi erau trimise
decontării, litigiul urma să
s-a lichidat şi în ce mod şi ceea ce şi conturile de la Misiunea Armatelor Aliate
fie soluţionat între guvernele cu privire la acele livrări şi prestaţii pe care le
rămânea de lichidat5.
Nu se încadrau în dispoziţiile statelor respective, în care scop controla şi verifica pentru exactitate în baza
de mai sus, livrările sau prestaţiile actele erau înaintate Preşedinţiei actelor prezentate, după care avea misiunea de
efectuate în baza comenzilor speciale Consiliului de Miniştri”. a le definitiva şi urmări în vederea lichidării lor
intervenite de la stat la stat, acele conform acordurilor existente.
rezultate din acordurile privitoare la compensaţii şi nici acele rezultate Primea de la Subsecretariatele de Stat Aer, Marină şi
din operaţiuni de import şi export în cadrul contingentărilor cu Aprovizionare, situaţiile statistice referitoare la livrările şi prestaţiile
excepţia livrărilor executate prin intermediul Armatei Române. făcute de acestea către Armatele Aliate şi invers.
Organizarea şi încadrarea serviciul era realizată de Marele Primea situaţiile statistice şi de la celelalte departamente,
Stat Major şi Direcţia Personalului la propunerile Direcţiei instituţii de stat etc.
Superioare a Administraţiei Armatei6. Ţinea contabilitatea tuturor livrărilor şi prestaţiilor care
Asigurarea necesarului trupelor aliate aflate pe teritoriul interveneau între statul român şi Armatele Aliate.
român se făcea în conformitate cu convenţiile încheiate în acest Întocmea şi supunea prin Direcţia Superioară a Administraţiei
scop şi potrivit instrucţiunilor Marelui Stat Major transmise cu Armatei, Ministerului de Război – Cabinet – un bilanţ general al
nr. 873653 din 4 martie 1944. Dispoziţiile prevăzute în aceste conturilor, în dublu exemplar, din care unul era înaintat Preşedinţiei
instrucţiuni sub capitolul lit. E, cu privire la centralizarea ce Consiliului de Miniştri.
trebuia făcută de Marele Stat Major, Secţia a VII-a se anulau. Instrucţiunile nr. 1007 din 1944, stabileau un set de reguli şi
Toate operaţiunile treceau asupra Serviciului Central de Lichidări în ceea ce priveşte centralizarea, lichidarea şi decontarea livrărilor
şi Decontări cu Armatele Aliate conform Instrucţiunilor nr. 1007 şi prestaţiilor efectuate către Armatele Aliate sau primite de la
din 1944. Armatele Aliate11.
În schimb, Instrucţiunile Marelui Stat Major – Secţia Actele şi borderourile ce se întocmeau de unităţi şi
a IV-a – transmise cu nr. 705268 din 28 martie 1944, cu privire la comandamentele de M.U. erau acelea prevăzute de Instrucţiunile
folosirea bonurilor speciale pentru procurări sau prestaţii de orice Marelui Stat Major – Secţia a IV-a – nr. 696540 din 16 martie
fel pe teritoriul român, rămâneau şi pe viitor în vigoare. 1944 şi Instrucţiunile Marelui Stat Major – Secţia a IV-a din
De asemenea, rămânea în vigoare Ordinul Circular al 20 martie 1944, transmise cu nr. 705268 din 28 martie 1944.
Marelui Stat Major – Secţia a IV-a – nr. 696540 din 16 martie Dispoziţia de la punctul 6 din ultimele instrucţiuni menţionate
1944, cu singura deosebire că situaţiile şi actele respective nu căpăta un nou sens şi anume că borderoul cu bonuri12 va fi înaintat
mai erau trimise de Marele Stat Major – Serviciul Intendenţei – la Ministerului Finanţelor prin Serviciul Central de Lichidări şi
Ministerul Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război – Serviciul Decontări cu Armatele Aliate13.
F.A.N.7 – ci la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Unităţile şi comandamentele urmau să continue să înainteze
Armatele Aliate. Dispoziţiile ordinului circular urmau să se aplice borderourile cu actele de livrări şi prestaţii conform Instrucţiunilor
şi comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de interior. Marelui Stat Major nr. 696540 din 1944: cele ale aviaţiei şi marinei

document 2011 1 (51) 79

studii/documente
Lucreţiu Pătrăşcanu
se vor înainta subsecretariatelor respective, iar cele ale Armatei de
Uscat de la armata de operaţiuni la Marele Stat Major – Serviciul
Intendenţei; comandamentele şi unităţile din interior ale Armatei
de Uscat le înaintau direct la Serviciul Central de Lichidări şi
Decontări cu Armatele Aliate.
Subsecretariatele de Stat al Aerului şi Marinei centralizau
operaţiunile şi luau măsuri de lichidare şi decontarea livrărilor şi
prestaţiilor prin serviciile respective. Subsecretariatul de Stat al
Marinei avea trasată ca sarcină înfiinţarea biroului prevăzut de
Instrucţiunile Marelui Stat Major nr. 873653 din 04 martie 1944
în cadrul uneia din direcţiile din subordine. Cel mai târziu până la
data de 15 ale lunii următoare, subsecretariatele trebuiau să trimită
la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate,
o situaţie a livrărilor şi prestaţiilor efectuate de autorităţile române,
Armatelor Aliate şi separat o situaţie a celor efectuate de Armatele
Aliate, autorităţilor române.
Situaţia statistică cuprindea următoarele rubrici: categoria
de materiale sau prestaţii de serviciu (armament, muniţii, unsori,
harşament inclusiv reparaţii; piese de schimb auto, cauciucuri,
maşini, carburanţi, inclusiv reparaţii; echipament de tot felul,
reparaţii; materiale de geniu şi transmisiuni; material ACG;
materiale sanitare umane: cost întreţinere în spitale pentru oameni;
materiale sanitare veterinare: cost întreţinere în spitale pentru
animale; subzistenţe de tot felul pentru oameni, animale, materiale,
întreţinere, combustibil şi articole de regie; animale; construcţii,
inclusiv reparaţii; transporturi etc.), livrări în cursul lunii (valoarea
în lei; stadiul lichidării: achitat lei şi neachitat lei), în contul
restanţelor nelichidate din lunile precedente (s-a mai lichidat lei;
rămas neachitat lei), în total (s-a achitat lei; rămas neachitat lei),
modul de lichidare al sumelor rămase neachitate, observaţii.
În cazurile când borderourile şi actele primite cuprind livrări
sau prestaţii care erau de resortul Armatei de Uscat, M.I.A.P.R.
sau Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării, după îndeplinirea
formelor de recunoaştere a actelor din partea Misiunii Militare
Aliate, erau trimise pentru lichidare şi decontare Serviciul Central
de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.
Marele Stat Major – Serviciul Intendenţei – avea misiunea de
a centraliza borderourile cu actele primite de la armatele operative
şi după ce le controla dacă erau întocmite conform dispoziţiilor în
vigoare, le trimitea la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări
cu Armatele Aliate. Comandamentele de corpuri teritoriale din
interior şi similare acestora, precum şi formaţiunile şi stabilimentele
ce aparţineau direct de organele centrale din Ministerul de Război
înaintau borderourile cu actele respective direct Serviciul Central
de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.
80
Serviciul controla actele primite, lua măsuri de complectarea
lor14 şi dispunea lichidarea şi decontarea lor, în legătură cu Misiunea
Militară Aliată în România, cu direcţiile de resort din Ministerul
de Război şi Direcţiei Subzistenţelor Armatei din Subsecretariatul
de Stat al Aprovizionării.
În acest scop, extrăgea din acte datele necesare, pe direcţii
şi servicii de resort din Ministerul de Război, care aveau în
administraţie materialele. Acestea, după ce primeau extrasele,
eventual şi actele justificative, luau măsuri prin birourile speciale,
înfiinţate conform Instrucţiunilor Marelui Stat Major nr. 873653
din 04 martie 1944, să complecteze datele necesare cerute de
Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate.
Totodată, direcţiile şi serviciile respective, de altfel ca şi
Subsecretariatele de Stat Aer, Marină şi Aprovizionare aveau
îndatorirea de a ţine evidenţa tuturor livrărilor şi prestaţiilor de
resortul lor, încât să rezulte în orice moment: unitatea, depozitul sau
autoritatea română sau aliată care a primit sau a predat materiale
sau prin care s-au efectuat prestaţii de serviciu; cantitatea sau felul
prestaţiilor pe categorii de materiale şi articole şi valoarea acestora
în lei.
Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele
Aliate, după complectarea actelor cu toate datele necesare, lua
legătura cu Misiunea Militară Aliată pentru recunoaşterea şi
definitivarea actelor.
Actele de lichidare definitiv încheiate urmau să fie verificate
de ofiţerul de intendenţă, după care erau trimise Direcţiei
Contabilităţii din Ministerul de Război pentru a interveni la
Ministerul Finanţelor în vederea decontării sumelor respective.
Actele urmau să fie constituite pe categorii de materiale în
triplu exemplar din care unicatul din actele originale şi duplicatul se
înaintau Direcţiei Contabilităţii iar triplicatul se păstra la Serviciul
Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate ca document
contabil provizoriu, până la înapoierea duplicatului vizat de către
Direcţia Contabilităţii.
Instrucţiunile nr. 1007 din 1944 stabileau şi procedura ce
trebuia respectată pentru contabilizarea livrărilor şi decontărilor
cu Armatele Aliate15.
În vederea unei evidenţe generale a tuturor livrărilor şi
prestaţiilor efectuate16 în conformitate cu Ordinul Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri nr. 303071 din 2 mai 1944, toate
departamentele, Guvernămintele Transnistriei, Basarabiei şi
Cei Trei Mari - Winston Churchill, preşedintele Roosevelt, I. V. Stalin,
4-11 februarie 1945
1 (51) 2011 document

Sfârşitul luptei (prizonieratul)
Bucovinei şi orice alte instituţii de stat care livraseră sau au
efectuat diverse prestaţii trupelor aliate, erau solicitate să trimită
lunar Serviciului Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele
Aliate o situaţie centralizatoare.
Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele
Aliate trebuia să întocmească documentele necesare pentru
contabilizarea şi evidenţa livrărilor şi prestaţiilor. Centralizarea şi
evidenţa urma să fie ţinută separat pentru Ministerul de Război,
separat pentru alte departamente şi instituţii de stat şi în general
pe întreaga ţară.
Pentru ca evidenţa contabilă să cuprindă toate materialele şi
prestaţiile efectuate reciproc cu Armatele Aliate de la începutul
războiului, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Marinei,
Aprovizionării, precum şi celelalte departamente şi instituţii de
stat, urmau să trimită Serviciului Central de Lichidări şi Decontări
cu Armatele Aliate până cel mai tărziu la 1 iulie 1944 o situaţie
statistică generală pe categorii de materiale şi valori, din care să
rezulte: ce s-a dat sau s-a primit până la data de 01 aprilie .1944;
ce s-a lichidat şi în ce mod şi ce rămâne de lichidat.
Situaţiile ordonate de Marele Stat Major – Secţia a VII-a – cu
Ordinul nr. 873793 din 20 martie 1944 nu mai trebuiau întocmite.
Cei care le întocmiseră şi înaintaseră Marelui Stat Major, nu erau
scutiţi de a înainta situaţia de mai sus.
Situaţiile, borderourile cu actele respective şi orice alte
documente privitoare la livrările şi prestaţiile de serviciu, între
Armatele aliate, care se găseau, conform ordinelor anterioare la
Regele Mihai decorându-l pe Petru Groza
document 2011 1 (51)
studii/documente
Marele Stat Major – Serviciul Intendenţei, la Serviciul Statistic din
Marele Stat Major sau la Serviciul F.A.N., din M.I.A.P.R., trebuiau
trimise fără întârziere la Serviciul Central de Lichidări şi Decontări
cu Armatele Aliate.
Pentru definitivarea actelor care ar fi litigioase, în sensul că nu
mai puteau fi complectate din cauza desfiinţării unităţilor sau că nu
fuseseră recunoscute, fie ca livrate sau prestate, fie ca preţ, de una din
părţi, urma să funcţioneze pe lângă Serviciul Central de Lichidări
şi Decontări cu Armatele Aliate o comisie mixtă care se compunea
din câte un delegat din partea: Ministerului de Război, Marele
Stat Major, Ministerul Finanţelor, Misiunilor Militare Aliate şi
Subsecretariatul de Stat sau direcţiei de resort respective, precum
şi din partea departamentului sau instituţiei de stat interesate.
Rezultatul constatărilor era consemnat printr-un proces-verbal care
constituia actul de bază în vederea lichidării şi decontării. În cazurile
când Misiunea Militară Aliată totuşi nu recunoştea livrarea sau
prestaţia, ori valoarea stabilită în vederea decontării, litigiul urma să
fie soluţionat între guvernele statelor respective, în care scop actele
erau înaintate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.
Serviciul Central de Lichidări şi Decontări cu Armatele Aliate
ţinând seama de situaţia de fapt în care se vor desfăşura operaţiunile
ce îi reveneau, putea propune Direcţiei Superioare a Administraţiei
Armatei, de care depindea, ordine care mai trebuiau date pentru
realizarea scopului şi pentru bunul mers al serviciului.
Abaterile care se constatau cu ocazia întocmirii actelor şi de
la veridicitatea lor, precum şi a centralizării şi înaintării lor la timp,
în baza ordinelor şi instrucţiunilor în vigoare, precum şi faţă de
instrucţiunile prezente, trebuiau semnalate imediat ministerului,
spre a se lua măsuri contra celor vinovaţi.
Instrucţiunile urmau a fi transmise tuturor comandamentelor
şi unităţilor armatei, precum şi departamentelor şi instituţiilor
interesate17.
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei.
2
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond microfilme, rola
F II 7.2359, cd. 445.
3
Referitoare la evidenţa, lichidarea şi decontarea livrărilor şi prestaţiilor de
orice fel intervenite între Armata Română şi Armatele Aliate.
4
Ministrul Apărării Naţionale între 23 ianuarie 1942-23 august 1944.
5
A.M.R., Fond microfilme, rola F II 7.2359, cd. 445.
6
Ibidem, cd. 446.
7
Serviciul Fondul Apărării Naţionale.
8
Ministerul Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război.
9
A.M.R., Fond microfilme, rola F II 7.2359, cd. 446.
10
Mari unităţi.
11
A.M.R., Fond microfilme, rola F II 7.2359, cd. 448.
12
Fie pentru livrări din contingentele de export, fie că erau pentru alte materiale
sau prestaţii.
13
Conform Instrucţiunilor nr. 1007 din 1944.
14
În cazuri de lipsuri.
15
A.M.R., Fond microfilme, rola F II 7.2359, cd. 450.
16
Atât între Armata Română şi Armatele Aliate, cât şi între alte departamente
sau instituţii de stat şi Armatele Aliate.
17
A.M.R., Fond microfilme, rola F II 7.2359, cd. 452.
The role of Liquidations and Deductions Central Service
with Allies Armies during the Second World War,
Teodora GIURGIU
Abstract: During the Second World War, Romania created
structures that harmonized the liaisons with its allies. One of
these institutions was Liquidations and Deductions Central
Service with Allies Armies. Its role was to centralize, to account
and to liquidate the deliveries and the labour conscriptions
intervened between Allies Armies.
Keywords: Liquidations and Deductions Central Service with
Allies Armies, deliveries, order, instruction, Truce Convention
81
studii/documente

MEMORIALUL EROILOR NEAMULUI,

DEZIDERAT AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI
INTERBELICE ŞI CONTEMPORANE
Alexandru DOBRICĂ1

Cultul eroilor, între tradiţie şi modernitate Tradiţia legată de cultul eroilor constituie probabil
unul dintre cele mai conservatoare aspecte ale istoriei
n anul 2004 a luat fiinţă Oficiul Naţional pentru umanităţii. Din Antichitate şi până în prezent trupurile
Î Cultul Eroilor (O.N.C.E.)2. În virtutea misiunii neînsufleţite ale celor căzuţi în urma războaielor au fost
sale, de valorificare în plan educativ a memoriei celor căzuţi considerate întotdeauna demne de respect.
pentru ţară, O.N.C.E. a reluat o idee generoasă, apărută Primul exemplu de cult colectiv, dedicat celor
în deceniul al patrulea al veacului trecut, a edificării unui morţi, îl reprezintă aniversarea victoriei grecilor asupra
memorial al eroilor neamului, iar în prezent urmăreşte invadatorilor persani la Marathon, în secolul V î.Hr. De
s-o concretizeze prin amenajarea în Parcul Carol, în altfel în oraşele antice greceşti, îndeosebi în Atena, existau
perimetrul actual al ex-mausoleului eroilor comunişti, reglementări speciale în acest sens. Cultul vitejiei era
aşa-numitul monument al „eroilor luptei pentru recompensat prin legi care obligau comunitatea să asigure
libertatea poporului şi a educaţia orfanilor de război
patriei, pentru socialism“3, „În cadrul acestui proiect clădirile Muzeului şi indicau responsabilitatea
a unui loc de reculegere, Militar formau soclul Mausoleului şi statului de a le înmormânta
pelerinaj, comemorare şi contribuiau astfel la înfăţişarea măreaţă taţii. Amenajarea unor cimitire
solemnitate al românilor de a ansamblului, amintind de arhitectura militare (de genul celui de
pretutindeni. castrelor romane. Subsolul Mausoleului era la Keramaikos) precum şi
Necesitatea acestui ocupat de Cripta Eroului Necunoscut, la discursul funerar (cel mai
proiect este reclamată de intrarea căreia străjuia Monumentul Eroului
cunoscut fiind cel al lui Pericle)
realitatea faptului că, în Necunoscut. Acesta era astfel amplasat
aveau menirea de a garanta
România nu există un încât să poată fi văzut din depărtare, iar
gloria eternă cetăţenilor-ostaşi.
trupa care defila să poată, în acelaşi timp,
memorial dedicat cetăţenilor Sacrificiul acestora era privit
să privească monumentul şi să dea onorul
căzuţi în războaie. Aceasta în ca un gest de conduită civică,
oficialităţilor, care luau loc pe estrada
ciuda faptului că pierderile din faţa Criptei“. considerat demn de a i se
României, numai în Al închina un cult public.
Doilea Război Mondial, În Evul Mediu adevăratele
se cifrează la 794.562 (92.620 morţi, 333.966 răniţi, modele ale sacrificiului de sine au fost martirii cruciaţi.
367.966 dispăruţi)4 sau, după alte surse, ele se ridică la Martiriul acestora era rezervat pentru situaţiile specifice în
930.171 (92.620 morţi, 333.966 răniţi, 367.966 dispăruţi care războinicul cruciat lupta împotriva necredincioşilor
şi 135.620 dezarmaţi, după 23 august 1944).5 sau păgânilor. Astfel, Odo de Deuil6 explica în 1148 că
Rândurile care urmează încearcă să ofere o imagine, faima celor căzuţi în luptă „va dăinui în lumea întreagă” şi
mergând de la ansamblu la detaliu, a eforturilor depuse, „moartea lor [...] a câştigat cununa martiriului”.
în contextul unui război extrem de brutal, de societatea Mitul eroului a căpătat noi valenţe odată cu Primul
românească interbelică, prin instituţia Armatei, pentru a Război Mondial (1914-1918), atunci când, după modelul
concretiza o idee nobilă, aceea a imortalizării, în piatră francez, într-o serie de state europene a fost instituit
şi beton, a sacrificiului făcut de aceşti oameni, în fapt proiectul Mormântului Soldatului Necunoscut ca
cetăţeni aflaţi în serviciul comandat al statului român. modalitate de respect pentru sacrificiul tuturor morţilor
de război anonimi. Alte simboluri convergente acestui
*** proiect erau monumentele memoriale, ridicate în fiecare
stat, precum cimitirele de război, plăcile cu liste nominale

82 1 (51) 2011 document


Preconizatul Mausoleu al Eroilor Neamului;
desen realizat în 1943 de arhitectul I. Giurgea (arhiva ONCE)
ale morţilor expuse în biserici şi în clădirile administrative
şi, nu în ultimul rând, omagierea eroilor în anumite zile
speciale şi într-un cadru ceremonios.
În plus, cultul eroilor devenise o datorie morală a
statelor participante la război, o responsabilitate pe care
acestea şi-au asumat-o şi juridic prin semnarea tratatelor
de la Versailles (secţiunea a II-a, articolele 225 şi 226) şi
St. Germaine en Laye (art. 225 şi 226), care prevedeau,
printre altele, obligativitatea întreţinerii mormintelor
ostaşilor îngropaţi pe teritoriile statelor foste beligerante
– inclusiv mormintele prizonierilor şi internaţilor civili
morţi în captivitate – precum şi a operelor comemorative
de război dedicate acestora.
Completări importante în domeniul dreptului
internaţional umanitar sunt aduse însă mult mai tîrziu,
prin adoptarea Convenţiilor de la Geneva, din 12 august
1949, amendate în cadrul Conferinţei diplomatice de la
document 2011 1 (51)
studii/documente
Geneva, din 8 iulie 1977, prin două Protocoale adiţionale7
referitoare la protecţia victimelor de război. Este
vorba de patru Convenţii, şi anume: Convenţia pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele
armate în campanie, Convenţia pentru îmbunătăţirea
soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor
armate pe mare, Convenţia privitoare la tratamentul
prizonierilor de război şi Convenţia privitoare la protecţia
persoanelor civile în timp de război.
Documentele respective enunţă, ca principiu
fundamental, protejarea şi tratarea umanitară a populaţiei
civile aflate pe teritoriul inamic şi a persoanelor scoase
din luptă. Totodată, prin adoptarea acestora a fost extinsă
protecţia dreptului internaţional şi la alte categorii
de conflicte armate, altele decât războaiele clasice,
consolidând în acelaşi timp protecţia răniţilor, bolnavilor,
naufragiaţilor şi a victimelor de război. Nu în ultimul
rând, Convenţiile respective consacră reguli minimale
de comportare a combatanţilor pe câmpul de luptă. De
menţionat că România a ratificat Protocoalele adiţionale
la 11 mai 1990.
Cultul eroilor în România interbelică
Beligerantă în Primul Război Mondial şi semnatară
a celor două tratate menţionate, România era datoare faţă
de cei 330.0008 militari români căzuţi la datorie, să le
îngrijească mormintele, ceea ce constituia, pe lângă actul
de recunoştinţă în sine şi o operă de educaţie şi cultură
pentru generaţiile contemporane războiului, ca şi pentru
cele viitoare.
Un prim pas în rezolvarea acestei chestiuni de
onoare a fost făcut, în prima jumătate a anului 1919,
de către Ministerul de Război, ale cărui ordine precise9
au condus la strângerea şi înmormântarea creştinească
a tuturor acelor oseminte de ostaşi, de pe cuprinsul
ţării, care rămăseseră neînhumate pe câmpul de luptă.
De asemenea, a fost redactat un Regulament pentru
funcţionarea cimitirelor militare10 şi a fost constituită o
comisie – condusă de şeful Marelui Stat Major, generalul
Cristescu – pentru exproprierea tuturor terenurilor pe
care se găseau morminte de război ale militarilor români
sau străini11.
Se simţea însă nevoia apariţiei unei instituţii oficiale,
abilitate exclusiv în această problemă a mormintelor şi
a monumentelor de război. Iniţiativa înfiinţării unui
asemenea organism de stat, a aparţinut ministrului de
Război din acea perioadă, generalul de corp de armată
Arthur Văitoianu, care a pus bazele unei instituţii a
cultului pentru eroi, aflată sub patronajul Reginei Maria şi
numită, pentru început, Societatea „Mormintele Eroilor
83
studii/documente

Căzuţi în Război”12. Aceasta a luat fiinţă prin Decretul Cimitirul Eroilor Neamului, naşterea unei idei.
Regal nr. 4106 din 12 septembrie 1919. Funcţiona pe
baza unui Statut13 şi se afla sub direcţia Ministerului de La începutul anului 1942, odată cu antrenarea
Război, având calitatea de persoană morală şi scopul de României în desfăşurarea ostilităţilor militare de pe
a identifica, centraliza şi amenaja, pe teritoriul României, Frontul de Est (1941-1944), conducerea superioară
mormintele tuturor ostaşilor români sau străini, „căzuţi a Armatei Române – în speţă ministrul de Război,
în timpul şi din cauza războiului”, precum şi a tuturor generalul Constantin Pantazi, la ordinul conducătorului
celor care „au căzut, îndeplinind un serviciu comandat, la statului, mareşalul Ion Antonescu – a hotărât înfiinţarea,
oricare din formaţiunile armatei”14. în cadrul unui parc naţional, a unui loc special de veci
Iniţiativa acestei pentru eroii neamului,
instituţii a stat la care să aibă un important
baza amenajării, caracter simbolic;
după model francez, un loc de reculegere,
a Mormântului pelerinaj, comemorare şi
Ostaşului Necunoscut, solemnitate al românilor
ca simbol al jertfei de pretutindeni. Ideea
tuturor eroilor a pornit de la realitatea
anonimi căzuţi în faptului că, până în acel
război. Ceremonia moment, militarii morţi
desemnării acestuia s-a în campania amintită erau
desfăşurat la Mărăşeşti îngropaţi în cimitire ajunse
(un adevărat Verdun a fi neîncăpătoare16.
românesc), în ziua În necropola
de 14 mai 1923. Pe respectivă şi-ar fi găsit
data de 17 mai 1923, locul de veci atât ofiţerii
osemintele acestuia şi subofiţeri decedaţi sau
au fost aduse la rămaşi invalizi în urma
Bucureşti şi înhumate campaniei de pe Frontul
într-un cadru festiv de Est, cât şi cei decoraţi
pe platoul din faţa cu diferite ordine militare
Muzeului Militar („Mihai Viteazul“,
din Parcul Carol I. „Virtutea Aeronautică“
Proiectul ansamblului sau „Virtutea Militară“)
funerar a fost executat în ambele conflagraţii
patru ani mai târziu, Mostre ale metopelor monumentului „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi; mondiale. Pentru ofiţerii/
în 1927, după în anii războiului, acestea erau adăpostite în cadrul Parcului Carol din Bucureşti subofiţerii morţi în
(arhiva ONCE)
planurile sculptorului campaniile din 1877-
Emil Willy Becker. 1878 şi 1913, urmau a se
Conform acestui proiect, împrejmuirea Mormântului a face plăci comemorative, cu diferite ordine de zi date pe
fost realizată din opt stâlpi ornamentali, din marmură, armată, pentru a se evidenţia bravura diferitelor unităţi
legaţi între ei prin lanţuri alcătuite din zale de bronz. pe câmpul de luptă din toate campaniile. Concepţia
Piatra tombală, executată din marmură de Carrara, avea lucrărilor trebuia să respecte succesiunea actelor istorice
grosimea de 15 cm, lăţimea de 1,20 m şi lungimea de şi să semnifice spiritul de armă şi camaraderie17.
2,35 m, fiind aşezată peste placa de beton armat, deja Pentru amplasarea preconizatului cimitir al eroilor au
existentă de la înhumare. Pe placa funerară s-a scris: „Aici fost studiate mai multe variante. Întocmirea proiectului
doarme fericit întru Domnul ostaşul necunoscut, săvârşit general de construcţie a căzut în sarcina generalului
din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe Crăiniceanu Gheorghe, directorul general al Casei Oştirii.
oasele lui odihneşte pământul României întregite 1916- Acesta a prezentat o machetă a lucrărilor, ce urmau a fi
1919”. Tot atunci, prin grija Asociaţiei Cultul Patriei, s-a angajate, adaptate la Cimitirul Militar Ghencea, care ar
aprins o candelă, a cărei flacără arde – şi în prezent – zi fi trebuit mărit şi sistematizat cu această ocazie18. Era
şi noapte15. luată în calcul modificarea monumentului italian, care

84 1 (51) 2011 document

 studii/documente

bloca întreaga
perspectivă a
intrării principale,
şi o separare a celor
două cimitire,
cel al eroilor
români urmând
să fie plasat în
spatele cimitirului
i t a l i e n e s c 19.
Dat fiind că
trebuiau efectuate
exproprieri
importante, au
fost luate în
calcul alte soluţii
pe terenurile din
jurul Capitalei.
O altă
variantă o Vestigiul monumentului roman de la Adamclisi, aşa cum se prezenta acesta
reprezenta terenul la începutul anilor 40 (arhiva ONCE)

din şoseaua
Giurgiului;
cimitirul evreesc de aici urma să fie desfiinţat. Perimetrul
propus de Primărie era format din trei porţiuni: partea Cimitirul Eroilor Neamului,
centrală (parte a cimitirului evreesc), partea sudică conturul unui proiect de anvergură
(terenuri particulare virane ce trebuiau expropriate)
şi partea nordică (teren viran în proprietatea Casei de În data de 19 iulie 1943 se înfiinţa, prin decret-lege,
Credit a funcţionarilor Ministerului Sănătăţii, pentru Aşezământul „Cimitirul Eroilor Neamului“ (A.C.E.N.).
care se propunea un schimb de terenuri). Terenul avea Acesta avea personalitate juridică de drept public şi era
însă o formă neregulată, iar pentru a se obţine capacitatea pus sub supravegherea şi controlul Ministerului Apărării
necesară trebuiau expropriate mai multe proprietăţi Naţionale. Scopul noului organism era acela de a construi
particulare. Costul ridicat al acestora nu făcea rentabil şi organiza pe locul Muzeului Militar – afectat grav de
nici acest proiect20. cutremurul din noiembrie 1940 şi propus pentru demolare
O a treia opţiune o constituia terenul de pe şoseaua – din Parcul Carol, ansamblul funerar-comemorativ
Olteniţei, colţ cu strada Piscului, aflat în proprietatea preconizat, intitulat Cimitirul Eroilor Neamului
Municipiului Bucureşti (afară de o parcelă de (C.E.N.); în plus, A.C.E.N. trebuia să reconstruiască
23
1.105 m² ocupată de culturi şi aparţinând unor imobilele necesare unui nou muzeu militar .
particulari). Terenul respectiv urma să fie expropriat Conducerea instituţiei era încredinţată unui comitet
de către Primărie, operaţie în urma căreia Ministerul compus din secretarul general al M.Ap.N., ca preşedinte,
Apărării Naţionale ar fi trebuit să plătească suma primarul general al Capitalei (generalul Ion Răşcanu),
de 9.033.000 lei21. directorul Direcţiei Domeniilor şi Construcţiilor
Terenul din zona Şoselei Kiseleff era o a patra Militare (generalul Stănescu), directorul Aşezămintelor
opţiune vehiculată. Porţiunea vizată era triunghiul Naţionale Regina Maria „Cultul Eroilor“ (colonelul
nordic dintre şoseaua Kiseleff şi bulevardul Mărăşeşti, Radu Macarovici), directorul general al Casei Oştirii
cu o suprafaţă de 29.000 m². De menţionat că terenul (general (r) Gheorghe Crăiniceanu) – ca membri.
fusese în proprietatea organizaţiei Straja Ţării, de unde a Lucrările de edificare a C.E.N., de dărâmare şi de
trecut în patrimoniul Ministerului Educaţiei Naţionale. reclădire a Muzeului Militar urmau să fie executate de
Lucrările au început la 4 mai 1943, dar numai după către Casa Oştirii. Funcţionarii Aşezământului proveneau
10 zile s-a luat decizia mutării şantierului în Parcul din rândul personalului militar (erau preferaţi ofiţeri şi
Carol22. subofiţeri invalizi de război) şi a celui civil (funcţionari

document 2011 1 (51) 85

studii/documente

Monumentul-mausoleu

Trebuie spus că, încă din anul

1942, arhitectul I. Giurgea a întocmit
o serie de anteproiecte, planuri şi
devize pentru construirea acestuia.
În anul următor s-a organizat şi un
concurs de idei, la care au participat
36 de arhitecţi români. În proiectele
prezentate de aceştia, Mormântul
Eroului Necunoscut era aşezat într-o
piaţă mare, la aproximativ 20-100 m de
şoseaua de defilare, şi complet invizibil,
din cauza depărtării şi a diferenţelor
de nivel, de trupa ce defila. În al
doilea rând, oficialităţile, care primeau
defilarea, trebuiau să stea cu spatele
spre mormânt. O parte din arhitecţii
concurenţi au despărţit cimitirul în
două, prin clădirea principală şi clădirile
ei, comunicarea făcându-se doar prin
interiorul capelei. Un alt neajuns era
faptul că majoritatea participanţilor
au plasat monumentul la 200-300 m
spre interior, ceea ce reducea enorm
Macheta mausoleului ce urma să fie edificat, după modelul monumentului vizibilitatea. Pentru ca monumentul-
de la Adamclisi, pe amplasamentul fostului Muzeu Militar osuar să fie pe acelaşi plan cu capela
din Parcul Carol (arhiva ONCE) au proiectat excavarea a 50.000 metri
cubi de pământ. În plus, concurenţii
publici). Veniturile şi cheltuielile Aşezământului erau au ignorat posibilităţile moderne de
înscrise într-un buget separat, anexă la bugetul M.Ap.N. construcţie, prezentând planuri cu forme perimate, cu
Veniturile aveau ca surse: subvenţia anuală acordată de ziduri ce atingeau 3-6 m grosime29. În cele din urmă s-a
M.Ap.N., donaţii, legate şi alte subvenţii de la instituţii adoptat propunerea profesorului Tzigara Samurcaş, care
publice sau particulare. Cheltuielile erau dirijate către viza reconstruirea monumentului triumfal „Tropaeum
cheltuielile de întreţinere şi cele de administraţie.Totodată Traiani“ de la Adamclisi – aflat în ruină la acea vreme –
era prevăzută reconstruirea, în noul ansamblu arhitectural, profitându-se şi de faptul că metopele acestui monument
a imobilelor menite să adăpostească, în condiţii tehnice se găseau în Parcul Carol, în faţa Muzeului Militar30.
moderne, noul Muzeu Militar Naţional24. În cadrul planului de ansamblu, mausoleul urma să
Pentru executarea lucrărilor a fost împuternicit fie ridicat pe platforma realizată prin dărâmarea fostului
generalul Gheorghe Crăiniceanu, pentru ca, în numele muzeu, fiind plasat astfel pe unul dintre cele mai înalte
ministrului M.Ap.N. (generalul Constantin Pantazi) să puncte ale oraşului şi putând fi văzut din orice loc.
dea dispoziţiile25 necesare pentru bunul mers al şantierului Accesibil din două direcţii opuse, prin Parcul Carol, pe
ce urma să se deschidă în Parcul Carol. Pentru întocmirea unde aveau acces cortegiile venite să cinstească Eroul
planurilor, devizelor şi a proiectelor de construcţie, a fost Necunoscut, şi prin Calea Şerban-Vodă, pe unde se făcea
angajat (de către Casa Oştirii) arhitectul Ioan Giurgea26. trecerea către cimitirul propriu-zis – edificiul preconizat
De asemenea s-a pus la dispoziţia C.E.N. un detaşament era situat pe acelaşi plan cu Arhivele Statului, acolo
de lucru de aproximativ 200 de oameni concentraţi27. unde era proiectată viitoarea Catedrală a Neamului.
Planul general al C.E.N. cuprindea: un monument Cele două construcţii monument ar fi fost unite printr-o
grandios al eroilor, cimitirul propriu-zis, un nou muzeu şosea largă – unde s-ar fi desfăşurat cortegiile şi parăzile
militar, şi clădirile anexe (administrative)28. comemorative31 – ce pleca de la Catedrala Neamului şi

86 1 (51) 2011 document


ajungea în piaţa din faţa Parcului Carol, traversându-l în
toată lungimea lui, până în dreptul lacului, transformat
într-un mare bazin dreptunghiular, pe care şoseaua l-ar
fi ocolit şi ar fi ajuns pe platforma mausoleului. De
aici urca spre o a doua platformă (diferenţă de nivel de
10 m)32, largă de 25 m şi mărginită de o balustradă
decorată cu statui simbolice.
În cadrul acestui proiect clădirile Muzeului
Militar formau soclul Mausoleului şi contribuiau
astfel la înfăţişarea măreaţă a ansamblului, amintind de
arhitectura castrelor romane. Subsolul Mausoleului era
ocupat de Cripta Eroului Necunoscut, la intrarea căreia
străjuia Monumentul Eroului Necunoscut. Acesta era
astfel amplasat încât să poată fi văzut din depărtare, iar
trupa care defila să poată, în acelaşi timp, să privească
monumentul şi să dea onorul oficialităţilor, care luau loc
pe estrada din faţa Criptei. Aceasta din urmă era unită cu
o estradă – de unde pleca o altă scară monumentală, ce
ducea spre o a doua platformă, constituindu-se un platou
de onoare (de forma unui pătrat cu latura de 100 m),
unde era situat Mausoleul; soclul platoului era format de
Muzeul Militar, situat pe un plan rectangular cu latura
de 100 m, numai trei laturi ale acestui careu fiind ocupate
de clădirile muzeului, latura dinspre Parcul Carol fiind
ocupată de estradă33 – printr-o galerie de onoare, ai cărei
pereţi erau tapetaţi cu casete cuprinzând osemintele
eroilor. Centrul monumentului funerar îl forma o sală
circulară mărginită de coloane şi care era înconjurată de
o vastă galerie dublată, pe ambele părţi, de o serie de nişe,
în care erau depuse casete cu oseminte ale eroilor34.
Cimitirul de onoare
Cimitirul propriu-zis era plasat pe terenul din spatele
fostului muzeu, între străzile Candiano Popescu, Calea
Şerban-Vodă şi terenul Observatorului Astronomic.
Accesul se făcea prin Calea Şerban-Vodă, printr-o poartă
monumentală, ce cuprindea două pavilioane laterale, corp
de gardă, camera clopotelor etc.
În vederera parcelării cimitirului35, careul central urma
să fie dispus în funcţie de formaţiunile militare cărora le-au
aparţinut militarii respectivi; întregul ansamblu ar fi fost
înconjurat de un şir de copaci (castani, brazi, arbuşti
ornamentali), pentru a înviora aerul dezolant al cimitirelor
cazone; tot cimitirul ar fi fost împrejmuit cu un gard înalt
construit din moloane de piatră cu creneluri36.
În privinţa exproprierilor, se urmărea în
principiu numai degajarea accesului principal în cimitir,
prin deschiderea străzii proiectate. Era luată în calcul însă
şi posibilitatea exproprierii întregului teren ce rămânea
dincolo de această stradă37.
document 2011 1 (51)
studii/documente
Ca mod de realizare construcţia C.E.N. s-ar fi
executat prin antreprize şi regie. Mare parte a materialelor
rezulta din dărâmarea fostului muzeu. Aprovizionarea
cu materiale de construcţie era gândită a se face, pe cât
posibil, numai din ţară38.
Executarea lucrărilor avea ca primă urgenţă, printre
altele, dărâmarea clădirii fostului muzeu militar39
şi construirea unei magazii40 pentru adăpostirea
pisaniilor41.
Eforturile pentru înfiinţarea cimitirului propriu-
zis erau independente de celelalte. Pentru că reprezenta
partea simbolistică a întregului ansamblu, cimitirul trebuia
să apară, în toată concepţia lui, într-un timp cât mai scurt.
Plantaţiile trebuiau imediat sădite pentru a se dezvolta
până la terminarea construcţiei. În mod efectiv aceste
activităţi cuprindeau42: culegerea tuturor informaţiilor
necesare în vederea parcelării terenului liber43; executarea
şoselei principale care lega monumentul de intrarea
Şerban-Vodă, a fundaţiilor de beton pentru gardul
interior, a bordurilor de mozaic pentru determinarea
aleilor şi parcelelor, a înscrisurilor de pe pietrele funerare
(până în noiembrie 1944 se realizaseră 4.223 pisanii)44 şi,
nu în ultimul rând, lucrările horticole, pentru care a fost
angajat profesorul arhitect peisagist Ernest Pinard45.
Noul muzeu militar
Acesta era plănuit după toate normele tehnice
moderne, regăsindu-se aici o serie de galerii dublate,
de o parte cu nişe (intens luminate) şi de altă parte cu
suprafeţe mari de perete, pentru care era proiectată o
mare frescă a istoriei naţionale. În acest sens, pe lângă
lucrările efective de construcţie, s-au angajat o parte
din lucrările de pictură, bazate pe studiile anterioare ale
pictorilor Iordache şi Rabin, concentraţi deja la muzeu.
Astfel, planurile de arhitectură cuprindeau şase panouri
cu aspecte relevante ale istoriei poporului român46.
Îngheţarea şi lichidarea lucrărilor
la Cimitirul Eroilor Neamului
Turnura pe care au luat-o evenimentele după 23
august 1944 au afectat şi lucrările începute la acest
şantier.
În toamna anului 1944 lucrările la C.E.N. erau
în faza de provizorat. Până în data de 14.11.194447 se
efectuaseră doar lucrările brute (săpătura de pământ,
scoaterea pietrelor din şoselele şi aleile ce dădeau în
87
studii/documente
Mormântul Ostaşului Necunoscut (pe amplasamentul originar) şi Mausoleul
Eroilor Neamului, două elemente centrale în cadrul Memorialului
(arhiva ONCE)
parcelele şi în construcţiile noi, realizarea platformei
mausoleului şi a patului şoselei de onoare48.
Ministerul de Finanţe stipendiase (prin M.Ap.N.,
Direcţia Construcţii şi Domenii Militare) această
întreprindere, din creditul de război, cu suma de aproape
150.000.000 lei, din bugetul total de 260.000.000 lei
destinat acestui proiect de anvergură. Încetarea plăţilor
venea în urma deciziei Consiliului de Miniştri, prin
care nu se mai aprobau fonduri decât pentru lichidarea
lucrărilor. Deoarece erau necesare fonduri suplimentare
pentru prezervarea, măcar a ceea ce se înfăptuise până
atunci, Casa Oştirii a insistat pe lângă Ministerul
de Finanţe, şi a obţinut, în urma a două intervenţii
(pe 17 iulie şi 18 septembrie 1944), o ordonanţă de plată
(nr. 7.513 din 5.10.1944), în valoare de 22.801.507 lei.
Prin urmare, totalul sumei încasate, efectiv, de la ministerul
de resort, se ridica la cifra de 172.801.507 lei49.
Îngheţarea lucrărilor la şantierul C.E.N. fusese parcă
prevestită, de seria de bombardamente ale raidurilor
anglo-americane, din primăvara-vara anului 1944,
care au provocat pagube şi în această parte a oraşului
Bucureşti50. Astfel, în acest perimetru au căzut în total 13
bombe, dintre care două bombe mari, cu rachetă, au căzut
pe platoul parcelării cimitirului, iar alte două bombe au
picat în apropierea turnului de apă Ţepeş51.
88
Pe data de 20.01.1945, prin Ordinul nr. 68.645
al Ministerului de Război - Secretariatul General,
s-a înfiinţat o comisie de verificare a gestiunilor de
pe şantierul C.E.N.52 Pentru lichidarea portofoliului
gestiunii în bani53 a şantierului, s-a constituit o comisie
de recepţie, care să constate modul de execuţie, cantitatea,
calitatea etc., conform contractelor şi caietelor de
sarcini54. Totodată, prin Decizia Ministerială nr. 3.766
(semnată de ministrul de Război, generalul Negulescu
Ioan), din 05.03.1945, comisia de verificare şi control
asupra gestiunii şi lucrărilor şantierului C.E.N. avea
următoarea alcătuire: generalul Nicolae Cojocaru
(comandantul Brigăzii 1 Transmisiuni) ca preşedinte,
Emananche Popescu (referendar şef al Înaltei Curţi de
Conturi pe lângă Aşezământul Naţional „Regina Maria
pentru Cultul Eroilor“), colonelul magistrat Barbu
Dimescu (din Direcţia Contenciosului), maiorul ing.
P. Gr. Constantinescu (din Direcţia Construcţii şi
Domenii Militare), intendent maior Leon Popescu (din
Serviciul Control şi Verificări) ca membri.
Lucrările comisiei au început în data de 29.01.1945
şi s-au finalizat la 16.03.1945. Cercetările acesteia s-au
concretizat în dări de seamă individuale, după specializarea
fiecărui membru în parte.
În privinţa angajării lucrărilor la C.E.N., verificările
au scos în evidenţă faptul că, în urma Împuternicirii
nr. 2.372, din 9.08.1942, a M.Ap.N., col. Gh. Crăiniceanu
a procedat la contractarea a 22 de obligaţiuni cu diverşi
furnizori de lucrări, între 01.04.1943 până la 25.03.1944.
Concluzia comisiei, în această privinţă, era că mandatul
prin care se procedase la angajarea lucrărilor s-a dat prin
derogare de la Legea asupra mormintelor şi operelor
comemorative de război din 01.08.1940, care dădea drept
de edificare, Aşezământului Naţional „Regina Maria
pentru Cultul Eroilor“. Mandatarul Gh. Crăiniceanu îşi
depăşise atribuţiile prin faptul de a fi făcut contractări
peste limitele la care avea dreptul55.
În chestiunea fondurilor obţinute, s-a constatat
că din creditul de război pentru armată, deschis prin
Decretul-lege nr. 1939/1941, s-a făcut un virament, din
economiile obţinute la aprovizionarea cu ţigări, tutun şi
chibrituri pentru trupele operative, de 260.000.000 lei.
Suma astfel economisită a fost repartizată în tranşe, prin
aprobarea Ministerului de Finanţe nr. 158 586/8.05.1943,
pe numele Ministerului de Război, Direcţia Domenii
şi Construcţii Militare (în continuare D.D.C.M.), care
a fost însărcinată să administreze suma. Din acest fond
s-a încasat o sumă totală de 172.801.570 lei. (vezi mai
sus). Comisia concluziona că prin aceasta, D.D.C.M.-ul
a derogat de la legile şi dispoziţiile în vigoare privind
administrarea şi cheltuirea fondurilor afectate56.
1 (51) 2011 document

Mormântului Ostaşului Necunoscut pe amplasamentul originar
(arhiva ONCE)
În privinţa cheltuielilor, până în martie 1945,
din fondul afectat C.E.N., se ridicaseră 156.266.239
lei; soldul C.E.N. fiind evaluat la 122.801.750 lei, din
care acte de portofoliu (în valoare de 103.468.020 lei),
numerar asupra casierului C.E.N. (13.500 lei) şi numerar
la B.N.R., cont 1372 (19.320.000 lei)57.
Până la data efectuării controlului, la C.E.N. se
executaseră numai lucrările pregătitoare, care, în funcţie
de stadiul lor se grupau în trei categorii, şi anume:
- lucrări complet terminate: demolarea vechii clădiri a
Muzeului Militar şi săpătura de pământ pentru edificarea
viitorului muzeu;
- lucrări în curs de execuţie: amenajarea şoselei de
onoare, gardul împrejmuitor de piatră, pisanii (procurate
aproape în întregime de la furnizori, nemontate şi parte
fără inscripţii, lucrări de pictură pentru viitorul muzeu -
au fost comandate şase planşe, executată doar una);
lucrări angajate dar neîncepute: furnizarea de piatră
de granit din Germania pentru dalarea şoselei de onoare,
furnizarea de piatră de travertin din Basarabia pentru
gardul împrejmuitor (furniturile fuseseră contractate de
către societatea „Clădiri şi Cariere S.A.R.“; contractul
era unul litigios, firma primind un avans de 53.223.500
lei fără a furniza vreun material), Piaţa Clopotului, Piaţa
Mausoleului etc.58.
document 2011 1 (51)
studii/documente
Raportul cuprindea, în partea sa finală, propunerile
avansate de membrii comisiei în legătură cu îngheţarea
lucrărilor la şantierul C.E.N.
Avînd în vedere faptul că, bugetul general al statului
era supraîncărcat de multiple sarcini, iar valoarea lucrărilor
(estimate iniţial la 1.890.000.000 lei) putea depăşi chiar şi
evaluările costurilor din acea perioadă59, comisia aprecia
că nu era posibilă realizarea C.E.N. până la normalizarea
situaţiei, de aceea se impunea sistarea tuturor lucrărilor şi
lichidarea tuturor contractelor cu firmele furnizoare60.
Materialele au fost luate în primire de D.D.C.M.,
pentru a fi folosite la construcţiile domeniilor militare.
Cele care puteau fi întrebuinţate la amenajări de cimitire
(pisanii, borduri etc.), au fost predate Aşezământului
Naţional „Regina Maria”. Comisia Monumentelor
Istorice şi Muzeul de Arheologie trebuia sesizată pentru
a lua în custodie pietrele provenite din demontarea
monumentului de la Adamclisi.
***
Astfel se încheia prima încercare de constituire, în
România, a unui ansamblu monumental grandios, cu
scop funerar, comemorativ şi, nu în ultimul rând, estetic.
89
studii/documente
E drept, normele estetice ale anilor de război nu coincid
întotdeauna cu cele ale perioadei postbelice, predispusă la
forme şi concepte arhitecturale mai modeste ca mărime.
Ideea memorialului nu a fost uitată, ci preluată şi adaptată
prezentului, de către Oficiul Naţional pentru Cultul
Eroilor, care urmăreşte s-o materializeze prin amenajarea
în Parcul Carol, în perimetrul actual al mausoleului,
ridicat în 1963, a unui loc de comemorare şi solemnitate,
numit generic „Memorialul Eroilor Neamului”.
În data de 17.05.2007, în contextul sărbătoririi Zilei
Eroilor, s-a finalizat prima etapă a acestui proiect, prin
amplasarea în rotondă a grupului statuar „Pe aici nu se
trece“ şi ambientarea exteriorului acestuia cu două fântâni
arteziene.
Următoarea etapă implică reamenajarea hemiciclului
ca spaţiu expoziţional, într-o manieră modernă, cu
fotografiile, de mari dimensiuni, ale unor morminte,
cimitire, mausolee, monumente comemorative
reprezentative româneşti, din ţară şi străinătate, în
succesiunea 1877-1878-1913-1916-1919-1941-194561.
NOTE
1
Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.
2
O.N.C.E. a fost înfiinţat – ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, având personalitate juridică – pe baza Legii
279/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative
de război (publicată în Monitorul Oficial nr. 700/7.102003) şi a
Hotărârii de Guvern nr. 635/2004 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 429/13.05.2004).
3
Construit în cinstea militanţilor revoluţionari comunişti, mausoleul
a fost ridicat după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae
Cucu, fiind inaugurat la data de 30 decembrie 1963. Cu o înălţime
de 48 metri, monumentul este format dintr-o bază circulară placată
cu granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade zvelte placate
cu granit roşu. Baza conţine în interior o încintă circulară (rotondă),
căptuşită cu plăci din granit roşu, a cărei boltă este ornată cu un
mozaic auriu. Rotonda cuprindea criptele a trei demnitari comunişti:
dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. C. I. Parhon. În jurul
monumentului funerar central au fost realizate 14 nişe, în fiecare
din acestea fiind amplasate câte o criptă acoperită cu o lespede de
granit negru. Acestea adăposteau rămăşiţele pământeşti ale mai
multor militanţi comunişti, printre care: Ştefan Gheorghiu, Ion C.
Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroş, Lucreţiu Pătrăşcanu,
Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu-Gherea
et. al. Lângă mausoleul propriu-zis, la câţiva metri distanţă, se
arcuieşte un hemiciclu îmbrăcat cu travertin alb, unde erau depuse
urnele funerare ale altor militanţi comunişti ca Gh. Vasilescu-Vasia,
Constantin David, Ada Marinescu, Panait Muşoiu, Barbu Lăzăreanu,
Simion Stoilov, Mihail Macavei et. al. În anul 1991 mausoleul a fost
dezafectat, osemintele reprezentaţilor comunişti – cu excepţia a şase
dintre ei: Gh. Cristescu, Ştefan Gheorghiu, Mihail C. Bujor, Ion Gh.
Olteanu, Al. Constantinescu şi Leonte Filipescu, înhumaţi în criptele
90
din jurul monumentului – fiind mutate în alte cimitire, cf. Inaugurarea
monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei
pentru socialism în „Scânteia”, anul XXXIII Nr. 6123, 31 decembrie
1963; Petre Opriş, Comuniştii români şi „Monumentul eroilor luptei
pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Documente
inedite (iulie 1967), în „Orizont XXI”, anul II, nr. 5, pp. 52-61.
4
Dinu C. Giurescu, România în Al Doilea Război Mondial
(1939-1945), p. 107.
5
Alexandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română
în al II-lea Război Mondial, 1941-1945, Dicţionar Enciclopedic,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 320.
6
Cronicar francez medieval, care l-a însoţit pe regele Ludovic VII al
Franţei în Cruciada a II-a (1147).
7
Pentru prevederile exprese ale acestor două instrumente juridice, care
guvernează relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional,
în condiţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional, vezi
Asociaţia Română de Drept Umanitar, Protocoalele adiţionale la
Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecţia
victimelor de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992.
8
Pierderile umane ale României în anii primei conflagraţii mondiale
s-au ridicat în total la aproape un milion (morţi, răniţi, mutilaţi şi
dispăruţi), din care 330.000 morţi din rândurile militarilor; aceasta
însemna aproape 1/20 din populaţia totală a României, cf. România în
anii Primului Război Mondial, vol II, Ed. Militară, Bucureşti, 1987,
p. 698.
9
Este vorba de ordinele circulare nr. 2125/30.03.1919 şi
3834/21.08.191, care stabileau în detaliu procedurile de strângere a
osemintelor, de înhumare şi amenajare a mormintelor acestora, vezi
Arhiva Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, fond Cultul Eroilor,
ds. 1, ff. 1, 10, 13-14.
10
Idem, dosar 3, ff. 42-47.
11
Comisia s-a întrunit la 5 martie 1919, pe baza Decretului-lege
nr. 502/27.02.1919 şi a ordinelor Ministerului de Război, nr. 3790 şi
4256/1919, cf. Monitorul Oficial nr. 206/2.03.1919.
12
De-a lungul istoriei sale de 29 de ani, Societatea a funcţionat sub
mai multe denumiri. Astfel, prin legile emise pe 2 iunie 1927 şi pe
1 august 1940, fostul MECIR devenea, mai întâi Societatea „Cultul
Eroilor” (Legea asupra momintelor de război din România, publicată în
Monitorul Oficial nr. 119/2.06.1927) şi ulterior „Aşezământul Naţional
«Regina Maria» pentru Cultul Eroilor” (Legea asupra mormintelor
şi operelor comemorative de război, publicată în Monitorul Oficial
nr. 176/1.08.1940), iar după 30 decembrie 1947, ca urmare a actului
de abdicare a regelui Mihai şi a Legii de proclamare a Republicii
Populare Române, aceeaşi instituţie să se numească de această dată
„Aşezământul Cultul Eroilor” (Arhiva ONCE, fond Cultul Eroilor,
dosar 47, f. 30; ibidem, dosar 52, ff. 3-4). Desfiinţarea definitivă a
acestuia va fi hotărâtă prin Decretul nr. 48 al Marii Adunări Naţionale
(publicată în Monitorul Oficial nr. 124/31.05.1948) şi prin Decizia
Consiliului de Miniştri nr. 297 din 8 iunie 1948 (Arhiva ONCE, fond
Cultul Eroilor, dosar 52, f. 6). Patrimoniul Aşezământului, precum şi
toate obligaţiile de întreţinere a operelor comemorative de război, vor
trece la Ministerul Apărării Naţionale.
Atât decretul-lege, cât şi Statutul Societăţii au fost promulgate prin
13
Monitorul Oficial nr. 123/19 septembrie 1919.
1 (51) 2011 document

14
Ministerul de Război, Statutul „Societăţii Cultul Eroilor”,
Ed. Răsăritul, Bucureşti, 1928, pp. 22-23.
15
După anul 1948, în contextul instalării puterii comuniste, a fost
elaborată o ideologie care discrimina eroii căzuţi pe câmpul de
luptă. Erau favorizaţi, cu precădere, cei care au luptat în Al Doilea
Război Mondial, alături de trupele sovietice. Ostaşul Necunoscut a
început să fie privit, de către noile autorităţi, ca un „erou al armatei
burgheze” şi în consecinţă trebuia mutat. Prin urmare, în noaptea
de 22 spre 23 decembrie 1958, Mormântul Ostaşului Necunoscut a
fost transferat din Bucureşti la Mărăşeşti, iar osemintele sale au fost
înhumate în faţa mausoleului din localitate. Pe data de 25 octombrie
1991, osemintele Ostaşului Necunoscut au fost readuse şi înhumate,
dar nu pe amplasamentul originar, ci la aproximativ 250 m depărtare,
lângă lacul limitrof (cf. Maria Anca Stoenescu, Mormântul Eroului
Necunoscut, în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”,
Muzeul de Artă şi Istorie a Municipiului Bucureşti, vol. XII, Bucureşti,
1997, p. 239-244). Pe data de 25 noiembrie 2006, prin eforturile
ONCE, sicriul cu osemintele Ostaşului Necunoscut a fost mutat pe
vechiul amplasament, în cadrul unui ceremonial religios şi militar.
Acţiunea s-a înscris în cadrul proiectului, demarat de ONCE numit
„Memorialul Eroilor Neamului”, vezi www.once.ro/Memorialul
Eroilor Neamului.
16
Cimitirele Bellu şi Ghencea, două dintre locurile de înhumare
vizate, erau pline sau pe punctul de a se umple cu morminte de război.
În cimitirul Ghencea, de pildă, erau aduşi morţii din campania 1941-
1942 şi îngropaţi fără niciun fel de sistematizare. În plus, mormintele
ostaşilor morţi în campaniile trecute fuseseră părăsite şi cu greu
identificabile, Arhiva ONCE, fond Cultul Eroilor, dosar 1125/1942,
ff. 25-32.
17
În această idee Parcul Naţional urma să fie împărţit în grupuri
reprezentând unităţile în care au luptat militarii respectivi. Fiecare
grup trebuia să cuprindă pe lângă subdiviziunile operative (morţii
efectiv) şi plăci simbolice pentru cei care nu puteau fi aduşi, precum
şi un osuar pentru osemintele celor ce vor fi fost aduşi ulterior.
18
Cimitirul Ghencea nu mai avea decât 5.000 de locuri disponibile.
De aceea trebuia mărit înspre câmpul de instrucţie al regimentului de
antiaeriană, aflat la aproximativ 500 m vest de Cimitirul Ghencea,
între şoselele Bucureşti-Domneşti şi Bucureşti-Bragadiru. Din acest
teren, Ministerul Apărării Naţionale ar fi putut ceda o suprafaţă de
cca 12 ha, ce ar fi corespuns unui număr de aproximativ 24.000 de
morminte. Valoarea totală a lucrărilor de mărire şi refacere se ridica
la suma de 125.000.000 lei, ibidem, ff. 2-3, 6.
19
De notat că Cimitirul Italian Ghencea era administrat de ataşatul
militar italian, col. Bonini. Cei înhumaţi aici erau foşti prizonieri din
lagărele germane din ţară. Ei fuseseră îngropaţi după 1918, deci se
împlinise termenul de şapte ani prescris pentru deshumare şi punere
în osuar, cf. ibidem, dosar 1123, ff. 5-6.
20
Ibidem, f. 80-95; vezi şi ibidem, dosar 1123, f. 6.
21
Porţiunea de teren aflată în proprietatea Primăriei intra în planul
de sistematizare al Capitalei (parc, amenajări sportive etc.), ibidem,
ff. 96-108.
22
În acest răstimp de 10 zile s-au făcut lucrări care compromiteau
aspectul terenului şi din această cauză Ministerul Culturii Naţionale a
cerut despăgubiri M.Ap.N., ibidem, ff. 12-79.
document 2011 1 (51)
studii/documente
23
Cf. ibidem, dosar 1122/1940, ff. 16-17.
24
Ibidem, ff. 27-53.
25
Este vorba de Instrucţiunile nr. 108/8.05.1943, referitoare
la înfiinţarea şi administrarea C.E.N., ibidem dosar 1128/1943,
ff. 37-59.
26
Ibidem, dosar 1158, f. 4.
27
Proiectul de decret-lege prevedea, ca mână de lucru: evrei (pentru
munca de folos obştesc), meseriaşi, concentraţi, transportori etc.,
ibidem, dosar 1125, f. 33.
28
Pentru planurile C.E.N., ale muzeelor şi ale mausoleului, vezi
ibidem, dosar 1124/1942 (12 planuri) şi ibidem, dosar 1157/1944 (13
planuri).
29
Pentru organizarea şi desfăşurarea concursului de arhitecţi, vezi
ibidem, dosar 1130/1943, passim; pentru redactarea programului
concursului de realizare a Monumentului Eroilor Neamului, vezi şi
ibidem, dosar 1131/1943, passim. Programul concursului preciza că
proiectele premiate deveneau proprietatea M.Ap.N., care urma să le
utilizeze după cum va crede de cuviinţă.
30
Pe memoriul profesorului T. Samurcaş – în care propune reclădirea
monumentului de la Adamclisi în Parcul Carol – mareşalul Antonescu
a scris: „Fericită idee. Generalul Pantazi să o pună în studiul
arhitecţilor verificaţi. În cazul când ideea este şi realizabilă nu mai este
necesar să se ţină al doilea concurs pentru monument“ (14.08.1943).
De notat că la acea dată T. Samurcaş avea funcţia de inspector general
al muzeelor, vezi ibidem, dosar 1140/1943.
31
Ibidem, dosar 1158/1944, f. 5.
32
Ibidem, f. 7.
33
Ibidem, f. 6.
34
Ibidem, f. 7.
35
Pentru recepţia lucrărilor de executare a terasamentelor şi de
parcelare a aleilor din C.E.N., vezi ibidem, dosar 1129/1943. Dosarul
cuprinde inclusiv schiţe şi proiecte de parcelare întocmite de arhitectul
peisagist Pinard. Tot aici se regăsesc: contractul, datat 22.10.1943,
prin care gen. Crăiniceanu ceda în antrepriză lucrările de parcelare a
aleilor din C.E.N. către firma „F.&E. Buffon“ (ibidem, f. 11); procesul
verbal, datat 12.12.1944, de recepţie a lucrărilor de parcelare, prin
care se constata că, o parte din lucrările executate au fost distruse,
prin instalarea, în vara anului 1944, a unei baterii antiaeriene şi a unui
post T.F.F. Pagubele nu puteau fi puse însă în sarcina întreprinderii
(ibidem, f. 13).
36
Ibidem, dosar 1158/1944, f. 8.
37
Este vorba de strada dinspre Calea Şeban-Vodă, pe unde urma să se
facă accesul în cimitirul propriu-zis, ibidem, f. 9.
38
Fier de la Reşiţa; piatră de la Deva; aramă, nisip şi pietriş din
carierele Bucureştiului, ibidem, dosar 1125/1942, f. 33.
39
Pentru lucrările executate la demolarea fostului muzeu militar,
vezi ibidem, dosar 1145/1943. Operaţiile de demolare au început pe
08.05.1943. La acea dată majoritatea obiectelor rămase în muzeu
fuseseră evacuate din Capitală. Cele câteva piese de artilerie rămase,
fuseseră depozitate în Parcul Carol. Operaţiile de dărâmare au început
cu pavilionul central (8 mai) şi cula (24 mai). Cu această ocazie s-a
91
studii/documente
remarcat faptul că zidurile superioare şi cele laterale ale pavilionului
central erau complet crăpate şi se ţineau numai prin greutatea cupolei;
numeroase bolţi erau fisurate, coşul la calorifer secţionat de la bază
şi deplasat etc. (ibidem, f. 2). Demolarea s-a făcut în minimum de
timp, fără incidente nedorite şi în aşa fel încât să se poată recupera
maximum de materiale utile viitoarelor construcţii. Spre exemplu,
o mare parte a sfărâmăturilor de beton rezultate din demolare erau
folosite la confecţionarea patului şoselei principale (ibidem, f. 23),
iar molozul rezultat din distrugerea soclului – cu ajutorul prafului
de mină adus de la Lăculeţi, judeţul Dâmboviţa; această opţiune avea
avantajul de a face mai puţin zgomot şi permitea recuperarea unei
cantităţi mai mari de material decât dacă s-ar fi procedat la spargerea
cu ciocanul automat (ibidem, f. 31) – muzeului era împrăştiat pe
platoul de onoare şi presat cu compresorul (ibidem, f. 60). De
asemenea pământul rezultat din săpăturile la fundaţiile vechiului
muzeu şi din săpăturile generale de la mausoleu, era întrebuinţat, o
parte la ridicarea platoului de onoare, iar cealaltă parte la executarea
terasamentelor cimitirului (ibidem, f. 72). Materialele nefolositoare
C.E.N. au fost, fie distribuite diferitelor unităţi din garnizoană, fie
vândute prin licitaţie în favoarea C.E.N. (ibidem, f. 25). Lucrările
de demolare a clădirii fostului muzeu au fost finalizate în săptămâna
8-13.11.1943, odată cu terminarea distrugerii soclului şi începerea
săpăturilor pentru subsolul noului muzeu (ibidem, f. 60).
40
Referitor la construirea şi recepţionarea unei magazii în vederea
adăpostirii pietrelor funerare, vezi ibidem, dosar 1126/1943. Pentru
ca pietrele funerare (depuse pe şantierul C.E.N. în lăzi) să nu se
deterioreze, se impunea ridicarea unei magazii din lemn de brad
(ibidem, f. 7). Pe 14.12 1943 magazia cu pricina era funcţională
(ibidem, f. 19).
41
Pentru executarea pisaniilor, vezi ibidem, dosar 1132/1943. În
vederea executării pisaniilor a fost angajată firma „Eduardo Tomato“.
Prin convenţia din 16 aprilie 1943, aceasta se obliga să execute un
număr global de 1.000 de bucăţi, lucrate după un model prestabilit şi
executate din piatră de Vraţa şi Trahir. Termenul de execuţie era de
trei luni de la semnarea convenţiei, întreprinderea fiind obligată să
livreze un număr de 230 de bucăţi lunar. Pentru desăvârşirea sarcinii
contractate Eduardo G. Tomato a trimis mai multe cereri către Casa
Oştirii, pentru scutirea de mobilizare a unui număr de 34 de muncitori
pietrari, necesari executării pietrei în cariera de la Deva. (ibidem,
ff. 6-9). Totodată, pentru transportul pietrelor pe calea ferată, de la
cariera Deva la Bucureşti, Casa Oştirii se obliga să intervină pe lângă
autorităţile în drept în vederea procurării vagoanelor necesare. S-au
obţinut astfel din partea C.F.R. două vagoane a 20 de tone fiecare.
(ibidem, ff. 10-30). O a doua firmă contractată pentru confecţionarea
pisaniilor a fost întreprinderea „Clemente Santalena“. Aceasta avea
datoria executării unui număr total de 500 pisanii, într-un termen de
două luni de la semnarea contractului (16.04.1943), după care urma să
livreze un număr minim de 200 de bucăţi lunar. În costul lucrării intra
şi aşezarea pisaniilor pe fundaţiile executate de către Casa Oştirii;
mortarul şi manopera aşezării lor priveau direct întreprinderea.
Pietrele erau transportate pe calea ferată de la Babadag la Bucureşti
(ibidem, dosar 1138/1943, f. 14).
42
Pentru detalii vezi ibidem, dosar 1158/1944, ff. 11-12.
43
Este vorba de obţinerea datelor privind faptele de arme ale eroilor
înhumaţi. Lucrările la cimitir au întârziat mult şi din cauza greutăţilor
ridicate de culegerea acestor informaţii, de care depindea toată
92
parcelarea. Pentru evidenţa nominală a ofiţerilor şi subofiţerilor români
decedaţi în campania 1941-1944, ale căror nume urma să fie gravat
pe pietrele funerare, vezi ibidem, dosar 1133/1943, ds. 1134/1943,
ds. 1135/1943 şi ds. 1137/1943; pentru evidenţa ofiţerilor activi şi
de rezervă, înaintaţi în grad post-mortem, în anul 1943, vezi ibidem,
dosar 1139/1943. (dosarul cuprinde opt file de liste nominale).
44
Pietrele funerare comandate firmelor amintite trebuiau să respecte
nişte norme de execuţie: suprafaţa pietrei să fie perfect netedă,
marginile să aibă o teşitură dreaptă (la 45°, de 12 mm), crucea de
deasupra inscripţiei să fie săpată în adâncime şi să cuprindă: gradul,
numele, prenumele, data morţii şi ţara în care a murit, cf. ibidem,
dosar 1136/1943, f. 20.
45
Referitor la încredinţarea lucrărilor de amenajare a cimitirului unor
specialişti, vezi ibidem, dosar 1145/1943. Arhitectul E. Pinard a lucrat
până pe 24.05.1944, când, în urma unei boli, a decedat. Până în nov.
1944, lucrările horticole au însemnat transplantarea a 34 de castani
bătrâni, constituindu-se alte două alei principale. S-au sădit 150 de
castani tineri şi 44 de brazi şi arbuşti ornamentali. Arhitectul E. Pinard
avea obligaţia, prin contract, de a întocmi planurile de parcelare şi de
plantare a parcului cimitirului, planurile generale şi devizul pentru
lucrările de terasament şi plantaţii, executarea planurilor de detaliu şi
conducerea personală a lucrărilor pe şantier, stabilirea programului de
lucru şi a perioadelor de plantare a diferiţilor arbori şi plante, alegerea
plantelor şi a firmelor furnizoare, supravegherea executării lucrărilor
de plantaţii. Primul contract semnat cu E. Pinard (12.04.1943)
prevedea lucrările de la Cimitirul Militar Ghencea (vezi ibidem,
supra, f. 2). Durata angajamentului nu putea depăşi 18 luni, iar salariul
acestuia era de 25.000 lei pe lună, la care se adăuga un onorariu de
50.000 lei pentru întocmirea planurilor generale şi a devizului pentru
lucrările de plantaţie (ibidem, f. 1). Un nou acord, de data aceasta
pentru lucrările de parcelare şi plantare a C.E.N. din Parcul Carol I,
încheiat între Casa Oştirii şi arh. Pinard, a fost semnat pe 24.09.1943.
Având inserate aproximativ aceleaşi clauze, ca şi precedentul,
acesta avea valabilitate doi ani, începând cu 1.09.1943. Vechea
înţelegere era declarată nulă şi inoperabilă (ibidem, dosar 1146/1943,
f. 13-15). Planul general de parcelare şi plantaţie a C.E.N., întocmit
de E. Pinard, cuprindea: devizul lucrărilor amintite, calculate la suma
totală de 16.795.152 lei (deviz nr. 2.287 din 21.10.1943) şi legenda,
cu speciile de plante ce intrau în componenţa parcului (ibidem, f. 22,
30-31). În acelaşi dosar găsim câteva amănunte interesante legate de
transplantarea a 42 de castani din aleea situată în spatele terasei, pe
aleea paralelă cu axa cimitirului. Ideea aparţinea aceluiaşi E. Pinard,
care cerea pentru această operaţie un aparat numit „chariot traineau“
(ce putea fi uşor construit de către un dulgher) şi două sau trei cricuri
(ibidem, f. 36, 38-42).
46
Ibidem, dosar 1158, f. 12.
47
Dată la care gen. Gheorghe Crăiniceanu prezenta un raport al
activităţii sale legate de edificarea C.E.N., în care recomanda, ca
în eventualitatea încetării lucrărilor să se ridice un zid de sprijin al
platformei, zid care va forma parte a pereţilor viitorului muzeu. La
fel, pentru a se preîntâmpina surparea celorlalte maluri ale săpăturilor,
indica ridicarea zidurilor noului muzeu, cel puţin până la nivelul
solului, cf. Ibidem.
48
Pentru construcţia gardului din zidărie de moloane şi pavarea
şoselei principale a fost angajată antrepriza „Clădiri şi Cariere S.A.R.“
1 (51) 2011 document

prin contractul nr. 2.798, din 30.11.1943, în valoare de 69.102.200
lei (ibidem, dosar 1149/1943, ff. 140-141). Firma primea un avans
de 53.223.500 lei. După şapte luni de zile însă firma respectivă nu
executase încă niciun fel de lucrări. Pentru stabilirea responsabilităţilor
ce decurgeau din neexecutarea obligaţiilor contractuale s-a intervenit,
în două rânduri, pe lângă Casa Oştirii (în zilele de 04.04.1944 şi
24.04.1944). Serviciul Contencios al Casei Oştirii, care conform
deciziei M.Ap.N. (nr. 256 din 03.05.1944), era obligat să vizeze toate
contractele încheiate de C.E.N., nu a dat nicio lămurire în acest sens.
Firma „Clădiri şi Cariere“ motiva neonorarea contractului prin faptul
de a fi fost lipsită de mijloace pentru transportul materialelor (ex.
piatră din Basarabia; granit din Germania, care trebuia să sosească
până pe 23.08.1944) pe calea ferată. La intervenţiile Casei Oştirii,
pe lângă secţia Transporturi din cadrul Marelui Stat Major, s-a primit
răspunsul din 25.05.1944, care motiva prin necesităţi urgente ale
frontului, ce nu permiteau efectuarea altor transporturi. Soluţia propusă
de şeful Serviciului Contencios (avocat Mihail Fărcăşanu) era aceea
de a acţiona firma în justiţie pentru recuperarea avansului încasat
de aceasta. Problema avansului de bani acordat de C.O. antreprizei
„Clădiri şi Cariere“ reprezenta o neregulă administrativă, relevată şi
în urma verificării gestiunii C.E.N. de către Serviciul Verificării din
cadrul Direcţiei Superioare de Administraţie a Armatei. Controlul a
fost efectuat pe 05.10.1944 şi s-a materializat printr-un raport (nr.
5.790 din 05.10.1944) către M.Ap.N. (ibidem, ff. 211-216).
49
Ibidem, ff. 3-5.
50
Ofensiva aeriană anglo-americană împotriva României, având ca
obiectiv distrugerea instalaţiilor petroliere şi a căilor ferate, a început
pe data de 04.04.1944, printr-un bombardament masiv al aviaţiei
americane, asupra Bucureştiului, cu 200 de bombardiere, care au
aruncat peste 680 t de bombe (raid soldat cu 2.942 de morţi şi 2.126
de răniţi) şi s-a încheiat pe 19.08.1944. După 48 atacuri de zi şi de
noapte, bilanţul pierderilor unor oraşe precum Bucureşti, Ploieşti
(zona petroliferă), Braşov, Giurgiu sau Turnu Severin, înregistra
7.693 morţi, 7.809 răniţi şi cca 30.000 imobile distruse sau avariate,
cf. Dinu C. Giurescu (coordonator), Istoria României în date, Ed.
Heroes’ Memorial, desideratum of the interwar
and contemporary Romanian society,
Alexandru Dobrică
Abstract: The heroes’ cult is one of the conservative aspects of the human race history.
After the First World War, Romania adhered to the European current of veneration the anonymous
war heroes.
An example is the odyssey of the Heroes’ Cemetery.
Keywords: heroes, memorial, commemoration, honor cemetery, burial
document 2011 1 (51)
studii/documente
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, ff. 460-462.
51
Arhiva O.N.C.E., Fond „Cultul Eroilor“, dosar 1158, f. 14.
52
Şeful comisiei era gen. Cojocaru Nicolae. Din comisie făcea parte
şi referendarul şef Emandache Popescu, de pe lângă Aşezământul
Naţional „Regina Maria”, care urma să activeze zilnic, între orele
08.30 şi 13.30, pe şantierul C.E.N., cf. ibidem, dosar 1149, f. 232.
53
Ordonat de Serviciul Central de Verificări cu nr. 2.318 din
12.06.1945, ibidem, f. 234 .
54
Semna şeful Serviciului Administrativ din cadrul Direcţiei
Domeniilor Militare, gen. Pompiliu Georgescu. Documentul este
datat 07.07.1945, ibidem.
55
Ibidem, dosar 1165, ff. 10-11, 13-14.
56
Direcţia Contabilităţii din M.R. era învinuită de a fi eludat legea
prin nesesizarea ministrului de resort, că sumele afectate din fondul
de război nu puteau fi administrate decât de Aşezământul Naţional
„Regina Maria”, care, conform legii de organizare şi funcţionare
din 1940, trecea de drept sub autoritatea şi controlul M.R. şi nu sub
cea a Casei Oştirii, care era considerată o instituţie de drept privat
(ibidem).
57
Ibidem
58
Cf. ibidem, ff. 11-13.
59
Valoarea totală a construirii C.E.N., estimată la preţurile zilei, era
de 5.670.000.000, ibidem, ff. 14-15.
60
Pentru lichidarea contractelor cu firmele furnizoare de pietre
funerare, în baza Ordinului M.R. Secretariatul General, nr. 18.390,
din 11.10.1945 şi nr. 4 592, din 22.10.1945, a fost însărcinat generalul
Gh. Crăiniceanu care, în cursul lunilor ianuarie şi februarie 1946,
a încheiat procese-verbale de lichidare cu reprezentanţii firmelor
„Clădiri şi Cariere“, „Clemente Santalena“, „Eduardo Tomato“ şi
„Leonardo Martinis“, vezi pentru detalii, ibidem, dosar 1156/1944,
passim.
61
www.once.ro/ Memorialul Eroilor Neamului.
93
studii/documente

NICOLAE CEAUŞESCU – ÎNVINUIT DE O POSIBILĂ

INTERVENŢIE ÎN POLONIA A ORGANIZAŢIEI
TRATATULUI DE LA VARŞOVIA (AUGUST 1989)
Dr. Petre OPRIŞ

Î n vara anului 1989, în presa occidentală s-a vehiculat ideea În opinia noastră, atitudinea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa
că Nicolae Ceauşescu a propus ca unităţi ale armatelor Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 21 august 1989
statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să poate fi considerată normală, ţinând cont de idealurile liderului
intervină în Polonia, cu scopul de a bloca accesul la putere al P.C.R. – pe care acesta dorea să le vadă îndeplinite în România.
liderilor anticomunişti ai sindicatului „Solidaritatea”. Având în vedere că, până în prezent, nu au fost publicate nici
Informaţia respectivă a apărut în mediile politice şi jurnalistice un fel de probe care să dovedească intenţia lui Nicolae Ceauşescu de
în contextul în care, la Bucureşti, avusese loc reuniunea Comitetului a solicita trimiterea în Polonia de trupe ale Organizaţiei Tratatului
Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (7-8 de la Varşovia, în vara anului 1989, putem afirma următoarele:
iulie 1989). Cu acel prilej, Nicolae Ceauşescu şi-a reiterat poziţia 1. Nicolae Ceauşescu a condamnat categoric intervenţia în
exprimată în anii precedenţi. În opinia sa, propunerile sovietice de Cehoslovacia a trupelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului
reformare a sistemului politic din statele membre ale Organizaţiei de la Varşovia din august 1968. Acţiunea sa i-a deranjat pe liderii
Tratatului de la Varşovia puteau avea consecinţe nefaste asupra statelor care au trimis trupe pentru înăbuşirea „Primăverii de la
întregului edificiu politic creat de Praga” (U.R.S.S., R.D.G., Polonia, Ungaria şi
Iosif Stalin în Europa Centrală şi de „Ceea ce se poate spune acuma, Bulgaria).
Est după cel de-Al Doilea Război 2.Nicolae Ceauşescu s-a opus categoric ideii
Mondial. În acelaşi timp, liderul este că va trebui să ne gândim
de a se trimite în Polonia trupe ale Organizaţiei
român s-a străduit să-i convingă cum va trebui să acţionăm în Tratatului de la Varşovia în anii 1980-1981, cu
pe ceilalţi conducători ai partidelor viitor pentru a determina o poziţie scopul de a pune capăt mişcării sociale iniţiate de
comuniste care au participat la mai fermă faţă de manifestările liderii sindicatului „Solidaritatea”.
reuniunea de la Bucureşti să accepte 3. În „A.N.-1 Regulamentul operaţiilor
propria sa viziune referitoare la ţărilor imperialiste, pe planul şi
trupelor de uscat” – document intrat în vigoare
reformarea Organizaţiei Tratatului programele acestora de amestec la data de 1 octombrie 1986 – s-au precizat
de la Varşovia. Nicolae Ceauşescu în treburile ţărilor socialiste, situaţiile în care trupele române aveau dreptul să
dorea transformarea alianţei
respective într-o structură politico-
de destabilizare, de finanţare a treacă dincolo de frontiera de stat, în cursul unui
război, astfel: „Art. 2. Caracteristicile războiului
militară pe care sovieticii să nu o politicii de renunţare la construirea de apărare a patriei dus de întregul popor sunt
poată folosi în scopul impunerii unor socialismului”. determinate de conjunctura politico-militară în
schimbări politice în statele membre care se desfăşoară, scopurile urmărite, forţele
ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. participante, particularităţile geoclimatice ale teritoriului naţional
Opoziţia permanentă manifestată de conducătorul Partidului şi de caracterul acţiunilor militare desfăşurate pe uscat, în aer şi pe
Comunist Român faţă de propunerile sovietice de reformare a apă.
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a accentuat dezacordurile Principalele caracteristici ale acestui gen de război sunt:
dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov. Acestea au atins legitimitatea lui, izvorâtă din dreptul sacru al poporului român
un punct critic în luna august 1989, când liderul P.C.U.S. a fost la libertate, independenţă naţională, suveranitate şi integritate
de acord cu propunerea făcută de generalul polonez Wojciech teritorială; angajarea întregului potenţial demografic şi economic,
Jaruzelski, referitoare la formarea în Polonia a unui guvern
ştiinţifico-tehnic, politico-moral şi cultural în lupta împotriva
condus de Tadeusz Mazowiecki – unul dintre liderii sindicatului
agresorului; desfăşurarea operaţiilor pe teritoriul naţional, iar în
„Solidaritatea”. În opinia lui Nicolae Ceauşescu, Tadeusz
unele situaţii de excepţie, determinate exclusiv de necesitatea
Mazowiecki „este cunoscut ca antisocialist, în strânsă legătură cu
1 urmăririi inamicului, şi dincolo de frontiera de stat; conducerea
cercurile imperialiste reacţionare” .
Cedarea de bună voie, de către generalul Wojciech Jaruzelski, unitară politico-militară de către partid a eforturilor de război [...]
a funcţiei de prim-ministru unui lider al sindicatului „Solidaritatea” posibilitatea prelungirii duratei războiului, timp în care forţele
a fost considerată o eroare gravă de către Nicolae Ceauşescu. Acesta inamice sunt supuse uzurii şi nimicirii.
a propus imediat tuturor liderilor statelor membre ale Organizaţiei Art. 3. Scopul politico-militar general al războiului de apărare
Tratatului de la Varşovia să se întâlnească pentru a discuta despre a patriei dus de întregul popor constă în respingerea agresiunii,
subiectul respectiv şi pentru a adopta măsuri în consecinţă. menţinerea cu orice preţ a integrităţii teritoriale a patriei şi
Propunerea respectivă nu a fost acceptată nici de polonezi, asigurarea libertăţii, independenţei şi suveranităţii naţionale. El se
nici de sovietici. În şedinţa din 21 august 1989 a Comitetului realizează prin producerea unor pierderi mari inamicului, oprirea
Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a declarat ofensivei acestuia, câştigarea iniţiativei şi trecerea la ofensivă
că „orientarea polonezilor este în acord cu Uniunea Sovietică şi pentru nimicirea, capturarea sau alungarea trupelor agresoare care
cred că se poate spune chiar mai mult, adică este chiar la sfaturile au reuşit să pătrundă pe teritoriul 3
naţional şi restabilirea integrităţii
Uniunii Sovietice. Însă, după părerea mea, sfaturile sunt greşite, nu teritoriale a patriei (subl.n.)” .
corespund intereselor Poloniei, nu corespund cauzei socialismului Regulamentul „A.N.-1” a fost elaborat în concordanţă
în Polonia, pentru că ele deschid calea „Solidarităţii”, care este, aşa cu doctrina militară naţională, iniţiată şi aprobată de Nicolae
cum s-a demonstrat în deceniul acesta, o agentură a imperialismului Ceauşescu în anii ’70, precum şi cu cele două „Directive ale
străin, în primul rând a Statelor Unite ale Americii (…). Comandantului Suprem al forţelor armate ale R.S. România
Deşi nu cunoaştem întru totul situaţia, considerăm că privind pregătirea de luptă şi politică a armatei”, care au intrat
lucrurile sunt foarte grave. În orice caz, Partidul Muncitoresc în vigoare în anul 1981, respectiv în 1986. În toate documentele
[Unit] Polonez se pronunţă pentru a-şi menţine rolul important respective se preciza că orice intenţie de depăşire a graniţelor ţării
în politică. Sigur, este greu să spunem cum vor evolua lucrurile”2. de către unităţile militare române trebuia aprobată de preşedintele

94 1 (51) 2011 document


ţării şi de Marea Adunare Naţională. Această prerogativă
naţională i-a deranjat permanent pe sovietici, care considerau că
armata română – la fel ca celelalte armate din statele membre ale
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – trebuia să acţioneze rapid
la ordinele lor, fără a mai aştepta câteva ore aprobarea lui Nicolae
Ceauşescu şi a forului legislativ suprem al României.
4. În cursul evenimentelor care au avut loc în capitala Republicii
Populare Chineze în primăvara anului 1989, în Piaţa Tien An Men,
Nicolae Ceauşescu a avut o atitudine reţinută faţă de acţiunile
întreprinse de guvernul de la Beijing împotriva manifestanţilor
anticomunişti. Acest aspect a fost recunoscut chiar de către
conducerea Partidului Comunist Chinez. Astfel, la 16 iunie 1989,
liderul P.C.R. a declarat: „Ei consideră că aceasta este în spiritul
relaţiilor, că acolo sunt probleme interne, că le vor soluţiona în
spiritul socialismului, dar că dau o înaltă apreciere poziţiei noastre.
Mi-au şi trimis o scurtă informare cu cele ce s-au petrecut acolo
care, după cum spun ei, reprezintă o rebeliune contrarevoluţionară
organizată după un plan prestabilit. Afirmă clar – de altfel noi
am publicat tezele lui Mao Tze-dun – pun clar accentul pe calea
socialistă, pe conducerea P.C. Chinez, dictatura democratică a
poporului, marxism-leninismul şi gândirea lui, a lui Mao Tze-dun.
Sigur, nu este acum timpul şi nici nu dispunem de date despre
ceea ce s-a întâmplat acolo. Desigur, au fost evenimente grave, ceea
ce vreau să spun este că s-au luat măsuri pentru a respinge acţiunile
şi noi sperăm că se va acţiona ferm pentru a asigura dezvoltarea
socialistă a ţării, întărirea rolului conducător al partidului, pentru
că, acesta, într-adevăr, reprezintă un factor important nu numai
pentru China, ci şi pentru dezvoltarea socialismului în general.
Problemele sunt destul de complexe, acum în unele ţări sunt
multe teze, multe discuţii care, din nenorocire, dăunează mult
dezvoltării socialiste într-o ţară sau alta şi socialismului în general”4.
Şi în acest caz, Nicolae Ceauşescu nu a promovat ideea
intervenţiei militare din afara ţării în scopul înăbuşirii unei
mişcării anticomuniste dintr-un stat socialist5.
5. La mijlocul lunii iunie 1989, Nicolae Ceauşescu a analizat
situaţia din Ungaria, în contextul în care la Budapesta a avut loc
ceremonia reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui Imre Nagy,
fost prim-ministru al guvernului Republicii Populare Ungare în
perioada 1953-1955. Acel eveniment a fost considerat de liderul
P.C.R. ca fiind o manifestare ostilă socialismului, fiind cunoscut
faptul că Imre Nagy se pronunţase în noiembrie 1956, în calitatea
sa de prim-ministru, pentru retragerea Ungariei din Organizaţia
Tratatului de la Varşovia. Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu s-a
limitat semnalarea problemelor existente în Ungaria în iunie 1989,
menţionând că „situaţia actuală din Ungaria îi îngrijorează şi pe
sovietici, care spun că este o situaţie grea, că evenimentele care
au loc şi formarea diferitelor grupări reprezintă un pericol foarte
mare. Fără îndoială că şi noi suntem îngrijoraţi de situaţia din
Ungaria, de cursul evenimentelor, de formarea diferitelor grupări
şi de aceea am publicat Tezele unei grupări care se pronunţă pentru
apărarea partidului şi socialismului în Ungaria, pentru că trebuie
să se acţioneze de a nu se pune în pericol existenţa partidului şi
socialismului prin tot ceea ce au făcut ei.
Fără să intrăm în problemele interne de acolo, doresc să
subliniez însă că în activitatea noastră trebuie să subliniem mai
mult rolul partidului, calea socialistă, care înseamnă nu întoarcerea
la capitalism, nu sărăcie după modelul occidental, cum spun unii în
Ungaria, ci lichidarea sărăciei, asigurarea condiţiilor cât mai bune
de viaţă pentru toţi cetăţenii! Nu se poate concepe decât aşa!”6.
După cum se poate constata, Nicolae Ceauşescu nu s-a
pronunţat pentru o intervenţie militară în Ungaria a Organizaţiei
Tratatului de la Varşovia, în scopul sprijinirii activităţii Partidului
Muncitoresc Socialist Ungar. Acesta deţinea în acel moment
puterea politică, deşi era contestat în mod deschis de către anumite
grupări anticomuniste aflate chiar pe teritoriul Ungariei.
6. Din stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv
al C.C. al P.C.R. din 21 august 1989 rezultă faptul că Nicolae
Ceauşescu a solicitat întrunirea de urgenţă a liderilor statelor
membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. De asemenea,
secretarul general al P.C.R. a solicitat efectuarea de către Eduard
document 2011 1 (51)
studii/documente
Şevardnadze, ministrul sovietic al Afacerilor Externe, a unei vizite
la Bucureşti – pentru un schimb de opinii despre situaţia politică
şi socială existentă în Polonia. În documentul menţionat nu s-a
consemnat nici o informaţie în legătură cu intenţia lui Nicolae
Ceauşescu de a se trimite în Polonia trupe ale Organizaţiei
Tratatului de la Varşovia.
7. În perioada 26-27 august 1989, Eduard Şevardnadze,
ministrul sovietic al Afacerilor Externe, s-a aflat la Bucureşti pentru
a discuta cu omologul său român, Ioan Totu, despre modul cum se
putea rezolva criza politică din Polonia. Vizita a fost solicitată oficial
chiar de către Nicolae Ceauşescu, la 19 august 1989. Liderul suprem
al P.C.R. a aflat în ziua respectivă despre faptul că generalul Wojciech
Jaruzelski, preşedintele Poloniei, a acceptat să-i încredinţeze lui
Tadeusz Mazowiecki mandatul de prim-ministru, deşi era unul
dintre liderii sindicatului anticomunist „Solidaritatea”.
Reacţia lui Nicolae Ceauşescu, după aflarea informaţiei
respective, a fost rapidă. Potrivit propriei declaraţii, prezentată în
şedinţa Comitetului Politic Executiv din 21 august 1989, „sâmbătă
(19 august 1989 – n.n.) ne-am sfătuit cu câţiva tovarăşi care au putut
fi găsiţi imediat şi am adresat un mesaj conducerii sovietice, apoi un
mesaj tuturor ţărilor socialiste. (...) În mod corespunzător, adresându-
ne celorlalte state, în aceeaşi seară, până la orele 3 dimineaţa, au fost
transmise mesaje şi ţărilor socialiste, prin ambasadori. Toţi au spus
că vor transmite mesajul imediat. Unii au făcut şi comentarii proprii,
dar toţi au spus că sunt îngrijoraţi (subl.n.)”7.
După primirea unui răspuns oficial de la liderul sovietic
Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu a trimis la Moscova un nou
mesaj, în ziua de 21 august 1989. Printre altele, secretarul general al
P.C.R. a solicitat ca Eduard Şevardnadze să efectueze de urgenţă o
vizită la Bucureşti pentru a prezenta opinia sovieticilor în legătură
cu „actul de trădare” de care se făcea vinovat generalul Jaruzelski
în faţă „mişcării muncitoreşti şi socialiste din întreaga lume”. În
şedinţa din aceeaşi zi a Comitetului Politic Executiv, Nicolae
Ceauşescu a declarat: „În orice caz, insistăm ca Şevardnadze să
vină aici zilele acestea, independent de (sărbătorirea zilei naţionale
de la – n.n.) 23 August. Poate să vină şi mâine, şi poimâine, pentru
că aceasta poate va determina şi conducerea sovietică să mai
reflecte puţin (subl.n.)”8.
Ministrul sovietic al Afacerilor Externe a ajuns la Bucureşti
pe data de 26 august 1989. Rezumatul discuţiilor sale cu Ioan
Totu şi opinia lui Nicolae Ceauşescu faţă de poziţia adoptată de
sovietici în criza politică din Polonia au fost dezvăluite chiar de
preşedintele României, în şedinţa Comitetului Politic Executiv al
C.C. al P.C.R. din 22 septembrie 1989.
Din conţinutul stenogramei reuniunii respective rezultă în
mod clar faptul că Nicolae Ceauşescu nu a solicitat, în mesajele sale
din 19 şi 21 august 1989, intervenţia în Polonia a trupelor statelor
membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. De asemenea,
se poate observa reacţia liderilor comunişti polonezi, maghiari şi
iugoslavi. Aceştia i-au reamintit lui Nicolae Ceauşescu de faptul
că liderul de la Bucureşti a încălcat unul din principiile afirmate
de acesta în repetate rânduri şi se amestecă în „treburile interne
ale altor state”9. La rândul său, Nicolae Ceauşescu a amintit de
statele capitaliste, de „planul şi programele acestora de amestec în
treburile ţărilor socialiste, de destabilizare, de finanţare a politicii
de renunţare la construirea socialismului”10.
ANEXĂ
22 septembrie 1989.
Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
din ziua de 22 septembrie 1989, în cursul căreia Nicolae Ceauşescu a
prezentat opinia sa referitoare la criza politică din Polonia. (extrase)
STENOGRAMA
şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
din ziua de 22 septembrie 1989
Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi, în fine, unele probleme internaţionale.
După cum ştiţi, în legătură cu evenimentele care au avut loc
în Polonia, noi ne-am adresat ţărilor socialiste, inclusiv polonezilor
cu o scrisoare, am trimis-o şi altor partide comuniste.
95
studii/documente
Am primit, practic, răspunsul din toate ţările socialiste,
aproape. Din ţările din C.A.E.R. am primit de la toate şi din Pactul
de la Varşovia, de la multe partide comuniste şi muncitoreşti.
Sovieticii au spus că împărtăşesc complet punctul nostru de
vedere, dar consideră că trebuie să-i înţelegem pe tovarăşii polonezi
că au probleme serioase, să vedem cum vor acţiona. Şi asta, pentru că
de fapt, într-un anumit fel, ei au încurajat şi sunt de fapt principalii
vinovaţi de organizarea aşa-zisei „mese rotunde”, că fără ei nu avea
loc „masa rotundă” şi nu se întâmpla ce se întâmplă în Polonia;
de altfel, nici în Ungaria nu s-ar fi putut întâmpla. De fapt, ei au
încurajat acest lucru şi, în ultimul timp, ei au o poziţie, nu mai sunt
chiar aşa entuziasmaţi, pentru că văd unde duce acest lucru.
Polonezii ne-au spus că sunt complet de acord cu aprecierea
noastră, dar consideră că nu este bine că le dăm o asemenea
apreciere, dar că sigur, într-adevăr, că n-au altă ieşire.
Ungurii ne-au spus că ei nu împărtăşesc părerea noastră
că, sigur, sunt probleme, dar e o problemă a partidului polonez
şi că, de fapt, noi încălcăm principiile pe care le-am spus şi ne
amestecăm în treburile altora.
Iugoslavii împărtăşesc părerea dar, sigur, sunt probleme care să
le soluţioneze polonezii, aşa nici, o poziţie fermă, dar nici altfel.
Toate celelalte partide sunt complet de acord. Au subliniat
şi mai mult că – germanii, cehoslovacii, foarte mult cubanezii,
vietnamezii – de altfel am trimis la tovarăşi să vadă o hotărâre a
tovarăşilor vietnamezi, cum privesc ei problemele privind evitarea
la ei – mongolii, bulgarii. Adică, în general, unii au subliniat şi
mai mult şi au spus că într-adevăr sunt foarte mult îngrijoraţi şi
trebuie să vedem.
Dintre partidele comuniste, în afară de italieni, care au spus
tot cam aşa, că trebuie să vedem perspectivele, şi ceva francezii,
dar totuşi ei sunt preocupaţi, dar, restul, toate partidele, unii chiar
au spus că consideră că trebuie neapărat să se acţioneze într-un
fel sau altul, adică, în general, au împărtăşit preocupările şi poziţia
noastră, ceea ce înseamnă că noi am procedat just şi că aceasta
corespunde intereselor ţărilor socialiste, a socialismului, a mişcării
comuniste şi muncitoreşti în general.
Bazat, sigur, ceea ce se poate spune acuma, este că va trebui să
ne gândim cum va trebui să acţionăm în viitor pentru a determina
o poziţie mai fermă faţă de manifestările ţărilor imperialiste,
pe planul şi programele acestora de amestec în treburile ţărilor
socialiste, de destabilizare, de finanţare a politicii de renunţare la
construirea socialismului.
Este adevărat că, concret până acuma, n-au dat decât
promisiuni şi probabil că au plătit pe cei care sunt în slujba lor,
asta fără nici o îndoială, că pe gratis nimeni nu lucrează, dar a
ajuta ţările respective pentru a depăşi situaţia economică (dificilă
– n.n.), n-au făcut-o. De altfel, cu o sută de milioane (de dolari,
oferiţi – n.n.) în trei ani, în Polonia, şi cu 25 de milioane (de dolari
– n.n.) în Ungaria, nu se reface economia şi se ridică nivelul de trai
al popoarelor din ţările respective. Dimpotrivă, îi împinge şi mai
rău spre regres şi de altfel, după datele publicate recent în Ungaria,
pe 8 luni producţia a scăzut cu câteva procente, venitul naţional a
scăzut, inflaţia a crescut mult. În Polonia este aceeaşi situaţie şi nici
nu se poate, mergând pe această cale, să se refacă economia.
Sigur, poziţia noastră este de a acţiona pentru a dezvolta
relaţiile şi cu Polonia şi cu Ungaria. Dorim să realizăm o asemenea
zisă colaborare, cât mai largă, însă desigur, nu pentru dezvoltarea
sectorului capitalist cum a spus (preşedintele american George –
n.n.) Bush, ci pentru întărirea sectorului socialist şi suntem gata să
conlucrăm foarte larg cu ei, inclusiv în cooperarea în producţie, în
realizarea diferitelor acţiuni care să ajute, realmente, la depăşirea
situaţiei din Polonia.
În acest spirit, aş propune Comitetului Politic să fie de acord
cu aceasta, să apreciem că am procedat just şi să continuăm în acest
spirit, să acţionăm în toate direcţiile.
În celelalte probleme internaţionale sunt cunoscute, poziţia
noastră este cunoscută şi nu vreau să mă refer la ele.
Sunteţi de acord?
- Toţi tovarăşii sunt de acord.
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie,
dosar nr. crt. 58/1989, ff. 38-41.
96
NOTE
1
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R. –
Cancelarie, dosar nr. crt. 57/1989, f. 2.
2
Ibidem, f. 3.
3
A.N.-1 Regulamentul operaţiilor trupelor de uscat, Ministerul Apărării Naţionale,
Bucureşti, 1986, p. 5-6.
4
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 46/1989, volumul II, ff. 24-25.
5
În noaptea de 3 spre 4 iunie 1989, unităţi ale armatei chineze au intervenit în forţă
împotriva cetăţenilor care se aflau în piaţa Tien An Men din Beijing. Persoanele
respective încercau de câteva săptămâni să-şi exprime deschis nemulţumirile faţă
de actele de corupţie de care erau bănuiţi anumiţi membri ai Partidului Comunist
Chinez, aflaţi în funcţii înalte de conducere – de partid şi de stat.
Autorităţile de la Beijing au prezentat acţiunile grupurilor de protestatari din Piaţa
Tien An Men ca fiind dirijate din afara ţării. În acest sens, au fost nominalizate
S.U.A., Hong-Kong şi Taiwan. În paralel, în presa occidentală s-au publicat câteva
fotografii, precum şi relatări despre duritatea cu care au acţionat militarii chinezi
împotriva manifestanţilor.
Pentru Nicolae Ceauşescu, intervenţia armată din capitala Chinei a constituit un prilej
de reafirmare a neîncrederii sale în spiritul reformator pe care Mihail Gorbaciov
se străduia să îl impună în toate statele socialiste. Totodată, reprimarea „rebeliunii
contrarevoluţionare” de la Beijing a constituit o oportunitate pentru Nicolae Ceauşescu
de a-şi îmbunătăţi legăturile cu liderii conservatori din Partidul Comunist Chinez. În
acest sens, secretarul general al P.C.R. a hotărât ca Nicolae Constantin să efectueze
o vizită în capitala Republicii Populare Democrate Coreene, în prima decadă a lunii
iulie 1989. La întoarcerea sa de la Phenian, fostul preşedinte al Comitetului de Stat al
Planificării s-a oprit la Beijing pentru a transmite noii conduceri a Partidului Comunist
Chinez un mesaj special din partea preşedintelui României.
La 10 iulie 1989, Nicolae Constantin „a fost primit de noul secretar general
al Partidului Comunist Chinez, Ziang Zemin, cu care a avut loc o convorbire”.
Detaliile discuţiei au fost prezentate lui Nicolae Ceauşescu de ambasadorul
României acreditat la Beijing şi de Nicolae Constantin, la întoarcerea sa în ţară.
Apoi, principalele idei au fost expuse de fostul preşedinte al Comitetului de Stat
al Planificării în şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 14 iulie
1989 – la iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu.
Astfel, liderul P.C.R. a demonstrat încă o dată faptul că menţinerea socialismului în
România era strâns legată de propria sa persoană. Atâta timp cât Nicolae Ceauşescu
şi cei din imediata sa apropiere se aflau la putere, România rămânea încremenită
în postulatele staliniste enunţate inclusiv de liderii comunişti de la Beijing. Pentru
detalii, vezi A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 53/1989, f. 12;
17-21.
6
Ibidem, dosar nr. crt. 46/1989, volumul II, f. 23-24.
7
Ibidem, dosar nr. crt. 57/1989, f. 2.
8
Ibidem, f. 4.
9
Pentru detalii privind răspunsurile conducerilor Partidului Muncitoresc Unit
Polonez şi Partidului Muncitoresc Socialist Ungar la mesajul trimis de Nicolae
Ceauşescu în noaptea de 19 spre 20 august 1989, vezi 1989 Principiul Dominoului.
Prăbuşirea regimurilor comuniste europene, editori: Dumitru Preda, Mihai
Retegan, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 164-167;
170-171 (documentele nr. 72 şi 74).
10
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. crt. 58/1989, f. 40.
NICOLAE CEAUSESCU – BLAMED FOR A POSSIBLE
INTERVENTION IN POLAND OF THE WARSAW
PACT (AUGUST 1989), Petre OPRIŞ, Ph.D.
Abstract: During 1970s and 1980s, the Catholic Church spoke up
in support for the people persecuted by the Polish communist regime.
In order to unstring the situation, Edward Gierek met Cardinal
Stefan Wyszynski in 1977 and asked him for the Catholic Church
representatives’ support trying to calm down the population. Moreover
the communist leader approved Pope John Paul II’ return in the
country in 1979, on a nine days pilgrimage, although he created special
problems to the communist regime because he initiated an aid fund for
the Krakow archdiocese families of the arrested demonstrators.
The opinions expressed by Nicolae Ceausescu in December 13,
1981 and August 21, 1989 were extremely critical for Pope John Paul
II and the prelates of Catholic Church, who were considered the
main guilty persons for the start and evolution of Poland crisis. The
repeated interventions of Pope John Paul II in Poland generated many
arguments in Bucharest because he periled the entire communist
structure created in Europe by Josef Stalin after the World War II.
Keywords: Catholic Church, cardinal Stefan Wyszynski, Poland
crisis, Pope John Paul II, Nicolae Ceausescu
1 (51) 2011 document

NOUTĂŢI
ÎN BIBLIOTECA
SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI
A nul 2010, marcat de
sărbătorirea unui secol
de lansare, afirmare și consacrare
în elita Aeronauticii mondiale
a aripilor românești, a fost
acompaniat, în plan editorial, de
apariţia a două albume de excepţie.
Este vorba despre monografiile
Vlaicu, respectiv Henry Coandă
și creaţia sa tehnică din perioada
1906 – 1918, ambele semnate de
Dan Antoniu, George Cicoș,
Ioan Buiu și Alexandru Bartoc,
asociaţi pentru a doua inspirată
lucrare cu Robert Șutic, apărute
la Editura Anima, București în
2009, respectiv 2010 ( prima
468 pp., a doua 228 pp.).
Arhiviști, istorici și
cercetători consacraţi, Andrei
Nicolescu, Lenuţa Nicolescu, Ion
Pătroiu, Alesandru Duţu
și Alexandru Oșca continuă
epopeea diplomatică militară
românească cu volumul
V al binecunoscutului serial
documentar Atașaţii militari
transmit..., aferent perioadei
1930 - 1940, coordonatorul
seriei fiind colonelul (r) Gheorghe
Nicolescu, lucrare apărută în
2009 la Editura Nagard din
Lugoj, 510 pp., cu sprijinul Fundaţiei „General Ștefan Gușă”.
Cel De-Al Doilea Război Mondial rămâne, în
continuare, deschis unor noi abordări şi reconsiderări.
Este cazul lucrărilor Marea conflagraţie a secolului XX,
Pitești, 2010, f.e., 134 pp., semnată de generalul de brigadă
(r) prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu și locotenent-colonelul
dr. Viorel Brat, apărută sub egida Academiei Oamenilor de
Știinţă din România, Secţia de Știinţe Militare, România
document 2011 1 (51)
studii/documente
Mare în ecuaţia păcii și războiului (1919 - 1947). Aspecte
și controverse, coordonatori Gheorghe Buzatu, Horia
Dumitrescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, 552 pp.,
Vol. 146 din Colecţia Românii în istoria universală/The
Romanians in World History, editat de Muzeul Vrancei
din Focșani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
și Arc peste timp. 23 august 1939 – 23 august 1944.
Semnificaţii și consecinţe, coordonatori: Marian Zidaru,
Daniela Caruţiu. Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009, 182
pp. Cuvânt înainte de Marian Zidaru, volum apărut cu
sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de
Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Sub egida Institutului Naţional pentru Memoria
Exilului Românesc au văzut lumina tiparului noi Recuperări
istorice: Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici Români de
la Paris, Editura CNI Coresi, București, 2010, 320 pp.,
semnate de Delia Roxana Cornea, cu un „Cuvânt înainte”
de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu.
Fost confrate de breaslă, dr. George Ungureanu a
îmbogăţit istoriografia naţională cu două lucrări speciale,
riguros documentate și remarcabile prin maniera originală de
abordare: Chestiunea Cadrilaterului. Interese românești
și revizionism bulgar (1938 - 1940), Editura Ars Docendi,
București, 2005, 158 pp. Prefaţă de prof. univ. dr. Gheorghe
Zbughea și Problema Cadrilaterului în contextul relaţiilor
româno-bulgare (1919 - 1940), Muzeul Brăilei, Editura
Istros, Brăila, 2009, 456 pp. Prefaţă de prof. univ. dr.
Gheorghe Zbughea. În același registru tematic se înscrie
lucrarea colonelului dr. Ion Giurcă și a cercetătorului Ion
Crînguș Cedarea și evacuarea Cadrilaterului în anul 1940,
Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2010, 410 pp. «Lucrarea
– menţionează autorii – are... meritul de a-l introduce pe
cititor în „problemul strategic” al
perioadei, ca să folosim termenul
consacrat în epocă, strict necesar
pentru înţelegerea situaţiei de
trecere de la complexele măsuri
de apărare a Cadrilaterului la
cele de pregătire și executare a
evacuării unui teritoriu cedat
cu sau fără luptă (ca urmare
a prevederilor Tratatului de la
Craiova din 7 septembrie 1940
- n.n.)». În prima parte a lucrării
97
studii/documente

sunt prezentate pe larg preliminariile tratativelor de la Diplomaţilor Militari în Rezervă și Retragere „Alexandru
Craiova din august - septembrie 1940, divergenţele în plan Ioan Cuza”, lucrare apărută sub egida Asociaţiei Diplomaţilor
politic și diplomatic dintre România și Bulgaria, ca urmare Militari în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza”. Om
a încorporării Cadrilaterului în anul 1913, în timp ce în al cărţii și al memorialisticii profunde și iscoditoare, colonelul
partea a doua autorii realizează o riguroasă analiză a pregătirii (r) Alexandru Manafu-Târgoviște a lansat o nouă provocare
și execuţiei operaţiunilor de evacuare a Cadrilaterului de pasionaţilor de echitaţie și admiratorilor unei arme de elită:
către populaţie, autorităţile civile și structurile militare, în Cavaleria Română, artă, credinţă, spirit și tradiţie, Editura
decursul lunilor august – septembrie 1940. Ca un corolar al Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010,
acestei epoci, dr. Virgil Coman, actualul director al Direcţiei 200 pp. Cuvânt înainte de prof.
Judeţene Constanţa a Arhivelor Naţionale a coordonat și dr. George Coandă, membru
lansat în 2008 lucrarea Dobrogea – model de convieţuire al Academiei Americano-
multietnică și multiculturală, apărută la Editura Muntenia, Române de Arte şi Ştiinţe din
Constanţa, 436 pp., cu sprijinul Consiliului Judeţean S.U.A., professor honorificus
Constanţa, iar în 2010, în tandem cu Nicoleta Grigore, al Universităţii „Valahia”
Schimbul de populaţie româno-bulgar. Implicaţiile Tâ r g ov i ş t e . O m e n ţ i u n e
asupra românilor evacuaţi. Documente (1940 - 1948), specială și pentru maiorul (r)
la Editura Ex Ponto din Constanţa. Gheorghe Diaconescu, autorul
Seria lucrărilor menite să elogieze cariera și opera unor minimonografiei Corpul
mentori și iluștri reprezentanţi ai istoriografiei naţionale „Vânători de munte” 1916
contemporane continuă cu volumul Relaţii internaţionale - 1917, înfiinţare și primele
și studii de istorie. Omagiu profesorului Constantin acţiuni de luptă, Editura
Buşe. Coordonator Constantin Hlihor, Editura Universităţii Paradigme, Pitești, 2010, 56 pp.
din Bucureşti, 2009, 532 pp, dedicat temperamentalului Un debut care completează în chip fericit și inspirat,
universitar la împlinirea a 70 de ani de viaţă. Despre printr-o sinteză remarcabilă și de maximă actualitate,
calibrul sărbătoritului, aflăm din „Introducere”: „În fapt, problematica atât de intens disputată în ultimul deceniu
viaţa Profesorului Constantin Buşe a fost legată, încă din de istorici, analiști militari și politicieni a realizat cu succes
anii 1960, de Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii contraamiralul de flotilă Cătălin-Silviu Dumistrăcel din
din Bucureşti. Iniţial ca student, apoi ca trecător prin Statul Major General. Intitulată Marea Neagră de la
toate treptele academice (preparator, asistent titular, lector, politica vecinătăţii europene la securitatea euroatlantică,
conferenţiar şi, în cele din urmă, profesor), Profesorul Buşe a lucrarea a apărut în 2010 la Editura Centrului Tehnic-
fost prea puţin plecat din viaţa cetăţii bucureştene: un stagiu Editorial al Armatei, București, 128 pp., sub egida Clubului
de pregătire la Universitatea din Sorbona și o bursă de studii Amiralilor, cu un „Cuvânt înainte”
și documentare oferită de Consiliul Naţional al Cercetării de viceamiral (rtg) Constantin
Știinţifice din Franţa, cercetând arhivele Ministerului de Iordache.
Externe și Arhivele Naţionale din Paris, întrerup activitatea Memorialistica temerarilor
merituoasă și neobosită din cadrul Facultăţii de Istorie. care au făurit Istoria neamului
Principalele domenii de interes – istoria universală modernă pe câmpul de luptă adaugă noi
și contemporană, istoria relaţiilor internaţionale, istoria mărturii la patrimoniul onoarei și
Americii Latine – s-au concretizat, de-a lungul activităţii gloriei militare prin lucrarea Ne-am
Profesorului Constantin Bușe în peste 150 de lucrări făcut datoria. Înalta misiune
știinţifice (monografii, culegeri de studii, culegeri de a slujirii patriei sub drapel,
documente, unele din ele inedite, manuale universitare și de Rovimed Publishers, Bacău, 2009,
liceu) extrem de apreciate, atât de către specialiștii în istorie, coordonator: comandor av. (rtg)
cât și de către simplii cititori. Participările la simpozioane Aristotel Popa, 452 pp., apărută sub egida Organizaţiei
și conferinţe internaţionale ale Profesorului Bușe au făcut Judeţene Bacău a Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare
cunoscute fapte de istorie românească multor specialiști în Rezervă și Retragere, cu un
străini”. Cea de-a doua lucrare, Studia in honoreum „Cuvânt înainte” de general-
magistri Ion Calafeteanu LXX. Istorie și istoriografie locotenent prof. univ. dr. Teodor
contemporană, este coordonată de muzeograful dr. Florin Frunzeti, rectorul Universităţii
Stan și a apărut în 2010 la Editura Muzeului Marinei Naţionale de Apărare „Carol I”.
Române din Constanţa. Din producţia proprie,
Noi pagini din istoria armelor și specialităţilor militare istoricii și muzeografii bănăţeni
românești se adaugă unei bogate colecţii de profil. Între ne-au transmis câteva titluri.
acestea, la loc de cinste se situează volumul Diplomaţi Astfel, Franţa și Banatul 1789
militari 1859 – 2009. In Memoriam, Editura Medro, – 1815, semnată de Nicolae
București, 2009, 228 pp. Cuvânt înainte de general de Bocșan, Mihai Duma și Petru
brigadă (r) ing. Mitică Detot, președinte fondator al Asociaţiei Bona, a apărut la Reșiţa în 1994,

98 1 (51) 2011 document

 studii/documente

244 pp., în Colecţia Caietele „Banatica”, editor fiind Muzeul Schipor și Dan Constantin Mâţă, este titlul unui grant
de Istorie al judeţului Caraș-Severin. Valeriu Leu și Rudolf susţinut de aceștia, în baza căruia a apărut și volumul Studii
Gräf ne propun file inedite Din istoria frontierei bănăţene. de istorie a românilor și a relaţiilor internaţionale, editat
Ultimul război cu turcii în 2007 de Lucian Leuștean, Petronel Zahariuc și Dan
1788 – 1791, lucrare apărută Constantin Mâţă. Facultatea de Istorie și Știinţe Politice și
în 1996 la Editura Banatica, Școala Doctorală a Universităţii „Ovidius” din Constanţa
Reșiţa, 150 pp. și Dumitru a lansat anul trecut revista
Ţeicu merită felicitări pentru „Orizonturi istoriografice”,
Cetăţi medievale din Banat/ periodic coordonat de prof.
Medieval Fortifications univ. dr. Valentin Ciorbea,
in Banat, Cosmopolitan- structurată pe patru capitole:
Art, Timișoara, 2009, 158 Pr o i e c t e d e c e r c e t a r e
pp. - publicaţie realizată în
știinţifică, Rapoarte de
cadrul proiectului „Cetăţile
cercetare știinţifică, Teze
Banatului – un patrimoniu
susţinute și Recenzii.
La capitolul Lucrări
european”, derulat de Muzeul
Banatului Montan cu sprijinul aniversare ne face plăcere să
financiar al Uniuniii Europene salutăm și să vă semnalăm,
prin Programul de Vecinătate cu admiraţie pentru efortul
România – Serbia 2006, autorilor și prezentarea grafică
editor fiind Muzeul Banatului elegantă și binemeritatele reverenţe, lucrările București.
Montan. 550 de ani de la prima atestare documentară 1459 -
Po l i t i c a r o m â n e a s c ă 2009, ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei
interbelică are în Aurelian Municipiului București,
Chistol, prin România în anii ediţie coordonată și îngrijită
guvernării liberale Gheorghe de Radu Oltean, București,
Tătărescu (1934 - 1937), Editura Cetatea de Scaun, 2009, 290 pp. Cuvânt înainte
Târgoviște, 2007, 680 pp. Prefaţă de prof. univ. dr. Gheorghe de Radu Oltean, Biblioteca
Buzatu, un redutabil partizan al investigaţiei și liberei Militară Naţională. 150 de
interpretări a adevărului istoric. ani de existenţă, Editura
Prin lucrările patronate de Institutul Internaţional de Militară, București, 2010,
Studii și Cercetări Știinţifice privind Bucovina și Basarabia coordonator: colonel (r) dr.
se numără și volumul de documente Șase zile din istoria ing. Alexandru Mihalcea,
Bucovinei (28 iunie – 3 iulie 1940). Invazia și anexarea 264 pp., Jandarmeria
nordului Bucovinei de către U.R.S.S., alcătuit de dr. Vitalie Română, 20 de ani în
Văratic și prefaţat de dr. Florin Constantiniu, membru contemporaneitate,
corespondent al Academiei Române, apărut la Editura coordonator: general-locotenent dr. Olimpiodor Antonescu,
Institutului Bucovina – Basarabia, Rădăuţi – Bucovina, în
Editura Ministerului Administraţiei și Internelor, București,
2001 (556 pp).
2010, 360 pp., Jandarmeria Română. Album fotografic,
Universitarii bucureșteni ne captează atenţia cu
coordonator: general-locotenent dr. Olimpiodor Antonescu,
noi Orizonturi și direcţii în cunoașterea istorică,
Editura Ministerului Administraţiei și Internelor, București,
coordonatori: Alin Ciupală,
Laurenţiu Constantiniu, Editura 2010, 112 pp., Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”
Universităţii din București, 1860 - 2010, coordonator: locotenent-colonel Virgil
București, 2009, 732 pp. Ovidiu Pop, București, 2010, f.e., 160 pp., lucrare apărută
Doctoranzii în istorie se cu sprijinul Fundaţiei „General Ștefan Gușă” și excelentul
bucură de toată atenţia mentorilor album Artileria Română în date și imagini, semnat de
îndrumători. Astfel, România și colonelul conf. Univ. dr. Adrian Stroea și locotenent-
sistemele de securitate în Europa colonelul Gheorghe Băjenaru, realizat în condiţii grafice
(1919 - 1975), volum apărut în deosebite de Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București,
2009 la Editura Universităţii 2010, 192 pp.
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Încheiem cu un Laudatio pentru istoricii Marinei
sub coordonarea istoricilor Ioan Române, care în anul 2010, la împlinirea a 150 de ani de
Ciupercă, Bogdan-Alexandru la constituirea Forţelor Navale Române, s-au întrecut în

document 2011 1 (51) 99

studii/documente

a lansa la... apă lucrări onorante Pagini din gândirea navală

pentru tradiţia armei lor: Dicţionar
enciclopedic de marină, ediţia a
II-a revăzută și adăugită incluzând
DEM-I/2006 și DEM-II/2008,
coordonat de nonagenarul comandor
(rtg) Anton Bejan, Editura Semne,
836 pp., monografia Forţele Navale
Române. 150 de ani de istorie
modernă, realizată de dr. Mariana
Păvăloiu și
comandor (r) dr. Marian Sârbu,
Editura Centrului Tehnic-Editorial
al Armatei, București, 2010, 478
pp., ediţia a II-a a monografiei
Istoria Statului Major al Forţelor
Navale,
realizată de
muzeografii Andreea Atanasiu-
Croitoru, Tanţa Măndilă, Ion
Râșnoveanu, Florin Stan și Andrei
Vochiţu, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, București,
românească 1844 – 1920,
selectate și comentate de
viceamiralul (rtg) Constantin
Iordache, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei,
București, Elita Marinei Române
în rezistenţa anticomunistă,
volum de documente alcătuit de
comandorul dr. Marian Moșneagu,
Editura Militară, 556 pp., volumul
de studii Forţele Navale Române. 150 de ani de tradiţie,
Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 454 pp.,
albumul inaugural al Colecţiei „Povești marinărești” Marina
Militară Română 1860 – 1960 – autori comandorul dr.
Marian Moșneagu și Gabriel-Octavian Nicolae, Editura
Ovidius University Press din Constanţa, 204 pp. și volumul
omagial Amiralul dr. Gheorghe Marin în elita Armatei
României, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
696 pp, lucrare apărută sun egida Clubului Amiralilor.

Selecţie și prezentare Luminiţa GAVRA

CONTENTS

Editorial “Romanian Military Logistics” – Major General Catalin ZISU, Ph.D. Logistics creation order
Romanian logistics aces – Lieutenant General Traian Dafinescu, – Ph.D, Captain (N.) Marian MOSNEAGU, Ph.D. 150
years from the birth of Marshal Constantin Prezan – Petre OTU, Ph.D. General Constantin Prezan – the organizer of Army
Intelligence Service in the First World War – Alin SPANU, Ph.D. Colonel Marin Ionescu-Dobrogianu (1886-1938) –
scientist officer – prof.univ.Valentin CIORBEA,Ph.D. Editorial politics as a form of national resistance – prof.univ. Gheorghe
DUMITRASCU, Ph.D. The creation and the evolution of anti-aircraft artillery till the beginning of the First World War –
Major General (r.) Visarion NEAGOE, Ph.D Engineers’ branch an essential component of Romanian army – Colonel (r)
Marian Gargaz The contribution of Romanian Railways in the Independence War, the Balkan War and the First World War
– Gelu DAE, Ph.D. candidate The organization of Romanian Military Diplomacy in the precursory period of the First World
War. Instructions regarding the attributions and the rights of military attachés – Colonel (r.) Ovidiu Corneliu IOSIF, Ph.D.
candidate Romanian military priests in Bassarabia, religious mission and national-political reverberations (1918) – George
Mihai OPREA, Ph.D. candidate Considerations regarding the creation of Homeland Defense Coordination Committee –
Luminita GIURGIU The reconstruction of German Army after the First World War – Colonel Daniel STEFAN,
Ph.D. The role of Liquidations and Deductions Central Service with Allies Armies during the Second World
War – Teodora GIURGIU Heroes’ Memorial, Desideratum of the interwar and contemporary Romanian society –
Alexandru DOBRICA Nicolae Ceausescu – Blamed for a possible intervention in Poland of the Warsaw Pact (August 1989)
– Petre OPRIS, Ph.D Novelties in the library of Army Historical Service – Luminita GAVRA

100 1 (51) 2011 document