REPORTAJE DIN RĂZBOIUL CONTRA ROMÂNIEI

1916-17
de către ziariști germani
-traduse de ofițerul prizonier CC. Popian, în lagărul Bresen, 1917-
-cu excursus în Arhivele secrete ale Vaticanului-

Introducere și cuprins.

Introducerea îngrijitorului ediției.

Prezint aceste traduceri realizate de marele Artist și Maestru, CC Popian, pe când, ca
ofițer prizonier în 5 lagăre din Germania, și-a ocupat timpul care trecea dureros, organizând teatru
cu prizonierii, sau pictând, scriind versuri și mai ales traducând din germană si franceză în română
și invers, texte teatrale, poezii și cântece. Acestea erau prezentate pe scenele improvizate sau chiar
pe ale teatrelor germane, puse la dispoziție de conducerea lagărelor. Printre aceste traduceri, găsim
și cărțile abia apărute ale ziariștilor care colindaseră fronturile, mai ales cel românesc și aduceau
știrile teribile pentru români pe care le vom citi în aceste texte.
Cartea bunului Rosner fusese deja tradusă și publicată, în timpul ocupației germane, la București.
De aceea, la întoarcere, Popian nu și-a publicat traducerea proprie, lăsând urmașilor, ca amintire,
manuscrisele sale. Dar cartea maiorului Endres pare inedită în limba română. Așa și fragmentele din
clasici și reportaje ale vremii, traduse și păstrate ca prin minune prin aventurile întoarcerii acasă din
prizonierat și perchizițiile comuniste de după 1948.
Traducerile lui CC Popian s-au păstrat pe caiete germane, așa cum au fost scrise, fără corecturi, în
grabă și improvizație, în trambalările prin lagăre. În afara corecturilor de rigoare, strict gramaticale
sau întregitoare, (unde a fost scris prescurtat), nu am schimbat sensul, nici vocabularul textului,
păstrând multe cuvinte așa cum erau exprimate și scrise în epocă.
Întregesc textele traduse de Maestrul, ofițer,CC Popian, cu note și bibliografie, dar mai ales cu câte
un excursus în Arhivele secrete ale Vaticanului, din anii de război, în care se găsesc relatările
scrisorile, notele adresate Papilor de către mari și mici personalități implicate în tragedia războiului:
de la Împărați, Țar și regi, la regine, prinți și principese la funcționari, diplomați și mai ales nunți,
ultimii fiind viitorii papi, Pacelli și Ratti. Din toată arhiva acelor ani, privitoare la războiul mondial,
citită de mine aproape în întregime, am extras aici mai ales acele documente ce se referă la
România, la români, precum și la anumite situații ale războiului și atitudini ale guvernelor și
popoarelor, care întregesc peisajul crunt al vremii și rescriu multe din istoriile oficiale, în care
fiecare parte și-a lăudat faptele, trecând cu vederea nedreptățile făcute altora.
Papa, super partes, era informat din toate părțile, fiind acuzat din toate părțile de a fi părtinitor. În
realitate, Papa Benedict al XV-lea s-a comportat ca un geniu al diplomației, al neutralității și al
comportamentului creștin, judecând de la înălțimea mandatului său divin cu maxima lărgime de
suflet posibilă atunci și cu mijloacele limitate fizic, finanțiar și militar. Ceea ce nu este cazul nici
unui alt guvern sau personaj politic și religios al vremii, după cum apare și din aceste puține
exemple.
Pentru români, judecățile negative dar și pozitive ale autorilor germani, inamici și supărați pe
atitudinea României, ca guvern și popor, sunt interesante, instructive și prețioase. Ele ar face parte
din învățătura de minte a Istoriei, dacă ar fi adevărat că Istoria este Maestră a vieții, cum sperau
latinii. Ceea ce nu este cazul, decât privitor la cei lucizi.
ss. Cătălin Dragu Popian, Bistrița Vâlcea, România, august, 2023.

CUPRINS
1.Războiul contra României, O scurtă privire rezumativă de Franz Karl Endres, Maior Imperial
Otoman, Corespondent militar al ziarului ”Frankfürter Zeitung” 1916-17.
2.Falkenhayn contra României:Sibiu-Craiova-București-Focșani, 1916-17; reportaj de Karl
Rosner, ziarist și scriitor.
3.Între texte, introduse documente din Arhivele secrete ale Vaticanului, ca excursus.
3.Texte pentru instrucția armatelor germane care traversează Austro-Ungaria și iau contact cu
populațiile învinse: români, ruși, etc...
- Socialistul, orator Barenne, proclamație.
-România
-Germania
-Insula Rügen
-Furtuni în Marea Baltică (Ostsee)
-Lüneburg
-Ocna Wieliczka
-Pusta (ungară)
-Traiul țiganilor
-Trei crai dela Răsărit, după Heine.
 1917 Breseen XI/7

RĂZBOIUL CONTRA ROMÂNIEI

O scurtă privire rezumativă

de
Franz Carl Endres1
Maior imperial otoman
Corespondent militar al ziarului
”Frankfürter Zeitung”.
Traducere liberă
de Sublocotenentul de rezervă
CC. Popian
Profesor la seminarul și școala normală din Rm. Vâlcea

1917, Noiembrie 8, Breesen/ Deutschland, în prizonierat.

Nota ediției originale: Reproduceri și rezumate vor fi urmărite pe cale de judecată . Cenzurată
militărește. Vânzarea liberă și în exterior.
Prefață

12.Este cunoscut fiecăruia dintre cei care se ocupă cu studiul metodic al istoriei războaielor
și descrierilor istorice cu privire la războaie, (vorbim despre descrieri militare fără multă bătaie de
1
Franz Karl Endres:”Ein Offizier und Pazifist”. Ziarista Kristina Milz scrie: ”Maiorul Franz Karl Endres (1878-1954),
deși căpitan în armata bavareză, a fost promovat ca maior în Forțele otomane.De la un talent militar excepțional la una
dintre figurile de frunte printre activiștii germani pentru drepturile omului din perioada interbelică: Franz Carl Endres
urma să devină cel mai tânăr Șef de Stat Major al Primului Război Mondial din Armata a 5-a otomană sub conducerea
lui Liman von Sanders. În 1916 a formulat o idee centrală a mișcării pentru drepturile omului formată în timpul
războiului mondial. Ofițerul foarte apreciat a devenit unul dintre părinții săi fondatori. Un soldat excepțional de talentat
a devenit un activist pentru drepturile omului și pacifist convins.
2
Aceste numere din text corespund fiecare numărului paginii din manuscrise.n.n.
cap), că atâta timp cât va fi Războiul Mondial, o istorie militară a lui nu va putea fi scrisă. Cei mai
mulți vor căuta să respecte restricțiunile cenzurii miltare. Totul va fi întemeiat pe fapte, însă cu
rezervă. Știrile care se comunică în mod public sunt extraordinar de restrânse, din motive foarte
ușor de ghicit, iar coordonarea faptelor aproape necunoscută. Așa de necunoscută din cauză că
niciodată mișcările tactice în ansamblu nu ne pot sta la dispoziție decât cu aproximație. Chiar
desfășurarea luptelor, precum și a operațiunilor de marș, sunt departe de cunoștința noastră.
Descrierile din comunicatele de stat, oficiale, nu ne dau decât foarte puțin material istoric de folosit.
Ele țin strâns de tonul de foilleton; toate intențiile, toate dispozițiile descriu ținuturile și starea
trupelor, fără a le denumi pe acestea, ci doar în trăsături generale, numai atât cât autoritatea militară
superioară permite să se scrie. Faptele și întâmplările au trecut, totuși nu suntem decât superficial
orientați, așa că ne lipsește posibilitatea de a judeca motivele acțiunii războinice, și cu atât mai puțin
de a judeca dacă rezultatul cercetărilor noastre se întemeiază pe cunoștința reală a situației ori pe
sentimente subiective.
2.Aceste împrejurări perorează, în primul rând, contra alcătuirii coordonate a descrierii războiului.
Contra acestora însă stă necesitatea publicului cititor, care va trece cu vederea această lipsă de
legătură a întâmplărilor precum și lipsa de coordonare în descriere. În afară de asta, este totuși
inevitabila scurgere a timpului care este descrisă în abundență în presa zilnică, o întreagă
amestecătură de fapte fără legătură între cauză și efect, și numai bucată cu bucată. O scurtă privire
asupra rapoartelor ne conduce la convingerea că zilnic trebuie să ghicim măsurile necondiționate de
procedeul în curs, necesar, lipsind cu totul elementele clarificatoare. O complectă colecționare de
date – o expunere, de pildă, din tot ce a revelat presa zilnică despre ”campania română” în expunere
cronologică, ar deveni pentru cititor numai o aparentă înlesnire. În realitate, ar trebui să realizăm
totalizarea întâmplărilor judecate din punct de vedere unitar, pentru că înșiruirea dezvoltării
strategice vine ca o clarificare a conștiinței cititorului profan. O asemenea întreprindere poate fi
făcută numai de oameni de specialitate. Este încă și pentru aceștia destul de greu să lucrezi continuu
la adunarea materialului istoric, adunat mai întâi ca un șir de unități și mai târziu în liniște pe
temeiul acestei exploatări, să clădești descrierea având posibilitatea de a vedea greșelile. Nu pentru
a se putea zice că autorul a învins, neapărat, greșeala, s-a străduit să aducă unitate, pe cât posibil, în
această carte.
3. Mai multe expresii militărești vor cauza poate greutăți necunoscătorilor în ale milităriei. Cine
voește a se orienta asupra unor asemenea expresii și noțiuni și dorește o o monumentală priveliște
asupra războiului în România și o introducere în cunoștințele strategice și momentele tactice,
aceluia i se recomandă lucrarea ”Cartea Războiului” de acelaș autor și în aceiaș editură apărută,
( prețul 1,20 mk) . Dar în această descriere a evenimentelor în România, era într-adevăr de datoria
autorului să pună cât mai puțină știință militară pentru cititor; doar atât cât este posibil. – Orișicum,
aici se lasă rapoartele operative nu fără a le îmbrăca în explicările necesare, afară de cazul când pe
un spațiu scurt va trebui să grămădească descrieri de o deosebită valoare.
Întâmplările din ”Războiul mondial” sunt de un viu interes și pentru tinerii neamului nostru. Dacă
instincte lăuntrice îi atrage către acestea și ei le adoptă cu inima deschisă și cu sete în simțăminte,
acest interes va fi formativ, fără îndoială, pentru propriul lor viitor. Autorul a avut grijă ca lucrarea
sa să fie în așa fel întocmită, ca ea să poată fi înțeleasă cel puțin de pătura cultă a tinerilor germani.
Față de prețul efectiv al cărții, ilustrarea sa cu hărți va fi foarte restrânsă. Faptul însă că cititorii de
ziare, în majoritate , urmăresc hărțile diferitelor teatre de război, a făcut ca lucrarea să aibă puține
hărți. Autorul a adăugat în această carte și câteva articole ale sale din” ”Frankfurter Zeitung”.
4. Autorul nu le-a adus acestor articole nici cea mai neînsemnată schimbare, de Crăciun. El
urmărește, dând la iveală această lucrare, după cum a arătat deja în prima parte a acestei prefațe,
satisfacerea trebuințelor cititorilor de a se orienta cât mai bine și, în acelaș timp, economisind
timpul. Fie ca această cărticică să îndeplinească scopul arătat, fără pretenție.
München, Januarie 1917
ss.Franz Carl/Karl Endres, Maior Imperial Otoman, corespondent militar al lui ” Frankfurter
Zeitung” –

POLITICA ANTEMERGĂTOARE RĂZBOIULUI

5. Cu intrarea României în Războiul Mondial de partea dujmanilor noștri, se prefăcu în

cioburi întreaga politică întemeiată de regele Carol, cu atâta grije și atenție. El, în luminata sa
pricepere, vedea venind această soartă turbure peste țară. Un ton balcanic, însă, nu permitea ca
regele să se opună voinței majorității poporului său. Nu este imposibil ca regele Carol să fi murit
din cauza zdrobirii idealului său politic. Asupra influenții ce Ententa exercita prin afacerile și
asociațiile de exploatare a teritoriului României sunt notate pentru cititorii noștri în capitolul ”Țara
și oamenii României”.
Chiar unele momente de simpatie față de Austro-Ungaria au fost păgubitoare. Politica
balcanică a Austro -Ungariei în 1907 și 1908 jigni România; și interesele contrare între România și
Ungaria luaseră, în ultimii 30 de ani, o formă din ce în ce mai complicată. În primul rând era
chestiunea românilor viețuitori în Ungaria, apoi chestiunea Dunării și greutatea exportului care
adăuga motive negative, pentru a întreține sentimente de dujmănie contra Austro-Ungariei, cu toate
că la 1881 guvernul român pășise către o apropiere de Austro- Ungaria. Și când, la 1882, prin
aderarea Italiei la dubla alianță,(care a devenit ”Tripla”), însemnata grupare de Puteri europene
făcea pași vădiți de propășire, atunci și România trebui să-și aleagă la care grupare avea să se
alipească. Ea alese Puterile Centrale.
6.La 1883 avu loc o înțelegere între ministrul de atunci Brătianu (bătrânul), Bismark și Kalnocky 3,
care fu semnată pe loc, dar care, după dorința regelui, fu ținută în secret. Cu aceasta se cree o
dezbinare de vederi politice între personalitățile conducătoare din România. Căci alde personalități
erau în contra Austro- Ungariei, și, deci, începură o vie propagandă pentru susținerea programului
lor politic, care era puternic sprijinit de Rusia și care nu pierdea nici un moment să-l dezvolte, an
cu an. Însă acea grupă care simpatiza cu Puterile Centrale fu puternică încă pentru lung timp,
deoarece în fruntea ei era chiar regele țării. Carol căuta să pună sfârșit fiecărei uneltiri rusești, după
cum se poate vedea din ”Memoriile” sale apărute în broșură, în care se arată îndeletnicirile
nerușinate la care s-a dedat Rusia și anume după războiul ruso-turc, în care armata română a salvat
armata rusă. Pe lângă greutățile legăturilor comerciale cu Grecia (1905-1911) care conduseră la o
ruptură de relațiuni diplomatice pe timp îndelungat, precum și cu Serbia, datorită asasinării regelui
Alexandru4, atenția se îndreptă mai întâi spre chestiunea dezvoltării relațiilor cu Bulgaria, care
pentru politica românească era de cea mai mare însemnătate. Chestiunea deveni acută, când Alianța
balcanică se îndreptă contra Turciei, pentru a rezolva astfel problema orientală, care era cel puțin o
chestiune balcanică.
7.România își alătură toate simpatiile de partea Turciei, fără însă a-și exprima aceste simpatii5.
Poporul român n-ar fi priceput cum să se poată alia cu un stat necreștin, pentru a se război cu state
creștine. România rămase,binevoitoare, neutrală. Când însă, în a doua parte a războiului balcanic,
isbucni cearta între statele creștine, care ceartă conduse la izolarea Bulgariei, atunci, pe România o
îndemnă gândul ca din această izolare politică să tragă foloase și atacă pe neașteptate Bulgaria.

3
Sau Contele-Grof Gustav Siegmund Kálnoky von Kőröspatak (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond)
(1832 – 1898), diplomat și om de stat Austro-ungar.
4
Alexandru Obrenović (n. 2/14 august 1876, Belgrad - d. 11 iunie 1903, Belgrad) a fost rege al Regatului Serbiei din
1889 până în 1903, în Belle Époque. A fost asasinat de oamenii facțiunii adversare, Karaghioghevici, vechi dușmani
reciproci.În noaptea de 10-11 iunie 1903 (27-28 mai 1903, după calendarul vechi) un grup de ofițeri conduși de
colonelul Dragutin Dimitrijevic atacă Palatul Regal..Cuplul regal este găsit într-o încăpere secretă, amenajată în
dormitorul regal. Aceștia sunt uciși fără prea multe discuții de insurgenți, mulți dintre ei erau foști membrii ai
guvernului care fuseseră îndepărtați de Alexandru. În aceeași noapte sunt uciși și cei doi frați ai Reginei Draga,
Nikodije și Nikola. Asaltul palatului regal a fost condus de Regimentul 6 Infanterie, regiment aflat sub patronajul
Regelui Carol I al României. La aflarea veștii asasinatului, Carol I a trimis o telegramă la Belgrad în care renunța la
patronajul onomastic al regimentului sârb. Iar pe 28 iunie 1914, Gavrilo Princip, membru al organizației Tânăra
Bosnie,cu acordul lui Dragutin Dimitrijevic, asasinează la Sarajevo pe Arhiducele Franz Ferdinand. Asasinatul va
determina izbucnirea primei conflagrații mondiale. Dragutin Dimitrijevic, "ucigașul de regi" pe 24 iunie 1917, își
găsește sfârșitul în fața plutonului de execuție. Autor: Dragoş Negoiţescu
5
Nu apare de nicăieri această ”simpatie” a guvernului român pentru Turcia, poate această idee face parte din
propaganda de război a momentului.n.n.
Dacă invazia în Bulgaria a avut loc în urma unor pretențiuni în schimbul neutralității pe care
Bulgaria nu le-a acceptat, aceasta nu s-a stabilit încă nici astăzi. 6
xxx
In Războiul Mondial, în afară de simpatiile pentru Ententa, au mai fost și o serie de
împrejurări care hotărâră de fapt alipirea românilor la dușmanii noștri. Tratatul cu Puterile Centrale
se înlătură ușor, mai ales că Italia, prin lepădarea sa, creiase deja precedent. Afară de asta, tratatul
era secret, așadar nu era nici o greutate călcarea unui tratat care nu era cunoscut de întreg poporul.
Cu aurul Rusiei și al Angliei se căutau cu îndemânare de oameni de stat ai României – cum de-altfel
s-a căutat de mulți alții în plin război – care au încercat să facă rentabile gheșefturi din politica
țărilor în cauză.
– O serie de motive erau deja în ființă. La acestea se adăugau interesele pure de Stat, din care se
trăgeau foloasele pentru situația României. –
8.Și aceste motive, judecând și situația militară, dădu înclinarea cumpenii care era deja împovărată
de alt șir de greutăți, împingând România de partea Ententei până la deplina ei scufundare.
Ofensiva de vară rusească dete cu ușurință înapoi armata austro- ungară la Luzk și Cernăuți și acest
fenomen putu fi privit ca un succes real. Că acest succes nu mai continuă de la un moment dat, că
până și comanda supremă și conducerea marșului strategic intrară pe mână germană, ei, bine, acest
secret nu fu cunoscut în România. Se credea că a sosit momentul principal când un mic plus de forțe
din partea Ententei va aduce o mare schimbare a feții războiului. Se putea spera ca românii, cu
ușoară trudă, să poată juca un rol momentan victorios, așa cum se jucaseră în ”plimbarea” către
Sofia în vara anului 1913.
Că Ententa a judecat situația militară a României după situația politică, plagiată de aparențe, nu
poate să ne minuneze. La 3 Iulie, 1916, România închise granițele sale către Bulgaria. Deja de la
începutul războiului mondial, ofițerii germani care voiajau în România au putut observa că cea mai
mare parte a publicului nu-i simpatiza. Un ofițer superior român îi spunea, în aprilie1915, autorului
acestei cărți,:
9. -” Eu admir pe germani fără să-i pot iubi. Noi, românii, mai curând sau mai târziu vom intra în
război. Se înțelege de la sine că vom intra de partea aceea de care noi credem de cuviință; greutatea
este numai în alegerea timpului atacului nostru. Noi lucrăm numai pentru câștigul României, pentru
nimic altceva. ”
La începutul lui august,1916, băncile românești au retras, cu plan bine stabilit, toate bunurile
din băncile germane, continuând plățile pe piețele neutrale. Din ”Cartea roșie austro-ungară”,

6
Această luarea a Cadrilaterului a generat ura profundă a bulgarilor contra românilor până după 1945, deși, cel puțin
jumătate din acel teritoriu aparținea dreptului istoric al României.n.n.
privitor la România, transcriem următoarele date despre dezvoltarea politicii românești; date de
mare însemnătate:
” La 26 Iulie 1914, Graful Berchtold 7 comunica printr-o telegramă Grafului Czernin 8, că el așteaptă
de la România o strictă neutralitate și în cazul unei invazii rusești, o loială cooperare. -La 28 iulie,
1914: telegrama ambasadorului de la București: ”Regele Carol garantează neutralitatea, în cazul
unui război sârbo-austro-ungar”. Regele zicea mai departe, că noi ”în cazul unui atac al Rusiei nu
putem să ne așteptăm la un sprijin militar din partea României și continuă, că totuși, nici o putere
din lume nu-l poate mișca să apuce armele contra Monarchiei”.
-La 23 august,1914 : Graful Czernin comunică îngrijorat că Rușii influențează cu nemărginite
promisiuni și mare terorism psihologic politica României și că ministrul, personal, este făcut
răspunzător pentru politica anti- rusă.
-La 13 septembrie: Contele/Graful Czernin comunică iar, că, sub impresia evenimentelor din
Galiția, agitația crește pentru o mișcare a României alături de Ententa.
-23 septembrie : Graful Czernin are o întrevedere cu Principele Ferdinand, Regele Carol fiind greu
bolnav.
10.Prințul moștenitor îi spune că toată lumea voiește război contra noastră. Imposibil de dus un
război în contra Rusiei, dar, altceva, orice, va fi posibil. La reproșurile ambasadorului, el ne anunță,
că atât Regele cât și moștenitorul ar fi niște trădători incapabili, dacă ne-ar face război. Principele
moștenitor mai zicea cum că un război contra noastră ar fi cea mai mare felonie și că el ar apărea ca
un pungaș ordinar.
Graful Czernin comunică și despre o audiență la Regele Carol. Regele plângea. El zicea că are
numai o singură dorință: să moară, pentru a pune capăt acestei nenorociri.
-10 octombre,1914: Regele Carol moare.
-2 decembrie : Graful Czenin raportează: ”Toți factorii, în de comun acord, par a pune la cale o
activitate pentru primăvara lui 1915. Atârnă numai de mersul operațiunilor, dacă România va trebui
să ne cadă în spate, ori,păstrându-și datoria de onoare, să meargă la umăr cu noi în luptă”.

7
Contele Leopold von Berchtold (1863-1942), Austrian-Hungarian Foreign Minister, 1912-1915 .Vezi: Chapter Title:
Leopold Count Berchtold: The Man Who Could Have Prevented the Great War Chapter Author(s): Samuel R.
Williamson Jr. Book Title: From Empire to Republic Book Subtitle: Post-World War I Austria Book Editor(s): Günter
Bischof, Fritz Plasser and Peter Berger Published by: University of New Orleans Press, publ. pe internet.
Vezi și ”Diary entry, 19 July 1914”, in Christopher H.D. Howard, “The Vienna Diary of Berta de Bunsen, 28 June-17
August 1914,” Bulletin of the Institute for Historical Research 51 (1978): 215.
8
Ottokar Czernin (1872, Castelul Dimokur, Boemia - + 4 aprilie 1932, Viena)  diplomat și politician austriac,
ministru de externe al Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial, în perioada decembrie 1916 - aprilie
1918.Anterior, între 1913-1916, a fost ambasadorul Austro-Ungariei la București. Este considerat artizanul păcii de la
Brest-Litovsk cu Rusia (3 martie 1918) și al păcii de la Buftea-București cu Regatul României (7 mai 1918).
-11 mai, 1915: Brătianu spune că situația devine îngrozitor de grea, dacă Italia intră în război. – Pe
26 mai, Regele Ferdinand zice că ”el va face tot posibilul ca să rămână neutru, însă Domnitorii nu
pot lucra întotdeauna cum voiesc”.
-16 iulie: Brătianu impărtășește Ambasadorului nostru că, în nici o împrejurare nu va fi posibilă
permisiunea trecerii de muniții prin România, către Turcia.
11. -La 24 septembrie, Graful Czernin s-a dus să comunice lui Brătianu că, față de creșterea
curentului pentru mobilizare, el îl face atent că o mobilizare a României ne-ar constrânge să cerem
o clarificare.
-La 3 noiembrie,1915: o telegramă a Grafului Czernin comunică faptul că, în ultimele zile, a avut
asigurări din partea lui Brătianu că el nu ar permite o înaintare rusească; însă crede că rușii, înșiși,
nu ar căuta aceasta.
-La 12 mai 1916: Brătianu, într-o ședință cu Graf Czernin, îi spune că el ține pacea cu adevărat pe
temeiul ”statului quo” și că România va fi mulțumită să nu intre în război. O îngenunchere a uneia
dintre ”grupele de forțe” ar putea s-o hotărască să intre, numai dacă acest fapt s-ar petrece într-un
timp depărtat, căci România n-ar putea suporta un război de ani; deci, în cazul de față, rămâne în
expectativă.
Cu această ocazie, el și întreg guvernul și afaceriștii români, fac afaceri grase. România pipăie
pulsul: în caz că Monarchia e zdrobită, să ocupe Transilvania; căci la ocuparea Basarabiei, prin
nimicirea Rusiei, nu se putea aștepta.
-La 25 iunie,1916, zicea Graful Czernin într-o audiență la rege: ”Eu sunt convins că România
tratează serios cu Ententa și că urmările victoriei rusești vor forma aici o foarte critică situație”
-La 28 iunie, 1916, Graful Czernin, află că pretențiunile lui Brătianu față de Ententa sunt,
aproximativ, cam următoarele: ”Ofensiva generală a Ententei și înaintarea victorioasă rusească în
spinarea Bulgariei, cedarea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, declararea de război din partea
României numai Monarchiei și nu Germaniei.
12. -La 30 iunie: el ne aduce mustrarea să războiul este spre declin, că materialul omenesc al
Puterilor Centrale este sleit, pe când, dimpotrivă, al Ententei și în special al Rusiei este nesecabil.
- 7 iulie: Graful Czernin află că Puterile Ententei au lăsat guvernului român să înțeleagă cum că,
dacă nu atacă acum, nici ele nu vor da nici o atenție României, la încheerea păcii.
-La 27 iulie, Graful Czernin raportează: ”Regele a spus că are aceleași vederi ca și unchiul său, însă
nu aceeași autoritate. Despre Brătianu, mai spune ambasadorul, el are impresia că aceasta va fi
ultima lui întravedere cu acesta, că Brătianu negociază pe față cu Ententa, iritând opinia
românească. Brătianu a spus că, momentan, nu se gândește la un război. El așteaptă să se hotărască
aceasta numai în cazul când îngenunchierea noastră va părea inevitabilă.
-La 5 august, 1916, Consulul general din Galați, Von Fellner 9, telegrafiază: ”România, de fapt este
gata” .
-La 8 august Czernin raportează că Brătianu, în cursul unei întrevederi lungi i-a spus că noi l-am
putea ajuta foarte mult în păstrarea neutralității, dacă i-am oferi teritorii în Bucovina.
-La 10 august, baronul Burian10 comunică informația de la ambasadorul lor,despre încheerea unei
convenții militare între România și Rusia și negocierea cu cele 4 puteri ale Ententei pentru intrarea
în război.
-La 11 august, Graful Czernin aude că Brătianu nu a încheiat încă nimic cu Ententa, cu care are,
oricum,raporturi strânse. El comunică la 12 august o exprimare a regelui, care nădăjduia într-o
înlăturare momentană a crizei.
13.În mare, aveam destule știri înaintea ochilor despre concentrare, căreia urma echiparea armatei,
mai mult în cursul nopții și aducerea corpurilor de trupă în stare de război.
-La 22 august: Ministrul Afacerilor Externe, făcut atent, cu ton foarte amical, însă, pentru
România: că, pe când granițele dinspre Rusia sunt nepăzite, la granița noastră și a Bulgariei se fac
intensive pregătiri de război .
- Telegramă Grafului Hadik, 11ambasadorul nostru la Stockholm, după cea a Grafului Czernin, din
23 septembrie, către Baronul Burian. Telegrama comunică faptul că Rusia, la 24 august, dăduse un
ultimatum la București, prin care, pe deoparte făgăduia Transilvania, Banatul, Bucovina și gurile
Dunării, iar pe de alta amenința cu o invazie de 100.000 de oameni. ”Brătianu – așa spune
telegrama Grafului Czernin- încă puțin înainte de Consiliul de Coroană și-a dat onoarea sa, către
mine, că va rămânea neutral, sprijinindu-și afirmația pe mărturia Regelui, cum că nu merge pieziș.
Se pare fără îndoială că Domnul Brătianu ar fi bucuros să mai aștepte încă puțină vreme. Cazul
prevăzut de mine că Ententa va constrânge la un momet dat la intrarea în acțiune, iată, se verifică
deja.”

9
Fritz von Fellner, care a fost și istoric, vezi: Fritz Fellner, ‘Austria-Hungary’ in Keith Wilson (ed.), Decisions for
War, London: Cambridge University Press (1995), p. 9-25, on p. 14.Vezi și Christopher Clark,  The  Sleepwalkers.
How Europe Went to War in 1914, London, Penguin, 2012.Sean McMeekin, The Russian Origins of the First World
War, Cambridge MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 2011.Alan Sked, Decline and Fall of the
Habsburg Empire, 1815-1918, London and New York, Longman, 2001.Alan Sked Austria-Hungary and the First
World War în Histoire@Politique 2014/1 (n° 22), pag 16 à 49. Textul întreg publicat si pe internet.
10
Baronul Istvan Burian von Rajecz (1851-1922) numit ministru de externe al Austro-Ungariei, în locul contelui
Berchtold. În perioada primului război mondial a fost de două ori ministru de externe al Austro-Ungariei: ianuarie
1915-decembrie 1916; aprilie-octombrie 1918.
11
Contele Maximilian Graf Hadik von Futak, (1868–1921),diplomat maghiar, care a servit ca ambasador austro-
ungar în Mexic între 1909 și 1911 și în Suedia între 1912 și 1918, până la sfârșitul Primului Război mondial.
Vezi și William D. Godsey, Aristocratic Redoubt: The Austro-Hungarian Foreign Office on the Eve of the First World
War, West Lafayette, Purdue University Press, 1999.
Jahrbuch des k.u.k. Auswärtigen Dienstes, 22 vols., Vienna, K.K. Hof- und Staatsdruckerei, 1897–1918.
Erwin Matsch, Geschichte des Auswärtigen Dienstes von Österreich-Ungarn 1720-1920, Vienna, Böhlau, 1980.
– În sensul acestor instructiuni Graful Czernin vorbește, la 26 August, cu regele.
14. Regele răspunde ”că el n-are nici o cunoștință”, că de stipulația lui Brătianu el nu se simte legat;
crede însă că armata sa n-ar voi să țină piept unei invazii rusești. El nădăjduia la Titu Maiorescu, de
la care avea asigurări că 90 % din populație este contra războiului; nu era însă convins că în
parlament va putea căpăta majoritatea. Ziua următoare, în cazul când Consiliul de Coroană va
încheia cu ”neutralitate”, va aduce cu sine dezarmarea.
În noaptea aceea Graful Czernin avu o lungă întrevedere cu Brătianu, care declară cu fermă hotărâre
că ”voește, poate și va rămâne” neutral. Consiliul de Coroană se convoacă contra voinței sale.
Brătianu notă că Maiorescu12 voiește să-i ia locul. El declară iarăși că ” România va intra în război
numai atunci când ea va fi atacată, în care scop ea pretinde Bulgariei să se hotărască”.
X
Și totuși hotărârea României veni fulgerător, la 27 august. Dar veni și surpriza ei politică.
Germania răspunse, la 28 august, cu declarațiunea de război. Ea a dat de fapt lovitura cercurilor
române care credeau că această afacere ar fi fost de interes pur româno- austriac. La 29 august,
urmă aceea a Turciei și, la 2 septembrie, declarația de război a Bulgariei. Și cu aceasta începu o
dramă, a cărei încheiere luă cu totul altă turnură de cum gândise Ententa și mai ales România.
Această dramă s-ar putea intitula” Vina și Pedeapsa României”. 13

EXCURSUS.
DOCUMENTE DIN ARHIVELE SECRETE ALE VATICANULUI.
1914.
Fasc 90 pag 63. 72085. Comunicare trimisă Papei:
Iunie 1914. În Camera română: Președ.Consiliului, Brătianu exprimă ”vie indignare pt asasinatul
din Sarajevo și durerea înmulțită, precum și de profundele legături de amiciție care unesc familiile
domnitoare ale celor 2 țări, a noastră și a Imperiului vecin și prieten”, (aplauze).Idem, italienii se
unesc la durerea Austro- Ungariei. (de scurtă durată, n.n.)
Fasc.119.pag. 162. 5.10.1914. Die Information Wien, scrie în franceză: îndeamnă România la
neutralitate.

12
Titu Maiorescu, (15 februarie 1840, Craiova, – d. 18 iunie 1917, București,) în  1913,la 28 martie este numit prim-
ministru și ministru de externe. În această calitate, prezidează conferința de pace de la București în urma războiului
balcanic (iulie). În 1914 – la 4 iunie se retrage din viața politică, pronunțându-se în continuare pentru o politică de
neutralitate a României. În1916, 14/27 august – participă la Consiliul de Coroană, pronunțându-se pentru neutralitate. În
timpul războiului rămâne în București, refuzând orice colaborare cu ocupanții germani. La 18 iunie 1917 – Titu
Maiorescu moare la vârsta de 77 de ani, în urma unei maladii cardiace. Este înmormântat la Cimitirul
Bellu din București.
13
Dar, după cum s-a văzut, n-a fost să fie pentru monarhiile germane, cea turcă, cea bulgară și chiar cea rusă.n.n.
Doc.86 568 se ocupă de Transilvania. Luat la AE, Arhivele speciale istorice. Unde nunțiul de la
Viena spune clar că dacă Imperiul nu oferă ceva teritorii din Ardeal, România se va alia cu Ententa.
Documentul a părut periculos și ofensiv, deci Papa a ordonat să fie pus la rezervă, să nu afle
ambasadorul Monarhiei despre aceasta..

1915.
Fasc. 78. Pag.329 ziar francez ( care ?). La 4 febr 1915 scrie despre războiul care se pregătește în
Italia. Si România este în pregătire, ca și în Italia, agenți unguri si germani umblă prin București și
văd disperați că nu pot convinge opinia publică să rămână de partea lor. Prințul von Bullow nu
poate promite Italiei decât o mică parte din Trentino, poate nici atât. Triestul nici pomeneală. Iar
României i se promite Basarabia. Ziarul conclude:Puțin. Deci?
Deci: temerea Austriei de a avea război cu ambele țări. (Ungurii permiteau cel mult să se redea
României Bucovina austriacă, dar nici o picătură din Ardeal, n.n.)
1915.
Fasc.90 doc.4391, pag.44.Februarie,1915.
Scrisoare către Impărăteasa Zita14, din partea fratelui ei, prințul Sixt de Bourbon15 și a fratelui
Xavier, cumnați cu viitorul Impărat Carol I16. Ea este Cousine de la reine de Belge,. Scrisoarea este
14
Prințesa Zita de Bourbon-Parma s-a născut la Villa Pianore, în provincia italiană Lucca, pe 9 mai 1892. Devenită, în
1911, soția arhiducelui Carol I a fost ultima Împărăteasă a Austro- Ungariei. A murit la14 martie 1989. Pentru
convingerile creștine pe care și-a întemeiat deciziile politice, ex Împăratul Carol I, pe 3 octombrie 2004, a fost beatificat
de papa Ioan Paul al II-lea. Pe 10 decembrie 2009, episcopul francez Yves Le Saux a deschis procesul diecezan pentru
beatificarea Zitei și împărătesei i s-a acordat titlul de Slujitor al lui Dumnezeu.
15
Prințul Sixtus Ferdinand de Bourbon-Parma, (n. 1 august 1886 + 14 martie 1934), ofițer, scriitor, istoric, diplomat;
figură centrală în Afacerea Sixtus, o încercare de a negocia un tratat care să pună capăt participării Austro-Ungariei la
Marele Război separat de aliații săi Puterilor Centrale. General-locot. dr. Grigore Stamate, în art. său,”Conspirații
împotriva României în perioada marelul război ” din Revista de Științe Militare,2/2018 scrie că ”prințul Sixt de
Bourbon propunea Aliaților ca România să revină la statut quo-ul ante bellum, fără de nici-o compensație în plus. Mai
mult, la nevoie, aceasta să fie dezmembrată și împărțită, potrivit unei scheme arbitrar stabilită; avantajoasă, desigur,
Austriei. În schimb, pentru o așa-zisă „echilibrare”, Sixt de Bourbon dădea asigurări privitoare la realipirea Alsaciei și
Lorenei la Franța, refacerea teritorială a Belgiei, potrivit interesului francez, dar și anumite binefaceri pentru Serbia,
aflată în tabăra Antantei, etc”. Încercarea eșuată de negocieri de pace a devenit cunoscută sub numele de Afacerea
Sixtus.Scrisoarea către Papă face parte din acest plan.
16
Carol I al Austriei sau Carol al IV-lea al Ungariei (n. 17 august 1887, Castelul Persenbeug, Austria – +. 1
aprilie 1922, Funchal, Portugalia), din dinastia Habsburg-Lorena, a fost ultimul împărat al Austriei (1916-1918) și
totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea), ultimul rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-
lea) etc. S-a căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma în 21 octombrie 1911. Au avut 8 copii (șase băieți și două fete). Fiul
său cel mai mare, Otto von Habsburg, a decedat la 4 iulie 2011. Arhiducele Franz Ferdinand, care a fost asasinat în
1914 la Sarajevo, a fost unchiul lui Carol I al Austriei. Asasinarea unchiului său l-a făcut moștenitor al tronului
imperial. În primii doi ani ai războiului, în calitate de feldmareșal, a comandat trupele austro-ungare în luptele de
pe frontul italian, pe urmă de pe frontul răsăritean.Carol I a devenit conducătorul Austriei în noiembrie 1916, după
moartea împăratului Franz Josef, dar nu a fost încoronat ca împărat. La 30 decembrie 1916 a fost încoronat ca rege al
Ungariei în Biserica "Mátyás" din Budapesta. Soția sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei. Carol I a încercat să
încheie un armistițiu cu Franța, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de externe, și prin prințul
belgian Sixtus de Bourbon-Parma, cumnatul său.
Carol I a renunțat la guvernare prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat. Inițial a desemnat la 11
noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului. A fost forțat să
plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au
trimisă Papei, confidențial, ca s-o dea mai departe, cu cuvintele adăugate pe plic: Beatissimo
Padre, solo voi potete conoscere il segreto del mio cuore.
Pag 52. :”Draga mea Zita….Suntem francezi, nu putem lupta împotriva sângelui nostru. Eu sunt
aici, în Franța, servesc la Crucea Roșie. Îl iubim pe Karl. Solicitați pace separată cu Rusia. (Ce-ți
spun acum) este atât de secret încât numai Sfântul Părinte știe despre asta: intervenția Italiei și a
României este iminentă. Domnul von Flotow17, ( ambasadorul german la Quirinal) a spus despre
Austro-Ungaria : ”târâm un cadavru cu noi”.
Rusia este implacabilă, dar Anglia nu. Nu vreau să aud zicala urâtă a lui Napoleon repetată și acum:
Austria este mereu în urmă cu un an, cu o armată și cu o idee. (De fapt a spus-o Rivarol, n.n.).
Draga mea, o victorie diplomatică este mai glorioasă decât toate victoriile.
Minutul pe care l-am lăsat să treacă nu se mai întoarce niciodată. Amintiți-vă: ”Prusia” înseamnă a
se folosi de aliați și apoi a-i jefui”.18
N-au ascultat.n.n.
(Notă marginală pe dosar): ”Scrisoarea adresară Zitei, importantă; pentru că Prințul de Bourbon a
observat bine atașamentul românilor”.
Fasc.90, 29 mai, 1915. pag.144, nr. 7298. Nunțiul, arhiepiscop, Scapinelli 19
de la Viena scrie
pentru Papă lui Pietro Gasparri20, Secretarul de Stat.Scris în italiană:
”Pe aici marea preocupare este România, a cărei intrare în război pare certă. Aceasta pretinde dela
Austria cedarea imediată a Transilvaniei. Exemplul Italiei găsește deci imitatori. Ar fi într-adevăr
un dezastru pentru Austria să aibă în față acest nou dușman. Cine știe cum se va termina ? (n.n.De

proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu,
proclamând Republica Democratică Maghiară. A murit în anul 1922, bolnav de pneumonie și în sărăcie, pe insula
Madeira, în Portugalia, unde a fost exilat ultima oară, prin decizia Consiliului Antantei.Biserica Catolică l-a
declarat fericit în 2004, sărbătorirea sa fiind fixată pe 21 octombrie, în fiecare an.
17
Hans Ludwig Carl Theodor von Flotow (10 septembrie 1862 + 19 decembrie 1935) a fost un diplomat de nivel
înalt pentru Imperiul German.
18
pag 52. :”Ma chère Zita….Nous sommes des français, nous ne pouvons lutter contre notre sang. Je suis ici, en France,
je serve au Croix Rouge. Nous aimons Carl. Démandez paix séparée avec la Russie. Il est si secret que seulement le
Saint Père le sait: l’intervention de l’Italie e de la Roumanie est imminente. M. de Flotow, (Germ.) au Quirinal ha dit
de A-Hongr : nous trainons un cadavre avec nous. La Russie este implacable, mais l’Angleterre non. Je ne veux
entendre répéter le mot méchant de Napoléon : ”L’Austria est toujours en rétard d’une année, d’une armée et d’une
idée”. (Vraiment c’est Rivarol, n.n.). Ma chère, une victoire diplomatique est glorieuse à l’envie des victoires.
La minute qu’on a laissé passer ne révient plus. Souvenez : la Prusse signifie se servir de ses alliès et les depouillez
ensuite ».
19
Raffaele Scapinelli di Leguigno (Modena, 25 aprilie 1858 - Forte dei Marmi, 16 septembrie 1933), cardinal italian și
nobil. În 1912 Papa Sf.Pius al X-lea l-a numit nunțiu apostolic în Austro-Ungaria. A primit consacrarea episcopală de la
cardinalul Rafael Merry del Val y Zulueta. A fost creat cardinal de către Benedict al XV-lea În 1918 a fost numit
prefect al Congregației pentru Religioase.
20
Pietro Gasparri (Cap. di Ussita, 5 mai 1852 – Roma, 18 nov. 1934),diplomat și din 1914, cardinal secretar de Stat al
Vaticanului. La 11 februarie 1929 a semnat Pactele din Lateran cu Benito Mussolini, care au reînființat Statul Vatican, a
împăcat Biserica cu Statul Italian, care, în timpul primului război erau rivali și nu se sufereau. Gasparri a susținut cu
convingere că Providența l-a plasat pe Mussolini în locul în care se afla. Un an mai târziu a părăsit Secretariatul de Stat.
parcă dorința luării Transilvaniei ar fi fost o imitație a Italiei și nu o necesitate națională: de aici
se vede superficialitatea guvernanților, chiar și a celor mai serioși).
Fasc.90. Pag.138. 7285. Viena 30 mai 1915, din nou, Scapinelli, Cardinalului Pietro Gasparri:
”Profit de curier ca să mai adaug știri.....
Cum am spus in scrisoarea mea de ieri, aici toți sunt foarte preocupați de comportamentul
României, care așa cum a expus Fr. Zeitung pretinde de la Austria imediata cedare a Transilvaniei.
Ar fi într-adevăr un dezastru pentru Austria intrarea în război a acestui nou dușman. Aici furia și ura
contra Italiei nu se poate descrie. În Germania, la fel, discursul de alaltăieri al Cancelarului o
demonstrează cu elocvență. Sf Scaun are nevoie de o mare prudență. În cercurile contrare Bisericii
umblă vorba că Vaticanul favorizează Italia. Dar desigur, înalta înțelepciune și luminata prudență a
Sf. Părinte vor obține ca Sf. Scaun să iasă cu față curată din această teribilă criză ”.

Doc. 3097. Pag.149, 7422, 5 iunie, 1915 o altă scrisoare a nunțiului Scapinelli către Secretarul de
Stat, P.Gasparri cu tema:
”AUSTRIA E RUMANIA”.
”Eminenza Reverendissima,
Incertitudinea asupra atitudinii României în fața Austro- Ungariei trezește pe aici griji foarte rele.
Intrarea în război a României a fost privită mereu ca un grav pericol pentru Monarhie. De altfel,
după ultimele succese militare obținute în Galiția, poate decisive, România nu va avea curaj să atace
Austria. Decât dacă o ajută Bulgaria. Până acum, însă, se pare că pretențiile României sunt
impresionant de mari. Scopul său suprem este posedarea Transilvaniei. Dar din partea actualului
guvern al Austro- Ungariei, vai, acesta ar fi dispus cel mult să facă mici concesiuni, minime
concesiuni teritoriale, satisfacții morale, ca de ex. o anumită autonomie a românilor din Ungaria și
un puternic ajutor financiar , dat cu împrumut de Austria și de Germania.
Ungurii din toate partidele nici nu vor să audă de concesiuni care ar atinge în vreun fel teritorii din
regatul lor. Ar putea admite cel mult să se cedeze Bucovina, sau vreo bucățică din Galiția, (*n.n.
doar nu erau ale lor). În aceste zile Impăratul a chemat la sine pe șefii partidului de opoziție,
Andrassy21, Apponiy22, Aladar Zichy23, ca să-i consulte asupra situației în ce privește România. În
Austria este convingerea că este necesar să se facă concesiuni, ca să se evite războiul. În acest sens
s-au pronunțat șefii partidelor cristian- social, socialist și german- național.
Treziți din amorțeală, aici se speră să se termine ușor cu rușii, să se facă pace cu Serbia, și să se
concentreze contra Italiei, căci nu se poate descrie ura trezită contra italienilor, în toate clasele
sociale ale poporului și în armată, fiind ei considerați înșelători și trădători.
Am onoarea să vă raportez, închinându-mă la sărutarea marginii purpurei sacre, cu simțul unei
profunde venerații, al Em.Viastre servitor, nuntiul Raff. Scapinelli.”

Doc.7200, pag 137. Telegramă în cifru a nunțiului Scapinelli către S.Scaun et P.Gasparri:
Viena 12 iunie 1915.
”Relațiile Austria/România se par înbunătățite, dar se afirmă cum c-ar exista acord Italia-
România de a o susține militar pe Italia, în caz de război Italia-Austria. Dar în cercurile oficiale, se
afirmă, nu se cunoaște acest tratat. Se confirmă trimiterea de trupe ale Germaniei contra Italiei.”
(Nici nu exista vreun tratat, erau bârfe austriece și ungurești, n.n.)
Din cifru: Cifrat: ”E anunțată official intrarea trupelor austro- ungare în Leopoli, Lemberg/ Lvov.
Ss. Scapinelli.”
FASC 113. BULGARIA.
Pag.3.14.6 .1916. Delegatul Apostolic, Card Scapinelli, Viena. Către PGasparri, adică mereu către
Papă:
”Ce să fac ? Luni 14, vine la Viena în vizită regele Bulgariei. Să merg să-i vorbesc ?”
- Desigur.
S-au întâlnit si au vorbit amical asupra a 4 puncte: să se înceteze războiul; chestiunea religioasă în
Bulgaria; despre atitudinea Vaticanului față de Antanta.; despre prizonieri italieni în Bulgaria și
soarta celor condamnați.
21
Gyula Andrássy, n.30 iunie 1860 la Tőketerebes (azi Trebišov în Slovacia) + la 11 iunie 1929 la Budapesta, numit
cel Tânăr pentru a-l deosebi de tatăl său, amantul Împărătesei Zita, Gyula Andrássy (1823-1890),om politic maghiar,
lider al opoziției maghiare în timpul Primului Război Mondial. La începutul lunii octombrie 1915, după cucerirea
Poloniei Ruse de către Puterile Centrale, el a prezentat un proiect de reformă care să înlocuiască „dualismul” austro-
ungar cu un trialism incluzând un Regat al Poloniei reconstituit, dar István Tisza, pe atunci primul ministru ungar , s-a
opus.Oricum, românii nu existau pentru nimeni.n.n.
La 24 octombrie 1918, împăratul-rege Carol I l-a numit pe Andrássy ca ministru comun de externe și l-a trimis în
Elveția pentru a negocia cu Aliații.Era prea târziu. Comandamentul austro-ungar, la 3 noiembrie 1918, a semnat
armistițiul de la Villa Giusti cu Aliații.
22
Albert Apponyi, conte de Nagyappony, (n. 29 mai 1846, Viena - d. 7 februarie 1933 Geneva), politician maghiar,
scriitor, memorialist, ministru al învățământului în Regatul Ungariei. La 9 mai 1907 Parlamentul Ungariei a adoptat
legile învățământului inițiate de Apponyi, prin care a fost abrogată legea liberală a învățământului. Legile Apponyi
vizau șicanarea școlilor confesionale germane, române, slovace și sârbe, în vederea amplificării procesului
de maghiarizare . Legile Apponyi au acutizat nemulțumirea minorităților din Ungaria.
23
Contele Aladár Zichy de Zich et Vásonkeő (4 sept. 1864 + 16 noiembrie 1937),om politic maghiar, fost ministru pe
lângă rege de două ori: între 1906–1910 și la sfârșitul Primului Război Mondial. A fost și ministrul afacerilor croate în
cel de-al treilea cabinet Wekerle.
Regele venise pentru confirmarea alianței cu Puterile Centrale, în cazul intrării României de partea
Ententei.
Nota 35698: Regele Bulgariei scrie Sf.Scaun prin Mgr.Eugenio Pacelli, (viitorul Papă Pius XII,
n.n.)24;scrisoarea lipsește.

Urmarea cărții Maiorului Endres.

EVENIMENTE RĂZBOINICE
15.1. 1917.
SITUAȚIA STRATEGICĂ A ROMÂNIEI, ÎNAINTAREA ȘI PLANUL DE OPERAȚIUNI
ROMÂNESC.

Puțin timp după începerea războiului românesc, bulgarul Savov 25 își exprimă următoarea
părere asupra situației militare a României:” Noi știm și Statul Major General al României trebuie
de asemenea să știe, încă mai bine, că însăși situația strategică a României, fără chiar alte
considerente, nu este deloc favorabilă. Granițele sunt lungi și în multe cazuri descoperite. Puterile
Centrale, prin situația lor geografică, pot opera, concentrând și atacând din mai multe părți deodată:
un atac îndreptat în același moment către Nord, Vest și Sud. Într-un teritoriu atât de întins, se face
că, la un moment dat, armata să se pomenească împrăștiată și în cazul unei singure înfrângeri a unui
front situația devine catastrofală .”
Acestei păreri i se opune protecțiunea pe care o are ”Walachia” la Nord, prin munții Carpați
și la Sud prin Dunăre, cu toate că acestea au puțină valoare. Toată apărarea pe baza unui obstacol
așa de lung este extraordinar de grea și istoria arată că asemenea apărări mai niciodată nu izbutesc.
16.România, prin atacul său mișelesc asupra Bulgariei, în al doilea război balcanic, și-a creiat o
situație ofensivă față de aceasta, mai ales că a rupt pentru sine teritoriu bulgăresc din Dobrogea de
odinioară . Se putea năvăli în orice moment,cu forțe puternice, într-o ofensivă contra Bulgariei de
pe linia Turtucaia-Dobrici26, și a ocupa ușor teritoriul bulgar. Nu tot așa era situația pentru o
ofensivă către Transilvania, care, prin situația sa, era deja înconjurată de granița românească. Și, pe
deasupra, încă de la începutul războiului, rușii se găseau în Carpații păduroși, așa că vreo erupție a
forțelor inamice lor, de pe linia Dorna-Vatra – Cernăuți, în nordul Moldovei nu era de temut.
Sistemul de fortificație al Țării Românești consta din fortăreața centrală București și o linie întărită

24
Pius al XII-lea, născut Maria Giuseppe Giovanni Eugenio Pacelli (n. 2 martie 1876, Roma – + 9
octombrie 1958, Castel Gandolfo, Italia) a fost papă al Bisericii Catolice între anii 1939 - 1958. La 20 aprilie 1917,
Benedict al XV-lea îl numește pe Eugenio Pacelli ca nunțiu al Bavariei.
25
Mihail Georgiev Savov (1857, Stara Zagora - 1928, Saint-Vallier-de-Thiey, Franța) general bulgar, de două ori
ministru al Apărării (1891–1894 și 1910), secundul la comanda armatei bulgare în timpul războaielor balcanice.Mihail
Savov și Țarul Ferdinand sunt considerați principalii responsabili pentru cel de-al doilea război balcanic.
26
Bazargik.
contra Rusiei, cu punctele principale Galați – Nămoloasa - Focșani, la Siret. La acestea se adăugau,
în timpul din urmă, fortificațiile ”capete de pod” ale Dunării, la vechia cetate Silistra, la Turtucaia și
Cernavodă, care nu aveau alt scop decât pentru o ofensivă proprie din Dobrogea contra Bulgariei,
ca în scurt timp să creieze o legătură sigură peste Dunăre, împiedicând, cu această linie, o trecere a
inamicului peste fluviu în ofensivă . Aceste fortificații dădură cu totul alt rezultat decât ceia ce se
socotea înainte de intrarea României în război. Planul de operațiuni pe care România îl urmă la
începutul războiului și care hotărî invazia sa fu lovitura contra Austro-Ungariei. România nădăjduia
că în Dobrogea, cu forțe ușoare și sprijinită de Rusia, să poată împiedica orice ofensivă bulgărească
și, poate, mai târziu, într-un anumit moment, să poată lua chiar ea ofensiva .
17.Scopul ei de căpetenie, însă, era Transilvania. De aceea, trebuia pusă acum, înainte de toate, din
partea șefilor armatelor austro-ungare, greaua problemă: ce se va întâmpla dacă frontul transilvan,
care abia putea fi apărat la aripa stângă, în Carpații păduroși, contra Rușilor, va fi atacată acum pe
un front atât de larg de mai multe sute de mii de Români?
În mintea românilor gândul că această operație românească era cu totul eficace îi împiedica să
vadă că socotelile lor sufereau de o decisivă greșală. În primul rând ”experiența” inamicului nostru
în războiul mondial, adică lipsa lui de experiență; apoi, deprecierea cu totul a concursului german,
și, în sfârșit, expediția însăși cu tendința extraordinară de a cuceri teritorii streine, fără a se baza pe
puternice succese strategice, legate de aceasta. O acțiune împreună cu Sarrail 27, era exclusă.
Românii puneau însă interesele lor în prima linie deci neglijau legătura de acțiune, și așa căzură
jertfă puternicului atac al Puterilor Centrale.
Möltke 28a spus odată că greșala săvârșită în primul marș nu mai poate fi îndreptată în cursul unei
întregi campanii. Acest adevăr se va semnala, după cum noi vom recunoaște, observând cursul
campaniei românești.
Îndată după declarația de război, 3, (trei) armate române stăteau gata spre a năvăli în Transilvania.
Armata a treia, care se sprijinea pe aripa stângă a armatei rusești, începu ofensiva sa cam de pe linia
Piatra- Ocnei, peste pasul Ghimeș și de pe amândouă lanțurile înconjurătoare de munți.29

27
Maurice-Paul-Emanuel Sarrail (n.1856, Carcassonne,Franța – d. 1929, Paris) general francez din Primul Război
Mondial. Printre altele a organizat Campania din Salonic – destinată inițial să sprijine Serbia, după ce Bulgaria a intrat
în război de partea Puterilor Centrale, iar mai târziu (după ce campania de la Gallipoli eșuase) să ofere Franței o șansă
pentru a-și afirma influența economică și politică asupra Greciei și a Imperiului Otoman aflat în declin. Sarrail a ajuns
să comande o forță aliată multinațională în mijlocul intrigilor politice și a unei stări de război civil aparent în Grecia, a
cărui rege Constantin era progerman, în timp ce primul ministru Venizelos era proaliat și dornic, de asemenea, să
câștige părți ale teritoriului turcesc din vestul Anatoliei.[9] În ciuda mai multor acțiuni ofensive, forțele lui Sarrail nu au
reușit nici să ocupe Bulgaria și nici să prevină ocuparea de către Puterile Centrale a Serbiei în 1915 sau a României în
1916.Sarrail a fost destituit de la comanda frontului din Salonic în decembrie 1917. S-a retras la casa lui de la țară
din Montauban pentru a-și scrie memoriile. Relatarea operațiunilor de la Salonic a fost publicată sub titlul Mon
Commandement en Orient.v. wikipedia, internet.
28
Au existat trei generali Möltke și mareșali ai Germaniei.
29
Vezi și cartea de memorii de război a căpitanului avocat și om politic, Ioan Missir, Fata moartă, ed Cartea
Românească, 1936, apreciată de CC Popian, care o ținea în biblioteca sa, fiind prieten și cu autorul, care intră în primul
18. Armata a II-a începu marșul său de înaintare de pe linia comună, Focșani- Buzău – Ploiești,
prin ținutul de Sud și Sud-est de Kejdivașarchelii- Brașov, prin pasurile Alpilor Transilvani.
Armata a I-a se găsea împărțită în grupe, la sud de Pasul Turnu –Roșu, la sud de Pasul-Vulcan și în
regiunea Orșovei. Paza Dunării, în contra Bulgariei, fu lăsată în seama unor forțe cu totul ușoare. În
fine se găsea încă o a Patra Armată, foarte slabă, care foarte curând trebuia să fie întărită cu trupe de
ajutor rusești, la granița bulgară dinspre Dobrogea. Așadar, peste 300.000 de români erau pregătiți
pentru frontul transilvan, gata de atac, pe o linie lungă de 450 km, pe când de partea austro-ungară
numai câteva ușoare detașamente de graniță apărau Transilvania împotriva acestei năvăliri.
Întreaga presă a Ententei salută cu triumf intrarea României în războiul mondial și profetizau, cu
toată siguranța, prăbușirea Puterilor Centrale, care nu-și vor mai putea spori forțele.30
Surplusul pe care îl primi Ententa, ca număr, prin intrarea României cu dânsa, era considerabil. La o
populație de 7 ½ milioane, dacă extindea procentul asupra populației cu 10%, pentru armată,
aceasta se ridica in total la 750 000 de soldați, din care 450. 000 organizați militărește și considerați
ca pregătiți. Față de această nouă realitate, Germania răspunse militărește, imediat, prin numirea lui
Hindenburg31, luat de la Șefia Statului Major general al armatei, ca Generalisim german32.
19.Prin această măsură, Puterile Centrale au executat ”unitatea de comandament”, ca formă, în
conducerea războiului. Căci Hindenburg nu comandă numai întregul front din Vest și frontul din
Est, de la Gura Rigăi până la Carpații- Păduroși, ci acum luă și conducerea războiului contra
României, întrunind astfel, în contra acesteia, trupele aliate germane, austro-ungare, bulgare și
turcești: ceea ce fu de o hotărâtoare însemnătate.
Românii au crezut că luării prin surprindere ce au făcut-o Puterilor – Centrale, prin declarația de
război Austro-Ungariei, ar putea să-i urmeze acum surpriza strategică. În acest din urmă calcul,
însă, ei greșiră pe deplin, căci, din contră, foarte curând se văzu că luați prin surprindere au fost
chiar ei. La început ei au fost convinși că, prin retragerea detașamentelor de siguranță austro-
ungare din Transilvania, Puterile Centrale întreprind, pur și simplu, o lungire de front și că vor
rămâne apoi în defensivă; trebuia, însă, ca evenimentele din Dobrogea să-i aducă la convingerea că
Puterile Centrale intenționează să facă război ofensiv. Aceasta fu surpriza românilor și, după cum se
arată din cursul războiului, din această surpriză, nu se mai putură întrema. Conducătorii armatei

Război Mondial ca tânăr sublocotenent în Regimentul 8 Vânători Botoşani şi urcă treptele ierarhice militare până la
gradul de căpitan. Luptă în zona Moldovei și descrie grozăvia războiului în mod neconvențional.Revine de pe front în
1918
Ioan Missir (n. 17 februarie 1890,New Jersey, SUA – d. 30 noiembrie 1945, Botoșani, România) a fost ultimul primar
al municipiului Botoșani înainte de instalarea comunismului.
30
Și chiar așa a fost, dar germanii nu au crezut nici atunci, nici în cel de-al doilea război mondial, nevăzând greșala lor
de fond, prin care au pierdut toate bătăliile importante ale istoriei lor.n.n.
31
Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (n. 2 octombrie 1847, Posen -+. 2
august 1934, Gut Neudeck, Prusia) militar german (cu gradul suprem de Generalfeldmarschall) și al doilea Președinte
al Republicii de la Weimar.
32
Rangul este echivalentul gradului de Amiral din armata navală a Germaniei. v. internet.
germane ținură în mâna lor de la început inițiativa acțiunii de război și, sub Hindenburg, tot războiul
câștigă caracterul unui exemplu matematic, a cărei precizie fu demonstrată pe tot drumul, până la
București, la începutul lui decembrie,1916.

EXCURSUS II
DOCUMENTE DIN ARHIVELE SECRETE ALE VATICANULUI.
Fasc 24, notă despre scrisoarea Regelui României, poate cu ceva ofertă trimisă Sfântului Scaun,
lipsește.
Anii 1916 - 17.
doc.14319.
19 febr 1916. Informație trimisă Papei că ”moștenirea Regelui Carol I al României a fost lăsată
pentru Biserica Catolică. Sunt amintite insistențele Arhiepiscopului de București ca să fie ajutat să
o primească pentru Dioceză. Era acuzat că se grăbește.( Acuzație gratuită, căci Arhiepiscopul
Netzhammer înțelesese că zilele erau numărate și de fapt așa a și fost, persecuția românilor(guvern,
parlament, armată, poliție, popor) contra Bisericii Catolice, începută în ziua declarării războiului
cu Austro- Ungaria a complicat și această afacere.n.n.)
doc.14394. 2 martie 1916, nuntiul de la Viena anunță Papei moartea reginei +Elisabeta a
României.
3 martie, telegrama de condoleanțe a Papei și a Sf.Scaun.

doc.94556. Sept.1916.
Dosarul preoților români (catolici), nevinovați, condamnați în România, numai întrucât cetățeni ai
Monarhiei sau germani.
40992.Dosarul despre misiuni în România. Raportul Mgr Cipolloni 1916-17, administrator
apostolic de Iași. Povestește fapte oribile săvârșite contra catolicilor, în Moldova încă liberă, din
partea tuturor, militari, jandarmi și popor: bătăi, scuipături pe stradă, incendieri de case, magazine,
biserici, vânătoarea și arestarea, torturarea germanilor și a maghiarilor, chiar cei născuți în
România, cu cetățenie română, sau a ardelenilor români cu cetățenie austro-ungară fugiți în
România.
44445. Raport:17 preoți catolici internați la Huși, în 1916. Condiții oribile, câțiva morți pe drum,
obligați să facă drumul pe jos, iarna, din Bărăgan la Huși, persoane de 80-90 de ani. etc....loviți,
înfometați, lăsați morți pe drum.
Final 1916/17
FASC 51. pag 222.
Inițiativa Sf. Părinte Papa, pt abolirea represaliilor contra prizonierilor de război, 1916. Dosar dus
la Arhiva specială. Este vorba de o ”Scrisoare apostolică” strașnică, trimisă la toți beligeranții prin,
sau fără Crucea Roșie, decembrie 1916.

CONTINUAREA TEXTULUI MAIORULUI ENDRES

2).OFENSIVA, ÎN DOBROGEA, PÂNĂ LA STĂPÂNIREA LINIEI CONSTANȚA-

CERNAVODĂ

20. Când izbucni campania, fu demn de observat că locul de Șef de Stat Major al Armatei
române era încă nehotărât. Doar subșeful era la postul său. Șeful Statului Major bulgar muri la 1
Septembrie, în urma unei aprinderi de intestine, așa că se întâmplă – unicul caz în istoria
războaielor- ca două țări beligerante să se găsească în clipa începerii operațiunilor fără șef de stat
major.
Prima înaintare ofensivă a comandantamentului superior german a început din Bulgaria,
intrând spre interiorul Dobrogei. În Bulgaria, în momentul declarației de război a României,-
Austro-Ungariei, trupele unite, germane, bulgare și turcești se găseau deja organizate sub comanda
supremă a lui Mackensen. Cu o iuțeală surprinzătoare, această grupare armată se puse în mișcare
către Dobrogea pe când, după cum vom vedea mai la vale, în Transilvania, Românii înaintau fără
rezistență.
Dobrogea, odinioară turcească, fusese dăruită de Ruși, după războiul ruso-turc, ca mulțumire,
principelui Carol al României, pentru decisivul ajutor contra Turcilor; de altfel, ciudată formă de
mulțumire, deoarece-i fură luate 3 județe românești din sudul Basarabiei, care erau mult mai de preț
ca Dobrogea . Pentru România fu atunci o amară dezamăgire, căci pierdu o parte de țară bogată,
dându-i-se pentru aceasta una săracă, în plină sălbăticie și cu totul înapoiată, din punct de vedere
gospodăresc. Dobrogea, totuși, sub stăpânire românească, acolo unde trece o cale ferată, luă o
rapidă dezvoltare. 21.Din mizerabilul sat de pescari Küstengea răsării marele port maritim,
Constanța, și se clădi peste Dunăre un pod uriaș (cam 20 Km lungime), pentru a lega Constanța cu
Bucureștii. De altfel dezvoltarea țării merse foarte pe'ndelete. Anul 1913 aduse mărirea Dobrogei,
prin extinderea țării între Silistra și Balcic, regiune luată Bulgariei de România mai mult hoțește. De
aceea, pentru poporul bulgar, noi săvârșirăm o extraordinară operă de strategie politică prin
pornirea, mai întâi prin această provincie pierdută, a ofensivei noastre contra României. Marșul de
înaintare deșteptă înflăcărarea spiritului tuturor bulgarilor patrioți.
La 2 Septembrie,1916, grupa Mackensen păși, în mai multe coloane și, cu ușoară osteneală, alungă
înapoi paza de la granița românească. Marșul se îndreptă către linia comună Dobrici/Bazargic-
Kurtbunar- Ackadinlar- Turtucaia. Chiar în primele zile, avioanele noastre de luptă traseră asupra
Bucureștilor și Constanței. La Kurtbunar se semnală un caz rar, într-un război modern, când
cavaleria bulgară atacă două batalioane românești de infanterie și le omorî 600 de oameni, luîndu-le
și 1000 de prizonieri. 33
Contra Turtucaii, însă, începu să opereze artileria noastră grea. La 4
Septembrie fură luate forturile înaintate ale acestui cap de pod, la 5 Septembrie erau în mâna
noastră 7 din aceste opere moderne zidite și de la 6 septembrie căzu întreaga fortăreață, cu 25 000
de prizonieri și mai mult de 100 de tunuri în mânile învingătorului. 22.Aceasta trezi o vie amintire
despre zilele victoriilor noastre din Belgia din 1914 și un început de succes de tot așa de mare
însemnătate strategică și morală.
Era deja prudent, politicește, să ne apucăm imediat de România trădătoare și să-i dovedim, printr-o
demonstrație fățișă, că întreprinderea nebună și disperată a ei, ca și purtarea din ultimii ani, a arătat-
o mereu ca un stat ușuratic, pus pe tâlhării; de aceea, executarea atacului germano- bulgar, fu salutat
din două motive: ținea operațiunile ruso-române departe, pe teatrul de război al lui Sarrail; și ușura
de povară extrema aripei drepte austro- ungare care, la superioritatea rușilor în Carpații păduroși,
mai primiau în gât și forțele românești din Transilvania. Acest puternic debut al lui Mackensen fu
destul ca să influențeze operațiunile, descongestionând fronturile.
Situația Românilor în Turtucaia nu era, desigur, înfloritoare. Aci ei nu aveau, ca la alte capete de
pod, un pod în spate, care să-i lege cu celălalt mal al Dunării, pentru ca să se poată salva. Ei aveau o
restrânsă legătură prin vase și, de acestea, destul de izolați. Tema lor strategică se sprijinea ”pe
mâini”. Ei trebuiau să cadă pe flancul grupei germano-bulgare, în caz că rușii ar fi înaintat, operând
către sud. Numai că românii facură această socoteală, în gând, fără ”negustor”.Socoteala de acasă
nu se potrivește cu cea din târg, e știut lucru. Armata germano-bulgară nu se mulțumi să execute
numai un gest de apărare în contra acestei lovituri de flanc, ci ea ținu piept marșului de înaintare
rusesc și atacă cea dintâi și decisiv flancul înconjurător, românesc. 23.Această istorică măsură a
conducerii germane ne aduse rapid mulțumirea de a clarifica definitiv situația din Dobrogea.
xxx
Noi voim să subliniem încă și aici că tot acest succes se datorează numai înțelepciunii conducerii
trupelor . Hotărârile conducerii, oricât de geniale ar fi, sunt, fără-ndoială, teoretic, remarcabile, însă
ele rămân simple idei ineficace dacă, practic, nu există, încă de la obârșie, trupe de rezistență
capabile să anihileze voința adversarului. Generalul care prinde și simte pulsul armatei sale va
33
Atunci căzu prizonier și poetul G. Topârceanu, prizonier în primele zile,-24 aug/6 sept. la Turtucaia (1916). Rămâne
în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din
luptele de la Turtucaia (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-
Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate (București, 1936).
pricepe să armonizeze tactica și planul său strategic în raportul cu capacitatea de luptă a trupelor
sale și va realiza cele mai mari succese chiar și în limita forțelor sale. Intuind limitele posibilului, își
desenează foarte ușor superioritatea strategică. Pusă pe tărâmul psihologic, cunoștința ei cade în
plină măsură în sarcina generalului de talent. Rapida cucerire de la Turtucaia fu hotărâtă spre a se da
o adevărată apreciere a pregătirii noastre de luptă,menită să încurajeze opera trupelor germano-
bulgare. Succesul unește până la încătușare pe general și pe trupe laolaltă. El oferă cutezanță
generalului pentru viitor, puternic întemeiată pe concursul activ al trupelor luptătoare și servește de
motiv temeinic pentru încrederea trupelor în talentul strategic al conducătorului. Prin aceasta, se
evidențiază că o asemenea victorie, la începutul unei campanii, nu se apreciază numai după câștigul
de teren, ori după înbunătățirea situației strategice, tunuri cucerite, material de război luat, prizonieri
aduși, ci în cea mai înaltă măsură după acțiunea sa psihologică, luată drept factor moral asupra
fortificării conducătorului și trupei.
xxx
24.De la Silistra a venit o divizie românească pentru ajutor la capul de pod de la Turtucaia. – Fu
însă prea târziu, căci această divizie, abia pe 6 septembrie își făcu apariția în regiunea Turtucaiei. Ea
fu țintită de la distanță de trupele noastre și bătută. De pe 5, deja, se desfășură la Dobrici o bătălie
cu forțele rusești ce înaintau încoace. Divizia 61, de infanterie rusă, a 19 a divizie de rezervă
română și o nouă divizie mixtă sârbo-rusă, de infanterie, se izbiră aci cu aripa dreaptă a lui
Mackensen și căutară să-l preseze cu atacuri furioase în zilele de 5, 6 și 7. Aceasta însă nu le
izbuti,ci,din contră, ei, înșiși, suferiră o îngenunchere care-i forță la retragere. Această retragere fu
cu adevărat ”rusească” căci fu însoțită de ardere de sate și uciderea locuitorilor. Încă de la început,
unde a fost posibil, rușii fură întrecuți de români, care cu sălbăticie animalică se azvârleau în contra
populației țării care simpatiza cu bulgarii. Cine cunoaște poporul român de la țară, starea de
coborâre morală și înapoierea generală care domnește în România, abia că își poate stăpâni mirarea,
pentru că nu-i crezi în stare de astfel de crime.
Mackensen, după succesele sale de la Turtucaia și Dobrici, își asigură amândouă flancurile,
împingând într-o parte trupele dealungul țărmului mării prin ocuparea Balcicului si Cavarnei și de
altă parte sprijinind aripa sa stângă de-a lungul Dunării, dirijată cu iuțeală spre Silistra, care fu
atinsă în seara de 9. Pe 10 septembrie se întâmplă chiar aci sărbătorirea marșului triumfal.
Nemăsurat fu triumful învingătorului, salutat de populația eliberată.
Silistra a fost în trecut o puternică cetate de la Dunăre și a jucat un rol foarte însemnat în
războaiele de răsărit ale Rusiei. În anul 1595 fu cucerită de Turci și, după o luptă strajnică, prefăcută
în cenușe. 25.În 1811, Silistra, din cetate turcească, fu pentru prima dată încorporată de Ruși și dupa
5 zile luată. Mai târziu, în campania din 1828 – 29, fură iarăși lupte puternice în jurul Silistrei. Rușii
asediară fortăreața de la 21 iulie 1828 până la 10 noembrie 1828, dar întrerupseră întreprinderea fără
nici un rezultat. La 17 mai 1829 reînoiră atacurile lor, cari, după 7 săptămâni, dădură cetatea în
mâinile generalului Krasovschy. O nouă asediere trebui să sufere Silistra în 1854 care după o trudă
de mai multe săptămâni rămase fără succes. Până și în războiul de la 1877-78, Silistra rămase
neluată. După armistițiul din 1878, Silistra fu evacuată de turci, pentru ca după tratatul de la Berlin,
din 13 iulie 1878, să fie dat noului principat al Bulgariei. La Congresul de la Berlin se hotărî
dărâmarea lucrărilor de fortificație, însă acest lucru nu se execută niciodată. Cetatea constă și azi
din zidirile de la 1877, aflătoare pe colinele înalte care înconjoară orașul și care acum au fost
sistematic întărite de Români. Șirul succeselor mackenseniene influență acum pe deplin, deși în
mod indirect,operațiunile în comun ale românilor. Fără modificarea planului lor primitiv de război,
nu era posibilă nici măcar ideea împiedicării înaintării lui Mackensen. Trebuia măcar o încetinire,
atât cât România să-și poată apăra artera vitală formată din linia ferată ce leagă Cernavodă cu
Constanța. De aceea românii trebuiră să-și rupă din trupele destinate operațiilor din Transilvania și
să le transporte în Dobrogea, spre a lua oarecari măsuri în restabilirea situației. 26.Însă, prin
transportarea de trupe în Dobrogea, nu numai că se denatură planul primordial de operațiune, dar
dispăru și posibilitatea unui succes în Transilvania. Deja de pe acum se simți o oscilare în judecata
conducătorilor români: de unde va putea proveni greutatea de căpetenie în conducerea
operațiunilor? Inițiativa care la început se credea că românii ar fi ținut-o sigur în mâinile lor alunică
iute și pe nebăgate în seamă în mâna lui Mackensen.
Către 13 septembrie, rezistența ruso- română se concentră pe linia: Lacul Oltina-Parakioi –
Aptaat –Musubei- Cifucuzusu-Cara-Omer. Aci se uniseră 4 divizii românești, una rusă și una ruso-
sârbă, de infanterie, pe când trei divizii de cavalerie rusă înconjuraseră, la aripa stângă, poziția între
Cara-Omer și Marea Neagră. Atacul lui Mackensen contra acestei poziții era, în tot cazul, asigurat,
la ambele flancuri. La Dunăre pusese deja stăpânire pe Turtucaia și Silistra. Mackensen lăsă trupe
germane să înainteze contra aripei drepte inamice și le aruncă în atac sălbatic înapoi spre Cuzgun.
În aceste lupte, muri, ca erou, principele FriedrichWilhelm de Hessa34.
Mackensen intenționa momentan să aplice o puternică presiune la aripa stângă inamică,
fiindcă inamicul, puternic întărit aci, se aștepta la o luptă decisivă; totuși intențiunea căzu, nefiind
luată nici o deciziune. Inamicului, de abia-i reuși să se salveze de la nimicire și să se retragă pe linia
Rosova- Cobadinu- Tuzla, unde el își mai adăugă la apărarea sa un fenomen de mare însemnătate,
anume sprijinirea aripei sale stângi pe Marea Neagră. Această poziție nu se putea ataca decât
frontal. 27.Se aflau acum aci, în țifră rotundă, 150.000 de oameni, care izbutiseră să se retragă în
34
Prince Friedrich Wilhelm of Hesse 23 November 1893 -12 September 1916 din veche familie aristocratică germană.
această poziție; și în plus, transporturi noi de trupe românești și ajutoare rusești, care întăriau poziția
inamică în mod vădit. Mackensen rămase aci, să continue oricum urmărirea inamicului. Pe 17
septembrie, se dau deja lupte puternice pe întreaga poziție româno-rusă. Ruso- românilor chiar le
reuși să câștige câteva succese tactice înaintând la sud de linia Cobadin – Topraisar, contra
coloanelor înaintânde ale lui Mackensen, făcând impresia, timp de câteva zile, că ofensiva va trece
de partea româno-rușilor. Dar pe 20 septembrie, comunicatul nostru suna că luptele stagnează.
Regele României părăsi de data aceasta frontul. Nu mai putea spera aci la laurii biruinței. Inamicul
căută încă odată, printr-un puternic atac, pe 21, să spargă frontul lui Mackensen care strâmta, din ce
in ce, linia Casici-Enges-Carakioi. Atunci interveni un contra-atac învăluitor de trupe germane,
bulgare și turcești, care hotărîră numaidecât pe inamic să se retragă, cu pierderi grele și-l
constrânseră la o cedare pe care noi o urmărirăm cu cavaleria. Necesitatea de întăriri la Dunăre și
pe frontul din Dobrogea deveni acum și mai arzătoare pentru România. Se înțelege că acum
urmărirea forțelor românești care câștigaseră la sud, în mod simțitor, teren, staționă iarăși, punând
noi stăpânire pe o poziție de căpetenie. Întâmpinarăm și în luptele din zilele următoare noi atacuri
românești, atât la Dunăre cât și la sud de linia Cobadinu-Topraisar. La 24 septembrie, românii
cătară să câștige teren de-a lungul coastei : și această încercare eșuă. Bulgarii puseră stăpânire pe
linia Amuzacea- Perfelia.
După această ultimă acțiune ofensivă, se conduseră doar lupte de slabă apărare. 28.Simple
patrule și mici detașamente stăteau de amândouă laturile, protejate de un slab foc de artilerie pe care
forțele inamice, împărțite, îl întăreau cum puteau. Marea linie ferată, dublă, București-(Buzău)-
Fetești-Cernavodă - Constanța, forma în spatele armatei Ruso-Române un puternic sprijin al
apărării, căci pozițiunile de seamă de la sudul liniei erau tari și se puteau folosi bine din punct de
vedere militar. Pe 30 septembrie, însă, forțele noastre aeriene reușiră să atace cu succes linia ferată,
la capul podului de la Cernavodă, care după cum am menționat mai sus, prezintă un sistem de pod
lung de 20 de km. Tot în acest timp începură lupte puternice pe front. Mai înainte de toate, se putea
observa că intervenția românilor era de o extraordinară îndrăzneală, s-ar putea zice, o nebună
îndrăzneală, căci ei își sprijineau speranțele pe simple observațiuni, care-i împingea spre interiorul
lor. Așa fu trecerea peste Dunăre a unei puternice divizii, la Rahova (între Turtucaia și Giurgiu) .
Întrucât se hotărâră prea târziu, acest plan nu găsi aprobarea Statului Major Rus, care în acest timp
lua măsuri cum să acționeze în România. Planul avea de scop să trezească o acțiune din partea lui
Sarrail sau cel puțin să stârnească o mișcare. Sarrail trebuia - după o versiune a cărei verosimilitate
n-o putem verifica – să ia Monastirul, o încercare disperată, operând, sprijinit de români, căci
nădăjduia la o trecere a românilor peste Dunăre. Aceste planuri fură nimicite prin aceea că
Mackensen, sprijinit din spate pe aliații săi, avu destule trupe de urmărire, pentru a face praf și
pulbere acțiunea aceasta, chiar din sâmburele ei. Întreprinderea totuși era favorizată prin aceia că o
negură puternică domnea pe mare și flota de Dunăre, Austro-Ungară, se găsea în noaptea de 30
septembrie spre 1 octombrie la 140 de km. în susul apei .
29. Așa le reuși românilor să treacă peste fluviu un regiment de artilerie de câmp cu 24 de
tunuri de 11,2 cm, plus un slab detașament de artilerie călăreață cu 6 tunuri, un regiment de
cavalerie și 16 batalioane de infanterie . Luaseră cu ei și considerabile provizii de artilerie și muniții
de infanterie, precum și hrana necesară. Divizia trebuia să fie comandată de însuși generalul Zottu 35.
Fără îndoială, românii credeau că se vor menține lung timp la sud de Dunăre și că vor putea trece
încă și alte forțe peste pod; dar, contra acestor planuri, măsurile tactice ale lui Mackensen înfăptuiră
repede o hotărâtoare înfrângere a trupelor române. El puse în mișcare trupe germane ce se găseau
la Rușciug, pe malul bulgar al Dunării, precum și de la Turtucaia în direcția podului. La 2 octombrie
apăru și flota de Dunăre austriacă, și cu toată puternica apărare a românilor și primejdia minelor, ea
nimici pontoanele podului. Un vapor din flota de Dunăre avu chiar îndrăcitul curaj de a înconjura
podul (prin încadrare) producând scufundarea a 3 pontoane . În acelaș timp fu atacată divizia
română, cam la 6 km. la sud-vest de Rahova, la o localitate anume Kaja-Mahalac, și aruncată înapoi
spre Rahova de trupele lui Mackensen sosite în marș forțat cu automobile de transport și trăsuri.
Aici Mackensen mai primi și alte trupe așa încât comandantul român putu retrage, în noaptea de 3-4
octombrie, numai mici detașamente pe malul de nord al Dunării. Din cauză că podul era distrus,
această retragere se făcu pe luntre ușoare, supra încărcate, din care, după informații primite de noi,
una se înnecă în valuri, plină cu 500 de oameni.
30. Cu aceasta, planul măreț pe care și-l puseseră în gând și îndrăzneața manevră a
românilor dete greș pe deplin. Printr-o singură coordonare strategică, numai după trecerea acestei
divizii românești peste Dunăre, două divizii rusești atacară pe frontul dobrogean, pe linia Beschaul-
Amzatscha –Topraisar. Ele fură îndată respinse. Imediat, în zilele următoare, rușii și românii
căutară să reînoiască atacurile de front; și când acestea nu izbutiră, urmă iarăși o pauză de luptă

35
Vasile Zottu (n. 14 noiembrie 1853, București – d. 12 noiembrie 1916, București) a fost unul
dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.A îndeplinit nominal (fără a o exercita efectiv) funcția de
șef al Marelui Cartier General în prima parte a campaniei anului 1916. La 15 august 1916,a fost mobilizat ca șef
al Marelui Cartier General. Comanda sa a fost doar una nominală, fiind în imposibilitatea exercitării ei din cauza bolii
de care suferea, conducerea efectivă a Marelui Cartier General fiind exercitată de subșeful acestuia, generalul Dumitru
Iliescu. S-a sinucis la data de 12 noiembrie 1916 în locuința sa din București, din strada N. Golescu nr. 1-3 (Str. C.A.
Rosetti nr.7 - fostă Clemenței).Motivele sinuciderii sale sunt controversate. Generalul istoric Radu R. Rosetti îl
caracteriza pe generalul Zottu ca fiind „un om de bine, cu simțământul onoarei foarte dezvoltat, cum a dovedit și prin
sinuciderea sa după dezastrul de la Turtucaia”. O altă ipoteză este că Generalul Zottu s-a sinucis fiind-că a fost bănuit
că, prin unele activități ale sale, ar fi favorizat transmiterea către inamic a „Planului de campanie al Armatei Române”,
numele său aflându-se pe celebra „listă a lui Günther”, alături de numele celor care au colaborat cu Puterile Centrale.
Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu ar fi fost informat de aceste scurgeri de informații, l-a păstrat nominal ca șef al
Marelui Stat Major pe generalul Zottu, pentru a nu avea neplăceri cu Puterile Centrale, dar a însărcinat o altă persoană,
respectiv pe generalul Dumitru Iliescu, cu pregătirea armatei pentru război. Ion G. Duca considera însă că „generalul
Vasile Zottu era vădit nepotrivit pentru un loc de așa mare răspundere”. v. Wikipedia, internet, cu bibl. de rigoare.
care dură până la 16 octombrie. Pe Mackensen îl preocupă atunci o nouă activitate artilieristică și o
nouă aranjare a rezervelor sale; dar felul de a se prezinta, al acestui teatru de război, pretindea un
timp mai îndelungat. Afară de asta, poziția ocupată de ruso- români era organizată prin folosirea
unor lucrări temeinice, rezolvate încă din timp de pace. Cele două puncte de sprijin, foarte
însemnate, Topraisar și Cobadin, puternic întărite, erau ocupate cu forțe numeroase și înzestrate cu
artilerie grea, de calibru mare. Centrul întregului sistem al poziției era ocupat cu divizii rusești, iar
la aripi erau diviziile românești. Cea mai înaintată linie a lui Mackensen se găsea în localitățile
Totlageacu- Amuzace- Cavaliar-Enigea, la vest de Brin- Caciu 36. La 16 octombrie, forțe bulgărești
atacară pe întregul front, sub protecțiunea focului puternic de artilerie în direcția Kugus-Mammut-
Enigea și respinseră un detașament inamic compus dintr-un regiment de infanterie și două baterii,
cari ocupaseră o pozițiune înaintată. A urmat apoi liniște până la 19 octombrie. Poate că tocmai
această liniște a înșelat mult pe inamic. Pe ziua de 18 octombrie, activitatea de artilerie se învioră
puternic iar pe 19 octombrie, ora 7 dimineața, linia Mackensen dădu atacul pe întregul front.
31. În această zi, izbuti să respingă aripa stângă dușmană, care se găsea aproape de țărmul mării.
Aripa dreaptă inamică rezistă la toate atacurile. La 20 octombrie, avu loc un nou atac al grupei
Mackensen, când rezistența inamicului mai slăbi. După lupte năpraznice, trupe germane, bulgare și
turce, reușiră, către seară, să pună stăpânire pe poziția înaintată, dujmană, aflată la 4-5 km de poziția
principală. În deosebi, Tuzla, căzuse în mâna lui Mackensen. Învingătorul luă ca pradă 3000 de
prizonieri ruși și mitralliere. În seara aceleiași zile, linia grupei Mackensen se întinse de la Topraisar
– Osmancar-Cogeaiuck la nord de Cocargea-Satul Chial –Bascu. Cu toate că se părea că forțe
românești considerabile ar fi fost transportate pe frontul transilvănean, totuși forțele rusești rămase
în Dobrogea rezistară cu mare învierșunare. Tocmai în ziua treia, după atacuri concentrice în contra
punctelor de sprijin Tropaisar și Cobadin, pe la amiază, inamicul fu silit să părăsească poziția sa
principală. Pentru Mackensen care privia desfășurarea luptei împreună cu Șeful său de Stat Major,
generalul Toppen37 x)
, de la Tasli-juk (cota 90) , - fu un moment de mare ușurare, când în sfârșit
putu spune că rezistența adversarului fu cu adevărat înfrântă.
Retragerea maselor inamice – după cum spunea comunicatul oficial al Marelui Quartier General de
la 26 octombrie – ” pusă sub focurile eficace ale artileriei noastre, în multe locuri, se transformă în
fugă”.
Către seară, grupele armatei Mackensen atinseseră linia Cirghiol – Muliciova – apoi regiunea nord,
Topraisar – Cobadinu- Săpata- Baia . Însă în felul de a fi al lui Mackensen, după câștigarea unei
victorii, nu se concepea odihna.

36
Nu am reușit să le identific. n.n.
37 x)
General Toppen fusese șeful biuroului de operațiuni la marele Quartier sub Falkenhein.(nota autorului).
32. Chiar în scurgerea nopții, dede ordin ca artileria să ocupe poziții noi, și la 22 octombrie înainte
de amiazi, trupe germane și bulgare intrară în Constanța. Dovada că atât Comandamentul cât și
trupele posedau un spirit ireproșabil fu că, după grele atacuri și cu toată vremea urâtă, totul reuși
repede și deplin. Pe ziua de 23 octombrie, după o puternică rezistență, căzu și Medgidia în mâinile
noastre. Trupele rusești ce începură a sosi nu mai putură împiedica nici aceasta. Prin cucerirea
Constanței și trecerea peste linia ferată Murfatlar - Constanța întreaga poziție de apărare a româno-
rușilor în Dobrogea, care era punct de rezistență economic și militar, era acum cu totul nimicită.
Nici chiar ”Valul lui Traian” nu mai putea juca vreun rol în apărararea ruso-română.
Existând o oarecare nelămurire cu privire la acest ”Val al lui Traian”, vom adăuga aci următoarea
notiță: Valul lui Traian pornește de la Constanța, cu un profil în direcția sud-vest, traversând calea
ferată peste culmea Cara-Juck, înspre șoseaua Cobadin – Murfatlar . Lângă această șosea, Valul
face un cot înspre nord-vest și se pierde în regiunea la sud de Medgidia. Un al doilea profil
pornește cu câteva sute de metri mai la nord de cel dintâi, mergând paralel până la Cara- Juk unde
face un cot spre nord, peste calea ferată, lângă halta Valul lui Traian și merge apoi când la nord,
când la sud de calea ferată, mai mult paralel cu aceasta, până la Medgidia.
Un al treilea profil, care pornește tot din Constanța, rămâne la nordul căii ferate, scurtând marele cot
al căii ferate în direcțiunea Medgidia, trece prin oraș și se sfârșeste la câțiva km. de oraș, în câmp
deschis.
Însemnătatea ocupării Constanței este foarte mare, din două motive: militar și economic.
33.Din punct de vedere militar, Constanța punea la dispoziția rușilor înlesnirea debarcării de
întăriri, ceia ce în legătură cu linia fierată Constanța-Cernavodă era de o netăgăduită importanță
pentru apărare.
Din punct de vedere economic, Constanța însemnează, pentru România, cea mai bună și
scurtă legătură cu porturile Mării Negre. Aci se putea debarca aprovizionarea în mari cantități
pentru nevoile României.
În ceia ce privește importanța acestor două considerente, reiese lămurit că apărarea ruso-
română trebuia să se facă cu mult mai la sudul căii ferate în așa fel încât linia să nu fie influențată
de efectele luptelor. Din momentul în care Aliații ocupară Constanța și depășiră linia fierată, în
direcția nord-vest de Constanța, România nu mai putea avea alte legături decât prin Galați și Iași.
Dacă facem abstracție, pentru un moment, de importanța factorilor psihologici, strategia este știința
cu privire la spațiu și timp, raportate la mișcările noastre și cele inamice. Acela care în combinațiile
sale ține socoteală de timp și spațiu nu se va înșela. Ca maestru al acestei arte, Mackensen a dat
probe îndestulătoare, pe când conducătorii Ententei s-au arătat adesea ori ca diletanți ai acestei arte.
Un parlamentar englez a întrebat cu foarte mare dreptate dacă, nu cumva, și în ajutorul României, s-
a venit prea târziu; la care ministrul respectiv răspunse prin tăcere. Statele neutrale europene, încă
odată, s-au putut convinge de modul școlăresc de procedare al Ententei, de care mod, în cele din
urmă, va trebui să se convingă și ea. 34.La început, făgăduieli mari, apoi un ajutor neîndestulător,
și în cele din urmă, imputări. Consiliul de război, ținut la Marele Quartier românesc, care, în aceste
împrejurări anevoioase, se hotărâse pentru defensivă, a găsit aprobarea, oarecum comică a
împuterniciților militari francezi și ruși.38 România nu mai avea la îndemână altă cale. Ziarele
românești care ațâțaseră, în modul cel mai sălbatic, la un război contra Puterilor Centrale, fură dintr-
o dată umplute de plângeri și învinuiri contra Aliaților. Ziarul lui Take Ionescu ”L ,indépendance
Roumaine” – scria că răspunderea operațiunilor ar fi căzut în sarcina Comandamentului Aliaților. ”
Universul” scria tânguitor că o retragere, mai departe, a armatei române va trebui s-o pună într-o
situație afară din cale de critică; iar ministrul de război anunță prin ”Adevărul” că ”soarta Țării
depinde acum de un sprijin repede din partea Aliaților”.
Întreaga presă pariziană era foarte îngrijată. De asemenea, presa italiană se ocupă foarte serios de
evenimentele din România. ”Times” dojenește Rusia, ziarele rusești dojenesc România și ”Bataille”
a scris cuvinte prea puțin măgulitoare la adresa marilor oameni ai Înțelegerii : ”Toți ochii se
îndreaptă asupra României, cu cei 600.000 de oameni ai ei. România a intrat în luptă și astăzi ea
trebuie să se apere. Poporul nu pricepe cum Hindenburg , după 26 de luni de război, își poate
permite luxul de a disloca atâtea batalioane; el nu pricepe cum Rusia, cu nesecatele sale rezerve de
oameni, nu contribuie la victorie în așa fel încât să ne găsim în fața penultimului act al tragediei”.
35.Ei, bine, penultimul act a avut loc, însă regizorul dramei europene nu era în lagărul Înțelegerii, ci
se numea Hindenburg ; iar intrigantul muribund era România. Evenimentele precedente din
Dobrogea, avură un curs rapid. Ele constituesc caracteristica ofensivei lui Mackensen, după ce, la
21 octombrie, (prăbușindu-se poziția tare a rușilor și a românilor, prin luarea celor două puncte de
sprijin, Cobadinu și Topraisar, care zăvoreau nordul Dobrogii)- are loc o schimbare importantă în
grupa armatelor lui Mackensen.
Se putea deosebi foarte limpede o aripă dreaptă care se clătina și o aripă stângă care se menținea.
Aripa dreaptă, la 22 octombrie, luă direcțiunea- linia Constanța- Murfatlar; iar după ocuparea
Constanței, se afla la linia Islan-Tepe-Alacap, în chiar seara acelei zile (22 octombrie). Aripa
dreaptă se mulțumi deocamdată cu linia Idris-Kirus-Rasovo. Între cele două grupe se găsea
cavaleria bulgară, care, în ziua de 23 octombrie, atacă orașul Medgidia. În aceeași zi, urmă o
schimbare mai pronunțată a aripei drepte, până la linia Kara-Murad- Medgidia, în așa fel încât
trupele cele mai înaintate aveau frontul direct cu fața la nord-vest. Tot în ziua aceea, aripa stângă se
apropie de capul de pod întărit de la Cernavodă și atinse linia Medgidia- înălțimile de la nord de
38
Germanii au judecat mereu cu acest complex de superioritate, nevăzând decât școlăresc un mod de a cumpăni
strategia, care a dus la victorie de fiecare dată pe anglo-saxoni, dincolo de simpatiile noastre.n.n.
Rasova. La 24 octombrie, aripa dreaptă a lui Mackensen înaintă până la linia 177 (vest-est) –
Dorobanțu -Tortoman- și 126 și 114 până la Maiacloba. Stânga înaintă în acelaș timp, cu dreapta, pe
linia Oprea-Movila- Moschee-Cochirleni. Înapoia aripei drepte se desfășurară noi forțe, pe linia
lacul Țașavlu-Est, cu frontul spre nord, pentru că prin aceasta trupele care aveau frontul spre vest să
fie asigurate contra unui atac eventual de flanc inamic. La 25 octombrie, înainte de amiazi,
Cernavodă căzu.
36.Românii nu mai încercară să reia ofensiva de la acest cap de pod în contra aripii stângi a lui
Mackensen. Procedeul lui Mackensen fu plin de prevedere, așa că românilor nu li se mai prezentă
perspectiva unei contra -ofensive. Svârlirea podului de către români fu o consecință firească a
desfășurării strategice din ultimele zile și o dovadă că ei se temeau că aripa stângă a lui Mackensen
ar putea să treacă Dunărea. Desfășurarea evenimentelor operative sili armata ruso-română la
retragere, în direcțiunea nord, în regiunea Dobrogii, care e mărginită la vest și nord de Dunăre, la
est de către ținutul băltos al Deltei Dunării și de către mare. Această retragere puse pe români și pe
ruși în fața unor probleme grele. Pe deoparte,era amenințarea care venea din Muntenia, prin faptul
că forțe germane și austro-ungare căutau să pătrunză prin granița muntoasă a României și anume pe
la Câmpulung și Predeal – iar pe de altă parte în spatele armatei ce se retrăgea în Dobrogea, erau
forțe sub conducerea lui Mackensen.
Totuși. Înainte de a continua descrierea operațiunilor dobrogene, să ne oprim acum asupra
evenimentelor importante care aveau loc în Transilvania.

3. EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA PÂNĂ LA BĂTĂLIA DE LA SIBIU.

În primele zile, ofensiva românească din Transilvania făcu să se creadă că va progresa foarte
repede. România a început operațiunea sa cu caracter de surprindere, dar înainte de a fi gata cu
pregătirile militare.

37.Comandamentul superior Român socotea că prima sa datorie era să poată ocupa numeroasele
trecători din regiunea muntoasă a Transilvaniei, de va fi cu putință, chiar fără luptă, pentru a nu fi
împiedicat în marșul său de înaintare. Aceasta reuși. După aceia, urmă imediat o pauză, care fu în
legătură cu neterminarea mobilizării. În primele zile ale lui septembrie, frontul Austro - Ungar de la
Orșova se retrage spre nord, pe malul de vest al Cernei, după aceia la nord de Pietroșani, la sud de
Sibiu și la nord de Brașov. Aci făcu o cotitură spre nord-vest și urmă malul de vest al Oltului și
continuă apoi pe înălțimile de la est de cursul superior al Mureșului; și în regiunea trecătoarei
Tulgheș făcu legătura cu trupele al căror front se ținea în ținutul Dorna –Vatra Dornei. Între 6-10
septembrie, românii ocupară Orșova, înaintară de la Pietroșani spre Hațeg și ocupară chiar frontul
de est al liniei Sepsy-St.Györgyo- Esic și Cicsereda. Trupele de graniță austriece fură nevoite să se
retragă până la valea superioară a Mureșului. Pe 12 septembrie, românii, pe neașteptate, luară
contactul cu primele trupe germane la Sibiu și Hațeg. Cu o repeziciune extraordinară, armata
generalului Falkenhayn, care tocmai părăsise postul de Șef de Stat Major General al Armatei de
operațiuni germane, fu transportată în Transilvania. În acelaș timp, o armată austro-ungară sub
conducerea generalului Arz39, se concentră cam în ținutul la nord de Sibiu. Din acest moment
mișcarea de înaintare a românilor fu oprită la sud de linia Hațeg -Sibiu. Ei mai continuară ofensiva
numai în colțul de sud-est al Transilvaniei și pe granița de est a acesteia.

EXCURSUS.
ARHIVELE SECRETE ale VATICANULUI spun:
Fasc. 78. Pag. 344. Abschrift zu III b .23246.
Souffrances des prizonniers civils en Roumanie.
“Les souffrances des sujets allemands et autrichiens en Roumanie forment un chapitre si affreux de
la guerre mondiale que la publication de certains détails est devenue un devoir. Internés dans toutes
les villes des le dim 27 aug. . Le poste de police triste local de rassemblement. On enleva tout leur
argent dans la poche des fonctionnaires. Meles a la pire canaille.
Femmes séparées de leur maris, insultées, maltraitées. Femmes qui n’avait pas remercieé pour un
peu de pain, frapées à coups de nerf de bœuf sur le dos et sur la poitrine par les agents. Madame
Marie von R, autrichienne, nombreuses semaines malade des suites de ces indignes traitement.
Paille pourie pour dormir .Prison Vacaresti, défiaient toute description. Morts 163 hommes

39
Arthur Arz von Straussenburg (n. 16 iunie 1857, Sibiu – d. 1 iulie 1935, Budapesta) a fost un înalt ofițer al armatei
imperiale și regale austro-ungare, ultimul șef al Marelui Stat Major al Armatei Austro-Ungare, funcție pe care a preluat-
o pe 2 martie 1917 de la contele Conrad von Hötzendorf . S-a născut într-o veche familie de sași transilvăneni. Tatăl
său, Albert Arz von Straussenburg, a fost pastor evanghelic protestant, iar mama, Louise Pfaffenhuber, a fost fiica
dirigintelui oficiului poștal din Orăștie. După bacalaureatul susținut la gimnaziul evanghelic săsesc din Sibiu (în
prezent Colegiul Național Samuel von Brukenthal), a urmat o perioadă cursuri de studii juridice la Academia de Științe
Juridice din Sibiu, dar apoi s-a înrolat ca voluntar în Batalionul 23 de vânători de câmp ungur în 1876/77. A comandat
cu succes Corpul 6 de armată până în 1916. La pensie a vrut să se stabilească în orașul natal Sibiu, care acum aparținea
României, dar deoarece statul român nu i-a permis intrarea în țară, fiind fost adversar în Războiul Mondial, s-a stabilit
la Viena. În 1926 statul maghiar i-a aprobat o pensie, cu obligația să o ridice personal la Budapesta. Cu ocazia unei
călătorii la Budapesta în 1935 a suferit un atac de cord și a decedat. A fost înmormântat la Budapesta.(Din Wikipedia,
internet, controlând și bibliografia.).Notez acestea spre a arăta încăodată nedreptatea guvernelor românești în situații
speciale, descrisă și de autorii textelor publicate aici, n.n.
Articolul omagial din Siebenbürgische Zeitung din 16 iulie, 2007, notează:”Toate autoritățile militare ale Puterilor
Centrale l-au apreciat pe von Arz în memoriile, scrisorile și înregistrările lor: Conrad von Hötzendorf, von Hindenburg,
Ludendorf, Mackensen și alții. C. von Hötzendorf („Arhivele private”), de exemplu, l-a caracterizat cu următoarele
cuvinte: „Arz, foarte dotat din punct de vedere intelectual, cu ochi limpezi, ușor entuziast, plin de viață, vesel și plin de
spirit, confruntându-se cu soarta ca un fatalist... Un soldat fericit, neînfricat, era popular printre trupe. "
vigoureux. Un vieillard 106 ans obbligé a travailler , a marcher, scènes dechirantes, dans la morgue,
des vivants. »40
(Urmează amănunte și mai groaznice despre sadismul populației și poliției române contra
germanilor, austriecilor, bulgarilor, turcilor, etc... chiar si a celor născuți- crescuți în România sau a
ardelenilor, cetățeni austrieci, în acele săptămâni, chinuri care au continuat în Moldova neocupată
și ne-eliberată de armatele germane și turco bulgare !!!.)

Doc.16802 . Condițiile din dioceza de Iași și persecuția civililor catolici, descrise de Mgr Cipolloni.
Doc.20684. 13 sept. 1916, Mons. Bond din Monte Carlo trimite Papei jurnalul său de voiaj în
Oltenia-Muntenia-Moldova, descriind condițiile îngrozitoare, batjocora și torturarea catolicilor
germani și maghiari (sau ardeleni, ortodocși sau catolici), de către poliție și poporul de pe stradă,în
România încă neocupată.

Fasc 142 Pag 258 25 806 AE din 1916 doc. 6696 : Amintește de prizonieri români in Turcia, și
se cere ajutorul Papei pentru asistența lor religioasă, în urma vizitei capelanului militar
Wohlfarstalter in lagărul turc din Bosanti, în Anatolia .
( Desigur, vor fi fost numai puținii catolici, care au cerut personal această asistență; pt că
România niciodată nu s-a adresat Papei pt ajutor, ca alte Țări necatolice, precum Serbia, Bulgaria
sau Turcia, înseși, etc…)n.n.

FASC 113. Pag 12. 19 noiembrie, 1916.Telegrama de felicitare din partea Papei adresată Reginei
Maria pentru salvarea de pericol cu ocazia bombardamentului palatului regal din București de către
aviația germană.
Fasc.30 repetă originalul telegramei, pentru arhiva papală, pag 155-57:
”à Sa Majestée Reine Marie de Roumanie, Bucarest. Nous félicitons V.M. d’avoir échappée au
grave danger qu’Elle a couru et formons des vœux pour son bonheur et pour le bonheur de la
Famille Royale. Ss Benedict XV, 19 nov. 1916.”

40
Suferințe ale prizonierilor civili din România.
„Suferințele supușilor germani și austrieci din România formează un capitol atât de îngrozitor al războiului mondial,
încât publicarea anumitor detalii a devenit o datorie. Internați în toate orașele, din duminica de 27 aug. Trista adunare
se ținea în secția de poliție locală. Toți banii lor le-au fost luați, ajungând în buzunarele funcționarilor. Amestecați în
închisoare cu cele mai ordinare canalii.
Femeile despărțite de soți, insultate, maltratate. Femei care nu mulțumiseră pentru o coaje de pâine, bătute cu vână de
bou pe spate și pe piept de către ofițeri. Madame Marie von R, austriacă, este încă bolnavă de câteva săptămâni în urma
acestor tratamente nedemne. Paie putrezite pe care să dormi. Inchisoarea Văcăresti întrece orice închipuire. Au murit
acolo163 de bărbați în putere. Un bărbat de 106 ani obligat să muncească, să mărșăluiască; scene sfâșietoare, la morgă,
aruncați acolo încă vii printre morți . »
Doc 23544/244/ D14 AASSEE, la 7 decembrie 1916, prin Ministrul Olandei , Sf.Scaun primește o
telegramă de la Arhiepiscopul de București, Netzhammer, cu descrierea persecuției contra clerului
și credincioșilor catolici din clipa declarării războiului. Care se continuă în zonele neocupate de
Armatele Puterilor Centrale. Arhiepiscopul cere ajutor diplomatic.
(Papa a reușit mai mult cu Lenin decât cu guvernul foarte creștin de la București. Lenin a eliberat
pe episcopii puși pe lista papei, inclus patriarhul ortodox n.n.).
23700. La 16 decembrie a .c. ca răspuns, Sf.Scaun cere Nunțiului de la Viena să ajute pe
Arhiepiscopul de București în a proteja toate operele și activitățile Bisericii Catolice de acolo.Acum
era mai ușor, catolicii fiind eliberați de armatele de ocupație.

1917.
Fasc. 113. Pag. 41. 27 ian. 1917. Mgr Cipolloni, Administratorul Apostolic de Iași, scrie la Roma
și descrie persecuția anticatolică în Moldova liberă:
”Persecuția la noi, în Moldova, este mai rea decât în Sud, căci în Moldova Biserica catolică e
compactă și prezentă în orașe și multe sate. Și partea rea este că persecuția încă continuă, în paralel
cu războiul. Cel puțin în sud s-a terminat, după intrarea Armatelor Centrale în București.
Preoții ce fuseseră închiși în București sau cei duși în Bărăgan au fost obligați să ajungă la Huși, pe
jos, făcând sute de km. iarna, bătrâni, bolnavi, prin violențe și maltratări de tot felul; mulți morți.
Preoții catolici închiși, ținuți nemâncați, să moară de foame. Un preot italian denunțat ca dușman de
vicele său, și eu nu-l pot salva.
Cel mai mare rău ne vine de la ”Societatea de Dame Ortodoxe”, care sunt decise contra Bisericii
Catolice și au găsit momentul să lovească.
Din Transilvania au venit preoți uniți, refugiați, care mănâncă la cantina Mitropoliei Ortodoxe și
sunt invitați să abandoneze Unirea.
Moldova este amenințată să fie ocupată de germani și noi am fi obligați să fugim în Rusia. Preoții
germani și austro -ungari vor fi eliberați de armatele germane ca și în sud, dar ce fac eu, italian, si
alți 9 italieni, 2 preoți belgieni, 1 maltez, 1 transilvan? Rămânem pe loc ? Riscăm arestarea
germană. Fugim ? În Rusia nu se acceptă picior de catolic.
Don Ulivi, preot nonagenar închis, nimeni nu mă ascultă să fie eliberat, este foarte bătrân, suferind
și nevinovat !!!!. În Rusia la ora actuală sunt mai multe guverne, pe regiuni. Cine știe care va fi mai
tare ?. Cu smerenie, il vostru umilissimo, etc....”
(Azi, în 2023, în civilizata europă, fanatismul este acelaș, anti- rus or anti- occidental, după moda
momentului.n.n.).
Doc. 44322 Coloniști români, (fugiți din Ardeal și Bulgaria, dar cetățeni bulgari sau austro-ungari)
deportați de guvernul român. Se invocă interesarea Papei.
Fasc.78 .Pag. 350. Este trimisă Papei lista cu numărul de prizonieri români la 1 febr 1917: în
Germania 10157 din care 202 ofițeri, (printre ei și Locot. CCPopian, atunci în lagărul
Schwarmstedt,n.n .)
În Austro- Ungaria, 38.527 din care 542 ofițeri. Toți prizonierii români: 79033 din care 1536
ofițeri.În aceste liste se adaugă cei din Bulgaria și din Imperiul Otoman.
(n.n.Prizonierii români, cetățeni maghiari, aflați prin Franța, Italia, Anglia,etc. erau numărați ca
maghiari și ei nu spuneau nimic.).
Fasc. 113. Pag.20. aprilie,1917. Este descrisă Missa celebrată de Arh. Netzhammer în noua
Biserică italiană pentru 500 de prizonieri italieni în București.
Urmează un Raport despre ”Persecuția contra clerului și a credincioșilor catolici în București între
august și 6 decembrie, 1916”. Pe 7 decembrie, cu capitala ocupată, au fost eliberați de către armata
germană, care a reușit să salveze doar pe acei care n-au fost duși cu forța în Moldova de către
Autoritățile Române.
Fasc. 113. Pag.19 .9.5.1917. Descrierea monumentelor salvate de bombardament din București.
Fasc. 113. Pag.28/39. 22.6. 1917.
Raportul Arhiepiscopului Netzhammer OSB trimis Sacrei Congregații de Prop. Fide ,
Cardinalului Serafini, despre situația actuală a Diocezei de București de la 27 aug. 1916- la 22.6.
1917. :
(Impins de evenimente dar și de faptul că Mgr Cipolloni de la Iași trimisese descrierea amănunțită
a grozăviilor, deja din ianuarie, 1917. expusă mai sus. n.n.)
”Eminență, suntem îngroziți...Parohi arestați și duși în mod violent la Jilava, Văcărești și Huși.
Chinuri groaznice, umiliri, batjocoriri, sadism ce nu poate fi nici descris, nici explicat.
Regele Ferdinand participă la Missa Solemnis in catedrală. Am slujit numai eu, ceilalți fiind
arrestați, eu nu, fiind elvețian. Organistul Huemer, foarte vrednic om, arestat și el cu violență.
Numai pt că era german.
Canonicul Ioan Bălan (român catolic, unit, martirizat după 1948 de comuniști) arestat în palatul
episcopal în fața Arhiepiscopului. Dus la Jilava și Huși, chinuit. Numai pt. că este cetățean austriac
și, normal, în trecut, a fost la ambasada Austriei pentru vize și treburi.Se refugiase la noi ca să scape
de martiriul ungurilor și iată ce i-a făcut guvernul român.
Biserica italiană a fost consacrată de mine la 2 iulie 1916. Preotul a fugit la Iași cu ministrul italian.
Azi e servită de militari austro- ungari.
Mgr Durcovici, arestat la 27 august la Giurgiu, biserica prădată și distrusă.(și el, martirizat de
comuniști după 1948, beatificat în anii noștri, n.n.). La Cioplea idem. La Popești Leordeni preotul
doar chemat la poliție și eliberat.
Seminariștii noștri, arestați și loviți cu violență.
Bisericile catolice prădate la Rm.Vâlcea, Buzău, Târgoviște, Câmpu- Lung, Turnu- Severin. Peste
tot, lumea de pe stradă contra noastră.
Maicile numite Damele engleze sunt protejate de Rege. Pater Hortnagel, foarte bătrân, lăsat în
convent, dar blocat.
Institutul N. Dame de Sion transformat în spital francez.
In fața venirii Armatelor Centrale, însă:
Pe 25 oct., 45 călugări fug în Moldova, căci ”vin ungurii”.Fiind ei italieni, francezi, români,
ucraineni, etc.
La 1 mai 1917, Maicile de Sf. Vincențiu de Paola fug cu principesa Bibescu (Marta !) la Viena,
apoi în Elveția și Franța, ( fug, adică pleacă normal,din Muntenia ocupată, deci, chiar fiind pro-
antantă, nimeni nu le-a atins, dacă au putut pleca de la Viena la Paris!!!!n.n.)
Cele 2 școli ale Arhiepiscopiei din curtea Catedralei Sf. Iosif, ocupate si jefuite de tot ce aveau.
Frații Doctrinei creștine, arestați cu toții. Școlile reparate și redeschise, cu ocazia venirii
germanilor.
Guvernul român nu se încrede în preoții germani si unguri. Vrea preoți italieni si francezi, pentru
catolicii din zona neocupată. Cu Brătianu nu se poate vorbi.
Maicile din Turnu- Severin au suferit foarte mult și pe nedrept.
Eu am avut noroc, ( ca cetățean elvețian) și Regele mi-a făcut o vizită.(Curios că Regele nu a
intervenit în fața acestor absurde persecuții!Și nici nu a fost arestat, ca german, n.n.)
La Craiova, preotul Cisar a fost arestat, Iovanelli capelan, italian, nu.(Și Cisar a fost martirizat de
comuniști, după 1948,n.n).
Capela și școala din Calafat distruse si jefuite complet.
La Rm.Vâlcea preotul Josif Bonov, bulgar, arestat, și biserica jefuită. Peste tot, este lumea de pe
stradă care colaborează cu poliția la aceste violențe. Idem la Câmpu-lung, Pitești, Sinaia, unde a
fost distrus tot. La Câmpina, Ploiești, Târgoviște, Buzău, Nehoi, tot furat și distrus. Pentru slujbe,
la Ploiești, am putut trimite un olandez.
La Brăila, Constanța, Culelie, bisericile arse, la Sulina, Tulcea, idem.
Toți preoții care nu apucaseră să fie deportați în Moldova de români au fost eliberați de armata
germană în decembrie 1916.
În fine, abia după declarația de război s-a putut vedea clar cât de ostil era guvernul român Bisericii
Catolice, și chiar masele populației. Au găsit momentul potrivit să-i dea lovitura mortală.
De fapt, toți bărbații germani sau unguri de la 16 ani în sus au fost arestați. Bulgarii și germanii din
Dobrogea, originari de acolo, ținuți sub observație.
Iată lista preoților arestați.(Dă numele fiecăruia, n.n)
Guvernatoratul german (de ocupație, n.n.) ne-a plătit ca și cel dinainte, 6500 de franci.
Acest raport nu este primul pe care-l scriu, dar guvernul Român a cenzurat toată poșta si nu a lăsat
trecerea scrisorilor mele.”
(Urmează saluturile și omagiile de rigoare.)41
Fasc 68. 1917. Regina Maria rănită la față, într-un accident de automobil, Iași. Scrisoare din partea
Papei de consolare și de binecuvântare. (Ea era anglicană,n.n.).
16.7.1917. Scrisoare adresată Papei, a episcopului de Cambrai: 42„Vă scriu în numele domnului
Coculesco, profesor de astronomie la București și al principelui Vladimir Ghika, fratele ministrului
român la Quirinal. Primul Ghika este catolic 43, al doilea este ortodox44. Ei îmi spun să vă raportez:
Propaganda maghiară împotriva unirii Transilvaniei spune că guvernul român va obliga pe românii
uniți și neortodocși să treacă la Ortodoxie. Brătianu a asigurat, garantat libertatea religioasă. Vrem
părerea Sfântului Părinte. »

41
Dar Netzhammer a fost pedepsit după război și silit să se retragă. Vezi Memoriile sale, Ed. Humanitas, etc.
n.n).Raymund Netzhammer (n. 19 ianuarie 1862, Erzingen, Baden - +. 18 septembrie 1945, insula Werd, Elveția) a
fost arhiepiscop romano-catolic de București între 1905-1924. A ctitorit între altele Biserica greco-catolică Sf. Vasile
cel Mare din strada Polonă și Biserica Sf. Elena din strada Cuza Vodă, amândouă în București.

42
“Au nome de Mr. Coculesco, professeur d'astronomie a Bucarest et du prince Vladimir Ghika, frère du ministre de
Roumanie au Quirinal. Le prémier Ghika est catholique, le second est orthodox. Ils me disent de vous signaler  : "La
propagande hongrois contre l’union de la Transilvanie dit que le gouvernement roumain forcerà les roumains unis et
non ortodoxes, passer all’Ortodoxie. Bratianu ha assuré, garantis la liberté religieuse. Voulons l’opinion du S Père. »

43
Monseniorul Vladimir Ghika (n. 25 decembrie 1873, Constantinopol, Imperiul Otoman – ucis de comuniști în
închisoare, 16 mai 1954, Jilava,Bucuresti.Prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot catolic român (biritual: latin și
bizantin),convertit de la ortodoxie, nepotul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui
Vladimir Ghika a fost Ioan Grigore Ghica, diplomat, ministru de externe si al apărării al României. Unul dintre frații
monseniorului a fost Dimitrie I. Ghica. După venirea la putere a comuniștilor refuză să plece cu trenul regal. Este
arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la
sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial
la care a fost supus.
Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat pe data de 31 august 2013, la București, în cadrul unei slujbe religioase
solemne desfășurate la pavilionul Rom-Expo. În același an a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
44
Dimitrie I. Ghica (n. 9 ianuarie 1875, Constantinopol, Turcia - d. 13 octombrie 1967, Bruxelles, Belgia)om politic
român, ministru al afacerilor străine al României între 27 aprilie 1931 și 5 iunie 1932, frate cu Vladimir Ghica. A intrat
în diplomație în 1894 la vîrsta de 20 de ani. După primul Război Mondial, în urma unei polemici cu Ion I.C. Brătianu a
fost rechemat în țară. Între 1913-1917 a fost ambasador al Regatului României la Roma. Prin intermediul fratelui
său, Vladimir Ghica, care avea trecere la Vatican, a obținut și colportat informații care au dus la implicarea Sfântului
Scaun în afacerea Caillaux. Darea în vileag a acestui fapt a dus la căderea în dizgrație a lui Vladimir Ghica și la răcirea
relațiilor dintre Dimitrie Ghica și cardinalul secretar de stat Pietro GasparriVezi Memoriile Arh. Netzhammer, ed. germ.
Munchen, 1996,pag.988
(În Arhivă nu s-a păstrat răspunsul.Dar acest fapt s-a întâmplat aievea, după 1948, prin guvernul
comunist, care, însă, în Ungaria a lăsat liberi pe uniți ca și pe ortodocși, n.n.)

Fasc. 68. Pag 207 . 9 aug.1917. Mgr.Subsecretar de Stat, Federico Tedeschini cere Guvernelor
Europene ca după război să fie realizate desideratele tuturor popoarelor nedreptăție, printre care și
ale românilor.

40381. Doc de la Delegatul Apostolic de la Viena: se vorbește despre o pace separată Romania-
Bulgaria. (erau zvonuri, nu era adevărat și nu s-a făcut, n.n.)
XXX

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
CONTINUAREA TEXTULUI LUI ENDRES.
LUPTELE DIN TRANSILVANIA

38.Cu sosirea celor două armate ale Puterilor Centrale se desfășură în mod foarte evident concepția
de ”operațiune germană”, care, natural, a fost hotărâtoare chiar și în ceia ce privește concentrarea
forțelor, cel puțin în linii generale. Prima țintă care trebuia împlinită era ”curățirea” Transilvaniei.
Pentru acest scop, spre a câștiga timp, trebuia operat pe cel mai scurt drum. Cu acest scop, Prima
Armată Română fu cea dintâi țintă a operațiunilor lui Falkenhayn. Printr-o ofensivă contra
Petroșanilor și a Pasului Surduc, el își asigură mai întâi aripa dreaptă (căci grupa de trupe române de
la Orșova, care constau din prima divizie de infanterie, nu preocupa pe Falkenhayn); aceasta, cu
scopul de a pregăti apoi o lovitură contra trupelor din prima linie ale Primei Armate Române, care
se găseau în ținutul Sibiului. Astfel el ajunse în fața aripei stângi a forțelor principale române, care
înaintau de la granița de est a Transilvaniei în direcția vest și care, cu masele Armatei a II-a
Române, trecând repede peste Brașov și peste ambele laturi ale Pasului Temeș, urmând cursul
Oltului, ocupară Făgărașul. Cu o sălbăticie cu adevărat românească, dujmanii năvăliră cu furie în
Transilvania de est. A fost o foarte grea hotărâre pentru austrieci și unguri să se retragă din fața lor
aproape fără luptă și să lase pradă pustiirei o țară înfloritoare, în care trăia vechia cultură germană.
Însă, față de împrejurările date, acesta era singurul gând îndreptățit. Dacă s-ar fi luat hotărârea de la
început ca să se apere fiecare trecătoare până la ultimul om, atunci, față de superioritatea numerică
română, ar fi fost în cele din urmă înfrânți.
39. Chiar și în cazul când întăririle ce urmau să sosească, -adică armatele Arz și Falkenhayn-, ar fi
fost repartizate pe diferitele fronturi de apărare, s-ar fi putut ajunge, în cel mai bun caz, la rezultatul
că ar fi întârziat, mai mult sau mai puțin, pătrunderea românilor, dar nu s-ar fi putut găsi destule
forțe pentru a zdrobi dușmanul năvălitor. Preocuparea principală a noastră era următoarea: ”trebuie,
neapărat, câștigată o victorie, care, singură putea fi în stare să silească pe români la retragere și prin
aceasta să fie curățată țara de dușman”. Aceasta era cu putință numai printr-o concentrare a forțelor
într-un anumit punct, deși prin aceasta se da posibilitate dușmanului ca să înainteze, pentru un
moment, în alte direcțiuni. Comandamentul superior german se conduse după un vechi mod de a
proceda, al lui Frederik cel Mare45: ”Cine vrea să apere totul nu apără nimic”. Astfel, armata lui
Falkenhayn se concentră, după cum am mai spus, la nord de Sibiu. În fața acestei armate se găseau,
la 20 septembrie, câteva divizii românești din Armata I, așezate la nord de lanțul de munți Gauszorn
și în împrejurimile orașului Sibiu. Orașul, așezat pe încântătoarea vale a râului Cibin care-l străbate,
este vechiul Cibinum roman și fosta capitală a marelui principat, Transilvania, numit pe ungurește
Nagyseben. Sibiul (Hermanstadt), la început a fost un sat și pare că a fost intemeiat în anul 1140 de
un cetățean nürenbergez, anume Herman, prin adunarea la un loc a unei colonii germane. În vremea
războaielor turcești, Sibiul era o cetate puternică, care sub numele de ”orașu-roșu” trebuie să fi
inspirat turcilor mare respect. 40.Acest nume își are obârșia de la un turn roșu care se găsește încă și
astăzi în ființă, în pasul cu acest nume. Pasul Turnu- Roșu este un defileu de mai mulți km. și
desparte brusc Munții Cibinului de Munții Făgărașului și formează o legătură între România și
Transilvania, în care și astăzi se văd urme de fortificații din timpul evului Mediu și au servit
odinioară la o serie de lupte ce au avut loc pe acest drum al popoarelor. Pasul Turnu- Roșu a servit
ca legătură înapoi pentru trupele românești care se aflau în regiunea Sibiului. Odată ajunsă această
legătură în mâna lui Falkenhayn, o bătălie pierdută pentru grupul românesc de la Sibiu trebuia să ia
caracterul unei distrugeri. Însă Falkenhayn nu putea să pună stăpânire pe pas, de-a dreptul, căci între
el și pas se găsea inamicul. Aceasta se putea realiza numai printr-un larg marș de învăluire a
trupelor ce ar fi pătruns prin partea vestică a munților Cibin, pentru ca apoi să cadă în spatele
românilor. În acest scop, în armata lui Falkenhayn se găsea Corpul Alpin, care, în cea mai mare
parte, coprindea locuitorii din partea muntoasă a Bavariei. Până și puternicele înălțimi ale munților
transilvani nu prezintau, pentru acești copii ai muntelui, greutăți de netrecut.
41.Un reporter de războix 46scrie despre acest marș, în munți, al Corpului Alpin: ”Acest marș uriaș a
fost executat conform etapelor ordonate și după calculul celui mai scurt timp. Trupele, prevăzute
numai cu cele strict necesare, au îndurat multe privațiuni. Un frig pătrunzător domnea pe piscurile
de peste 2000 m. înălțime, care urmau să fie traversate. Se dormea sub corturi. Animale de povară

45
Frederic al II-lea, cel Mare, Friedrich II; n. 24 ianuarie 1712, Berlin - d. 17 august 1786, Potsdam),rege al
Prusiei (1740-1786), din dinastia de Hohenzollern, al 14-lea prinț elector al Sfântului Imperiu Roman sub numele
de Frederic IV (Friedrich IV.) de Brandenburg. A devenit cunoscut sub numele de Frederic cel Mare (Friedrich der
Große) și a fost poreclit Der Alte Fritz ("Bătrânul Fritz").Wikipedia.
46
Poate Karl Rosner, a cărui carte/reportaj este prezentată în acest volum, după aceasta a lui Endres.n.n.
cărau munițiuni și hrană. La orele 4, dimineață, s-au pus în mișcare. Până în faptul serii se mergea,
apoi se cina. Niciodată nu se lăsau fără legătură în urma lor. Pe ici pe colo erau date peste cap
patrule mai mici, inamice. O rezistență mai serioasă se întâmpină numai la creasta estică a colibei
de vânătoare de pe înălțimea 1850m., acolo unde granița româno-ungară iese deodată spre est,
formând un unghi ascuțit. Aici fură capturate două mitraliere și câteva zeci de puști. Într-un punct
al drumului, niște buni trăgători bavarezi s-au așezat la pândă și împușcară pe inamic, care nu
bănuia câtuși de puțin, unul câte unul. La 26 septembrie, primele elemente ajunseră pe înălțimile
trecătorii. Ele ocupară mai multe ieșinde47 care se află foarte aproape de Olt. Primul din aceste
ieșinde a fost ocupat de vânătorii din nord, germani, care au așezat o mitrallieră în bătaie pe un vârf
înaintat aproape de vama ungurească, pe malul de dincoace al pârâului Lotrioara. Un alt ieșind a
fost ocupat de bavarezi, mai spre sud de Câineni. Din momentul ocupării acestor înălțimi ale
trecătorii a fost barat singurul drum spre sud pentru toate forțele românești. ”
În timp ce această acțiune de întoarcere a circulațiunii din 26 septembrie ducea la luarea în
stăpânire a pasului Turnu- Roșu, situațiunea tactică la Sibiu era cam următoarea: la nord-vest, nord
și nord-est de oraș, trupele generalului Falkenhayn se pregăteau de atac.
42. Aripa dreaptă a poziției romănești era la est de Sibiu, pe linia Dohnanyi, înălțimea 598, aproape
de Hamersdorf.48 Înapoi pare a fi fost încă o a doua poziție ocupată cam pe linia Hermany –
Bongart/Bungard. La vest de calea ferată care duce de la Sibiu în pasul Turnu- Roșu, pozițiunile
românești erau ceva mai la sud de locul de exercițiu și apoi se continuau pe înălțimile de la Poplaca
și Guraro49. Ele atingeau, la Orlat, râul Cibin. Și Săcelele erau ocupate de români. Aripa stângă a
Armatei a II-a românești se găsea în acest timp într-o mișcare de înaintare de la Făgăraș în
direcțiunea Schassburg/Sighișoara. Falkenhayn se găsea într-un anumit pericol, prin faptul că
detașamente din Armata II-a românească amenințau aripa sa stângă. Pe de altă parte, nu era exclusă
posibilitatea pentru românii din regiunea Sibiului, de a se putea strecura înspre Armata II-a, cu toată
ocuparea pasului Turnu- Roșu și să scape de distrugere printr-o retragere în Valea Oltului, care este
prevăzută cu șosele bune . Ambele ipoteze trebuiau neapărat înlăturate. Și în acest scop, Falkenhayn
trimise în Valea Oltului un puternic detașament de cavalerie germano-austro-ungară, care se
interpuse ca o pană între ambele grupări românești. După ce toate fură pregătite în acest chip, atacul
lui Falkenhayn începu tocmai la timp. După cum reiese dintr-un ordin capturat, al Înaltului
Comandament Român, grupa ”Sibiu” a Armatei Întâia trebuia să reziste cu îndârjire, deoarece
Armata II-a română de la Făgaraș se afla în marș pentru a-i veni în ajutor. 50 De aceea,
47
Azi se zice ieșinduri.n.n.
48
Gușterița (germ. Hammersdorf, maghiară Szenterzsébet) era un sat din Transilvania. Administrativ, astăzi este parte
incorporată a municipiului Sibiu
49
Gura Rîului (germană Auendorf sau Guraro, maghiară Guraró) oraș din districtul Sibiu
50
Ordinul fusese dat pe 15 sept. de general Moșoiu și suna astfel: ”Rezistați pe Gotzenberg. Vine Armata a II-a!” Îl
avea și ofițerul CC Popian în buzunar și l-a ascuns, pregătindu-se să-l înghită dacă ar cădea prizonier, vezi Memoriile,
comandantului român al grupului Sibiu nu i se poate imputa că a primit atacul lui Falkenhayn. El se
bizuia pe sosirea Armatei a II-a și dacă se înșelă în această socoteală, nu a fost vina sa.51
Dupa ce, încă de la 25 septembrie, focul de artilerie și luptele de infanterie înaintată fixaseră frontal
pe români, pe 27 septembrie izbucni deodată atacul nostru principal, în trei grupe. Grupa de la aripa
dreaptă a lui Falkenhayn atacă pozițiunile românești pe linia Săcele-Muntele Obreja (la nord de
Poplaca). După rezistențe parțiale, foarte înverșunate, românii fură asvârliți. Prin faptul că la aripa
noastră dreaptă se aflau de la început forțe puternice cari au învăluit aripa extremă- stângă a
românilor și a ocupat muntele Valari, românii cari se retrăgeau valuri, valuri, din pozițiuni înspre
sud-est, au fost aruncați în direcțiunea Turnu- Roșu. Grupa de mijloc a lui Falkenhayn trecu aproape
de Sibiu pe la vest; aruncă pe români dincolo de Heltau/Cisnădie și-i goni în pasul Turnu- Roșu. În
clipa aceea, se produse în această vale o învălmășeală de nedescris, de oameni, trăsuri și tunuri. Din
toate părțile se revărsau, în mase, românii fugari și se înghesuiau înăuntrul strâmtoarei Turnu-Roșu.
Aci însă se afla Corpul Alpin, care primia pe fugari cu focuri nimicitoare.
44. Asupra scenelor ce se petreceau la această retragere, un corespondent de război. ( Dr. Gr. Max
Ocs. în ” Münster Neusten Nachrichten”) comunică într-o formă vie următoarele :
” De teamă, românii aruncară și lepădară tot ceia ce putea să-i împiedice în fuga lor. Cu orice preț:
scăpare și numai înapoi, peste munții din sud-est, care nu sunt încă ocupați! Dacă ar fi fost cu
putință să se strecoare și pe șoseaua trecătorii! Lucru de căpetenie era să-și scape cu orice preț viața!
Acolo unde munții Făgăraș și Cibin cad în pantă abruptă, unii în fața celorlalți; și în depresiunea
adâncă în care Oltul și-a sfredelit calea albiei sale printre înălțimi spre sud, lângă sătucul Boitza, se
ridică Turnu-Roșu, gros, pătrat și boit, care a dat numele șoselei. A fost clădit ca stăvilar al văii
contra Turcilor năvălitori, în veacul al XV-lea, de către sașii transilvăneni; iar legenda spune că ar
fi fost, pe atunci, vopsit cu sânge de turc. Acum se ridică din nou ca un simbol sângeros. În jurul lui
se înalță un zgomot ca de vrajă. În zare, cât poate coprinde ochiul, îl încadrează mărturiile luptei și
ale fugii. Sute de trăsuri stau împrejuru-i cu bagajele, cu proviziile, cu munițiile românilor fugari,
adesea în rânduri grămădite unele după altele, după cum fuseseră încolonate, apoi iarăși împrăștiate
pe ici pe colo, pe jumătate sfărâmate, răsturnate, încât toată încărcătura pare un val de apă care
izbucnește. Stau asvârlite pe malurile apei, pe șosea, pe poieni- după ce mai întâi se încercase ca pe
unele să le treacă prin vadurile apei, pentru a le scoate în locuri mai ascunse, ca să le așeze în
siguranță! Mai încolo, înapoi, pe un ogor, a rămas o grămadă de sfărâmături: rămășițele unui

nota 47.
51
În Memoriile lui C.C. Popian, vol II, pag. 98-100, ed. Agnos, Sibiu, 2009, se descrie disperarea și mânia resturilor
Armatei Întâia, convinsă că a fost abandonată înadins spre sacrificiu, neștiind că Armata a II-a nu mai putea să-i vie în
ajutor. Tot atunci, Popian a căzut prizonier, cu Maiorul Bălănescu și cu resturi din Armata I. E curios cum autorul
german dezvinovățește pe comandantul român, care, pare că, totuși, s-a sinucis. n.n
aeroplan românesc, doborât, îndoit, distrus, sfâșiat, din care iese în evidență cocarda mare, roș-
galben –albastru, ce pare uimită.
Acum să continuăm cu istorisirea a celor petrecute în interiorul pasului. Cât de plăcută trebuie să
fie o preumblare, în timp de pace, prin aceste încântătoare priveliști! Astăzi însă, nepângărita natură,
martoră a atâtor orori, se înfățișează ca o crudă ironie a suferinților și nebuniei omenești. Aici voiau
românii să-și forțeze drumul, însă strânși între păreții înalți, căzură victima fatalității. Șoseaua era
presărată cu cadavre omenești și hoituri de cai, cu ranițe, arme, catușiere, mantale, capele, baionete
și felurite efecte de îmbrăcăminte aruncate. Toate, nou-nouțe, neîntrebuințate, adesea, bine
împachetate, iar de cele mai multe ori amestecate în chip dezordonat, în sfârșit, clae peste grămadă.
Mănuși groase de lână, cojoace, cârpe pline de sânge, risipite pe tot locul. Mai apoi iarăși se văd
trăsuri și care noi. Un automobil cu crucea roșie, închide drumul. Un câine sanitar se mișcă în juru-
i. Pe drum, zace un cal, rănit mortal, care trăgea să moară, iar un altul de-alături stă nemișcat, parcă
ar fi vrut să ajute camaradul rănit. Grozăvii după grozăvii; iar frunzișul stejarilor colorat în roșu –
brun, galben, privia calea jalei...
46.Un nou tablou- deocamdată nelămurit-, o întreagă menajerie pare a se apropia: o cireadă de vite
(uriașe), diferite, vaci și viței, vite cornute transilvănene, iar, printre care, bivoli negri și cai fără
stăpân ce se goneau prin învălmășală. Este întreaga avere a satelor ungurești și săsești pe care
românii tâlhari voiau s-o care cu ei și care, rămasă fără supraveghere, se întorcea fără nici un
căpătâi. Fără voie îți fuge gândul la războaiele străvechi dintre popoarele de păstori, când triburile
dușmane împingeau înaintea lor cirezile. Și iată că, necontenit, noi batalioane de patrupede vin spre
noi. Unele zac în șanțurile șoselei, omorâte de vreun proiectil, cu picioarele în sus, parcă ar cere
ajutor, altele, sleite de putere, lihnite de foame; iar altele, în căutarea după mâncare, s-au agățat pe
pante; boi și vaci amestecate cu cai de cavalerie, pe care soldații germani, râzând, le alungă de pe
coaste, mișcând în vânt ciomege.
Ajungem la o cotitură de drum. O vale lăturalnică se deschide în trecătoare. Un pârâiași, Lotrioara,
își trimite apa murmurândă în Olt. Peste dânsul trece un vechi pod de piatră, boltit. Dincolo de
acesta, apar o grămadă de căsuțe șubrede, dărâmate, înegrite de fum. Aci se înfățișează din nou
aceleași tablouri de groază și de război, fără pereche. Pe acest pod a avut loc, la 28 septembrie, o
luptă sălbatică. Vânătorii germani barară șoseaua și se ciocniră cu românii cari fugeau dinspre nord.
– O grupă din aceștia sunt aci, niște tineri minunați, plini de viață, cu chipuri de bronz. În jurul ei se
află un amestec bizar de nedescris, de cadavre, lucruri și de animale moarte. Tot aci sunt morți și
de- ai noștri, pe cari camarazii lor îi îngroapă acum. Sărmani flăcăi cari, departe de patrie, au trebuit
să lupte contra acestor hoarde ale noului nostru dușman și au trebuit să moară.
Succesul lui Falkenhayn a fost decisiv. Părți din Armata II-a Română, care se afla la Sibiu, au fost
aproape nimicite; numai oarecare rămășițe rătăcesc prin munți. E posibil ca Înaltul Comandament
German să fi bănuit pe adversar mai tare decât era în realitate.
47.Este de netăgăduit că o considerabilă parte a Armatei a I-a, românești se găsea încă pe pământ
românesc, totuși numai mai târziu se va putea stabili dacă, în această luptă, românii au fost cu
adevărat superiori numericește ”-
Bavarezii au avut, la Pasul Turnu Roșu, o situație grea. Mai ales când părți din Armata I-a,
românească, se aflau pe teritoriul românesc, ei atacară pasul de la sud, pentru a-l deschide. Așa
fiind, Corpul Alpin trebui să facă front în două direcțiuni, ceia ce din punct de vedere tactic este
extraordinar de greu. Din fericire, orașul Sibiu, asezat într-o depresiune și neprezentând, din punct
de vedere tactic, pentru ambele părți, nici un avantaj special, a avut de suferit foarte puțin din lupte.

4. PRĂBUȘIREA OFENSIVEI ROMÂNEȘTI DIN TRANSILVANIA

Urmările bătăliei de la Sibiu s-au resimțit imediat și asupra Armatei a II-a românești .
Falkenhayn, după victoria sa, nu se mai îndreaptă spre sud, asupra pasurilor munților, ci conform
concepției sale inițiale, strategice, lasă numai oarecari trupe slabe de siguranță în munți și se
îndreaptă imediat contra Armatei a II-a românești spre est. Falkenhayn dirija trupele germane –cari
nu luptaseră la Sibiu– către Heundorf , la sud de Schassburg/Sighișoara, unde la 29 septembrie
atacară cu succes coloanele Armatei a II-a românești, ce se găseau încă în marș către Schassburg.
Încă de la 3 octombrie, însă, cea mai mare parte din Armata Falkenhayn atinsese linia generală
Făgăraș - Bekokten. Comandantul Armatei a II-a Române prevăzuse că va avea o bătălie al cărui
rezultat era problematic; în caz de insucces, legăturile sale din spate, cari se aflau îndeosebi înapoia
flancului său stâng, ar fi fost amenințate. De aceea, comandantul român ordonă o retragere grăbită
prin Pădurea Stafiilor și Peisauergebirge în bazinul Brașovului. În acelaș timp, făcu o mișcare foarte
bună : grupă forțele sale în așa fel încât își organiză o aripă stângă puternică.
48. În acest chip el nădăjduia să poată întrebuința strategicește pasurile Törzburg/Bran și Temeș
(lângă Predeal) pentru a continua să se retragă în siguranță. Încă de la 4 septembrie, masele
românești se tot retrăgeau, în timp ce ariergardele lor de la Olt și Șinca rezistau cu încăpățânare pe
linia Reps (Rupea, Kohalm)-Șercani- Perșani și ceva mai la sud. Însă antegardele lui Falkenhayn
ajunseră de asemenea la 4 octombrie pe linia Olt- Șinca - executând cu sforțări uriașe marșuri și
lupte continue timp de 6 zile și pe o distanță de 120 km. Mai spre nord, armata Arz, austro-ungară,
începu și ea ofensiva, în ziua de 4 octombrie. În cursul lunii septembrie, numita armată pierduse
toți munții Gurghiului și linia sa, Sas – Regen- Maghiaroș (Est-Maroș- Wașarcheli) – Homorod (la
est de Reps/ Cohalm) era mult amenițată de către al IV-lea Corp de Armată românesc, care presa
asupra aripei stângi austro-ungare din valea Mureșului, din direcțiunea nord.
Ofensiva generalului Arz merge încet în 4 direcțiuni principale: 1) Către Sas- Regen, după
respingerea unui atac românesc la 3 octombrie, în Valea Mureșului; iar în ziua de 7 octombrie
atinse Ratosnya (30 Km la nord-est de Sas- Regen); 2) Către Maghiaroș, prin lupte avute la
Szowata/Sovata și Paragd, pe care le stăpâni la 7 octombrie, de-a curmezișul munților Gurghiului în
directiunea Ghörghio sen Mikloș; 3) În valea marelui Kokel, unde de-abia la 7 octombrie s-a putut
ocupa Szekely – Udwarkely; 4)De la Homorod peste Munții Baraolt, în legătură cu aripa stângă a
lui Falkenhayn.
În timpul acesta, evenimentele au ajuns la un rezultat hotărâtor pentru Armata Falkenhayn, care
opera cu iuțeală uimitoare. În timpul retragerii maselor Armatei a II-a Române, au fost luate forțe
puternice din fața frontului Arz și duse spre sud, spre a constitui o rezervă la
Sepsiszentgyörgy,/Sfântu- Gheorghe, deoarece Falkenhayn apărea ca un adversar atacator, într-o
pozițiune foarte primejdioasă. În tot acest timp, se întreprindea, pe linia generală- Feldioara –
Brașov și mai spre sud, o rezistență numai frontală. În Brașov s-a ajuns la lupte furioase de stradă în
ziua de 7 octombrie cu trupele lui Falk., cari erau neobosite și înaintau, batjocorind orice rezistență.
49.Aceste prime lupte s-au născut datorită pătrunderii batalioanelor germane pe șoseaua
Höltoveny/Hălchiu, Heldsdorf  – Brașov și în acelaș timp a unor forțe ungurești cari înaintau de la
Vidombak/Ghimbav/Weidenbach.  În cursul zilei de 8 octombrie, bătălia se dezvoltă pe o scară
întinsă. De astădată, intră în acțiune rezerva română de la Sfântu- Gheorghe. Ea fu atacată dinspre
vest, în timp ce își dirija mișcarea sa înspre sud și, după luptă înverșunată, fu bătută. Situația
românilor deveni din ce în ce mai primejdioasă pentru ei. Baterii grele germane, care jucaseră iarăși
un rol de căpetenie în această bătălie, aruncau proiectile și pe șoselele pasului Törzburg/Bran și
Timiș/Predeal52, în care timp, pe de altă parte, acțiunea de infanterie din regiunea Sibiului rămase pe
al II-lea plan. Iar aici, reuși unei coloane germane de întoarcere, care pătrunsese spre sud, în
Peisanergebirge, să cadă în spatele dușmanului, ajungând la Törzburg/Bran prin Zărnești, pe care îl
depăși închizând și Pasul Timiș. Astfel aripa sudică a Armatei a II-a Române trebui să-și execute
retragerea prin Pasul Tătarului și al Buzăului, după ce pierduse la Brașov 1175 prizonieri și 25 de
tunuri și avusese pierderi extraordinar de sângeroase. În timp ce, în ziua de 9 octombrie, românii se
aflau în plină retragere, Armata Arz, în ziua de 10 octombrie, atinse linia Cik-Sereda/
Csíkszereda/Miercurea Ciuc – Valea Mureșului, la Ghiorghio S. Micloș. De-aci, de acum înainte, se

52
Astfel, în perioada 12 - 23 octombrie 1916 a avut aici loc „Bătălia de la Predeal”, de străpungere de către
armatele Puterilor Centrale a apărării românești a trecătorii, în Primul Război Mondial. n.n
avansă repede. La 12 octombrie comunicatul zilei aduse o veste extrem de importantă : ”A doua
Armată Română a fost aruncată în pozițiile de la graniță” . Cu aceasta, se puse capăt ofensivei
începută de români cu atâta semeție. Ideea inițială de a-și dirijia forțele lor principale spre
Transilvania, pentru a-și-o câștiga, ca obiect de compensație politică, au ispășit-o amarnic. I-a
costat Dobrogea. Căci atunci când, prin ofensiva lui Mackensen, fură contrânși să-și modifice
planul, ajunseră numai la o slăbire a ofensivei lor în Transilvania, fără a putea obține o înbunătățire
hotărâtoare în Dobrogea. 50.Românii au mers din rău în mai rău cu hotărârile lor, subordonate
hotărârilor Comandantului german.
Armatele românilor s-au bătut cu multă vitejie. Soldații au întrecut chiar pe ofițeri 53.
Aceasta era chiar de prevăzut, față de stricăciunea cu care era îmbibată pătura suprapusă a societății
românești. Deci conducerea lor nu a corespuns grelelor probleme ce avea de rezolvat.
5. – LUPTELE DE MIȘCARE GERMANE PÂNĂ LA BĂTĂLIA DE LA ARGEȘ ȘI PÂNĂ
LA OCUPAREA BUCUREȘTIULUI. –

Prin cucerirea liniei Constanța- Cernavodă de către Mackensen și prin stârpirea ofensivei
românești în Transilvania, se încheie prima parte a războiului românesc, în favoarea Puterilor
Centrale. Războiul pe două fronturi, impus românilor de către Înaltul Comandament German, nu a
fost nici la înălțimea conducerii românești și nici la nivelul necesar de organizare militară.
Zăpăceala și nesiguranța în ceeia ce privește deciziunile operative care s-au manifestat, îndeosebi la
înalta conducere a armatei românești, chiar imediat după lupta de la Turtucaia, au luat proporții din
ce în ce mai mari și-au devenit factorii primordiali în dezastrul definitiv românesc. Cu drept cuvânt
afirmă un comunicat al marelui nostru Quartier, că, ”diviziile românești, care trebuiau să fie aduse
în anumite puncte, pentru a contribui la acțiunea hotărâtoare, în momentul când era să se execute
acea acțiune, ele se aflau, de obicei, încă în tren. Transporturile continui de colo până colo ale
forțelor înspre punctele unde ofensiva germană apăsa mai puternic în acel moment, aduceau bine
înțeles o veșnică întârziere, atât în ceea ce privește deciziunile conducerii cât și în ceea ce privește
executarea acestor deciziuni românești. 51.Slăbiciunea continuă a defensivei se asemăna unei
lucrări școlare, încât făcea ca cercul liniilor exterioare ale forțelor germane ce operau să se strângă
din ce în ce, în așa fel ca libertatea de mișcare a liniei interioare a românilor ce operau să devie din
ce în ce mai mică iar ciocnirile tactice să înrâurească hotărâtor asupra situației generale.
51.Presa Înțelegerii/Ententei urmărise încă de pe la mijlocul lui octombrie, cu îngrijorare,
desfășurarea evenimentelor strategice, pe frontul balcanic. De unde la început ”Presa” trâmbițase în
tonurile cele mai însuflețite asupra desfășurării războiului, tocmai prin faptul că evenimentele se
53
Nu este singura dată când autorii germani laudă bravura Armatelor române, mai ales a românului simplu, militar sau
civil, făcând subtile diferențe de rigoare, n.n.
petrecură exact contrariu, cade asupră-i o prea amarnică decepțiune. Organul ce apare în franțuzește
”L-Indépendance Roumaine” , încă la începutul invaziei românești în Transilvania, scria
următoarele: ” O treime din Transilvania este în mâinile noastre. Brașovul, Făgărașul și Sibiul sunt
alipite la România pentru totdeauna. Visul întregului popor românesc s-a realizat mai repede de
cum am fi crezut. Cucerirea ”Schassburgului” este o chestiune numai de câteva zile. La Bistrița s-a
făcut legătura, de ambele părți, a trupelor noastre, cu acele ale glorioșilor noștri aliați. Ele merg cu
noi fără grije și cu moralul ridicat în fața evenimentelor viitoare, cu siguranța faptului că victoria nu
ne va putea fi răpită- ” 54
Evenimentele demonstrară, încă de la începutul campaniei, cum aceste profeții au fost numai fraze
goale. Un ziar italian se ocupă de soarta popoarelor mici, care au fost distruse de Germania și care
nu au putut fi ajutate îndeajuns de Înțelegere/Entente, exprimând părerea că participarea statelor
mici mai departe la război nu ar prezenta garanții mulțumitoare.
Această părere nu rămase fără răsunet în decursul evenimentelor și făcea dovadă de netăgăduit că
succesele strategice obținute de către înalta conducere a armatei germane au avut drept consecință și
efecte politice. Ca întotdeauna, urmară, în presa Înțelegerii, destule articole caraghioase, în care se
arăta că germanii vor fi învinși în curând, că vor cădea într-o cursă, că puterea lor este sleită și că
fără întârziere va începe ofensiva generală contra lor în Balcani: – curat vorbe goale. 52.Publicul
”Înțelegerii” a fost așa de orb în ura sa contra Germaniei, încât nu-și mai dedea seama de astfel de
minciuni și de astfel de flecării. El se îmbătase de atâtea articole triomfaliste și uitase deplin că
realitatea era cu totul alta decât aceea susținută de ziariști. Această stare de lucruri este din cale
afară de interesantă, din punct de vedere psihologic. Aici intră în vigoare principiul că adevărul, ca
efect rezultat, nu se poate măsura numai cu perceperea în sine a adevărului, pentru că asupra
oamenilor nu influențează obiectivul, ci numai înțelegerea subiectivă a obiectului. Și această
percepere subiectivă a fost în continuu întipărită masei publicului docil, inamic, cu toată
îndemânarea și cu toată puterea organizării presei inamice în direcția că ” succesele mai mici nu ar
putea să schimbe întru nimic situațiunea reală și că Puterile Centrale se află în agonie”.55
Din desfășurarea strategică a armatelor germane ce luptau contra României reiese, încă din
cursul lunei octombrie, tendința conducerii germane (care și-a exercitat toată influența asupra
conducerii românești) de a atrage interesul inamicului în regiunea sud-Brașov și în Dobrogea,
pentru a-l abate din punctul unde, în realitate, trebuia să se înfăptuiască invazia în România.
Cucerirea Constanței influență mersul luptelor în chip surprinzător și într-așa grad că fură aduse noi
întăriri românești în partea nordică a Dobrogii. Chiar și la sfârșitul lui octombrie mai erau încă lupte

54
Până la urmă, așa a fost, în ciuda hohotirilor ironice germane, prin care, încrezându-se în primele victorii, șefii
germani nu iau în considerare neprevăzutul,nn.)
55
Și aici, raționamentul autorului german se întoarce chiar împotriva publicului său german, n.n.
importante în Dobrogea. Armata ruso- română care luptă acolo, în timpul retragerii sale ajungând la
Dunăre, se găsi într-o situație primejdioasă și nu putea să înlăture această criză strategică decât prin
contraatacuri. În urmărire, aripa stângă a lui Mackensen ajunse la Hârșova, încă din 26 octombrie.
La 27 octombrie, antegardele lui ajunseră pe linia Babadag- Ostrov. Aici, ruso-românii au trebuit să
reziste cu îndărătnicie. Era de altfel ultimul lor mijloc. Peste Dunăre erau numai 3 poduri/ pontoane
care erau la dispoziția rușilor: la Brăila, Isaccea și Tulcea. 53.Chiar și pentru cazul că s-ar fi păstrat
defensiva de partea rușilor în partea de nord a Dobrogei, sau pentru cazul că s-ar pregăti o nouă
ofensivă, exista nevoia de a ține pe urmăriți la o depărtare anumită de locurile unde erau podurile;
adică, la sud de poduri să existe un spațiu pentru mișcări proprii. În săptâmânile cari au urmat,
luptele ce s-au dat în această parte de nord a Dobrogii pot să servească drept pildă într-o operațiune
similară. De data aceasta, românii încep să-și piardă propria lor siguranță strategică. Ofițerii
francezi și ruși veniră în număr mare sub cuvânt de a ajuta: dar de fapt, ca să ia din mâna românilor
conducerea de care aceștia se dovediseră incapabili. După comunicatele zilnice rusești din acest
timp, trupe rusești se iviră spre a apăra trecătorile munților cari duc din regiunea estică a
Transilvaniei în România. Aceasta o dovedesc rapoartele oficiale ale Statului Major Rusesc, care
conțineau o coloană specială:” Frontul românesc” și în care se dădeau lămuriri asupra acestor lupte.
Grupările armatei lui Falkenhayn continuau în toată liniștea în acest timp și pe cât s-a putut, fără a fi
observate de adversar. O puternică grupă rămase la Brașov, cu scopul ca să împingă forțele
dușmane- ce apăreau ca o serioasă amenințare- de la Predeal spre sud și în regiunea Câmpu- Lung.
În toate trecătorile erau hărțuieli cari adeseori se transformau în lupte serioase. Românii au
întrebuințat multă îndârjire pe toate punctele amenințate și au avut pe alocurea succese tactice
contra unităților atacatorului, cari din cauza strecurării lor prin munți erau despărțite. Asprimea
vremii nu a fost un motiv de căpetenie ca progresul iute al ofensivei noastre în munți să poată fi
împiedicat. Motivul de întârziere era mai degrabă intențiunea conducătorilor armatei germane de a
angaja tot frontul românesc pentru ca apoi să străpungă frontul prin creasta munților într-un singur
punct, iar pentru acest scop să concentreze trupe suficiente și prevăzute cu toate cele necesare.
54.Noi înaintam încet și sigur; lăsând adversarului bucuria gazetărească, în timp ce noi ne rezervam
pe cea strategică. Cât timp trupele se găsesc în coloane lungi în trecătorile munților, strategia are un
câmp de acțiune restrâns. De aceea trebuia mai întâi să cucerim ieșirile acestor trecători, ca apoi să
putem realiza o bază fundamentală a situației, prin măsuri strategice. Exact din acest punct de
vedere, trebuiesc judecate aceste lupte, pe lângă însemnătatea lor demonstrativă, luptele dându-se
la sfârșitul lui octombrie în trecătorile Temeș/Timiș, Törzburg, Turnu- Roșu, Vulcan etc, precum și
la sud de aceste trecători. Cu fiecare pas pe care trupele noastre îl făceau spre sud, înaintând în
trecătorile înguste ale munților care împiedicau orice defășurare mai mare, libertatea de mișcare a
lor devenea mai mare și cu ea crescu și puterea strategică a mișcărilor ordonate, iar perspectivele
apărării deveneau mai mici în momentul în care trebuia să reușească străpungerea într-un loc din
întregul front. Într-un comunicat zilnic, din acel timp, românii se lăudară cu un succes avut asupra
trupelor bavareze în Valea Jiului și trâmbițară acel succes în toată lumea.În realitate însă, trupele
bavareze înaintară fără a ține seama de nimic și cu o furie nemaipomenită, fără a se sinchisi de
apărarea inamică. Îndeosebi în operațiunile din munți, se întâmplă foarte adesea ca vârfurile
coloanelor ce pătrund să fie respinse pentru moment dacă se izbesc de un inamic puternic ca număr,
care cunoaște pozițiunea și atacă. Românii însă nu se bucurară mult timp de această victorie, căci
mânia bavareză se manifestă din nou, imediat, arătându-i că infanteria bavareză aparține nu numai
celei mai bune infanterii germane dar și întregei Europe, cunoscute și de francezi la Verdun și în
multe părți.
În primele zile ale lui noiembrie, germanii reușiră, după lupte înverșunate, să ia importanta
pozițiune ”Clăbucetul” din Valea Jiului.
55.Cu aceasta, speranța presei rusești a fost înșelată, când scrisese că iarna ce începe ar face
nemților cu neputință operațiunile în munți. În timpul grelelor lupte de mișcare ale Corpului Alpin
își găsi moarte de erou pe câmpul de bătae, un prinț regal de Bavaria, Heinrich 56, fiul popularului
principe Arnulf 57
și al însuflețiților soldați bavarezi. El căzu jertfă glonțului unui bun trăgător
inamic, pe când era călare într-o recunoaștere, înaintea regimentului său, regiment de gardă
bavareză, vestit pe toate teatrele de război.
În primele zile ale lui noiembrie, în Dobrogea, trupele de asalt ale lui Mackensen se izbiră de
inamic puternic. Comanda de căpetenie în România o luase în primire generalul rus Saharov. 58 De
56
Prințul Heinrich de Bavaria (24 iunie 1884 – 8 noiembrie 1916) a fost membru al Casei Regale Bavareze din
Wittelsbach și un ofițer de armată pluri- decorat în Primul Război Mondial.
La sfârșitul anului 1916, batalionul lui a fost transferat în România unde a luptat la Pasul Turnu Roșu. La 7 noiembrie
1916, în timpul operațiunilor din zona de lângă Poiana Spinului, în timp ce efectua o recunoaștere personală a liniei
frontului, a fost împușcat și ucis de soldații români. Ultimele sale cuvinte au fost: „Noblesse oblige. Nu mă refer la asta
cu privire la familia mea, ci mai degrabă la datoria mea de ofițer.” Trupul lui Heinrich a fost transportat înapoi la
München, unde a fost îngropat alături de tatăl său la Theatinerkirche. La 6 martie 1917, pentru curajul său excepțional, i
s-a acordat post mortem Crucea de Cavaler a Ordinului Militar al lui Max Joseph. Anterior a primit Crucea de Fier
(1914), clasa I.
57
Prințul Franz Joseph Arnulf Adalbert Maria de Bavaria (6 iulie 1852 – 12 noiembrie 1907) a fost membru al
Casei Regale Bavareze din Wittelsbach și general de infanterie. A luptat alături de armata rusă și română în războiul
ruso-turc (1877-1878) și a fost prezent la luarea Plevnei.
58
Vladimir Viktorovici Saharov (1853 – + august 1920, Bilohirsk,Rusia comunistă) general al Armatei Țariste
Ruse din Primul Război Mondial.Având gradul de general de cavalerie, la 19 octombrie 1916 a preluat comanda
Armatei Dunării, pe care Armata Imperială Rusă o crease pentru a acorda asistență României în timpul Campaniei
României. După ce Armata Imperială Rusă a creat Frontul Român pe baza Armatei Dunării și a rămășițelor Armatei
Române, Saharov a fost numit asistent al comandantului șef al Armatei Române, Regele Ferdinand I al României, la 12
decembrie 1916.După Revoluția din februarie, sub guvernul provizoriu rus, Saharov a fost înlăturat de la comanda
Frontului român la 2 aprilie 1917. El a rămas în serviciu activ în noua armată rusă, continuând doar ca membru al
Comitetului Alexandru pentru răniți, în care slujea din 1 septembrie 1915.După Revoluția din octombrie la 7 noiembrie
1917, când a izbucnit războiul civil rus, Saharov a fost demis din armată. A locuit în România, apoi în Crimeea. Potrivit
unei relatări a lui P. V. Makarov, adjutant al generalului Vladimir May-Mayevsky al Armatei Albe, Saharov călătorea
într-un grup de trei trăsuri îndreptate spre satul din Crimeea Shabuldy - fără să-și dea seama că forțele Armatei Roșii și
Armatei Verzi au ocupat satul - în 1920, când el și tovarășii săi au fost capturați-.Saharov se numără printre cei cinci
abia se petrecu aceasta, că presa Înțelegerii începu să publice cu mare gălăgie despre o ”ofensivă
rusească puternică” în România. Natural că această știre fu crezută în toate țările Înțelegerii. Dar,
câte altele nu s-au crezut acolo! Iar promisa ofensivă rusească nu se mai arătă. Rușii erau însă cu
totul departe de front, înapoi, în România. Pozițiile de ariergardă rusești, în Dobrogea, se întindeau
de la Ostrov pe Dunăre până la Babadag , dealungul unui lanț de dealuri foarte propice pentru
defensivă. Ciocnirile anunțate de către comunicatele zilnice, serveau numai pentru recunoașteri.
Natural, pentru conducerea germană a fost de mare importanță ca, înainte de a lua orice măsură
tactică, să se orienteze asupra mișcărilor de trupe inamice. Inițiativele flotei rusești contra coastei,
bombardarea Constanței, a Mangaliei, au fost fără nici o importanță. În timpul luptelor ce erau în
curs în toate trecătorile munților, în special celor foarte puternice de la Predeal, Înaltului
Comandament German îi reuși din nou o mare surpriză strategică în ziua de 16 noiembrie.
56. În aceste zile, trupele generalului Falkenhayn cuceriră prin lupte, la Târgu- Jiu, ieșirea din
munți, printr-o puternică spargere a frontului, între Jiu și Gilort, pe o lărgime de 25 de km și
atinseră împreună cu o coloană ce înainta pe Valea Motrului calea ferată Vârciorova – Craiova. Un
contraatac românesc îndreptat contra flancului estic al trupelor noastre străpungătoare, care a fost
totuși puternic pronunțat în regiunea de la vest de Râmnic, nu va reuși, având pierderi sângeroase.
Încă de atunci, din 16-17 noiembrie, s-au luat ca prizonieri 189 ofițeri români și 19.338 oameni de
trupă, 26 tunuri, 17 trăsuri cu munițiuni și 72 de puști.
Pe frontul de est, transilvan, Armata Austro-ungară Kövess 59, în a cărei alință se aflau și trupe
germane s-a apropiat încet de granița românească. Ambele împinseră înapoi pe inamic în
direcțiunile Oituz și Pasul Ghimeș, precum și în pasurile mai mici, aflătoare între acestea. La aripa
stângă, unde Armata lui Arz se alipi de Armata Kövess ce înainta, trupele austro-ungare se izbiră de
obstacole mai grele. Aci Rușii aduseră întăriri considerabile și executară contra- atacuri puternice pe
care le repetară până târziu, în decembrie, cu furie veșnic nouă. Aceste atacuri resești trebuiesc
privite pe deoparte ca ofensive de descărcare; iar pe de altă parte poate că vor fi urmărit scopuri
operative de sine stătătoare. O descriere mai amănunțită a unor astfel de evenimente ne-ar duce prea
departe și ar prezenta un oarecare interes numai dacă am cunoaște distribuția trupelor de ambele
părți.
Marele succes al Armatei Falkenhayn se datorește, înainte de toate, pe lângă vitejia trupelor,
împrejurării că atacul fără preget al trupelor germane contra liniei Câmpu- Lung – Sinaia și în pasul

bărbați pe care partizanii i-au împușcat lângă Karasubazar în Crimeea, restul ocupanților trăsurilor fiind de acord să se
alăture partizanilor.
59
Hermann Kövess von Kövessháza (n. 30 martie 1854, Timișoara – d. 22 septembrie 1924, Viena), militar austro-
ungar, feldmareșal, născut în Banat într-o familie maghiaro-germană. În 1914 urma să se pensioneze, dar
izbucnirea Primului război mondial l-a făcut să rămână în posturi de comandă, în 1918 fiind ultimul comandant suprem
al Armatei Comune austro-ungare. wikipedia.
Botza a dat conducerii române impresia că acestor trupe de asalt ar urma și grosul puterilor
germane. Chiar și critici din presa Înțelegerii fură înșelați și se pronunțară cum că atacul principal
nu se va da la pasurile vestice: Surdu, Vulcan și Turnu- Roșu, ci tocmai acolo unde trupele se aflau
în luptă încă de mult timp. Multe motive erau în vigoare, spre a se bănui acest lucru: 1.Pe aci era
drumul cel mai scurt spre București. 57. 2.Se spera că se putea tăia retragerea trupelor române ce se
găseau în Valea Walachiei și se putea prevede că în curând se va da mâna cu părți din Armata
Mackensen ce treceau Dunărea. Etc.
Scopurile care au determinat pe Hindenburg să ordone spargerea frontului așa de departe, mult spre
vest, nu trebuiesc cercetate mai departe, din cauza puținelor cunoștințe pe care le avem asupra
acestora. Se presupune că tocmai de aceea s-a încercat ”spargerea”, tocmai acolo, înspre mica
Walachie/Oltenia, pentru că a fost cel mai puțin așteptată: ceia ce ar fi în de ajuns ca motiv
strategic . Încă la 22 noiembrie cele mai înaintate trupe germane pătrund în Craiova. Prin ocuparea
Craiovei, așa zisa ” Mica Walachie” era în mâini germane – adică ținutul cuprins între munți,
Dunăre și Olt. Ocuparea Craiovei de la 22 noiembrie a fost un rezultat direct strategic al marșului
Armatei a IX-a, Germane, o întreprindere foarte grea și foarte interesantă. Era obligatoriu ca noi să
impunem românilor ca, de la nord spre sud, să meargă pe mai multe coloane, unele lângă altele. În
timpul când românii se retrăgeau de la Jiu spre Olt, Armata a IX- a trebuit să-i urmărească cât se
poate de repede. În acest scop era necesară, pentru întreaga armată, o largă ocolire la stânga. Numai
un mic detașament a fost îndreptat spre Turnu- Severin, pentru a prinde Divizia I-a, de infanterie
română, ce mai lupta acolo și astfel să deschidă calea Dunării, o chestiune de mare însemnătate,
prin faptul că pe acolo se puteau trimete proviziuni din România în țară. Era de așteptat ca la Olt
românii să opună o rezistență îndârjită. Sectorul Oltului este tare și se prezintă pentru un apărător ce
luptă cu fața la vest ca un front foarte ușor de păstrat. Atacul acestui sector din față (ceia ce
militărește se chiamă atac de front) e foarte greu și a costat pe atacator, lucru de prevăzut de altfel,
multe pierderi. Aici vedem din nou cum strategia se silește și tinde să ușureze rezultatul tactic.
Falkenhayn, care, precum se pare, odată cu intrarea lui în Walachia Mică, trecu sub comanda
directă a lui Mackensen, înaintă spre linia Oltului în trei grupe: la dreapta, corpul de cavalerie
(Schmetow60), îndreptat spre sud de Slatina; grupul Kühne 61 asupra Slatinei și la nord de Slatina; iar
grupul Krafft 62cam spre linia Drăgășani -Teiu .
58.Această înaintare frontală a fost susținută: 1): prin atacul unei coloane puternice în regiunea la
sud de Pasul Turnu-Roșu, pe ambele maluri ale Oltului în direcțiunea Rm-Vâlcea, adică împotriva
aripei drepte a apărării românești, care era în general pe linia Râmnicu-Vâlcea -Slatina. 2): prin
trecerea peste Dunăre, la 23 noiembrie, a armatei Kosch63, formată din trupe din grupa armatei
Mackensen, care căpătă numele de Armata de la Dunăre.
Această trecere s-a făcut în acelaș loc istoric unde, în anul 1877, armata rusă sub conducerea
Marelui Duce, Nicolae, trecu în războiul contra Turciei, însă în direcțiune opusă – între Șiștov
( numit și Sviștov ) și Zimnicea. Suscitatul loc a fost căutat cu luni întregi mai înainte și găsit ca cel
mai îngust peste Dunăre. Malul bulgăresc domina cu mult pe cel românesc și comanda toate
pozițiunile profitabile de apărare ale inamicului. Printr- o pază riguroasă, comunicațiile oricărei
persoane cu România au fost împiedicate. Drumurile către locul indicat pentru pod au fost lucrate
numai noaptea. Canalul Belene – nu departe de acel loc- îngăduia să mascheze monitoarele austro-

60
Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul
dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9
Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie.A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în
campania acestuia din România, din anii 1916-1917. După avansarea la gradul de general-locotenent, la 18 august 1916,
este trimis pe frontul românesc, în campania împotriva României, fiind numit comandant al Diviziei 3 Cavalerie,
staționată în Transilvania. Această unitate s-a transformat în următoarele zile în „Corpul de cavalerie Schmettow” , prin
atașarea Diviziei 1 Cavalerie austro-ungară. Ea a acționat pe timpul bătăliei de la Sibiu în flancul stâng al Armatei 9,
făcând față cu succes atacurilor forțelor române. Pe când asigura flancul drept al Grupului Kühne, în bătălia de la Târgu
Jiu, în noiembrie 1916, Grupul de cavalerie Schmettow, acum format din Diviziile 6 si 7 Cavalerie, a înaintat
în Muntenia spre Craiova . La inceputul lunii decembrie grupul a participat la Bătălia pentru București și, de asemenea,
a luat parte la cucerirea Bucureștiului.
61
Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei
Imperiale Germane din Primul Război Mondial.A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54
Rezervă, în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent.
Comandamentul General LIV Rezervă German a fost una din marile unități operative ale Armatei Imperiale
Germane, participantă la acțiunile militare de pe frontul român, în timpul Primului Război Mondial. În această perioadă,
a fost comandat de generalul locotenent Viktor Kühne.
62
Konrad Krafft von Dellmensingen (n. 24 noiembrie 1862, Laufen, Regatul Bavariei – d. 22 februarie
1953, Seeshaupt, Germania) general de artilerie din armata Germaniei din Primul Război Mondial. Este considerat
„părintele” trupelor de vânători de munte, îndeplinind funcția de comandant al Corpului Alpin german pe perioada
războiului. În fruntea acestui corp a participat la campania acestuia din România, din anii 1916 și 1917.
63
Robert Kosch (n. 5 aprilie 1856, Glatz, Prusia – d. 22 decembrie 1942, Berlin, Germania) a fost unul dintre generalii
armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 52
Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917. Între 30 noiembrie și 3 decembrie  1916  s-a
desfășurat Bătălia pentru București. „Grupul Kosch”, aflat sub comanda generalului August von Mackensen, a trecut
Dunărea pe la Zimnicea și, împreună cu Armata 9 aflată sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, a reușit să
înfrângă forțele româno-ruse, aflate sub comanda generalului Constantin Prezan. Ca urmare, la 6
decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și l-au ocupat.Forțele „Grupul Kosch” au continuat apoi
urmărirea forțelor româno-ruse aflate în retragere până la mijlocul lunii ianuarie 1917, când frontul s-a stabilizat în
Moldova. Începând cu 1 mai 1917 generalul Kosch a asigurat comanda temporară a Armatei 9 după plecarea
generalului Falkenhayn și până la sosirea generalului Johannes von Eben.
ungare, vasele de patrulare și șalupele cu motor german, precum și pontoanele necesare construirii
podului și părții de pod gata încheiate.
Armata care trebuia să treacă Dunărea la Șiștov avea nevoie de o stație de etape, pentru a o înzestra
cu hrană și munițiuni în timpul operațiunilor de mișcare,- pentru care scop a fost aleasă localitatea
Șiștov-. Totalitatea de material în aprovizionări, multe munițiuni și orice obiecte necesare armatei
au fost transportate cu trenul la Șiștov și descărcate acolo. Toate acestea trebuiau să fie executate
cât se poate de ascuns. Se pare că inamicul a observat acestea, întrucâtva, deoarece, cu câteva zile
înaintea trecerii, orașul a fost bombardat cu artilerie grea. Noi nu știam dacă au fost aduse și întăriri.
59.În nesiguranța situației ruse, în primul rând, această întreprindere a fost efectuată cu foarte mari
riscuri.
La 23 noiembrie s-a lăsat o ceață puternică pe Dunăre. În această zi s-a executat atacul contra
malului românesc; iar pentru a înșela pe inamic, s-a executat în mai multe locuri. Nu numai că a
acționat artileria, dar s-a trecut și la ocupări de insule precum și acostări de vase pe ici, pe colo, la
malul inamic. Acestea au avut drept scop ca inamicul să rămână în nesiguranță până în ultimul
moment, unde trebuia să se efectueze trecerea în urma acestor preparațiuni și, în consecință,
inamicul să nu știe încotro să-și îndrepte rezervele. Regimentele germane și bulgare puseră piciorul
pe malul inamic în dreptul Șiștovului, aproape fără pierderi. În prima zi se fixară într-o pozițiune
minoră,drept cap de pod; în ziua următoare o schimbară într-una mai mare. Sub scutul acestui cap
de pod fură organizate circulația și construirea podului. Bine-nțeles că era de foarte mare importanță
să împingem cât de repede pe malul românesc forțe puternice, cu însărcinarea de a face față unui
atac inamic, de așteptat cu siguranță . În două zile podul fu gata, după care începu marșul operativ
de înaintare. Cu drept cuvânt scrie o revistă militară austro-ungară:
” Pregătirea și executarea trecerii peste Dunăre va rămâne nepieritoare în istoria războiului ca o
pildă măiastră”.64
Prin înaintarea Armatei de Dunăre spre Alexandria, flancul stâng al pozițiunii românești de la Olt a
fost amenințat în chip serios. Comandamentul românesc își puse întrebarea dacă trebuie să rămână
la Olt și prin aceasta să se găsească în primejdia riscantă de a lupta pe 3 fronturi . Teama de a pierde
legăturile armatei sale cu spatele, fu întărită prin faptul că, în ziua de 24 noiembrie, Corpul de
Cavalerie German care trecuse Oltul la Sud de Slatina luase contact cu Armata noastră de Dunăre,
între Alexandria și Roșiorii de Vedea. La 27 noiembrie aripa dreaptă de infanterie a armatei
Falkenhayn trecu Oltul, ce fu părăsit de români. 60.Aripa stângă acționă în valea Topologului, în
direcțiunea Argeșului. Această înaintare avu efecte strategice destul de favorabile asupra
operațiunilor următoare. Noi ne reamintim că românii ocupaseră trecătorile peste Alpii Transilvani

64
Ar fi rămas, dacă n-ar fi pierdut războiul, tocmai din lipsă de strategie pe termen lung și pe spații mari.n.n.
și se apărau cu tenacitate contra tuturor atacurilor de la nord. Acum apărătorii pasurilor ajunseră în
cea mai grea situație, deoarece aripa stângă a armatei Falkenhayn înainta în spatele lor, adică la sud
de ei, înspre est și astfel le-au încurcat oarecum ”planurile tactice”. Prin înaintarea Armatei a IX-a,
pozițiunile românilor din pasuri căzură unele după altele. Nici chiar Curtea de Argeș, care a fost
apărată de Români cu cea mai mare îndârjire, nu a putut rezista atacului concentric pronunțat de la
nord și est. Prin pierderea pozițiunii de la Olt de către români, însărcinarea Armatei de Dunăre îsi
pierde îndoita sa misiune. Armata putu să se dedice cu totul numai înaintării asupra Bucureștilor.
Pozițiunea următoare a românilor nu mai oferi un front unic precum oferise Oltul- în schimb, a fost
cu mult scurtată deoarece se spijinia de astă dată pe cetatea București (aripa stângă) și pe cursul
Dunării, unde fluviul face o cotitură mare spre nord-est. În sfârșit, aici intrară în acțiune forțe de
ajutor rusesc și ultimele rezerve românești, așa că evenimentele erau încă odată favorabile apărării;
și de aci putem presupune că printr'o hotărâre îndrăzneață luată de români, aceștia ar fi putut repede
să ne înconjoare. Natural, condițiunile pentru a realiza aceasta ar fi fost ca trecătorile munților de pe
linia Câmpu Lung – Sinaia să fi rămas în mâinile apărării românești și ca Dunărea să nu fi fost
trecută de inamic mai jos de București. Românii aleseră pozițiunea Câmpu-Lung- Pitești -Găești,
înaintea Bucureștilor - Argeșul de jos. Această pozițiune,la Pitești, făcea un unghi foarte pronunțat
cu fața la vest; ceia ce constituia o slăbire din punct de vedere tactic. În schimb, pe aproape tot
restul pozițiunii, Argeșul oferea o puternică piedică de apărare frontală.
61.Concepția de conducere ruso- franco- română, în alegerea acestei pozițiuni, a fost de a ataca și
”pironi” Armata Falkenhayn pe linia Câmpu- Lung –Pitești- Găești, în timp ce cu rezervele
disponibile voia să atace, dinspre București, Armata de Dunăre, care din cauza marșului operativ se
găsea oareșicum izolată, și s-o arunce. Dacă s-ar fi întâmplat acest fapt, flancul drept al lui
Falkenhayn ar fi rămas așa de descoperit încât Armatei a IX-a nu i-ar fi rămas decât retragerea și
nici chiar aceasta nu s-ar fi putut efectua în direcțiunea vest, dacă într- adevăr succesul românilor
contra Armatei de Dunăre ar fi fost hotărâtor. În acest chip se nădăjduia ca Falkenhayn să fie
aruncat în direcțiunea nord, în munți. Noi am numit această concepție ”ruso-franco –română”,
pentru că nu am fost siguri cine a emis-o. Se pare, însă, că Berthelot, sfetnicul francez, să fie
autorul65. În sine, concepția a fost foarte bună și a dat conducerii germane mult de lucru. Ea fu
exercitată prin victoria românilor asupra Armatei de Dunăre și cu menținerea propriului ei flanc
drept. Însă și căzu, în același timp: căci executarea practică nu corespunse bunei concepții teoretice.
Trebuiau forțe îndoit de multe, spre a ataca din București, pentru a obține cu siguranță rezultatul
65
Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța - d. 28 ianuarie 1931) general al armatei franceze.
În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest,
mareșalul Joseph Joffre.În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916, a fost detașat în România, ca șef
al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România, generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier
militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.
sperat. Chiar dacă mișcarea ar fi reușit, e problematic dacă s-ar fi obținut succesul general. Armata
Falkenhayn răsturnă de-a dreptul poziția Argeșului. Încă de la 1 decembrie, cu o zi înaintea ieșirii
din București, a fost cucerită poziția românească pe linia Câmpu- Lung – Pitești. Câmpu- Lung,
care de săptămâni întregi fusese atacat cu vehemență de la nord de trupele germane ale generalului
Morgen66, căzu jertfă unui atac din două părți, ca multe alte pozițiuni din munți, iar cu căderea
Câmpu- Lungului căzu și frontul general muntos care se credea pironit acolo. Forțele românești care
fugiră înapoi de pe linia Câmpu-Lung– Pitești, nădăjduiau, poate, să reziste încă odată pe linia
Târgoviște – Titu (Târgoviște fiind vechea reședință a domnitorilor români). Însă prin strălucita
străpungere tactică a poziției Argeșului de pe linia Găiești- Titu le-a fost făcută imposibilă și această
rezistență. Privitor la această din urmă linie, Divizia 41 sub conducerea lui Von Knobelsdorff67
trecu Argeșul la timp, pentru a primi cu brațele deschise pe românii ce fugeau de la Pitești, sau
tacticește vorbind: pentru a-i primi cu foc și baionetă.
62.În consecință, acele unități românești au fost dizolvate complect. Prin aceasta, în ziua de 3
decembrie căzu întreaga rezistență a românilor la nord de București. Prin înaintarea continuă a
Armatei a 9-a, pozițiunea românească de la Sinaia avu parte de aceeași soartă rea ca și a celorlalți
apărători de trecători. De astă dată, însă, românii au părăsit poziția prea târziu și pierdură foarte
mulți prizonieri. Deocamdată situațiunea Armatei de Dunăre, deși trecută prin încercări grele, totuși
era gata de succes. Deja de la 29 noiembrie, trupe de asalt atinseră Argeșul și erau de astădată la o
distanță de aproximativ 25 km, înaintea Bucureștilor. Aripa stângă a armatei, după lupte grele pe
linia Prunaru-Naipu-Bălănoiaia, (pe ambele părți ale șoselei Alexandria – București) au ajuns în
sectorul Neajlov. În această zi trupele înaintate ale Armatei a 9-a nu ajunseră încă la CFR Roșiori –
Pitești. Așadar se făcuse un interval foarte mare între amândouă armatele pe care trebuia să-l ocupe
Corpul de Cavalerie. În spațiul între aceste două armate s-au strâns însă mase de români ce fugeau
înapoi și căutau să scape în direcțiunea Corpului de Cavalerie. Acesta trebuia să înlăture contactul .
Masele de români care se înghesuiau înainte au fost întărite cu alte forțe românești care au fost
aduse în ultimul moment de pe frontul dobrogean. Cu toate aceste trupe trebuia să se facă o spargere

66
Morgen, Kurt von, (1.11.1858 - 15.2.1928), general german, comandant al Corpului 1 de rezervă din 7.11.1914 la
24.8.1918  Michael B. Barrett, Indiana University Press, 2013, în Prelude to Blitzkrieg: The 1916 Austro-German
Campaign in Romania, pp. 158 and 300 scrie că și în campania românească (1916-1917) nu a reușit să realizeze o
străpungere decisivă după ce a fost învins de români la Dragoslavele, la 8 mile de orașul Câmpulung. Von Morgen a
susținut că mult mai mult din Armata Română ar fi putut fi capturat dacă s-ar fi realizat o descoperire la Câmpulung. El
a insistat că aceasta ar fi obținut „o victorie reală, o Cannae, un Tannenberg”, ceea ce era exagerat.

67
Otto von Knobelsdorff (Berlin,31 martie 1886 – Hannover, 21 octombrie 1966) general german. Născut la Berlin în
1886 într-o familie nobilă, Knobelsdorff s-a alăturat armatei Germaniei Imperiale în 1905 ca Fahnen-junker (cadet
ofițer) și a servit în infanterie.A primit de două ori Crucea de Fier în timpul Primului Război Mondial, ulterior a servit
în filiala Heer (Armata) a Wehrmacht-ului. Promovat locotenent în august 1914. La 22 martie 1916, Knobelsdorff a fost
promovat căpitan și a ocupat funcții superioare în mai multe divizii ca ofițer de stat major. În timpul primului conflict a
fost rănit de mai multe ori, ultima dată la 28 octombrie 1918.
operativă între aceste două armate germane ce nu erau încă unite. Această grupă de atac a fost sub
ordinele generalului Stratilescu68. Ce însemnătate dădu acest general acestui atac disperat și la ce
mijloace a trebuit să recurgă pentru a garanta vitejia trupelor sale, reiese dintr-un ordin pe armată
dat înaintea atacului pe care-l reproducem ca un ”document de cultură”;
” Soarta neamului nostru depinde de acțiunea pe care o vom începe azi. Pretind de la toți ofițerii și
de la trupe să moară la posturile lor, în atac sau contraatac cu inamicul, care vrea să ne ia
pozițiunile. 63.Reamintesc fiecăruia că voi fi fără milă contra lașilor. Aceștia vor fi executați pe loc
de către comandanții de corpuri și divizii. Ofițeri și soldați, salvați țara de acești barbari fioroși și
Dumnezeu vă va răsplăti.”
Urmarea acestei mișcări de atac românesc a fost o puternică înconjurare a aripei stângi a Armatei
noastre de Dunăre, care a trebuit să facă față spre nord-est, nord și nord-vest, așa că a fost nevoită să
lupte într-un deplin semicerc. Au fost ceasuri grele pentru vitezele trupe germane, care trebuiau să
apere de distrugere aripa stângă a Armatei de Dunăre și au luptat cu o vitejie de nedescris. Alte forțe
românești merseră chiar direct dinspre București, în direcțiunea sud-est, contra frontului Armatei de
Dunăre. După un început de succes, acest atac de front a fost anihilat în regiunea Drăgănești. După
lupte furioase, atacul românesc a început să slăbească din ce în ce și în sfârșit românii o rupseră la
fugă, fiind urmăriți imediat, puternic de Armata de Dunăre. Victoria de la Argeș, contra unui front
prea slab, luă conducerii românești orișice perspectivă pentru restabilirea situațiunii. În aceste zile,
căzură în mâinile germanilor 19.000 de prizonieri, multe tunuri și mitralliere. Nici chiar cele opt
atacuri executate de ruși în Dobrogea, pentru a masca retragerea de pe acel front a diviziilor
române, nu au avut nici un rezultat. La aceste atacuri au luat parte și opt automobile blindate
englezești care au fost distruse repede de focul nostru de artilerie. Dacă ar fi să ne întrebăm în
legătură cu această, atât de frumoasă operațiune concentrică a lui Mackensen, ce a dus-o totuși la
succes ,cu toată situațiunea neîndoios de grea, adică, a Armatei de Dunăre, este faptul că cele patru
grupe, Morgen, Kraft, Kühne și Kosch, fără a-i păsa uneia de alta, atacară pe inamicul ce-l aveau în
față de parcă ar fi fost singure pe lume. 64.În acest atac ”nepăsător” fără a se întreba dacă se vor izbi
de forțe mai puternice sau mai slabe, în această dârje înaintare spre a ”distruge pe inamic” consistă
tocmai elementul principal al succesului în toate operațiunile pe liniile exterioare. Pe de altă parte,
conducerea superioară avu grijă ca nici una din grupe să nu sufere vre-o înfrângere și acolo unde
dădu peste un inamic superior, Armata de Dunăre fu retrasă în mod elastic, însă în așa fel, ca să
pironească pe inamicul ce-l avea în față și să-l rețină astfel de la orice manevrare a forțelor sale.

68
Dumitru Stratilescu/Strătilescu, (n. 28 august 1864 - d. 1927, București) general al Armatei României din Primul
Război Mondial.A îndeplinit funcții de comandant de armată, corp de armată și divizie în campaniile anilor 1916, 1917
și 1918.
Bucureștiul pică ” pară mălăiață” în mâna armatelor germane. Cetatea n-a fost apărată. Parlamentul
german a primit răspunsul că ”Bucureștiul să fie considerat ca oraș deschis”; vreo opunere serioasă
n-a mai fost făcută de către români. La 6 decembrie, trupele germane intrară în cetate. 69
Cu toate acestea Bucureștiul a fost una dintre cele mai mari cetăți ale Europei, clădită între 1883-
1896, în cea mai mare parte după planurile lui Brialmont70, avea 18 forturi și 18 uvraje
intermediare. Uvrajele au fost amenajate după 1908 cu 248 tunuri cu cupole blindate și 54
observatoare. Afară de aceasta, mai avea artilerie puternică în uvraje descoperite și nenumărate
lucrări armate la care au lucrat peste 60.000 de lucrători, (potrivit știrilor gazetărești). A fost
proiectat și un val în jurul orașului, dar neexecutat. Perimetrul întregei cetăți e de 75 km. Dintre
tunuri, multe au fost întrebuințate la câmp deschis, însă tunurile grele, de exemplu: obuziere de 21
și 15 cent. din cupole, care sunt strâns legate de blindaj și de mecanismul de rotație, nu-și pot
schimba locul și de aceea nu și-au găsit întrebuințare la câmp deschis. La tunurile blindate ușoare și
la tunurile fără blindaj aceasta ar fi fost cu putință.
Populațiunea nu s-a sfiit de germanii intrați în oraș. Nenumărații germani aflători în București, au
ovaționat pe Mackensen și mulți dintre români s-au aliat la aceste ovațiuni. Se zice că 1/3 din
locuitori au fugit în timpul ocupării. 65.Toate cele 18 forturi au căzut neatinse în mâinile
învingătorului, cu toate tunurile (după cum arată o știre din isvor sigur); în afară de acestea , au mai
fost capturate o mulțime de proviziuni felurite, în special munițiuni, alimente, petrol și sârmă.

69
August von Mackensen, feldmareșalul german care a ocupat Capitala, scrise autoironic în memoriile sale ce a
constatat cu surprindere la cucerirea Bucureștiului, că orașul nu mai avea fortificațiile operative: „Mi-am imaginat
cucerirea capitalei române ceva mai războinică decât a fost în realitate. Noi știam că Bucureștii sunt o cetate puternică și
adusesem pentru a o reduce material de artilerie de cel mai mare calibru. Cupolele sale blindate se transformaseră în
cupole de lemn. Spionajul nostru, așa de lăudat de inamicii noștri, nici nu parvenise să constate că Bucureștii au fost
dezarmați înainte de intrarea în război”.
70
.Henri Alexis Brialmont (Maagdenberg, 25 mai 1821 - Saint-Josse-ten-Noode, 21 iulie 1903) a fost un general și
inginer belgian. În 1877, în cele din urmă, a preluat gradul de general locotenent.În 1883 a plecat în România unde a
supravegheat fortificațiile Bucureștiului.S-a întors în Belgia în 1884, unde și-a reluat comanda pieței Anvers.S-a
pensionat în 1886, dar a rămas activ ca supraveghetor al fortificațiilor Bucureștiului și al apărării noului stat grec
independent.În 1882, Brialmont a fost însărcinat de regele Carol I al României să proiecteze o serie de fortificații pentru
a proteja noul Regat al României (care și-a primit independența față de Imperiul Otoman în 1877) împotriva invaziei și
pentru a spori statutul noii sale capitale, București. .[6]popppp Brialmont i s-a refuzat permisiunea de către guvernul
belgian de a vizita România în calitatea sa oficială și, în schimb, a mers în România ca cetățean privat.[13] Lucrările la
inelul celor 18 forturi din jurul Bucureștiului au început în 1883 și au durat până în 1900.[12] La întoarcere, el a fost
acuzat de Frère-Orban că a pus în pericol neutralitatea belgiană.[13]În timp ce fortificațiile de la București nu și-au
îndeplinit niciodată scopul defensiv intenționat, ele au avut o influență majoră asupra dezvoltării ulterioare și a
planificării urbane a orașului.[12] Traseele construite pentru a lega forturile au servit drept bază pentru șoseaua de
centură modernă a Bucureștiului. Ascris numeroase cărți și studii îndrăznețe contra pacifiștilor, ca: Éloge de la guerre
ou réfutation des doctrines des Amis de la paix, 1850;Histoire critique des négociations relatives au Traité du 11
décembre 1831, prescrivant la démolition des forteresses, in: Le Spectateur militaire, 1850;De la guerre, de l'armée et
de la garde civique, 1850. Vezi Machedon Luminiţa; Scoffham, Ernie (1999). Romanian Modernism: The Architecture
of Bucharest, 1920-1940. Cambridge: MIT. ISBN 0-262-13348-2.Internet.
Ar fi greșit să presupunem că Bucureștiul a fost întărit fără nici un scop. Chiar luând în seamă că a
fost organizat pentru un scop politic cu totul diferit, totuși de astă dată a servit în situațiunea
operativă a României. O cetate nu poate rămâne neînvinsă, însă poate susține problema operativă în
legătură cu conducerea generală. Deciziunea cu privire la întrebuințarea unor atari cetăți e chestiune
de timp și se poate spune că înfrângerea românilor pe Argeș întâmplându-se într-un timp scurt,
cetatea București nu s-a putut întrebuința în sens larg operativ. Comandamentul Român a făcut bine
că a predat Bucureștiul, căci nemăsurata cetate avea nevoie de foarte multe trupe pentru apărare.
Toate aceste trupe ar fi fost expuse pericolului de a li se tăia retragerea și astfel silite să capituleze.
Afară de acestea, capitala țării ar fi suferit mai mult sau mai puțin de focul asediului.Și ceia ce e
principalul, situațiunea generală operativă nu s-ar fi putut schimba prin rezistența Bucureștiului, ea
fiind din capul locului ”greșită” .
Încă de la 7 decembrie, Armata Falkenhayn a trecut de linia Ploești – București în direcțiunea est, și
prin aceasta s-a format o nouă situație strategică. Apărarea românească de la Sinaia a căzut repede
după căderea Bucureștiului. Calea ferată Brașov – Sinaia- Ploiești – București- Giurgiu căzu în
mâna noastră și putu să ușureze legătura cu Dunărea, liberând transporturile către armate,precum și
transporturile către patrie. Cam 50.000 km.pătrați, din cel mai fertil ținut de grâne, fură cuceriți.
Fideli artei de organizare germană,cele dintâi coloane de trupe luptătoare veniră impreună cu,
”Administrația civilă pentru România”(la București) care fusese din nainte hotărâtă și pregătită
pentru a administra acest ținut mare și pentru a trage foloase economice. 66.Cât de mult a fost
ușurat acest succes în desfășurarea totală a operațiunilor prin Înaltul Comandament și, în multe
privințe, chiar condiționat, reiese din autograful pe care-l adresă Împăratul lui Hindenburg și prin
care acordă marea decorație a Crucii de Fier celui mai mare și, din păcate, celui mai târziu venit la
locul de frunte, Generalisim al Imperiului:
”Iubitul meu Feldmareșal, campania din România, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar acum a dus
la un succes atât de strălucit, va fi valorificată în istoria războiului, a tuturor timpurilor , ca un
exemplu luminător a artei geniale de conducere. Din nou ați condus operațiuni mari cu rară
prevedere, cu o aptitudine desăvârșită și cu cea mai mare energie în execuția exemplară și ne-ați
propus, cu o prevedere anticipată, toate măsurile cari arătau drumul grupelor de armate ce mergeau
izolate, pentru a da lovituri unite. Domniei Voastre și valoroaselor ajutoare din Statul Major
General se cuvine, de aceea, din nou, mulțumirea Patriei, care a aflat cu mândră bucurie și cu
admirație știrile de victorie și privește cu nădejde sigură și cu deplină încredere și în viitor, asupra
unei astfel de conduceri . Eu am însă dorința de a da o deosebită expresiune mult simțitei mele
mulțumiri și nemărginitei mele recunoștințe, prin aceea că vă acord Marea Cruce a Crucii de Fier,
ca primului dintre generalii miei.
Dat în Marele Quartier General, azi 9 XII. 1916. Al Domniei Voastre recunoscător și de-a pururea
mult afecționat, Rege. ss. Wilhelm, R.
Adresa: ”Către Generalul Feldmareșal, Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von
Hindenburg ,Șeful Statului Major General al Armatei, Șeful Regimentului Infanterie, General
Feldmareșal von Hindenburg (al II- lea mazurian) No. 147 și, à la suite, al 3-lea Regiment de gardă
pe jos. ”.

67.Marșul către București și către Siret, unit cu cucerirea Dobrogii, avu ca rezultat o nouă
operațiune, care a fost condusă cu acelaș succes. Și aci, victoria a fost deplină, tot datorită marei
îndemânări a conducerii germane de a avea în mână astfel dirijarea grupelor izolate, care, cu toată
marea lor independență, au fost îndreptate, toate, în concordanță, asupra marelui și unicului obiect
de operațiune.

6.- OPERAȚIILE CONTRA SIRETULUI ȘI EVACUAREA DOBROGII

(Articole din Frankf. Zeitung. )
Fără să zăbovească prea mult, după ocuparea liniei București -Ploiești, grupa Armatei Mackensen a
intrat în noua situație operativă. Era necesară o urmărire imediată, până în cele mai apropiate
sectoare largi de teren, formate de către apele destul de late și crescute ale Ialomiței. Executarea
trecerii peste acest râu era cu atât mai necesară, cu cât în fața forțelor rusești aflate în regiunea
dintre C. F. București – Cernavoda și cursul inferior al Ialomiței se găsea aripa noastră dreaptă,
înaintată în chip primejdios . Aceasta s-ar fi executat, sau în detrimentul siguranței întreprinderii,
sau ar fi putut prejudicia adânc prin presiunea rapidă asupra apărării flancului. Ambele supoziții
fură înlăturate, prin faptul că bulgarii trecură Dunărea la Cernavodă- Silistra și Turtucaia încă de la
9 decembrie, iar trupele rusești, care se găseau la Dunăre, fură silite la retragerea înapoia Ialomiții.
Dacă se calculează cât de colosal material kilometric de poduri era necesar pentru aceste treceri, se
poate judeca cu câtă prevedere sigură s-a lucrat să se creeze aceste situațiuni strategice. Ofensiva
bulgară în regiunea Bărăgan, printre Dunăre și Ialomița inferioară, nu numai că asigurase și
accelerase trecerea Armatei de Dunăre și a Armatei a IX a, ci dăduse mai departe, în decursul
înaintării generale, un sprijin prețios Armatei de Dunăre. Prin aceasta, marginea extremă a teatrului
de operațiuni, simultan și cu apărarea corespunzătorului flanc drept al Armatei de Dunăre, fu
complectată prin evenimentele care urmară apoi în Dobrogea.
68.Rămășițele armatei române începură chiar de pe atunci să fie primite în armata rusă și să treacă
sub ordinul rusesc . Acest fapt, din puncte de vedere militar, nu e curios. A fost un act de
necesitate.Rezistența la Ialomița a fost concepută într-un chip pasager și în orice caz cu un scop mai
puțin precis de cum a fost concepută noua grupare în regiunea Buzău- Focșani – Brăila. Încă de la
10 decembre, linia Urziceni – Mizil a fost în stăpânirea urmăritorilor, din care cauză trupele care
ocupau Sinaia și pasurile la nord de Ploești n-au mai putut trece pe la aripa stângă a acelei linii.
Comunicatul nostru respectiv vorbește despre:” diviziuni române” care au fost nimicite la acea
încercare. Terenul din fața urmăritorilor nu mai oferi inamicilor decât un front de apărare îngust, pe
linia Buzău- Făureii vechi- râul Călmățui, care, însă, nu oferi deloc un front puternic, ca Oltul,
Argeșul sau Ialomița. Ambele aripi ale apărătorului au fost într- adevăr rezimate pe munți și pe
Dunăre, totuși rezimarea, în special pe munți, nu oferi nici o protecție, în nici un chip. Acest fapt l-
au demonstrat destul de evident evenimentele din 14 decembre. Apărarea flancului drept a acestei
eventuale poziții a fost sfărâmată exact în acea zi. Buzăul căzu în mâna armatei lui Falkenhayn, ce
înainta uimitor de iute. Pentru trupele germane se părea că nu există într-adevăr nici o intemperie;
iar vechiul principiu în urmărire: ”de a nu lăsa pe inamic să se oprească”, procură noi triumfuri
repurtate de bravele noastre trupe.
Nesfârșitele atacuri rusești contra Armatelor Kövess, și Arz în munții transivani de la granița de est,
pierduseră deocamdată caracterul unor ofensive de sprijin pentru organizarea frontului lor,
Moldova-Siret. Și generalul Sarrail71 lucra într-o foarte slabă concordanță cu situațiunea
românească, după ce rămăsese în strânsă legătură strategică cu românii, fără rezultat practic.
69.Ostenelile principale ale contingentelor franceze-ruse-sârbe și italiene, întrunite în acelaș scop,
tindeau la organizarea celor câștigate la Monastir și la Cotul Cernei . Cele 3 operațiuni: restul
grupei Mackensen în Dobrogea, pus sub comanda supremă a Armatei a III-a bulgare, Armata de
Dunăre contra Brăilei și Armata a IX-a contra Râmnicului Sărat, pe cât de răslețe erau în spațiu,
erau totuși destul de legate din punct de vedere operativ, încât fiecare, privită ca unitate și fără
raport față de celelalte, și-ar fi pierdut caracterul lor distinctiv. Înaintarea operativă generală a
”totalității” se efectuă cu grupe de aripi eșalonate înainte, în timp ce mijlocul, nu fără intenție, a fost
reținut din timp. Se pare astfel că, prin forma strategică aleasă, a fost ușurată în mod indirect
operațiunea tactică a grupei de mijloc.
De la 15 decembrie, Saharov a început retragerea în Dobrogea. Aliații ocupară în acea zi linia
generală: Cogealak-Cartal- Hârșova. Fără a se mai opri la pozițiunile pregătite, Saharov, care trebui
să se teamă de o depășire de către Armata de Dunăre ce înainta pe malul vestic al Dunării, se retrase

71
Maurice-Paul-Emanuel Sarrail (n. 6 aprilie 1856, Carcassonne, Franța – d. 23 martie 1929, Paris) general francez
din Primul Război Mondial. A fost numit la comanda frontului aliat de la Salonic. Eșecul ofensivei Aliaților pe frontul
din Macedonia a fost resimțit cu amărăciune de către trupele române, care au scandat în mod ironic: „O Sarrail, Sarrail,
Sarrail,/ Noi ne batem și tu stai!”. Cu toate acestea, România a contribuit, de asemenea, în mod parțial la eșec,
netrimițând 150.000 de soldați către Bulgaria pentru a susține ofensiva lui Sarrail, așa cum fusese stabilit într-o
convenție militară încheiată pe 23 iulie la Chantilly.Sarrail s-a retras la casa lui de la țară din Montauban pentru a-și
scrie memoriile. Relatarea operațiunilor de la Salonic a fost publicată la scurt timp după sfârșitul Primului Război
Mondial sub titlul ”Mon Commandement en Orient”. Vezi Seton-Watson, Robert William (1934), A History of the
Roumanians, p. 495-496. Internet.
în continuu până în spatele ținutului păduros al liniei: malul nord al lacului Babadag – Denis Tepe
– Aly – Beikoy- Hamcearea – Turcoaia. Aliații urmau în marșuri repezi și atinseră pe 16 decembrie
linia: Lacul Golovița – Testemel – Doiran- Dokuzaci; pe 17 linia Babadag – Pecineaga; pe 22,
străpunseră frontul arătat mai sus, al inamicului, pe când aripa dreaptă atinse deja Tulcea, în acea
zi. Aripa stângă întâmpină greutăți tactice pentru că inamicul trebui să țină cotul Dunării- Măcin-
Luncavița, deoarece unități inamice luptau la sud-estul Brăilei, pe când în josul Dunării inamicul
avea tendința să rupă contactul cu noi. La 24 decembre, aripa exterioară a Aliaților era gata
pregătită pentru atacul Măcinului, adică, în acea zi, marșul artileristic era terminat. Isaccea căzu în
acea zi în mâna lor. Rușii, datorită unei apărări îndârjite, scurtară frontul lor și renunțară la Isaccea.
70.Căci posesiunea acestei localități era pendinte de posesiunea liniei Rachel – Isaccea, adică a unui
front ce nu poseda
”hinterland tactic” și de aceea era fără importanță pentru menținerea cotului Dunării. Înălțimile
”Dealu Teilor”, au fost luate la 27 decembre de Divizia IV-a, bulgară. Prin acest succes câștigat
după luptă amarnică, puterea tactică de rezistență a capului de pod de la Măcin a fost slăbită
simțitor, iar posibilitatea de a susține ofensiva prin atacuri ofensive, a dispărut pentru ruși.
Rezistența Măcinului a fost mărginită și deci, din punct de vedere tactic, nu-i rămânea decât
apărarea. Rezistența puternică a rușilor reieși din desfășurarea evenimentelor operative pe malul
stâng al Dunării. Încă de la 17 decembrie, sectorul Călmățui a fost depășit de către Armata de
Dunăre. Și ea găsi aceeași rezistență disperată. Centrul balanței operative pentru ruși era Brăila-
Galați. Acest centru a fost amenințat, atât din Dobrogea cât și dinspre Călmățui. Făcând abstracție
de chestiunile grele care se iviră conducerii rusești și în strânsă legătură cu distribuția forțelor,
pentru Ruși, din înaintarea concentrică a armatelor noastre asupra liniilor exterioare, reieși pericolul
ca, odată cu pierderea unui mal al Dunării, neapărat să piardă și pe celălalt. Buzăul despărți prin
cursul său, în jos de Filipești, operațiunile: contra Brăilei și contra Râmnicului Sărat. Aici rușii
organizaseră o rezistență hotărâtoare, la nord și sud de Râmnicul Sărat: tocmai aici, deoarece era
locul de spargere a întregului front și trebuia făcută, de ei, ultima încercare ( precum a și fost făcută)
de a împiedica continuarea succesului german din Muntenia asupra frontului rusesc din
Moldova,printr-o răfuială tactică. Această răfuială tactică pricinui un deficit pentru Rusia, pe care o
prevăzuse prea bine marele Duce Nicolae; și din cauza acestei prevederi se făcu ”bolnav”.
71.Pregătirile de la Râmnicu- Sărat constau în primul rând într-o grupare tactică a aripei stângi a
Armatei a IX-a, a noastră, la care trebui să se alipească strălucitul Corp Alpin, venind peste catene
de munți înalți și văi adânci, pentru a asigura temeinic succesul lui Falkenhayn, a cărei victorie nu
ar fi fost asigurată la câmpie, dacă, în același timp, aripa stânga ar fi fost bătută în munți. Această
concepție privită ”în mare” pare să fi avut precădere și la Înalta Conducere germană care lăsă să
înainteze la aripa dreaptă, unde se afla, defensiv, Armata Arz, o trupă de atac germană sprijinită de
regimente austro-ungare, sub comanda inimosului și energicului general Friedrich von Gerok  72.
Cu puterea de înfăptuire germană au fost înfrânte toate greutățile de teren, intemperii și apărare
inamică. Vechiul principiu de ”soldat german”, care pare un cântec vechiu in cercul oamenilor de
carieră, deoarece a fost de multe ori discutat, s-a arătat totuși ca un fundament pe care s-au clădit
toate execuțiile militare. Este vorba de zicala: ”greutățile se ivesc numai pentru a fi înfrânte de
comandant și trupă”. Presiunea violentă pe care o putură exercita, acum, Gerok și Krafft von
Delmensingen asupra legăturii între grupa rusească de Moldova și de Muntenia și asupra punctului
caracteristic al acestei legături, adică Focșanii, deveni pentru evenimentele apropiate de cea mai
mare importanță. Înaintarea aripei drepte a lui Falkenhayn prin regiunea lacurilor, la sud-est de
Râmnicu-Sărat formă, de altmintrelea, un sprijin prețios al aripei stângi a Armatei de Dunăre, ce
înainta între Buzău și Dunăre; și înrâurii, presupunem, asupra grupului rusesc de la Brăila ca un
munte înfricoșător. Căci acuma, legătura Brăila- Focșani, pe cât de mult se întindea spre sud de
Siret, fu rău amenințată, iar însăși retragerea peste Siret deveni, din ce în ce, o întreprindere
periculoasă, atât din cauza repedei înaintări a aripei drepte a lui Falkenhayn, de-a lungul Buzăului,
cât și prin apropierea Armatei de Dobrogea de Galați.
72.Dunărea fu pierdută pentru ruși de când Tulcea și Isaccea căzură în mână bulgărească. Bătălia,
însăși, de la Râmnicu-Sărat a fost o mare luptă de 5 zile a Armatei a 9-a cu rușii. Prin victoria lui
Falkenhayn, prima mare încercare din partea conducerii rusești de a restabili situațiunea în
România, dădu greș. La 26 decembre a fost străpunsă pozițiunea rușilor la sud-vest de Râmnicu-
Sărat, pe o lărgime de 17 km. Pe 27, urmă un contraatac al inamicului cu forțe noi, aduse atunci.
Acest contraatac nu reuși și în ziua următoare se continuă iarăși ofensiva germană care pe 27 se
transformase, în chip trecător, într-o pozițiune defensivă contra atacurilor masate, rusești. Divizii
prusace și bavareze atacară cu mare energie pe adversar, care cedă la toate atacurile și se retrase.
Ele trecură peste pozițiunile de oprire preparate de ruși în noaptea de 26 spre 27 și înaintară până la
Râmnicu-Sărat. În acelaș timp pare să fi avut loc și ceva mai la sud o străpungere largă a pozițiunii

72
Friedrich von Gerok (n. 26 mai 1854, Stuttgart – d. 18 septembrie 1937, Stuttgart) a fost unul
dintre generalii armatei Germaniei (Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de
comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului XXIV Rezervă,( în campania acestui Corp
din România, din anii 1916-1917.) Din septembrie 1916, Corpul XXIV Rezervă a participat la campania împotriva
României, în compunerea Armatei 9, condusă de generalul Erich von Falkenhayn.În primăvara anului 1917 Corpul
XXIV Rezervă condus de von Gerock a participat la Bătălia de la Mărășești. Friedrich (Karl) von Gerok. Das 2. Württ.
Feldartillerie-Reg. Nr. 29 "Prinzregent Luitpold von Bayern" im Weltkrieg 1914–1918. Die Württembergischen
Regimenter im Weltkrieg 1914–1918 19. Stuttgart: Belser, 1921.
vezi Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1989,
rusești, în regiunea unde șoseaua Râmnicu-Sărat- Brăila trece Buzăul. De la 22 decembre au fost
făcuți prizonieri peste 10.000 de oameni și 50 de mitralliere. De asemenea și la aripa de nord a
pozițiunii rusești la Râmnic, trupele austriace au avut succes, cam în regiunea isvoarelor râului
Râmnic. Operațiunile generale în România de Răsărit se îndepliniră prin 5 grupe care, toate,
urmăreau o unică țintă, însă fiecare dintre ele avea să îndeplinească o însărcinare specială și bine
înțeles că erau, mai puțin sau mai mult, pendinte sau influențate de mișcările grupelor vecine.
Dependența sau influența rezultau numai din ordinele Înaltului Comandament sau a comandantului
Mackensen, iar nu de la grupă la grupă. Pentru operațiunea pe mai multe grupe este absolut
important ca fiecare grupă să atace pe inamic din față, fără a se sinchisi de vecini, iar nu să aștepte
să vadă ce ar face grupa vecină. 73.Acest din urmă procedeu ar cauza o șovăire și o așteptare
generală; și ar da inamicului timp să se grupeze favorabil. Dacă însă ”regulatorul” mișcării
operative e însuși Înaltul Comandament, atunci îndrăzneala tactică a atacului se leagă sub acest
raport cu prevederea operativă iar mișcările se succed la timpul propice și înlănțuirea membrelor
luate în parte s-ar realiza fără frecare, pe cât ar fi cu putință omenește. Mișcările acestor 5 grupe,
amintite, formează, sub acest raport de conducere unitară de către un înalt comandament și prin
execuția de sine stătătoare a fiecărui comandant de grupă, un exemplu tipic. Ele par a ne da dovada
că bazele instrucțiunii conducătorilor noștri germani sunt absolut juste, precum și ideile diriguitoare
ale doctrinei noastre.În ceia ce privește înalta conducere a trupelor, ea se poate susține ca argument
puternic în războiul mondial. Grupa de Dobrogea și Armata de Dunăre operară împreună contra
Brăilei, punct de sprijin al aripei stângi a poziției ruso- române de la Siret. Pozițiunile de ariergarde
rusești din Dobrogea, la sud de Dunăre, ocupară, din ce în ce, o întindere mai mică, după retragerea
forțelor rusești. În sfârșit, rezistența tactică rusească consta numai din bararea cotului Dunării de la
Galați pe linia Măcin-Luncavița. Pozițiunea nu mai avea caracterul unei poziții de ariergardă căci
nu mai existau trupe care să fie păzite; acestea trecuseră de mult Dunărea. Era vorba numai de a
împiedica apropierea Grupului dobrogean- bulgar de Brăila, pentru a nu expune apărarea atât de
greu înghesuită de Armata de Dunăre la un atac al flancului stâng. 74.Atacul bulgăresc asupra
Măcinului se îndreptă întâi contra liniei ”înălțimea Pricopandu (înălțimea fiind de 364 m )-
Luncavița”, cu tendința de străpungere. După ce fu luată Luncavița, iar Centrul bulgar străpunsese
la 2 ianuarie înălțimea197 de la Jijila, atacul se putu executa nesupărat asupra înălțimei Pricopandu,
care hotărî posesiunea Măcinului. Rușii mai rezistară pe linia generală Măcin – înălțimea Jijila, de
la Văcăreni- Pisica; (Aici, probabil nu după cum a fost dat în comunicatul bulgar, cota 105 ci cotele
10,5 pe Dunăre). Aceasta a fost ultima cramponare a apărării. La 3 ianuarie, urmă atacul Măcinului
și Jijilei, iar detașamentelor noastre pomeraneze73 le reușiră luarea pozițiunii. Acuma Brăila era

73
Adică din Pomerania, regiunea prusacă pierdută după 1945 și dată de învingători Poloniei.n.n
despărțită de bulgari prin depresiunea largă de 10 Km și mocirloasă a Dunării. Continuarea
înaintării nu putu întâmpina greutăți aici și era fapt sigur că toată Dobrogea era în stăpânirea
noastră, că rușii nu mai aveau putința să întreprindă atacuri ofensive deoarece le lipseau capete de
pod și că noi eram în situație să acționăm imediat asupra Brăilei și Galaților, acestea fiind de foarte
mare importanță pentru viitoarea desfășurare a evenimentelor . Armata de Dunăre a trecut la 30
decembrie calea ferată Buzău-Brăila, după ce până atunci inamicul rezistase dârz. Adversarul se
retrase în continuu de la 29 decembrie în pozițiunea sa ”cap de pod”, care era probabil foarte tare ca
front și comanda întregul spațiu între Dunăre și cursul înferior al Buzăului. La vest de Buzău,
Armata a IX-a își făcu drum prin lupte grele contra ariergardelor rusești în direcțiunea liniei
Nămoloasa- Focșani. Localitatea numită Fundeni, potrivit cu comunicatul zilei, e situată la nord-
vest de Nămoloasa, acea localitate care a dat numele întregei regiuni întărită F-N-G. Frontul citat –
întărit – fu pregătit pe când România era aliată Puterilor Centrale și trebuia să se teamă de urgia
rusească, deci fusese organizată cu frontul către Rusia. 75. Acest front se putea prea bine apăra și
din direcțiune opusă, căci tunurile blindate aveau o rază de acțiune de 360 o, iar cazărmile și uvrajele
au fost apărate încă de mult prin niște lucrări provizorii corespunzătoare, spre sud și vest. Dacă rușii
ar fi trebuit să opună rezistență hotărâtoare pe malul de sud al Siretului sau dacă, având în vedere
schimbarea situațiunii în Moldova, nu ar fi fost mai bine să fi lăsat linia în mâna germanilor, fără
luptă – este o întrebare de domeniul istoriei, care poate fi dezlegată de-abia atunci când va fi la
dispoziție destul material. Execuția ei tactică, după cum a fost într-adevăr înfăptuită, n-a ținut seama
de nici una din aceste două ipoteze. Desfășurarea evenimentelor, la ambele grupe germane de nord,
ne face să credem că întăriturile nu ar fi putut fi ținute. În legătură cu Armata a 9-a, grupa de armată
sub comanda Feldmareșalului von Ruitz a trecut linia Nereju (pe rîul Zăbala) – Soveja ( în valea
superioară a Șușiței), după lupte violente și amenință cu o străpungere în unire cu Grupa General
von Gerok, ce înainta mai la nord, întregul front rus. General von Gerok pătrunde în regiunea sud-
vest de Ocna, cu mișcări puternice ofensive și luă o direcțiune nord-est pentru operațiunile sale.
Prin ambele grupe, Ruitz și Gerok, s-a făcut o despărțire operativă, avantajoasă, a trupelor rusești
din Moldova de nord și grupa rusească de sud a Siretului. Deoarece grupa rusească de sud rămase
pe malul drept al Siretului, operațiunea lui Mackensen a găsit prin aceasta și o extindere spre nord,
care corespundea întru totul situațiunii și intenției puternic strategice care a caracterizat de la
început operațiunile armatei noastre balcanice, deschizându-i noi posibilități pentru viitor.
Începutul anului nou apucă trupele noastre în puternică ofensivă asupra Siretului. 76.Atacul
armatelor germane contra ambelor pozițiuni organizate în formă de cetate, de la Focșani și Brăila, a
făcut progrese uimitor de repezi. Focșanii, de la început, după cum s-a amintit deja, clădit cu frontul
spre Rusia, constă, în linii generale, din regiunea întărită Focșani și din două capete de pod la
Fundeni (Nămoloasa) și la Tecuci. Aceste două din urmă sunt împinse peste Siret la est și sunt la o
depărtare de 30 Km una de alta. Înapoia intervalului și ceva mai la vest de Siret se află cetatea
Focșani. Ea posedă spre est un îndoit obstacol frontal prin prezența Siretului și a Putnei ce curge
mai la vest de dânsul. Centura de forturi de la Focșani începe la nord -vestul orașului, la gara
Pățești, se continuă spre nord, în direcția de la vest la est. Pe Putna pe care-l atinge la satul Vânători
se întoarce spre sud și formează frontul de est, până la Milcov. Aici la vest de Lămotești, centura se
curbează cu încă două forturi sau baterii spre vest; îngustul front de sud sfârșește la Golești. Un
front de vest nu era organizat permanent . Acesta nici nu era necesar din cauza pozițiunii
geografice, fiind înapoia Siretului și Putnei. Acum, în timpul războiului a fost organizat un front de
vest provizoriu, foarte puternic, după cât se pare, cu pozițiuni puternice și înaintate. Una din aceste
pozițiuni tari, la vest de Odobești, căzu iute în mâna noastră. Ea avea ca scop să bareze sectorul
Milcovului și să împiedice posibilitatea unei înaintări la nord de Focșani.
Sistemele de apărare la sud de Odobești sunt cu mult mai nefavorabile . Aci se lasă un platou mare,
cu înălțimi de 500-700 m. pe o pantă repede și în consecință scurt, într-o serie de văi, ce au înălțimi
numai de 50-100m și o lărgime de 12-15 km., terminându-se în albia râului Putna. Cu ocuparea
platoului, apărarea Focșanilor a fost ca și paralizată . La nord de Armata a 9-a trupele Ruitz și
Gerok înaintau cu succes, chiar dacă au pierdut ceva timp prin rezistența puternică inamică. 77. La
5 ianuarie, frontul se întindea cam din regiunea de la est de Negrilești (la nord de muntele Odobești,
înalt de 1001 m, care despărțea pe Falkenhayn de Ruitz) peste Valea Șușita - Soveja est, apoi în
direcțiunea Harja; trece de asemenea peste valea Cașinului și atinge la nord vest de Harja, iarăși,
pământ transilvănean. La vest de Sulița, la graniță, avură loc lupte violente. La sud de unitățile
Armatei a 9-a, ce opera la Focșani, se găsea, în acelaș timp, aripa dreaptă a lui Falkenhayn, care
ajunsese până aproape de gura Râmnicu- Sărat, făcând concurență, în privința iuțelei, chiar
cavaleriei. Prin cucerirea celor două sate, Rotești și Slobozia, – situate cam la 10 Km. vest de
Nămoloasa, printre care curge râul- își făcu drum această grupă germană, în spatele mai sus
amintitului cap de pod de la Fundeni- Nămoloasa. În cuprinsul dintre Râmnicu- Sărat și Buzău încă
o contra-ofensivă rusească întrerupse mersul evenimentelor. Aceasta a fost săvârșită în special de
divizia de cavalerie. Le reușiră rușilor, față de trupe înaintate, slabe, poate numai de cavalerie, să ia
localitățile Gulianca și Măxineni. După comunicatele noastre, inamicii fură, însă, îndată respinși, în
orice caz nu le reuși rușilor decongestionarea pozițiunii lor de la Brăila. Și într-asta constă
momentul decisiv. Frontul capului de pod de la Brăila a fost străpuns de către aripa stângă a
Armatei de Dunăre pe linia Romanu- Gurguieți (în Buzău). De aci, prin ocolire dinspre sud, s-ar fi
putut da peste cap restul frontului rusesc. Încă odată, Conducerea germană impuse Conducerii
rusești, prin această străpungere și prin înaintarea trupelor de Dobrogea spre Brăila și Galați, să-și
retragă trupele peste Siret. Și, toate acestea, numai în puține zile. Evenimentele tactice de până aci-
de pe Siret- au găsit un viu răsunet în toată presa Înțelegerii. Lumea era foarte îngrijată și se întrecea
în critici și în propuneri. Se spera că groaznica iarnă va veni în ajutor pentru apărarea rușilor. Unii
voiau ca rușii să se retragă până la Prut, alții la Siret.
78.Rușii, înșiși, păreau a se îngriji, de la un timp, de a nu fi goniți de pe malul de răsărit al
Siretului, deoarece organizaseră întărituri mari pe Prut și rezistară dârji pe Siret, ba chiar pe malul
drept. Din această rezistență de pe malul drept decurseră lupte îngrozitoare, în primele săptămâni
ale anului nou. Armata Germană de Dunăre împinse pe adversar peste Siret și luptă contra ultimelor
localități nordice depe malul drept, după ce Brăila îi căzuse în mână. Primejdia ca Armata de
Dunăre, Armata de Dobrogea, sau amândouă, prin înaintare, să dea peste cap frontul rusesc de la
Siret, începând din flancul drept, a fost înlăturată din partea rușilor printr-o rezistență mai puternică
la sud de Galați, cu mase mari, puternice de soldați ce atacau frontul Falkenhayn și cu forțe
proaspete, noi, aduse de la Galați în acea regiune. Însă tunurile grele acționează asupra Galaților, iar
forturile au fost încadrate de dinapoi prin focuri. Aceasta este foarte neplăcut pentru forturi,
deoarece nu sunt uvrage ce se pot apăra din toate părțile. Partea dinapoi a fortului- gâtul- este mai
slab construit , iar cazematele fortului au deschiderile vulnerabile in direcțiunea gâtului.
Aripa stângă a Armatei de Dunăre își făcu drum înainte, în acest timp, pe malul Buzăului, spre
Siret. În intervalul dintre Armata de Dunăre și aripa dreaptă a Armatei a 9-a, care se găsea în luptă
năpraznică pentru capul de pod de la Fundeni, înaintea Corpului de Cavalerie Schmetow până la
marginea regiunii mocirloase și probabil întărită de infanterie, ea a luat înapoi de la diviziile de
cavalerie rusești localitățile Măxineni, Gulianca și Olăneasca. Armata a 9-a avu cele mai grele zile
din acest timp. Aripa dreaptă, sub General von Kühne aruncă pe ruși la 5 ianuarie, pe linia Nănești-
Crângeni, care era bine organizată. 79.După o zi, adversarul străpunse linia de atac, la stânga, pe
front larg și pare a fi înaintat până la linia Risipiți –sud-est de Focșani pe Milcov – regiunea est de
Obilești. O situațiune critică pentru generalul Kühne! Însă, reuși să surprindă stângacea ciocnire
masată rusească și a înainta încet, încet spre Putna. Pe 8 ianuarie, putu fi continuată acțiunea de atac
a lui Kühne contra capului de pod rusesc fără a-i mai fi de temut flancul stâng; dobândi un avantaj
tactic la Gârleasca, dar trebui să se apere din nou pe 9 ianuarie de contra-atacuri puternice, rusești.
Mai spre nord, în dimineața de 8, Focșani căzu în mână germană. Atacul masat rusesc, mai sus
amintit, a fost o ultimă încercare pentru salvarea întregei pozițiuni de la Focșani.Căci încă de pe 7
ianuarie, frontul Milcov, nord- vest,- Focșani, la care se lucrase 3 luni, fu străpuns cu atâta
vehemență, încât apărătorii ruso -români ce fugeau înapoi nu s-au putut opri nici în pozițiunea
puternică a canalului Focșani -Balotești, ci până după Putna, după cum eufemist spune comunicatul
rusesc: ”ne-am retras ceva mai spre est”. Chiar și această pozițiune începu să se clatine; Corpul
Alpin german, împreună cu popularul regiment de infanterie bavarez”de gardă” a luat muntele
Odobești sub o formă splendidă de atac și se pregătește de asemenea să treacă Putna. Și la nord de
această aripă stângă a Armatei a 9-a, trupele lui Ruitz și Gerok înaintară cu lupte aprige într-un
teren greu, până pe linia generală a frontului.
Astfel, pe când în România se produceau fapte de arme germane și ai noștri se bucurau de
succesele lor, doar ”cuvântul”, bălmăjeala, stăpânea la Consiliul de Război din Roma. Unitatea de
conducere a războiului la noi, lucru simplu prin neîntrecuta pozițiune și personalitate a lui
Hindenburg, n-a putut fi ajunsă și la Ententă. Reaua colaborare între Rusia și România, în decursul
campaniei românești, este o pildă lămurită. 80.Motivul adevărat pentru această stare de lucruri ar fi
că Anglia conduce politicește și sprijină financiarmente, în timp ce Franța pretinde conducerea
militară și ar putea să o pretindă chiar de drept, pe când Rusia nu vrea să aibă o prea mare pondere,
în materie politică și militară. Ceea ce au dovedit generalii englezi, ca talent militar, este prea puțin.
Ceea ce a produs Anglia, tactic, s-a datorit mai mult trupei. Contrariu, Franța se poate sprijini pe un
întreg șir de conducători eminenți. De aceia consiliul de război se sfârși iarăși, fără a se realiza o
unitate complectă. S-au ivit și interese prea divergente: ofensivele de ansamblu din primăvara lui
1917, linia de conduită față de Grecia, cooperarea Italiei în Franța sau în Albania, Salonic,
Dardanele, chestiunea frontului de vest, armate de rezervă pentru ofensivă, chestiunea cooperării
Rusiei la ofensiva din 1917 și multe altele.
Deoarece, la această consfătuire, fiecare vrea să-și impună părerile, este explicabil că acest consiliu
de război, trâmbițat și ținut cu mare alai, n-a putut câștiga și nici măcar influența asupra
evenimentelor din România, adică tocmai acolo unde ar fi fost cea mai mare nevoie de unitate.
Rușii au pierdut în luna ianuarie tot malul drept al Siretului, de la Focșani la Galați. Prin
aglomerarea de trupe și aducerea de 8-10 divizii proaspete de infanterie și a numeroasei lor artilerii
grele, încearcă să păstreze Galații și să împiedice trecerea Dunării Armatei de Dobrogea, care ar fi
amenințat flancul stâng al întregei pozițiuni. Cu toate astea, ea reuși o astfel de trecere, care se făcu
numai cu scopul de a recunoaște situația peste brațul Sf. Gheorghe, dar n-ar fi putut rezista față de
forțele superioare rusești, și pe 23 trecu iarăși pe malul de sud al Dunării, înapoi. 81 Rușii se țin pe
malul drept al Siretului de-abia la nord-est de Focșani și pe restul frontului tot cam așa, după cum s-
a comunicat la 5 ianuarie, cu toate că Ruitz și Gerok au făcut de atunci oarecari progrese.
Cu atingerea liniei Siretului, războiul propriu zis cu România s-a sfârșit. Armata românească a fost
retrasă și organizată în spatele frontului, adică este prevăzută cu arme, munițiuni, îmbrăcăminte și
echipament și constituită în unități. Ea trebuie bineînțeles, după cum a trebuit și armata sârbă, să
sacrifice ultimele ei resturi pentru Ententa.
Vom avea din nou de lucru cu armata română; dar numai cu resturi.
Lista de pierderi românești No. 67 din 29 decembrie 1916 arată un total de 346.472 oameni, căzuți,
dispăruți și răniți . Numărul ofițerilor căzuți, dispăruți, și răniți este de 10.048 . Printre aceștia sunt
15 generali, 46 colonei și Lt. Colonei. Aceste cifre reprezintă aproape ¾ din armata activă română.

ÎNCHEIEREA PĂRȚII MILITARE

Războiul cu România a fost o campanie de triumf a forței și puterii germane. Meritul de
căpetenie nu poate fi atribuit numai Înaltului Comandament sau comandamentului fiecărei grupe
sau execuției trupelor. Se datorește faptului că Înaltul Comandament precum și comandanții în
subordine, ca și trupa, au fost în perfectă concordanță în fapte. Nici unul n-a dezamăgit pe celalalt,
rezultând din aceasta un succes rapid și mare. Este o veche zicală din experiență, că ”o conducere
proastă poate jertfi zadarnic o trupă cât de vitează și că o trupă rea nu aduce nici un folos unei
conduceri cât de rele”.Numai legătura dintre o conducere bună și o trupă bună este chezășia unui
succes.
82.Cu privire la întregul război mondial, războiul german cu România a avut succes strălucit, dacă
ne gândim că în acel timp era în toi ofensiva de la Somme și cu toate încercările uriașe nu reuși
francezilor și englezilor să sustragă forțe de-ale noastre din Balcani. Ofensiva năpraznică de
descongestionare s-a spulberat fără rezultat; despre Sarail, aproape nici vorbă nu era. El luă
Monastirul și pricinui trimeterea unei armate germane în acea regiune, dar nu întârzie înaintarea
noastră în România.
De cealaltă parte, la trupă merituoasă recunoscută, cum s-a dovedit a fi trupa românilor, nu au avut
o conducere la aceeași înălțime, iar înaintea tuturor, să subliniem refuzul ajutorului rusesc.
Românii înțelepți trebuie să fi văzut că au fost asmuțiți în război pentru a fi apoi părăsiți și lăsați
fără ajutor în voia soartei. Poate că ei înșiși, la fel ca francezii în 1870, au dat anticipate promisiuni
cu un ”arhiprét” a armatelor lor în declarația de război, căci credeau că războiul se va rezuma numai
la o plimbare prin Transilvania, presupunând că Ungaria nu mai putea suporta această nouă
amenințare și au desconsiderat puternicele mijloace ale Germaniei. Să fie de învățătură pentru
toate celelalte state neutrale. Nouă însă, comandanților și soldaților noștri, ne rămâne din războiul
românesc o amintire plină de încordări, de victorie frenetică, făcută de o trupă ce a uimit o lume-
ntreagă. Se poate ca activitatea aproape continuă de luni de zile să fi obosit trupele; se poate ca
pierderi grele să fi rărit rândurile ei; dar atâta e știut: că diviziile germane care au participat la
războiul românesc vor primi noi însărcinări, cu toată conștiența propriilor puteri. În această
conștiență rezidă în cea mai mare parte baza victoriei în perspectivă. Aceasta este precăderea faptei,
înaintea vorbei. Căci bănuim, sau știm: românii bătuți vor fi iarăși asmuțiți contra liniilor noastre; și
li se va zice:” Acum veți învinge”.83. Li se vor spune toate minciunile și vor primi întăriri rusești.
Aceasta va fi doar un excitant psihic până la întâia luptă, dar nu mai mult. Spre deosebire de ei,
trupele noastre simt superioritatea lor față de inamic, prin fapta în sine. Ele știu că nu decide
numărul ci Comandamentul și conducătorii trupelor și toate celelalte. 74 Ce se va mai face în
continuarea războiului nostru cu România, fie ofensive proprii, fie rezistență, toate vor fi conduse
de comandant și trupe, înarmați cu moralul dobândit din succesul de până acum.

III. ȚARA ȘI OAMENII ROMÂNIEI.

Dacă românii și în primul rând statul lor nu aparțin statelor balcanice, ei au făcut această afirmație
pur și simplu din motive politice; iar unii din ei susțin că sunt direct urmași ai vechilor romani.
Temeinicia acestei afirmații nu constă în ceea ce se vede astăzi, ci în lozinca enunțată de gramatică :
”rădăcina limbii”. Dezmințirea istorică sau etnologică n-ar avea nici un sens și s-ar putea ușor
înlătura, deoarece ei ar izbuti poate foarte greu să întrezărească această dezmințire. Românii se
găsesc în toate părțile peste granițele statului lor, mai ales, cei mai mulți în Basarabia, unde locuesc
până la un milion de Români. 75 Această provincie a fost furată românilor de ruși. O recucerire a
acestui ținut ar fi fost o chestiune de prim ordin și românii însiși trebuiau să se decidă să meargă de
partea noastră, trebuiau să cumpănească asupririle poporului românesc, dacă nu voiau să-și
răstoarne întregul lor program politic. Pe când în statul lor propriu trăiește o populație de cam 7 ¾
milioane, afară din patria proprie încă 5 milioane (total 11-12 milioane). Din aceste 7 ¾ milioane
din patria proprie, clasei tărănești aparțin 82% iar 18% ai orașelor.
84.România e un stat agrar și chestiunea țărănească îi aparține în primul rând și în întreaga ființă a
sa de stat. Cu toate încercările numeroase ea nu poate fi socotită în nici un chip ca rezolvată. Pe de o
parte, marea proprietate, cu întinse domenii, pe de altă parte, nevoiașii și țăranii săraci, cari
formează un contrast ce în nici o țară nu e așa izbitor ca aci. O proprietate mijlocie lipsește. Buna
stare a țării atârnă de micul produs al încasărilor anuale, care, și acestea, depind în chip natural de
recoltă, așa că o recoltă rea, lucru ce nu arareori se întâmplă, din cauza climei extreme, continentală,
influențează foarte mult budgetul statului.
Productele României sunt: cereale, cânepă, in, rapiță, muștar, leguminoase, zarzavaturi, sfecla de
zahăr, cartofi, alune și nuci. Nu fără ajutor artificial prosperă fructele, tutunul și vinul, arareori de
bună calitate. De asemenea, cu o aleasă îngrijire, o bună producție dau gândacii de mătase și
albinele, iar bogățiile minerale ale țării sunt mari. Petrolul românesc și sarea sunt vestite, cărbunii
74
(care lipsesc cu desăvârșire românilor .C.P.): paranteză inclusă în text de traducătorul CC Popian. Dar el era atunci
prizonier și țara lui învinsă, deci nu avea cum observa imediat că aceste ultime considerații ale autorului german sunt
secretul pierderii tuturor războiaelor și marilor fapte săvârșite de germani care se încred prea mult în calitățile lor și nu
văd ceea ce vulgar se numește călcâiul lui Achile pe care l-au avut mereu descoperit și de la care, ca armate, ca țară, ca
biserică și ca personalități singure și ca popor li s-a tras mereu o înfrângere tragică și rușinoasă.n.n.
75
În Ardeal erau peste 3 milioane, dar rivalul nu îi vede, n.n.
există în mare cantitate, de asemenea antracitul, aur în pulbere, ghips și chihlimbar în straturi
nenumărate. Nici apele minerale nu lipsesc.
Românul, însuși, după descrierea lui Dungheru 76 și după propria mea experiență, este
întrucâtva sentimental. ”Simțul onoarei strămoșești” și ”nobilul curaj” totuși nu-mi pare a-i domina
pe toți. Am văzut la cei mai mulți o mare doză de cruzime; iar experiența războiului mondial pare a
dezminți cele constatate de Dungheru. Eu pot demonstra lui Dungheru contrariu: că România se
poate socoti ca o întruchipare a grațiozității clasice. Soarta țărăncii nu e deloc surâzătoare. Ea are
foarte mult de lucru; asemenea bărbatului, ea participă la tot lucrul câmpului, lucru care în Turcia,
spre exemplu, nu se întâmplă.
85.Societatea înaltă românească e coruptă. Corupția și necinstea, nepotismul și protecționismul
stăpânesc societatea în toate chipurile. La acestea se adaugă starea social-morală decăzută, care în
nici o țară nu e așa pronunțată ca în ”înalta societate” română. Dacă această stare de lucruri se
datorește de fapt marei influențe franceze, rămâne să se demonstreze după studii speciale temeinice.
Mulți streini locuiesc în România, cu toate că Constituția și datinele le îngreunează traiul. Pe lângă
oaspeți din apusul Europei, vin în fiecare vară bulgari, care lucrează ca grădinari, pomicultori și
cultivatori de sfeclă; și iarna se întorc iarăși în Bulgaria. Turci trăiesc încă în Dobrogea, care
populează în mod statornic localități care încă poartă nume turcești. Armeni și greci care odinioară
ca ”fanarioți” veniți în Țările Române își cumpărau de la Constantinopol Domnia, plătind cât de
mult, ca aceasta să dureze cât mai mult timp, și apoi, tot timpul domniilor îl întrebuințau numai
pentru a ridica tributul, spre a putea fi iarăși reîntronați.... Ei lucrează încă și azi ca funcționari,
învățători și negustori.
Ruși sunt puțini. Se pot vedea în București în corporația unită a ”Lipovenilor”, o sectă alungată din
Rusia din cauza datinelor scandaloase77.
În contrast cu aceștia, sunt foarte mulți țigani. În afară de lucrători în zidărie și fierărie, ei sunt, mai
presus de toate, muzicanți capabili și cine a avut vreodată ocaziunea să asculte cum cântă țiganii
români, nu-i va mai uita. Ovreii sunt extraordinar de mulți în România. Situația lor pentru popor și
stat este o foarte grea problemă. Tratamentul de care ei se bucură nu e așa de binevoitor, totuși,
vădit, mult mai bun ca-n Rusia. Egalitatatea cetățenească a streinilor a fost pregătită pentru prima
oară la 1879. Naturalizarea însă este foarte grea și streinii și-o capătă încă și azi, în România, mai
greu decât în alte state.
86. Despre Constituția Regatului României nu putem produce decât o foarte scurtă notiță; iar despre
situația Regelui se exprimă Dungeru (în lucrarea sa), în felul următor: ”Regele este pentru România,

76
sau Dungeru, ziarist român? N-am reușit să-l identific.n.n.
77
Nu aveau datini scandaloase, ci doar liturgice, diferite, drept pentru care au fost persecutați de Biserica Țaristă în mod
violent, arși pe rug, înecați,deportați, etc. Autorul preia datele propagandei fanatice a timpului, n.n.
în chip vădit, o ”Instituție”, creată pentru a procura țării un fel de legătură cu restul statelor Europei,
ba mai mult, pentru asigurarea unui loc de frunte după exemplul vechilor case domnitoare din vestul
Europei; și pentru a se simți, prin regența sa, în prima linie, cel mai mare servitor, răspunzător de
statul și de poporul său. Nu numai Persoana sa, ci și familia sa, casa sa, curtea sa, voiau să facă tot
posibilul să se izoleze, din punct de vedere social, de țară, pentru ca prin aceasta să-și creeze un cerc
sigur, liniștit, mai presus de viața politică internă (de partid). Această idee, spusă în teorie, nu a fost
însă aplicată în practică. Deși nobilul rege Carol a fost pentru poporul său un model de putere de
lucru și capacitate de muncă și abnegație pentru interesele românești, totuși, propriu-zis, nu a fost
iubit și respectat. Numai după moartea sa oamenii au observat ceea ce au pierdut prin el, - prea
târziu-.
În 1864 s-au înfăptuit toate împământenirile. Vechile legi au fost înlăturate. Numai fiii foștilor prinți
domnitori, putură să poarte mai departe titlul de prinț. De fapt aceste idei fură concepute teoretic,
fără a se aplica în practică. Astăzi există încă aproape 1000 de familii boierești, vechi. Numele
terminate în silaba ”scu sau eanu” însemnează ”Von”, dacă sunt legate de nume de localitați.
Aceste familii vechi joacă încă și azi un rol de căpetenie. Sistemul democratic este, așadar, numai
imaginar, însă nu e aplicabil; așa s-au aranjat lucrurile, încât ideii democratice, paradoxal, să i se
pună de-a curmezișul dreptul de vot. Ambele corpuri legiuitoare (Senat,120 membri, Camera
Deputaților, 180), conlucrează numai atât cât un minister și guvernul său dețin puterea. Țăranii își
puteau alege, până acum, numai puțini reprezentanți în Cameră. Cele două Partide de căpetenie
românești se rezumă la noțiunea de Conservator și Liberal. 87.Între aceste partide, au luat ființă,
într-adevăr ocazional, altele, câteva: așa, bună oară, la 1910, Partidul Social- Democrat, care, însă,
în ultimul timp, n-a putut juca nici un rol însemnat în legislația țării. Ca o nouă stare de lucruri, se
formă al III-lea partid de căpetenie, acel Conservator-Democrat. Dungeru zugrăvește, aici,o
interesantă pagină a vieții de stat, dând cu aceasta un punct de sprijin la întrebarea ”cum s-a putut
întâmpla ca România să se afirme într-o politică așa de svăpăiată, adică să se arunce fără salvare în
brațele Ententei, adică a Înțelegerii.
”O particularitate a vieții de partide în România”- spune Dungeru – ” este că Partidele se folosesc,
fără nici o considerație, în lupta pentru ”putere”, de orice mijloc, de orice agitație, până la
nesocotința, până la desconsiderarea demnității internaționale și a intereselor statului. Fanatismul
exagerat de partid este înrădăcinat într-o măsură complectă în viața publică în România, așa că
elementele cele mai bune au fost și sunt neglijate”.
Expresia cea mai de valoare a principiului democratic în Constituție, este prea marea libertate a
presei și prea marea libertate a întrunirilor publice.78
78
Paradoxal, cea mai bună caracteristică a vieții politice românești, libertatea fără margini, este criticată de un
occidental care nu se bucura nicăieri de libertatea din România de atunci.n.n.
Legislația de la 1865 79
se sprijină puternic pe organizarea legislativă franceză. A primit câteva
modificări, mai târziu, din legislația germană. Pedeapsa cu moartea a fost desființată.
Codul de legi este franțuzesc. Codul comercial este întocmit după modelul italienesc. România
suferă, însă, în aplicarea legilor sale, în cea mai mare măsură, din cauza funcționarilor săi, foarte răi.
Cele mai bune legi depind în activarea lor de felul și sistemul aplicării lor.
Biserica de Stat în România este cea greco- orientală, serviciul divin, bizantin. Și în privința
aceasta, cum zice Dungheru, ”legislația religioasă și felul de închinare este foarte apropiat de cel
rusesc”; propaganda rusească s-a întins foarte mult prin numeroși ”popi”.
88.Natural, în legă
tură cu aceasta funcționează și spionajul rusesc. Mii de icoane ale Țarului sunt popularizate ca
chipuri sfinte în România.80
În 1863 se făcu ”secularizarea averilor mânăstirești”. Prin aceasta, toate bunurile mânăstirești
deveniră domenii ale statului, întâia oară la 1864; și apoi, mai târziu, cu puțini ani înaintea
războiului mondial, se făcu o altă împărțire a moșiilor la sărmanii țărani.
Există încă 168 mânăstiri în România. Clerul de jos este foarte încult, și poate să se căsătorească.
Împărțirea populației pe diferite confesiuni are următorul procent: ortodocși 80%, ovrei 5%,
mahomedani 3-4%. Greco-uniți nu există decât în mică parte. Protestanți și catolici, cam 3%. Cu
privire la toleranță, pare a nu fi nimic de imputat românilor.
Școala populară a fost organizată, încă de la 1892, după modelul din Europa apuseană: ea e
obligatorie pentru toți copiii. Însă și aici concepția teoretică cerută de legi cade în contrazicere cu
aplicarea ei în practică. Căci de fapt există un număr colosal de analfabeți și foarte mulți copii nu
frecventează școala, mai mult pentru că drumul până la școala cea mai apropiată e prea lung și
mijloacele părinților sunt prea restrânse. Școala secundară și așa zisa Școală profesională este
distins organizată și întărită. Două universități, în București și Iași, precum și o Academie de științe,
pun la îndemână cultura cea mai înaltă. Vechiul alfabet cirilic a fost pentru prima oară înlocuit prin
cel latin, sub domnia lui Carol, credincios principiului de a împlânta în inima fiecărui copil
sentimentul: ”Românii sunt romani, așadar ei trebuie să aibă alfabet latin.”
Literatura română, care îmi e streină, Dungeru o prezintă ca ”fiind într-o desvoltare demnă de
observat de când cu realizarea independenței statului”.
89.Ziarele principale ale partidelor de guvernământ (în afară de conservatori și acum și
conservatorii democrați) apar și în franțuzește. Că acestea nu au acționat fără efect decisiv, în

79
Codul Civil din 1865 sau Codul Civil al lui Cuza sau Codicele Civil din 1864 a fost Codul Civil în vigoare
în Principatele Unite Române și ulterior România din 1 decembrie 1865 și până în 1 octombrie 2011. Este singurul cod
care a scăpat de modificări substanțiale comuniste, rămânând aproape la fel în toată perioada comunistă,v. Wikipedia.
80
Și această informație este tot de domeniul propagandei și al superficialității descrierii ortodoxiei românești, chiar și în
lucrările mai serioase ale cercetătorilor și eclesiasticilor occidentali.n.n.
războiul mondial, este ușor de înțeles. Cercul cititorilor ziarelor germane se rezumă la colonia
germană, cum de altfel s-a întâmplat pretutindeni. Noi am întemeiat mereu ziare germane, dar
nădăjduim zadarnic să exercităm prin aceasta o acțiune politică, pentru că noi, în aparență, uităm că
lumea care citește nemțește nu mai are nevoie să fie influențată în sensul vederilor germane.
Dimpotrivă, nouă ne-au lipsit totdeauna ziarele noastre scrise sau traduse în limba țării respective,
(nu numai în România) și, chiar acolo unde ni s-a oferit prilejul, diplomații noștri au refuzat aceasta.
Ei au valorificat mereu principiul moral, fără să cerceteze nimic în raport cu acest principiu.Aceasta
este o mare vină a diplomaților noștri.
Pictura și sculptura modernă românească se îndrumează după directive franceze. Stilul românesc de
case (aplicații de construcții în lemn și piatră cu pridvor larg) a câștigat în timpul din urmă o fericită
dezvoltare. Construcțiile publice apar în stil vest-european.
Starea sanitară în România este încă foarte rea. Mortalitatea în țară ocupă locul de frunte în toată
Europa. Domnește îndeosebi tuberculoza și o așa numită ”pelagră”, boală de piele fără leac, paralelă
cu sifilisul. Mai este și boala intestinală, numită ”holeră”(aceasta provine și e răspândită din Delta
Dunării); și boli de creier.
Asupra pelagrii, Dungeru scrie: ”Pelagra este o particularitate a boalelor nevindecabile de piele,
care se manifestă pretutindeni acolo unde populația se hrănește covârșitor numai cu porumb, care
însă nicăeri nu face așa multe jertfe și nu constitue o așa calamitate generală ca în România.
90.După noile cercetări ale învățaților austrieci, această boală nu este chiar rezultatul unui porumb
de proastă calitate sau stricat, cum se crede și cum susțin medicii italieni încă și azi, ci vina boalei
se datorește mai mult hrănirii cu mălai făcută sub arșița soarelui intensiv. O materie care, după
hrănirea cu porumb, rămâne în corp și care, în genere, nu are nici o urmare vătămătoare; se desvoltă
însă dacă iese în piele sub arșița extraordinară a soarelui, transformându-se, încet, într-o otravă
specifică. La mistuirea alimentului, acțiunea otrăvii lipsește”.
Această expunere despre înspăimântătoarea boală , numită pelagra, va liniști poate pe o parte din
cititorii noștri care au auzit de boală și s-au îngrijorat de trupele noastre. Despre chipul îngrijit cum
se administrează hrana trupelor noastre nici nu poate fi vorba, așa că niciun singur soldat nu poate
căpăta pelagra. Deasemenea, tuberculoza este una din boalele de prima linie din România și aceasta
datorită condițiunilor de trai ale poporului. Despre murdăria în care locuiesc țăranii și despre chipul
și sistemul, felul caselor țărănești, cu greu și-ar putea face cineva o idee justă, dacă nu le-a văzut el,
însuși . Lutul locuințelor, de obicei, pentru a nu se transforma în pulbere, din cauza zăbușelii, este
udat, însă nu cu apă, ci cu zeamă de băligar. Pe această pardoseală bălegoasă trăiesc apoi locuitorii
și, dacă vremea este rea, chiar dobitoacele. Pereții sunt, adeseaori, construiți dintr-un amestec de
balegă și humă. La acestea se adaugă îmbrăcămintea: zdrențe care nu se curăță niciodată. Din
aceasta se poate înțelege ușor că asemenea stare de lucruri alcătuiește paradisul pentru microbi și
insecte.
Ceea ce este de admirat este stadiul în care se află igiena trupelor noastre germane. Deși noi în acest
război am transportat trupele noastre în ținuturile cele mai primejduite, cu toate acestea nu am
contractat nici o boală molipsitoare în armată. 91. În răsboaiele trecute, mureau mai mulți soldați de
boale decât de răni. În războiul mondial, procentul morților de boli a devenit extraordinar de
neînsemnat, față de cei uciși de armele inamicului. Așadar, și în România nu există nici cea mai
mică primejdie pentru trupele noastre.
De o mare însemnătate pentru noi este o scurtă ochire asupra relațiunilor comerciale dintre
România și Germania. România vine pe prima linie pentru cantitatea de import german de grâne:
1911= 123,8 milioane mărci,
1912= 146,1mil. mk,81
1913=82,9 mil. mk, (scăzut din cauza războiului balcanic).
Față de aceasta, exportul Germaniei în România însumează: 1911=93,8 mil.mk.,
1912=135,9 mil.mk.,
1913-143,9 mil.mk..
Exportul României constă în prima linie din cereale (grâu, secară, porumb, ovăz și făină de grâu),
petroleum și benzină.
Industria petrolului a luat o mare desvoltare în România. Anul 1913 dă din întreaga producție
română de petrol: Angliei =233.000 tone, Franței= 151.000 tone, Germaniei=126.500 tone (față de
87.000 tone în anul 1911) Egiptului= 122.000 tone, Italiei= 119.000 tone, Danemarcii= 14.000 tone.
Exportul celor 3 articole de căpetenie, cereale, petroleum și benzină se socotește în anul 1913
(așadar, într-un an rău pentru export) 580.000.000 lei. Se adaugă la exportul de cereale de 448 ½
mil. lei, cei 131 ½ mil lei din benzină și petrol; restul de 90 mil.lei, din care 19 mil. lei,= lemn și
semințe uleioase =13 mil. lei. În întregime socotind, România exporta exclusiv producțiunea brută,
găsind așadar în Germania o piață foarte favorabilă. Necesitățile Germaniei în anul 1913, in
comparație cu exportul general al României față de celelalte țări, dau următorul, interesant, tablou:
92.Trebuințele Imperiului German:
grâu în sumă rotundă 2.550.000 tone,
secară 350.000 tone,
porumb 919.000 tone,
ovăz 505.000 tone,

Adică ”Marca de aur” , denumită oficial marca, marca germană de aur și respectiv marca Mark , prescurtate ca
81

MK sau ℳ - a fost moneda de cont utilizată în Imperiul German ( II e Reich) între 1873 și 1914 . A înlocuit diferitele

monede locale (inclusiv florinul sudic și talerul nordic) utilizate înainte de unitatea germană (1871).
malz de orz 151.000 tone
nutreț de orz 3.087.000 tone.
Exportul general al României :
grâu în sumă rotundă 1.152.000 tone,
făină de grâu123.000 tone,
secară 66.000 tone,
porumb 974.000 tone,
ovăz 174.000 tone.
Statistica românească privitoare la exportul de cereale în diferite țări dă pentru 1913 după cum
urmează:
în Belgia pentru 167 milioane lei
în Olanda pentru 30 ¼ milioane,
în Germania 217 ½ milioane lei, egal cu 14 milioane mărci.

Statistica germană arată, dimpotrivă, că în anul 1913 s-au exportat din România cereale în sumă de
47.463.000 mk. Această mare diferență statistică ne-o dă lămurit economistul Simon, în următorul
fel: ” Enorma diferență constă în aceia că cerealele românești exportate pentru Germania sunt
îmbarcate de la Brăila și Galați pe cale maritimă, de fapt prin Anvers și Rotterdam. Cerealele
românești destinate pentru Germania sunt descărcate apoi la Anvers sau Rotterdam în vasele de pe
Rin, pentru ca apoi să fie reîmbarcate pentru propria lor destinație, adică pentru Germania ”-
Este clar deci pentru care motiv reiese din statistica românească extraordinarea urcare a exportului
în Belgia și Olanda, în comparație cu țifra pentru Germania. Faptul acestei curioase statistice
românești a fost însă de o hotărâtoare însemnătate politică. S-a crezut în România, din această
cauză, că numai Belgia ar fi marele cumpărător de cereale. Nu se știa că adevăratul mare
cumpărător este Germania și foarte drept menționează Simon că în această privință, trebuia să se
îngrijească Imperiul German, să dea lămuriri suficiente poporului român. Prin regularizarea
Dunării, Imperiul German putea să creieze o cale lesnicioasă pentru cerealele românești. De la
Dunăre se putea, apoi, ca vapoarele de cereale să poată trece prin canaluri în Rin și așa mai departe.
93.Aci este demn de recunoscut, că proiectul de canal al Regelui Bavariei, care n-a fost destul de
apreciat în Imperiul German și nici chiar în Bavaria, ar fi putut fi de cea mai mare însemnătate
pentru Germania, dacă această operă economică în raport cu politica generală, ar fi fost apreciată;
așa cum trebuia să fie apreciată și România, dacă aceasta ar fi știut, prin ambasadorii săi, ce fel de
cumpărător este Germania. În acel caz, amiciția cu Germania s-ar fi prețuit fără îndoială mai mult
decât intrigele Quadruplei Alianțe și a diplomaților ei, căci așa, de fapt, s-a-ntâmplat; și România n-
ar fi scăpat din mână pe puternicul cumpărător german. Importul românesc din Germania stă pe
linia întâi și după cum arată următoarea tabelă, a dat în ultimii ani o îmbucurătoare dezvoltare,
foarte favorabilă Germaniei :

1911 1912 1913

Milioane MK. În sumă rotundă
Din Germania 147,2 192,3 190,3
” Austro-Ungaria 109,6 111,0 110,5
” Anglia 68,4 70,4 45,5
” Franța 28,2 31,2 27,3
” Statele-Unite Nord America 10,2 10,3 25,6
” Italia 23,0 29,6 17,5
”Belgia 22,5 16,1 13,2
” Turcia 11,0 13,8 12,2
” Rusia 11,0 13,2 10,4
” Elveția 8,7 8,7 6,4
” Olanda 3,9 4,4 4,1

94.Cu toate aceste relațiuni favorabile și prin faptul că 40.000de germani trăiesc în România,
influențând asupra industriei și comerțului, se știe totuși că lupta pentru cultură între Germania și
Franța, fu dusă în condițiuni nefavorabile nouă. Aceste condițiuni nefavorabile au ca motive exact
acelea pe care noi le-am desvoltat deja în acest capitol și care sunt în strânsă legătură în chip vădit
cu origina românilor, cu influența spiritului francez, cu datinile și întocmirea socială și cu
împrejurarea că în educația românilor, pe lângă limba maternă, ei vorbesc și franțuzește.
Propaganda, care ar fi trebuit să aibă o influență germană în diferite țări din lume și pe care ar fi
putut să o aibă și România, fu din nefericire neglijată de noi. Cazul nu e numai în România. Noi
puteam, în această privință, să luăm o lecție numai de la Franța. Noi am cunoscut deja înainte de
război, în cercurile noastre diplomatice, valoarea propagandei tot așa cum am cunoscut valoarea și
însemnătatea presei. Acestea, din păcate, dădură diplomației și multor oameni în Patrie numai o
trufașe strâmbătură de nas. Dacă, în această privință, vom învăța ceva din experiența războiului
mondial, este foarte problematic. Ar fi de recomandat. Cum însă se vor petrece lucrurile, în special
cu România, se pot trage destule învățăminte pentru noi și fiecare prezicere nu va prețui mai mult ca
oricare din multele profeții, care s-au demonstrat asemenea căderii întâmplătoare ”a Lozului”82.
Sfârșit.

31 Decembrie 1917 s.n. Lt C Popian .Crefeld

Notă: Citit PYZComănescu

EXCURSUS ÎN ARHIVELE SECRETE ALE VATICANULUI.

Fasc.83. 26.6.1917. Noul Nunțiu, Eugenio Pacelli vorbește cu ministrul, Cancelar german
Bethmann Hollweg83. Căruia îi aduce o scrisoare din partea Papei, adresată Impăratului, Wilhelm
II, în Cartierul general, Berlin.
Rezumatul discuției: reproșul german că Germania a oferit pacea la 12 dec.1916, dar Sf.Scaun a
acționat în această direcție în 1917; Pacelli răspunde că s-a lovit de voința tenace a Antantei de a
face război. Germanii promiseseră independența Belgiei si poate chiar Alsacia- Lorena.
Nunțiul Pacelli insistă.
-Ați fi eliberat Belgia ?
-Desigur, noi nu vrem să o încorporăm, dar nici s-o ocupe englezii, ca apoi să se năpustească asupra
noastră.
-Dar Belgia a jurat neutralitatea.
-Noi, germanii, nu o credem

82
Pe cât de logice sunt aceste considerații, și acest autor ca și toți oamenii Puterilor Centrale nu s-au ostenit să observe
suferința de neînchipuit a popoarelor ne-maghiare și ne-germane, mai ales a românilor, din Imperiul Austro Ungar, care
a fost adevăratul și unicul motiv al urii și războiului contra acesteii Monarhii. Ei se leagă de motive marginale, drept
pentru care au și pierdut războaiele, în sec. XX.n.n.
83
Theobald Theodor Friedrich Alfred von Bethmann Hollweg (29 noiembrie 1856 în Hohenfinow, provincia
Brandenburg; † 2 ianuarie 1921 ibid)politician german în timpul Imperiului German. Cariera sa a început ca ofițer
administrativ și a culminat cu mandatul său de cancelar din 1909 până în 1917. În conflict cu generalii și cu idei prea de
stânga a provocat demisia lui Ludendorff: telex către Kaiser din 12 iulie 1917 :„Maestatea Voastră a decis, în cea mai
gravă criză care a lovit Germania și Prusia, ca șeful acestei politici, cancelarul, să rămână în funcție. În acest caz, nu
mai pot sluji Majestăţii Voastre în funcţia mea şi îi cer cu umilinţă Majestăţii Voastre să-mi permită să plec”.Șeful său
Hindenburg, idem. Pentru a-l scuti pe Kaiser și pe el însuși de jena de a fi demis, Bethmann Hollweg și-a prezentat
demisia la 13 iulie 1917. În 1919, Wilhelm al II-lea urma să fie interogat în fața unui tribunal al Antantei. Bethmann
Hollweg i-a arătat Kaiserului un ultim semn de loialitate și s-a oferit să fie interogat în locul Kaiserului. Până la urmă, el
era persoana responsabilă, din punct de vedere politic. În mai 1919 a fost publicată prima parte a reflecțiilor sale despre
războiul mondial, în care Bethmann Hollweg a descris istoria care a condus la război. În retrospectivă, Bethmann
Hollweg a văzut rolul Germaniei în declanșarea războiului după cum urmează:„Am fost foarte împovărați de victoria de
la 1870/71 și de locația noastră geografică centrală.(...) Ne-am împovărat cu vinovăție, dar numai vinovăția reciprocă și
comună a putut provoca această catastrofă mondială.” trad. germ.
(Numai Lenin, în 1917, dezvăluie adevărul, publicând documente rămase la Moscova, din care
iese clar că fusese aranjată invazia Belgiei de englezi și francezi și Belgia consimțea. Deci
germanii nu mințiseră. Dar s-a auzit prea târiu, Lenin a făcut un servici cauzei germane.
Degeaba).n.n.
-Și Alsacia -Lorena ?
-Putem discuta, nu e Alsacia -Lorena marea problemă dintre noi. Să vedem cum va fi războiul în
Est, Rusia e în haos.
-Dar deportarea muncitorilor belgieni ?
-E numai un caz de prizonieri și în favoarea lor.
Dădu dimisia la câteva zile după acest interviu cu Pacelli. La 13 iulie 1917.(vezi nota 81).

Fasc 337,1, dedicat Ostaticilor.

1917-1918. Tot dosarul dedicat rimpatrierilor si cererilor, scrisorilor de recomandare ale
Vaticanului pentrut eliberarea a diferite persoane franceze, etc.... din lagărele germane. Dosar de
argumente că se luau copiii ca ostatici, de către nemți, si poate si de ceilalți.
(Deci nu era doar un zvon, Maria C Popian nu degeaba a plecat la Iași în refugiu cu 5 copii, contra
protestelor familiei. Soțul, ofițer prizonier. E clar....)n.n.
1917.
Fasc.11 Cam întreg fascicolul dedicat prizonierilor de care s-a ocupat Sf. Scaun în tot războiul. S-a
interesat până și de turci, prizonieri în Italia sau Franța. Și de sârbi, ruși, germani, etc... De toți
pentru care s-a făcut apel. (Numai românii n-au făcut apel n.n.)
De ex. despre prizonierii belgieni, Cardinalul Pietro Gasparri se interesează prin nunțiul, Eugenio
Pacelli ce să facă. Pacelli, pe 21. 7. 1917 răspunde lui P.G. că a trimis deja scrisoare ambasadorului
Belgiei, informându-l de prizonierii belgieni din Germania. P.Gasparri mulțumește.
Pag 13 Răspunsul Ambasadei Prusiei. Mereu cu mare respect.
Doc. descrie poziția incomodă a Papei și a Vaticanului, în acel timp: Papa avea 2 prieteni în Puterile
Centrale și bunăvoința Sultanului; pe când în Antanta, toți dușmani, fără excepție: De la Franța la
Anglia, la Rusia, la România, la Italia, (foarte agresivă), la Serbia, afară de SUA mai indiferentă.
Pag 31 . Doc. despre inițiativa Sf.Părinte de a limita uzul aeroplanelor în operațiile de război.
Doc.15 681: răspuns nefavorabil al guvernului austro-ungar.
AAEESS. Doc.52002. 1 dec.1917. Ministrul de război turc mulțumește Delegatului Apostolic
pentru vizita pe care a făcut-o prizonierilor,(sârbi, italieni, dar și români).
La sfârșitul lui decembrie, 1917:
-Declarația contelui/Graf Czernin în fața Comisiei pentru Afaceri Externe ; de față delegația
austriacă și Cancelarul german Hertling. El afirmă că:
Bolșevicii propun pace generală la toți.
Imperiile Centrale sunt în avantaj.
Suntem liberi la pace separată cu Rusia.
Putem renunța la pretenții în Vest.
Dar nu renunțăm la Alsacia- Lorena, pentru că în 1871 nu a fost anexare ci dez-anexare.
Continuă deci războiul în Vest.
Căci Tripla Aleanță este defensivă
Antanta e ofensivă.
Avem probe: Bolșevicii deschid arhivele secrete ale Țarului și demască documentele și protocoalele
secrete ale Antantei chiar contra punctului 1 a Declarației Wilson 84. ”Ipocriții”, spune. Cele 14
puncte sunt de fapt antiengleze, tot ei le calcă. Se descoperă că aveau program să ocupe Belgia, să
atace Germania, să-i ia coloniile, etc… dinainte de a face noi primul pas pe care l-am făcut din pură
prevenție.
Pag 12. Imp Centrale declară: ”Integritatea Imperiului Turc Otoman este chestie vitală pentru
Germania”. (N.n. : extra ordinar !!!)
Pag.12b: Punctul de vedere al Vaticanului transmis prin Osservatore Romano:
-apreciază tonul blând al declarației lui L George
-importanța dată discursului papal, foarte apreciat
-observă că problemele teritoriale sunt însă nesoluționate, diferențele sunt profunde: cum se pot
pacifica ?
Pag 172 Nunțiul E. Pacelli trimite 6 telegrame cu știri nu prea bune de la Munchen, unde se afla ca
Nunțiu al Bavariei.
Fasc.3, pe 1917, Pag.264. Ziarul turc Hilal, din 25 decembrie, 1917. trimis Vaticanului, Papei, de
către Delegatul Apostolic pe lângă Sultan, la Constantinopol, Mgr.A. M. Dolci85. Cu știri
importante: ”Revoluția rusă, bolșevică schimbă situația. Turcii in delir, siguri de victoria marelui

84
Cele paisprezece puncte au fost prezentate de Președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, în
sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918. Primul punct prevedea că în viitor "nu vor mai exista acorduri
internaționale private de niciun fel, ci doar convenții de pace publice, încheiate deschis". Astfel, scopul clar al acestui
punct era de a interzice tratatele secrete între națiuni.
85
Angelo Maria Dolci (12 iulie 1867 – 13 septembrie 1939) prelat italian al Bisericii Catolice numit cardinal în 1933.
Numit Delegat apostolic la Constantinopol din 1914 până în 1922. Și Nunțiu apostolic din 1906 până în 1910 și din
1914 până în 1933. În 1915, în calitate de Delegat Apostolic la Constantinopol (1914–1922), arhiepiscopul Dolci a scris
Sultanului Mehmed al V-lea și lui Talaat Pașa pentru a le cere milă în numele armenilor, care erau atunci deportați și
masacrați. Dolci a raportat la Vatican Papei Benedict al XV-lea și secretarului său de afaceri externe Eugenio Pacelli,
viitorul Papă Pius al XII-lea. El a recunoscut că a fost înșelat de turci, deoarece, în ciuda asigurărilor date,aceștia au
continuat să-i masacreze pe armeni.(v. Fasc. 112 și fasc.49, despre Genocidul armenilor în Arhivele Secrete Vaticane).
Aliat German. Pacea promisă, fără anexări și reparații. Felicitări aduse Papei pentru reușita
schimbului de prizonieri si pentru vizita la răniți în Constantinopol, a Vizitatorului Apostolic, Dolci.
Bucuria dobrogenilor din fosta Dobroge română reuniți cu ”patria bulgară”, in mare recunoștință si
amiciție pentru Austria. Se reface Polonia cu ajutor german. (dar numai în zona rusă,n.n.) Ca și
Ucraina, pentru prima oară în istorie..
Secretarul de Stat american, Lansing dezminte o nouă propunere de pace și confirmă că SUA e de
partea Ententei și cere Germaniei indemnizații si reparații.
Sovietele, Lenin, sunt ”unicii prieteni ai Puterilor Centrale dintre toate curentele Rusiei in haos”.
Bucuria nemărginită a căderii Țarului. Siguranța că Rusia nu va mai fi niciodată imperialistă.”

1918.
Fasc 1. AUSTRIA, pag. 174, memorabil gest papal, pe 6 ianuarie, 1918. O scrisoare a Secretarului
de Stat, Card.Pietro Gasparri din partea Papei, adresată episcopului Emmerich Bjelik, episcop
militar al Armatei Austro- Ungare, la Viena, (care era și superiorul tuturor militarilor catolici
români)prin care îl numește Episcop Asistent la Scaunul Papal, ”pentru meritul de a fi ajutat foarte
mulți prizonieri”. PG scrie: ”Acest gest al Papei este de o valoare excepțională, pentru că după
regulă nu s-ar putea face, întrucât nu are numărul suficient de ani de episcopat cerut de regulă;
dar meritele lui sunt mult prea mari, pt care merită această altissima dignita”. SS Card P Gasparri.
86

Fasc.86. Pag 18.

86
Emmerich Bjelik,( n.1860 la Ilava; † 9 mai 1927 la Oradea) a fost episcop titular romano-catolic de Thasus. din 8
ianuarie 1913 - 11 noiembrie 1918: de origine slovacă,a fost hirotonit preot la 4 octombrie 1883. A fost capelan de
armată în rezervă. De la 1 aprilie 1888, ca capelan activ, a lucrat la Saraievo (1888) și Bratislava (1891), unde pe
cheltuiala proprie a publicat o carte de rugăciuni „Od srdca k srdcu” pentru soldați de origine slovacă. A primit succesiv
titlurile de camerlan papal, protonotar apostolic și prelat al Sfinției Sale. în 1911 a fost numit Vicar apostolic militar
austro ungar (Apostolischer Feldvikar) și canonic de catedrală în ”Wielki Waradin” (azi Oradea), unde și azi trăiesc
grupuri de slovaci catolici birituali.
La 8 ianuarie 1913, Papa Pius al X-lea l-a numit episcop titular de Thasus. La 22 februarie 1913, a fost sfințit episcop de
către episcopul Kalman Belopotoczki.
În timpul Primului Război Mondial, în calitate de vicar apostolic militar, Emmerich Bjelik a dat dovadă de un zel
extraordinar: a efectuat inspecții lunare ale clerului militar, pe linia frontului și din spate, a vizitat soldații pe front și pe
cei bolnavi și răniți în spitale de campanie. De asemenea, a vizitat lagăre de prizonieri de război, a organizat strângeri de
fonduri și a contribuit la îmbunătățirea vieții soldaților de pe front.Din cauza dezintegrării Austro-Ungariei, la 11
noiembrie 1918 a demisionat din funcție. Când Papa îl chiamă la Roma, nu -i spune adevăratul motiv, cum că îl va salva
de o condamnare posibilă, Sf. Scaun înțelegând în 1918 că Austro- Ungaria va pierde războiul, iar episcopul militar al
Imperiului ar fi printre primii vizați. Este un promoveatur ut amoveatur făcut invers, pt o persoană nevinovată și
meritorie. Nimeni n-ar fi prevăzut așa frumos ca Sf. Scaun.După moartea episcopului Széchenyi (1923), Bjelik a
devenit administratorul apostolic al Eparhiei Marelui Varadin/Oradea Mare.A murit la Oradea la 9 mai 1927.
12.1. 1918 Discursul lui Arthur James Balfour87, trimis Papei, transcris după diferite documente,
alături cu pagina din ziar:
”Consideră ”Brest Litovsk” o pace ambiguă. Vede armonie între SUA și Marea Britanie, (era
aparentă, n.n)
Vede în acest război ”lupta civilizației cu barbarii (germani și austrieci, turci, etc...)
Spune că Wilson nu a arătat nici un cuvânt egoist, vanitate sau meschinărie
Puterile Centrale ar trebui să învețe de la Wilson și de la Papa
Condamnă Filosofia germană ”că războiul e de la zei, instrument de progres, triumful celui
puternic”.
Știm acum de ce luptă germanii: să nu refacă Belgia
Să nu unifice Italia
Să nu se repare Polonia distrusă în 1772
Jerusalimul și Mesopotamia și Arabia să se întoarcă iar sub turcii otomani.
Și Grecia, la fel.
Și să nu avem durere pentru România ? Pentru Serbia, Muntenegru, și toate națiunile din Imperiile
acestea, sclave pe veci sub ”Kultur”?
Și marile teritorii din Orient, brutalizate sub turci, Armenia sacrificată, Grecia dată turcilor și
bulgarilor?
Marile popoare slave din sud est să nu aibă nimic, nici un drept !
Dacă ar fi să fim de acord astfel, atunci toate ororile războiului ar fi nimic în comparație cu răul ce
ar suporta lumea și noi toți de la pacea germană.”

20.6.1918. Cancelarul german88se plânge Papei că ”Aliații vor distrugerea Germaniei. Deci nu poate
răspunde cu un răspuns plăcut Sfântului Părinte. Germania e mută dar nu surdă. Așteaptă
propuneri serioase”.

Fasc.130,2. Titlu: RĂZBOIUL și Vaticanul.

Pag 201. 21 ian. 1918. Nunțiul de la Constantinopol, Mgr. Dolci, anunță că ministrul de externe
turc, Nessim Bey a plecat la Brest Litovsk:ceea ce e grav pentrut Entente/Antantă că deci și turcii
vor face pace cu rușii bolșevici.
87
Arthur James Balfour, (n.1848 – 19 martie 1930 ), om de stat britanic și politician conservator,prim-ministru al
Regatului Unit între 1902 și 1905. În calitate de secretar de externe în ministerul Lloyd George, el a emis Declarația
Balfour din 1917 în numele cabinetului.
88
Era George Conte de Hertling (n.în1843 la Darmstadt † 4 ianuarie 1919 la Ruhpolding.Cancelar al Reichului, filosof
și om politic catolic, a fost al șaptelea cancelar numit de către Wilhelm al II-lea la 1 noiembrie 1917, în mijlocul
Primului Război Mondial (1914 – 1918). El a dezaprobat pacea de la Brest-Litovsk cu Rusia Sovietică, dar nu a putut
convinge pe Comandamentul Suprem al Armatei sub Hindenburg și Ludendorff. La 30 septembrie 1918, Von Hertling a
fost demis de Kaiser.
Card.Pietro Gasparri, însă, pare că nu observă amănuntul acesta, foarte important; fiind mai
preocupat de starea Patriarhului latin din Jerusalimul eliberat de englezi, care a fost luat pe sus de
turci puțin înainte și deportat. Deci el nu a avut parte de eliberare.
Caz diplomatic dificil pt Sf.Scaun și pentru creștini în general, căci Germania este aliată și deci de
partea turcilor. Tripla Alianță, ale cărei guverne erau favorabile Bisericii și Vaticanului nu este
mulțumită de eliberarea Jerusalimului și a Țării Sfinte și de revenirea sub mână creștină a Orașului
Sfânt, după 1300 de ani. Turcii transferă pe patriarhul latin Camassei la Nazaret si orice intervenție
a Papei din ianuarie în aprilie, 1917 a fost inutilă. Doc. afirmă: ”Această chestiune nu se rezolvă
ușor: prin spanioli, neutri, ori prin alții, e suspectă”.
Fasc. 79. Osservatore Romano din 26 I 1918.
”Parlamentari români la Paris în vizită. Deputații francezi, Dubost și Deschanel asigură că România
va ieși mărită, își dau întâlnire în curând, în Bucureștiul eliberat. Imponentă manifestație de
simpatie pentru parlamentarii români la palatul Bourbon. Mai ales pentru Generalul Ion Antonescu.
Englezii așteaptă pe americani, ca să încheie războiul cu succes.” (Și așa a fost, n.n.)
40381. Voci despre pace separată a României cu Bulgaria și Imperiile Centrale. 1918. (s-a făcut,
Pacea de la Buftea, 20 febr.-7 mai 1918.).

Fasc.79. 26.I.1918. Iluzia Germaniei până la capăt.

Răspunsul Imperiilor Centrale la propunerile Primului Ministru Lloyd George et Wilson. O pagină
din Osservatore Romano. Imperiile nu acceptă nici o pierdere de teritoriu.
Fasc.3
Pag.5. Teodoro Valfré conte di Bonzo89 , (fost coleg de academie diplomatică cu papa și prieten),
noul nunțiu la Viena, 1918. Scrie Papei: ”la Viena e moarte de foame, cereri de cele ale
gurii”.Scrisoarea interceptată, guvernul austriac protestează și amenință cu expulzarea.
Sfaturi de prudență de la Roma.”Fii atent cum scrii: Ocupă-te de problemele Austro- Ungare până la
capăt și nu ne comunica chestii pe care le știm deja din ziare.
Dacă Viena a devenit periculoasă să te muți la Praga”. (naivitate, Praga se pregătea să devină
capitala altui stat, anticlerical,n.n).
Pag. 24 : Doc. italian cu acuze de germanofilie contra Papei și a Nunțiului.

89
Teodoro Valfrè, Conte de Bonzo (Cavour, 21 agosto 1853 – Roma, 25 giugno 1922) cardinal italian. Distins cu titlul
de arhiepiscop de Trebizond, la 13 septembrie, 1916, a fost nominalizat de Papa Benedict al XV-lea nunțiu apostolic în
Imperiul Austro-Ungar. La câteva zile după sosirea sa la Viena, împăratul Franz Joseph de Habsburg a murit.
Arhiepiscopul Valfrè a participat la încoronarea Fericitului Carol I și a soției sale Zita la Buda-Pest. Într-o Viena în care
până și mâncarea era rară, el a dat ajutor soldaților italieni cât a putut. Le-a schimbat plicuri cu scrisori de la rude și
prieteni, care altfel nu ar fi putut circula. Medierea sa între Împărat și Sfântul Scaun a fost de neprețuit pentru numirea
de noi episcopi în Imperiu. Printre altele, ea a obținut eliberarea, după șase luni de închisoare, a trei asistente ale Crucii
Roșii Italiene al căror caz, după ce a primit o largă acoperire în ziare, s-a încheiat fericit în mai 1918.
Fasc.79. Despre soarta Impăratului Wilhelm II.90
Pag 199. doc.84364. Fuga și exilul lui în Olanda.
Declarația guvernului olandez despre șederea Împăratului acolo. Îl primește, cu condiția să nu dea
declarații.91
Papa intervine prin Abatele de la Einsiedeln (prin care păstrase legătura de multe ori cu Wilhelm
II, pe care abatele îl vizita des) ca Împăratul să nu fie extrădat de olandezi.
AAEESS. 84364. La 12 noiembrie, 1918, Vizitatorul Apostolic din Olanda, de fapt ”Auditorul”,
comunică Papei sosirea Impăratului German în Olanda.

84820.AAEESS. 14 nov. 1918. Episcopul de Koloszvar/Cluj-Transilvania scrie Papei, cerând

intervenția papală în favoarea Ungariei , la tratatul de pace și pe lângă la Președ. Wilson.
Docum. 84.749. AAEESS. La 13 decembrie 1918, și Cardinalul maghiar de Strigoniu trimite de
la Budapesta o scrisoare Papei, în care îl imploră ca să pună o vorbă bună pe lângă Președintele
Wilson al SUA care îl va vizita la Roma, și să –i recomande conservarea Ungariei în vechile ei
frontiere din Imperiu, precum și drepturile Bisericii în Ungaria, ( care avea episcopi maghiari și
peste slovaci, croați, români, etc...). Papa, care deja recunoscuse independența Slovaciei, a Croației,
a Poloniei, unirea Transilvaniei cu România, etc... îi răspunde elegant prin Pietro Gasparri, faimosul
Secretar de Satat:
” Scrie-i Nunțiului din Viena să-i transmită cum că scrisoarea lui nu a sosit încă și deci n-am
putut vorbi de așa ceva cu președintele Wilson !”
(Comentarea noastră: n.n.: Și noi care credeam că acest răspuns era de la Radio Erevan !!!! A
propos, orice scrisoare trimisă Papei ajungea atunci în 2 zile ! Acum se înțelege mai bine
răspunsul pitoresc al Papei la scrisoarea Cardinalului maghiar. Întrucât, cu câteva zile înainte si
episcopul de Koloszvar/Cluj îi scrisese în acelaș sens, să apere granițele Ungariei mari, fie la
tratatul de pace, fie pe lângă Wilson.(doc. 84.820 din 14 nov. 1918), iritat, și în bășcălie, Papa a
răspuns cum am transcris, n.n.)

90
Wilhelm al II-lea von Preußen; n. 27 ianuarie 1859, Berlin – d. 4 iunie 1941, Olanda) a fost ultimul împărat
al Germaniei și rege al Prusiei de la 1888 la 1918. Provine din familia Hohenzollern. Abdică la 9 noiembrie 1918 și
pe10 fuge spre Olanda.
91
”Olandezii nu aveau altă opțiune. Alternativa era să fie arestat de dușmanii săi.Germania devenise o republică. Țările
aliate îl considerau pe Wilhelm un criminal de război.Era totuși unchiul reginei Wilhelmina a Olandei, „Onkel Willie”,
cei doi aveau o legătură profundă.La graniță a așteptat două zile înainte de a fi admis.Pentru a da idea că sosirea lui a
fost o surpriză, toate documentele au fost ulterior distruse. Documentele germane au clarificat ulterior că i-au oferit
azil.I s-a ordonat să nu se depărteze decât câțiva pași de locuința sa. Regina Wilhelmina nu l-a vizitat niciodată,
oficial.A fost și nepotul reginei britanice, Victoria. Acest lucru poate explica de ce guvernul olandez nu a avut prea
multe presiuni pentru a-l extrăda. Deși regele George al V-lea a scris că îl consideră „cel mai mare criminal de război
din istorie”, el s-a opus propunerii de a-l executa”.(v.Paul Barends, istoric olandez).
84320 AAEESS. La 15 nov. 1918. Nunțiul Maglione92 din Berna anunță Papei proclamarea
Republicii Austriece la Viena si fuga Împăratului Austriei. (A fost forțat să plece în Elveția, escortat
de britanici,vezi nota despre Carol,mai sus).
FASC 98. Despre fuga Împăratului Carol. Notă: ”După armistițiu si fuga Impăratului, Austro-
Ungaria a rămas în haos”.
Fasc.85 Dedicat Tratatelor de pace. Pag 130. Doc.unde se comunică faptul că Nunțiul Papal este
exclus dintre membrii Comisiei pentru Tratatul de pace.
16.11.1918.
Madame Hedwige Neuberg93 trimite telegramă Papei : Nous ne voulons pas vous empecher pour
participer aussi a l’invitation de la paix du Compte Burian.
Doc.84322. La 19 nov. 1918, Ambasadorul Austriei la Sf.Scaun cere dimisia sa Sanctității Sale. La
21 noiembrie, Papa răspunde: ora non e conveniente. Refuză, pt moment.

62473/1918, in AASSEE, Administratorul apostolic de Iași scrie despre dorința regelui Ferdinand
de a veni la Roma, suferind pt. excomunicarea asupra lui din partea Romei. (cauzată de botezul
ortodox al fiilor, n/n.)

Tratatele de pace ale României. Despre Conferința de pace de la Paris din 1919 și cum a fost
stipulat în prevederile finale ale Tratatului de la Versailles - 28 iunie 1919.
Toate doc. în AASSEE.Comunicări amănunțite, cu textele oficiale și discuțiile în jurul lor, trimise
Papei despre:
55714 Tratatul de pace România- Austria-Ucraina
57852 Tratatul cu Polonia
59727 Tratatul cu Austria
69451. O notă oficială despre dorința de relații diplomatice între România Mare și Sf.Scaun
84 531 Descrierea adunării de la Alba Julia.

1919
S.90167./244 D14, AASS. La 20 febr. 1919. Președintele Consiliului, român, anunță Sf.Scaun
despre constituirea Statului independent România Mare.

92
Luigi Maglione, (Casoria, 2 martie 1877 - Casoria, 22 august 1944) diplomat al Sfântului Scaun, apoi cardinal al
curiei și apoi secretar de stat.În 1918 Papa Benedict al XV-lea l-a numit reprezentant temporar papal la Liga Națiunilor
și l-a trimis în Elveția.Nunțiu în 1920, Hirotonirea episcopală îi va fi dată de către cardinalul secretar de stat Pietro
Gasparri.
93
Politiciană evreo-olandeză. Atunci, foarte influentă. Exterminată în lagărul nazist de la Sobibor, 1944.
88527 fasc.91. 28 febr 1919, Prin Nunțiatură, Carol de Austria și Ungaeia scrie Papei Benedict
XV-lea că: ”Nu a renunțat la tron. Nu vrea să abdice. Vede viitorul țării sale ca o Monarhie federală
danubiană”.
Papa îi răspunde cu o scrisoare afectuoasă, cu sentimente, binecuvântări si urări, dar fără nici o
aluzie politică.... (Știa el ce știa, n.n.)

89328 /244/D14. din 1 martie 1919. Raportul Canonicului Alex. Nicolescu, (viitorul Mitropolit
greco- catolic n.1882-+1941, n.n.) despre condiția Bisericii Romano- Catolice în Transilvania și
Ungaria, ( cu accentuarea persecuției și aroganței absolute maghiare în fața tuturor catolicilor de
alte naționalități.)
88530 (fasc. 90 ??.) 2 martie 1919, arhiepiscopul latin de București, Mgr. Netzhammer, trimite un
raport despre situația politică și religioasă a Arhidiocezei, din noul Regat Român,
Confirmat apoi de alt raport al Cardinalului Bourne, arhiepiscop de Westminster, din 17 martie,
(doc.88529). care reîntors dintr-o lungă călătorie in Orient a scris și trimis și Papei un vast reportaj
și despre România. Ambii descriu realități jenante, urmele persecuțiilor contra ne-ortodocșilor și
perspectivele pesimiste. Se repetă o frază: ”Răni adânci ale comportamentului anticatolic al
guvernului, poliției, Bisericii Ortodoxe si a maselor populare, împinse de aceștia: (surprinzător de
fanatice în iureșul victoriei, n.n.).

Doc. 90166, idem, la 14 martie 1919, episcopul unit de Oradea, Vasile Radu, trimite Vaticanului
scrisoarea Președintelui de Consiliu Român cu 2 rezoluții rezolvate: descrierea Adunării Naționale
de la 1 dec. 1918 și clarificare cu privire la libertatea de cult și a sediului Bisericii Greco- Catolice
la Făgăraș-Blaj, contra bârfelor din timpul războiului care amenințau Biserica Română Unită că va
fi desființată de regimul de la București. (bârfe austro-maghiare, dar nu chiar false, căci unele
partide și grupuri, plus Bis. Ortodoxă susținea cu tărie idea desființării, realizată, de fapt în 1948,
cu ajutor sovietic, n/n).

89364,/244/A5a,AASSEE, la 11 martie 1919, guvernul nou format la Varșovia anunță pe

Vizitatorul Apostolic (Mgr.Ratti, viitorul Papă, Pius XI, n.n.), despre recunoașterea oficială a
Statului Polonez.
Între timp, prin doc. 90144 /244/D2,AASSEE: la 24 martie 1919, Împăratul Carlo al Austriei și
Împărăteasa scriu Sfântului Părinte de la Feldkirch; e amărât și protestează, în momentul trecerii
frontierei austriece spre Elveția, unde plecau în exil.
88543. Pe 25 martie 1919, Delegatul Apostolic din Berna, Mgr Maglione,(v.) scrie deja cum că
Impăratul Austriei a ajuns cu bine în Elveția.
88544. Idem și Delegatul Apostolic din Viena, scrie Papei, descriind ca gravissima ,situația din
Ungaria după dimisia guvernului Karoly.
FASC 98 24 apr. 1919. Corriere d'Italia: "Foamea în Germania. A început din 1916 și e din ce
în ce mai rea. Ca și în Rusia” .
Se descrie revoluția bolșevică a evreului maghiar comunist, Bela- Kun, în Ungaria înainte de
venirea românilor și aflăm de aici că până și aristocrația si burghezia maghiară au fost de acord cu
guvernul Bela- Kun și cu sovieticii, adică îi preferau, cu speranța că aceștia vor salva teritoriile
Ungariei Mari, date la popoarele eliberate. (n.n. Acum ințelegem de ce nu au fost fericiți si
recunoscători pentru eliberarea de bolșevism din partea românilor. Preferau bolșevismul, dar nu
pierderea Transilvaniei și a Croației, a Slovaciei, a teritoriilor italiene, sârbești, austriece, slovene,
etc…..Între timp bolșevicii începuseră masacrele contra nobililor și a burgheziei în toate locurile
ocupate de ei,n.n).

Fasc.83. 1919. Pag 141. Ziarul Il Popolo Romano, apropiat Vaticanului, scrie un lung articol
despre:
- 4 comisii teritoriale între Germania și Polonia. (Germanii nu concepeau să dea polonezilor nici o
palmă de loc).
-Wilson: care ar susține unirea Ungariei cu o mică Austrie și restaurarea Habsburgilor. Americanul
Wilson, ca și Anglia, e contra Hohenzolernilor și a dinastiei Romanov din Rusia. Deci preferă
Habsburgii. (De aceea, oferta maghiară dată regelui României, de a forma Româno-Ungaria a
căzut cu succes.n.n).
- Amintește că Franzi- Iosef voia un Imperiu federal în trei națiuni, adăugând pe croați și pe
sloveni, cu Fiume, oraș liber. (Uita de boemi, slovaci, polonezi, italieni, sârbi, mai ales de români,
n.n.Idem Carlo, urmașul.n.n.).
Intre timp, Ungaria avea guvern la Seghedin. Românii ocupă Budapesta și pun capăt definitiv
comunismului lui Bela Kun (care fuge in Rusia unde va fi răsplătit mai târziu cu execuția. Dar
istoricii maghiari spun că bolșevismul lui Bela Kun căzuse înainte si deci venirea românilor a fost
inutilă și negativă. Ceea ce este o falsificare de date.n.n).
1920.
Fasc.83.Și în noua Cehoslovacie, în 1920, se aprind cu fanatism acțiunile anticatolice și
anticreștine, în general. Ministerul Învățământului de la Praga, format din cehi atei sau protestanți,
contra Crucifixelor, scoase din școli și aruncate la gunoi. Preocuparea îngrijorată a slovacilor,
catolic, uniți, ortodocși, în fața comportamentului ceh. (Se vor despărți dar li se va permite abia
după 1990)
Fasc.113. Pag. 93. Osservatore Romano din 8 august,1920.
”În Ungaria,(eliberată de români, n.n.)contele Téléki, Horty și muncitorii declară: să punem o
piatră peste trecut”.(N.n.: prea târziu).
SFÂRȘIT.

CARL ROSNER.

FALKENHAYN CONTRA ROMÂNIEI.

Traducere de de Sublocotenentul de rezervă

(numit Locotenent în lipsă), C.C. Popian, O. G. Bresen, 1917, iunie,27.94
94
Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam,) a fost unul
dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. Șef al Statului Major General german de la începutul
războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg.În1916 a comandat cu succes
contraofensiva Armatei a 9-a germană în Bătălia de la Sibiu, Bătălia de la Brașov și în Bătălia pentru București, după
care a intrat victorios în București, în data de 6 decembrie 1916.
A se vedea mai ales: —Erich von Falkenhayn,  Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor, Atelierele
Grafice Socec & Co S.A., București, 1937. Comandant pe front.După demiterea din funcția de Șef al Statului Major
General, în august 1916, Falkenhayn este numit comandant al Armatei 9 germană și trimis în fruntea acesteia pe frontul
românesc.Gruparea de forțe a Puterilor Centrale de pe acest front era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul
tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-
ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului. Planul de
operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-
ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea
Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea
ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest
al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care
consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra
Bucureștiului. Operația s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii decembrie
1916.Contraofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei divizii germane având ca scop forțarea Carpaților
Orientali, s-a desfășurat între 19 și 27 octombrie 1916. Toate încercările de forțare a trecătorilor (Tulgheș, Bicaz,
Trotuș, Oituz, etc.) au fost respinse de Armata de Nord. Înfrângerea în bătălia decisivă de la Oituz și respingerea
trupelor sale peste graniță, a dus la decizia comandamentului Puterilor Cntrale de a stopa operația și a trece la defensivă
pe frontul din Carpații Orientali. În secțiunea sudică a frontului, după înfrângerea trupelor române în Bătălia de la
Sibiu și în Bătălia de la Brașov, planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu
Despre autor.
Karl Peter Rosner, (născut la 5 februarie 1873 la Viena, † la 6 mai 1951 la Berlin): scriitor
austriac.A fost fiul scriitorului Leopold Rosner. A urmat cursurile Franz-Joseph-Gymnasium-ului
din Viena și apoi a terminat o ucenicie ca vânzător de cărți. A lucrat în această meserie la Leipzig,
Breslau, Viena și München. Ajuns avocat, locuia la Munchen în timpul Primului Război Mondial.
Notele sale din timpul serviciului militar au fost publicate de Sutton-Verlag într-o versiune editată
de editorul Andreas Sauer.
Karl Rosner a luptat mai întâi în Serbia și Macedonia înainte ca unitatea sa să fie transferată în
Franța și a trebuit să fie martor la războiul de tranșee din Champagne și mai târziu la Verdun.
Jurnalele de război ale lui Karl Rosner relatează despre lucruri de zi cu zi și, de asemenea, despre
întâmplări amuzante, când un tovarăș din biserica Viller-sur-le-Mont adoarme în timpul slujbei și
începe să sforăie, până la descrieri năucitoare ale atrocităților acestui război de tranșee, când
obuzele inamice cădeau chiar lângă el.
Jurnalele acestea dau mărturie impresionantă despre unul dintre cele mai teribile capitole din istoria
omenirii. „Oh quel malheur cette guerre!” citează el strigătul franțuzoaicei disperate în a cărei casă
s-a încartiruit unitatea sa.
Adevărata cruzime a războiului poate fi surprinsă și în notele uneori de-a dreptul laconice ale lui
Rosner, de exemplu atunci când enumeră numele camarazilor săi după un atac: „Meier Peter dead -
Wirsing dead - Roth mort - Dorn mort - Riedel rănit - Kapfhammer grav rănit - Ruhmann mort -
Gerstl dispărut (...)". El scrie:
„Războiul este cea mai crudă utilizare a forței, nu numai împotriva partenerului, ci și împotriva
propriilor soldați. Este cel mai necruțător despotism împotriva maselor lipsite de apărare care nu
inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe
înălțimile trecătorilor de pe granițe”.În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile
Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului
forțelor germane la sud de Carpați. Din cauza rezistenței forțelor române la Jiu, Olt, Bran, Valea Prahovei etc. acțiunea
germană nu își atinge obiectivul fixat, Falkenheim ajungând la concluzia că „încercarea, de a trece muntii odată cu
inamicul, a eșuat”. La 29 octombrie 1916 Falkenhayn decide schimbarea strategiei și concentrarea eforturilor pentru
forțarea unei singure trecători, alegând pentru aceasta trecătoarea Pasul Lainici (Surduc) din defileul Jiului, unde a
concentrat forțele principale ale armatei sale. „Rezultatul calculelor a fost că ceea ce n-am putut obține în regiunea
Surduc, prin surprindere, trebuia obținut prin întrebuințare forței brutale. Numai în această cea mai îngustă porțiune a
munților era posibil a executa cu trupele trecerea spre câmpia romanească, într-un marș forțat. Numai aci cunoșteam
condițiunile, de ambele părți ale șoselei, în mod precis. Aci ieșirea spre Sud se afla în mâna noastră, și puteam spera să
surprindem inamicul. Era evident, că după succesul obținut împotriva lui Kneussel, el nu mai conta pe repetarea
atacului nostru.”Pe 11 noiembrie forțele germane declanșează atacul reușind după cinci zile de lupte să cucerească
defileul Jiului și să iasă în zona de câmpie a Olteniei, fapt care a dus la prăbușirea sistemului defensiv al Armatei
României. Între 30 noiembrie și 3 decembrie 1916 se desfășoară Bătălia pentru București. Forțele Puterilor Centrale,
cifrate la circa 250.000 de oameni, aflate sub comanda generalilor August von Mackensen și Erich von Falkenhayn au
reușit să înfrângă forțele româno-ruse, de circa 150.000 de oameni, aflate sub comanda generalului Constantin
Prezan. Ca urmare, la 6 decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și l-au ocupat.Forțele Armatei 9 au
continuat apoi urmărirea forțelor româno-ruse aflate în retragere, până la mijlocul lunii ianuarie 1917 când frontul se
stabilizează în Moldova. (Citate din ”Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor”
si comentarii despre această carte în internet).
mai dețin controlul asupra propriilor vieți. Sute de mii sunt sacrificate la cererea unui individ. Și
aceste mase nu știu dacă luptă pentru bine sau pentru rău. Ei nu au nicio perspectivă asupra
mașinațiunilor secrete ale diplomației și nu pot acționa într-un mod controlant. Așa moare cineva
fără să știe de ce și pentru cine.Expresia „război împotriva războiului” ar trebui să fie sacră.” La
asta nu se poate adăuga nimic.
Între 1915 și 1918, Rosner e unul dintre marii reporteri de război la cartierul general al lui Wilhelm.
Experiența de aici va deveni izvor pentru romanul de mare succes ”Der Konig”, apărut în 1921, un
roman despre cartierul general imperial în timpul celei de-a doua bătălii de la Marne din 1918
(tirajul total până la începutul anilor 1930 a fost peste 100.000 de exemplare).Din 1919 până în
1934 a condus filiala din Berlin a editurii Cotta. A fost autor de romane, povestiri și poezii. La
început, era influențat de literatura decadentă, dar mai târziu a scris lucrări narative în care
sentimentul său național a ieșit în prim-plan. Cele mai mari succese le-a obținut în 1921 cu lucrarea
”Der König” iar în 1922 cu publicarea memoriilor prințului moștenitor prusac Wilhelm:
”Kronprinz Wilhelm: Erinnerungen. Stuttgart u. a. 1922”. În ciuda simpatiilor sale politice pentru
tabăra conservatoare, național-socialiștii l-au acuzat că pledează pentru toleranță în „chestiunea
evreiască”. Rosner nu a mai publicat lucrări între 1933 și 1945. În 2008, Andreas Sauer a publicat
cartea intitulată „Sfânt ar trebui să fie principiul „Război contra războiului”! Amintirile lui Karl
Rosner despre experiențele sale din timpul războiului din 1916”.
Reportajele preluate de publicațiile germanofile din România sunt semnate de Karl Rosner. Despre
operațiunile Armatei germane în România el a scris cartea ”Mit der Armee von Falkenhayn
gegen die Rumänen”, tipărită la Berlin în 1917. În variantă românească, ea a fost publicată sub
titlul ”De la Sibiu până la Siret. Impresiunile unui corespondent de război, Editura Regele Carol,
1917.” Ea este redată și aici, în traducerea artistului prizonier în 5 lagăre din Germania, CC
Popian.95

95
Rosner descrie și vizita Kaiserului în România ocupată.Între 20 și 24 septembrie 1917, împăratul Germaniei,
Wilhelm al II-lea, întreprinde o călătorie în partea de Românie ocupată de armatele Puterilor Centrale. E o vizită de
cinci zile, cu un program bine stabilit și respectat până la virgulă, o vizită încărcată de simboluri căutate și exploatate
propagandistic. Prin fiecare obiectiv, prin fiecare cuvânt, prin fiecare gest se încearcă transmiterea unui mesaj: trupelor
de pe front; nemților de acasă; aliatului austro-ungar; românilor din teritoriile ocupate și românilor din teritoriul
liber.Prin notele sale definitorii, vizita este un moment istoric, un eveniment de o deosebită importanță al Primul Război
Mondial, deși necunoscut.Prin reportajul „Călătoria M.S. împăratului Wilhelm” de vineri, 28 septembrie 1917, „Gazeta
Bucureștilor” continuă să-l urmărească pe Kaiser dincolo de hotare, la Brașov. Şi chiar dacă împăratul a părăsit
România ocupată, „Gazeta Bucureștilor” continuă să publice reportajele semnate de Karl Rosner despre vizită până la
întoarcerea înaltului călător în Germania, pe 29 septembrie 1917. Duminică, 30 septembrie 1917, apare textul intitulat
„Călătoria M.S. împăratului Wilhelm. – împăratul Germaniei părăsește Transilvania, îndreptându-se spre
Galiția”. Ultimul reportaj e tipărit în numărul de marți, 2 octombrie 1917: „Călătoria împăratului Wilhelm pe frontul
galițian și bucovinean”.Chiar dacă departe de România, Karl Rosner face o trimitere la călătoria împăratului din zona
ocupată: „În legătură cu vizita Lui pe câmpurile de luptă din România și Transilvania, împăratul și-a putut realiza acum
această dorință (de a exprima mulțumirea pentru succesele înregistrate de Armata germană n.n), hărăzind astfel la
multe mii de bărbați din toate părțile imperiului o zi de mândră sărbătoare în mijlocul grelelor lor lupte de pe frontul rus
 ÎNAINTE CUVÂNT

La 27 august 1916, odată cu declarația de război contra Austro-Ungariei, trupele române

năvăliră prin toate pasurile în Transilvania. S-au scurs, ele, fără osteneală, câștigând și teren foarte
repede,deoarece paza granițelor era foarte slabă.Câteva săptămâni mai târziu, însă, în fața
năvălitorilor, se arătară primele corpuri de trupă germană. O divizie izolată fu cea dintâi care se
decise să urmărească puternica armată. Armata a 9-a, comandată de istețul general de infanterie,
Erich von Falkenhayn conduse la o victorie fără seamăn contra adversarului, eliberând iarăși
Transilvania și după aceea, respingând pe români în propria lor țară printr-un șir de lupte și continue
atacuri.
Trupele aliaților săi, cele dintâi, au pătruns în București, și după căderea capitalei României, într-un
nou atac, merseră din victorie în victorie, contra ajutorului rusesc al românilor până la Siret.
Fie-mi îngăduit să arăt această diriguire, plină de izbândă, a armatei a 9-a, din primele lăudate zile
până la luptele din râpele Siretului. Căci, de fapt, paginile acestei cărți vorbesc chiar despre aceste
mari zile din toamna și iarna lui 1916. Ceia ce am întrunit aici într-o imagine completă este
transcrierea descrierii marilor evenimente apărute întâi în marile ziare germane și din comunicatele
onoratei Armate Germane. În această nouă formă care, ca orice carte, trebuie să dureze mai mult
decât paginile ziarelor cotidiene, se poate păstra o nepieritoare amintire a luptelor germane și austro
ungare în Transilvania și România.
(Scris la Seret, 1917, Ianuarie, ss. Karl Rosner).96

ALT EXCURSUS în ARHIVELE SECRETE ALE VATICANULUI.

(Aici punem numai câteva din sutele de documente care privesc războiul și România).
Anul 1914.Fasc 90 pag 63, doc. 72085.
28 iunie 1914, ore 5 ¾
Telegrama Papei Pius X. După uciderea prințului Franz Ferdinand si a prințesei Sofia.
A Sua Maestà l’Imperatore Francesco Giuseppe. Ischl.
Cuprins de cea mai adâncă amărăciune și extrem de întristat de o atât de abominabilă și rușinoasă
dublă fărădelege, care a lovit atât de brusc Familia imperială și regală precum și Monarhia A-

și lăsându-le o neștearsă amintire”.

96
Ungară, după ce am oferit slujbe pentru sufletele victimelor, îmi exprim către Majestatea Voastră
condoleanțele mele cele mai cordiale, rugând pe Dumnezeu să vă conforteze în această nouă
nenorocire, atât de gravă. SS. Papa Pius X.

Răspunsul Impăratului Franzi- Iosef:

29 iunie 1914
Rog pe Sanctitatea Voastră să primească cele mai profunde mulțumiri pentru cuvintele de specială
co-participare pe care Sanctitatea Voastră a avut bunătatea de a mi le adresa, cu ocazia gravei
pierderi care a lovit casa mea; și care au fost pentru mine de mare și benefic confort.
Ss Fr. Josef.
Camera română: Președintele de Consiliu al Regatului României, Brătianu ”exprimă vie
indignare pt asasinatul din Sarajevo precum și durerea, înmulțită și de profundele legături de
amiciție care unește familiile domnitoare ale celor 2 țări, al Imperiului vecin și prieten”, (aplauze).
Idem, italienii se unesc la durerea A- Ung.
Ziua asasinării era ziua unirii secrete a Serbiei cu Muntenegru, amânată. (Ce rău au făcut,că s-au
unit, se vede acum după 1990, când s-au separat, n.n.)
Știre: Croații catolici contra sârbilor la Sarajevo. Atacau, uniți cu musulmanii, pe ortodocși.( Încă
de atunci. De ce s-au unit apoi, în 1918? Au uitat ?n/n).
-Relatarea înmormântării celor doi la Artstetten. Copiii Max, Ernest et Sophie Hohenberg, foarte
triști.
Un ziar francez.(?)(fără nume, numai pagina, trimisă Papei):
Titlu (tradus): L’Austro-Ungaria contro i suoi popoli: contra populației sale. ”Arhiepiscopul de
Sarajevo, germanul Stadler97, capoccia del partito clerico militare, aprobă persecuțiile musulmane
si croate contra ortodocșilor. Preoți martirizați, nu numai arestați. Aceleași potlogării pentru care

97
Josip Stadler (24 ianuarie 1843, Slavonski Brod – 8 decembrie 1918, Saraievo) a fost croat.În 1881 a fost ales ca
prim arhiepiscop de Saraievo și mitropolit al provinciei sale ecleziastice, care includea întreaga Bosnia și Herțegovina
A înființat un seminar și un liceu la Travnik și un seminar pentru studiul teologiei la Saraievo; a construit catedrala și
episcopul din Saraievo.A scris teologie si rugăciuni. Degeaba, n.n.
acuză pe alții. Sunt descriși Generali tirani, de tristă faimă: Potiorek98, Haynau99, Urban100,
Radetzky101.
Fasc.90. doc. 72729 Austria/Serbia; pag 11. Se anunță război.
Rome, le 26.7.1914. A Son Em. Cardinal Merry del Val102, Saint- Siege. Vatican. O scrisoare în
franceză de la contele Palffy de Erdod ”Chargé d’Affaires d’Autr.- Hongr près le S Siège”:
”J’ai l’honneur de transmettre à V. Eminence, ci-joint, la traduction textuelle d’un
télégramme arrivé cette nuit:103 Viena, 25/11 iulie, ora 4.p.m.
”Președintele Consiliului Serbiei, Pasic, a prezentat astăzi, înainte de ora 6 a.m. ministrului
ambasador (Wladimir Giesl von Gieslingen, n.n.) răspunsul la nota Austro-Ungariei.Acest răspuns a
fost insuficient. Pentru acest fapt, baronul Giesl a declarat întrerupte relațiile diplomatice și a plecat
cu personalul Legației de la Belgrad.Se pare că guvernul sârb ordonase deja la ora 15:00
mobilizarea armatei sârbe. Vă rugăm să comunicați cele de mai sus Guvernului unde sunteți
acreditat, (în acest caz, Papa de la Roma).104
98
Oskar Potiorek (1853 – 1933) ofițer al armatei austro-ungare, guvernator al Bosniei și Herțegovinei între 1911 și
1914. Era în mașina în care se afla arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, Ducesa Sophie de Hohenberg când au fost
asasinați la Saraievo la 28 iunie 1914. Potiorek nu a informat șoferul cu privire la o schimbare a rutei și mașina regală a
luat viraj greșit, ajungând în fața lui Gavrilo Princip, asasinul.
99
Julius Jacob von Haynau (Kassel, 14 octombrie 1786 - Viena, 14 martie 1853) a fost un general austriac. s-a
remarcat prin ferocitatea cu care a organizat represiunea revolutiilor din 1848, reprimând sângeros revolta orașului
Brescia, câștigând porecla de Hiena din Brescia.În 1849 a fost trimis să lupte împotriva revoltei ungurilor, remarcându-
se din nou prin brutalitatea acțiunilor sale (deși trebuie amintit că a acționat în acord cu cabinetul militar al împăratului
Franz Joseph): a biciuit femeile care manifestaseră simpatie față de revoluționari, a instituit curți marțiale pentru a
judeca ofițerii și funcționarii rebeli, condamnând la spânzurarea (ca hoți de rând) la Arad a treisprezece generali
maghiari care aveau să devină cei „13 martiri ai Aradului” pentru istoria națională a Ungariei (dintre aceştia prim-
ministrul Lajos Batthyány). Când Giuseppe Garibaldi a plecat în Anglia în 1864, a vrut cu orice preţ să viziteze fabrica
de bere pentru a mulţumi „bărbaţilor care l-au bătut pe Haynau”.
100
Karl Freiherr von Urban (31 august 1802 Cracovia; + 1 ianuarie 1877 la Brno) feldmarschall-leutnant și baron
austriac.Comandând o forță de 1.500 de Grenzinfanterie, el a înăbușit revolta de 10.000 de oameni a secuilor, iar la 18
noiembrie 1848 i-a învins pe insurgenții de la Klausenburg. În Italia, faima sa a rămas legată de masacrul familiei
Cignoli, ordonat personal de Urban, și de represaliile, precum confiscarea hranei și capturarea de ostatici, pe care
obișnuia să le săvârșească asupra populaţiei suspectată de colaborare cu rebelii. S-a sinucis la Brno.
101
Contele Johann Josef Wenzel Radetzky von Radetz, (n. 2 noiembrie 1766, Třebnice, Boemia - +. 5
ianuarie 1858, Milano) nobil boemian/ceh, feldmareșal imperial austriac, unul din cei mai reputați comandanți militari
din prima jumătate a secolului al XIX-lea Ca guvernator general al regatului lombardo-venețian (1849 - 1857),
Radetzky a reprimat mișcarea revoluționară din nordul Italiei.Johann Strauss l-a imortalizat prin marșul celebru.
102
Cardinalul Rafael Merry del Val y Zulueta (n. la Londra, 10 octombrie 1865 - +Vatican, 26 februarie 1930,
aristocrat spaniol.Studii strălucite, preot, episcop apoi în 1903 Sfântul Papă Pius al X-lea l-a creat cardinal și l-a pus
secretar de stat, (în locul Card. Rampolla care fusese ales papă dar a fost ostracizat prin veto-ul Impăratului Austriei.Iar
Pius X l-a îndepărtat din ambele motive.) Din 1911 Merry del Val a fost și Camerlengo. Papa Benedict al XV-lea,
neapreciind munca acestui prelat, l-a repartizat din 1914 în funcții mai puțin prestigioase. Lovit de apendicită, a murit la
operație; înmormântat la Vatican. Zvonuri că a fost ucis,(nu e clar dacă din invidia cardinalilor sau de guvernul fascist),
iar medicul anestezist s-a sinucis sau a fost ucis.Procesul de beatificare a fost deschis la 26 februarie 1953, proclamat
slujitor al lui Dumnezeu.
103
Convegno di San Rossore (Pisa) del 22 ottobre 1912 per il rinnovo della triplice alleanza: l'ambasciatore d'Italia in
Austria-Ungheria Giuseppe Avarna, l'ambasciatore austriaco in Italia Kajetan Mérey, il conte Alexander Hoyos, il
principe Pietro Lanza di Scalea, la contessa Berchtold, il Ministro degli Esteri italiano Antonino di San Giuliano, il
marchese Giovanni Visconti Venosta, Leopold Berchtold e il commendatore Giacomo De Martino.
104
”Vienne, 25 juillet, 11, 45.p.m.
Le President du Conseille de la Serbie, Pasic, a remis auj. avant 6 heures au Min. I&R la réponse à la note de l’Autr.-
Hongrie. Cette réponse a été insuffisante. Sur ce fait, le Baron Giesl a déclaré les rapports diplomatiques rompus et a
quitté avec le personal de la Légation de Belgrade.
 ss. Berchtold105
La 28 iulie 1914, Austria a declarat război Serbiei.
Fasc.89 pag 82. Telegrame Papei, 1914. Rugat să împiedice războiul posibil.
31.7.1914. Interviu lui Franz- Josef pt. pace. In diferite ziare. ( nu e textul).
20 august, 1914. Moare Papa Pius al X lea.
3 septembrie 1914, devine Papă Benedict al XV-lea.
fasc.90, pag.17. La cam 2 luni după începutul războiului, scrisoare de la Mgr Raff. Scapinelli,
Delegat Apostolic la Viena, Secretarului de Stat al Vaticanului, Mgr.Pietro Gasparri: (reproduc aici
text scurtat):
29 sept.1914. ”Nu e adevărat că soarta Austro-Ungariei e disperată, dar nici nu e roză. Soarta
războiului, la început favorabilă, mare entuziasm in tot Imperiul, se credea că Austria, în câteva zile,
triumfă asupra tuturor dușmanilor. Se credea că Germania în 2 săptămâni ar fi fost la Paris si la
Petersburg. Dar dura rezistență franceză și valanga umană coborâtă din Rusia peste fronturile
orientale ale Prusiei si Austriei: mare surpriză. (n.n. Ce naivitate la austrieci !!!!).Nu se știa că
Rusia mobilizase enormă cantitate de ostași din Siberia si din Caucaz, nu chiar la frontieră, dar nu
departe și ascunși. Dar nimeni nu știa, și aceasta de multe luni. Ocuparea Galiției cu foarte multă
violență, dar si cu ajutorul rutenilor ortodocși și catolici. Acuzați a fi spioni si trădători. Au fost
executați si preoți catolici, de către austrieci, pentru asta. Dar și rușii au executat preoți din curia de
Lemberg/Lvov. Mgr Szeptisky, primatul Ucrainenilor dus in Siberia. El e considerat personificarea
Bisericii greco- catolice ucraine. Austriecii vor învinge pe ruși, dar nu fără germani, care însă vor
sacrifica frontul de vest....Polonezii voluntari contra rușilor, formând regimente aparte cu uniformă
proprie, tratati de ruși ca franctirori, sunt în mare pericol. Prinși, ei sunt imediat executați. Rușii au
promis distrugerea Cracoviei. In Balcani e rău, slavii toți sunt contra Imperiului. Naționalismul
ardent chiar si la catolicii slavi, mare rău pentru Viena. Între răniți care umplu drumurile si
trenurile, și prizonieri, Imperiul merge rău. Numai Sf.P. Papa poate ajuta prizonierii catolici in țările
dușmane. In Galiția între cei arestați de austrieci și de ruși -care îi înlocuiesc cu schismatici- nu mai
avem preoți.”
Fasc. 78. Pag.329, ziar francez, 4 febr 1915, despre războiul cu Italia. ”Cu cine va intra ? Chiar și
România este în pregătire, agenți ai Ungariei și Germaniei, în Italia dar și la București, disperați,
văd că nu pot convinge opinia publică să rămână de partea lor. Prințul von Bullow (plenipotențiar

Il semble que le Gouvernem. serbe avait ordonné déja a 3 H de l’après midi la mobilisation de l’armée serbe. Veuillez
communiquer ce qui précède au Gouv. auprès duquel vous etes accrédité:ss. Berchtold”
105
Leopold, Graf Berchtold (n.1863, Viena – 21 noiembrie 1942, Peresznye/Ung.) a fost ministru de externe al
Austro-Ungariei între 1912 și 1915. Este considerat unul dintre principalii autori ai conflictului austro-sârb care a dus la
declanșarea Primului Război Mondial.
austriac la Roma) nu poate promite Italiei decât o mică parte din Trentino, poate nici atât. Sigur, nu,
Trieste. Iar României i se promite Basarabia. Puțin. Prea puțin.
Fasc 90. Pag.92, 17 mai 1915. scrisoare latină adresată Papei din partea lui ”Stephanus Novaki”???
”Ungariae Eperjesini episcopus”,(ungurii și slavii scriau papei în latină, germanicii și neo-latinii
în italiană sau franceză, nn), în care îi cere să intervină în favoarea Ungariei,fie la români, fie la
italieni.
Fasc 90. Pag. 123- 8 iunie 1915. Știre trimisă Papei tot de la nunțiul de la Viena că ”poate
România ar intra in război, numai după recoltă, solo dopo il raccolto. Dar, poate, nu intră, decât
dacă ar fi ajutată de Bulgaria despre care nu se știa atunci cu cine va intra . (Dar din ură față de
sârbi și români, bulgarii au intrat cu Tripla și au pierdut.n.n)
1916.
Doc.22060. Știre din Muntenegru de deportare de femei și fete. Guvernul austriac dezminte.
Doc.14394. 2 martie 1916, nunțiul de la Viena anunță moartea Reginei Elisabeta a României. Pe 3
martie, Papa trimite condoleanțe Familiei Regale Române.
Fasc.85. Pag.115. Ofertă de pace de către Austro- Ungaria prin USA, Elveția, Spania. Prea târziu,
răspunde Italia și Franța.
FASC 98. Pag 196. Răspunsuri în numele Papei la atacuri de la ziare și de la politicieni din ambele
tabere, care acuzau Vaticanul de părtinire. Greutatea de a fi ”super partes”.
24/ 26 11 1916. Moartea lui Fr- Josef. Telegramă papală de condoleanțe. Scandal in Italia pentru
Missa de Requiem în Capela Sixtină pt + Franz Iosef, împăratul unei țări dușmane, în război.
Răspunsul: era obligatorie și fusese făcută cu totală discreție, deși pentru un Impărat catolic trebuia
celebrată public, în basilică).
1917 Doc. al Nunțiului cu descrierea vieții ”foarte grele”, la Viena. ”Au eliberat pe civilii internați
în câmpurile de concentrare din lipsă de mâncare”. (Norocul lor. Erau cetățeni nevinovați ai țărilor
în război cu Austria, surprinși de război, oameni veniți pentru afaceri, turism, lună de miere în
Imperiu și luați de pe stradă, cum de fapt s-a întâmplat și în celelalte țări, România inclusă,n.n.).

TEXTUL LUI KARL ROSNER

(Care se prezintă ca un jurnal de război, toate scrise, cum se zice, sub gloanțe).

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA.

Transilvania, 1916, sept. 21.
 Pentru acela care a stat în Vest ani de zile, aflând aceleași zilnice noutăți din toate situațiile
asprului război de poziție, în nordul Franței și Flandrei, ei, bine, aceluia, războiul de aici din Sud -
Est îi deschide o altă lume. Un pământ care, în timpul acestor doi ani trecuți, a devenit tot o rană, o
rană dintre acelea care nu se pot cicatriza, nici vindeca și care sângerează negru cu fiecare nouă zi și
noi lupte, cu noi sfâșieri, în care s-a așezat războiul; și războiul cosește într-una; și de acolo el țipă
spre feciorelnicul pământ încă neatins de aburul sângelui vărsat, de sclipirea fierului, de pustiire.
Primele săptămâni trecură deja și primele arme își descărcară dintr-o parte țevile lor, iar de altă
parte răsună în aer ecoul surd și jalnic al munților Ardealului. Peste verzile înălțimi împădurite,
peste livezi, peste imașuri cu dobitoace, peste întinsele ogoare de cucuruz, peste dealurile cu vii este
tot o jale, căci nebunii biciuitori, lacomii și hrăpăreții acestor vremi trebuiau să se prăvălească și
peste aceste locuri pline de pașnică măreție. Această splendoare de țară pe ale cărei drumuri mă port
acum, în acest război, țară plină de frumuseți fără seamăn, se îmbăta de mulțumire și se bucura de o
adâncă pace: până acum, în zilele când România a rupt relațiile sale cu noi în chip neonorabil,
lăsând să cadă masca nepărtinirii prietenești, și odată cu declarația derăzboi, porni și atacul peste
granițe.Și de atunci, bătălia se continuă încă și azi, pe pământurile acestor păstori și țărani ai
timpului nostru vitreg.
Mai nainte de a începe această grozăvie, pe graniță stăteau detașamente de trupe austro-
ungare destul de subțirele; dar acum când ne-am revenit din surpriză, se revărsară din interiorul
țărilor noastre nesecate izvoare de oști ale Monarhiilor unite; se amestecară verzuii Imperiali regali
în înfrățire cu sombrii noștri militari cenușii, tot înaintând mereu, mereu, în masa împestrițată a
băștinașilor. Se cufundară Vânătorii regali și imperiali precum și Honvezii între țărăncile românce,
cu cămășile lor bogat cusute, cu hainele lor cu podoabe multicolore, între păstori și țărani cu albe
fuste de pânză și sarică, sau în vechile costume orientale; se înfipseră uriașele trupuri ale bosniacilor
și herțegovinenilor, cu fes sur pe fața tăioasă și brună ca tăietura nucului; și iată-l, liniștit și
conștient de vibrătoarea sa forță, soldatul german, eroul din Kurlandia și din Polonia,din Serbia sau
din Flandra, de la Verdun și de la Somme106. Coloanele poposesc pe șanțurile drumurilor în acea
parte unde foșnesc atârnate lăncile de foi uscate ale porumbului și unde lucesc superbii dovleci
galbeni și lubenițele verzi. Deasupra, pe înălțimile munților prefăcute în pozițiuni și adăposturi, stau
pușcașii, apărătorii de munte, și veghiază peste tranșeele dușmane. În văzduh bubuie, rostogolindu-
se, focul tunurilor, vâlvătăile granatelor și focul pușcilor, încoace și încolo.Patrulele sunt la drum și
comunică peste noapte prin telefon tot ce pot afla despre adversar, la tranșeele lor.
Ajuns, eu, deja, la Hațeg și Petroșani, urmărirea dușmanului din partea noastră continuă încă
și astăzi. Trupele germane și austro-ungare persistă în a-l împinge înapoi; aci nu e decât o așteptare

Lauda de sine nu miroase bine: la Verdun tocmai suferiseră o surprinzătoare înfrângere; și cu siguranța aceasta
106

mândră, germanii au pierdut toate războaiele importante ale Istoriei lor.n.n.

de câteva ceasuri, ca trupele noastre să pătrundă înainte. În acest ultim pas, ai noștri vor relua ceea
ce adversarul, în rapacitatea lui și prin mișelescul atac își însușise deja și în parte, încă reține. Curios
se desfășurară aici lucrurile, în această parte a înfricoșatului război, dacă cineva judecă, privind de
la distanță. .. Cu totul altfel, dacă le va pătrunde înțelesul și va căuta să prețuiască și oamenii și
situația țării.
O vorbă, pe care eu am auzit-o adesea, în Vest, dar și în toată călătoria mea, încoace și
încolo, îmi stăruie în minte: ”De ce n-a avut Austria și Ungaria trupe tari și numeroase în
Transilvania ?De ce n-au adunat încă mai demult mase de militari și n-au construit întărituri, așa
cum făcuseră atacatorii români, dinainte, în secret?”
Iată de ce : fiindcă, șovăitoarea Românie, de 2 ani, adusese aci doar câteva corpuri de trupă
și fiindcă din cauza marei presiuni din partea Rusiei și a Italiei, nu putea rupe din armatele sale
luptătoare…. Fiindcă în Monarhia vecină, ca și la noi, conduce principiul ”folosinței tuturor forțelor
active” și fiindcă Monarhia vecină, ca și noi, a ținut și considerat vorba ”pace” a unui stat vecin,
neutral, ca o suficientă chezășie.Acest cuvânt de ”pace” din partea României către ambasadorul
Austro - Ungariei fu, în tot cursul acestui război, o formulă obligatorie, până în ultimele zile ale
declarării războiului; în paralel cu pregătirea răutăcioasă a acestei declarații.
De aici vine și idea că guvernanții din Budapesta și Viena, puși în fața unei politici așa de bătătoare
la ochi, trebuiau să evite situația din Transilvania, dacă nu vroiau să creieze un asemenea paravan,
de după care România să-și poată schimba politica de neutralitatate și să poată ataca. Dar, o parte
esențială din populația Transilvaniei constă din români și marile agitații românești din București au
tors nenumărate fire peste Alpii transilvani.O întărire a garnizoanei transilvane ar fi fost fără
îndoială cunoscută îndată în neliniștitul Imperiu și partidul războinic român avea un motiv fără
zăbavă ca, pretextând o amenințare a României, să înceapă războiul încă înainte de 27 august 1916,
așezându-se alături de Ententa.Așa fiind, trebuie admisă ca o decizie naturală o așa de subțire
apărare la graniță, de îndată ce la Viena, Budapesta și Berlin era statornică încrederea într-o
necondiționată neutralitate a României. Nimeni nu poate vorbi, dar, de o lipsă de prevedere a
guvernului austro- ungar în privința întăririi militare a teritoriului. Tot atât valorează și întrebarea
despre evacuarea trecătorilor care sunt locuite de români. Este iarăși sigur că marele număr al
elementelor de înaltă trădare care aveau legături cu români din Imperiu (din preajma trecătorilor) au
conlucrat la dirijarea cu ușurință a invaziei dușmanului.Însă evacuarea ținuturilor de graniță de
locuitori țivili, într-un timp în care România era considerată prietenă, ar fi fost socotită imediat,
dincolo de graniță, ca un însemnat act de neprietenie de către protectorii românilor din Transilvania
și un semn vădit de neîncredere.Așadar, considerând că pacea cu România va fi fost încă de lungă
durată, nu s-au putut săvârși, în acest teritoriu, lucrări pregătitoare. La toate acestea se adaugă
abținerea militară bazată pe situația politică, guvernul austro-ungar urmărind cu cea mai precisă
atenție evenimentele de dincolo de graniță; și el știe și astăzi că acest război care majorității, în
România, i-a căzut foarte rău, se datorează numai oamenilor de stat care înotau în bani rusești.107
Iar acum veni și declarația de război a României; și ciocnirea cu trupele adverse, surprinse, ale
Austro-Ungariei, se produse imediat, totul petrecându-se în taină și invazia adversarilor noștri, în
comun, atrase cu sine ruperi de front.
Fără a deprecia pe inamic ce se apropia unit și avea o deplină cunoștință a situației, tot s-ar fi produs
acea schimbare care numai priincioasă nu a fost Puterilor Centrale în diriguirea războiului și care
totuși, cu ajutorul bogat al rezervelor sale, încă ar fi îngenunchiat pe adversar. Puternicele victorii
din Dobrogea și din Munții Vulcan au demonstrat cu această ocazie autoritatea Puterilor Centrale și
priceperea liniștită a situației.
Astăzi începe a se dezvălui oarecum pentru unele sfere politice că Regatul Român, vârât în
război de Rusia, n-are nimic de câștigat, dar că deja a pierdut totul. E drept că Imperiul Țarului
voiește să-și croiască drum peste însuși regatul României, ca și peste leșurile Serbiei și
Muntenegrului, pentru atingerea vechiului său țel: Constantinopolul. Baionetele trupelor austro-
ungare, bulgare și turcești vor ști să se opună ca Rusia să nu-și atingă acest țel. România,însă, care
în neutralitatea sa, poseda în acel timp cea mai bună chezășie și cea mai tare protecție pentru
dezvoltarea sa, va trebui să verse sânge și iarăși sânge pentru ispășirea acelui 27 august,1916, când
se aruncă lacomă de sub această pavăză, după o pradă nesigură. Ce trebuie să garanteze azi viitorul
României este numai armata sa și vorbele Ententei, plus ajutorul ruso-englez făgăduit. Timpul va
arăta dacă bărbații din Petersburg și Londra, care au amăgit România, împingând-o la trădare și
minciună, vor amaneta cu plăcere cuvântul lor pentru sacrificiul ce aceasta va aduce. Armata
română, o cunoaștem noi ! Efectivul ei, capacitatea ei! Și cunoaștem și războiul în care ea se avântă.
Acesta nu este ca cel din 1913,un război de pradă contra unui bolnav sosit acasă de la cele mai grele
lupte, cu o obosită armată de eroi. Acesta este un război contra unor trupe în plină vigoare, un
război dus de neexperimentații români fluturatici contra unei armate hârșite și cu victorii câștigate.
Când a sosit prematura declarație de război se auzea în toată Ungaria numai următoarea exclamație:
”Acesta este inamicul, acesta este dușmanul nostru!”. Pe frontul românesc doreau să fie duși
mândrii Honvezi. În Bulgaria se păstra însă liniște și ea nu vorbi nimic. Ea cugeta numai la
groaznica bestialitate cu care România, timp de 4 ani, caută a extermina elementul bulgăresc din
Dobrogea. Femeile bulgare violate, ale căror cadavre fură mânate în larg de valurile Mării Negre
înălțau din depărtări vocea aducerii aminte, căci răzbunarea și ochii încruntați târâră pe acești

107
O altă autoînșelare germană; în realitate opinia publică majoritară era pentru luarea Ardealului, deci nu putea fi de
acord cu războiul de partea A-Ungariei. Și nu era acesta singurul motiv, cât persecuția ungurilor contra românilor, care
a fost decisivă.n.n.
oameni în războiul sfânt. Și dacă la Silistra și Turtucaia ei găsiră măcelărită populația bulgară de
către barbaria rusă și română, ei nu ținură să sacrifice pe aceștia, ci luară cu ei pe ucigași108.
În aceste zile ale călătoriei mele eu am vizitat pe front și trupe bulgare și austro-ungare și
germane. În războiul mondial, România voia să apară ca un ins lacom și plin de patimă. După
socoteala mea, ceasul nu este departe în care soarta va sângera peste România înaintea Judecății de
Apoi.

LUPTELE DE LA PIETROȘANI.
1916, Septembrie, 24.

Vin acum din sectorul Pietroșani, care, după luptele grele din zilele abia scurse, este plin de
sfărâmăturile oștirii române. Acei care în ultimele zile ale lunii august străpungeau pe adversar,
sunt acum zvârliți înapoi peste graniță; și ultimele puncte predominante, de unde artileria română
amenința, sunt căzute în mâna trupelor germane și austro-ungare care, în atacuri comune și cu forțe
unite, au realizat acea frumoasă urmărire. Românii, deși erau situați în sud- vestul văii Cernei,
lacomi cum sunt, în chiar momentul declarării de război, se azvârliră, în noaptea de 27 august, și
peste bogata cărbunărie de la Pietroșani. Și aici pregătiră ei multe și tainice lucrări care acum le fură
de folos. Neașteptatul atac care se produse peste noapte, în regiunea frontierei, răsturnă mișelește
neînsemnatele trupe de pază și se avântă cu ușurință, neîmpiedicat, în țară. Ceia ce s-a putut realiza
în fața detașamentelor din pozițiile înaintate, se zdrobi înaintea imensei puteri care nu putea
împărtăși aceeași soartă. O grăbită organizare a pozițiunii cucerite și aducerea de forțe ungare
trebuia să oprească pe adversar.Însă și acestea, nu fură îndestul de însemnate pentru a face față
marilor mase românești care pătrundeau mereu. Când veniră primele trupe germane spre a sări în
ajutor fraților unguri, inamicul se găsea peste pasurile Vulcan și Surduc, în plin marș pe drumul spre
Hațeg, cam la 25 km.Trupele sale se lățiseră spre dreapta până la linia munților și în stânga până în
ținutul orășelului Puj/Pui. Patrulele românești se strecuraseră mai departe spre nord până în fața
Hațegului. O unică spaimă străbătu țara: drumurile erau baricadate de animalele și vehiculele
fugarilor îngrămădiți pe ele din sate, orășele și târgușoare. Presiunea năvălitorilor români părea că
nu se va mai slei. Așa că fu necesar, ca primă țintă a noii conduceri germane a operațiunilor, sub
înalta comandă a generalului Von Falkenhayn (de infanterie) să stăvilească fluxul de forțe adverse,
oprind în munți toată invazia. El trebuia să împiedice cu orice preț pe inamic să se avânte spre
valea Mureșului ca apoi să se îndrepte spre câmpia ungară și să facă legătura cu șivoiul principal
care înainta dinspre sud-vest de Sibiu și din nord-est. Reușirăm să oprim pe adversar în munți

108
Autorul preia zvonurile propagandei anti-române, care exagerează, deși aceste măceluri au existat aievea.n.n
presându-l deocamdată să-și întărească o linie cam de la Băloiu peste Bran până după Muncel.
Aceste poziții care, în toate părțile înaintate, ofereau puncte predominante, el le întări puternic și, cu
iscusință, și aci adversarul român opuse rezistență neclintită pătrunderii trupelor noastre de atac.
Însă, cu aceasta, primejdia unei afluențe noi ale forțelor dușmane nu era pe deplin înlăturată; trebuia
să pășim mai departe. Nu ne rămăsese timp pentru ordin de executare a unei operațiuni de
încercuire a Pasului; de aceea, Comandamentul se decise să conducă un atac de front spre punctele
principale ale pozițiilor inamice. El s-a produs la 14 septembrie, urcând muchi prăpăstioase și
izbuti mulțumită sublimei vitejii, mai presus de orice laudă, ale desăvârșitelor noastre trupe
participante, care ne puse în stăpânirea pozițiilor de la Bran. Lupte de o sălbatică îndârjire, la care
inamicul rezistă căci pentru el recâștigarea acestei prime linii era extraordinar de însemnată; se
opuse deci marelui atac, izbutind în zilele și nopțile de 14, 15 și 16 septembrie și încă în alte zile
următoare să se retragă în interior. Veniră apoi puternicile lupte de noapte, care se desfășurară de
amândouă părțile cu o energie fără seamăn și tocmai în aceste zile se dovediră românii ca viteji și
tenaci adversari, știind a se folosi de toate crăpăturile munților și sfărâmăturile stâncilor, de toate
avantajele ce le ofereau munții lor prăpăstioși. Se poate ca și instrucțiunile pe care ei le primeau de
la ofițerii lor -aceasta după spusele prizonierilor-, înainte de prima ciocnire cu germanii să fi
contribuit la însemnatul concurs în executarea însărcinărilor. Aceste instrucțiuni, în două din
punctele lor de căpetenie sunau cam așa: ”Trupele care vor cerca să părăsească poziția vor fi
împinse înapoi cu mitraliera și cine se va preda germanilor va fi împușcat sau decapitat de aceștia”.
Românii nu puteau să aibă în aceste lupte îndelungate o schimbare de situație în favoarea lor . Și,
din nenorocire, lucrurile se schimbă în așa fel încât ceia ce pentru armele adverse rămâne glorie, pe
ei nu-i ilustrează în soarta lor de învinși și rămân pentru totdeauna murdăriți de acea neștearsă pată
a barbariei, cruzimii și bestialității. Căci și aici ca și la luptele din valea Cernii au avut neomenia de
a ucide animalic pe prizonierii germani răniți. Era la 14 septembrie, când, în legătură cu multiplele
lupte în jurul pozițiunilor de la Bran, un detașament de recunoaștere cam prea înaintat, prin ceață, se
pomeni atacat din cea mai mare apropiere de forțe inamice superioare. Compania trebui să se
retragă spre a se aduna în vechea poziție. Din cauza negurii ce domnea, n-avu posibilitatea să ia cu
sine pe răniții căzuți în luptă. Două zile mai târziu, pe 16, înainta din nou și zvârlind pe inamic,
recuceri poziția. Ea găsi un număr de răniți din primele lupte în stare de cadavru cu craniile
sfărâmate, străpunse de baionete ucigașe. Și la românii prinși se găsiră și nepermisele gloanțe ”dum
dum”; am avut în propria-mi mână asemenea bucăți pe care le-am pus în mașina mea, pentru a
înlătura orice urmă de îndoială.
Seara de 17 septembrie ne aduse încă o împotrivire din partea inamicului care cercă să frângă linia
la cota 553. Iarăși fu respinsă o apărare strașnică a românilor, și iarăși căutară ei să pună stavilă
atacului nostru; și, cu toate pierderile lor foarte grele și sângeroase, conduseră mai multe contra-
atacuri cari le aduseră câștiguri neînsemnate, față de marile sacrificii provocate de ele. Sprijiniți pe
izbânzile de până acum și cu ajutorul venit la timp al întăririlor, comandamentul german se hotărî să
exercite de îndată o presiune la flancuri. Acțiunea militară de operații unite ale trupelor germane și
austro-ungare se dispuse într-un mare număr de coloane de atac, care făcură presiune de-a lungul
drumului din valea Pietroșanilor și peste drumul de la sud/est de Valea Jiului. Acestei presiuni care
învingea toate imensele greutăți de legătură, de aprovizionare, de transport de muniții în teren
impracticabil, străbătut de sute de piscuri uriașe, nu putură să-i mai reziste trupele românești, care se
obosiseră prin luptele de până atunci.În două zile, în timpul cărora le încercuirăm din nou, le
ținurăm în loc și le băturăm simțitor, ele fură împinse înaintea noastră peste munte. La 20
septembrie ocuparăm Tulița, înaltă de 495 de m. și alte detașamente ale trupelor noastre intrară în
Pietroșani, pe urma românilor,care se retrăgeau în fugă. Orașul în care, în timp de pace lucrau în
sumă rotundă 9000 de lucrători în marile mine de cărbuni, nu a suferit prea mult sub scurta
stăpânire românească. Gropile minelor care erau rezervate de către români unei exploatări prin forțe
de muncă aduse din ”noul regat al României Mari” s-au dovedit ca lucru de căpetenie, deci demne
de a fi păstrate. Totuși, inamicul, bătut, în retragerea sa, a cărat cu sine curelele de transmisiune ale
mașinilor, ba a furat și alte lucruri: mobile, paturi, haine, mii de obiecte și poate și mai mult, care
fuseseră părăsite de populația fugară și care plăcuseră grozav ”liberatorului” de dincolo de graniță.
Un locuitor rămas în timpul acestor scurte săptămâni în Petroșani povestește că ocupațiunea de
căpetenie a ofițerilor români care staționau în oraș consta în a bea, a juca cărți și iarăși a bea.
În acelaș 20 septembrie, în care trupele noastre au intrat în Petroșani, încă alte detașamente de trupe
germane reușiră să pună mâna pe alte înălțimi la pasul Surduc. Încă după izbânda de la Bran, strada
de-a lungul Schelului văzuse tabloul unei fugi în neregulă. Acuma căzu și ultima poziție de care
românii încercau să se mai cramponeze și coloanele care înaintau mai departe, la vest, se scurseră
fără să poată fi oprite și se apropiau de pasul Vulcan înalt de 1621 de metri, așezat la sud vest de
pasul Surduc. Acest pas, cu toată încercarea crâncenă a inamicului să-l mențină, a căzut la 22
septembrie, către amiazi, în mâna noastră și rămase să fie apărat de armatele germane și austro-
ungare, în ciuda repetatelor încercări ale românilor de a-l recâștiga. Cu aceasta, inamicul era aruncat
dincolo de graniță, din tot terenul de mine de la Petroșani, inundat de el, și un alt fapt de arme
fusese îndeplinit cu faimă, fapt pe care germanii și austro-ungarii îl dovediră din nou, în cea mai
strânsă frăție, în mod victorios, împotriva unui inamic mult superior. Căci această frăție de arme va
face de neuitat luptele de la Petroșani, care pot fi socotite ca un război aparte în cadrul luptelor
împotriva României: anume că aici România a fost bătută sângeros și măturată din țară de către
preponderența însuflețit mânată a trupelor noastre de atac, în ciuda puternicelor pozițiuni de apărare
românești.

ATACUL ȘI ASEDIUL DE LA SIBIU

La 27 august, ziua declarării de război Austro-Ungariei din partea României, aceasta se puse în
mișcare de la granița de sud a Transilvaniei. Masele române, anume pregătite în nenumărate
coloane subțiri, pătrunseră pe munții Cibinului și mai departe peste albia Oltului și pe la încheierea
munților Făgăraș. Teritoriul de la graniță al Monarhiei care s-a lăsat ispitită, cântărind încrezătoare
pacea, tocmai prin necondiționata neutralitate asigurată, fu isbit deodată, în taină, de răutăciosul
atac pregătit din vreme. Așa putu să se întâmple că paza slabă de la graniță Austro-Ungară să fie
răsturnată, căci torentul de soldați, (albaștrii țărani români), în opincile lor moi și ușoare, se
apropiară fără zgomot, cățărându-se pe munți și azvârlindu-se de pe înalții pereți ai stâncilor. Prin
toate sălbaticele, prăpăstioasele văi curmezișe, de la vest la est, de-a lungul coastelor, acest șuvoi
pătrunse țâșnind și punând stăpânire, înconjurând drumul trecătoarei pe căi tainice, pe poteci
mărginașe.Poate că trădătorii îngăduitori care, în schimbul banilor, au înlesnit adversarului
mijloacele, să fi fost câțiva locuitori români. Românul înaintase sacadat, din povârniș în povârniș și
se afunda fără oprire, deși de la Nord erau vizibile pantele munților, operațiunile și detașamentele,
însă fiecare din aceste cline este acoperită de muntele sălbatic ca de o cetate puternică, mai ales
când cel dintâi stăpânește poziția și apărarea. Pas cu pas, inamicul își însuși totul aproape fără lupte,
căci primejdia românească pătrunse lacomă către bătrânul centru de saxoni germani ai
Transilvaniei. În jurul Sibiului și a altor înfloritoare colonii germane se împingea amenințătoare
pofta de pradă într-un cerc din ce în ce mai strâmt.O singură cale largă care este practicabilă pentru
care și artilerie duce de la sud de-a lungul Oltului spre Sibiu.Îndreptându-se spre sud, rîul se
strecoară din ținutul Transilvania printre ziduri uriașe de stâncă săpându-și patul prin sforțarea
pereților. Drumul este pe urmele unei vechi căi coborâtoare de la romani din primul și al doilea
veac; pe aci a mers și Împăratul Carol al VI lea. Ea provine dintr-o luncă ceva mai largă și la
intrarea rîulețului de munte, Rîul Vadului, pe pământul austro-ungar, se strânge, îngustându-se
deodată între pereții prăpăstioși ai muntelui, ridicând și scoborând adânc prin defileu, în țară. Un
turn roșu, voluminos, în patru muchi, se ridică pe clina unei înălțimi în partea de vest care deschide
trecătoarea. El trebuie să fi fost, după cum se povestește, vopsit cu sângele unor turci bătuți.După
muchiile acestui turn și-a luat numele și pasul ”Turnu-Roșu”, a cărui bună sau rea administrare
pagubă sau beneficii atârnă de sașii din Transilvania. Stăpânirea lui fu primul țel al invaziei
românilor. Din înălțimile munților veniră asupra lui prin flancuri și când ei îl putură atinge cu
armele și mitralierele lor, atunci deteră drumul în țară artileriei lor, munițiunilor, coloanelor de
bagaje, pe mii de care. În tot mai largă măsură se scurg ei acum din munți, împinși pe bogatele lor
trenuri. Văile vestice ale rîului Olt, valea Cibinului și valea Oltului chiar merg acum lărgindu-se
înaintea lor, lăsând deschis ochiului lor hrăpăreț întreg bazinul Sibiului. Drumul de la Sibiu la
Turnu-Roșu se socotește cam de 30 de km. Românii au pășit peste munți abia în 8 zile și numai prea
slabele forțe ungare putură să cerce ici și colo de a se împotrivi pe poziție sau de a le împiedica
marșul prin svârlirea în aer a podurilor și a șoselelor. Aceste încercări, însă, nu puteau opri pe
inamic în mod durabil. Tâlharii și borfașii merseră înainte, se întăriră în sate și târgușoare și luară
aerul de stăpânitori ai porțiunii cucerite. Un țipăt de groază mergea înaintea lor aci. Orice vehicule
se puteau găsi la bogații sași erau luate în fuga mare, în mijlocul blestemelor. La 14 septembrie,
apărură cele dintâi patrule române de cavalerie, în regiunea deschisă din fața Sibiului. Călăreți
austro-ungari îi întâmpinară. Aceia se înapoiară în galop, în direcția munților, nesupărați; însă, cu
aceasta, soarta orașului părea a fi pecetluită căci era exclus ca întru- totul insuficienta garnizoană de
trupe austro-ungare să poată opri marșul înconjurător și învăluitor al primelor armate române. Și așa
veniră peste oraș zile și săptămâni pline de griji grele, căci din zi în zi se vedea despărțit de restul
lumii. Ocupanții nu s-au ales decât cu blestemul locuitorilor. Locuitorii se grăbeau să fugă. Abia o
treime a populației era hotărâtă încă să rămână…..căci cele mai multe afaceri stagnau și prin urmare
începuse deja mizeria, prin reducerea aprovizionării și chiar prin acea parte despărțită se pregăteau
greutăți populației.Însă românii nu înaintau. Ei stau în vest, în sud și în est de oraș. Ei trimeseseră
patrule de luptă până în câmpul de exerciții din naintea Sibiului, însă aci se opriră. Împușcară o
singură dată cu o pereche de șrapnele ușoare în oraș; doi tineri fură omorâți, o casă vătămată,…
aceasta fu tot ce ei întreprinseră ca faptă războinică. Afară de patrule de cavalerie, mai înaintară
mici detașamente de infanterie până în raza orașului; așa erau de tari încât ședeau încă în munți și pe
văi, la locul de adunare. Care fu motivul acestei neînțelese tărăgăniri și ezitări, nu s-a constatat
încă.Cea mai mare probabilitate stă în presupunerea că ei, induși în eroare, bănuiau o puternică
garnizoană în oraș și așa nu porniră atacul fiindcă se grijau să nu cadă într-o ambuscadă.În orice
caz, pentru oraș, această stare chinuitoare, neschimbată, totuși pasabilă, începu de la acel 14
septembrie, de când se iviră primii călăreți români, și se continuă timp de aproape trei săptămâni
până ce apoi, prin intrarea și cursa plănuită sub superioara conducere a generalului Falkenhain și
prin dirijarea atacului înconjurător de la Sibiu, surveni o rapidă schimbare. Deja spre 20 ale lunii
lui septembrie începură cu succes hărțuieli locale cu acele trupe germane cari, în prima linie, în
general și în special, avură misiunea de a înfăptui războinicul spectacol a cărui victorioasă încheiere
se văzu la 29 septembrie. Trupele noastre porniră din direcția Muhlbach/Sebeș pe Mureș, se
îndreptară spre sud și pătrunseră pe după munții Cibinului, de-a lungul rîului Cibin, spre localitățile
unde staționau românii.Începură atacuri însuflețite la satul Săcel, așezat cam la 17 km la vest de
Sibiu, și la sud vest de Săcel, la satul românesc Orlat. Lovitura germană își croi drum și pătrunse
mai departe la sud est. În jurul satului Guraru, unde ai noștri luptară ca eroii, și în jurul muntelui
Cioara, înalt de 957 de m., ei strânseră cercul. Muntele fu cucerit de vijelioșii noștri ostași după
grele asalturi încontra românilor care stau neclintiți, luptându-se vitejește. Satul Poplaca și muntele
Obreja la est de Guraru, înălțimea Valarii de 1346 m., la sud vest, avură aceeași soartă.Românii
combatanți simțiră nevoia de a se retrage cam spre sud și sud-vest la vreo 8 km de Sibiu. Cu această
ocazie au avut nevoie să susțină lupta contra corpului de luptători alpini germani în partea vestică a
munților, în atac înconjurător ,demn de amintit în istoria războiului.De asemenea, raportându-ne la
înaintarea în spațiul de la est de Muhlbach, nu trebuie uitat frumosul marș de 5 zile peste munții
Muhlbachului care produse încercuirea inamicului pe la aripa lui vestică, marș îndreptat apoi spre
est. În neîntreruptele hărțuieli de împingere a inamicului ei izbutiră să-și transporte operațiunile pe
spinarea nordică a pasului Turnu-Roșu încă ținută cu tărie de adversar; și în duminica zilei de 26
septembrie, (13 pe stil vechi), să pună stăpânire pe ea.Natural că ei nu puteau poseda această poziție
până ce, prin lupte, românii nu erau definitiv respinși. Bavarezii, atacând strălucit, înconjoară pasul
care acum era puternic apărat dinspre sud de ajutoare tari care se împingeau spre nord cu intenția de
a produce o descongestionare prin atacuri pe detașamente mici și își luară sângeroasă revanșă pentru
frații lor răniți și căzuți în mâna criminalilor. Așa păstrară ei trecătoarea până în ceasul marei
încercuiri, acum irezistibilă, când se obligară să fie martori la dezvăluirea judecății de apoi asupra
românilor, în valea Oltului.De la nord și de la est și mai departe o soartă sângeroasă așteptă pe
adversar care era complet izolat de cel din nord vest și nord est. Dinspre vechiul oraș german Ocna
Sibiului, (Saltzburg) așezat pe Rîul Alb, 11 km. la nord de Sibiu, se azvârli un număr mare de
luptători austro-ungari cu obiectivul Sibiu, peste valea Cibinului, intenționând să se lege cu aripa
stângă a grupului care câștigase primele victorii la Poplaca. Ei s-au luptat strălucit în lupte îndârjite
cu românii, care numai de mare nevoie părăseau pozițiile, pentru a se crampona din nou cu și mai
mare încăpățânare.Numele localităților Șelemberg109, Bongart110 și Hermany111 spre care românii
atacară cu însuflețire căutând zadarnic să stăpânească însemnate poziții și să stăvilească puternica
presiune de la nord, consacră noi glorii fraților noștri de arme. Din nou se avântă flancul nostru
stâng. Cetățeni din Hessa și Frankfurt pe Main luptă aici uniți cu trupele regale și imperiale, situate
cam la 10 km la est de Sibiu, în satul Dolmany 112 și dealul Grigoreberg, cam 600 metri de înalt.În
fine, se întind și călăreții saxoni și bavarezi, uniți cu huzari unguri și formează linia peste Valea

109
Șelimbăr (in ungherese Sellenberk, in tedesco Schellenberg)
110
Bungard/Baumgarten/Bongárd
111
Cașolț (dt. Kastenholz, ung. Hermány
112
Thalheim / Daia / Dolmány. 
Oltului, pătrunzând în văile de la vest ale rîului Olt, așa că o întoarcere din partea inamicului era
evitată prin această parte.Cu aceasta invadatorul rămase înghesuit în spațiul din ce în ce mai strâmt
de la nord de Turnu-Roșu, rămânându-i numai posibilitatea de a gândi cum să-și salveze pielea din
încurcata situație. El se hotărî să caute mântuirea într-o retragere la sud, peste trecătoare, a
grupurilor răzlețe risipite prin munții de la sud de Tălmaci, fără altă alegere, lăsând ca pentru
întregul parc de instalații și vehicule să se îngrijească înșiși comandanții, să salveze în mod izolat ce
s-ar mai putea salva. Însă chiar luând această hotărâre pentru, ei se îndoiau că fuga va fi posibilă,
deoarece resturile de oameni risipiți și zdrobiți încetaseră de a mai fi o armată. La 29 septembrie
(16, s.v) se sparse definitiv mult temutul val al năvalnicilor români, înfricoșetor adunați în spațiul
din fața Sibiului. Presiunea armelor germane și austro- ungare deveni insuportabilă pentru ei, de la
nord, de la nord vest și nord est, așa că ei trebuiră să părăsească această vrăjită văgăună. Deci,
înapoi, la sud. Acolo era trecătoarea care, ca un gât de sticlă, era prea mică pentru marea mulțime a
călăreților încercuiți din toate părțile de poziții pe care se înfipseseră trupele de ostași cenușii.
Înainte, afară, noroc trebuiește, de acum ! Mii de care se puseră grăbite în mișcare.Tâlharii, toți, pe
vehicule și cai cu vite mânau pripiți într-o ”drăgălașe” fugă către pasul Turnu-Roșu. Numai pe
această pâlnie a rîului mai puteau ei s-o dea acum. Însă aci defileul deveni așa de îngust, pentru un
așa colosal puhoi ! Și apoi începură a trăzni primele împușcături de deasupra. Începu fugărirea.
Fatalitatea se sfarmă deasupra ”prigoniților” căci aci în strâmtoare așteptară agerii țintași din munții
Muhlbachului sosiți înadins spre a primi pe dușmanul înfrânt. Din înălțimi și povârnișuri ei
”strănutau” cu armele lor și focul nimicitor se dezlănțuia furios peste greoiul învălmășag de trupe
masate în care se încurcaseră coloanele, una peste alta. Îngusta trecătoare era un infern îngrozitor
din care numai acei câțiva care se refugiară în munții din răsărit își mai salvară viața. În curând,
drumul pe care, timp de o lună, românii se mișcaseră ca stăpâni, fu înfundat de amestecătura de
care, oameni morți și cai, turme de vite turbate, care-i încercuiau fără nici un sens. Ce se mai putu
strecura pe sub focul germano-austro-ungar se scurse peste vechea graniță, aceștia mergând pe
pământ românesc câțiva km. mai la sud, unde pereții, parcă și mai strașnici, se înalță pe laturile
drumului înaintea gonacilor germani. Așa s-a plănuit de genială, de îndrăzneață și cu neobosită
energie conducerea luptelor de încercuire de la Sibiu, care a curățit țara de inamic, că s-a câștigat
însemnata trecătoare de unde numai resturile Armatei a I-a Române s-a salvat. Artileria și trenurile
ce poseda au rămas aproape întregi în mâinile noastre. ”Pe nimicire” fu bătălia, căci comandantul
suprem german trebuind să conducă trupele germane și austro ungare ”pe nimicire”, luptând, a
izbândit.

CĂLĂTORIA SPRE PASUL TURNU- ROȘU

 Aceasta se întâmpla la 30 septembrie, 1916, în zilele după înfricoșata zdrobire a Armatei a I-
a Românești pe strâmtoarea de la Turnu-Roșu, când eu îmi începui călătoria pe acest drum. Din
Sibiul eliberat, apucai cu trăsura spre sud, peste șesul-câmp de exercițiu-; mersei până acolo unde în
săptămânile de împresurare înaintaseră cu priviri hrăpărețe patrulele românești de cavalerie, și mai
departe, luai drumul pe colinele ondulate. Imediat, în fața orașului, apar primele semne ale vremii
de restriște a năvălirii românești, pe care le lăsară pe acest teritoriu timp de câteva săptămâni, care
acum, mulțumită forței armelor germane, fu liberat. Pe multe locuri, drumurile au fost stricate de
trupele austro-ungare în timpul retragerii din fața inamicului, pentru a-i îngreuna înaintarea. Acum,
grupe de lucrători austro-ungari lucrează la repararea lor. Liniile telegrafice de pe marginea
șoselelor și de pe livezi, ogoare și câmpuri, sunt distruse. Uriașe grămezi de băligar zac strânse sau
risipite pe locurile unde poposiseră românii, frânghii și sârme încurcate aruncate pe jos. Coloanele
germane și automobilele Crucii Roșii care veneau după noi trec în goană înaintea noastră. Colină
după colină trecură trăsurile, închizându-se mereu în văi nouă, pline de liniște și de frumusețea
dimineții. Numai ființele omenești lipsesc în aceste ținuturi fertile. Lanurile de păpușoi stau
paragină și pe livezi nu se zărește o vită, căci toată această parte fu în stăpânirea inamicului; dar iată
că acum, redată proprietarului, își reia ființa germană a acelei stăpâniri care de peste 800 de ani s-a
îngrijit cu iubire ca civilizația Apusului să străbată până la ultima graniță. O vale care se desfășoară,
ca un semn nou, un sat alb în jurul unei vechi biserici, ca un castel! Grădini de pomi și coline
împădurite de jur împrejur ! Aceasta este Heltau113, vechea colonie germană în care cu două zile
înainte se aflaseră românii. La 28 septembrie mai nainte ca ei, sub presiunea germană dinspre
Poplaca și a revărsării austro-ungare dinspre nord să înceapă grăbita retragere, ținutul trăi într- o
continuă febrilitate. Încă se cunoșteau inscripțiile cu creta, pe ușile caselor unde avuseseră loc
diferitele comandamente și formațiuni de Quartier românesc. Ținurăm să ne oprim spre a vedea
puțin localitatea și pentru aceasta luarăm cu noi pe căpitanul german care avu bunăvoința să ne
însoțească pe câmpul de luptă. Eu vorbii cu două femei bătrâne, torcătoare de lână, căci pe aici
aproape toate se ocupă cu industria casnică a lânii. Ele povestesc despre săptămânile amare de sub
stăpânirea românilor, cum trupele rămase în urmă i-au maltratat și năpăstuit. Nimeni nu avea voie
să stea pe stradă. Locuitorii trebuiau să stea închiși în case, în timp ce soldații forțau ușile caselor ai
căror stăpâni fugiseră și furau tot ce se putea întrebuința.Din când în când se dedeau ordine de a se
aresta, după simple denunțuri sau fără nici un motiv, locuitorii sași, trimițându-i în închisoare pentru
ore sau zile. Când ei se înapoiară, găsiră casele jefuite și vitele duse departe. Jaful putea fi dus
neturburat la bun sfârșit în teritoriul rămas în urmă. Plângerile către autoritățile înalte românești

113
Cisnădie (in ungherese Nagydisznód, in tedesco Heltau,
rămaseră fără nici o urmare. Nenumărate care, încărcate cu bunuri furate, paturi, albituri, stofe,
obiecte casnice, mobile și haine luară în aceste săptămâni direcția spre România și mii de vite
trecură în Regat prin trecătoarea Turnu- Roșu. Astfel, românii își dădeau aerul de adevărați stăpâni
ai acestei țări.Eu, însumi, am văzut pe pereții caselor germane și pe zidurile curate ale curților,
mărețele inscripții: ”România Mare”. ”Pământ românesc”. Așa au dus-o locuitorii germani, timp de
săptămâni, o viață plină de teamă și de îngrijorare. Și când românii hotărâră să se retragă, luară cu ei
ca ostatici pe primarii satelor.Numai grație împrejurării că, în fuga nebună de la fine, fiecare se
gândea numai la sine, aceștia fură neglijați, având, bieții oameni, posibilitatea de a scăpa.
Acum localitățile sunt pline de soldați germani. Deasupra tuturor clădirilor se văd numai bune
inscripții germane, stradele poartă nume germane. Pe deasupra porților stau frumoase sentințe
biblice și binecuvântări în limba germană; acești oameni au aparența de a fi din Pădurea Neagră.
Zilele luptei conteniră, victoria câștigată și soldații fac un scurt popas înainte de a porni pe căi noi la
victorii noi. Eu stau cu ei de vorbă pe când se pregătesc, iar femeile și copiii din Heltau, grupuri-
grupuri în jurul lor, îi admiră și le fac orice fel de serviciu, arătându-și recunoștința lor pentru
liberarea țării. O trupă de prizonieri români trece prin acest sat, trebuind să meargă mai departe la
Sibiu. Câțiva honvezi conduceau pe acești 20-30 de oameni. Noi îi lăsăm să se apropie și-i oprim.
Sunt pârliți de soare și în majoritate convenabil echipați.Însă în opincile lor moi, care sunt legate în
jurul picioarelor, și pe care ei le poartă la marș cu mai mult drag decât bocancii tari, în ținuta lor
neglijentă, cu capela lor cu două moțuri, cam caraghioși pentru gusturile noastre, nu ne fac o
impresie tocmai militărească. În general, oamenii acestui grup pari triști și deprimați, și unul, un
mic și tânăr țăran foarte brunet, plângea așa de grozav că fața lui murdară era toată inundată de
lacrămile ochilor și ale nasului său.Căpitanul german care totdeodată face și pe tălmaciul și care a
trăit mulți ani în România, vorbi prizonierilor: ”Câți știu a citi și scrie, să ridice mâna în sus!”
Numai 3 răspunseră și când el se oferi ca bun cunoscător în această elementară materie și arată că
prețuiește mult pe acei care vor declara totul, cu multă trudă și nevoie ieșiră 5 din cei cam 30. De
aci rezultă, cu bună dreptate, că, printr-o examinare serioasă, situația generală a prizonierilor români
de trupă dă cam 80% analfabeți, mai ales cum apar din fabuloasa lor inconștiență. Despre proprii lor
tovarăși, despre ținuturile în care luptară, despre sensul acestor lupte, ei nu știură nimic lămurit.
Chiar în această mică trupă nu a fost niciunul care să nu declare că acest război ”este o mare
nenorocire pentru țară și că mulți au văzut cu mare mâhnire că și România trebuie să participe”.
Despre ce va deveni România în urma acestei participări, ei n-au nici o presimțire.Dolmecerul
întreabă dacă ofițerii lor le-au vorbit ceva despre soarta lor, în cazul când vor cădea prizonieri în
mâinile germanilor. Atunci ochii acestor oameni se umplură de teamă și cu multă ezitare
răspunseră: ”da, ei totdeauna ne-au spus că soldații germani ne vor tăia nasul, urechile și buzele, că
ne vor scoate ochii....că, în sfârșit,vom fi împușcați și omorâți”. Oamenii încă vorbeau când
sărmanul țăran tânăr, care tot timpul plânsese, implorând dumnezeiasca îndurare, începu a urla tare.
Nu scoase însă nici un cuvânt. Dar, cum Căpitanul întreba pe alții, vorbi și el: ”de când veneam în
cârd, parcă dracu, biet' ne șoptea că mare canon ne așteaptă"; și când văzu acum că li se puneau
atâtea întrebări, el își văzu parcă ultimele ore apropiindu-se. Noi căutarăm a-l povățui să nu mai fie
așa fricos și îndemnarăm de asemenea și pe camarazii lui să-l povățuiască.Ei primiră la început,
sfioși și cu neîncredere, în fine, îi ridicară greaua îngrijorare. Mult, aceasta, n-a folosit. Atunci, un
canonier bavarez, care încă povestea cum trăsese după românii fugari, băgă mâna în buzunar,
scoase cu precauție o țigare și o întinse camaradului candidat la moarte: ”Na, ticălos prost,
amărâtule”, și-i puse comoara sub nasul plângător. Din obișnuința de a plânge, el mai continuă încă
și când i se oferi foc, începu a fuma, spre ciuda camarazilor lui.
XXX
Continuăm călătoria și ne apropiem de uriașii munți ai Cibinului care acum, în strălucirea
dimineții, încercuiesc împăduritele coline. Și semnul vădit al luptelor ne apare acum sângeros și
sălbatic. Ici și colo zăceau încă români morți ca și cum ar fi fost împrăștiați de mâna unui semănător
peste țarine. Desprețuiți și răsturnați, ei acopăr drumurile; și comandamentele îi adună în grămezi
mari pe laturile drumurilor.Peste tot, trecem pe lângă morminte proaspete pe ale căror cruci de
lemn stau scrise nume germane: ”eroi care odihnesc pe pământul coloniștilor germani din
Transilvania”. În sus și-n jos, pe drum, vie activitate. Trupe care mărșăluiesc cântă cântecele
germane care poartă cu ele revederea patriei, cântă despre păsărelele pădurii, despre glorioasa
izbândă, despre Patrie înseși. Ostașii trec peste morții români din șanțurile șoselei, peste foșnitoarele
lanuri de porumb uscat, ai căror dovleci lucesc ca niște lămâi uriașe și ca niște mingi verzi...trec și
peste camarazii din gropile largi și adânci care se ridică de parc-ar fi coline; trec peste covorul
livezilor, peste care se înfig razele luminosului soare. Aci trebuiau să odihnească străinii morți. În
apropierea satului german, Sadu, în jurul acelor coline păduroase, împestrițate cu toate culorile
toamnei, verde închis, galben ruginit și roșu aprins, se desparte drumul, încovoindu-se spre răsărit.
Acum, aceste culise ale muntelui, prinse între ele de-a lungul orizontului, stau la stânga noastră,
liberând privirea până în adâncătura Văii Oltului, pe a cărei lature vestică se ridică muntele Pleșița,
înalt de 1500 de metri,... pe când, deasupra, de cealaltă parte a Oltului, strălucesc munții calcaroși ai
Făgărașului.
Prin această vale, între acești strașnici pereți se îndreaptă pasul Turnu-Roșu, pe care noi îl
râvnim. Acolo s-a desăvârșit tragedia luptelor de la sud de Hermanstadt.
Pe un câmp înțelenit care se întindea înaintea noastră zăcea rostogolit, ca un ghem încurcat,
un aeroplan românesc doborât. Nu sunt nici 24 de ore de când el fu prădat. El se purta foarte încet și
jos pe deasupra câmpiilor și drumurilor, așa că de la înălțimea de cel mult 400 de metri oamenii
noștri îl doborâră cu armele și carabinele. Ambii aviatori sunt morți. Pasărea cu ochii încercuiți cu
roșu galben și albastru, stă îngenunchiată și zdrobită.
Acum trecem prin Tâlmaci. Aici, pe drumurile acestui sat, războiul a pustiit casă cu casă. Cu
toate acestea, năpăstuita localitate se menține. Soldații germani lucrează mână în mână cu locuitorii
pentru restabilirea ordinei și ștergerea semnelor dezastrului. Pe locul peste care veșnic trec înainte și
înapoi trupe și trăsuri, poposesc prizonierii români:un întreg batalion care, în urma insuccesului de
la cota 1010, la vest de Turnu-Roșu, fu despărțit și trebui să se predea, cu toți ofițerii: un maior, doi
căpitani și 10 sublocotenenți. Acești oameni aparțineau regimentului I grăniceri, care până la
izbucnirea războiului avea reședință în București. Un locotenent, bărbat frumușel, svelt și cu ochii
albaștri, care și vorbea puțin limba germană, dă informații după întrebările mele. Ei erau așezați pe
acea poziție încă de la 13 septembrie și tot aici fură făcuți prizonieri. Pâlcul de prizonieri nu părea
deprimat, în orice caz ei nu se pot socoti între aceia care ne credeau criminali, barbari. După felul
cum ei înțelegeau situația politicii românești, fiecare dintre ei trăda exagerarea perspectivei
României.
Noi călătorim mai departe spre sud. Drumul pe vale se strâmtează din ce în ce. Și mai mult
se îngrămădesc care, călăreți și trupe pe cale. Cai morți zac pe îngustul câmp mărginaș, zdrențe
sângerate atârnă pe mărăcini. Din depărtare, aici ca și acolo, ecoul unor împușcături. Ne întâmpină
răniți, clătinând din cap. Apucăm pe pasul Turnu-Roșu.
(Data traducerii,1917, Iunie, 27, C. Popian).

LUPTELE la PASUL TURNU-ROȘU

La intrarea îngustei strâmtori pe care Oltul o crestează adânc și îndelung printre munți, de la satul
românesc transilvănean Boitza, cam la 10 km mai jos, la traversarea rîulețului Rîul Vadului se
ridică masiv, greoi și înegrit de vremuri un vechi turn de pază. Temelia sa este clădită din piatră
cubică, scoasă din vecinătate; însă blocurile care altădată erau negre cenușii astăzi apar de un roșu
sângerat. Acest turn a văzut odinioară, cam pe la 1442, invazia în Ardeal a imensei armate turcești a
lui Medjid-Beg care bătu pe Cardinalul George Lepesz și apoi, pe netedul drum pe care acum
năvăliră românii, înaintă până sub murii Sibiului. În grabă alergă Banul Severinului Ioan Huniade și
la Vinerea Mare, pe când asediații, sub conducerea viteazului primar al Sibiului, Antonius
Trautenberger, realizau o ieșire, el atacă imediat și bate pe dușman care fuge în direcția pasului.
Dinspre Nord și dinspre înălțimile vecine, pătrund învingătorii peste masele îngrămădite, le
încercuiră în strâmta trecătoare, măcelărindu-le, așa că numai puțini mai scăpară. Povestea spune că
înegritul turn de la poarta defileului, pentru amintirea acestei izbânzi, fu vopsit roșu cu sângele
turcilor morți, din temelie până în vârf. Eu sunt acum pe drumul pe care, la 29 septembrie, se
executase înfricoșetoarea sentință a Armatei a întâia, Română, așadar sunt aici, azi, 30 septembrie,
înainte de amiazi, în timpul când, după o noapte abia scursă în lupte, nici o mână miloasă nu
atinsese acest mohorât tablou al spaimei, și în care sângele vărsat nu se înegrise încă și ochii
biruitorilor noștri germani încă ardeau ca după trezirea dintr-un vis grozav și încâlcit. Aci, pe
drumul de printre înaltele păduri spânzurate pe munți și între pereți stâncoși, se purtase cu câteva
ore mai devreme sălbaticul cântec al morții și înspăimântătorul bici al groazei. Aci, în strâmtul
bazin de la sud de Hermanstadt se îngrămădiră pe trei coloane zdrobitele mase ale armatei române
sub presanta noastră prigonire. Teritoriul cotropit fără rușine după bun plac de către armata română
în ținuturile coloniilor germane Poplaca, Heltau, Schelemberg, Tahlheim, fu părăsit fără voie, când,
retrăgându-se în raza Tălmacilor, știa bine că numai existența ei mai putea fi salvată.Și pasul situat
în apropiere, care se deschidea ca un imens coteț între murii de piatră ai munților săi protectori, a
primit în el cât a putut încăpea. Șoseaua ce-l străbate e așa de strâmtă că abia trei trăsuri pot să se
strecoare una pe lângă alta. Ea este smulsă în silă cu mare trudă din munții din partea de vest ai
rîului, care munți sunt de peste 1000 de metri înălțime.Frecându-se de ea, curge Oltul care, când se
rostogolește adânc pe patul său îngust și stâncos, când se lățește, formând poiene pe care drumul le
ocolește. Prin aceste ocoale au avut posibilitatea să găsească odihnă truditele coloane românești,
pentru concentrare, în acelaș timp fiind nevoie să se abată, spre a face loc de trecere cârdurilor de
vite și cai pe care-i mânau cu ei. Mai pe deasupra, pe malul de răsărit al Oltului, se strecoară, ca
strânsă într-un clește printre stânci, calea ferată. Convoiul se îngrămădește în aceste poiene, crește,
se umflă, se umflu și așteaptă până ce drumul ar putea deveni iarăși liber. Însă calea nu se
eliberează. Masele concentrate pornesc deodată, înaintează acolo unde pasul devine ca o sfoară și
ele se pomenesc prinse ca-ntr-un clește de către artileria de munte germană care, fixată pe înalții
pereți, a încercuit arcul de vest al pasului și așteaptă la strâmtoare pe fugari. Din înălțime se
dezvăluie grozăvia peste împresurați; focul cade peste ei; turbarea disperării îi coprinse.Oameni și
cai căzură. Animalele libere alergau răvășite. Fugarii răcneau îngroziți de furioasa biciuire. Unde
pica un animal acolo înțepenea, în timp ce și altele dau năvală peste el; iar peste acestea, abia
împinse, se mișcau altele.Vehiculele se mânau unul pe altul, se sfărâmau scrâșnind, amestecându-
se, și baricadau cu sfărâmăturile lor îngustul drum.Din înghesuiala de coloane se înalță parcă până
în nori fantasticul vârtej de neregulată adunătură; șiruri de vechi cule încâlcite, cai sbătându-se
împrejur îngroziți, bivoli care mugesc și rag, răniți care se zbat sub căutarea morții, oameni și
animale care vroiau să se arunce în hău, spre a se salva, dar împingându-se grămadă înapoi din acest
iad se pomeneau, prin întunericul nopții, ajungând sub focul de granate care bătea fără încetare
lovitură după lovitură. Așa că, și acolo ajunși, găseau luptă și groază. Unii doreau să fugă înainte,
peste granița salvatoare, dar alții, alergând, pătrundeau înapoi, prin strâmtul pas, la pieire sigură. O
luptă grozavă se stârni între acești oameni, în drumul pustiit de focul german, pentru a elibera
văgăuna, ca și când ei erau inamici între ei. Unui singur călător i-ar fi fost imposibil să se mai
strecoare pe această înfundată cale. Din cauza rîului revărsat, poienile erau tot o mlaștină, în care se
împotmoliseră sute de trăsuri de bagaje, mii de cai și oameni care, în această încurcătură, zbierau și
alergau plini de jale, căutând o ieșire.Unii sperau să scape, trecând rîul și se aruncară în valuri. Peste
ei, în abis, se îngrămădiră alții, cu cai și care. Prăbușirea devenea din ce în ce mai grozavă.În clipa
aceea, oamenii părăseau tot și se gândeau fiecare numai la viața sa.Înotând prin apă, în pieziș spre
malul opus, căutau a se salva dar se îngreunau ca plumbul. Tot ce ar fi mai putut păstra, arme,
mantale, haine, le aruncau; și, grăbiți, se cățărau prin pădurile înalte și pe stâncoșii pereți și unii
găseau protecția tocmai pe creste. Dar moartea era și aci, de jur împrejur, și până sus făceau ceasuri
și ceasurile se făceau nopți, și se făceau zile și iarăși nopți. Sângeroasa operă era pe sfârșit când eu
văzui în această zi nouă, ”secerișul” plin de roade. Peste toată această beznă, în zorii zilei,soarele își
aruncă razele sale luminoase și o nouă viață glorioasă ia ființă aici, în teritoriul eliberat de către
armatele noastre germane. Pe drum, soldații germani croiesc cale pentru a se scurge trupe noi de-ale
noastre, înainte, șir după șir, precum și care cu nemaivăzută pradă, înapoi. Din păduri și de pe
înălțimi se aduceau vite rătăcite pe care românii le lăsaseră în urmă și se adunau laolaltă în văi;
uriași bivoli negri cu voluminoase coarne încâlcite pe ceafă, boi albi ungurești cu coarne largi
îndreptate în jos, vaci cu viței tineri, cai cu mânji, în cirezi de câte 80 sau 100 de capete au fost
mânate înapoi, înlăuntrul țării. Ce să mai amintesc de sutele de animale sfâșiate, care zăceau
pretutindeni pe drum lângă altele care, istovite pe laturile șoselii, își priveau tremurând rănile lor,
așteptând moartea.Văd doi cai în mijlocul drumului -doi camarazi din aceeași pereche-.Cel vânăt
zăcea mort și negrul sta lângă el, se uita la el și nu-l putea lua cu sine, nici cu vorba, nici cu hrană,
nici cu bătaie. Și, pe lângă animalele căzute,oameni morți, trăsuri fărâmate și părăsite.Am văzut pe
camarazii noștri germani lucrând din greu la îngroparea acestor morți. Liniștiți, sobri și demni, ei își
îndeplinesc această grea parte a datoriei către adversarul căzut, cu toate că între morții străini ei
vedeau zăcând și camarazi germani și austro- ungari, prizonieri, pe care acești ucigași de români, în
orele de împresurare i-au adunat și împușcat.Ei conduceau pe camarazii lor care veneau din nou în
aceste locuri și le arătau aceste jertfe ale bestialității românești pentru ca cei ce nu cred, -luând
istoriile noastre drept propagandă-, să cerceteze cu proprii ochi și să-i poată cunoaște.Ei le arătau și
semnele jafului și ale tâlhăriilor românești: care pline cu bunuri furate, grămădite laolaltă, toate
luate din casele în care canaliile avuseseră Quartierul.Am văzut cufărul unui ofițer care era într-un
car, răsturnat și care era acum spart.El era plin până în gură cu asemenea lucruri furate: haine
femeiești transilvănene, cusute pestriț, cu vase de porcelan, de bronz, cu cărți germane.Acolo unde
Lotrioara, un mic rîu de munte care vine din munții Cibinului, se varsă în Olt, era un pod care acum
stă numai peste un slab curs de apă.În jurul acestui pod, care e situat cam la un km de granița țării s-
au desfășurat luptele în cea mai înaltă, a lor, grozăvie. Cine ajungea pe aci putea nădăjdui inutil în
salvare, căci el nu știa că mai înainte, la încă atâta distanță, era stabilită apărarea germană, așa că
puțini erau cei care ajungeau aici. Munții masivi stau mărturie mută a înfricoșatelor lupte.Sub pod
se postaseră camarazii germani și împușcau din jos și din înălțimile înconjurătoare, alții țineau sub
foc îngusta trecătoare. Și din acești viteji, mulți acum au amuțit pe veci. Sute de trăsuri cu
provianturi românești părăsite stau aici și vitejii noștri care, pentru a păstra pozițiunea, au făcut
sforțări de nespus, hrănindu-se cu puțin, au acum carne și pâine albă, țuică și zahăr în abundență.Ei
încarcă prada lor în foi de cort și o ridică pe culme pentru ca și aceia care păzesc poziția sus să se
înfrupteze.Și podul însuși a fost transformat în baricadă. Noi trebuie să ne cățărăm peste baricadele
foarte late făcute din trăsuri grămădite, pentru a ieși din această neplăcută situație.Însă noi vrem să
mergem ceva mai departe.E prea aproape România, ca să nu voim să punem piciorul pe pământul
ei. Moarte și grozăvie întâlnim și aici, pe drumuri: caii aleargă slobozi în toate părțile și un bivol
uriaș rătăcește orăcăind printre vitele moarte care începuseră a se umfla din cauza căldurii.
După aceasta am ajuns la linia de graniță ungurească și românească. Mica gheretă cu
insignele românești se găsește înaintea noastră. Suntem deja în țara inamică.Nimenea nu este
împrejur în afară de oameni morți care zăceau la marginea drumului lângă trăsurile răsturnate, în
timp ce un cârd de cai au dat năvală peste un car de pâine sfărâmat și și-a vârât botul, mâncând
pâine albă.
Intrai într-o casă. Începând de la pardoseală, camerele erau pline cu arme, munițiuni și
echipamente.Aci fusese un depozit.Merg în grădinița dealături. Aci înflorea ochiul boului, nalbă și
dălii.În drum stă un car plin cu conserve de carne. Din câteva scânduri și câteva bucăți de fag facem
un foc. În alt car aflăm pâine.Cum noi pregăteam asemenea gustare în România pentru întâia-și dată
iată că se uruiră de pe deal în vale sfărâmături până jos, lângă noi.Acolo sus erau încă români
risipiți.Eu prind o altă ceată de cai adunați la un loc.Câțiva din aceștia erau șchiopi și se răsniră
rămânând în urmă. Restul de cai îl mânăm înainte până la primul nostru post care-i luă în primire.
Cai puteam aduce noi, mereu. De acum sosește Comandamentul etapelor și astfel mâna germană
procedează în mai mare măsură la curățirea câmpului morții. Sunt neînchipuite convoaiele de vite
cucerite precum și de care, încărcate cu pradă, care acum, scoase din încurcătură, pornesc spre țara
liberată. Și pe unde treceau aceste turme de sute de vite împestrițate, adunau după ele altele noi
venite din drumuri și culmi.
Iarăși mă întorc la gloaba neagră de mai nainte.Ea sta încă nemișcată lângă camaradul mort. Acum
însă când marea turmă trecu peste acest loc, calul necheză ușor, se depărtă repede și se amestecă în
gloată. Căci viața e mai tare ca toate suferințele.

Data autorului: (7 octombrie 1916)

UN JURNAL DE DRUM

Dimineața, în Făgăraș, socoteam că diviziile pe care doream să le ajungem se vor afla în

Șinca-Est,înaintea Pădurii Stafiilor, (sau a ”Haiducilor”). Continuarăm călătoria pe urmele
proaspete ale marșului, merserăm la Șercani în pozițiile pe care le stăpâniseră românii și din care ei
fuseseră azvârliți. Când automobilul ajunse în satul apropiat, se opri în fața caselor, jumătate
dărâmate, asupra căror mi se atrase atenția, dar locotenentul austriac care rămăsese în urmă îmi
spuse că ofițerii din Comandamentul diviziei se află mai departe. Mă găsesc acum în sectorul Șinca,
în care, cu câteva ore înainte, în apropierea ”Pădurii Stafiilor” pozițiile de pe înălțimi fuseseră
părăsite de români. Un lanț de lucrări de pământ înconjura ondulatele coline, la răsărit de Șinca, de
la Șercani până la Grid, de la Baia până la Perșani și care ca ”un singur Tot” fortificat, trebuia
încins. Această regiune este situată asemenea unei baricade către răsărit, însă tactica cu care noi am
lucrat n-a dat timp adversarului să-și desăvârșească lucrările, zdrobindu-le chiar de la început.Cu
toate că acea totalitate de lucrări, -tranșee ascunse după înălțimi, copci subterane și poziții protejate-
erau un bun sprijin pentru defensivă, căzând însă sub bătaia mortierelor noastre, întregul paravan fu
nimicit în câteva ore și transformat în ruine. Pustiire și întuneric erau acum pretutindeni. Un câmp
de bătaie pe care rămăseseră încă soldați luptători fu curățat pe-ndelete de lucrătorii austro-ungari
care adunau nenumăratele rămășițe ale bătăliei: munți de arme, bucăți de uniformă, cartușe,
mantale, ranițe,.... și îngropau morții.Câmpul lat era un complex de trențe pestrițe, legături cu haine
zvârlite ici și colo, oameni străpunși, adesea mutilați într-un hal de nerecunoscut în acele cocoloașe
negre /verzi. În mii de feluri sunt răspândite fluturând, aceste ticăloase avuturi: vase de bucătărie și
cutii cu conserve, livrete galbene soldățești, brâie roșii, opinci, scrisori, mășci care sunt ca niște
glugi de pâslă și iarăși oameni morți. Ei zăceau pe spate cu brațele aruncate în lături ca și cum erau
crucificați, înțepeniți și înghețați sub luciul razelor târzii ale soarelui. Și zăceau în gropi înghesuiți și
încovoiați, ca și când voiau să se ascundă încă odată, în amurg și întuneric, dinaintea acelora care
pentru ultima oară îi atacau, venind peste ei.
Mă opresc înaintea unei gropi adânci, care e o grozăvie. În această groapă unul din mortierele
noastre grele omorâse 12 până la 15 oameni.12? 15? Ce vrea să spună asta ?Poate încă și mai mulți.
Acolo mai erau grămădite membre: mâini, picioare, umeri în șiroaie de sânge închegat. Lângă un
picior, încovoiată, o mână, într-o ultimă zvâcnire, a cui a fost ea ? Și al cui, acel picior?
Stau încă în fața acelei gropi. Sus pe deal, în lanul de porumb, stă o echipă de lucrători care își iau
prânzul; îi va găsi și pe ei oare? Surp cu piciorul pământ din buza gropii în adânc și iau pământ cu
mâna și arunc peste ei. Uscatul mal se dezgărdinează din ce în ce mai mult și se dărâmă, acoperind
grozăvia din năuntru. După aceia, merg iarăși jos la trăsură în mizerabilul sat românesc. Murdărie
pretutindeni.Paie risipite spre a face bălțile practicabile. Acestea s-au prefăcut acum în băligar. În
piața satului stau coloanele armatelor noastre, în timp ce trenuri regimentare trec neîntrerupt în jos
și-n sus. Este aici și o bucătărie de campanie, de unde mi se umple și mie o farfurie - de la ora 6
a.m. sunt pe drum- varza clocotește și clocotesc în rotogoale roșii fibrele și bucățile de carne. Stau
pe un coș de granate cu talerul pe genunchi. Lângă mine, un soldat spală o cămașe. A trebuit să-i
opun luptă acestei cărni fibroase, colorate ciudat, spre a învinge scârba produsă de tabloul din
ultimele ore. Numai foamea mi-a ajutat la aceasta. După aceia, un pahar de cafea, dacă așa se poate
chema.

O MICĂ ÎNTOARCERE
Și, merg mai departe, la Vlădeni, poate că acolo prind divizia. Iarăși morți pe drum; coloane
nesfârșit de lungi. Germani și austro-ungari. Prizonieri români care sunt duși înapoi. Uriașe autocare
încărcate, pulbere, sbierete, semnale de automobile, și mai ales împușcături, înainte, în depărtare.
Însă în Vlădeni este ca și în Ost-Șinca. Diviziile trecuseră pe aci, abia de două ore fără a se opri.
Automobilul aleargă înainte. Un ofițer îmi strigă:”La Fékétéhalom se dau lupte”. Îmbulzeala pe
șosea crește mereu. Coline împădurite și câmpie pe stânga, munți și iarăși munți pe dreapta.Un
masiv uriaș se ridică peste toți ceilalți. ”Zeidner-Berg” 114: se deschide Țara Bârsei. Ajung în
mijlocul trupelor și coloanelor care trec înainte.Și iată că un oraș se împrăștie prietenos și intim sub
protecția acestor munți cu haină multicoloră, pitulat tainic: -este german-german! Zeiden
Fékétéhalom, cum zic ungurii. Și acolo se strigă:”bun venit, bun venit !” Fete, femei și copii aruncă
flori și pe fața lor se citește bucuria unei griji alungate. Înaintarea trupelor noastre este ca o
sărbătoare în mijlocul războiului. Fiecare se apleacă și-și pune flori din acestea la haină, la coif, la
capelă.Și micii băiețași din Zeiden au furat sârmă de la așa numitul telegraf român și, fluturând
pălăriile, aruncă șerpi de hârtie albă asupra șirurilor care trec rîzând și se bucură când un automobil
sau o trăsură o ajung și, atârnându-se, își fluștură coardele. De departe, de peste întinsele câmpii
din răsărit, pe care se desfășoară lupte grele, vin păcăniturile mitralierelor. O bară de fier, o
adevărată barieră, se interpune; ce rost are?

114
 Măgura Codlei (deutsch Zeidner Berg, în maghiară, Feketehegy) 
-”Se poate înainta”?
-”Numai în direcția Widombak, într-acolo merg ungurii.În răsărit și-n nord est sunt lupte.”
În piața satului stă generalul comandant al Statului Major al corpului german.El are un mic
buchețel de flori în mână și se uită spre Brașov. Incendiul trebuie că pustiește acolo.Se vede de tot
lămurit fumul în coloane groase, cenușii, lățit peste clădirile fabricilor. Dacă el ar merge chiar azi în
recunoașterea orașului ? Azi, ori dimineață ? În raza de nord deja luptă oamenii noștri.Deasupra
câmpului împușcăturile devin puternice, grăbite. Excelența sa spune: ”De sus din turnul bisericii se
poate vedea splendid toată rânduiala”.
Eu merg în turnul bisericii, urcând tocmai sus, pe treptele fără sfârșit.Deasupra celor două clopote,
cu frumoase maxime germane, stau ofițerii de Stat major și lângă ei câteva fete privesc pe fereastră
în depărtare.Între cutele munților e așezat Brașovul/Kronstadt și acolo se poate vedea distinct
fiecare loc incendiat.Și peste întinderea câmpiilor liniile de trăgători germani țâșneau și înaintau la
atac. Se poate vedea fiecare om și se poate pricepe cum se câștigă pas cu pas spațiul atacat. Deodată
un ofițer zise:
-”Noi aici avem dame, cu toate că nu le-am căutat”.
Un altul, mai bătrân, cu o dungă zmeurie adaugă:
-”Lasă-le, voiesc și ele să vadă cum este salvată patria lor. Și apoi, nu ne turbură pe noi.”
Amiaza coboară spre seară. Mă găsesc iarăși jos, în piață.Câteva femei îmi povestesc despre
vremurile grele ce au avut ele să îndure sub invadatorii români, cum și de la soldații români.
Împușcăturile s-au îndepărtat. Flăcările luminează amurgul. Întreb iarăși: ”pot merge înainte?”Însă
diviziile se află încă în luptă la marginea de nord a orașului. Poate că au mers mai departe în
Ungaria.
Între femei este o mică fetiță ca de 12 ani. Ea se cheamă Rosa Rendi; sub băsmăluța de pe cap ea
are un chip blând de madonă germană. Timiditatea lor duioasă este cât se poate de înflăcărată față
de însuflețirea acestei zile. Și cu adevărat, noi chiar ne-am împrietenit .
-”Mică Roză, pot eu să am de la cineva un pahar cu lapte?”
Ea se arată și aci plină de voioșie-de altfel tot cercul de femei ne arată această simpatie voioasă-.
Așa că procedăm cu îndrăzneală și mica Rosa, care are un picior puțin bolnav, se agață de mine; și
așa, mergem amândoi prin învălmășala ”cenușiilor”, prin zgomotul huzarilor, mergem printre tunuri
și mortiere și chesoane salutând pe Excelența Sa, și trecem la drăgălașa căsuță printre meri unde
mama lui Rendi ne servi lapte cald de vacă și pâine. Pe drum, la trăsură, Rendi îmi dete încă o
bucată, pentru despărțire și mă întrebă drăgălaș: ”Veniți curând înapoi? Da? Priviți, așa frumos
munte ca Zeidner nu e nicăierea.Și ce departe vor fi acum românii !Domnul fie lăudat”.
 Când mă urc în trăsură, e deja întuneric. Așadar, la Widombak. Trebuie să merg cu băgare
de seamă față de împușcăturile care cresc din ce în ce, înainte. Drumul e plin de coloane și de trupe,
numai cu greutate ni se face loc înainte.De câteva ori pun întrebări spre a mă informa:
-”Unde vor fi Honvezii?”
-La Widombak!115
-”Ajungeți Dv. azi în oraș”?
Unul ridică din umeri.E aproape noapte.Trăsurile luminate se pierdeau în întuneric. Mă gândeam:
cum pot ele mărșălui cu lumină când inamicul se găsește numai la 2 km.? La Vest, cu totul altfel
stau lucrurile.
În fine, ajungem în sat. El e îndopat cu coloane îmbulzite, cu trupe masate, care au tăbărât pe
laturile drumului și în lumina focurilor ascunse, par o lume de fantome.Unii stau și mănâncă, alții
zac întinși, alături de caii lor, morți de oboseală, cu brațul încolăcit în jurul coifului. Numai unguri.
Tunurile de câmp bat bubuind și mugind în depărtare, plesnind și șuierând în apropiere.Iar noaptea
se aprinde la lumina focului lor, roș ca sângele.
”Unde este Comandantul”?
-”Dumnealui stă înainte, la pod”.
-Mai nainte nu se poate merge ?
-Mă rog, ei bat podul.
Merg înainte. Pe drum, înaintea ușoarei înclinări a podului, peste o pajiște, stau ofițerii la lumina
unei lămpi electrice de campanie, în jurul unei hărți. De fapt, pretutindeni se văd soldații strajnici pe
front, sublimi, în pitoreasca lor uniformă.Consfătuirea lor e gata acum și eu voi să mă prezint
Comandantului, spre a-mi povesti cele decurse în timpul zilei. Merg apoi la baterie care, fără
întrerupere, bate în depărtare.Stau pe pod și privesc în para roșie acolo înaintea satului. E dimineață!
Bubuiturile și împușcăturile se depărtează. Ici și colo pleznește câte o bombă rătăcită în nisip.Pe
ulițele satului, soldații și-au așezat cortul și caută să doarmă.Caii trec pe aci și suflă pe nări. Se face
noapte. Dimineață,iarăși.

LINIA VICTORIEI GERMANE DE LA SIBIU LA BRAȘOV

Marea victorie repurtată de trupele germane și austro-ungare aliate, la sud de Sibiu și în

pasul Turnu- Roșu, în ultimele zile ale lui septembrie, a avut ca scop numai nimicirea Armatei a I-a
Române. Numai sfărâmături din totul ei de odinioară găsi drumul mântuitor peste înălțimile de la
sud- est de Valea Oltului, trăgându-se peste munții Făgărașului, înapoi în patrie. Laurii acestei

115
Widombak, ung, în românește Ghimbav, lângă Brașov.
victorii se cuvin Comandantului Suprem ai armatei combatante din Transilvania, general Von
Falkenhain și încercatelor sale divizii care nu și-au dat odihnă nici măcar o zi, nici o oră
măcar.Acestui norocos sfârșit al puternicelor lupte se înnodară alte începuturi norocoase, căci abia
inamicul din sud fu zdrobit, armatele noastre se întoarseră contra celor din Est. Aci se organizase
Înaltul Comandament, într-un sector larg, întinzându-și aripa stângă cam până-n Valea Oltului, spre
satul Porumbac, cu centrul la Șinca Mare și cu aripa sa dreaptă până la Szekely- Keresztur ,
116

formând astfel o linie adăpostită în largul șes de sub Făgăraș, de-a lungul Văii Oltului. Înapoia și la
răsăritul Văii Oltului este situat sub înălțimile Pădurii Haiducilor Kronstadtul, pe românește
Brașovul, cel mai mare oraș al Transilvaniei și cel mai de seamă din Ungaria răsăriteană. Numai
înfrângând și această a doua armată română, a cărei aripă stângă intenționa să salveze prin atacuri,
Armata a I-a, pe când lupta la Sibiu, s-a putut recâștiga sudul și sud- estul Transilvaniei. Această
primă reacție germană se îndreaptă acum în unire cu luptătorii de la Sibiu în contra acestei aripi
răsfrânte, înaintea Armatei a doua Române; și aceste lupte nemaiauzite se reiau din loc în loc, din
înălțime în înălțime, purtate deja pe toată Valea Oltului timp îndelungat, ridicându-se la cea mai
mare tensiune, anume la Porumbac și Șinca Mare până la Făgăraș; și devin hotărâtoare după lupte
grele într-o poziție cam 10 km. est de Făgăraș unde fură respinși, așa că ei acum stau spre vest de
aci, la intrarea Oltului care curge de la nord- est spre sud-vest prin largul masiv GeisterWald. În
legătură cu această respingere a aripei stânge românești și favorizarea ei prin slăbirea forțată a
centrului, s-a dovedit și pentru aripa dreaptă din nord și asemenea din est, neapărata nevoie de a da
înapoi, așa că Armata a doua, la 5 octombrie, sta cu aripa sa dreaptă la sud est de Sekely-
Udvascharchely, al cărui centru era situat cam la Reps (Kohalom) și aripa ei stângă împinsă de-a
lungul Oltului până la înălțimile Scorțea, înalte de peste 1.900 de metri. O paralelă între această
nouă poziție și linia de la început, din timpul și cea de îndată după luptele de la Sibiu, arată că
românii câștigaseră acum o linie esențială pe care să-și concentreze forțele: pe o linie scurtă, într-un
spațiu îngust; în fine, posedând această apărare, pe înălțimile de la Pădurea Haiducilor au făcut o
ideală împărțire a terenului, având la dispoziție Valea Oltului, împotriva înaintării trupelor germane
și austro-ungare. Fără îndoială, românii și-au dat seama imediat de însemnătatea acestor poziții noi
și s-au îngrijit să-și ridice fortificații în nenumărate părți pe lanțul de coline la est de linia Șercani-
Ohaba,demonstrând că ei voiau să creeze o legătură cu operațiunile din șes, trasând astfel o linie
dreaptă înaintea intrării dinspre Pădurea Haiducilor.Visul lor însă nu fu de lungă durată. Luptătorii
noștri se azvârliră asupra inamicului care se ținea aci în largi valuri, înconjurând intrarea teritoriului.
Ei veniră din sud, de-a lungul munților și din direcția Ohavei, dinspre Baia și dinspre Șercani. În
acest punct însemnat, se desfășurară lupte cu foarte mari pierderi pentru români, la care artileria

116
Cristuru Secuiesc (în maghiară Székelykeresztúr, deutsch, Szeklerkreuz) 
noastră participă în cea mai înaltă măsură, distrugând cu eficacitate tranșeele inamice de pe coline.
Luptele se hotărâră repede în favoarea noastră și tot așa la Grid, Perșani și Ost-Șinca unde românii
se arătară de asemenea viteji, neputând însă să-și schimbe soarta. Fuga lor le dădu un nou prilej de
pierderi însemnate, căci tunurile noastre călcau acum peste pasurile Ost-Șinca, -Ui-Șinca și dinspre
Perșani, și duceau la plină distrugere ce bruma legătură mai era.Ca pradă, nu fură ridicate de aici
mai puțin de 48 de tunuri. Odată cu această înfrângere, poarta de la intrarea sudică a Pădurii
Haiducilor se sparse, și trupele germane pătrunseră la Reps, peste Olt, și la Herz, în raza de nord a
teritoriului, împingând marele val spre Brașov.
Acum se trece în această porțiune largă cam de 25 de km. străbătută pe alocurea de ținuturi
înalte, de pustietăți și munți păduroși și se înaintează în șesul Brașovului. Această nouă traiectorie
conducea încă prin neîntrerupte lanțuri de lucrări, căci pretutindeni, în încurcătura de munți, stau
împrăștiate trupe române care cearcă mereu să se refacă, ori de câte ori se găsesc în unități mai
mari.
Forțele noastre victorioase, irezistibile, pătrunseră iarăși pe drumuri deosebite, spre noul țel. Ele se
împinseră în direcția Almaș- Mezo și de-a lungul rîului cu acelaș nume, (Poiana Mărului), la sud de
Almaș- Mezo, în ținutul Rîului Bârsei, s-au dat lupte grele în munții dinspre sud cu românii care
șovăiau.Această grupă este aceea care mai târziu, trecând prin Pasul Giuvala, a operat în Walahia,
între Bucegi și Piatra Craiului.Dinspre răsărit, din direcția Vlădeni presau alte trupe unite germano –
austro-ungare care curățiră teritoriul de rămășițele de armate care se refugiară în România.
Nenumărate, însuflețite lupte avură de purtat cu ariergardele inamice pe drumul arătat. Încă odată
aceste adunături se constituiră pe două coloane și împresurară, atacând Brașovul. Cam în direcția
Vest-Brașov vreo 5 km. lângă satul Widombak/Ghimbav operă una din aceste coloane, din nord
spre satul Holtofeny și Batsalu, de-a lungul liniei ferate, și la sud de Feldioara cea de a doua; și
ambele împresurară forțele ungare. Așadar trei miezuri de atac se prezentau marșului nostru în
desfășurare. Honvezii unguri din vest de Widombak operau la centru; germanii din sud vest și nord.
Împotriva acestei baze de împotrivire românii ne stau împotrivă cu centrul poziției lor în oraș, în
sud și sud est, închiși de masivul munților și de ținutul deluros din nord de Brașov, așa că se găseau
în fața forțelor adverse, care se așezau în linie pe rambleul căii ferate de aci până la Brașov. Aripa
noastră dreaptă și centrul atacă întâi și izbuti să pătrundă după lupte grele și amare și să pună
stăpânire pe partea nordică a orașului. Ai noștri se întăriră aci și doborâră puternicele atacuri
românești, pe când în câmp, lupta continua. Se pare că nu era clară în mintea conducătorilor armatei
române posibilitatea de a păstra orașul contra atacului furtunos german, și contra serioasei și grelei
rezistențe care urma luptelor premergătoare, precum și contra șirului nostru de întărituri bine
consolidate. Împotrivirilor serioase și grele urmară lupte preliminare, precum le fixau recunoașterea
noastră, după imediata pregătire a direcției de fugă prin pasuri. Urmă, apoi, iarăși un puternic
contra-atac din regiunea de la nord de Brașov contra aripei noastre stângi. În această încăpățânată
rezistență (care-și avea miezul în spațiul din jurul satului Sfântul Petre -7/8 km nord de Brașov),
românii au sacrificat mai multe regimente, atacând pe un teren bătut cu eficacitate de artileria
noastră. Ce tip de explicație s-ar putea găsi în legătură cu momentul producerii ei, decât numai
dorința românilor de a ocupa încă pentru o clipă forțele principale ale aripei noastre stângi, spre a se
putea executa retragerea grosului armatei lor încleștate înspre sud și sud –est, luptând la nordul
orașului, sub protecțiunea ei!! Însă această dorință nu și-a găsit împlinirea de fel. Știrile pe care le-
au adus aviatorii noștri despre activitatea vie pe direcția pasului Tomok și Altschantz au avut ca
rezultat că mortierele noastre grele au barat acest drum și au produs maselor românești care se
retrăgeau până și în munți, îngrozitoare pierderi. În orele de după amiază ale zilei de 8 octombrie s-
a terminat și acest atac, condus vitejește, fără nici o cruțare, în sectorul Sf. Petru.Ceia ce n-a rămas
mort sau rănit din bietele regimente românești, care au fost jertfite aci pe câmpul de luptă a căutat să
se lege cu resturile armatei a doua care se retrăgea în fugă și au fost făcuți prizonieri, mai târziu, de
către detașamentele germane și austro- ungare care pătrunseseră puternic în acea regiune.Brașovul
era în mâna germanilor și noua dimineață a văzut intrarea învingătorului în entuziasmul populației
germane eliberate, a frumosului oraș, pe străzile împodobite cu steaguri. Intrarea aceasta era numai
o etapă, un jalon în compania victorioasă germană, care pătrunse după aceia înapoia românilor în
munți spre pasurile care conduceau din Transilvania în Muntenia. ss.1917, Iulie, 13, Bresen.117

10 oct. 1916.(data autorului,n.n).

TABLOUL LUPTELOR DIN BRAȘOV

Au trecut două zile de când eu am văzut luptele unor divizii germane desfășurate pe drumul
care duce de la Heldesdorf la Brașov în largul cerc din jurul celui din urmă, mare oraș german, care
rămăsese încă în mâna românilor. Minunat de clar îmi da mie ”sticla”,(ocheanul) fiecare amănunt al
puternicelor lupte situate pe ținutul de la Brendorf, (Botfalu) din nord și până la pasurile din sud, în
care 5 divizii inamice din acea parte se avântară, voind a pune stavilă înaintării trupelor germane-
austro-ungare care, în fine, conduceau jocul spre întunecatul sfârșit, iar tot mai muribundele trupe
de atac contra noastră se îndreptau numai în jurul nostru, o bucată de vreme, spre a ne opri; căci
aceste mase respinse voiau să câștige ceasuri, cu orele vieții lor. Ore de fugă spre sud și sud –est în
lăuntrul munților.Însă, în ziua de 9, adică ieri, am ajuns noi, la Kronstadt, în mijlocul entuziasmului
orașului eliberat. Bucurie, flori împrăștiate, voind a aduce prin aceasta salvatorilor germani ultimul
117
Data traducerii textului de către ofițerul prizonier, Popian.
prinos din ceia ce mai rămăsese de pe urma asupririi din timpul stăpânirii românești, femeile
germane purtând sub pestrițele broboade lacrimi în ochi, ai unei fericiri fără nume.Și astăzi, iarăși,
în strălucirea unui soare de toamnă care lumina peste toată sublima, minunat de frumoasă țară, eu
mersei pe câmpul bătăliei de la 8 octombrie și cheltui lungi ore de zăbavă în orașele peste care, cu
două zile mai nainte, se dezlănțuise soarta vitregă. Totul zăcea acolo încă așa cum rămăsese de la
sângeroasele bătălii; nici măcar pentru cei în viață nu se găsea timp și putere de-ai griji. Abia acum
s-a găsit un spațiu, spre a aduce morților ultimul serviciu.
Aș voi să rechem (aici) câteva ”icoane” din aceste bătălii. Acolo este moartă o întreagă Companie
românească, în cea mai grozavă împresurare pe care eu am văzut-o, așa de mult au fost de aproape
de mine ”cenușiii” în acest lung război. Duminică, românii deja își aflaseră moartea.La ieșirea de
nord din vechiul Brașov, lângă vechea biserică ”Bartolomaeus”, coborâtoare din veacul al XIII-lea,
se situiază mica gară Bartholoema, (Bertalan).Aici conduce un drum ca o linie înaintea părții de
nord a orașului, către răsărit.Pe acest drum veniră atacatorii noștri, venind aproape din nord și
izbind pe protivnici. Într-adevăr, o Companie românească de Vânători se așeză în șanț de-a lungul
șoselii, spre ”a vâna”; se ghemui om lângă om, săpându-și gropi și începură a trage ”foc”. Aveau cu
ei și o mitralieră franțuzească de front, care era foarte greu de anihilat. Atunci se hotărî
împresurarea ei. Din vest răsfrânseră flancul și apoi, în direcțiunea drumului dinspre Widombak
iarăși se opriră lângă Brașov, și oamenii noștri își săpară tranșee pe drumul ocupat. La despărțitura
drumului strâmt, înaintea începutului liniei de vânători inamici, era un șopron de mașini distrus de
împușcături. În acesta se strecură o parte a detașamentului nostru, cu 2 mitraliere și aduse pușcași
înapoia ferestrelor sparte ale șopronului în poziție. Alții, foarte rapizi, aveau acum să ia pe flanc
linia de trăgători a vânătorilor români. O a doua parte a detașamentului împresură tot drumul și se
traseră numai 10 metri înapoia lui, așteptând de-a lungul șanțului șoselei, pe ogor. Ai noștri aveau
acum linia românească înaintea lor și stăteau gata cu granatele de mână în pumni. Fără zgomot,
germanii se furișară în mijlocul focului bătăliei, fără ca niciunul să se emoționeze; până și cel din
urmă dintre aruncătorii de granate nu era pe poziție. Acei care înaintau, țineau în luptă pe români,
așa că ceilalți se apropiau neobservați. Odată cu ei, încep a bate mitralierele producând panică.
Bătut din față, acest lanț de 250 de oameni deveni ca un șir de snopi în sânge și ceață și, unde
cădeau, acolo rămâneau.Care din ei voia să dea înapoi de cealaltă parte a drumului, acolo îi
întâmpinau purtătorii de granate. O văgăună a morții se formă în acele minute, nelăsând pe niciunul
să treacă. Se făcu după aceea liniște, căci niciunul din toată compania nu mai trăia.
M-am dus ieri pe drumul de la gara Bartholom. Șanțuri uriașe străbăteau fundul ogoarelor-
în acestea trebuia să se odihnească această companie românească, moartă în întregime. Ei zăceau
încă acolo, om lângă om, așa cum în ziua luptei se dărâmaseră sub împușcăturile mitralierelor
turbate; expresia unei frici nebune încă le îngrozea figura galbenă ca ceara, cu mâinile încremenite
într-un gest de plină grozăvie. Peste 250 de oameni. Sărmani țărani, nebuni, care-și făcuseră datoria
lor, dar din care, sigur, niciunul nu știa motivul ticălos al războiului României și nu-l pricepeau.
Acum, însă, crima comisă de conducătorii războiului românesc trebuiau să-l ispășească ei, ca și alte
multe mii dintre frații lor.118
Pe drumul din fața companiei moarte trec în șir coloanele germane și austro-ungare.Caii clatină din
cap și sforăie pe nări, când acest miros de sânge îi izbește, când ei văd pe acești duși pe veci, acești
morți, din care, câțiva încleștaseră fața lor cu pumnii, iar alții și alții, încă, tocmai voiau să-și prindă
fruntea-n mâini, sfredelind cu degetele înțepenite hărcile goale. Oamenii, însă, privesc rece acolo
jos la cei înegriți de pulberea morții, și trec mai departe pe drum, căci românii bătuți au fugit. Ce
lung este șiragul acestor morți, și câți dintre soldații care la începutul acestui drum adulmecau la
gâtlejul altor morți, se aplecau pe ei și luau de la toți mărunțișuri, care, acum, acopereau marginea
drumului, în jurul cadavrelor, și pe partea aceasta și pe cealaltă. Ceia ce se putea duce: mici perii, o
curea, mânuși de lână.
În fine, vin oamenii noștri și pun morții pe tărgi și-i cară într-o groapă largă, care apare adâncă și
neagră, în strălucitorul pământ gras al câmpiei ardelene. Poate că în dimineața viitoare, pe o cruce
de scânduri va sta scris: ”Aici odihnește o companie românească”.
La nordul gării principale, în aceeași rânduială, stau trenuri întregi, cu mobile jefuite, cu
avuții furate în toate chipurile, gata de drum pe lângă provianturile românești. Pe laturi se întind
largi câmpuri cu sfecle, lanuri de porumb și netede câmpii cu cartofi. Scheletul ars al gării este, el
însuși, încercuit de aburi cenușii de fum, căci în jurul ei, încă, izvorau din dogoarea fabricilor și a
împrejurimilor năruite de foc, din trenurile arse, din munții de carne, piei și conserve peste care
românii, în retragerea lor, vărsaseră petrol și le puseseră foc. În mijlocul acestor coloane de fum
gros lucrau germanii, pitulând bogata pradă din materialul salvat și din grămada de bunuri furate,
pe care inamicul, în fuga lui pripită, le părăsise. Afară, pe aceeași întinsă câmpie nordică și pe
ogoare se aflau bateriile române, care, cu două zile mai nainte, împroșcau cu foc; și care, apoi,
căzând sub focul nostru, nu mai putură fi salvate... și așa căzură pradă în mâinile noastre.
Traversând ogoarele prăbușite și câmpurile de sfeclă de zahăr mă dusei și eu, abia acum, la tunurile
părăsite. Drumul care conducea prin ocol la baterie era destinat morții, căci nimenea din cei ce
voiau să meargă la baterie nu rămânea neobservat de observatorii noștri și fără să fie omorâți de
țevile noastre. Peste tot zăceau gheme verzui, corpuri pipernicite și rătăcite pe această pânză sfâșiată

118
Bunului Rosner nici nu-i trăznea prin minte că mulți luptători români erau convinși și însuflețiți de idea de a elibera
Ardealul, pământ strămoșesc și invadat un mileniu înainte de un popor străin și oricum rămas minoritar. Iar coloniștii
germani chiar că nu aveau nici un drept aci. Numai după război, Rosner a devenit un mare pacifist și propagator al
formulei: ”să facem război războiului, căci este răul suprem al vieții noastre”. A avut durerea să-și vadă patria de două
ori distrusă de orbirea militaristă a șefilor ei. n.n.
de bătaia noastră. Apoi, iarăși cai care fumegă în soare, înțepeniți, cu dinți lungi și galbeni,
chesoane explodate, distruse, arme sparte, mantale,vestoane, ranițe risipite.Un mare stog de fân se
înalță pe livadă; acolo a găsit adăpost o trăsură cu cai, însă o bună ochire îndreptă și acolo ținta
ucigașe... și ce mai rămase din tot era o spărtură fantastică de carne grămădită, piele și sânge.Un cal
zăcea aci spintecat prin jumătatea trupului. Înaintașii zăceau cu gâturile întinse ca și cum voiau ei
singuri să galopeze, de la ceilalți tovarăși lipsea orice urmă. Un alt cal era zdrobit cu călărețul într-o
singură pastă, lăsând să se cunoască, din ceia ce fusese odată, numai bucăți de piele sângerată.
Nereal, părea neadevărat. Toți acești soldați, în a lor neînchipuită înspăimântare, păreau că dorm
acolo sub mărețul soare al frumoasei toamne, dar ei zăceau uciși, fără îndurare, până la ultima
licărire, pe decolorata câmpie. Pe claia de fân ciripeau păsările; șoareci de câmp fugeau repede
peste tot pe aci, fugeau peste mâinile reci, țeapene, ale morților și muștele roiau pe ochii încremeniți
și pe gurile căscate, din care izvora spumă sângerândă. Muște pe care oricine trebuie să învețe a le
urî. Dar ele sunt pretutindeni unde merge moartea; pe fiecare viață rece își pun ele stăpânirea; dacă
le sperii, îți roiesc în față, dar zbârnâie iarăși acolo, se pun grămadă ca un acoperământ viu, hidos,
sclipitor, pe tot sângele, pe toate rănile. Apoi tunurile, câte 4-4 stau în baterie.Unul singur, prin
tragere, este scos din luptă, celelalte sunt părăsite numai după câteva salve. Focul nostru printr-o
grozavă încadrare omoară sau alungă pe soldații tunari. Și tot ce a ținut de aceste tunuri a fost
părăsit odată cu ele.
Deschid o raniță. Ea este plină până în gură cu mai multe duzini de mânuși de damă de toate
culorile și mărimile. Aceste bunuri furate pe care un prost le adunase în Brașov acum zăceau
aruncate la câțiva pași de hoțul nătăfleț, cu grumazul sfărâmat.Tunurile, înseși, sunt bine păstrate și
pe fiecare bucată stă firma germană ”FriedkruppU.G. Essen o R.” Numai puține, model vechi, 1884,
sunt printre ele; cel mai mare număr poartă noi și cele mai noi date, și sunt păstrate în stare
ireproșabilă, țevile abia întrebuințate. Eu mă aflam încă la baterie, când au venit atelajele germane
pentru a transporta tunurile și bogatele munițiuni. Cu ele trebuie să urmărim pe români în munți.
O bucată mai departe, dau peste soldați sanitari cu brancarde și câini. Printre cuiburile de
cartofi decolorate și holdele de porumb uscat, înalt cât omul, mișună câinii și caută după fiecare
rămășiță de viață printre morți, chiar și la două zile după bătălie. Șeful sanitar zice: ”Ieri am salvat
36 de oameni și astăzi, până acum, deodată 5. Eu știu că sunt numai români, căci în acest sector n-a
luptat infanteria noastră. Numai trupe dușmane atacară aci, roind în 3 valuri și, fiind prinse de focul
artileriei noastre, numai aceia care nu au picat morți fugiră înapoi.”
Mai înaintez o bucată, în timp ce câinele ”revizuia”, ca să zic așa. Îl văd cum trece înainte peste
morți, fără a-i băga în seamă și fără zăbavă, apoi adulmecând de colo colo și mirosind vreo figură
încremenită, după care trece mai departe.Poate că și acesta ca și acela au murit de curând, salvându-
se de chinuri, căci mulți din cei care zac acolea vor fi suferit mult. Ei își aveau încă ranițele vârâte
sub cap pe care și le legaseră cu multă trudă, după care au așteptat până ce moartea i-a luat cu ea.
Dar iată că deodată vine spre noi câinele ”vestitor”, purtător în jurul gâtului o bucată de piele care
bălăngăne la gât, ca semn că el a găsit încă un rănit în viață. El ne conduce cu îndrăzneală la locul
indicat. Acolo zăcea un om, un bărbat blond, voinic, ce zăcea pe miriște, cu obrazul pus pe o treanță
mototolită acoperit cu mantaua sa verde. Părea adormit și după cum arăta culoarea feții sale, era în
viață. Șeful îl atinse. Atunci el deschise ochii și privi uimit; apoi îndată se dezmetici ca ușurat de o
grozavă tortură. Întrebăm: ”unde ești lovit ?” Omul răspunse, nemțește: ”genunchiul”. Și când
cercetarăm, găsirăm că avea genunchiul stâng complet sfărâmat. El își înfășurase piciorul deasupra
rănii mari și cu mare trudă se târâse până aci. În jurul lui, numai morți și muribunzi. Soldații sanitari
îl înviorară, dându-i cafea neagră. El bea cu sete și este demn de observat că se întărește, se
înviorează, numai că nu se poate mișca.
-Aveți dureri mari?
-Cam așa.
-De cât timp zaci aici?
El se gândi, socoti:
-Trebuie să fie 4 zile și 4 nopți.
Nu, cred că se înșela, căci atacul românesc în acest sector se produsese duminică după amiazi, și
acum suntem pe marți la ora 12. Așadar el stă aici de două nopți. Eu întreb:
-Cum a fost noaptea ?
-Frig, frig și apoi ploaie.
-Dumneata vei fi ajutat de îndată. Brancardierii te vor duce la trăsură.
El clătină din cap. Acum totul îi părea lămurit.
-Cum se face că știți nemțește ?
El spuse:
-Am lucrat mult timp în Germania, sunt mecanic în București.
-Vă este greu să vorbiți?
-Nu, nu, deloc.
-Cum fu atacul în care dumneata ai fost rănit ?
Atunci el rîse el, împingându-se înainte:
-A fost minunat de frumos! Artileria germană bombarda mereu; artileria română, băligar și
murdărie. Românii îndată fugeau, ca câinii. Românii nu sunt buni de nimic.Totul în România e rău.
Eu spun:
-Aici, însă, s-au luptat bine, oamenii voștri.
Abia atunci băgă el de seamă că în jurul lui zăceau acele gheme umane de culoarea mușchiului și
acele baloturi și zise:
-Da, aceia, da !
El primi încă o țigare pe care o înfipse în gură, în timp ce noi pornirăm mai departe după inamic.
Soarele dogoare iarăși pe uscata câmpie pe care se mai afla doar numai puțină viață și cam
prea multă moarte. Muștele continuă să bâzâie răutăcioase și amețite ca de beție. Foile uscate, ca
niște lănci ale cucuruzului foșnesc în jurul câinilor cercetători. Peste o oră sosește trăsura cu Crucea
Roșie care adună pe românii care încă mai trăiesc.

OAMENI, CÂINI ȘI QUARTIER

O scurtă reîntoarcere la Budapesta.

Îndată după aceasta, la prima mea stație de oprire, la Budapesta, începu un alt joc. Abia pășii în
camera hotelului, și văzui cum în aceleași sale pătrunseseră fugarii din Transilvania. Oameni
întunecați, plini de gesticulări, de grăbită neliniște, dar și femei frumoase și svelte, în ale căror
încordate priviri și curiozitate strălucește această aventură, mai presus de toate grijile și surmenajul;
și, bineînțeles, nelipsitul Garson, mult îndatoritorul, drăguțul Garson.
Tocmai mă spălam când el sună la ușă. Și iată-l cum vine înăuntru timid și cu pași rari, se oprește,
stă înaintea mea serios și uscățiv, în fantasticii lui pantaloni largi. Era îmbrăcat tot în negru, chip de
pasăre somnuroasă, și se purta ras, o amestecătură de chelner cu actor obosit de mahala. Vârsta lui,
30, poate chiar 50 de ani. Lipi călcâiele, ca un om svelt, luă o atitudine plină de atenție, întinse
mâna cu un gest de ministru și zise:
-Eu sunt curățitor de cizme – am certificat oficial de curățitor de ghete la etaj !
-Frumos; dar eu nu v-am căutat acum.
Atunci îl văzui cum caută obosit spre tavan. Ochii săi jucau ca și cum erau împrumutați și desprinși
dintr-un cântec șters; și vocea sa suna îngăduitoare, tărăgănată, gata să-mi dea lecții.
-Ce spuneți, mă rog, nu mă căutați pe mine ? Eh, în viață, mă rog, am auzit asta de multe ori.Dar, în
fine, aș avea oricând ocazia să fiu de folos.
Și continuă:
-Onorate Domn, pe un curățitor de ghete, puteți oricând conta!
Și imediat scoase vacsul din buzunar și îngenunche înaintea mea, fără a ține seama de gestul meu
repulsiv; și-mi perie ghetele și jambierele.
Eu întreb:
-Dumneata aveai mai nainte o altă profesiune ?
El frecă încă odată gheata cu o bucată de postav de lână pe care o ținea în mână și zise filosoficește:
-Onorate Domn, viața este un trapez!
-Ein Trapez?
El suflă pe piele, freacă:
-Natural, ce altceva?
-Numai aici, în Ungaria?
-Nu, peste tot. Eu, în trecut, am fost gimnast.
Și-n timp ce vorbea, privea mereu, fără măsură, în sus.
-Sus de tot, da, sus. Cunoașteți dv. circul Wulff, onorate Domn?
-Da, anul trecut, pare-mi-se undeva, în Rusia....
-Prin urmare, îl știți! (Și iarăși un gest larg cu mâinile): Da, și ca gimnast la acest Circ, într-o zi, mă
rog, am căzut și mi-am rupt picioarele. Ce faceți dv. mă rog, onorate domn dacă vă rupeți
picioarele?
-Aoleo, nu m-am gândit încă la aceasta.
-Veți mai zice în viața dv: ”N-am nevoie acum de dumneata ?”
Și, schimbând vorba:
-Ați văzut pe fugari, onorate domn ? Toată clădirea aceasta este plină: de germani, de unguri, de
valahi.Toți și-au părăsit casele în starea în care se găseau. Numai să-și scape viața.Oameni bogați,..
și acum n-au nici pentru pâine în buzunar. No! Am eu dreptate ? Este viața un trapez?
M-a convins, bietul om. Niciodată în viața mea n-au fost ghetele și jambierele mele îngrijite
cu atâta dragoste ca în ziua aceia când intrai în ”Budapeșt”, când acest ”garson” m-a văzut intrând
în cameră, și cum intrai înăuntru, imediat și el, de- mi stătu înainte cu mâna întinsă ca un ministru
care trage după el 100 de kg. și așteaptă aplauze în tonurile muzicii boheme:
-”Poftiți, Onorate domn! Sunt funcționar autorizat, curățitor de ghete la etaj”.
Eu crezusem c-o închei cu el. Însă el avu o a doua cheie, cu care îmi risipi obiecțiunea mea,
îngăduitor și filosofic, îmi curăță cizmele și-și luă tributul meritat.Și, lucrând, povestea mereu:că
omologul său, gimnast di numărul de sport extrem ce-l prezentau în circul Wulff va fi apărut o
secundă mai târziu, crezându-se un Apolo de marmură, de care o principesă rusă plină de pietre
nestemate se amureză, și el, cu gândul la ea, îl lăsă să cadă-n gol... Lucru ciudat, că respectivul nu
era nici un Apolo, ci golanul Poldy- chiar Poldi Nebladal-. Că ”femeile, însă, mă rog, onorate
Domn, nici o presimțire n-aveau despre viitorul curățitor de ghete. Dar viața va fi un trapez, și
pentru ele, ca în toate părțile”.
XXX
Două zile mai târziu mă găseam în satul Puj/Pui din munții Hațegului, unde petrecui noaptea în casa
doctorului Victor Pop. Și în Puj tocmai fuseseră românii, trecuseră numai câteva ore de când ei
fugiseră pe Valea Streiului înaintea năvălirii trupelor germane; și casa doctorului Victor Pop sta
deschisă și pustiită ca și încă multe alte case din mica localitate. Căci aci, ca peste tot în
împrejurimi, se jucase mica dramă a refugiatului jefuit.
Când veniră românii peste granițele noastre, populația săracă a profitat; și s-a năpustit asupra
averilor părăsite de populația bogată, care rămăsese credincioasă patriei. Lipsind deocamdată
ajutorul militar, populația își încuie avutul, luîndu-și cu ea numai lucrurile mai de preț cu care se
refugiaseră mai în adâncul țării, la Temesvar, Budapesta, Viena, etc....În urma lor însă se aruncară
iobagii, peste casele părăsite, sparseră încuietorile porților, furară și pustiiră fără milă tot ce putură
ajunge. Robii, săracii, veșnicii bieți walahi din țară se luară la întrecere cu răutăcioșii soldați
români, care în niciuna din aceste ocazii nu au fost împiedicați de ofițerii lor. 119 Prin urmare fugise
și advocatul Dr. Victor Pop cu soția sa și cei doi copii, în graba acelor zile, de prăpăstioasă panică;
așa încât și drăgălașa sa casă, așezată între trandafirii curții și grădinuței sale, fu jalnic pângărită și
nesocotită. Toți fugiții fură pustiiți de tot ce avuseseră, așa încât, în acea beznă a nopții în care eu
veni în Puj, nu-mi aflai un adăpost nici măcar pentru acea noapte. În culmea surprizei, cineva îmi
spusese:
-”Acolo sus, deasupra străzii, este deschisă o casă liberă, dar și acolo, ieri, au stat români; totuși,
puteți găsi în bună stare măcar un sac cu pae și o saltea.”
În obosita lumină a lămpii mele de buzunar găsii și calea spre acolo.Urcai câteva trepte de
piatră și, printr-o ușe spartă, trecui printr-un gang pustiu plin cu hârburi de obiecte, abia sparte în
sute de bucăți, mobile sfărâmate, haine mototolite. Dintr-un dulap sfărâmat se năruiseră formulare și
acte. Merg mai departe. Însă odăile erau și mai rele -aici pustiiseră bețivii, bandiții și amicii lor de
distrugere, lăsând doar aerul. Nu scăpase nici o bucată de mobilă, nici un dulap și nici un bagaj.
Până și ceia ce rămăsese în ființă după retragere zăcea sfărâmat pe podele, în praf și murdărie.
Sărmane mărunțișuri puse claie peste grămadă, înalte de-o palmă: pălării de damă storcite și scrisori
de afaceri scormonite, rămășițe de bucătărie împuțite, fotografii, cărți ilustrate și jucării de copii
sfărâmate. Gândul mă duse la mulțimea de copii adunați în sălile hotelului de la Budapesta, care se
vor fi jucat odată cu aceste minunății călcate în picioare, pe care le găseam acum făcute praf. Luai
câteva fotografii și căutai să recunosc persoanele. O pereche în haine românești, -un domn la masa
de scris, Domnul V. Pop, în persoană, o tânără femeie cu două mici fetițe, un tânăr cu îmbrăcăminte
îngrijită, și de asemenea un membru al familiei care sta între ei.

Ziaristul german recunoaște fără urmă de mirare că ”walahii” erau doar niște bieți robi săraci în civilizatul Imperiu
119

Austro-Ungar. nn.
Merg mai departe. Vreun pat ? Nu dau peste nici un pat, căci slugile îl căraseră cu ei. Însă într-un
colț găsesc, ajutat de lămpișoara mea muribundă, 2 saci de paie scârboși, murdari de sânge. Ce nu
face omul, însă, când e mort de trudă? Și lampa mea se stinge acum de-a binelea.Așadar, sacul sub
cap și mantaua acoperiș. Ca o piatră am dormit, un răstimp. După câtva, mă deștept și ascult.
Bâjbâia ceva prin casă. Mă gândii pentru o clipă dacă era măcinișul roților de la coloanele ce
treceau peste cioburi și care scârțâia pe străzi; dar tot bâjbâia cineva prin odăile deschise și
scormonea ca și cum ar căuta prin moloz. Deodată fu liniște și iacă, ceva se frecă din nou. Șoareci?
Aceia hâșie grăbiți. Un om? Ce a rămas încă de furat aici? Stau liniștit, ascult un răstimp și adorm
iarăși. Însă deodată pârâi lângă mine ceva care mă atinse. Mă sculai și fugii grăbit. Lumină, zorii
zilei cădeau fără milă prin ferestrele despuiate, în camera devastată. Membrele mă durură puțin, și
eram țeapăn.Umblu prin casa goală. Abia acum, pe lumină, mi se desfășoară pe deplin, în fața
ochilor, nesăbuita distrugere. În curtea, de asemenea devastată, plină cu obiecte casnice sfărâmate,
sta un puț cu găleată; în bucătărie găsii o tigaie de fier, ea fu ligheanul meu de spălat. Stam lângă
ghizdurile puțului când se auzi iarăși mișcând în casă; eh, acum pândesc cu prevedere din ușe: un
câine.Un mic câine, slăbănog, cu părul galben, tremurând viclean și fricos, cu spinarea încovoiată și
cu coada între picioare. Uite cine mă speriase ! Strig, îl chem; atunci el fugi iar în casă, și când
spaima îl cuprinse începu să mârâie. După un timp îl găsii iarăși într-un colț al pimniții. Aci se
așezase tremurând și fricos între câteva oase roase pe deplin pe niște haine de copil. Clănțănea din
dinți și se uita împrejur, când voii să-l iau. În fine, mă apropiai atâta de el, cât îl putui mângâia; și el
veni de-și luă bucata de carne ce adusesem.Un tânăr ofițer căruia îi povesti despre acest animal
părăsit voia să-l ia cu sine. L-a dus el până la capul străzii, dar aci câinele îl mușcă, scăpă și o tuli ca
huiduit până la casa părăsită, la hainele sale de copii și la acele sute de cioburi din trecutul pașnic.
Însă eu avui timp să vizitez și cartierele curate și luminoase. Acolo se afla locuința preotului din
acel mic oraș german, locuința tânărului Vicar luteran, care fugise împreună cu tânăra sa soție, când
românii au încercuit orașul și au înaintat. Însă românii nu înaintaseră până aci și acum, în case erau
încartiruiți germanii. Aici era totul strălucitor și curat. Amândouă paturile cu benzi roșii peste perne,
camera de studiu în care încă stau pe masa de scris a părintelui Vicar registrele, sulușoarele de
hârtie albă, așa cum el le pusese, când se întorsese de la serviciu. Da, și apoi îl luase fuga prin
surprindere și nimeni nu se mai gândise la registre. Poate că era mai cu cale ca el să fi mai rămas
câtva timp în mijlocul enoriașilor săi. Însă eu nu voi să fiu nedrept față de el și închei cu aceea că el
avea o soție tânără pentru care trebuia să aibă grije.Toate celelalte rămăseseră așa cum el le
pusese.Luaseră cu ei numai ce putuseră aduna în geamantane, pentru a duce cu ei și așa le vor regăsi
în bună stare, căci, sigur, ei vor veni înapoi, în tihnita lor casă, mare, veche, istorică; și prin
ferestrele albe vor privi afară spre piață pe țăranii walahi, în strâmtele cojoace de oaie, vânzând
mere, paprika și brânză amară de oi; și mai departe la biserica veche, dinaintea căreia țigăncile
negre și zbârcite stau ghemuite, se scarpină și trag din lulea.
Mitzerl se chema soția, (așa se semna pe cartea de bucate).Doamne! Apuc să știu din cartea
de bucate ce punea pe masă, căci din aceasta, ea, de fată, deprinsese să pregătească toate acele
bucate minunate cu care răsfăța pe domnul părinte. Aceste mâncări purtau fel de fel de nume alese,
notate de ea pe carte, ca: Powidltascherlu și Topfengolaschen, Krautfleckerlu și
Kamerlupokatscherlu și fiecare rețetă începea așa: ”Să se ia ¼ de unt,.. să se ia ½ de litru de
smântână,... În paranteză e pusă și o notă ca o critică la sfârșitul paragrafelor : bun, foarte bun,
pentru Schatzi-preotul, (acesta este el, norocosul, căruia îi aparținea Mitzerl și catastișele).
Am dormit o noapte în patul lor și am visat Krammerlpokatscherl. Dis de dimineață,
urmăresc mai departe trupele noastre victorioase care intră în Sibiul liber și-n pasurile românești.
Cum îmi spusese acrobatul meu care ajunsese lustragiu:”Onorate Domn, viața este un trapez!”.

LUPTELE ÎN PASUL TEMEȘ (PREDEAL).120

Când irezistibila, crescânda presiune și lovitură a infanteriei și acel neîndurat foc al artileriei noastre
începu să atace din largul semicerc al ”adâncatei” Țări a Bârsei, ea înfrânge pe români pe 7 și pe 8
septembrie, înaintea Brașovului, și-i alungă din vechiul oraș. Doar trei drumuri de fugă spre patria
lor mai rămân pentru ei, trei strâmtori peste uriașii munți care se înalță în sud: vechea trecătoare
Giuvala, între Piatra Craiului, (2240m) și Bucegi, (2508m), apoi la sud est, trecătoarea Predeal cu
foarte însemnatul nod de căi ferate spre România, înaltă și ea de 1050 m. -între muntele Postăvaru
și Piatra Naltă-; și de-a lungul văii Tătarului, pasul cu acelaș nume. Pe aceste trei drumuri s-au
grăbit să se retragă coloanele zdrobite ale armatei române.Și, pe toate aceste trei drumuri, noi avem
mortierele noastre, care abia acum au părăsit de sub foc pozițiunile românești, pentru a prinde din
nou resturile Armatei a doua și să le înece în sânge din greu. Aceasta se întâmpla încă în zilele
marei bătălii.Trupele noastre se aruncau fără răgaz asupra inamicului, pe toate cele 3 drumuri,
oriunde el se așeza. Peste Giuvala ele l-au alungat, ocupând înălțimile Ezapliat, (1140m), care se
ridică în fața satului Predeal, pe care puseră stăpânire în dimineața de 4 octombrie, prin atac.
Pământul transilvan de la sud de Brașov este acum eliberat de agresiunea românească, românii sunt
respinși în Walachia și tunurile noastre împroașcă moarte de-a lungul drumului, peste vechea
graniță, sfredelind pământul românesc. La 12 și 13 octombrie se dădeau luptele cele mai fierbinți în
jurul ultimelor rămășițe din înălțimile pasului Temeș. Se aștepta cu îndoială o rezistență românească
la poalele culmilor de munți. Regimentele bucureștene stăteau împotriva honvezilor, însă nu se
120
Temeș este Râul Timiș sau Râul Timișul Sec, râu din Transilvania care se varsă în râul Ghimbășel în apropiere
de Sânpetru.
hotăra nimic.Atunci, în dimineața următoare, niște batalione germane atacă masiv, aruncând pe
români de pe poziții și punînd stăpânire pe pozițiile Ezapliat -pe care fugăriții căutau să le
recucerească- și le țin. În această zi de 14 octombrie, mă găseam în pasul Temeș, luînd parte, ca
spectator, pe la jumătatea zilei, la bombardamentul satului Predeal, prefăcut în ruine. Drumul care,
cam de la 6 km. sud est de Brașov, se îndreaptă spre sud vest și apoi se strecoară pe valea
Temeșului, printre munții păduroși, adevărați Dolomiți, este de o neasemănată frumusețe, în această
măreție a toamnei călduroase și strălucite, deși războinicii ostași îl umplu de fapte sângeroase. Din
tufișurile ruginite se înalță luminoși mestecenii galbeni și printre aceștia predomină strajnici,
neclintiți de toamnă, brazii uriași cu ramurile lor ostenite, colorate negru-verde. Deasupra munților,
pe care îi poți străbate numai pe acest strâmt pas, prin care curge Temeșul, se întinde minunatul cer
albastru.Numai câțiva nourași albi plutesc pe el.Pe după ei și iarăși pe cer albastru se plimbă jucăria
de argint a unui aviator german. Îți dă impresia de pace, și totuși vezi vâna de sânge a luptelor care
merge înainte.Căci pasul este îndrăcit de acțiunea războiului și de pustiitoarea revărsare a luptelor
ce se poartă aci. Ruinele caselor pârlite se înclină către munți, plângătoare, ruinele fabricilor stau
încă în picioare, sfărâmate și înegrite de fum. Șiruri lungi de care cu boi, pe al căror fund strâmt
așternut cu pae, zac răniții regimentului de Honvezi, viu înainte; și după ele grupuri de prizonieri
români conduși de călăreți unguri. Viaductul căii ferate este distrus, însă pionierii germani deja
lucrează spre a-l reconstrui. Arme și uniforme românești prin șanțuri; și pârâiașul Temeș, clar ca
argintul, scaldă carele sfărâmate și caii căzuți în apă. Pe poienile largi, însă, alte care se deapănă ici
și colo, deoparte și de alta a pârâului, și poposesc pe aceste poeni ofilite presărate cu brânduși de
toamnă. Coloanele germane și ungare stau alături de tunuri, însă alte tunuri urlă și în depărtare.
Către cerul albastru plin de soare încremenesc gurile uriașelor mortiere; nici o țintă nu se vede de
aici, nici un înțeles al înfricoșatei lor acțiuni. Însă sus, stă unul care vede pe inamic și iată acum
ceva ce piue fin de tot pe undeva printre slabele firicele de iarbă și plăpândele violete. Era telefonul.
Câteva comenzi scurte și tunurile imediat se descarcă, urlând, cu țevile care tremură în însutite
ecouri pe vale și frunzele copacilor care foșnesc, ca sub trecerea unei vijelii. Și tot urlă și urlă.Și bat
la infinit pe deasupra, venind din ținuturi nevăzute și spărgându-se acolo jos. Ghiulelele cad pe
pantele sudice ale trecătorii, deasupra românilor.
Mă urc la un observator de artilerie, care conduce tragerea, căci de la locul său se dezvăluie,
înaintea vederii, toate țintele. Drumul merge prin rîpoase păduri de brad. Nu, nici un drum, numai
firul telefonic, agățat ici și colo pe trunchiurile arborilor ne este ghid. Frunzele acestor copaci
seculari căzute de la nenumărate generații, au așternut un moale și gros acoperiș peste putregaiul
pădurii; acesta este așa de lunecos că piciorul abia se poate înfige în prăpăstiosul teren. Merg,
urcând în voie cam o jumătate de oră. Se făcu apoi o mică spărtură în pădure; câțiva arbori fuseseră
doborâți cât să formăm o fereastră cu vedere deschisă. Acolo sta căpitanul la tabuletul cu marele
ochean, și subofițerul atârnat lângă el, cu telefonul în mână. De aci, privirea străbate peste întregul
câmp de luptă de dinaintea pasului Temeș. Se pot distinge, chiar cu ochiul liber, pe spinarea golașe
a muntelui, vânătorii germani, care de azi dimineață stau acolo. Deasupra, în vest, între livezile
spânzurate și bătrânele păduri licăresc casele albe și coperișurile roșii din Predealul românesc.Chiar
cele câteva patrule ale germanilor, honvezilor și românilor se pot recunoaște cum înaintează sau se
retrag pe marginea pădurilor ori colinelor. Pârâiturile pușcilor și pocăniturile mitralierelor pătrund
pe deasupra, peste tot. Mici lupte sunt în curs. Și iarăși, când ici, când colo, peste liniile streine se
trimet dinspre vale bombe albe cari se sparg deasupra lor, în rotogoale de fum negru și aburi.
Deasupra pe înălțimile din -napoia Predealului este iarăși mișcare și căpitanul de la observator dă
ordinul său:
- ”Dreapta A”!
Omul de la telefon înregistrează.
Căpitanul repetă:”5400-Libelula și Regler ca până aici. Granatele, Aprinzibilele zero 5! De la
dreapta, întâiul tun-foc! ”
Ordin după ordin trimite acest om, ghemuit acolo între brazii putrezi, și repetă apoi ceea ce s-a
comandat acolo în vale:
-”Dați foc!”
Tunurile urlă și tremură, umplând valea de bubuituri. O secundă doar se scurge, atât durează
împlinirea comenzii. Apoi, încărcătura, deodată, cade deasupra dealului și se împrăștie peste cei de
acolo, acoperind tot ce e viu. Comanda continuă: ”odată pune un foc sus”;”unul adânc”! ”Și pentru
linia stângă!” ”Al treilea tun!” ”Libelula 53”. ”Împușcă”! ”Acum bine”.
Focul merge departe și prinde pe inamic exact unde el voia să se arate. La 12 fără un sfert infernul
încetează, românii stau încă în Predeal și-n văile acestuia, care se prelungesc spre vest. Un foc
general asupra Predealului este necesar, ca să taie pofta acestor ”domicilianți”. Câteva secunde, și
una câte una urlă furtuna ghiulelelor peste ei.Tot pasul huiește de acest tunet. De jur împrejur
loviturile ”țipă”, tremură pământul moale, se cutremură temeliile. Sute de tunuri sfâșie tot ce găsesc
în cale, gurile lor trăznind fierul asupra Predealului. Acum ele bat deja în interiorul localității.
Acoperișurile roșii! Unde sunt acoperișurile roșii? Puncte negre, mici, se văd rătăcind peste livezi.
Bombe chinuitoare explodează aci, peste ei.Totul este un abur negru, galben cenușiu, căci peste tot,
în albastrul cerului, șrapnele albe varsă sămânța lor neagră. Focul grăbește înainte. Câteva bombe
ajung în valea trecătorii.Și acum mitralierele slobozite pocnesc înainte, păcăne ca bătăile precipitate
ale inimii. Căci acolo, sus, în sat, precum și în tranșee, aceia știau că, după focul pregătit, oamenii
noștri vor ataca. După un sfert de oră de bombardament, Predealul este doar o grămadă de ruine.
Focul greu, se întinde, se așează și nainte și înapoi, iar mai departe se subțiază. Fulgerătorul ”tac
tac tac” al mitralierelor și focurile de armă încrucișate luminează acum puternic, căzând unele peste
altele.Puncte negre risipite se ivesc acum din pădure și din povârnișuri; înaintează, se aruncă tainic
la pământ, se ridică iarăși.
Noi atacăm.Și ceilalți se mișcă înapoi. Sunt împresurați de fum și ceață și mânați departe.
Împușcăturile merg mai departe, mai departe. După o oră mai slăbesc, apoi tac.
Jos, în primul pas, eu capăt ultima certitudine. Liniile noastre de atac au ajuns la marginea satului.
Războiul, pe care acum 6 săptămâni walachii ni l-au adus hoțește, acum se poartă pe pământ
românesc. De zile, noi stăm între uriașele stânci colțuroase ale Postăvarului și poienele negre-verzi
ale Pietrii Craiului. Luptele se dau acum pe pozițiile fortificate de la graniță. O luptă care până ieri
seara se dezlănțuia pe colinele muntoase, colorate cu tufișuri tomnatice ruginite, cu mesteceni
galbeni și brazi negri, pe acelea pe care soarele de amiază vărsa raze focoase și al cărui câmp astăzi
este alb.Căci, peste noapte, a sosit iarna.Repede de tot și pe neașteptate a dispărut ”stăpânirea” de
ieri și una nouă a fost creată, înlocuind pe cea veche. A soarelui cu a iernii, și a românilor cu a
noastră. Nici o zi nu trecuse de când noi ne retrăsesem din fața soarelui arzător, cu raze fierbinți, pe
culmile cu umbră protectoare a brazilor lungi și prin binoclu privirăm către vârfurile din cealaltă
parte a văii. Acolo se ducea lupta, acolo erau ascunși în șanțuri, acolo sus pe coamă se zbuciumau,
în frământarea armelor, trupele înfierbântate, acolo înlăuntru se îndreptau duduind, urlând, granatele
și se risipeau șrapnelele, din balurile de nourași albi. Albinele zuzuiau greoaie în jurul nostru și ca
îmbătate se odihneau pe florile albastre.Goangele mișunau peste arborii putrezi căzuți și peste
mușchi.După amiazi, veni însă o ploaie repede și goni toată frumusețea soarelui. Și apoi, veni și
această noapte rece în care toți se înfășurară în mantale, pături și foi de cort; dar ca să meargă totul
bine, iată că în linia defileului ardeau care cu focuri roșii, care deschise ce ardeau neîntrerupt și
aruncau în vânt snopuri de scântei; în munți, era deja iarnă, în regulă. Dimineață, erau albe toate
stâncile, toate poienile, toate pădurile. Ca niște țepi ascuțite stau pomii pe culmi. Tare și încremenit
se deschide drumul și greoaie merg roatele mari de fier ale trăsurilor de la coloane peste prima
ghiață subțire.De sus, însă, soarele aruncă raze fierbinți luptând contra întinderilor înălbite.Chiciura
zăcea pe tunuri, și cum ele dârdâiau în această nouă dimineață și în această furtună, ai noștri se
aruncară asupra înălțimii și o luară cu asalt. Acolo crengile încremenite tremurau de tunet, aruncând
fulgi albi jos pe albul acoperământ. În această dimineață, pe când oamenii noștri asediau victorioși
noua linie de înălțimi, această primă zăpadă a noii ierni a băut întâiul sânge roșu. Nu voiesc să trec
sub tăcere grozăvia acestor vremi și nici o putere din lume nu poate să oprească această nebunie
care vrea să întunece gloria de bronz a armelor noastre victorioase, cu strigăte și chelălăituri pustii
și care ne constrânge a continua. A treia iarnă a acestui război a început aici în munții
Carpați.Trupele înaintează cu adâncă siguranță, tari și bine înarmate, cum sunt, pe vremea aceasta
aspră. În atacul de dimineață, au făcut prizonieri, Înainte de amiazi, lungul șir de culoare albastră-
verzuie sosi la comandantul regimentului de Honvezi. În sumă rotundă, 150 de oameni și 3-4
ofițeri.O grămadă pestriță de oameni, bătrâni, țărani zbârciți, cu bărbi negre pe fețe de culoarea
nucului și tineri flăcăi cu ochi lucioși de coțofană. Între țăranii puternici și ofiliți se află și orășeni
cu atitudine urâtă, lăbărțată. Stau ghemuiți pe vine, în șiruri lungi, pe marginea unui șanț, stau în
grupe și flecăresc. Mulți dintre honvezi știu românește și așa ei se înțeleg ușor cu prizonierii.
Merg și eu între acei țărani care, toți, sunt bine și nou echipați și, prin tâlmaci, capăt câteva
răspunsuri.
- Cum a fost lupta de azi?
-Ungurii au venit și au început să tragă. Atunci ei s-au predat.
-Câți unguri erau?
- 40 de oameni.
Și aici sunt de față 150 de oameni.
-Da, replică ei, însă focul, focul artileriei, cine putea să-l evite? Noi, cu mâinile goale ?
Găsi pe unul care vorbea nemțește. E în vârstă ca de 35 de ani.Un om blond, roșu, cu ochii foarte
albaștri, cu fața palidă, foarte pârlită de soare. Ar fi putut fi un chelner de cafenea dacă cineva l-ar fi
îmbrăcat într-o atare uniformă și vorbia chiar ca un chelner. Însă, după cum îmi spuse, era negustor
de cereale.
-De când sunteți concentrat?
-Din februarie. Vreau să spun că de atunci fusei eu concentrat, pentru trei săptămâni, la serviciul
militar. Apoi m-au lăsat iarăși liber. Mai târziu a trebuit să stau încă trei săptămâni sub arme. Și
acum m-au adus aici, acu 8 zile.
-Cum ați fost instruit și cât timp?
-Instruit? Alaltăieri încă nu știam cum se trage cu pușca.
-Bine, dar este posibil, aceasta?
El se uită împrejur, căutând o confirmare și înălță din amândoi umerii.
Dolmecerul întreabă pe un țăran voinic, bătrân, cum își întrebuința el arma.Și el declară plin de
înduioșare, cu mare zel, sărmanul:
-Da, așa e, cum zice el.
O rușine, să trimiți acești oameni, de simplă umplutură. El, însuși, era un soldat bătrân, și măcar știa
cum trebuie să folosească terenul când îi vin împușcături din față, însă negustorul și toți aceștia,
abia scoși de la vatră, erau atât de ignoranți în materie! Niciodată n-au știut cum trebuie să apuce
arma.
Întreb iarăși:
-Când ați ocupat Dv. acea poziție?
-Ieri, după prânz, la ora 3.
-Și apoi, ce s-a întâmplat?
-Noi ne-am înțeles de ieri seară că trebuie să ne predăm.
-Pentru ce, aceasta?
-Ce-mi trebuie mie război ? Eu am trăit tot timpul în Sibiu, însă erau între ei câțiva care nu voiau.
Azi dimineață, când au venit ungurii, s-au hotărât și ei. Eu am fost bucuros când i-am văzut și
îndată am ridicat mâinile sus.
-Și ceilalți?
-Au ridicat și ei mâinile. Câțiva dintre ai noștri au fost așa de proști –bine, ei n-au nici o pregătire!-
Habar n-aveau, n-au știut niciodată nici cum se predă cineva. Au alergat cu armele înainte -el înălță
iarăși compătimitor din umeri - no, și ..... s-a tras în ei.
-Așadar, Dv. n-ați fost nici măcar o zi întreagă, în război ?
Atunci el îmi zâmbi, cugetând și zise:
-Mie-mi fu de-ajuns și-atât.
Un sergent ungur veni spre noi.
Atunci, omul se ridică cu îndoielnic entuziasm și-i strigă pe ungurește: ”Domnule Sergent”!
Sergentul căută împrejur, privi cu uimire pe prizonier. Acela zise:
-Nu mă mai cunoști, domnule sergent ? Sau sunteți așa mândru că acum aveți o stea mai mult ? Eu
sunt Segal, Segal din Sibiu. Eu am condus strângerea cerealelor în erar, împreună cu Epstein-nu-l
cunoașteți?
Sergentul, întunecat, acum se gândi:
- Igen, persze, da, e drept. Dv. erați atunci cu ceva copii, nu-i așa ?
-Copiii? Natural, eu am trei copii.
Și atunci, el căută în buzunar și ne arătă fotografia soției și a celor trei copii ai săi. Apoi, zise
mlădios, când văzu că Zugfuhrerul clătină din cap, observând poza:
-Așadar, acum sunt iarăși aici, cu Dv., domnule sergent, însă fără furnizarea cerealelor.
Sergentul întrebă rece:
-Cum este, dispoziția, atmosfera, în București?
-Dispoziție, mai ales, nu este. Noi voim pace ! Poporul, desigur, n-a voit război.
Sergentul gângăni încă puțin și apoi întrebă:
-Ce s-a făcut cu ungurii și austriecii din București?
-Sunt internați: cei bogați în hotele, alții, săraci, pe coperișuri.
Sergentul îmi șopti apoi, mie:
-Bătrânii mei părinți care au trăit acolo și sunt încă acolo, nu mai au nici o siguranță.
Un strigăt de comandă în limba română. Unul dintre ofițerii prizonieri a primit ordin să
pornească trupa. Acum se produce mișcare printre ei. În fine, se rânduiesc pe mijlocul drumului câte
doi, unul lângă altul. Unii sunt în cizme, alții în opinci, unii au căciuli, alții au o glugă sucită în jurul
capului. Însă, în nerăbdarea lor, toți, cu mulțumirea pe față. Între ei trebuie să fi vorbit că noi, pe
prizonieri nu i-am ciuntit, nici la nas, nici la urechi, cum ne calomniază propaganda. Între timp vin
aburi calzi de la bucătăriile de câmp prin aerul rece de zăpadă. Domnul ”cerealist” Segal are în
mână o batistă cu tivul albastru,cu care se șterge la ochii înlăcrimați de ger. Ciudați tovarăși de
drum trimit walachii, ca războinici în munți.
După masă, iarăși mă urc la observatorul artileriei. O jumătate de oră dură cățărarea în
pădurea înzăpezită. Și dela locul gol privirea se îndreaptă peste alba întindere. În vale zace, sfâșiat
de mii de răni, satul Predeal. Acolo și în îngustul sector al acestui sat stau încă românii. Însă
artileria noastră îi urmărește și zilele lor sunt numărate.

ÎN PREDEALUL CUCERIT

Întreaga noapte, iarăși au urlat, deși mai slab, tunurile noastre. Tunetele lor mergeau peste
capetele oamenilor noștri care, puternic înarmați, se așezaseră în ruinele dărâmate în plină vară,
bătând încă odată liziera de sud a satului, prinsă în gheara lor, și drumul către Azuga precum și
înaltele poziții românești de pe laturile sale, cercetând cu de-amănuntul și lovind cu cea mai mare
putere distrugătoare.
-Plecați, ori venim noi și după noi, alții peste voi. Gândiți la morții de pe înălțimile
Ezapliatului, gândiți-vă la lucrările din sat pe care voi le socoteați ca de necucerit.
Așa îmi venea să strig.
Dis de dimineață către orele trei, românii începură să părăsească pozițiile și lucrările de la sudul
satului precum și pe acele de flanc cu care voiau să ne ție drumul. Înfricoșată, sângeroasă îmi stă
încă în față amintirea ultimei zile petrecute înaintea lor. După prânz sunt și eu în Predeal, care
înainte cu 8 zile se găsea așa de aproape de mine, când îl priveam de pe înălțime prin telemetru de
la observatorul artileriei. Și care acum căzuse în mâinile noastre, când la 23 octombrie operațiunile
artileriei încoronară operațiunile furtunoasei infanterii. Coloane de armată se îndreaptă în linii,
mergând pe acest drum, la Predeal. Căci tot ce se ridicase și adunase în timpul pregătirii și în
așteptarea apropiatei căderi, la pasul Temeș, pe îngustele bucăți de poieni, pe părțile ridicate ale
drumului și ale rîulețului, era acum în plină mișcare de înaintare și mânau înainte: trupe și muniții,
furaje, material de construcții și tunuri. Ba și tunuri- mitralieră și obuziere și tunuri lungi și tunuri
de câmp, toate veneau în coloană. Marile mortiere care stătuseră ca înțelenite la piciorul muntelui
bubuind peste iarna ce sosise, bâjbâiau greoaie pe uriașele cercuri late ale roților lor, asemenea unui
monstru grosolan, în urma lanțurilor duble de cari trag gâfâind caii nădușiți, peste poienile după
care soarele de toamnă a topit zăpada, făcându-le practicabile.Tunurile de câmp ale ”cenușiilor”
noștri și acelea ale fraților noștri aliați, verzui ca rozetele, mișunau zgomotoase înainte ținându-se
înaintea nesfârșitelor coloane de care ungurești necăjite, pe a căror capră stă întotdeauna acelaș
îngrijitor de casă wienez cu pipă lungă în colțul gurii. Și printre aceste coloane și chiar coloane de
automobile de-ale comandamentelor care alergau țâfnind și dând semnale, se mișcau dârdâind și
bâzâind auto-motoare grele, cu tot felul de muniții și materiale aprinzibile; și se mânau turme de
vite. Deasupra, pe linia ferată, șueră locomotivele ale căror șine, poduri și viaducte românii, în
retragerea lor, le zvârliseră în aer și care fuseseră reparate, cu toatele, de către pionierii germani.
Merg înainte peste neteda câmpie; numai barăcile părăsite arătau că acolo, de curând, fusese
tabără, după cum semnalau gropile negre, afumate, în care, cu câteva nopți înainte, arsese flacăra
focului.Și chiar de aici, din adăpostul acestor culmi, aruncau încă ieri uriașele lor împușcături
”Ema” și ”Emilia”. Și ”Ema” și ”Emilia” sunt acum în urmărirea românilor care s-au scurs peste
trecătoare. Căci toate albele ascuțișuri stâncoase se netezesc acolo jos. Toate? Nu, nu încă, deoarece
coloanele sure se prelungesc buluc și acum, urlând fără întrerupere peste fugarii grăbiți, pătrunzând
drum de ore în secunde și bătând acolo departe, nimicind pe inamic.
Acum, noi avem o țară nouă sub picioare, pământ pe care, în decursul luptelor, numai patrulele
înaintate îl străpunseseră și pe care linia de foc inamic le încercuise, dar care acum este încercuit.
Iată și un pod de piatră peste văgăuna Temeșului.Românii au căutat să zvârle în aer uriașele pietre
cubice, însă numai o porțiune din parapet este dărâmată, așa că podul este practicabil. Brazii
colosali îi ridicăm tot noi, transformând pădurea într-un parc imens, prin care drumul se învârtește
în formă de serpentină. Și, unde priveliștea se deschide, vedem în vale drumul pe unde venirăm noi.
Aici atingem înălțimea pasului și aici este și granița Monarhiei. Încă o palmă de loc și te cobori deja
în crunt sfâșiata țară, împodobită ca pentru o serbare și lovită în podoabele seninătății sale; apoi te
urci pe ruine pustii de case galbene, roșii și albe: acesta este Predealul, aceasta este ceea ce a mai
rămas din măreața stațiune climaterică a bogătașilor bucureșteni. O casă galbenă, mai mare ca
multe din celelalte, era așezată pe latura vestică a drumului, la intrarea localității. Priveliștea de la
ferestrele sale, spre adâncul pasului Temeș trebuie să fi fost fermecătoare. În zilele luptei, eu
priveam mereu prin ochean la această casă galbenă. La povârnișul munților, se îndrepta prin fața
satului Predeal o linie uriașe de fortificațiuni. Această casă o am încă în minte, nevătămată, sub
pavăza acoperișului său înalt și roșu. Și o văzui apoi în clipa în care nori de aburi și pulbere o
învăluiau și fum se ridica dintr-însa, căci acoperișul nu mai exista. Din zi în zi ea devenea mai mică
pentru că oridecâte ori linia de lucrări cădea sub focul nostru, românii căutau adăpost în ruinele
acestei case și în grădina situată înapoia ei. Granatele noastre băteau prin zidurile ei galbene și le
prăbușeau. Nu rămăsese decât un rest îngrozitor, ziduri ruinate pe care spânzurau balcoanele
zdrobite. Mă aflu pe dâmbul care se găsește la câțiva pași de uriașa bătălie și pe al cărui teren
granatele noastre au amestecat pământul cu lucrările de apărare și armele cu oamenii, într-o
încurcătură de nerecunoscut, azvârlind spre casa galbenă moarte și grozăvie pretutindeni.
Trandafirii, în boschetele grădinii, stau cu brațele încâlcite printre zdrențuita măreție a spațiului
prăbușit fără nici o noimă. Câțiva pași naintea casei șanțul trece prin grădină. Românii și-au târât
aici covoare, perdele, lucruri de pat și acoperăminte contra frigului.... și zac acum morți, toți acolo,
zdrobiți înspăimântător, om lângă om, în aceste zdrențe putrede, sângerate, în ploaie și umezeală,
mulți, mulți, mai mulți decât poate cineva să numere.
Mai departe, către vest, stau marile tranșee, mare lucrare în pământ a lor, ca cea mai
puternică apărare a inamicului, care se poate socoti cheia fortificațiilor sale în jurul Predealului. Ea
a fost sfărâmițită de bătaia mortierelor noastre grele. Groaznicul rezultat al punctualelor împușcături
pe care eu le-am urmărit în acele zile de la observatorul artileriei de pe vârf mi se desfășura acum
înaintea ochilor, cățărându-mă eu printre aceste încâlcituri de pâlniii și șanțuri hârbuite, subterane.
Semănată cu morți este de acum această jalnică țară, oameni care au luptat aici cu forțe omenești
contra focului mistuitor și s-au sfârșit în acest iad. Unul zace cu pieptul sfărâmat, însă în mâna
brațului destrunchiat ține un bilețel, așa că se înțelegea ultima sa dorință, ca cineva să vadă ce sta
scris acolo.Mă aplec asupra foii: ”Iancu Ion” se chema mortul și făcea parte din reg.61. La marginea
foii este mâzgălit abia lizibil un nume de femeie: Niculina.
În jurul sărmanului sat, bubuie artileria germană. Și eu merg câtva timp mai departe pe
stradele lungi și intru ici și colo în casele dărâmate.Unde zidurile se mai păstrau pe jumătate
cantonau soldați austro-ungari și germani.Și ei merg din casă în casă și caută dacă mai e cineva pe
undeva. Nimenea, afară de surii și surii albăstrii, soldați ai noștri, nu se mai află pe aceste locuri,
căci locuitorii de aici demult fuseseră evacuați în România.Distrugerea vilelor întrecea orice măsură
și ce cruțase bombardamentul nostru fusese nimicit de către soldații români, căci ei au devastat în
propria lor țară vilele părăsite, ca niște tâlhari.Oriunde intram, găseam dulapurile și obloanele sparte
și toate proprietățile răutăcios pustiite și împrăștiate.O dizonanță de nepriceput răsuna pretutindeni.
Intru într-o vilă al cărui turnuleț împodobit fusese dărâmat de un obuz și aruncat în grădină.Nici o
ușe n-a mai rămas, nici o fereastră n-a rămas nescoasă. În urma granatei, soldații români au bântuit
casa.O vioară, vai, o trântiseră din cui, o crăpaseră și o înfipseseră în cui la loc.Dulapul cu acte și
hârtii e răvășit și hârtiile cocoloșite, călcate și pătate cu vopsea roșie, împuțită.Mă port din loc în loc
în alte case bombardate.Pustiu pretutindeni și liniște.Deodată se mișcă ceva.Pe o sofa mototolită stă
un mare câine lățos care înălță capul său mare și începu să mârâie. Jos într-o grădină un morman de
mii de mărunțișuri: acolo au aruncat românii, afară pe fereastră, tot conținutul unei locuințe.O
cărticică zace acolo între broderii, albituri, rochii, caiete. Eu mă aplec spre acestea: ”Tegners
Frithjofssage”, în traducere germană, într-o mică, drăgălașe ediție. Pe prima pagină, stă o dedicație:
”Ca amintire micei mele prietene Helli Stolz de la Elena C. Dimitrescu”. Deci, și peste proprietatea
micei fetițe trecu războiul.
Merg mai departe, spre vila următoare. Ajungând acolo, aud deodată în juru-mi muzică:
Chopin. Din casa pe jumătate sfărâmată vin tonurile până aci. Intrai înăuntru: o cameră prin al cărui
acoperiș se vedea cerul. Lângă peretele peste care se vărsaseră sfărâmături de țigle roșii, un pian; și
înaintea acestuia pe un scaun sfărâmat, un ofițer de honvezi. El și-a căutat un quartier și și-a găsit un
pian. Căci camera nu are acoperiș, dar aceasta nu-l stingherește; el vrea să stea aici până ce vor
porni mai departe spre sud. Melodiile cântecelor ungurești îmi răsună încă în minte, în timp ce eu
mă îndrept spre est de Predeal, unde văd în jurul satului ultimele lupte. Pe drum mă întâmpină
căpitanul, care în acele zile grele condusese focul pe deasupra muntelui spre nord est și atunci, de la
piscul său am privit împreună ultimele lupte în jurul Predealului, acea vijelie care, la 23 octombrie,
de pe piscul Ezapliat, bătând în jos, se spărgea peste pozițiile românești, de-a lungul înălțimilor,
scăldând în sânge pe acei ce voiau să se împotrivească furtunoasei noastre victorii. În vasta gară, a
mai căutat inamicul, încăodată, să se întărească și a tras de acolo din adăpostul zidurilor ruinate și
cu armele și cu mitralierele. Nu a fost însă de nici un folos, căci și noi am pus în joc de deasupra
armele și mitralierele noastre cu care am alungat pe cei ce încă luptau acolo. Ultimele resturi au fost
apoi zdrobite la câmp deschis. Erau cei care nu voiau să se predea, și ca viteji soldați ce erau,
luptară pe dealurile de la Est de Predeal până la amarul declin, de parcă voiau ca niciunul să nu mai
rămână care să poată raporta ceva despre această parte a luptelor. Cu bravură s-au luptat românii pe
Esapliat și la gara Predeal. Am fost în primul rând, acolo jos, în gară. Gara era ca ultim cap de linie,
în România, a liniei ferate române, mare și impozant așezată, cuprinzând un lung șir de clădiri unite
între ele, în care fusese Direcțiunea, serviciul vămii, sălile de așteptare și restaurantul. Focul plin al
artileriei noastre a zdrobit îngrozitor acest șir de case în mai multe locuri, alte părți sunt lipsite
numai de acoperiș sau de câte un perete, însă întreg interiorul este răsturnat și învălmășit de
zguduiturile loviturilor, răscolit și pustiit apoi de jefuitorii hrăpăreți. Soldații români s-au așezat în
aceste locuri căutând apărare și le-au părăsit când noi am luat gara sub focul nostru și s-au strecurat
iarăși în acest haos de praf și tencuială, când, sub granatele noastre, întreg Predealul se transformase
într-un Iad. Și ei căzură chiar între acele dărâmături, când atacul austro-ungar și german îi
împresură dinspre răsărit de Predeal, năvălind peste ei. În vechea sală de mese, în care, în vara de-
abia trecută, se petrecea seara, cu muzici și dans, zac acum cadavrele reci, între cioburi și pulbere,
agățați de ghișeurile funcționarilor. Granatele de mână și patul puștii au săvârșit aici ultima acțiune.
O grămadă de bilete de tren colorate zac în acest nemaivăzut pustiu: ”Predeal-Brașov”. Sânge roșu
cursese peste aceste mici cartoane verzi și câteva cenușii când mâinile reci le apucaseră pe dibuite.
Un militar ”se odihnește” în mijlocul obiectelor jefuite dintr-un cufăr spart. La nesocotitul,
înspăimântătorul și grotescul tablou, moartea i-a adăugat și pe ei și la vederea acestei abundențe a
grozăviei, parcă nici nu-mi vine să cred că mă aflu în fața unei realități, ci că este mai degrabă un
tablou obiectiv al unui cabinet de figuri de ceară, în care fură grămădite toate neadevărurile, toate
imposibilitățile, toată excitarea instinctelor lacome, așa peste măsură grămădite, cât ele să devină
fără efect, fiindcă și-au pierdut autenticitatea, adevărata lor stare.
Iarăși, afară, în libertate. Iarăși, de cealaltă parte a căii ferate, înapoia vilei care sta năruită
acolo sus pe culme, unde se desfășurau pozițiunile române, care se prelungeau spre Ezapliat. Erau
tari, adăposturile erau bine zidite și asigurate printr-o îngustă amestecătură de construcții din crăci
de arbori contra unei eventuale încercuiri. Însă, aceste poziții-tranșee- s-au păstrat numai pe
alocurea și sunt de nerecunoscut, căci aici, ca și deasupra, pe partea vestică a poziției, pe linia de
lucrări de pământ, artileria grea a bombardat așa de grozav, că cele mai multe sectoare sunt complet
desființate. 121
Și totuși, această parte a tabloului este cea mai puțin înfricoșătoare. Căci mai rău ca
privirea acestor pâlnii uriașe, ne impresionează gropile care s-au scobit acolo și în care ghiulelele
tunurilor noastre au aruncat în torente, cu nemăsurată furie și fără milă, zguduind pământul, pe acei
sărmani, nenorociți oameni, destinați morții.
Mai departe, în direcția sudică a pădurii, granatele de mână au bătut cu turbare. Aci erupseră
năvălitorii noștri de la înălțime, doborând ceea ce adversarul voia să fie apărat. La fiece pas, pe
pământul negru al pădurii și pe crăngile galbene, zac risipite mogâldețele verzui ale românilor
morți. Și, între ei, iată, di nou, repauzează un german.Brancardierii germani sunt tocmai pe locul
acela, care ascunde câțiva camarazi de-ai noștri, morți. Vor fi duși într-un cimitir militar special, să
se odihnească unul lângă altul. Mergând împreună mai departe, găsirăm un coif însângerat, trântit
pe mușchiul pădurii și un sac de pâine deschis, al cărui sărman conținut se vărsase pe pământ.
Pezmeți românești, țigări scâlciate, cărți de vizită și scrisori.
Ridic câteva cărți de vizită. Germanul mort se chema Anton și fusese subofițer. Cumnatul
său, care fusese rănit la braț, îi scria lui din Berlin, cu multe cuvinte de iubire, care aici în aceste
păduri alpine, în larga splendoare adânc zguduită, se combină cu sărmanele coifuri, roșii de sânge,
ca toți acei cenușii ai noștri care se urcaseră acolo departe, în tranșeele românești, pustiindu-le.

121
Aici se termină primul caiet manuscris din care am transcris acest text tradus. Se încheie cu data traducerii : 1917,
Aug.3. Breesen.Ltn. C. Popian. Și lista ofițerilor germani, șefii Lagărului: Maior Armbrust, Căp. Muhler, Ltn.
Erenreichi, Leon Seidler, Willi Feiler. Începe Caietul II.n.n.
 ”Cum îți merge, iubite tinere ? Nădăjduiesc că bine.Vedeți de isprăviți strașnic cu românii,
faceți numai așa ca să terminați mai repede și vino acasă la mama. Eu vin săptămâna aceasta la
depozitul central pentru continuarea tratamentului și apoi pot să dorm acasă. Multe salutări de la ai
casei, Mutti se teme foarte mult pentru tine, scrie, totuși, des, cât mai des.”
-S-a isprăvit! Îmi zic.
Și acum.... va plânge această sărmană femeie care l-a născut și care presimțea, temându-se pentru
el. Plânge, precum multe alte mii de mame germane trebuie să plângă și să jelească pentru morții lor
și pentru nebunia în care a căzut lumea și în care mereu popoare noi pășesc amețite de beția
sângelui amețitor. Nebunie curată, aceasta este sigur! Și cum eu mă aflam în fața șanțurilor surpate,
pline cu oameni morți, cari odată fuseseră inamicii noștri, și soarele strălucind de după amiază
încălzea peste această nemaiauzită măreție, înconjurând cu sânge haina de zăpadă a munților de
ghips, îmi părea că această nebunie mă strigă, constrângându-ne să ducem lupta mai departe, prin
buzele mute ale celor sărmani adormiți. Unul zace acolo cu privirea sticloasă, îndreptată de-alungul
acestui șir de munți. E palid, este mort, totuși nici o rană nu se vede.Și fruntea sa, sprâncenele sale
caută visătoare, încordate, ca și când i s-ar întrezări în acel stins creier țărănesc, atins de moarte
înaintea acestei măreții a lumii, o scânteie de adevăr : cum că el, potrivit cu voința cârmuitorilor săi
nu avea voie să trăiască. El căutase în raniță după pachețelul de pansament, risipise întregul conținut
în murdărie, fără să aibă putere să-l apuce. Și, după aceea, murise, cu privirea pironită pe acele
mărunțișuri. Observ mai departe, în această nenorocită avere, lucind, două plăsmuiri neverosimile.:
doi ciorapi lungi, albi, cu găitane pestrițe împodobiți în culori românești, de la genunchi până la
glezne, și la fiecare, atârnați câte o jumătate de duzină de clopoței de mărimea unei nuci.
xxx
Mă găsesc iarăși în ținutul dinaintea Predealului. Aci, pe un crâmpei de poiană se află o
baterie și tunurile ei de câmp urlă în depărtare. Comandantul salută; totuși, eu aceste tunuri le
văzusem. Ele sunt românești-Krupp le-a fabricat- și noi le-am luat de la români acum 14 zile, între
Petersberg și Brașov. Acum ele bat aici, pe pământ românesc, împușcând pe sărmanii sacrificați, pe
orgolioșii și lacomii nerozi cari se măsurau cu noi spre a ne împiedica victoria. Cele 4 țevi mai
lătrară încă un răstimp, apoi se potoliră. Câteva comenzi, și oameni și cai, tunuri și chesoane se
puseră deodată în mișcare. Ei înaintează temeinic mai departe către sud. Și Predealul stă acum în
urma lor, pe acel drum al izbânzii căci el este acum sub Comandament german.

30 oct. 1916.
PESTE PASUL TORZBURG, (BRAN) SPRE ROMÂNIA.
 Cum am mai spus, trei drumuri se deschideau românilor în munți, când ei, după greaua
înfrângere în luptele de la Brașov, părăsiră largul bazin al Țării Bârsei și se retraseră în munți pentru
a se salva: Predealul, ca cea mai scurtă legătură spre sud, pasul Giuvala în vestul Predealului și la
răsărit, pasul Olt. Aceste trei principale drumuri erau, zi și noapte, pline de mase de trupe, de
imense șiruri de care, de călăreți și coloane românești, visul de o clipă despre o Românie Mare, cu
Transilvania, risipindu-se în necunoscut, sub cutremurul bătăii mortierelor grele germane și
ungare.Un singur cuvânt de ordine îi conducea pe ei, în spaima ce-i cuprinsese:
-”În munți!” -”În defileu”!
Aici, pe strâmtorile înalte, situate între munți uriași, asemenea unei cetăți de necucerit, ei
voiau să se așeze din nou. Aici, pe pământ românesc, în scurgerea celor doi ani de război, între 1914
și 1916, pe când războiul sfâșia țările înconjurătoare, ei, care purtau încă masca neutralității, au
construit puternice fortificații permanente, care, în caz de neizbutire a hoțescului plan, să servească
trupelor retrase aci, pentru a putea ține în șah pe inamic. Românii ar fi voit ca nimeni să nu știe de
ceea ce se lucrase în cursul anului 1915 și, cu mai multă hărnicie în anul următor: România era,
scuzați, neutrală. Însă ei construiau drumuri spre granița Transilvaniei și oricine a călătorit pe linia
Brașov prin Predeal la București poate povesti că, de la graniță, perdelele ferestrelor trebuiau
închise, că jandarmii români se plimbau prin vagoane și că nici un călător nu putea să vadă
regiunea. Pentru aceasta trebuia să se inventeze un paravan pentru acest excentric zel: ținerea de
manevre în ținuturile de graniță ale munților. Se organizează poziții și adăposturi, se fac probe
generale de război. Ceia ce s-a executat au fost lucrări în grabă, în decursul acestui timp și cam
superficial; totuși, au realizat un sistem multiplu de fortificații de munte, pe baza căruia generalul
român, Averescu122, a pronunțat mândru cuvintele: ”Aceste trei pasuri nu vor putea fi forțate de
nimeni”!
Așadar, după puternicile lupte de la Brașov, părțile predominante ale defileului, care în timpul de 5
săptămâni de ocupație românească fuseseră garnisite cu mai multe lucrări de fort în partea dinspre
Ungaria, fură ținta retragerii armatei. Aici, cu piciorul înfipt în Transilvania, românii voiau acum să
se fixeze pe pământ unguresc, dorind să stăvilească apropiata retragere a maselor de oștiri. Însă
acestei voințe de a pune stavilă prin schimb de roluri se opuse o alta mai puternică, împotriva
dușmanului nostru: aceasta fu voința conducerii germane, care, sub nici o circumstanță, nu lăsă pe
adversar să se așeze încă odată pe pământ ungar. Armatele noastre se puseră în mișcare și nu se mai
opriră. Țevile mortierelor și ale tunurilor lungi germane și austro-ungare nu se răciră în zilele
acelea, iar somnul și odihna pentru soldații noștri erau cuvinte fără noimă. În spatele românilor
gonea Victoria noastră și oriunde se așeza inamicul, oriunde-și construia întăriturile, vrând să se
122
Alexandru Averescu (n. 9/21 martie 1859, Babele, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – d. 2
octombrie 1938, București, România) .
așeze, exact acolo se cerneau granatele noastre, acolo năvălea roiul trupelor noastre. Ele nu-și mai
aflau, nici loc, nici odihnă. Se cuibăriseră ei pe cele mai înalte poziții, superioare, pe înălțimi, a
căror apărare contra atacului frontal de artilerie și mitraliere era oarecum posibilă. Ocolirile și
nemaiauzitele pretenții ale comandanților lor de a pune pe oameni la jertfă, obligându-i la marș
forțat îi scotea de sub focul nostru, însă tirul lung al artileriei noastre îi prindea iarăși. Inamicul
trebui să părăsească Transilvania, rămânându-i, ca singură speranță, vechile-i puternice lucrări de
peste graniță, pe propriu-i pământ. Însă, și în acestea s-au introdus astăzi luptătorii noștri: lucrările
de infanterie de la Ezapliat și din fața satului Predeal sunt acum doar grămezi de ruine, multiplele
fortificații de dincolo de pasul Olt sunt cucerite și uriașul complex de lucrări de pământ și tranșee
blindate, pe care românii le ridicaseră la împresurarea pasului, pe când trupele noastre luptau la sud
vest de graniță- sunt, cu totul nevătămate, în mâinile noastre.
Am trecut prin această parte întărită a țării, dincolo de granița Transilvaniei, chiar în aceste zile, pe
încâlcitele, înaltele drumuri ale pasului Torzburg. O măreție alpină fără asemănare se întinde acolo
de jur împrejur și mereu noi descoperiri de drumuri vechi, înalte, peste munți. Munți înghesuiți,
păduroși stânci de piatră și creste acoperite cu zăpadă înconjoară privirea. Între acestea, nenumărate
văi, din care se înalță nori de aburi, poieni și pripoare pietroase, peste care sunt împrăștiate căsuțele
albe, sărăcăcioase, ale locuitorilor. Pe drum, însă, înconjurând povârnișurile pe care stau
nenumărate lucrări de apărare românești, întărite cu gard de nuiele, adăposturi, tranșee pentru
mitraliere, gropi de lup și posturi de observație, înaintează fără grije urmăritorii germani către sud-
vest în direcția Câmpulung. Ca printr-un ”parc natural de fortificații” se pătrunde prin acest imens
”imperiu”, în care românii grămădiseră tot felul de lucrări de apărare, dând impresia că se trece
iarăși printr-un câmp de război. Căci tot ce este zidit acolo, cu sprijinul munților și săpat pe coamele
lor, este lucrat nou și neîntrebuințat, este neatins de război și toate acestea erau lucrate pe când era
încă pace și mai erau încă altele, construite cu îndoită grije, pentru cazul când, posibil, s-ar fi produs
vreo presiune din partea adversarului. Cotele lor se aflau pe toate pozițiunile, întărite pe
povârnișurile unei coame înalte, la sud de coama de frontieră. Aici clădiseră românii încă 5 turele 123
pentru mitraliere în pozițiile cele mai înalte și fără îndoială că aceste poziții, puse în legătură cu
fortificațiile înconjurătoare, erau în situația de a pregăti mari greutăți atacatorului, dacă acesta ar fi
făcut pe placul românilor, de a fi atacat de front, din față, lucrările de bază ale strâmtorii. Aceasta,
însă, nu s-a întâmplat. Conducerea germană a ales drumul unei împresurări în stil mare în jurul
adversarului care, după prăbușirea rezistenței sale, voia să se cuibărească puternic aici, pe înalta
graniță, făcându-i astfel pozițiile, întărite cu atâta grije, imposibil de susținut. Astfel căzură în
mâinile noastre puternicele lucrări de cealaltă parte a pasului Giuvala, ca niște fructe coapte și

123
Locaș blindat în formă de cupolă care adăpostește tunurile.
românii trebuiră să-și mute rezistența la sudul ținutului. Acolo se revarsă în clipa de față, cu mare
greutate, focul luptelor, în ținutul muntos de la piciorul mărețului Carpat, amenințând dinspre Nord
micul oraș Câmpulung. De pe înălțimile care sunt în mâinile noastre, cineva poate să-l vadă -se
vede pe timp senin fiecare casă și fiecare mahala, cu împrejurimile ei deluroase. Câmpulung era
încă o stațiune climaterică precum Predealul și Azuga, foarte mult vizitate de români. Predealul și
Azuga s-au prefăcut în ruine, o frumoasă țară care ar fi putut înflori se jeluiește astăzi contra morții
criminale și a nimicirii.

6 noiembrie 1916.

LA HONVEZI

Între trupele aliate care, în zilele de glorie de la Sibiu, Geisterwald și Brașov, au bătut pe
români și care acum luptă contra lor pe pământ românesc sunt și Honvezii unguri. Ei stau sub
comanda supremă și sub comanda de corp germană însă sunt încredințați unui conducător al lor
încercat, care pe lângă alte multe decorații austro-ungare, poartă pe piept ambele cruci de fier și care
conduce, pe lângă regimentele sale maghiare, și trupe germane, din toate armele. Dacă în atare
alianță este unitate, apoi totul aduce victoria năzuită Împeriilor, unite frățește în presiunea puternic
exercitată. Am vizitat această trupă amestecată, fui oaspetele său, în cercul intim al Statului său
Major inteligent, compus din ofițeri de honvezi ungari; fui pe pozițiile de luptă ale brigăzii și
regimentelor și pe pozițiile trupelor luptătoare, pe Clăbucetul Baiului și Azugăi. Și, iată-mă în
Predeal, în cea mai mare sală de vară a Hotelului ”Palace Hotels”. Acolo s-a ”instalat” divizia după
cum spuneau Domnii în limba veche a soldaților lor (”installiert”). Casa nu era cea mai distinsă
din întinsul sat. Comandamentul român o locuise și o părăsise în momentul apropierii noastre.După
aceia, au luat-o în stăpânire soldații și când amarul sfârșit a sosit, și-au vărsat toată lăcomia și mânia
lor instinctivă asupra mobilierului ei.Tunurile germane și austro-ungare s-au jucat apoi cu ghiulelele
în jurul slabei clădiri, cât ea se cutremură toată și se umplu de răni și de crăpături. Și ea a văzut:
bătălie și moarte și numai moarte. Ca totul să fie în regulă, Honvezii cârpiseră sărmana casă.
Găurile de la împușcături fură astupate cu lanțete de lemn. Molozul zidurilor dărâmate fusese
măturat. Din scânduri ”dulgheriseră” mese, scaune și balustrade și așezaseră și o sobă de fier. Așa
se instală dintr-odată, chiar sub bubuitul artileriei românești, o ”Cameră de operațiuni și consiliu”
pentru Domnii Statului Major, o sală comună pentru mâncare și camere de locuință în care se putea
trăi mulțumitor. Și, momentan, se întinseră din noua clădire, readusă la viață, nenumărate fire
telefonice prin care se comunicau ordinele Comandantului și ale șefului său de Stat Major ofițerilor
și trupei: ordine în ungurește și nemțește, căci dacă într-o acțiune imediată se folosesc Honvezi
unguri se întrebuințează în serviciu limba maghiară. Totuși nu este nici un ofițer, în acest stat major,
care să nu cunoască perfect limba noastră, germană și aceasta nu din ambiție cavalerească, ci din
dispoziția cunoștințelor sale.
Am stat în camera de lucru a Comandantului, lângă telefonul care n-a tăcut nici o clipă,
asistând la un etern în sus și-n jos pentru primirea știrilor sau transmiterea ordinelor. El se urcă într-
unul din colțurile camerei pe unde pătrunde lumina, de pe a cărei verandă se poate privi întreaga
măreție a terenului luptelor și al cărei mobilier constă dintr-o masă îngustă de lucru, un scaun
incomod de campanie și multe telefoane și hărți. Și, chiar și forma în care își ia hotărârile și își
înmânează ordinele sale sau își conduce operațiunile sale acest energic conducător este mărginită ca
și lumea care-l înconjoară și decisă numai de nevoia necondiționată a momentului. El voi să-mi deie
un tablou al situației și, stând pe scaunul său ”special”, îmi arată în depărtare prin fereastră cu
degetul. Acolo se ridică muchea ”Clăbucetul Baiului” de pe care acum câteva zile au atacat
Regimentul german/188, împreună cu honvezii; acolo se repezeau și acum, învăluiți în aburi și chin,
împresurați de scântei din albii nourași ai șrapnelelor, acolo, pe Căpățâna Porcului, pe care tocmai
se dădea atacul, prefăcând în neagră-verde culoarea iernatică a poienelor de pe piscul Baiului.
Înapoi, însă, stau stâncile uriașe, acoperite cu nea, ale Bucegilor românești.
Vorbind de situația luptelor, vorbele sale erau concise ca și gesturile scurte cu care desena
acest tablou. Însă ele dau în această resemnată descriere de încheiere un tablou vădit al luptelor.
Vedeam cum în tot eul său sălășluia tare și sigură o deplină încredere: că tot ceia ce noi am parcurs
până acum este numai un început de drum și obiectivul pe care voim să-l atingem este mult mai
mare.
Pag 101. (a manuscrisului).
Mă cobor în stradă, unde un automobil urcase dealul și se oprise deja: venise Comandantul
Corpului.Câteva secunde mai târziu svelta Excelență germană era în casă. De fapt el vine zilnic
astfel, pentru convorbiri, și se ține la curent pentru cea mai mică întâmplare - este un încercat
sfătuitor al Honvezilor săi-. După o zi plină de bogate peripeții pe muntele încercuit de lupte, iată-
mă, deci, o noapte în casa albă a comandantului Honvezilor. Sala de mâncare a hotelului deodată
este schimbată în Casino: un spațiu foarte alb, nu prea mare, care are pe un perete îngust o fereastră
uriașe împărțită într-o mulțime de geamuri mici. Însă geamurile, în cea mai mare parte, sunt sparte.
Explozia loviturilor le-a cutremurat și vibrațiunile împușcăturilor le-a sfărâmat. Acum fereastra este
în întregime lipită cu hârtie, însă la fiecare împușcătură a mortierelor care se slobod în noaptea
neagră și din strâmtul pas bat în depărtare înapoia Azugii sau pe culmi, tremură și zăngăne. La masa
dublă învelită cu mușama, stă Statul Major și lumânările înfipte în sticle goale dau o lumină palidă
și nesigură. Soba de fier arde, însă frigul care pătrunde dinspre fereastră îi stă împotrivă.
Convorbirea se țese în jurul luptelor din acea zi, unde conducerea germană avusese
precădere asupra celei maghiare. Nimeni altul nu cunoștea problema acestei noi campanii ca acest
tânăr, om experimentat, cu fața brăzdată de energie și agerime. În cursul convorbirii, masa de seară
se termină, o sticlă de vin se dă gata. Însă, și pentru aceasta abia-i rămâne timpul necesar, căci
mereu este chemat de unul și de altul; lasă farfuria și dispare. Ca și la Statele Majore germane, aici
el este totul și toți sunt reținuți în mișcare și ton. Vorbesc acum despre luptele din Galiția, Rusia, de
frontul Kartner și de frontul din Bucovina, unde ei au petrecut doi ani, și spun că încă sunt în toiul
luptei, cu toate că acum începe a treia iarnă de război. Afară împușcăturile devin din ce în ce mai
puternice. Jos în drum stau două tunuri care fac să se cutremure casa când tună cu glasul lor tragic
prin întuneric.Tunuri lungi din fabrica Skoda.
-Bună ziua, frate, ”Țeavă lungă”, așa salută canonierii germani când focul acestor svelte
tunuri le ascultă ordinele. Încet, încet, dintre oamenii care stau la cele două mese dispar, unul câte
unul- nu se poate sta mult timp la cină, aici. Serviciul trebuie continuat. Cei ce mai rămân strâng din
nou rândurile. Se discută pe tema unei îngrijorări- nu, nu este teamă, ci acea penibilă, nesigură
așteptare în fața necunoscutului, care-l poate pune pe gânduri chiar și pe cel mai viteaz. Și colonelul
artileriei, un bărbat înalt, de peste 50 de ani, însă cu părul negru ca corbul și, pe fața-i oacheșă, cu o
barbă lată în jurul gurii, povestea:
”Da, de 2 ori în acest lung război s-ar fi găsit și el în această nelămurită situație și ar fi fost
atacat. Odată, se găsea captiv într-un balon și rușii începuseră să împuște drept sub el, și împușcau
și împușcau. Nici o împușcătură nu ajungea la înălțimea balonului, căci soldații înăuntru aveau
observator și la o izbire a balonului nu se puteau gândi. Dar, totuși, stătu el, așa, acolo sus, deasupra
focului intens, timp de mai multe ore, susținut de frânghiile sale. Apoi, și a doua oară: el avea atunci
două tunuri grele, noi, de calibru mare, surori bune. Odată slobozindu-se, unuia îi plezni țeava,
producând o uriașe nenorocire.Un cadet și 6 oameni din serviciu rămaseră morți pe loc.Chiar după
amiaza zilei fură îngropați și el, însuși, rosti câteva cuvinte la mormântul bravilor camarazi.
Venind iarăși la baterie, găsi pe oamenii săi care se grămădiseră neîncrezători în jurul celui de-al
doilea tun. Însă, ce poți face, soldatul trebuie să aibă încredere în arma sa. Jumătate izbânda se
datorează acestei încrederi pline de dragoste. Ei trebuiră să înțeleagă că numai o rea construcție a
țevii sau a proiectilului, că numai un caz nenorocit poate aduce o asemenea întâmplare și că la sute
de mii de descărcări, abia unul, dacă poate produce o asemenea nenorocire. Deasupra erau rușii:
deci: ”Foc!”. Al doilea tun fu îndreptat acolo și încărcat: tunul-frate a cestuilalt, ale cărei jertfe ei
tocmai le îngropaseră. Văzând el fețele palide ale tunarilor, se rușinează, îi pune pe ei în repaos și
trece înaintea lor, punând mâna pe trăgaci. Numai o secundă însă, căci toți trăiau aceeași neînțeleasă
așteptare, aceeași nebună încordare și atențiune. Frâna fu smulsă. Un fulger, o lovitură a
împușcăturii și țeava a trimis în hău peste 100 de împușcături, așa că în fața acestei reușite nu a mai
existat niciunul care să ezite, din cauza tragediei din nainte”.
Colonelul trage din țigarea sa ascuțită.
El zise:
-”Nu, aceste gesturi nu se fac cu frică, acestea sunt lucruri omenești pe care fiecare le
cunoaște și care, odată și odată, îi revin fiecăruia. Cine le ocolește, nu este cinstit cu sine însuși.
Lumânările în gâtul sticlelor s-au micșorat, lumina lor pâlpâie în curentul care se produce
dinspre fereastră din cauza presiunii vântului. Afară împușcăturile își urmează cursul.Colonelul se
ridică, el trebuie încă să lucreze. Ceasul este abia 9 și jumătate. Restul de tineri ofițeri flecăresc încă
între ei. Și totuși, în pustiile, cârpăcitele camere ale lui ”Palace Hotels”, câteva minute mai târziu, ei
se așează la lumina lumânărilor și a lămpilor, la masa de scris și la telefon, la lucru, până târziu, în
noapte.

PE CLĂBUCETUL BAIULUI

La ora 7 dimineața am avut o convorbire cu Maiorul Pionierilor. El este ofițer regal și

imperial din Steiermark, însă este repartizat la honvezii care luptă în sectorul Azuga. Și voia,
împreună cu jumătate din oamenii de companie ai săi, să urce pe acolo pe unde regimentul
nostru/188 și regimentul de honvezi unguri urcase Clăbucetul Baiului. Opt, (8) tunuri de câmp
smulseseră ai noștri de la românii respinși în acest atac, sublim condus, care zac acum acolo sus la
1350 m. înălțime, pe sfâșiata muche din luptele date în jurul înălțimilor nord-vest de Căpățâna
Porcului și de vârfurile înconjurătoare. Au fost obligați să îngroape aceste tunuri. Parte din ele care
rămăseseră în bună stare a trebuit să le punem imediat în serviciul nostru, iar cele stricate duse în
lazaretul artileriei.
Și, iată această nouă dimineață, care vestește, pentru ziua ce vine, prin seninătate și răcoare,
toată strălucirea luminei și a soarelui de toamnă târzie. Pe veștedele poiene și pe arbori e brumă.
Codrii stau încă înfășurați în negură și negură fierbe și în văgăuni; însă deasupra, în albastru, zăpada
și ghiața acoperă creștetele ”Omului” în plină splendoare și limpezime, ca niște flori albe. Urcarăm
și noi, punctual, în micuța căruță țărănească a cărei patrie este pe undeva în Wolhinia, care, mai
apoi căzu în mâini ungurești și acum călătorește în România. Mergem tăcând. Numai vizitiul, un
vagmistru de husari, vorbește cu caii, mânând spre Azuga. Cuvinte ungurești pe care eu nu le
înțeleg, însă sună familiar și drăgălaș când dojenește caii, dacă vreunul din ei se sperie de pocnetele
împușcăturilor.Căci de amândouă părțile drumului bubuie mereu, rostogolindu-se în haos, tunurile
care bat pe români în pozițiile lor și în tranșee, din adăposturi și de pe coline. Ele zboară pe
deasupra caselor sfărâmate și a curților pustiite; aici, însă, este viață pretutindeni, în aceste ruine.În
camerele rămase în ființă și prin grajduri stau caii; și înaintea ușilor, oamenii noștri se ferchezuiesc.
Printr-o fereastră se întinde afară capul unui cal și, afară pe o verandă, jumătate stâlcită, se află
ieslea din care el mănâncă. Iesle ? Un leagăn de copii boit cu flori românești.
Puțin înainte de punctul țintit și puternic întărit, noi trecurăm înaintea jumătății de companie
care mărșăluia. Unguri voinici și bine echipați, care purtau cu ei securi, târnăcoape, lopeți și pârghii.
Părăsirăm trăsura și merserăm cu oamenii, părăsind drumul și cârmind pe o văgăună din care urcau
culmile muntelui. Trecem peste o gârlă lată, pe un pod șubred, clădit din trunchiul unui arbore și
peste o poiană scormonită de împușcăturile luptelor trecute. Continuăm, pe înălțimi, în sus, și prin
păduri prăpăstioase, spânzurate, cu fagi uriași și cu înmiite crengușuri. Cărarea se dapănă în sus,
obositoare; și veșnic, acelaș tablou înaintea ochilor: trunchi și arbuști și acelaș teren, când moale,
când pietros. Părea că nu se mai sfârșește, acest urcuș. Ici și colo sclipeau pe drum și la picioarele
copacilor cutii goale de cartușe, mășci de gaze și petice de uniformă românești. La asemenea urcuș
nu se poate vorbi mult; ușorul hârșâit al nenumăraților noștri pași grei peste frunzișul uscat și
mușchi formează muzica. Și de sus, urlă, prelungindu-se peste noi, ecoul împușcăturilor de tun și,
ca ciocăniturile unei ghionoaie, tactul mitralierelor.E mai cald ca într-o seră, sub acest acoperiș fără
frunză, cu coroana neagră- roșcată. Un luminiș îngust se făcu în fața noastră și aici maiorul opri și
lăsă pe oameni să-și dezbrace măntăile care rămaseră sub paza unuia. Mai departe. Găuri subțiri și
ascuțite ca cele făcute de bastonul alpin sunt o droaie pe pozițiile mai humoase ale drumului.Pe aici
au urcat mici cai cu samare, potcoviți cu potcoave ascuțite. Căci, toate lucrurile sunt urcate sus cu
mare oboseală, pe samare: obiecte, muniții, provianturi și apă.
Un soldat ungur iese din tufiș. Nu, sunt doi și ambii poartă o sarcină: un pat. O brancardă. Ei
coboară prevăzători în vale, așează targa spre popas și iarăși pornesc. Un om tânăr, palid, zace pe
foaia de cort, picioru-i împușcat este bandajat cu îngrijire. Fusese rănit în noaptea precedentă.Și
după ei vin încă mulți alți sanitari cu alți sărmani frați de-ai lor, ca și aceștia.A fost o luptă strașnică
în această noapte. Noi pusesem stăpânire pe unele poziții streine, pe Căpățâna Porcului, întinzându-
ne chiar, ici și colo, pe câte o porțiune, însă, în tot, nu revenisem în linie dreaptă. Românii stau încă
pe coamă și luptă mai departe.
Începem iarăși să urcăm. Lungi procesiuni de brancarde ne întâmpină, coborând în vale. Din ce în
ce, avem mare bogăție de probe că luptele sunt aproape. Iată părți de echipament românesc
pretutindeni azvârlite, granate de mână românești, această verde otravă în formă de gheme lungi.
Într-o altă jumătate de oră suntem sus. Acolo, în fine, pădurea se termină și se deschide un luminiș,
un gol, un creștet practicabil. Acolo sus sunt tranșee și honvezii lucrează în interior. Lângă un
copac, mai mulți prizonieri români și mai departe, iarăși, înaintea unui șanț, soldați germani și
honvezi împreună cu o grupă de ofițeri -un post de luptă. Colonelul honvezilor, Von M. mă
primește cu multă bunăvoință și-mi dă o lămurire a situației: ” Acțiunea noastră se desfășoară la
nord vest de Căpățâna Porcului și pe lângă vârful Baiului precum și pe înălțimile înconjurătoare
spre vest; de sus, de pe vârful Clăbucetului, se vede lămurit totul.Ca și la alte lupte, această brigadă
compusă din al 188-lea regiment german și honvezi, împinge la atac”.
Maiorul de pionieri își dă raportul și plecăm mai departe spre vârful culmei golașe. Suntem acum pe
drumul vijelios pe care eroii noștri turingieni trebuiră să-l iee la 31 octombrie și pe care românii îl
pregătiseră cu lucrări militare încă cu mult înainte de declarațiunea lor de război. Ultima frunte,
ultimul pisc al Clăbucetului se înalță ca un con stâncos și pustiu peste cununa de codri și acest pisc
predomină deopotrivă înălțimile din est, din nord-est și sud-est, așadar către Predeal, către drumul
defileului, către Azuga, fiind dispus în chip de cetate, prin unirea, între ele, a mai multor linii de
fortificații în formă de trepte. Pe acesta, românii aveau așezate cam 20 de mitraliere și baterii de
artilerie care, la început, nu puțin au îngreunat înaintarea noastră și mai târziu și pozițiile noastre de
pe înălțimile de cealaltă parte a defileului, până ce tunurile noastre au pornit lupta pe Clăbucetul
Baiului și în fine atacul nostru ne-a dat în mână tot sâmburele de întărituri ale muntelui. Vârful este
încă și acum când noi urcăm aceste culmi, sâmbure central de fortificații, o mărturie a grelei noastre
bombardări și a luptelor amare care au pustiit totul aci, în după amiaza acelei zile de 31 octombrie.
Tranșeele sfărâmate, în care încă nu se pot număra cadavrele românești, pe jumătate îngropate cu
masele de pământ explodate, sunt niște pâlnii uriașe, întregul sector al acestei poziții măcinat într-un
tot inseparabil, arme sfărâmate și mitraliere zdrobite și morți și iarăși morți. Însă, nici un soldat
german sau ungur. Aceia dintre eroii care au atacat pe acest munte stâncos de necrezut și care au
căzut în acest atac au fost demult îngropați de camarazii lor și azi odihnesc sub crucea albă de
mesteacăn.
p.110.
Învingătorii și-au târât pe frații lor morți în plin foc al românilor respinși, foc pe care îl
împroșcau cu mânie pe colinele pierdute.Focul strein împroașcă și acum, necontenit, muntele
ocupat de noi și pe când noi năzuim să ne îndreptăm spre pozițiile dispre vest, șrapnelele flueră și
trec pe lângă noi, sclipesc, izbind pământul, și se ciocnesc violent, ricoșând în stânci. Oh! Sângele
german al celui de-al 188-lea regiment care curgea aici, pe pământul românesc.
Nu! Din eroii morți, nu mai este niciunul pe aici și răniții se află încă de multă vreme sub bună
îngrijire. Însă coifurile și banderolele cu cartușe, sacul de merinde și centiroanele vorbesc încă
despre ei. Aci stă un mic blockhaus care este plin cu diferite mărunțișuri părăsite: cizme trase, pline
de sânge, haine ciopârțite, arme zvârlite. Printre ele, scrisori și carnete, cărți. Două-trei, le ridic eu
de jos.Omul care le purtase cu el, sărmanul, în această încăerare, era din Berlin.Și a murit aici, în
munții înalți ai României. După un tată rănit, ori după unul care și-a dat viața pentru patrie, plâng
acolo departe: o voce germană a unui copil, a unei femei, sau a unei mame.
Plec de lângă micul blockhaus, care a văzut atâta sânge și durere în libertate, însă nu pot să
refuz să mă gândesc la toate glasurile din patrie care strigă după fiii lor, după bărbații lor, după
părinții lor. Printre păduri și prin spintecătura unei văgăuni se deschide vederea spre Azuga și mai
departe, ea se închide, în luminoasa, calda lumină a uriașului masiv muntos de dincolo de defileu.
111. Sfâșiat și ruinat în parte, încă fumegând sub flacăra aproape stinsă, stă micul oraș de fabrici cu
întinsele terenuri de exploatare a petrolului, cu fabrici de Champagne și postav. Ca mort se vede
orășelul, cu piețele și drumurile sale, de aici, din înălțime. Nici un om nu se arată, însă
împușcăturile armelor pocnesc pe deasupra și nourașii albi ai șrapnelelor plutesc acolo jos deasupra
resturilor de case. Lupta merge mai departe. Din necunoscut atacă și bate înainte în adăposturi și
tranșee. Drumul se coboară într-o șea îngustă, și urcă iarăși peste sfâșiatele tranșee românești O
descărcătură de tun hârjie spre cer cu glasul lui grosolan. Mitralierele țăcăne puternic înaintea
noastră.Voci de soldați germani vin din adâncul unui șanț. Mă găsesc încă odată în pozițiile de luptă
germane pe Clăbucetul Baiului. În jurul meu bubuie și pocnesc toate, așa că abia-mi este posibil să
mă înțeleg cu ofițerii de lângă mine. Peste capetele noastre urlă, trec și lovesc șrapnele, crăpând
apoi pe muchea vecină a Căpățânii Porcului.Un foc, prin surprindere, este îndreptat asupra înălțimii
și a drumurilor; astfel românii sunt reduși la tăcere. Fiecarte om al lor se poate recunoaște prin
ochean și chiar în acest moment urcă din văgăuna care ne desparte de ei un întreg convoi de
prizonieri, condus de doi soldați germani: 20-25 de oameni. Li se cere să mărșăluiască pe o jumătate
de drum din partea strâmtă a culmii și tâlmaciul le ia imediat un interesant interogatoriu.
112. Între ei sunt și câțiva bulgari bărboși din Dobrogea care povestesc că regimentele lor au fost
mereu azvârlite unde focul era mai greu, ca și cum de bună voie voiau să-i nimicească chiar pe ei.
Printre ei se află și un turc. Restul sunt walahi. Honvezii pionieri se trudesc să dezgroape un număr
din cele 8 tunuri românești care stau îngropate pe jumătate în găurile proiectilelor și în șanțuri,
lângă chesoanele părăsite. Sveltul maior a condus aducerea la îndeplinire a acestei lucrări. Pionierii
tocmai ridicaseră dintre dărâmături un tun Krupp, păstrat în bună stare, când unul din ofițeri observă
pe culmea Căpățânii Porcului cum luptătorii noștri înaintau din adâncime spre români.
-Dacă am putea împlanta acolo câteva granate?
Maiorul se uită prin ochean și examină linia noastră și pe cea a inamicului.Apoi făcu un semn și
tunul care fusese scos fu adus pe poziție. Lopețile scrijileau în pământ pietros pe care târnăcoapele
îl mâncau cu lăcomie. Cei 20-30 de pionieri îl apucară și câteva minute mai târziu tunarii sunt la
post și îl îndreaptă. Încarcă tunul cu un lung proiectil albastru din cele lăsate de inamic.
-”Foc”!
În scurt timp lovitura se rostogolește și împușcă în români cu tragere directă pe Clăbucetul Baiului,
cu tunuri românești. El bubuie într-una, slobod și momește pe unii din ofițerii din tranșee și poziție
să se adune în juru-i și să observe prin ochean succesul canonadei. Astfel se pot vedea lămurit
românii cățărându-se de deasupra din șanțuri și grămădindu-se în adăposturi. Comandantul unei
secții de mitraliere germane stă lângă mine și întreabă:
-Voiți să mergeți puțin la mașina mea ?
-Mergem!
Din pâlnie în pâlnie ne zbatem până pe clina vestică a muntelui, unde mitralierele erau așezate în
adăposturi și în scufundișurile pădurii, dispuse în două etaje. Mergem apoi în pozițiile ridicate între
culmile din adâncime, pline de păduri. Adânca văgăună a Pârâului Cerbului stă înaintea lor și
dincolo, de cealaltă parte a acestei văgăuni, urcă șirurile de înălțimi pe care românii de pe Căpățâna
Porcului și Piscul Baiului erau forțați să se scurgă ca într-un sac. Culmea este împădurită. Admir
crengile roșii-uscate ale fagilor fără frunză, brazii negri închiși și ultimul frunziș al anului în câte un
mesteacăn care strălucește galben între ei. Peste toți acești munți stă însă uriașul masiv al
Bucegilor, cu vârful său, ”Omul”, îmbrăcat în mantia de ghiață și zăpadă peste pământul său pietros
și stâncos.Sublocotenentul mă face atent spre fundul văgăunii:
-Vedeți drumul de colo? Și grupul albastru-verzui? Aceia sunt românii pe care noi i-am
încercuit.
Mă uit prin ochean. Drumul care urcă din vale spre coamă e negricios- pământiu și presărat
cu frunze vestejite.În două trei locuri, românii stau descoperiți de tot, alții sunt adăpostiți în
frunzișul des și după arbori. Sublocotenentul zice:
-Cei doi mesteceni galbeni sunt punctul nostru de reper; uitați-vă precis la ambele luminișuri; - de
aici, sunt tocmai 1250 m- fiecare mașină a noastră poartă de grijă uneia din ambele poziții.
El își întrerupe vorba, se îndreaptă strigând, repede, spre oamenii săi:
-Întâia mașină, slobod, slobod ! Inamicul, iarăși, acolo!
Eu întrevăd trei-patru siluete care vin tocmai în acele luminișuri; ei văd pe morți, se uită
nedumeriți împrejur, fug. Însă exact acolo se descarcă mitraliera, cu repeziciune.Unul cade și în
căderea sa zvârle brațele în sus, acum zace; și iată și pe al doilea. Alți doi se îndreaptă spre tufișul
de la mesteceni, ghemuindu-se acolo undeva. Însă mitraliera nu-i slăbește nici acolo. Ea bate către
stufiș, de două ori, de trei ori, cu foc repede, stropșind peste ei. Nici unul din cei ascunși nu mai ies
de acolo.Glasul de lângă mine spune:
-Cinzeci-șaizeci am împușcat pe acel loc, sigur, azi, după prânz. Acel drum este o cursă, prin acel
luminiș nimeni nu poate trece.Cei de pe vârf nu mai pot primi nici un convoi și nici un fel de
aprovizionare.
Câțiva români ies chiar acum din pădure și trec deasupra, la dreapta mestecenilor. Prevăzători, ei
spionează împrejur. Omul nostru de la mitralieră îi vede și întreabă.
-Încă nu. Mai vin și alții, așteaptă un moment !
Și într-adevăr, cineva, acolo făcu un semn înapoi și merse mai departe; și după el se înșiră încă un
întreg grup din ascunziș spre îngusta poiană.
-Acum ! Ambele mașini!
Un bârâit ca de tobă tremură pe râpă, se prinde între pereți și se înalță în sus.Și între umbrele negre-
verzui intră moartea. Câțiva voiesc să fugă înapoi însă, în fugă, focul nostru îi ajunge și-i doboară
jos.Unul se răstoarnă, se dă peste cap, cade și nu se mai ridică. Zac grămezi, aceste mogâldețe negre
verzi, pe drumul întunecat. Din înălțimea pădurilor vin împușcături de armă spre noi, care bat
trunchiurile copacilor și pământul pietros. Nu ne aduc însă nici o pagubă. Odată, când iarăși un pâlc
avea intenția de a trece drumul ca să împuște pe deasupra frunzișului, întrucât mitraliera noastră nu
se pusese în mișcare destul de repede, sublocotenentul sări el însuși în șanț și făcu pe servantul.
-”Foc”, repede; și acolo, pe drum, se rostogoleau în prăpastie cocoloașele negre -verzi.
O râvnă înfrigurată, nici un pic de delăsare nu există în fiecare dintre oamenii care se găsesc pe
acest loc primejdios. Unii își mai înmoaie pulsul inimii, când, în jurul urechilor, le fluieră gloanțele,
fără oprire; pe când alții nu se mai gândesc la viața lor. Un singur gând îi stăpânește: voiesc să
întărească frontul, voiesc să înoade legătura cu alții, chiar de nu pot.
Luptele de împresurare merg mai departe. Sublocotenentul vorbește numai de oamenii
companiei sale. El nu găsește cuvinte de laudă destul de tari pentru acești oameni extra instruiți,
care, zile întregi de luptă, au stat în șanțurile părăsite de români, suferind nopți întregi de amarnic
frig pe acești munți prăpăstioși, cu hrană mizerabilă și insuficientă. El zicea:
-Dv. vedeți clar acum că noi, mai bine de-așa nu putem opera . Și cu toate zdrăngănelile și
riscurile, n-am văzut indispoziție pe fața niciunuia, n-am auzit un cuvânt de nemulțumire. Și aceasta
este chiar o minune. Oamenii de complectare pe care i-am primit în timp de câteva săptămâni s-au
instruit așa de bine ca și oamenii mei vechi, pe care cu drag îi am lângă mine, de la începutul
războiului.
Acum, merg pe pisc în altă poziție. Acolo, în groapa sa, era așezat observatorul artileriei și
informa prin telefon, jos în vale, la baterie, despre situația împușcăturilor și a exploziilor. Un grup
de oameni de-ai noștri se află lângă el. Ei făcuseră un focușor la un colț de tranșeu și-și prăjeau pe
el felioare subțiri de pâine. Acestea formează gustarea lor caldă, fără altă garnitură și în juru-i
glumesc mulțumiți și pașnici. Ei mai au încă ceva: tutun românesc și foiță. Și, unul a inventat o
mașină de făcut țigări care acum fusese întrebuințată cu succes pentru un mare număr de țigări. Ea
este făcută dintr-un băț rotund și dintr-o gamelă militară de campanie, uzată, și cu ajutorul ei, cel
mai neîndemânatic și nedeprins deget poate răsuci ale mai frumoase țigări.
Deasupra, pe vârfuri, luptele continuă iarăși. Prudent, noi câștigăm teren și iarăși ni se
anunță noi prizonieri. ”Căpățâna Porcului” este împresurată de fumul împușcăturilor noastre și
mitralierele iarăși țăcănesc fără oprire. Dacă totul merge bine, după prânz, noi vom avea în stăpânire
înălțimea.
Eu mă pregătesc să cobor. Drumul mă duce iarăși pe dinaintea grozăviei fără milă a bătăliei.În
pădure, dau peste un șir de prizonieri care trebuiau să fie duși la Predeal.Conducătorii germani și-au
luat ranițele lor și le-au încărcat în spinarea românilor.Unul din walachi se șterge oftând, de
sudoare, pe frunte.Caporalul german îl bate pe umeri binevoitor și-i zice rîzând:
-Da, aceasta are ceva în ea, nu este chiar așa o bagatelă, ca fleacurile voastre.
Mai în jos, pe drum, văd încă un mare șir de prizonieri.Cu funii groase ei trag în șiruri lungi tunurile
cucerite, pe când honvezii pionieri, mulțumiți și liniștiți, se întorc în quartier lângă amărâtele lor
ajutoare.

PRIN PASUL SURDUC SPRE OLTENIA

S-au scurs aproape două luni de când mă găseam pe acest drum către Pietroșani. După
jurnalul meu zilnic, găsesc că era cam 22 septembrie. Pe atunci nu erau încă șterse urmele
năvălitorilor români de pe bazinul minelor de cărbuni pe unde năvăliseră din înălțimile nord
vestice; și încă fumegau casele țărănești de sub sfărâmăturile bătăliei; și soldații morți, rămași pe
urma retragerii adversarului, încă zăceau pe holdele întinse de porumb copt din această toamnă
timpurie. Iobagii români, băștinași, care în scurtul timp de ocupație românească își dăduseră aerul
de stăpânitori, părăsiseră ca și stăpânii țara, ori fură reduși la vechea situație. Singuri, oamenii noștri
stăpâneau țara, ședeau în sate și în lagăre imense pe ambele părți ale drumului. Trupele germane și
austro- ungare luară dintr-odată Pasul Surduc și liberară și Pietroșanii. Acum, aici, este iarnă și o
zăpadă subțire acoperă zdrobita țară. Neaua acoperă vechile poziții de pe valea Streiului; acoperă
sărăcăcioasele, nevoiașele, cârpăcitele colibe și case țărănești și barăci și toate așezămintele
walachilor, mici și murdare, în care ei, păduchioși și țigănoși, dar și sfioși și vicleni, se grămădesc
cu trențele lor și ofilitele lor cojoace de oaie. Peste câmpiile întinse ară plugurile trase de boi și
bivoli; pe mult prea minunatul drum de peste munții Hațegului se văd cruci netede de lemn cu nume
nemțești. Peste podurile care fuseseră zvârlite în aer și din nou reparate de pionierii germani merge
trenul care părăsise odată acest drum nefolositor și acum transportă spre sud trupă după trupă.
Pietroșanii, înseși, este o piață de arme în care războiul vorbește cu mii de glasuri. Orașul înșirat pe
lunga vale este o grămădire de case de-ale lucrătorilor, colibe, vile și clădiri mărețe în jurul minelor,
al turnurilor de exploatare, al coșurilor de fabrici și al gării: cărbuni! Orașul a suferit sub focul
artileriei române, germane și austro-ungare. Deja, niciodată, aceste clădiri n-au fost așa frumoase ca
măreața natură a munților înconjurători. Ca toate orașele miniere, orașul e cenușiu și prăfuit și acum
îți imprimă o imagine și mai tristă, cu casele sale sfărâmate și prăvăliile părăsite și jefuite. O
continuă scurgere de trupe și coloane taie orașul, toate casele sunt pline ochi de soldați germani și
austro-ungari.La aceștia se adaugă prizonierii români care vin mereu în convoaie lungi dinspre
România. Să găsești un adăpost? Un soldat știe, el, o vilă care stă încă în picioare și e și goală.
Câțiva se îndreaptă într-acolo și o deretică voioși pentru o noapte.Însă posibilitățile sunt restrânse,
căci românii au jefuit și aici; au luat cu ei tot ce li s-a părut prețios, iar resturile le-au lăsat în pustiire
și murdărie. Așa, întâmplător a rămas o sofa. Pe aceea însă stă scris K.U.K.Locotenent, și acea
cameră se respectă. El este posesorul vilei; este șef inginer al unei guri de cărbuni și astăzi, pentru
prima oară, se întoarce ”acasă” după câmpul de luptă. Aproape caraghios îmi pare felul prietenos
cum îmi pune el la dispoziție toate aceste mărunțișuri deteriorate.
Se face noapte.Prin ferestrele sparte vine frigul și huruitul tremurător al coloanelor de pe
drum.De sus cade zăpadă și ici și colo se aude chemând câte o voce.Deodată se aud pași în grădină,
în casă,... un militar caută aici cantonament. El troncăne prin casă și cade pe acolo, pe alături, trudit
de oboseală.Și sforăie apoi în voie. Noaptea se încheie și, dimineața, fiecare învață întâi drumul la
sclipitoarea fântână. La aprovizionare ni se dă cafea neagră și fierbinte, îndestulătoare. Apoi, în
trăsură și înainte, între coloane, care se țin în lanț, aproape neștirbit.-120-. Ele merg afară din oraș la
gară și către sud. Zăpadă pretutindeni, cât străbate ochiul. Posturile stau la focurile pâlpâinde și pun
mereu în flacără trunchi și lanteți. Ruși, în mantale specifice, curăță drumul cu grebla și lopata și
curios că rar vezi mulțumiți, în tovărășia românilor, pe acești oameni cu fața lată și blajină.
Noul pod este clădit peste o grosolană grămădire de sfărâmături de fier. Linia ferată se
ramifică spre Vest, înălțimi păduroase din ce în ce mai elevate se prelungesc de-a lungul rîului și al
șoselei. Minunată este această călătorie. Pe fundul văii stâncoase murmură rîul.Verde ca sticla, el
sfredelește măreț, spălând, stâncile prăbușite în albia sa sălbatică, izbindu-se de copaci seculari
răsturnați și aruncându-se spumegând la coturile văii pe stâncile uriașe care-l încătușează.Și de
amândouă părțile prăpastiei se înalță necioplite fantastice grămădiri de blocuri dințate și păduri
desfrunzite sub zăpada albă. Numai din aceste trei culori constă splendoarea tabloului: roșu -vânăt
ca piatra, pădurile și stâncile înalte înzăpezite, de un alb pur și fața apei din fundul prăpastiei verde.
Deasupra prăpastiei, îngustă ca înalții pereți care o mărginesc, câte o bucată invizibilă de cer din
care se cerne zăpadă peste zăpadă.Din acești pereți de stâncă însă, săpat în corpul lor pietros,lipit de
marginea prăpastiei, se înșiră somnambulic drumul -este o cale îngustă, zăpăcită de sute de mii de
ori, linie pe care s-au purtat necontenit coloanele cenușii, ducând victoria Germaniei peste valurile
de munți românești și coborând în Oltenia. E clar că acest drum nu conduce în linie dreaptă; doar
într-un loc nu este împiedicat de peretele de stâncă ce iese înainte, punându-se de-a curmezișul.
Oricine vrea să-l parcurgă se găsește ca într-un haos, pe acest drum, oricând și oriunde: când pe
culmi noi și iarăși pe fund de prăpastie și prin crăpături, în noi văgăuni. De mai multe ori când
spațiul se strâmtează din cauza muntelui înalt, ostașii noștri trebuie să alterneze țărmul rîului
trecând peste poduri înalte care în retragerea românilor fuseseră zvârlite în aer și ale căror ruine zac
în fundul prăpastiei scăldate de apele rîului, poduri care au fost clădite din nou. Și totuși, cu tot
pământul surpat pe care înaintarea noastră trebuia să-l înlăture din drum, ei nu ne-au pricinuit nici o
oră de întârziere. Pozițiile de ocolit au fost sistematizate peste adâncul prăpastiei, în timp ce
pozițiile artileriei au fost realizate prin explozie, din pereții muntelui.Ceia ce se efectua pe jumătate
din liniile de marș dinainte, se desăvârșea cu ajutorul pionierilor pe baze solide, grație strașnicei
organizări a conducătorilor marșului, care smulgeau cu de-a sila acest drum din brațele sălbăticiunii.
Căci, fără îndoială, conducerii trupelor aliate se pune înainte o greutate capitală: înaintarea
operațiunilor prin pasul Surduc, dând preferință acestui unic drum, acestei singure vine, pentru
aducerea de muniții, hrană și material. Chiar și bazele pentru așezarea artileriei la dispoziția
prigonitorilor stau numai pe acest unic drum îngust cu puține platforme. Cu toată conformația
specială a terenului care forma o continuă piedică, concentrarea generală a noastră se dezvoltă până
spre 10 noiembrie, când se aduseră mase mari de trupă, pregătită pentru ofensiva în perspectivă:
fără nici o întârziere, absolut punctual. O altă greutate care se văzuse chiar de la luptele unei divizii
bavareze pentru deschiderea unui sector al pasului, și care totuși fusese învinsă, era imposibilitatea
de a se trimite cavaleria pe acești munți stâncoși ca armă de cercetare, munți în care obstacolele
naturale trebuiau depășite, mai ales pentru a se căpăta un tablou limpede privitor la pozițiile, tăria și
operațiunile inamicului. Oricum, s-a înțeles că românii care posedau, ca apărare a șesului țării, acest
zid colosal de stâncă, crezură cu tot dinadinsul că ne va fi imposibil să înfrângem această apărare în
vremea grea de la începutul iernii. Ei au subevaluat voința noastră de a învinge, care voință își
capătă ființă aci, în războiul de mișcare, mai curând și mai concret decât în luptele groaznice din
vest; -”zidul”, deci, a căzut. Forțele noastre se strecurară neîntrerupt peste strâmtul pas, spre
România. Circulația este vie, plină de coloane cu provizii, de companii și batalioane, care pășesc
aici în pas, peste munții Vulcanului, prin zăpadă și cântă cântece nemțești de husari și dragoni,
urmați de turme de oi și vite mari duse ca aprovizionare vie, de animale de tracțiune mici și greu
încărcate, mânate de honvezi, de bosniaci și de români. Pe lângă acestea, trec automobile grele cu
roțile de fier încărcate cu zăpadă de-abia găsindu-și loc pe drumul strâmt care până la graniță este
strâmtat și mai mult prin decovill124. Acest decovill, în primul an al războiului, fusese hotărât între
Austro-Ungaria și România, trebuind să fie unit. Pe el trebuiau predate cantitățile de cereale ale
românilor aduse prin pas. A fost numit în curând ”drumul cerealelor”. Austro-Ungaria și-a și
construit partea până la graniță. România, însă, a așteptat. În Bumbești, noi am găsit și luat 15 km.
de șine de decovill, care se depozitaseră acolo, în loc de a fi construite conform contractelor. În
mijlocul pasului se află granița, piloții albastru- galben- roș stau încă neatinși la pichetul de vamă
român, însă ceea ce ei reprezintă și-a pierdut semnificația. Partea românească a pasului este într-o
stare exemplară, mai bine îngrijită decât jumătatea ungară, căci aci patul drumului ca și toate
instalațiile au fost făcute cu grije, în vederea posibilității întrebuințării pentru război.Nu poate să fie
nici o îndoială că această executare s-a făcut în timpul războiului și pe când România se declarase
neutrală, cu gând să servească pentru ziua când țara va arunca masca neutralității.
124. Frumoase poduri de beton duc peste rîu, ele n-au fost distruse și ne servesc de
minune.Rămâne însă întrebarea pentru ce inamicul a lăsat neatinse aceste poduri noi și tari. Poate că
nu l-a lăsat inima să-și distrugă aceste poduri abia făcute, sau spera într-o recucerire. Mai departe,
drumul din pas merge între pereții de stâncă pe marginea prăpastiei. O barieră de piatră este pavăză
spre prăpastie. Pietre de rîu sunt zidite cu ciment în formă de arcade romane. Arc de arc fără sfârșit
ca și coloanele germane care treceau pe pământul regatului, pe lângă acest simbol pierdut al
domniei românești. În sfârșit, munții, de-o parte și de alta, descresc. Drumul coboară înspre rîu.
Porțile de stâncă se deschid, se arată întinsul țării. Suntem acum la 15 km. dincoace de piloții de la
graniță.În depărtare strălucesc casele, un mic oraș de cealaltă parte a muntelui-Bumbeștii deJiu.Până
la ieșirea în regiunea deluroasă de la poalele munților a pasului Surduc, din partea sa românească, o
divizie bavareză avu misiunea de a deschide drumul, după grele lupte, și aceasta în zilele de la 5 la
9 noembrie. Însă pe munții înalți, în răsăritul și în vestul pasului, încă sta inamicul și aripa noastră
dreaptă pe Gruba Mare, Leșul și Pleșa avea să respingă stânga lui, urcată pe Urma-Boului-Țințo,
acea largă respingere către sud care s-a reușit la 10 noembrie. Au cedat tot terenul. După plan
stabilit înamicul aluneca în focul trupelor noastre, în mâinile noastre. La 11 noembrie, noi ne
găseam deja înaintea liniei Bumbești-Jiu pe care inamicul se așezase în pozițiuni puternic întărite
încă din timp de pace și în care pozițiuni el voia încă să opună rezistență. Șanțuri lucrate cu îngrijire
se întindeau de-a lungul șoselei, de ambele laturi, precum și pe înălțimile care predominau drumul
nostru. Turele pentru tunuri de infanterie de 53 mm își înălțau acoperișul lor neted și negru din
pozițiile în care ele stau pitite și împușcau: Bumbeștii de Jiu era, după puternicele întărituri
sfărâmate de valurile germane, ultima speranță a românilor.Cădea și această a doua linie de

Linie ferată îngustă și provizorie, construită înadins pentru necesități temporare, mai ales în timp de război, ușor
124

demontabilă, etc... Am păstrat termenul scris cu l dublu, așa cum se folosea în acei ani.
întărituri situată în propria țară, înaintea șesului oltean, prin urmare șivoiul erupea peste munți în
jos.
”Pozițiile de la Bumbești trebuiau să fie ținute,” așa ordona comandamentul Armatei a I-a
Românești care lupta aici. Dar ele fură luate. Ele căzură în ziua atacului nostru. Când turelele
scuipau mici împușcături răutăcioase, tresăriră mortierele noastre grele. Făcură doar puțină
activitate, în îngrozitoarea lor bătălie și prefăcură totuși măreața fortificație, cu totul, în ruine.
Am fost, în ziua următoare luptei, în poziție. Dintr-o turea 125, întreg largul acoperiș fusese zvârlit în
aer sub presiunea exploziei și aruncat peste culmea muntelui.Nu; contra acestei vijelii germane nu
mai exista nici un obstacol de pus de către români. În unitățile lor se instaură debandada și ruptura
legăturilor și a structurii întregului.
126. Noi împingem înainte, către sud, pe urmele maselor fugare care voiau să se așeze ici și colo și
care iarăși erau izbite și alungate mai departe. Cavaleria germană, în urma infanteriei valache.La
Vădeni, pe Jiu, două companii românești ne dădură de lucru.Cei de sus știau ce însemna ca noi să
ne coborâm pe linia ferată de la Bumbești către Craiova. Românii adunați în vest, în sectorul Orșova
ar fi fost desființați dacă ei nu ne puteau pune poprire aici. Aceste două companii trebuiau să ne
opună rezistență aci până la sosirea trupelor de întărire. Atunci ai noștri azvârliră aci un automobil
blindat, peste linia întâia de foc a noastră, care lansează o ploaie de împușcături din mitralierele
sale. Numai câteva minute țăcăniră ele asupra apărătorilor în haine verzui ca pruna; și mai mult ca
300 de morți acopereau câmpul.Un mare conac alb care era cel mai de seamă în acel ținut se afla în
apropierea drumului. Când eu sosi aci, oamenii noștri erau tocmai în lucru, ei săpau o mare groapă
în care aceste două companii trebuiau să se ”odihnească”.Cum noi înaintam repede, sus, pe munți,
încurcătura deveni întunecată și de nerezolvit. Din munți, trupele române se împingeau ca niște
hoarde, de la nord spre sud, pe când, pe drumuri, totul era în plină retragere. Mai departe, înapoia
trupelor noastre înaintate, această risipire a lor, încercuită de forțele noastre devine strategic nulă.
Dar ei vin mereu, din cauza înaintării noastre pripite și din cauza focului nostru, părăsind pozițiile
de pe munții românești, împresurate, și coborând pe drumuri și pe văi.
127.Mii de prizonieri cad în mâinile noastre,pe acest drum al victoriei. În a cincea zi a ofensivei ne
găsim în fața orașului Târgu-Jiu. Acesta este primul oraș mai de seamă în acest drum spre
România.Și este așezat la cam 35 de km. de la graniță, în interiorul țării. Românii nu au apărat
orașul în care Statul Major al trupelor își avea reședința. În grabă și peste măsură de pripiți au
evacuat orașul și au lăsat toate proviziile și bogățiile în părăsire. Însă la sud pe înălțimile gării de la
Pojogeni, ei s-au strâns pentru o nouă rezistență. În zadar. Tunurile noastre și vijelioșii noștri soldați
năvăliră peste ei. Ei trebuiau să fugă. Și totuși, au sângerat greu pe colinele înzăpezite din fața

125
Azi a fost preluat cuvântul turelă, în loc de turea, de la fr. turelle.
Târgu- Jiului și au trebuit să lase mulți morți. Am fost acolo în ziua de 16 noembrie, ziua acestei
bătălii, la Târgu-Jiu, în acest întâi oraș românesc pe care noi am pus mâna. Clădiri bogate și
sărmane vile și căsuțe stau pe străzile sale, unele lângă altele. Bogătașii au fugit, însă ofițerii români
au locuit în urma lor în casele lor, au dormit în paturile lor, au mâncat din vasele lor. Și cum e și
normal, pentru ei, au jefuit îngrozitor. Eu sunt primul german care a intrat într-o asemenea vilă, în
care fiecare dulap era spart și răscolit și fiecare broască forțată. Numai dintre săraci, cei mai mulți
au rămas în oraș. Ei se încurcă acum plini de teamă prin imensa învălmășeală a trupelor noastre, cu
boarfele sărăcăcioase și murdare pe umeri și în ochii lor poartă veșnica întrebare plină de groază:
-Ce vor face cu noi barbarii?
Un ofițer de stat major care în cercul serviciului său avea de-a face cu acești locuitori îmi dădu
câteva informații pe care el le căpătase din gura acestor sărmani oameni care se prezentaseră la el în
primele ore ale sosirii sale aci.Tremurând, ei întrebau:
-Este adevărat că noi toți vom fi tăiați cu fierăstrăul? Că Dv.ne veți tăia capetele ? Că vom fi
spânzurați la drumuri de crucea ferestrelor? Și că tot Târgu-Jiul va fi ars?
Și când erau întrebați cine le-a spus asemenea absurdități, ei declarau că soldații români, în
retragerea lor, le spun toate acestea cu cea mai deplină siguranță.
Am luat Quartier pentru câteva ore din noapte într-o vilă frumoasă în care, mai nainte
locuise un general de divizie român. Așa de grăbită fusese Excelența sa la plecare că își lăsase aici
chiar și luxosul său chipiu lucrat cu trese și galoane de aur și două dintre săbiile sale. Pentru acest
motiv, casa aceasta fusese desigur ferită de pustiire și pradă, cum fuseseră toate cele de prin
apropiere.
În interiorul orașului, am vorbit cu prizonierii care fuseseră aduși din luptele de la sudul munților.
Un ofițer care trăise în Germania mult timp, precum el însuși spunea și care studiase 3 ani în
Leipzig științele economice, -vocea sa era adânc emoționată- ne vorbi deschis, că el a văzut de la
început deplina îngenunchere a României, în cazul în care ea va păși ca atacatoare, în acest război.
După părerea sa, vinovatul principal pentru acest război nu era Brătianu, ci Take Ionescu.
Impresia ce făceau prizonierii era aceeași ca și a celor din luptele trecute.Oameni
demoralizați, aduși în stare mizerabilă din cauza lungii retrageri. Demn de reținut era ceea ce
spuneau acei oameni care luptaseră pe frontul dunărean, privitor la situația creată acolo de ruși, la
intrarea României în război. De atunci nu există deloc legături amicale. Rușii au jefuit mai rău ca
niște învingători, de când ei, ca tovarăși de luptă, au călcat pe pământul României. Și din descrierea
prizonierului e de remarcat grija că starea va continua, va dăinui, în cazul că trupele turco-bulgare
nu-i vor putea alunga.Unul vorbește pe față, de tot:
-Ei vor să rețină ceea ce au azi și granițele lor să și le tragă pe Carpați, prin Moldova, până la gura
Siretului.Ba încă mai vor chiar și gurile Dunării.
xxx
Au trecut câteva zile de la cuprinderea Târgu-Jiului și trebuie să mergem iarăși mai departe,
căci atacul german înaintează mereu, spre Craiova, în inima Valachiei.

VICTORIA DE LA TÂRGU –JIU

Opt zile trecuseră de când fusesem eu în Târgu-Jiu pentru ultima oară-la 17 noiembrie, ziua
marei bătălii, despre care noi știm că tocmai aceasta era cea din urmă mare speranță a românilor și
ultima pe care eu am avut ocazia s-o văz-. Din clipa aceea, îngustele ulițe și piețe care duc în afară,
s-au transformat într- o groaznică îngrămădire de mizerie și strălucire; iar din întunericul satelor și
grămădirea orașelor, o încurcătură de oameni, de animale, au izbucnit ca un vârtej al forței acestui
război. Retragerea românilor se verificase doar cu două zile înainte. Acum Statul Major german se
îndrepta în urma lor cu topografi, care zăboveau pentru scurt timp, pentru a măsura terenul, la o
masă cu hărți, iar un telefon se întindea către sud și est. Lupta se desfășura înainte; acolo, în munți,
de-a lungul căii ferate, către Pojogeni, stăteau încă români care se opuneau cu toată tăria, spre a opri
linia noastră victorioasă care pătrundea în inima Micei Valachii și poate și mai mult.
Zăpada moale acoperă casele și grădinile ofilite. Și tot zăpadă umedă fulguie în continuu din
cerul vânăt. Tot ce se vede e acoperit.Umezeală și noroi, întuneric beznă peste tot. Însă, prin această
negură străbate înăbușit glasul tunului, iar acolo, înainte, se desfășoară bătălia. Și din negură se
desprind, ca învăluite în aburi, siluete și figuri ce se târăsc și se afundă iarăși în negură.Sunt coloane
germane în irezistibila forță a voinței germane. Trupe în marș, cavalerie, artilerie, coloane-un fluviu
de forțe care nu cunoaște decât o singură țintă-victoria noastră.
Vin și ele, înotând prin murdăria drumurilor de țară, desfundate; și trec prin Tg.- Jiu și pleacă mai
departe. Quartier? Ici și colo coloanele se ramifică și se opresc pentru câteva ore de popas într-o
curte ori într-o vilă, sute de oameni la un loc.Și pornesc apoi, mai nainte ca hainele să fie uscate,
mai nainte ca oboseala, după extraordinarele marșuri să fie trecută, merg înainte după ecoul înăbușit
al împușcăturilor. Acolo, înainte, este dușmanul.Și acum, 8 zile mai târziu eu mă aflu iarăși în Tg.
Jiu, în cursul unei călătorii care mă conduce spre frontul luptelor prin România de vest, deplin
căzută în mâna germanilor. Ce liniștit a devenit orașul în acest timp! Coloane trec într-una prin el, și
soldați stau în quartier, însă aceștia de acum sunt oameni în vârstă din miliții care au rămas ca
garnizoană. Războiul merge înainte. În marea casă în care șezuse acel general, comandant de corp,
care prin luptă ”victorioasă” hotărâse soarta României stă acum comandantul german al etapelor.
Tîrgu- Jiu este un oraș românesc sub administrație germană. Pe străzi, de pe care zăpada, din cauza
soarelui și a vântului, a început să se ia, lucrează sute de prizonieri români, cu lopețile și
târnăcoapele.Peste porțile școalelor și a altor clădiri libere atârnă steaguri albe cu crucea roșie; și
surori de caritate germane se țes încoace și încolo, încovoindu-se peste camarazii germani răniți și
peste acei răniți care au fost dușmanii noștri. Bătălia de la Tg. Jiu este acum de domeniul memoriei.
Însă zilele luptei nu au lăsat timp și spațiu pentru a reține imaginea lor.Așa că trebuie acum să
schițăm pe scurt primele linii de înaintare, care au fost de atâta însemnătate în campania noastră de
goană înspre România.
Noi eram deplin informați despre planul urmat de conducerea armatei române în lupta de la
Tg. Jiu. (132).Pasul Surduc era pierdut și la Bumbești, unde ei voiau să oprească înaintarea noastră
din munți, românii au avut de suferit o grea înfrângere.Trupele noastre se revărsau către sud
pătrunzând pe Valea Jiului prin mijlocul munților, și cu fiecare nou ceas se desfășura și mai mare
primejdia pentru Walachia, înaintând noi în adâncul ei. Românii se retrăgeau pe înălțimile dintre
cursul Jiului și al Gilortului, se sprijineau cu aripa lor stângă pe satul Văleni, situat la 10 km. sud
vest de Tg. -Jiu, având centrul lor în spațiul de la Merfulești, și pe înălțimile de la nord de Măgura;
și atingeau, cu aripa dreaptă, calea ferată de la Petrești. Frontul lor se întindea așadar ager de la vest
la est, trasat peste ținuturi muntoase tari, care constă din veșnice ondulațiuni care ating între 300-
400 m. înălțime, oferind cu aceasta cea mai mare parte din locul de apărare înaintea atacatorului și
era o linie care se așeza în sud, între cursurile ambelor rîuri, la pragul țării. Această linie trebuia
ținută morțiș de către front. Iar adversarul își întemeia planul pe durata sa, plan prin a cărui execuție
el trebuia nu numai să ne respingă, ci să ne aducă și la o completă nimicire.Se impunea o întoarcere
în decursul marșului dacă planul le izbutea, înnodând astfel lupta de la Tg.- Jiu. Însă planul de la
început avea temei greșit, ei se încântau cu acest plan, bazat pe presupuneri absolut false referitoare
la puternicele noastre forțe și au luat în cont numai cam a patra parte din numărul trupelor pe care ni
le socotea, pe când noi aruncasem de fapt totul peste trecătoare. Contra acestei mulțimi presupusă
de el, dușmanul voia să păstreze linia, îi trebuiau, însă, imediat 3 batalioane cu multă artilerie, care
fuseseră despărțite din grupul de la Orșova, ca să ne închidă ieșirea noastră din Pasul Surduc.Aceste
3 batalioane trebuiau să fie susținute de un al 4-lea, garnisit cu artilerie bogată, care trebuia să
forțeze pasul de la est. Dacă izbutea această intervenire, noi am fi fost încercuiți dinspre nord și
dinspre sud de forțele românești și legătura noastră complet tăiată și prăpăstuită. Apoi, ca urmare, ni
se pregătea o completă îngenunchiare în spațiul dintre Jiu și Gilort. Se întâmplă însă altfel:
batalioanele lor, detașate, care voiau să ne închidă porțile trecătorii înapoia noastră, fără ca noi să fi
putut observa, nu știau că patrulele noastre de siguranță descoperiseră planul lor și linia lor de
poziție nu mai putea dura mult timp înaintea năvălirii forțelor germane. La 16 noiembrie, aripa
dreaptă ne atacă de front la Petrești. Noi trebuia să încercăm să descongestionăm valea Gilortului de
trupe îngrămădite acolo și să ne întindem pe înălțimile estice ale văii; și în cazul acesta cădea
posibilitatea de a fi împresurați de adversar din acea parte. În realitate, atacul nu reuși: dimpotrivă,
ne izbuti nouă, al nostru, de a cădea în flancul acestor trupe, presând apoi în direcția Filiași. La 17
noiembrie noi conduserăm atacul principal contra aripei stângi a inamicului.Mai multe batalioane
pătrunseră printr-un atac în liniile românești și înaintară cu neasemuită forță în adâncime de 15 km.,
până în regiunea Peștenii. Așa de impetuos se revărsară aceste trupe în beția succesului lor dinainte,
că până seara divizia rămase fără nici o știre despre aceste batalioane. Imediat fu zdrobită și aripa
dreaptă românească cu cele mai grele pierderi pentru adversar. Aci fu încercuit un batalion
românesc care rămăsese într-o vale în rezervă și nimicit completamente. Numai ziua următoare ne
arătă, în retragerea generală, succesul acestei rupturi, care atinse mai ales partea de front a
adversarului, pus cu botul pe labe. Noi am făcut aci 2500 de prizonieri și tot cam atâția morți au
rămas pe câmpul de luptă. Era acum lămurit că adversarul nu mai dispunea de forțe, se ținea pe
malul de răsărit al Gilortului, unde mereu căuta să se întărească prin lucrări și se retrăgea spre sud.
La 18 noiembrie fură iarăși lupte însuflețite cu ariergardele românești între Peșteana și 8 km la sud
de Petrești, pe linia Socu.Și la est de Gilort se dădură iarăși lupte încordate care se terminară toate
cu respingerea trupelor rămase ori cu luare de prizonieri.Numărul prizonierilor noștri creștea în
goana acestui atac la o mare cantitate și lăsa să se înțeleagă că îngenuncherea de la Tg.-Jiu a
influențat adânc moralul armatei române, că materialul omenesc nu mai credea în nebunia unei
rezistențe mai departe și numai așa se explică șovăirea între retragere și predare. Mai iute și mai
grozavă deveni încercarea la care fu pusă zdrobita armată dezmățată din cauza presiunii
victorioșilor, care eram noi. Și nici călăreții germani, nici ”vijelioșii” nu-i dădeau pace.La
îmbucătura Gilortului cu Jiul, lângă micul oraș Filiași, înamicul adunat încercă să opună încă odată
rezistență, dar el fu azvârlit cu forță de acolo.O mică întâmplare poate da o mărturie, cum în
mijlocul descompunerii generale a forțelor românești, în cadrul acestor lupte de la Filiași, fiecare
conta pe sine, să salveze câte ceva. Românii au trebuit să lase în graba retragerii, tunurile.Atunci
trecu un automobil cu 2 oameni. Șoferul sări jos, încordă automobilul înaintea unui tun și se urcă la
loc, vrând să plece mai departe. Un căprar german care observă întâmplarea a împușcat în ultima
clipă pe ambii viteji români. Marșul german în urma românilor, muiați de înfrângere, merse mai
departe. Aveau de învins imense greutăți de teren pe drumurile mizerabile, în goana dezorganizată a
inamicului fugar care-și luase ca țintă linia Craiovei. Șase km. înaintea orașului ne taie drumul
cursul Amaradiei, care pe la vestul drumului se varsă în Jiu. Un pod care trecea peste rîu fusese
azvârlit în aer.Și aici se dădu o luptă în care inamicul fu respins. Iarăși greu sângerară românii, iar
cedară, descompuși, după noi înfrângeri. Drumul spre Craiova era liber. Șesul Walachiei sta larg
deschis înaintării noastre. Noi puturăm recolta cu entuziasm fructele victoriei noastre de la Tg.-Jiu.

DE LA TÂRGU-JIU LA CRAIOVA

Pe urma batalioanelor furtunoase, care în zilele trecute au pătruns cele dintâi după inamic la
Filiași și Craiova, pe acest drum mergem de la Tg.-Jiu spre sud. Înaintea noastră se întinde o
câmpie netedă pe albia Jiului, care este mărginită de linii subțiri de dealuri. Satele sunt așezate de-a
lungul drumului, însă ele nu sunt grupe compacte în care casele se înșiruiesc ordonat, ci sunt niște
linii lungi de ambele părți ale drumului părăginit și măcinat, cufundate în mizerie și murdărie. Și în
dosul acestei linii subțiri, clădiri mizerabile de lemn lipite cu pământ, presărate ici colea cu câte o
clădire de zid, o biserică pictată pestriț, o primărie ori o altă clădire publică, dincolo de care se
întind câmpiile golașe pe care vara ondulau cât vezi cu ochii, holdele de grâu și porumb. Sate? Nici
poate gândi cineva la liniștea duioasă a satelor germane. Deplorabil și decăzut este aici totul și abia
dacă poți pricepe ceva, văzând că în aceste barace murdare închinate sub acoperișurile de șindrilă
putredă și coceni înegriți, ar putea locui oameni. Și, ca și locuințele omenești, turtite, găurite și
crăpate în îmbinare, sunt și grajdurile și staulele împletite din nuiele și pătulele de porumb care se
întind ca niște uriașe coșuri sub coperișurile lor de paie și coceni de porumb.Țăranul român, în toată
sărăcia sa, în leneșa sa încovoiere, în delăsarea sa, găsește expresia posacă a formei sale în aceste
sărăcăcioase gospodării, din care numai absoluta nevoie îl mână la lucru și pe care altă mână mai
bună le-a creiat, dacă și pe aceeea nu tot nevoia de a lucra a constrâns-o. Buna stare ? Câmpiile și
grădinile dau peste vară și toamnă, ieftin și ușor, ceia ce trebuie pentru iarnă- pentru iarnă, căci
micul țăran român, leneș și tâmpit, doarme în știubea cu cămin neaerisită, mănâncă și bea grâul,
porumbul și țuica sa. Bogatul surplus nu-i revine lui, ci domnilor stăpânitori.Și pe drumuri, între
linile de case, pe toate gardurile abia înțăuate și la fântâni, atârnă trențe albe de pânză ca semn de
predare dușmanului.Pe aceste drumuri noroioase, ca niște fâșii negre muiate în murdărie, pătrund
șirâmboaiele de armată germană, care se prezintă ca o minune de hotărâre fermă, de ordine, putere
de acțiune și voință; și de aceea învinge; și învinge și nenumăratele piedici pe care i le creiază
inamicul, în lungul său marș, pentru ca înaintarea germană să fie oprită. În urma armatei combatante
însă, se târăsc fără odihnă coloane lungi de sute de metri, care împing pe aceste drumuri un nesfârșit
număr de trăsuri cu cai, toate de o formă ”imaginară”, automobile încărcate, vite de tracțiune, o
nemaivăzută procesiune, fără pompă, dar solidă, care are partea sa la victoria germană, tot așa cum
o are orice om care luptă în primele linii, sau orice cavalerist, luptând cu aceste drumuri și care, ca
toți cei dintâi, tot așa de bine aduce, și el, jertfa de sânge. Odată cu furioasa înaintare a războiului și
mișcarea lor era evidentă. Bande inamice de pe înălțimile care mărginesc drumul, precum și din
păduri ieșeau înaintea coloanelor și atacau trăsurile de bagaje, transportul de muniții și
aprovizionarea.Se schimbau focuri și curgea sânge de ambele părți. Până și oamenii de la bucătăriile
de campanie și de la autocamioane purtau lupte în toată regula cu dușmanul, în această campanie,
și, în fine, tot ei aveau sarcina de a transporta enorma mulțime de prizonieri.
Marginile drumului, oriunde dai cu privirea, poartă semnele războiului.Tranșee părăginite, poziții
părăsite la întorsătura drumurilor, arme azvârlite. Mai toate podurile au fost azvârlite în aer, -ele
sunt din nou reparate, mai puternic de cum fuseseră chibzuite de neglijența românească, de către
pionierii noștri-.Oamenii căzuți în aceste lupte sunt acum dăruiți iarăși pământului și cruci de lemn
stau înfipte pe mormintele războinicilor germani. Animalele moarte, sute, nenumărate, zac însă și
putrezesc în șanțurile drumului. Iată și cai, care, prin vigoarea lor, ne-au dat în această victorioasă
campanie cel mai mare ajutor. Răniți în luptă, unii din ei au rămas pe drum, alții, sleiți de puteri din
cauza noroiului până la genunchi, n-au mai putut merge mai departe. Oricine poate vedea lămurit, la
aceste animale, jalnica tragedie a ultimelor lor ceasuri. Mai colo, omul și-a tras la o parte calul său
din noroiul drumului, pe ogor; și-a luat, poate, cu un ultim dezmierdat, un ultim adio de la
camaradul cu care a dus o viață împreună, așa mult și greu. După care i-a dat, în fine, ușurare,
slobozind cu inimă-îndurerată un foc de carabină în el. Alți cai trebuiră să rămână pe locul unde
căzuseră, însă câte cineva găsise timpul necesar spre a-i târî în șanțul șoselei, spre a-și sfârși acolo
mai iute agonia lor. Trăsurile coloanelor care treceau mai aproape de ei îi stropeau cu noroiul negru
al drumului și treceau înainte. Arareori se găsise timpul necesar ca animalelor căzute să li se ia
ultimul lor preț, pielea. Era îngrozitor de văzut aceste hoituri de culoarea cărnii putrede, cu foalele
spintecate și cu măruntaiele corpurilor lor vărsate. Aceasta se întâmplă aici cu toate animalele
moarte. Câinii și ciorile, lighioane flămânde și nesățioase se reped asupra lor, ca pretutindeni, în
Balcani, și înghit lacome din toate aceste stârvuri.Cum această țară este semănată pretutindeni cu
aceste sălbatice animale, mari și lățoase, care mai nainte aparțineau curților țărănești din sate și
acum au lăsat pentru mult timp aceste curți părăginite, arse și sfărâmate, stăpânilor lor căzuți pe
gânduri, și în haite singuratice au pornit ”la vânătoare”, războiul le-a întins lor masă bogată; și iată-
i, clămpănind, cum vin ei din depărtări la drumul mare, pe a cărui laturi zac caii morți.Sfioși și cu
capul în pământ ei se furișează cu umblet ciudat, strein, care nu mai are nimic din blândețea câinelui
domestic: cu priviri, în ochii lor, ca a străbunilor lor sălbatici. Sunt, oare, aceștia, asemenea acelora
care cu câteva luni înainte păzeau curțile țăranilor? Ori au revenit la vechile lor instincte puternice,
de când au rupt relațiile cu oamenii ? Eu am observat într-una aceste animale: ei sunt ceva mai mult
ca șacalii, ca lupii, ca hienele, și ca și aceștia de nocturni. Așa se reped ei la caii căzuți, își vâră
botul înăuntru și clămpănesc sălbatic tot ce pot ajunge.Am văzut cai care în timp de 2-3 zile au fost
mâncați până la oase.Și câțiva dintre acești câini stau lungiți, împușcați lângă cadavrele cailor, și
încă morți, tot cu dinții înfipți în animal. Căci soldații noștri urăsc aceste sălbatice animale și nu le
pot ierta că vătămează caii morți; și aceasta, poate și din grija ca această nebună devastare să nu se
întindă și asupra animalelor vagaboande, încă în viață și căzute.
(139.) Ori de câte ori trec trupele pe drumul mocirlos, dacă roțile trăsurilor de la coloane, tăind
mocirla neagră, scapă ici și colo în bălți cu noroi și împroașcă pe unul din aceste fiare sălbatice de
culoarea lupului, stropindu-i toată blana, și lovindu-l cu pleznituri de bici, acela se trage puțin
înapoi și rămâne liniștit.
Și..... ceia ce câinii nu mai pot folosi, înghit ciorile. Albastre ca oțelul, negre ori cenușii ca ceața,
ele se grămădesc în stoluri de sute, în jurul animalelor căzute, iau cu pliscul lor puternic resturile de
carne de pe oase și aleargă, dacă se arată oameni, croncănind pe ramurile arborilor uscați.
Însă, alături de tabloul luptelor, pe cursul acestui drum spre Craiova, îmi stă în minte tabloul
foarte mișcător al unui animal. Departe, în infinit se lățește câmpul moale ogorât; nici un arbore,
nici un copăcel nu se vede, decât numai această grea, neagră arătură din care se ridică ascuțite și
subțiri firișoarele semănăturilor. Negura stă grămadă peste tot, îmbrăcând zarea într-o lumină
obosită ca strălucirea zincului. În această singurătate depărtată, însă, rătăcește un cal. Un bălan cu o
pată mare de sânge închegat, din a cărui rană curgea sânge mereu.Cu capul în pământ ca și când ar
purta o sarcină grea, pe care nu mai avea putere să o suporte, el caută hrană pe câmpie, apucă
firișoare subțiri de iarbă și se târăște mai departe pe picioare. Desigur, un călăreț german, tovarăș
pentru multă vreme cu animalul său și care, când acesta nu a mai putut merge, nu a avut inima să-l
omoare cu ghioaga pe acest credincios camarad... și l-a lăsat pe câmpia singuratică. S-o fi gândit:
”vezi bătrânul meu, poate te-o găsi cineva să te ia, să te salveze. Poate ! ” Bălanul ridică în sus
capul. Câinii îl privesc sfioși, târându-se în juru-i și ciorile se așează croncănind pe arătura neagră.
Îl pierd în negură.
Ne continuăm calea, trăsura luptând din greu cu șleampota. Șiruri de care de o împestrițare
fantastică ni se opun în drum. Care țărănești cu boi șchiopătânzi, peste care atârnă coviltire de trențe
albe ca niște flamuri grosolane, sub care stau îngropați pe jumătate, în coceni de porumb și pae,
femei în cojoace murdare de oaie, copii, porci, câini și toți, din cauza zdruncinăturilor stau închiși
ca-ntr-un țarc, unul peste altul. Aceștia sunt țăranii walachi pe care armata i-a alungat de acasă la
înaintarea germană și care acum se întorc la vetrele lor. Ei înoată în sărăcie, decădere și murdărie
față de boierii cărora au trebuit să le robească toată viața. Și, nu odată, în această călătorie prin
Walachia, eu, personal, am văzut cum împilații se revoltau contra împilătorilor, cum se năpusteau ei
peste proprietățile domnilor lor, ca să răpească de la aceștia ceea ce altădată nu putuseră
smulge.Satele și localitățile se roșeau apoi, la adunarea tâlharilor. Ei veneau apoi la conacuri și se
așezau în jurul pătulelor uriașe cu porumb și magaziilor cu cereale. Conacurile erau poate părăsite,
ori poate administratorii n-aveau nici o putere față de furtuna poporului.Și aceștia începeau să
jefuiască. Ei făceau totul, cine ar mai fi putut să-i mai pedepsească ?Toate satele erau în stăpânirea
prădătorilor. Ei veneau cu saci, cu copăi, cu roabe, cu banițe, cu coșuri, pe care le purtau libere pe
cap și treceau sarcină după sarcină, cu porumb în drugi, cu mălai galben, cu lucernă, cu orz, lână și
mobilă de tot chipul, la curțile lor, devenite libere. Și se adunau mereu, bărbați, femei și copii, căci
marele boier căruia ei îi aparțineau, era acum la Iași și nu mai venea curând înapoi.
M-am oprit de câteva ori, pentru scurt timp, în sate. Apa din rezervorul motorului se
înfierbântase din cauza greutății drumului și trebuia înlocuită cu apă rece. Cum se poate înțelege
acolo, un călător german cu un țărănuș walach, eh, aceasta încă e ceva. Româneasca sa este foarte
redusă. În afară de ce a văzut scris pe la gări: ”pentru bărbați” și ”pentru femei”, a înțeles că cele
mai multe vorbe românești se termină în UL și UI. La o casă pe jumătate întunecată, tânărul
berlinez hodorogi până scoase la lumină pe ”domnul” casei, desculț, care nu presimțea tocmai
binele.
-Îmi trebuie apă! Wasser, Wasser, bitte!
Flăcăul stă înclinat cu căciula mototolită-n mână. Privirile-i căzură pe găleata din mâna altuia și
presimți:”Apă? Apă?”. Însă berlinezul nu nimeri:
-Ah, cine știe ce zici tu, ”apă, apă”! Bălăcăreală: apă. Amice vechi și de demult: ”Wasser, Wasser-
ul, asta vreau !
Îmi făcu semn pentru băut.
-Nu, pentru băut e îndoită cu microbi de tifos. Pentru motor !
Copilul de țăran nu știa nici ce aia ”motor” și, desigur, nici cuvântul. Pe fundul unui butoi, țăranul
arătă cu o privire: ”aici, aici”!
-Ce lipsește ? (Was fehlt?) Însă cum un altul ridică grăbit și serviabil scândurile de pe butoi, el se
dumiri:
-Naaa, acolo este apă, tu nu pricepi ce spune ?
Cum el, apoi, cu vadra plină, țopăia pe drumul noroios spre mașină, nobilul tovarăș de călătorie se
gândea în sine: ”Aceasta totuși, nu e culmea ? El, nu numai că-mi dă apă, dar mă și servește, fără să
i-o cer !”126
Și odată ne oprirăm pentru un mic prânz din sacul de merinde: pâine și o bucată de slănină, rămase
încă de la aprovizionarea din Petroșani, și ca desert o bucată de șocolată.În câteva minute, în timp
ce noi mâncam de-a-m-picioarelea, vin lacomi înaintea ulucilor: femei, copii, câțiva oameni bătrâni
și doi, trei câini, lățoși și murdari.Nu părea că luau în seamă că era amarnic de frig.Toată crema
126
Nemții nu au simțit niciodată ostilitate din partea locuitorilor, când au ocupat sau au intrat în România, fie în primul,
fie în cel de-al doilea război mondial. Și, o recunosc în toate rapoartele lor.n.n.
satului iat-o îndată adunată în jurul nostru și ne privesc cu mirare. Admiră mărețele cizme de
cavaleri de gardă a casei de Munchen și strajnicul guler de blană al căpitanului și haina mea de
piele. Copiii, aproape sălbatici. Căpitanul, care într-o vreme a fost directorul unei școli germane din
București, vorbește românește și caută zadarnic de la bătrânii satului- care aduc cu omericii păstori
de porci din Iliada și Odisea -să zmulgă o cunoștință, o informație politică.Ei nu știau să spună
decât că războiul este o mizerie fără seamăn, că și copiii lor și bărbații tuturor femeilor sunt departe
și Dumnezeu mai știe dacă mai trăiesc.Și că armata este în Rusia, ba chiar și popa. În timp ce ei încă
se mai tânguiesc, deodată, dintr-una din aceste cocioabe, pe jumătate fărâmată, țâșnește un mic
pungaș, uscat ca o așchie și așa ca de 4-5 ani. Are o față de culoarea nucului și are o pieliță moale,
catifelată și mari și minunați ochi negri, ca ochii unui animal tânăr și frumos.Când pășește sărind, se
scufundă în noroiul negru până la genunchi, cu picioarele sale subțiri. El nu ne dă atenție, nici nouă,
nici altora, el se duce drept la poalele mamei lui, o tânără țigancă neagră, care rîde la el cu dinții ei
albi. El numai pe ea o vede, se urcă pe șoldurile ei, se cuibărește la sânul ei și suge și suge.
Mergem înlăuntrul unei colibe.Clădirea are două despărțituri și într-una din ele ni se dă să
vedem ceva mai de seamă: un românaș mic, mic de tot. Sosise ieri noapte, după cum ne comunică
radioasă mama mare a lui.
-Și mama lui? întrebăm noi.
-Mama? Ooo, de ce lipsește ea de aici ? Ea gătește, îi e bine.
Cum deschidem ușa micii camere, căldura unui cuptor ne izbește în față, aerul de-aci ne
îneacă greu, că ne oprește și respirația. O lăviță de lemn care merge de la un perete până la celălalt,
este singura găteală a camerei în care acum stau o jumătate de duzină de copii care ne privesc cu
ochi mari, speriați,... o adunătură de purceluși. Câteva lăiere pestrițe sunt întinse pe laviță, iar la
capetele din colțul pereților, două lăzi.Și pe lemnele fumegânde stă ghemuită tânăra mamă-o copilă
sveltă de 15 ani-are o sită în mâini și cerne făină de porumb galben pe un cărpător 127 mare pestrițat.
Ea voiește să pregătească ”mălai”, un fel de făină de porumb frământată, și care după ce se coace se
mănâncă precum pâinea. Întrebăm de copil. Atunci ea aduse o albie de pe una din lăzile din colțul
patului. După care puse înaintea noastră un copil scâncind, aproape gol, acoperit numai cu un șervet
ales, un mic sbârcit care, după asigurările bătrâne-sei, avea să devină un om strașnic.
-”Ca ceilalți toți”- și ea arătă toată acea odaie plină de unchii și mătușile acestui tânăr-și
arătă și pe tânăra mamă care în aceeași troacă crescuse.
Lăsăm un mic dar tinerilor români, cunoscuții noștri, apoi mergem iarăși la automobil și pornim mai
departe.

127
Un fel de albie pentru gătit.Cuvânt din Vlașca.
 CRAIOVA

Un oraș plin de neastâmpăr, în contrast cu lipsa de alimentare cu apă și lipsa canalizării.

Lipsit de cultură, cu toată vechimea sa, fără frumusețe, cu toată bogăția sa. În ”Hotel Minerva”, o
sală colosală in stilul unei moschei de stuck, însă apa lavoarelor este întreruptă. Fetița unei
unguroaice drăguțe spune:
-Da, de o jumătate de an este așa, și dv. onorate Domn sunteți primul căruia i-o spunem. De aceea
vedeți fețele de pat neschimbate de o jumătate de an.
Ferestrele camerelor sunt încă cârpite cu hârtie albastră. Poliția dăduse ordin în acel timp să se facă
acest lucru din cauza zepellinelor noastre care zburau pe deasupra orașului și avioanelor noastre
care vizitau orașul. Kelnerii în cafenea își îndeplineau serviciul și declarau, cum ne-a spus unul
dintre ei:
-Oamenii aici, se exprimă, mă rog, cu un cuvânt: ”păsările germane, atâta timp cât au avut grâul și
porumbul nostru, s-au purtat bine cu noi, dar atunci când le-am lăsat flămânde, au început să arunce
cu ouă asupra capetelor noastre”.
El rîde, căutând aprobare:
-Aceasta, mă rog, este o mică glumă.
Și de la masa de alături,unul zice:
-Dacă trebuie ceva pentru armată, aici poate cumpăra oricine, orice.
Murdărie. Secături. Ies. Plec.
Însă, pe strada Unirii, Craiova e mândră, ea nu e ca altele. La toate magazinele atârnă stegulețe albe
care flutură în toate formele închipuite și la ferestre, altele, mai mari. Deasupra: ”Dl. Moisi, Mendel
Moisi, Gold und Silbwaren en gross et en detail”- are chiar două steaguri arborate; iar ”șeful” stă
între ele, în ușa magazinului său; privește prudent peste furnicarul de soldați cenușii și lasă gândul
să-i scape printre buze: ”Oooo, ce frumos bat talpa”!.
Eu cred de altfel că un steag este pentru sentimentul ”en gross” și celălalt pentru”en detail”.I-o spun
și rîde. Vorbea perfect nemțește.
Aici și în strada Lipscani este aceeași învălmășeală. Coloanele stau zgribulite în piețe, călăreții
aleargă prin oraș. Și, printre oamenii noștri care îndeplinesc toate serviciile și care, în sfârșit, după
săptămâni de străgăneală128 îngrozitoare, pot și ei să-și cumpere o bucată de săpun, o c. p. pentru
acasă, albituri și hârtie de scrisori, se îngrămădesc băștinașii, cu sfială de năpăstuiți. Și dame sunt
încă destule, natural, fiice părăsite de-ale boierilor de neam vechi sau soții de-ale căpitanilor
prizonieri. Și toate vorbesc nemțește și ne fac să ne minunăm de talentul lor de a vorbi. Numai cu 5

128
Șicană, piedică. (înv.)
zile înainte, ele vorbeau numai românește și franțuzește.Sunt 4 zile de când noi suntem în acest oraș
și li s-a dezlegat limba; și vorbesc în limba noastră, ca și când ar fi singura înțeleasă.
Intru într-un magazin să cumpăr o bucată de săpun de ras. Pe când negustorul făcea micul
pachet, devenim intimi:
-Sunt germanii deja în București?
-Nu.
-Nu? Cât de departe vor fi de aici? 20 de km?
-Nu știu !
El rîse neîncrezător, înștiințând:
-Dv. să nu știți ? Asta e frumos! Sunt la 25 de km !
-Ce stric eu? Și de ce vă interesează?
-Noi așteptăm toți, din moment în moment, căderea Bucureștilor, poate că putem răzbi cu ceva
marfă.
Aa, asta era ! Vaaai! Patrioții!
Apoi seara, la Komandatura germană a orașului, la Maior Sch....! Bătrânul, de o mie de ori
meritos, african. În pompoasa, splendida clădire a unui milionar cerealist, (I.D. Mihail, n.n.) care,
mai dinainte se decisese ca durata războiului s-o petreacă la Paris, un cerc de amici de lucru și
oameni de mâna întâia sunt în jurul lui. El stă detașat, e o insulă între ei.... Stau toți la o masă lungă,
așternută în alb; și lângă ei, dintr-o cameră semi-luminată, prin ușa deschisă, vine muzica. O vioară.
Un soldat german cântă melodii germane pline de nădejde. După ce muzica tace, noi flecărim
despre succesul nostru aici, în țara ocupată, despre Africa; de ceia ce noi am fost și ce vom deveni
iarăși.

Începutul lui decembrie, 1916.

PARLAMENTARUL DE LA BUCUREȘTI

E înainte de amiazi. Suntem în capitala ocupată de armatele noastre, față în față, în sala
înaltă și luminoasă a mărețului hotel ”București” care acum, pentru 5 zile, fusese destinată Marelui
Quartier al Armatei de Dunăre române; și căpitanul de Stat Major, Ernst Lange, povestește. În sus
și-n jos, ofițeri germani și austro-ungari, bulgari și turci, tot un salut, o chemare și grabă e în jurul
nostru. Această izbire de valuri împinge numai spre colțul nostru. Noi fumăm, el povestește și noi
ascultăm. El flecărește despre zilele în care el, însuși, fu trimis ca parlamentar de către generalul
Von Mackensen, pe când Bucureștii nu erau încă cuprinși. El povestește sublim, descrie acea
atitudine înțeleaptă a soldaților de bronz, plini de viață, veseli și glumeți, în amintirea aventurosului
și frumosului trecut și, desigur, îmi șterge mie scurta pauză care se interpunea cu trei zile înainte
între cele povestite și rapoartele oficiale. Pe mica masă dintre noi este o hartă pe care sunt
însemnate cu linii albastre ceea ce trupele de Dunăre ocupaseră, la sud de București, în dimineața de
5 decembrie. Acolo sta, cu aripa sa dreaptă, divizia bavareză, în sectorul de la
Cornetul-Mihalești/Mihăilești, pe când în alte părți, la Ordureanu, țineau saxonii. Înconjurând
dinspre sud, stăteau turcii și aveau să împingă partea lor peste Argeș. Încă mai departe, drept în
regiunea tăiată de marele drum de la Călugăreni la București, ocupa o divizie germană care în lupta
de la Argeș se înălțase prin vitejie în atacuri, câștigând poziția. Situația era de așa natură că
bombardarea orașului putea începe în orice clipă. Un număr de tunuri fuseseră înaintate atât de
precis încât puteau lua sub focul lor în orice clipă miezul Bucureștilor și în cel mai scurt timp
puteau obține o puternică demoralizare. Stăteau gata și, mai napoi, mortierele grele puteau izbi în
cel mai scurt timp. În acelaș timp se făcu cunoscut că Comandantul suprem avea intenția de a
trimite comandantului cetății București o scrisoare cu ordinul de predare. Căpitanul Lange fu
însărcinat cu această comunicare și, așa fiind, primi ordinul de a merge ca ”parlamentar” la
București. Imediat i se dădu ordinul de capitulare împreună cu scrisoarea în care, între altele stătea
confirmat că dacă în 24 de ore aducătorul nu va fi înapoi, după scurgerea acestui răgaz, orașul și
cetatea vor fi bombardate. Căpitanul Lange porni imediat în îndeplinirea misiunii sale.Ca însoțitor,
el își alese pe ofițerul tâlmaci R. care până la război funcționase ca profesor la un gimnaziu în
București.Apoi luă cu sine o față de masă de damasc, ale cărei urme de vechime le astupă cu mult
pap, o întinse pe o ramă de ștacheți în 4 colțuri și, ridicând-o în sus pe automobil ca un steag alb, își
croi drumul de la Mihăilești către București, pe la ora 10 a.m. Cam la un km și jumătate înaintea
rîului Sabar, automobilul întâlni linia de posturi înaintate ale românilor și fu oprit de posturi cu
armele întinse, gata să tragă. Posturile se pare că fuseseră instruite pentru cazul când un parlamentar
ar putea veni pe drumul dinspre marele Quartier al Comandamentului superior german și se trudeau
să arate acum siguranța lor în împrejurarea de față. Un ofițer, unul mic, care semăna cu un oștean
italian, fu chemat și declară după ce făcu formalul salut, că el oprește înaintarea și căpitanul nostru
trebuie să se lase legat la ochi. Căpitanul rîse de se văzură dinții albi, încadrați de scurta lui barbă
neagră, când vorbi de micul înfumurat, zicând:
146. ”E drept că eu am jignit greu pe bunul om, căci cum el vorbea de legarea ochilor eu îi
răspunsei: ”Slavă Domnului, eu am o batistă curată in buzunar.” Dar și el îmi răspunse cu demnitate
și la înălțime când șopti : ” O, mă rog, noi avem multe batiste curate”.
Cu ochii legați, capitanul fu condus apoi într-o casă din apropierea postului, înaintea unui căpitan,
care pentru a face cunoscută dorința sa comandamentului cetății, comunică mai întâi telefonic
comandantului diviziei. După un scurt răgaz apăru comandantul diviziei, un domn bătrân cu barbă
plină, albă, cu figura inofensivă. El era insoțit de un căpitan francez și se insărcină să transmită
scrisoarea comandantului suprem german. După aceea, el socoti ca ”parlamentarul” să aștepte aci la
avant- posturi. Căpitanul Lange declară că are ordin de a preda scrisoarea personal comandantului
cetății.
-”Un comandant al cetății nu există”, i se răspunse.”Apoi scrisorile sunt destinate pentru ofițerul
care este răspunzător de soarta Bucureștilor”.
După mai multe convorbiri între domnii români și francezi, se hotărâră în fine ca parlamentarul să
fie dus la generalul Presan129. Căpitanul nostru fu din nou legat la ochi, fu așezat într-un automobil
închis si un ofițer român de stat major luă loc lângă el. Pe locul de lângă choffeur luă loc un colonel
francez, rece ca gheața, foarte milităros, foarte dușmănos.
147. Căpitanul, suflându-și fumul țigării de la el spre tavan, scutură capul și continuă povestirea
râzând :
-”Știți, eu devenisem fabulos: Întâiul Regiment de gardă ... așadar coiful de argint fără
îmbrăcăminte – a făcut oamenilor o impresie de uriaș – de altfel orb cum eram, la urcare în
automobil am mai făcut încă o gaură în coperiș cu frumosul meu coif ..... Na, deci petrecurăm ore
întregi fără pericol. Demn de observat este că dacă cineva călătorește ”orb” prin acest întuneric, nici
nu știe dacă s-a făcut ziuă, dacă e lumină. Îmi ziceam: Se aude viața si încerci să înțelegi ce însemna
asta. Tramvaiul electric circulă – aceasta înseamnă apropierea de oraș. Larma crește, se presimte
mulțime, se știe când sunt strade înguste ori piețe largi – devii din ce în ce mai nerăbdător pentru a
ajunge la țel. N-ajungi însă. Mergi într-una, închis în această cutie strâmtă. Și iar murmur de voci și
tropăit de copite și iarăși liniște – numai ici și colo vine un tramvai. După aprecierea mea, noi am
traversat Bucureștii si călătoream acum pe o stradă mizerabilă spre cealaltă parte, la nord-est. Până
la urmă întreb și eu cât timp a trecut. Și capăt informația că mergeam de 3 ore. Puțin după aceia cam
la ora 2- veni un alt automobil înaintea noastră și se opri. Un ofițer de stat major de la
comandamentul român sării din automobilul sosit înaintea noastră. El se adresă colonelului francez
in limba franceză, care acum era limba de căpetenie: ” Dv. aduceți un parlamentar german? El
trebuie dus înapoi .” Și se adresă apoi căpitanului Lange :
-” Scrisoarea către comandantul cetății București nu poate fi primită de la Dv. Nu există nici o
cetate București”
– ” De când nu există?”
– ” O, de mult timp”.
Căpitanul răspunse:

129
Presan sau Prezan în anumite documente si tratate.n.n.
-” O cetate constă din fortificațiile sale – fortificațiile si lucrările sunt în ființă și noi putem vedea
cupolele sale foarte clar.”
– ”Cupolele sunt dezarmate”
- Cu atât mai rău pentru ea. Însă caracterul unei cetăți nu se schimbă printr-o astfel de declarație.
De altfel eu am instrucțiuni verbale, după cum am declarat deja D.lui Colonel, în cazul când nu dau
de Comandantul însuși, care răspunde de soarta orașului și a cetății București, să nu înmânez
această scrisoare altcuiva.
-Acela este generalul Presan!
-Atunci doresc să fiu dus la el.”
148. După o lungă convorbire între ofițerul de stat major și colonelul francez, acesta răspunse, vădit
influențat de acela, în sensul vederilor sale, că această dorință nu poate fi adusă la îndeplinire.
Căpitanul ridică vocea: ” Atunci am convingerea că Comandantul Suprem al Armatei Române stă
la îndoială dacă trebuie să primească scrisoarea Excelenței sale, General von Mackensen ”
Se produse o neînțeleasă tăcere. În cele din urmă, începură cu o serie de pretexte copilărești
pe drumul de la nord-est al disputatului oraș. Domnii declarau că nu ar mai putea fi vorba despre
vreo oarecare lipsă de formă, dacă scrisoarea ar fi adresată Comandantului Suprem; atunci ea ar
putea fi, desigur, primită. Ea este îndreptată comandantului cetății București. Bucureștiul însă nu
mai este o cetate și comandantul suprem de aici nu e comandantul ei. Mai ales colonelul francez
rămase cu îndârjire consequent acestei logice. În fine ”Domnii” din partea adversă încheiară cum că
întrebarea trebuie pusă unui sfat compus din mai mulți ofițeri superiori din București și aceștia
întrebați în conferință pot da dezlegare acestei probleme. Așadar, iarăși în automobil si iarăși 3 ore
de-a lungul Bucureștilor prin stradele murdare. 130
În sfârșit automobilul oprește. Căpitanul, ai cărui
ochi fuseseră veșnic legați, fu dus pe o scară într-o cameră a unei case. Cineva îi luă legătura, și
văzu că se găsea acum într-un loc plăcut, cu ofițeri români care veniră înaintea lui, întrebându-l ce
dorește. El cere să i se numească numele casei unde se află: era Prefectura Poliției. Și cineva îi
comunică că imediat se va întruni sfatul pentru chestiune – el trebuia să rabde, trebuia să aștepte, în
curând ar fi fost posibilă înțelegerea și că dacă Domnia Sa ar suporta societatea lor, ar fi pentru ei o
deosebită onoare. Aceasta era la 5 decembrie ....”
Căpitanul își aprinse o nouă țigare și rezemându-se comod în scaunul său, râse: ʺȘtiți Dv., ce
însemnează pentru mine personal acele câteva blestemate, interesante ore, petrecute în mijlocul
micilor negri, șireți, barbari? Mă făceam că m-am convins de ceea ce-mi spuneau, ca să mă
înbuneze și să mă ducă de nas. 149.Natural, eu mă făceam că nu dau atenție faptului că pretextul

130
Legat la ochi a văzut stradele murdare.n.n.
întîrzierii adunării consiliului nu era altul decât spre a câștiga timp ca trupele lor să părăsească
orașul. Această operațiune nu ar fi putut în nici un caz să ne aducă nouă prejudicii.
– Că toți ofițerii români îmi dădeau cele mai depline asigurări, de adânca nefericire ce-i cuprindea,
fiind în războiu cu Germania, este de sine înțeles. Dealtfel cunoșteam și eu felul lor de a simți. Toți
spuneau: Ungaria și Bulgaria erau dușmanele noastre, însă pe Germania o respectăm. Și de ce
Germania s-a amestecat în războiul lor cu Ungaria ei nu pot înțelege. 131
Comandantul general S...veni înăuntru și mă atacă cu o convorbire. La Drăgănești si Epurești l-am
îngenuncheat eu pe el. El vorbește curgător nemțește și mă asigură că nu rușii și francezii au
încurcat România în Războiu. Pentru demna sa declarație, eu îi dădui, ca mulțumire, amintirea
despre automobilul său încărcat cu bagage, care în fuga de la Epurești mi-a rămas ca pradă. Pe când
eu îi povesteam despre aceasta, el scoase din buzunar o fotografie, portretul soției sale. Și zise:
-” Aceasta este tot ce am putut salva atunci .”
Apoi întrebă iarăși cu mult zel:
-” Spuneți-mi Dv. ce s-a ales de căpitanul de cavalerie Sch... .”
Căpitanul își mângâie ușor părul său scurt încărunțit. Fața lui bună, cutezătoare, era plină de
voioșie:
”- Căpitanul de cavalerie a avut de asemenea noroc și nenoroc totodată. La 1 Decembrie el lua un
automobil cu un coș mare și voia să ducă pe linia de luptă nutreț pentru caii comandamentului –
însă acum veni nenorocul :– din cauza luminii proaste și a terenului lipsit de drumuri, înnemeri în
mijlocul Comandamentului român al generalului S.... Așadar prizonier și căpitanul și coșul. Coșul
fu reținut iar căpitanul așezat iarăși în automobil, și un conducător român îl însoții spre români
înainte, adică spre înăuntru. Și acum se întâmplă ceva splendid, căci choffeurul român
încremenește în liniile germane înaintate și căpitanul își recapătă libertatea. Întâmplarea trecu fără
primejdie -și eu putui in cazul de față să liniștesc pe bunul general pentru soarta căpitanului de
cavalerie. Nu, totul a fost positiv, timpul ne trecu strălucit, flecărind despre ”lucruri istorice”din
campanie. 150.Și companionii, lucru de căpetenie, erau foarte amabili. Unul veni să vorbească cu
sublocotenentul von G..., căci ei aveau să pornească într-o patrulare foarte energică; și el mă rugă pe
mine să anunț pe părinții locotenentului nostru, prizonier la ei, că el e bine si că nu-i lipsește nimic.
Vorbirăm iarăși despre Germania. Aproape toți recunoșteau că în acest război Germania duce greul.
Când veni vorba despre soarta României, un ofițer tânăr, care studiase in Germania, socotii:
-” Noi, românii, suntem din fericire optimiști - și-ar fi cazul, în aceste ore, să ni se cam înrăutățească
opinia noastră ”.

Ofițerii români erau sinceri, aveau perfectă dreptate și toată lumea de bun simț gândea la fel, în această chestiune, în
131

mica Românie.
De fapt, găsii eu că nimeni dintre ei nu sufere pentru înfrângerea pe care ei o admit cu liniștită
francheță. După aceeia iarăși își frecau mintea gândindu-se și căutând a face tot posibilul să-mi
urle capul, falschificând starea de lucruri. Ei povesteau că România și anume spațiul de la București
încolo e plin de ruși, pe când de fapt totul era in cea mai grăbită mișcare de retragere. Și unul care
mai ales voia să iasă in relief, întreba, lătrând, în jurul mieu:
-”Spuneți, vă rog D-le căpitan, când după lupta de la Marna vă aflați înaintea Parisului, cum sunteți
azi înaintea Bucureștilor, ați trimes si acolo un parlamentar?”
Atunci eu lovii cu piciorul în podea, isbucnind în râs:
” -Extraordinar spirit- extraordinar!”
Și-au încheiat cu toții, râzând cu mine! 132
Mai ales copilărească simții eu credința ce la mulți găsii, despre grozăvia germană.
La 8 și jumătate îmi dădură ceva mâncare, era și cu cale, căci îmi venise foame. Cum eu
mâncam și cum mă găseam pentru puțin în afara luptelor, ei întoarseră iarăși vorba despre
Germania și-mi descriau cu față tristă pe inamicii noștri. Drept, căci căutau să-mi arate ca putredă
situația noastră. Unul zise cu sfială:
” Dv.-stră trebuie să aveți nervi tari și străluciți.”
- ”Avem încă!”
- ”Da, dar și alții încă îndură, cu Dv.”.
- ”Cine cu noi îndură, câștigă!”
Un căpitan român îmi înaintă o scrisoare. Scrisese femeii sale la Craiova, și :
-”dacă prin gentileța mea mă pot îngriji să i se-mplinească această voie…..”
-Desigur.
- Cu mulțumiri”- 133
În fine, începu ”actul oficial” : Ușa se deschise, un general comandant al Trupelor de Dunăre apăru
și întrebă de scrisoarea mea. Când el văzu adresa, începu iarăși vechiul joc.
151.Eu declarai scurt, că Comandantul suprem, Generalul Mareșal Von Mackensen,0 nu dă nici o
insemnătate formei acestei adrese, după care lămurire generalul luă scrisoarea și trecu în Camera de
consiliu. După puțin timp, venind înapoi cu un întreg alaiu, o mulțime de ofițeri veniră împreună cu
el în jurul mieu. Generalul îmi întinse scrisoarea înapoi nedeschisă, împreună cu alta, către
generalul feldmarechal von Mackensen. Îmi declară apoi că aceasta coprinde o explicație: ”Nu
există nici o cetate București, nici un fort armat, nici o trupă de apărare și nici un comandant. Este
numai armata care apără ținutul”.

132
Comparația ofițerului român era usturătoare: la Marna a avut loc marea înfrângere a germanilor, deja în 1914,care n-
au putut înainta spre Paris. Aluzia era evidentă, în defavoarea bunului căpitan neamț.n.n.
133
Și, totuși: un cavalerism între inamici de război, care nu s-a mai reperat în următoarele generații.n.n.
Nu avui nici de data asta decât vechia declarație și-mi luai rămas bun. Toți erau, chiar și în acest
ultim moment al adunării noastre, de cea mai mare amabilitate – numai, rigidul, dușmănosul colonel
francez dispăruse deodată. Fui legat din nou la ochi, condus la automobil și, prin întunericul nopții,
ne îndreptarăm către avantposturile române din afara orașului. Însă căpitanul de la Avant Post fu
cuprins de o nouă îngrijorare. Omul simțea momentan tocmai teama unei mame pentru viața mea și
declară că nu-și poate lua răspunderea, lăsându-mă să merg mai departe. Ceasul era 11 noaptea, plin
întuneric, locul tot plin de mine și i-ar fi chiar imposibil să mă lase să merg mai departe.Pretextul,
care se sprijinea pe ordine superioare, nu avea alt scop decât acela de a pune o pauză de câteva ore
între ei și generalul Mackensen, pentru a câștiga răgaz și pe care toți îl utilizau. Eu zic:
-”Însă Dv.tră trebuie să aveți legătură cu posturile Dv!”
- ”Nu, posturile noastre sunt datoare să moară luptând – ”înapoi” nu există pentru ele”.
El continuă pe acest ton, pretextând prostește numai pentru a mă opri pe mine.Nu-mi rămase decât
să mă supun. Un loc în casa căpitanului era gata pregătit pentru mine; mă așezai să dorm. Și dormii
sublim! Ne înțeleserăm că imediat ce se luminează, la ora 6, să pornesc. Însă la ora 4 fui deșteptat.
Un adjutant, însoțit de 2 ofițeri, stăteau înaintea mea, amândoi în plină gală, frumoși ca-n povești:
păreau că vor să întreacă frumosul mieu coif de argint. Și imediat începură să declare, ca ultimă
parte a comediei, că: ”Generalul tocmai acum a aflat că eu am fost reținut, că a țipat, revoltat și plin
de indignare; mă roagă mult să scuz greșala plină de neghiobie. 152.Acum trebuia ca cineva să mă
conducă afară prin lanțul de posturi. Și dacă vreun pod svârlit în aer nu ne va da posibilitatea
trecerii, atunci să fiu trecut prin apă”.
Așadar la 4 și câteva minute, înainte, marș. Mergem pe picioare până la ultimele posturi - m-ași
putea prinde că acesta era ultimul soldat român care forma decorul ținutului – acolo ne luăm scurt
bun rămas. Merg apoi împreună cu dolmecerul Locotenent R... la postul nostru. Noi vorbiam și
țipam tare, deoarece prin negură nu ne puteau cunoaște, pentru a nu fi împușcați. Atunci, din
întuneric, răsări în marginea drumului o umbră: primul om german. El auzise vocea noastră și avea
deja înștiințare că suntem cei trimiși – splendida ordine germană ieșea la ivială. Aceasta era la ora 5
dimineața. Curând automobilul ajunse la locul hotărât. Merg la Marele Quartier pentru a comunica,
predând scrisoarea .Șeful Statului Major mă primii îndată, însă, până să-i spun eu măcar un cuvânt
el îmi făcu semn:
-” Noi suntem deja în București. Am intrat pe la nord si nord- vest”
Veni apoi și generalul Von Mackensen la mine și trebui să-i povestesc și lui. Către amiazi mă
găseam apoi lângă comandantul suprem, la podul asvârlit, peste care eu trecusem de două ori cu
ochii legați. Și către seară eram iar în București – în care acum nu mai găsii pe niciunul din bunii și
viclenii miei prieteni din seara trecută.”
 BUCUREȘTII REGELUI FERDINAND

Început de decembrie, 1916.

În această lună, am sosit și eu în jumătatea de Românie în care noi am transportat războiul
din Transilvania peste trecători: prin munți și văi în cari se desvăluie toată măreția alpină, până în
câmpiile întinse ale acestei țări. Câmpii largi ca marea se duc până la orizont.. și în care țăranii, cari
toată munca lor și-o dau acestui mănos pământ, sunt totuși săraci și locuiesc în sate și gospodării
mizerabile, întunecoase si dobitocești. Colind prin micile orașe care sug vlaga țării, în care, alături
de măreție și lux stau ghemuite ignoranța și sărăcia… 153. Și apoi, aici, la București, acest
București care nu are nimic comun cu toate celelalte localități pe care le-am mai văzut. Căci dacă
țara, cu toate imensele bogății ale pământului ei roditor și ale comorilor lui, este pentru țăranii săi și
pentru lucrătorii săi o lume de dureri, așa este și acest oraș cu locuitorii săi. Scandalul specific care
produce aceste dureri, scandalul care pe acest pat al năpăstuiților săraci, ignoranți și limitați în
spirit, crește și se dezvoltă în plin, în Bucureștiul de azi, e de nedescris. Căci mai înainte nu exista în
așa aspră formă contrastul între țară și orașul său, până la acești doi ani, în care România se lehăia 134
în aurul Europei, în care liniile ferate erau cursă de întrecere pentru matrapazlâcuri și șiretenie; în
care bursa era a tuturor bancherilor fără scrupule,a aventurierilor și a speculanților de ocazie. În
afară, războiul își urma cursul- Europa era în prabușire, amândouă alianțele de state uriașe se
aruncau unele peste altele. Între acestea, însă, se afla o ”insulă”, nesupărată de lupte, era ”neutrală”
și purta pe amândoi umerii (tot neutral)- tot ce trebuia acolo afară: cereale, petroleu, ulei, piele,
lână, - ea era neutrală? Deci, cine plătește mai mult? Se dejoacă unul împotriva altuia, se mărește
prețul, și se întâmplă chiar că se plătește acel lucru numai ca să nu fie dat altuia. Și, astfel, România
se înarmează de la toți, își clădește chiar singură fabrici de muniții (granate) și umple magazii și
arsenale. Se dau misiuni, furnituri, fără sfârșit, oricine are legături nu poate da greș. Singuri proștii
rămân săraci în aceste vremuri de aur, proștii cari n-au avut îndemânarea să-și însușească spiritul
”timpurilor noi”. Nemții, coborâtori din familii bogate și care de mulți ani trăiesc și lucrează în
acest oraș mărturisesc unanimi că Bucureștii regelui Carol, Bucureștii dinaintea acestui război, au
fost alții decât Bucureștii de azi. Eu îi cunosc pe aceștia și Bucureștii aceștia sunt un scandal. 135 Ei
ne-au primit pe noi cu aclamări, când am venit ca învingători. N-a fost un neamț care la acest 6
Decembrie, în București, să nu i se ofere flori, căruia să nu i se întindă mâinile, căruia să nu i se

134
Se lăfăia. v.
135
Reporterul autor uită sau se face că uită că toți neutralii fac asta, de la civilizata Elveție la țările aparent neutre, azi ca
și ieri. Tot pasajul despre București este străbătut de o invidie specifică împotriva fericirii popoarelor necivilizate și
neordonate, invidia popoarelor precise și nefericite ca germanii, care, printre altele au pierdut toate războaiele ultimului
secol.n.n
glăsuiască în limba germană. Colonia Germană este mare și acei care erau rămași în țară, în cele trei
luni de război, trebuiră să îndure grozăvii, sgâlțâiți în plină măsură de răutatea șicanelor, siluirilor și
barbariilor. Dar, venind noi aci, răsuflară fericiți, pentru triumful nostru.
154
Lângă ei, însă, stau uneltele tari ale unui întreg oraș, care la prima vedere se aruncă de gâtul
victoriei germane și se lăcomesc să capete favoarea noastră; se leapădă și de trecutul îndepărtat și de
frați, înmlădiindu-se iarăși, repede, după spiritul nou al timpului, căutând cu mijloacele cari le par
mai bune să se alăture de noi, deși felul nostru de a fi îl disprețuiseră din adâncul inimii. Trebuie să
se spună clar: tot Bucureștiul, afară de micul cerc nobil din jurul lui P. Carp, la intrarea noastră în
oraș, era răsvrătit și înflăcărat de o lumină turbure de nedemnă lepădare națională, prin participarea
sa in această oră, acolo, la acea serbare de bâlci, înaintea învingătorului. Eu m-am amestecat în
mulțimea de oameni, adunată pe străzi, cari râdeau mereu și se agitau bucuroși, care fluturau batiste
albe și aduceau soldaților noștri vin și țigări și cu vorbe cari-i trăda că sunt streini, dând impresia de
prieteni, instaurau asemenea dialoguri:
-”Dv.stră sunteți germani?”, întrebam eu.
- ” Nu, eu sunt român”.
– ”Și tocmai Dv. vă bucurați de venirea germanilor?”
-” Toți cei adunați aici și rămași în București, se bucură!”
- Bine, dar intrarea noastră triumfală este anunțarea înfrângerii națiunii Dv.!
-”Națiunii ? Care națiune? Comandanții și șefii războiului sunt cei biruiți! Noi n-am voit războiul.
Noi am câștigat destul și fără război. În fine, oricum, trebuia să se întâmple.Noi știam: dacă vin
germanii, războiul se sfârșește. Și germanii nu ne fac nouă nimic; germanii sunt ai noștri. Nouă ne-a
fost teamă că vin bulgarii și turcii. Aceia bat tot ce văd înainte, omoară tot și prădează casele și apoi
le dau foc. Suntem nespus de bucuroși că au venit germanii.
Și tot așa…mereu, mereu, aceeași strălucită râie care nu cunoaște nici o patrie, nici o credință,
care se grijește numai pentru sine și să-și însușească sieși orice avantaj136.
Situația de căpetenie în această agitație o ocupau evreii; - și Bucureștii au aproape 50.000 de evrei-.
Mă adresai unei dame în doliu. Numai ochii-i întunecați o trădau că și ea voiește să privească
fericită la tabloul scurgerii de trupe germane.
-”Sunteți româncă, onorată Doamnă?”
Dama clătină din cap:
-”Eu sunt ovreică!”

136
Reporterul german greșea. Românii erau sinceri și gândeau chiar așa, era logic să fie astfel, nimeni nu s-a gândit
vreodată, în Țările Române de totdeauna la un război anti-german, până astăzi. Se minunau și îi durea că Germania era
aliata Turciei, a ungurilor, a bulgarilor, etc...n.n.
- ”Însă totuși româncă !”
”-Nu, ovreică!”
155.Și ea-mi declară că iudeii români, nu au altă valoare decât aceia ”de a fi evrei”și nu sunt socotiți
ca români, căci, între aceștia, ei trăiesc fără drepturi, nu pot căpăta împământenire, nu pot obține
slujbe. Lor le era groază de năvala rușilor căci pretutindeni se povestea că rușii prigonesc pe evrei.
– Vin acum germanii, aici, noi trebuie să ne bucurăm, căci, sigur, germanii ne apără contra mâniei
românilor, care au profitat de starea de război de până acum câteva săptămâni, pentru a se năpusti
cu pumnii strânși impotriva ”Jidanilor”.
Ea tăcu, însă ochii ei întunecați vorbiau plângători despre grozăvia ce văzuseră ea și
consângenii ei și pe care ar fi putut s-o vadă iarăși137.
Apoi ”strada” în această primă zi. ”Strada”, căci una singură este strada în care se mișcă toată
suflarea capitalei: ”Calea Victoriei”, un Corso care este ca o defilare a tuturor activităților, a tuturor
pasiunilor, a tuturor sarcinilor. Nicăieri, în toată Europa, nu există un asemenea vârtej de femei
galante și de bărbați fercheși; și fiecare din aceștia poartă pe ei ceva din ploaia de lauri cari din
străvechi timpuri de aur cursese din belșug asupra României, Greciei și Armeniei.
Soțiile tuturor boerilor țării sunt împodobite cu blănuri, prin cari arată prietenelor lor belșugul în
care se răsfață. Și aceste prietene care caută cu ochi arzători și nesiguri să se alăture de noii
suverani, germanii, se așază în cafenele ori în cofetăriile stradei Riegler ori Capșa, beau ”likör” și
privesc zâmbind ciudat, ghemuite pe vârfurile de lac ale pantofilor lor eleganți. Și trag cu urechea.
Și dacă de la o masă se aude șoptindu-se o glumă spusă de ofițerii noștri, atunci ele fac cu ochiul,
arătându-și desenul din jurul ochilor lor învolburați;… gest urmat de un zâmbet cercetător în jurul
gurei lor dulci și răsfățate.
Nu, nu fără însemnătate simbolică este și faptul că nici un oraș din Europa nu are atâția
curățitori de ghete ca Bucureștii. Pe strade se găsesc cei mai buni; și ciocănesc cu periile lor negre
în cutiile de lemn, ori de câte ori trece câte cineva pe dinaintea lor. Iată și dame cu diamante mari
cât nucile pe care le poartă de obicei, întind larg brațele și caută a întoarce o privire. Numai o
privire întâi si apoi, după ce a întors capul începe:
-”Domnul Ofițer a venit din Germania ori deja de la Craiova?”
”Domnul ofițer”, adică subsemnatul, știe poate răspunsul ce-i venea de la cerealiști și n-a pierdut
ocazia să-și scoată-n relief importanța sa de om informat. ”Cerealiștii” sunt pe strade ca și în
cafenele și cofetării. 156.Cu mâinile vârâte adânc în buzunarele de piele neagră, merg agale, cu
spinarea puțin încovoiată, clipind din ochi pe furiș în toate părțile. Și îi vezi iarăși în așteptare. Cum
văd un german în fața unei firme, fuga la el:
137
Evreica nici nu bănuia antisemitismul german care, după război, a dus la tragediile cunoscute. Dar, atunci, avea
dreptate, situația era aceea descrisă de ea. n.n.
-”Pot fi de vreun ajutor D.-lui Căpitan?”
Un altul aleargă, fiindcă nu se găsește tutun pe nicăieri. Atunci îndată unul din acei nobili bărbați se
prezintă cu port-tabacul său:
-” Dacă-mi permiteți, mă îngrijesc eu pentru câteva sute de țigări pentru Dl. Sublocotenent- numai
cineva știe de unde să le ia. ”
Într-adevăr, o greață îți produc acești flăcăi din cari nici unul nu ți se prezintă ca dușman în
mod cinstit. Și aici, în cuceritul București, amintindu-ne timpul din Franța si Belgia, stima noastră
crește puternic pentru dușmanii noștri din Vest. Învinși ori nu, ei au o patrie- ei rămân credincioși
patriei lor și nu doar credinței numite” căutarea de avantagii”. Și aici merge totul pentru avantajul
propriu138. Femei gătite si sulemenite se fâțâe în toate părțile pe străzi, purtând pe benzi albe,
cochete, crucea roșie; copii și tineri adolescenți țipă în limba română, împărțind ilustrate cu chipul
lui Hindenburg, Falkenhein și Mackensen, cei care, mai toți, în cursul anului și zilelor ce au trecut
erau cei mai aprigi asmuțitori contra Germaniei; și, iată că acum deodată vorbesc nemțește și dacă li
se poate da crezare, ei au făcut toate sacrificiile ca România să nu facă pasul fatal de a se alipi
dușmanilor noștri. Așa sunt ei în contra noastră.
Unul pentru altul? Un singur caz voi povesti, nu se poate mai clar. Totul se petrece la
încrucișarea bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei: Un convoi de 120 de prizonieri români sunt
aduși sub conducerea câtorva soldați germani. Românii nu merg in marș regulat, din cauză că sunt
murdari și obosiți. Oamenii de pe stradă îi privesc pe acești sărmani ostași ai țării lor, ca pe un
spectacol cu străini. Câțiva flăcăi îi batjocoresc și le adresează cuvinte de ocară. Unul din soldați,
un slăbănog, blond, se uită rugător în mulțime și face gestul băuturii- era însetat . Atunci un tânăr nu
tocmai copt, făcu semn c-a înțeles si merse grăbit să aducă apă. Imediat vine înapoi cu o sticlă plină,
o întinde prizonierului și se trage înapoi iarăși. 157.Însetatul mulțumește și pune sticla la gură - și
deodată scuipă cu scârbă, trântind sticla la pământ, că se face țăndări. Inventatorul acestei glume
năroade râde în mulțime și cu el râde toată lumea.
Oh, nici o îndoială, acest oraș e un scandal139.

CĂLĂTORIA DE CRĂCIUN, DINCOLO DE BUZĂU

138
Și aici greșea profund, plin de prejudecăți cum era, neputând vedea că românii nu puteau avea ura invidioasă a
francezilor ,a belgienilor, sau a englezilor, etc. contra germanilor, față de care orice român cunoscător avea respect și
venerație, pe lângă faptul că niciodată, în Istorie, vreun stat german, nici măcar Austria înseși, nu a intrat în conflict cu
Țările Române . Intervenția germană a fost o surpriză neplăcută pentru românii cu regi germani, deși se știa cum
funcționau alianțele. Dar, repet, lumea de pe stradă era sinceră cu germanii, chiar și în 1940.n.n.
139
Aici are dreptate germanul, care a văzut clar atitudinea de cutră balcanică, de gaiță și de amoralitate, care , și ea, face
parte din caracterul românului orășean, mahalagiu sau boier.n.n.
 Războiul are în sine frumusețile sale. Câte cineva își indreaptă viața după mersul
războiului. Și, după cum se zicea la noi mai demult: ”de Paști mergi iarăși la Meran”, acum se
poate zice: ”De Crăciun vreau să fiu iarăși în prima linie, în primele șanțuri”. Aceste expresii sunt,
așadar, și de data asta, folosite de militarii noștri. Anul trecut, pe vremea aceasta, soldatul nostru
era la Kortewilde în sudul Belgiei; iar anul acesta trebuie să fie dincolo de Buzău, acolo unde se
întinde granița între Moldova și Walachia. Ofițerul de la U.O. K., care se ostenise mai ales pentru
această călătorie de Crăciun se lumină la față:
-”Legăturile sunt splendide! De la Paști pornește un tren la 8 dimineața, care la ora 12 (prânz) este
la Buzău .
–”Nu este posibil”?!
– ” Însă, natural, mergând fără întrerupere. În Buzău luați Dv. o trăsură a Diviziei, și sunteți seara
la orele 23 la Statul Major. Sau la 24. În dimineața de 24, puteți merge la linia frontului și acolo
rămâneți pentru noaptea Crăciunului! E bine?”
– ” Strălucit - și mulțumii cu căldură.
Așadar, pe 23, dimineața, înainte de orele 8, mă găsesc în gara Ploiești. Gara nu mai este așa
impunătoare cum era; câteva bombe au isbit-o-n plin din aeroplane, și au aprins-o, și așa a rămas și
azi. Pentru asta, dela tren nu se vede nimic în lung și-n lat. Mă adresez unui ceferist bavarez care-
mi spune:
-”Trenul? Se formează numai îndată ce vine cineva care-l comandă.”
- Așa? Frumos.
-Iată, vine Căpitanul de cavalerie.
Căpitanul de cavalerie! Era el care forma trenul. Vine încăodată pentru a-mi da mâna și așa, pentru
noaptea de Crăciun, ne luăm adio nu fără a cânta muzica marei sărbători. În adevăr e grozav de
fercheș. Noi stăm și flecărim și între timp:
– ” Trenul e format”
Aha, acolo e atașat un vagon. Câteva femei românce ne încercuiesc, pe mine și pe căpitan, și
apucând măturile încep să curețe murdăria groasă de o palmă de pe peron. Demn de observat –
niciodată Ploeștii n-au fost măturați, curățenia nu există. Orișicât, acum că au măturat, nu mai sunt
obligat să stau nemișcat, într-un loc, pot păși liber.
158.Este ora 8 și jumătate. Mai departe la capătul gării sunt adunați o mulțime de soldați cari
vor să mă vadă. Acolo încă mai sunt câteva vagoane deschise care se încarcă. Prizonieri români
pun în ele lăzi cu vin, saci poștali cu scrisorile soldaților pentru Crăciun. Și la ora 9, lucrul e gata.
Pot să mă urc în vagonul de clasa I –singurul vagon de persoane. Cu mine în compartiment, un
român și bun și bucuros, în vârstă ca de 30 de ani. Trei despărțituri cu câte 6 locuri; însă de la o
sofa cineva a luat catifeaua cu el, altul a deșurubat lampa, un altul a luat ca amintire soneria de la
ușe….
–Așadar peronul gării este foarte frumos, remarc eu.
Tocmai acum un Petroleumtank uriaș începe să ardă înălțând spre cer fanionul său de fum negru.
La 9 și jumătate, trenul ”gata!”
– Numai locomotiva lipsește.
Un casier care trebuie să ducă o ladă cu bani spuse: ”Plecarea se face sigur, numai că nu așa
precis.”
Și un altul explică:
-Acum totul depinde de mașina pe care noi o vom obține – să sperăm să fie mai mare – cu cea mică
facem exact 30 de ceasuri până la Buzău.”
- ” Ce?!”
- ”Da, de sigur, eu am venit ieri în 30 de ore .”
– Perspectiva devine din ce în ce mai frumoasă, îmi zic.
Căpitanul înălță din sprânceana stângă și râse, râsul său copilăros, vesel. Zice:
-” Merge fără întrerupere!”
Noi mulțumim ofițerului:
– Naaa, noi suntem deprinși cu supărarea și mizeria!
Alături, soldații au aprins foc și gătesc. Ei nu știu ce necazuri au alții. Comandantul gării trece pe
dinainte:
-” Desigur, tot mașina cea mare vine.
Mda. În 4 ore ea a fost reparată și totul va porni imediat .”
Și, aievea, vine direct cea mare, încălzită cu petroleu. Mândră, ea calcă de pe o linie pe alta,
admirată din toate părțile și merge în fine înaintea trenului nostru.
-Deci, acum odihniți-vă .
Eu zic:
-”Dacă trăsura Diviziei mă așteaptă în Buzău la ora 12 ? Acum este deja 10.
Domnul cu monoclu chior moțăi din cap și rîse.
La 10 și jumătate, strigă unul, deodată, cu putere :
-” Urcarea! Dați-i drumul; fiindcă are întârziere, fiindcă sublocotenentul este gata”- ”
159. Așezându-se pe banca jupuită, cineva face încă o observație:
– Cu Dumnezeu înainte, lucrul merge, vom călători cu un tren direct. Cunoașteți Dv. Bercenii?
Albeștii? Inoteștii? Mizilul?
-” Nu.
- În Mizil sunt pe deplin convins că în 4 ore n-ajungem la destinație.
Și în Ulmeni, ale cărei magazii cu grâne fuseseră aprinse de ruși și ardeau încă, mașina ne lăsă pe
loc și-și continuă drumul din gară. După o oră însă, în timp ce soldații alergau înfășurând de la
vagon la vagon fâșii colosale de hârtie telegrafică dela aparatele gării, iar alții își prăjiau sau
încălzeau cafeaua pe munții uriași de cereale aprinse, locomotiva se întoarse, observând că noi
rămăsesem înapoi. Un ceferist pretindea, scuzându-se, că ”ei au făcut inspecție numai pe întâia
parte de drum – pentru mine”. Ce să spun! A vrut să se odihnească o țâră, la sfârșitul călătoriei; în
orice caz, sunt fericit că s-a agățat iarăși înaintea noastră.
În vagon trebuia să te înfășuri strașnic în blană, căci încercarea casierului de a te încălzi
cu fumul țigării nu părea cu succes.
Afară s-a înnoptat. Unul avu o lumânare pe care noi o lipirăm pe pardoseală, și aveam astfel
între noi o slabă și tremurătoare lumină. Afară, în apropierea noastră, pe vagoanele deschise
soldații cântă; ici și colo se aude câte o împușcătură. Roatele vagoanelor țăcăne pe șine. Cearcănele
roșii ale felinarelor iși aruncă tremurând lumina lor în spațiu și mor în întuneric. Cum stam înaintea
micei lumini, jumătate pe întuneric, zice unul:
-”Către ziuă – către ziuă, în patrie, ard pomișorii”
În urma acestor cuvinte toți amuțesc.
- Mai avem de călătorit câteva minute ori câteva ceasuri? Cine vrea să ne spună cum stau lucrurile?
Lumânarea este însă mică și ceasul este abia 7 seara. Trenul se oprește undeva în negrul
întuneric ce ne învăluie. Sguduituri și huruituri; voci din afară.
Unul întreabă din întuneric :
”- Ei, camarade, aici e Buzău?”
Celălalt,tot din întuneric îi dă replica:
-Nu se poate.......
Se bâjbâe în întuneric. Și totuși, fiecare dintre oamenii cu care am călătorit în timpul zilei, devenite
acum niște umbre îngrămădite și pictate pe pachete, a găsit cuvinte de urări pentru sărbătoare. E
întuneric pretutindeni. Numai silueta ruinelor gării se ridică ștearsă în lumina stelelor. Și înainte,
împrejurul mașinii, mocnesc două felinare, iar mașina răsuflă pufuind, înfierbântată cum era cu
țiței, ca și cum ar fi făcut cine știe ce grozav lucru.
p.160. Deci 8 ore de călătorie. Acum e ora 7. De la orele 12 mă așteptase trăsura.
Hm!Văd viitorul întunecat, însă nu trebuie să te lași prea ușor descurajat. Ce putea să facă un
om mai bine, seara la orele 7 ore, în Buzău? La capătul Munteniei? Să meargă la Comandament, să
i se dea Quartier, apoi să meargă la popota ofițerilor și să i se aducă cina cuvenită. După ce s-a făcut
asta, să-și facă placuri ca un om sătul, în casă și în curățenie.
Prin întunericul compact, întrebând, mă condusei în oraș. Găsii și acolo aceleaș lucruri ca și la
Ploiești: noroiul stradelor însă e mai presus de închipuire. Și mai apoi, dintr-o dată mă pomenii cu
un câine mic galben care-mi ținu tovărășie, oprindu-se când mergeam eu, alergând când porneam
din nou ca și cum ne-am fi cunoscut, Dumnezeu știe de când. După un sfert de oră, de când
intrasem în quartier, într-o casă ce trimetea ușoare raze de lumină afară, se prezentă la mine un
infanterist, tânăr, blând, modest și șiret. Se opri, luă poziție si-mi spuse numele lui - de unde-l
cunosc?!
- Saxonul!
Aaaa, saxonul, ordonanța vechei mele cunoștințe, căpitanul L...cu care legasem prietenie pe
frontul de Vest și din nou în primele săptămâni ale înaintării în Oltenia. Este și el, acum, la Statul
Major al Diviziei pe care o căutam.
”Saxonul” raportează:
-” Da, Dl. Căpitan este aci!
Și Dl. Căpitan are și pentru mine quartier, căci Dl. Căpitan are o întreagă locuință aranjată. Acum
haiti! Noi ne mișcăm și micul câine se gălbenește tot pe lângă mine. Câteva minute mai târziu, ne-
am ajuns țelul. Căpitanul este mișcat de bucurie, îndată ce mă vede. În Pietroșani dormisem câteva
nopți în aceeași cameră- aci o să am una personală. Și chestia aceasta cu divizia noastră în acelaș
loc, este mare lucru. Desigur așa este! Pe lângă toate, mai avea și 6 cai și 3 căruțe pline cu bunătăți
de Crăciun pentru Statul Major: un pom de Crăciun, vin, lumânări și tot ce e posibil și trebuie să fie
la o sărbătoare ca aceasta.
16. Divizia lui se afla în Cilibia, când a părăsit-o el, acum două zile – nu prea departe, pe malul de
sud al Buzăului, vre-o 20 de Km depărtare. Mâine dimineață ne oprim acolo și in 4 ore vom ajunge,
ba chiar voi putea să merg mai departe, spre linia de luptă, totul e să vrem asta. Așa deci, iar merg
toate lucrurile bine și cum în popotă țiganii români murdari cântau ”Deutschland – Deutschland
uber alles”, și ”Șumi Marița” ca și cum erau grozav de înflăcărați de victoria noastră, mă găsii și eu
răsplătit cu totul, prin ofițerul care se ocupa cu funcționarea perfectă a legăturii de comunicație, cu
mașina cea mare cu petrol și cu ”Buzeul”. Așa se întâmplă câteodată, rar da bine, să fie totul gând la
gând cu bucurie.
Târziu de tot, în dimineața de Crăciun, pornim iar la drum. O lumină blândă de primăvară se așterne
peste oraș, cerul este luminat violet și mii de ciori negre-albastre se înșiră în infinit sburând în joc
cu negrele evantalii cari se deschid și fâlfâie, se închid și joacă în această lumină ca niște frunze
purtate de vânt.
Stam încă în poarta casii și priviam la cârdurile acelea, când ceva mă atinse la picioare, făcându-mă
atent: era micul câine galben de ieri, care toată noaptea a stat lungit înaintea porții. În curte văd apoi
toată mulțimea adunată cu care căpitanul pornește mai departe. Trei vehicule – o înaltă cariolă de
vânătoare și două trăsuri de subsistență. La acestea, 6 cai și 3 români: 2 țărani vizitii și un tânăr
ovrei ca tâlmaci, toți trei, soldați prizonieri din acest războiu. Peste toți, ca intendant, un soldat de
ordonanță, saxon, acelaș svelt, blond, modest și șiret. Natural și ”Brătianu”. Brătianu frumosul,
sveltul câine de vânat, Pointer, și apoi sărmanul, mic câine galben pe care noi nu-l puteam lăsa în
părăsire . Căpitanul râse văzând uimirea mea:
-” Grupa de armată L. ! Își are totul sfărâmat, cum vezi la mine aici, tot material găsit: care, cai și
oameni.”
Și ridicând cârja vârtoasă, glumind ca un evreu:
-”Eu nu aveam decât acest toiag când trecui Iordanul”.
Într-un butoi de vin desfundat, așezat pe un furgon, îngrijise să se pună un mare pom de Crăciun
care seara nu putea lipsi de la serbarea Diviziei.
162. Cutii cu lumânări, chibrituri si toate celelalte mărunțișuri. Apoi așeză ordinea de marș
a”Coloanei” serbării și, în fine, rândui călătoria de Crăciun pe stradele murdare ale Buzăului și pe
drumul de țară către Tăbărăști.
-Dacă totul merge bine, suntem cu puțin înaintea prânzului în Cilibia, la Divizie.
Cum toate drumurile pe care noi le parcurgeam au fost folosite de zeci de mii de poveri pe care
le-am suportat, sunt încă semănate cu semne din luptele trecute. Însă, o minunată zi de vară se
așternu peste aceste semne și răni, peste neînchipuit de întinsul șes al cursului Buzăului, la stânga
noastră, peste ogoarele negre și câmpiile mlăștinoase, peste grădinile cu vii. Numai că uneori ne
încopcează, ca un uriaș invizibil, câte un tun aducător de moarte, și-l amenințăm cu pumnii strânși.
Atunci urlă surd și urletul lui se rostogolește deasupra noastră făcând să se cutremure pământul
moale, vibrând întunecați fiori de groază în aer . Tunurile grele scuipă focul lor, acolo sus. Coloane
merg pe drum; și cai morți, câini împușcați, care sfărâmate, arme românești azvârlite și echipamente
de tot felul zac ca semănate pe laturile drumului, în șanțuri și peste câmpuri. Abia se disting în zare
doar puține adunături de case, unde locuiesc oameni cari cultivă această țară. După câteva ore de
drum ne oprirăm și noi, liniștiți, pentru o mică gustare . După câteva minute, pornirăm iarăși la
drum; caravana noastră s-a mai lungit. Înapoia unui furgon sunt legați doi cai buni și lângă butoiul
de vin proaspăt tăiat, un berbec bătut, al cărui cap atârna înapoi. –
-”Pentru schimb” zise Saxonul arătând către niște mici zbârliți cai rusești- ”nimeni nu știe ce poate
să fie pe drum” .
Prindem a merge înainte. Către râu, terenul se face din ce în ce mai mlăștinos, aici la poștă, unde
drumul se ramifică spre pod, semnele grelelor lupte se înmulțesc și drumul se înrăutățește. Mergem
astfel 5 Km și după aceia scăpăm.
Ajungem în Cilibia – aceasta însă are cu totul altă față decât cum ne asigurase căpitanul. 163.
Coloane staționând, un parc de automobile, telegraful fără fir, scântei, însă nicio o divizie.
– ”Unde este divizia?”
Unul zice: ”Eu cred că e înapoi”.
- ”Înapoi?Absurd!
- ” Înapoi până la pod și apoi peste râu!”
– Posibil, însă încotro se îndreaptă?”
Un săltat de umeri.
-” Unde e așezată Divizia?”
După un moment, unuia-i sclipi prin minte:
- ”S-a înapoiat la Găvănești, deja de alaltăieri!”
Harta in față : Găvănești; numai atât, nu e rău!
Așadar, înapoi la poștă, apoi spre nord înspre râu, peste pod spre Beilic și iarăși spre răsărit.
Doisprezece, treisprezece km. toată afacerea –eh, aceștia-i facem noi. Însă chiar pe drumul către
pod încep greutățile, căci această cale printre mlaștini nu este decât un șir de gropi cât omul. Până-n
genunchi înnoată caii în mocirlă și sute de care sfărâmate, părăsite, sute de cai împușcați ”de grație”
și aruncați, arătau cât aveam de luptat pe acest drum. Se lucra înaintea noastră pas cu pas. Prânzul a
trecut de mult. Caii asudă- vizitiii români vorbesc cu ei, îi îndeamnă, pe când sfârcul biciului
lovește fără milă. ” Înainte fetițo, înainte, trebuie să te înveți. Nu svârli cu picioarele că n-ai nici un
câștig. Ce? Ești bolnavă? Doctoru- e aici!” O nouă lovitură de bici. Te doare inima de aceasta – însă
nu merge altfel.
Ajungem la podul de peste Buzău; era zvârlit în aer. Pionierii noștri îl refăcuseră însă el era acum
de lărgimea unui car și noi trebuie să așteptăm până ce șirul de prizonieri care tocmai erau pe pod
trec dincoaci. Înaintea noastră se întinde pe un colosal pat de nisip cenușiu străpuns de cursuri
sălbatice de apă, Buzăul. Care grămadite stau răsturnate în acest nisip, scăldate de apa noroioasă
într-un hal de nerecunoscut iar pe deasupra stoluri de ciori. Și peste această albie de nisip se întinde,
îngust și lung de câteva sute de metri, podul. În sfârșit vin dinspre cealaltă parte a râului primii
prizonieri ruși din aceste ultime lupte. Pungași negri ca pământul, cu hârșii de miel înclinate pe
căpățâna osoasă. Staturi mari solide, în cea mai mare parte tineri, în parte prea tineri. În tot, material
minunat și neasemănat de bun față de cel adus de români in ultimele lupte. La infinit se lungește
acest șirâmboi de tineri feciori care nu mai ia sfârșit.
164.Sute, sute și iarăși sute. Caii se odihnesc acum. Pe lumina zilei se așează o licărire tristă.
Căpitanul chiamă la sine pe un conducător:
-”Câți sunt?„
- ”1400”
Până la urmă trecură și ne lăsară podul liber. Pornim. Beilic-ul – un cuib plin de jale. Mai departe –
și suntem în Găvănești. Căpitanul mă întreabă:
-”Voiți să mergeți imediat spre linie?”
” –Da, desigur dacă cumva este posibil.
Peste puțin, suntem în sat.
- ”Unde e așezată divizia ?”
– ”Divizia nu mai este aici. A înaintat! Divizia este de ieri la Slobozia”.
-Aaaaaoleu!
Aducem iarăși o hartă și ținem sfat de războiu. ”Slobozia-Galbenu”. Ni se comunică:
-Acest sat e mult mai la nord-est de aici și drumul se termină la câteva sute de metri înapoia
Găvăneștilor, apoi mergeți numai de-a curmezișul, peste câmp. Spre a parcurge acest drum ai două
posibilități: către est prin mlaștină și numai pe lumină de zi, ori înapoi la Beilic și apoi peste șes
către nord-est. Însă peste șes mergi până la Slobozia, 20 km, fără să dai de vreo casă ori de vreun
pom. Drumul ține 3 ore. Gândiți-vă: lumina zilei a început să slăbească; sub nu mai puțin de 4 ore
nu e de făcut acest drum și de acum nu mai aveți acest timp, nu ajunge.
Lângă noi intră o coloană, într-o curte părăsită. Ei se opresc pentru o zi și sărbătoresc noaptea
Crăciunului aici. N-ar fi mai bine să facem și noi așa, decât să umblăm toată noaptea fără drum și
în neștire? Dar pomul de Crăciun pe care-l aveam în furgonul nostru și butoiul de vin? Iar Divizia!?
Să aibă și ea Crăciunul ei, chiar dacă am aprinde bradul la 8 sau 8 și jumătate. Deci, hai la drum.
Plecăm. Mergem peste ogoare, după urmele de roată care taie adânc în pământul negru și gras.
Ultimele colibe din Beilic dispar în urma noastră; în jurul nostru nu e decât o câmpie imens de
întinsă. Câteva cumpene de fântâni uriașe stau presărate în depărtare – aceasta este totul. Amurgul
se lasă încet. Aruncă umbră peste urmele roților care taie nămolul. Înaintea noastră bubuie tunurile;
noi chiar spre duduit ne îndreptăm. Și se răcorește din ce în ce, cum apune soarele.
165.Undeva în depărtare, mici de tot, vedem o altă trăsură mergând și un călăreț în trap. Pe ici pe
colo zac unelte părăsite, care frânte…. Întunericul își aruncă umbra sa. Noi mergem mereu. O
dungă subțire roșie de foc apare în spatele nostru pe cer, apoi dispare. Noaptea vine peste noi.
Urmele de-abia se mai pot recunoaște. Bâjbâim tot înainte în întunericul nesigur. Suntem în trei
trăsuri, dar nici una nu poate să vadă pe cealaltă; numai prin strigăte ne ținem unul de altul. În fața
noastră, în depărtare, fulgeră câte odată luminând roșu împușcături de tun și apoi iară un tun bubuie
năbușit, amenințând și cutremurând noaptea după cum a cutremurat și ziua care a trecut. Sfere
luminoase se ridică în sus; stau ca niște lumini albe, departe, apoi coboară iarăși jos. Pământul
devine din ce în ce mai rău, moale, mocirlos, scârbos. Să fie ora 8, dar nimic. De jur împrejur nu e
nici o lumină, nici o casă. Unde om fi oare? Poate c-am pierdut demult direcția. Din cauza privirii
obositoare în întuneric, amuțești și te tot gândești: acuma-n patrie, peste tot, ard pomii de Crăciun.
Dacă ne-am plimba acuma pe străzi și am vedea în dosul unei ferestre....
Căpitanul zice:
-”Ar fi trebuit să rămânem la Găvănești. ”
Deodată trăsura se oprește. Ne-am înămolit. Până la buceaua 140 roții stă trăsura în nămol și ce e în
fața noastră e și mai rău. Vizitiul român a pierdut urma – am nimerit aievea într-o înfundătură, deci,
hai înapoi. Căpitanul înjură, dolmecerul ovrei traduce românilor aceste cuvinte măgulitoare.
Saxonul aduce caii de rezervă. Toate acestea se petrec în întuneric beznă. Cu greutate, ieșim afară.
Unde este urma? Ne răspândim, căutăm, bâjbâim în întuneric, ne ținem laolaltă prin strigăte. În
zadar. Dumnezeu știe unde am pierdut drumul . Ceva mare, negru, stă pe câmp amenințând : ași, era
o ambulanță românească părăsită. Căpitanul zice:
”-Nu mai avem încotro – trebuie să bivacăm.
Ne adunarăm, punem caii și trăsurile în cerc, apoi cad primele lovituri de topor asupra ambulanței –
ea trebuie să ne dea lemne pentru foc. Câteva minute mai târziu pâlpâe flacăra, se împlinește, noi
stăm în jurul ei, ținem mâinile și picioarele deasupra flăcării. Caii sforăie și mănâncă ovăzul.
Câinele mic și galben se bagă tremurând în mine.
166. Crăciun. În fața noastră -n depărtare se aud împușcături. Iară se înalță globuri de lumină, stau
locului și cad. Și deasupra noastră o boltă neagră ca o frunte de iad.
Crăciun! Apoi din depărtatul întuneric s-aude strigând o voce:” Kamerad, Kamerad!„
- ”Ei cine este?”
- ”Am greșit drumul, pe unde mergem la Robeasca?”-
-”Nu știm! Veniți încoace !”
Și, iată-i că vin! Două trăsuri de la telegrafie – prusaci de răsărit. Ca și noi, se rătăciră, constrânși
de întunericul de nepătruns. Stau și ei acum la focul nostru, trăsurile lor lângă ale noastre. Focul
însă este ca un glas care chiamă din depărtări pe rătăciți. Și mai mulți și mai mulți se găsesc
împreună și în curând ne facem vreo 30, ghemuiți pe vine, încălzindu-ne degetele rebegite deasupra
flăcării. Scânteile se împrăștie și lanteții aprinși troznesc.
Un glumeț, țintindu-mă cu privirea, zise:
-” Acum ar cam trebui și Dl. Dr.locotenent să ne ție o cuvântare de Crăciun.
Ciudat cum îmi lipsesc cuvintele. Numai unul știu și pot zice:
” Camarazi, gândiți acum, din toată inima, acasă !”

Buceà, bucele, s.f. 1. Manşon de metal montat între două piese; bucşă. ♢ Căptuşeală de fontă din interiorul unui
140

butuc de roată (de car, de camion etc.).

Toți sunt muți. Un tânăr flăcău care sta nemișcat, înțepenit asupra focului, își întinse amândouă
mâinile peste para care bâlbâra, roșie și două lacrămi îi licăriră pe obraji .
-” Dumnezeu s-a făcut Om, da, Om!”, începu el nebunește și apoi liniștit: -” Da tocmai de aceia....”-
Rugai pe căpitan să ne dea pomul de Crăciun. Îndată pomul a fost pus lângă foc între toți cei
împrăștiați. Și în cele din urmă tot eu le vorbii lor. Le povestii de sublimul dar al păcii pe care
Kaizerul nostru voiește să-l dea fiecărui german- nu numai, ci întregului pământ, el voiește să dea
pacea, cu prilejul acestei sărbători. El vrea sfârșitul războiului cu tot dinnadinsul; el voiește să fie
pace! Milioanele de ostași de pe câmpurile de bătaie și milioanele din patrie doresc să serbeze
această sărbătoare, în pace.
Le mai vorbii eu și despre multe altele, cari nouă și întregului pământ nu ne-au îngăduit acest dar al
păcii141; și că de sfânta voință germană atârnă ducerea înainte a luptei, cum și de încrederea în noi,
înșine, pe mai departe.
167. Cum eu tăcui, toți se ridicară, ca un singur om, în picioare, în jurul focului și fără ca cineva să-i
înboldească la aceasta, toți cei 30 de oameni cântară solidar în cor la acest Crăciun cântecul nostru:
” Deutschland, Deutschland ǖber ales!”
După aceia, vorbi căpitanul. Puternice cuvinte ostășești, după care isbucni un întreit ura!...
Lasă apoi să se aducă berbecul de la cutia cu ghiață..
– ” Cine știe să-l jupoaie?
Un prusac voinic are deja în mână un cuțit.
-”Acesta nu este primul berbec ce-mi cade-n mână în acest război și nu va fi cel din urmă!”
Rîserăm cu toții.
Într-un sfert de oră s-au așezat pe foc grătarele noastre cu fleici, coaste și antricoate. Căci un grătar
avem până și noi:- gratia de sârmă de la coverta trăsurii sanitare, întinsă pe 2 pari. Încă și ceai voim
să fierbem- și țigări și țigarete ce avem, totul punem la bătaie.
Cântăm încă odată frumosul cântec al pomului:”O,Tannenbaum”, și altele cari se cântă în patrie și
care cu toate tunetele apropiate, Îl vestesc pe victoriosul Trimis al păcii: ”Noaptea liniștită –
Noaptea sfântă”- Stille Nacht, Heilige Nacht ”!
Eh! Noi voiam să fim la Divizie și în primele linii; s-a întâmplat altfel. Pribegind și rătăcindu-ne
prin mlaștină și pustiu, am sărbătorit Crăciunul în mijlocul unei grămezi de camarazi și frați de
ursită. Fu frumos și așa, căci pretutindeni se înalță sentimentul sfânt, în inima germană, în această
noapte.

VICTORIA ARMATEI A 9-A IN ROMÂNIA. DECEMBRE 1916

141
….de încăpățânarea anglo- iudeo-masonică de a continua războiul cu orice preț, pentru a distruge Imperiile încă
existente, n.n.
 Armata a 9-a care liberă Transilvania de armata română năvălitoare și apoi, ca o vijelie,
rupse valurile Alpine, prin văile adânci ale României și cuprinse Bucureștii, este acum sub comanda
grupei de armată a generalului feldmareschal Mackensen.142Acțiunea sa proprie, absolut legată de
succesul militar, de o însemnătate mai presus de orice exemplu, a condus la încheierea sigură a
luptelor și la victoria noastră. Astfel, a sosit poate acum momentul ca după o înaintare fără odihnă,
după evenimente abia trecute, dar deplin săvârșite, care întrunesc laolaltă liniile victorioase de la
Petroșani până la București într-o largă continuitate, să prezint în mod sistematic expediția. În
rândurile ce urmează fac exact această încercare.
Dacă cineva aruncă o privire peste puterea de înaintare de care dispunea Armata a 9- a la
sfârșitul lui Octombrie, atunci va recunoaște înaintea tuturor două mari grupe:
168. -Întâia coprinde Corpul generalului Von Morgen și Von Stabs și sta la nord de Câmpulung, la
sud de Brașov și mai departe către răsărit, peste Pasul Tătarului și Pasul Botza.
-Cea de a 2–a, sub Generalul Kraff von Delmensingen la sud de Pasul Turnu-Roșu.
-Alături de acesta, în Pasul Surduc, lucra cu forțe limitate generalul bavarez Von Kneisel și la
Orșova o grupă slabă de trupe Austro- Ungare. Contra acestor forțe, românii se împotriviră cu forțe
superioare și mai ales în pasurile de la sud de Brașov: pasul Tȍrzburg, Predeal și în pasul Olt- unde
conduseseră o amarnică rezistență. Deci, se pune întrebarea cum s-a putut ajunge la zdrobirea
acestei încăpățânate forțe de apărare inamică, datorită deciziilor luate, pe de o parte de
comandamentul superior al armatei și pe de altă parte de împrejurarea că șefii superiori ai armatei
conduseseră organizarea fortificațiilor, făcând posibilă realizarea unei relative cumpene între
întinsele granițe ca, pe acest temei, să se facă posibilă așezarea trupelor disponibile. Părerea cea mai
adoptată se pare c-a fost aceia de a izbi cu forțe mari la sud de Brașov, cucerind astfel linia cea mai
scurtă cu Bucureștii ; pe când varianta a doua trebuia să impună executarea planului de presiune
asupra văii Oltului, prin pasul Turnu- Roșu, despărțind astfel Oltenia de restul țării. Amândouă
ideile se băteau, de fapt, cap în cap, căci adversarul părea că tocmai pe aceste linii aștepta ofensiva
noastră; aci adusese forțe mari, artilerie multă și-și clădise din timp lucrări de apărare, întocmite cu
multă grije. În această grea cumpănă, Comandantul Suprem al Armatei a 9-a, generalul de infanterie
von Falkenhayn luă hotărrârea de a încerca ofensive puternice, demonstrative, în fiecare din aceste
poziții, ca în aceste atacuri adversarul să se vadă împresurat și, atunci, cu forțe mari să-i cadă pe
negândite, în spate, pe unde el nu se aștepta. După ce studie și recunoscu cea mai bună poartă de

142
Anton Ludwig Friedrich August von Mackensen (6 decembrie 1849 – 8 noiembrie 1945), înnobilat ca „von
Mackensen” în 1899, mareșal german.A comandat cu succes în timpul Primului Război Mondial (1914–1918) și a
devenit unul dintre cei mai proeminenți și competenți lideri militari ai Imperiului German.
erupție peste valurile carpatine, hotărî lovitura pe la capătul vestic al țării și anume prin Pasul
Surduc .
La 1 noiembrie, generalul Von-Falkenhayn se deplasă la Petroșani, pentru a se acorda cu
conducătorii trupelor, asupra planului ”întreprinderii” și a le da detalii.
169. După cum am fost informat din convorbirile mele la Comandamentul Suprem al armatei, nu se
hotărî nimic în această consfătuire intimă, datorită greutăților cari se opuneau acestui imens plan.
Era și rămâne o îndrăzneală, a străpunge la începutul lui noiembrie frontul din amândouă părțile ale
strâmtei trecători Surduc, ce este înconjurată de stânci înnalte. Era și rămâne o mare problemă a
deveni ”ofensiv” la începutul iernii, în acest ținut ale cărui înălțimi se urcă la peste 2000 m. către
cer! Cu toată această chibzuială și planuri alternative, generalul Von Falkenhayn ținu morțiș la
proiectul său – căci el cunoștea puterea și dorința de biruință a trupelor sale și cunoștea și calitățile
și credincioasa supunere a colaboratorilor săi, toți, vechi conducători de oști. Deci, în toată liniștea
și cu mare chibzuință s-au făcut preparațiunile pentru întreprinderea planului hotărât. Și în acest caz,
numai luarea prin surprindere și iuțeala care nu lasă pe inamic să-și revie erau chezășia succesului.
Pentru a face cu putință rapiditatea mișcărilor noastre, a trebuit să se aranjeze aprovizionarea cu
munițiuni și hrană în cele mai mici amănunte. Trebuia să se întrebuințeze un drum îngust, singurul
la dispoziție. Comandantul suprem hotărî răgazul de 10 zile pentru deschiderea trecătorii, de la
început până la terminarea pregătirii, iar ziua de 11 Noembrie fu fixată ca pentru începerea
ofensivei . Armata a 9-a a respectat acest termen, punctual . Nimic din cele întâmplate pe celelalte
părți ale frontului nu trădă însă ce se pregătea de la Petroșani.Numai că românii, în zilele următoare
lui 5 noiembrie, au fost deja goniți din șiragul de stânci de pe partea cealaltă a trecătorii. Aceasta
însă lor li se păru numai ca o întâmplare de o însemnătate pur locală- căci pe nicăieri nu ghiciră că
trupele germane împingeau înainte, că grupa lui Krafft von Dellmensingen 143 rămăsese în înaintare
și că atacurile germane pe alte locuri au fost continuate fără să-i slăbim un moment. În ziua de 9
noiembrie, generalul Kühne 144 care comandă trupa de atac în trecătoare, raportă că ”e gata”. A 10-a
zi de noiembrie s-a întrebuințat spre a se curăți câteva înălțimi cari ne necesitau ca locuri de
observat pentru artilerie.
170. La vest de trecătoare, munții Gărnicelului și Pleșa, ce sunt la est de ”Pișatul Boului”, căzură în
mâinile noastre. În ziua de 11 noiembrie, dădurăm marele atac, o izbucnire fără seamăn pentru

143
Konrad Krafft von Dellmensingen (n. 24 noiembrie 1862, Laufen, Regatul Bavariei – d. 22
februarie 1953, Seeshaupt, Germania) a fost un general de artilerie din armata Germaniei din Primul Război Mondial.
Este considerat „părintele” trupelor de vânători de munte, îndeplinind funcția de comandant al Corpul Alpin german pe
perioada războiului.În fruntea acestui corp a participat la campania acestuia din România, din anii 1916 și 1917.(v.
Ioanițoiu, op. cit. wikipedia.)
144
Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei
Imperiale Germane din Primul Război Mondial.A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54
Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent.
adversarii noștri. În această zi, mortierele noastre au transformat în ruină puternica poziție întărită
de la Bumbeștii de Jiu; iar în ziua de 12, atacatorii noștrii din Prusia de Est și Vest se țineau după
românii ce se retrăgeau, fugind înspre sud. Comandantul suprem a fost în fruntea trupei sale. Pe o
înălțime la nord de Bumbești, care încă mai era atinsă de focurile ultimelor baterii inamice, el stetea
și privia la dezlănțuirea victoriei trupelor sale, dând ordine și contraordine. Trupa nu găsi odihnă în
zilele care urmară, se ținea ca un flagel. La 16 noiembrie, românii reușiră, în fine, să ia poziție la
Târgu-Jiu și să se opună, dar rezistența a fost zadarnică, atacul german spori și înaintă hăt, peste
văile Jiului și Gilortului. Românii care au rămas în spatele atacului german nu-i îngrijorau pe ai
noștri. Acestea erau trupe cărora le-au fost luați demult cei mai buni soldați precum și credința în
victorie; pe aceștia îi terminară milițienii și convoiul bagajelor noastre. Noi am mers numai înainte,
spre inima țării, în spatele acelora care acolo sus, la sud de Sibiu și Brașov, ni se mai opuneau în
trecători. Așa fu atinsă la 21 noiembrie, Craiova. 145
În aceste împrejurări, se întâmplă un caz demn de notat: că înapoia noastră, la Cerna, sta încă
o divizie românească, împotrivindu-se slabului detașament de forțe austro-ungare. Această divizie
ramificase 3 batalioane, cu însărcinarea de a ajuta trupele principale române către nord-est - și noi
am disprețuit forța de luptă a acestor batalioane, neluând contramăsură față de ele. Ele fură zvârlite
înapoi de paza de cavalerie din Corpul generalului Eberhard von Schmettow 146 a convoiului de
bagaje. Acum grupul românesc ”Cerna” căuta o retragere la Dunăre și în contra lui fu trimes un
batalion de la Craiova. La Olt, el capitulă.
Cea mai apropiată țintă a grupei generalului Kühne trebuia să fie câștigarea numaidecât a văii
Oltului și punerea în legătură cu armata generalului Von Mackensen, care trecuse Dunărea la
Șiștov, la 23 Noembre. Inamicul izbuti să se întărească puternic pe malul înalt de răsărit al Oltului
în pozițiuni dinainte pregătite și țintea să modereze înaintarea noastră.
171.În aceste zile critice ale înaintării operațiunilor noastre, generalul Von Falkenhayn se găsea
aproape izolat pe teatrul luptelor în Craiova. La 24 noiembre, grupa Kühne ajunse în sfera Oltului în

145
Vezi și Victor Atanasiu, Atanasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în primul război
mondial, în Istoria românilor, Vol. VII, Tom. II
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919
Ion Cupşa, Armata română în campaniile militare din anii 1916-1917
146
Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul
dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9
Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în
campania acestuia din România, din anii 1916-1917. După avansarea la gradul de general-locotenent, la 18 august 1916,
este trimis pe frontul românesc, în campania împotriva României, fiind numit comandant al Diviziei 3 Cavalerie, de
staționată în Transilvania. Această unitate s-a transformat în următoarele zile în „Corpul de cavalerie Schmettow” , prin
atașarea Diviziei 1 Cavalerie austro-ungară. Ea a acționat pe timpul bătăliei de la Sibiu în flancul stâng al Armatei 9,
făcând față cu succes atacurilor forțelor române. Pe când asigura flancul drept al Grupului Kühne în bătălia de la Târgu
Jiu, în noiembrie 1916, Grupul de cavalerie Schmettow, acum format din Diviziile 6 si 7 Cavalerie, înainta
în Muntenia spre Craiova.La începutul lunii decembrie grupul a participat la Bătălia pentru București și, de asemenea, a
luat parte la cucerirea Bucureștiului.Vezi Memoriiile Falkenhayn și Ludendorf.
pozițiile de la Balș, pe Olteț, pe unde inamicul se retrăsese pe înălțimile de la Slatina – podul de la
Slatina îl aruncase în aer. Însă corpul de cavalerie condus de generalul Eberhard von Schmettow se
întinse la sud de Slatina, trecu Oltul pe la Ivănești și presă pe inamic spre nord, forțându-l să-și
întărească pozițiile sale. Imediat, la 24 noiembrie, grupa Krafft von Dellmensingen împingând către
Rîmnicu- Vâlcea ajunse să împingă aripa stângă până la cursul Argeșului, până în vechiul oraș
episcopal, Curtea de Argeș, în care odihnesc sicriele Regelui Carol si Reginei Elisabeta ai
României, care intră în mâna noastră. Ofensiva merse neîmpiedicată înainte, după un plan stabilit:
aripei stângi a armatei Kühne îi era destinat țelul nord-est, București .
Cuprinderea orașului era rezervată armatei lui Von Mackensen. Întâiul decembrie aduse o
situație neprevăzută care necesită o nouă hotărâre. Din starea de atunci a lucrurilor, rezultă
următorul tablou: aripa dreaptă a Armatei a 9-a (grupa Kühne) se apropia de Argeș. Krafft von
Dellmensingen, lupta la S-E de Pitești. La 28 noiembre,românii încep să golească Câmpulungul;
acolo pătrunse generalul Von Morgen147 cu Bavarezii și Hessenii săi, către sud-est. Acum el se afla
la jumătatea drumului către Târgoviște. Atunci se întâmplă că rezerve puternice bavareze din grupul
Krafft se împinseră fulgerător până la reședința unui general comandant român, tocmai când ofițerii
de Stat Major erau adunați să primească ordine. Odată cu căderea lor ca prizonieri căzu și ordinul de
zi al armatei române în mâinile noastre și din cuprinsul lui reieșea clar că noi eram față cu o
primejdie, peste puține ore, văzând intenția inamicului: românii aveau de format două grupe de
forțe, numaidecât; una avea ordin să oprească în orice chip înaintarea noastră dinspre Turnu-Roșu;
iar celei care forma grupul de luptă de la București și care trebuia să atace aripa stângă a lui
Mackensen, i se ordona ca: ”pe inamic trebuie să-l alunge din țară.”-
172. Lor li se ordona cu vorbe de cea mai pătrunzătoare încredere (și cu obligație de jurământ) că de
vitejia lor atârnă salvarea patriei.
Planul era binecugetat și el a isbutit de fapt românilor, căci au dat înapoi aripa stângă, înaintată, a
lui Von Mackensen. Ordinul capturat fu trimes de comandantul armatei noastre mai departe și, nici
în 10 minute, el ajunse în mâna Comandantului suprem, care hotărî imediat și, pe temeiul noii
situații, dădu ordinul corespunzător: grupa Kühne se desfăcu în două dela mijloc.Aripa ei stângă,
fără să ia nimic în considerație, fu aruncată, de sine stătătoare, spre Titu, la nord, iar aripa dreaptă

147
Curt von Morgen (n. 1 noiembrie 1858, Nysa, Prusia – d. 15 februarie 1928, Lübeck) a fost unul
dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Corpului I
Rezervă și Corpului XIV Rezervă.A îndeplinit funcția de comandant al Corpului I Rezervă în campania acestuia
din România, din anii 1916-1917. Din septembrie 1916, Corpul I Rezervă a participat la campania împotriva României,
în compunerea Armatei 9, condusă de generalul Erich von Falkenhayn. Acesta a sprijinit acțiunile de luptă ale Armatei
1 austro-ungare în luptele din bazinul mijlociu al Mureșului, în Bătălia de la Brașov, din 7-9 octombrie 1916, Bătălia de
pe Valea Prahovei și în Bătălia din zona Bran-Câmpulung. La sfârșitul lunii noiembrie 1916, trupele sale au trecut
Carpații în zona culoarului Rucăr-Bran, au ocupat orașul Câmpulung continuând înaintarea spre spre sud, ajungând la
începutul lunii decembrie 1916, la Ploiești. În primăvara anului 1917, Corpul I Rezervă condus de Morgen a participat
la Bătălia de la Mărășești.(v. Kirițescu, op, cit. și internet.)
sub generalul Kühne se împinse spre sud-est, spre a cădea în spatele inamicului, care mergea spre
aripa stângă a lui Mackensen. Imediat, corpul de cavalerie al lui Von Schmettow fu îndreptat spre
București. Fulgerătoarea hotărâre își luă o bogată răsplată – inamicul fu încercuit în seara de 1
decembrie și a treia zi fu câștigată bătălia dela Argeș. Chiar în noaptea de 3-4 decembrie se
comunică de către toți comandanții armatelor noastre din vest, est si sud-est, telegrafic, generalului
Șef de Stat Major, superior al armatei, mareschall von Hindenburg 148, următoarele:
”Armata a 9-a a câștigat bătălia dela Argeș, la nord-vest de București”.
Această veste a fost adusă la cunoștință la toate trupele. În zilele următoare, sunau în patrie toate
clopotele, pentru sărbătoarea victoriei- pe când trupele care bătuseră pe dușman îl urmăreau mai
departe, în timp ce la sud de Brașov restul de rezistență românească fusese sfărâmat. În această, a 4-
a zi a lui decembre, românii părăsiră ultimele poziții din pasul Predeal, iar două zile mai târziu ai
noștri puneau piciorul în Sinaia.
173. Și iarăși la 2 zile –pe 8 – generalul Morgen izbuti să alunge pe inamic, care dela Câmpulung
nu se opri până la Ploiești. Însă din lupta de la Argeș răsări încă un și mai strașnic succes: în
dimineața de 6 decembrie, o parte a Corpului de Cavalerie al generalului Von Smettow coprinse
cetatea București pela nord și, către prânz, Regimentul 2 Grenadieri și trupe din a doua brigadă de
bicicliști pătrunseră ca cele dintâi trupe germane ale Armatei a 9-a în orașul cucerit. În aceeași zi,
căzu și Ploiești-ul în mâna trupelor generalului Von Morgen. Greutățile capitale întâmpinate în
apropierea către est a marșului nostru întreprinzător rezultară din puține lupte contra unor trupe
moleșite, în retragere, dar și din cauza drumurilor nespus de rele, în ținuturile legate de întretăierea
râurilor Ialomița și Prahova și mai târziu Călmățuiul și Buzăul. Ce au întâmpinat aici trupele noastre
de geniu și pionierii este extraordinar.
La 14 decembrie se ajunse la Tăietura Buzăului, în noaptea de 14-15, orașul Buzău căzu, masele
noastre înaintară peste Buzău, pe când restul românilor, în plină debandadă, fugeau în pripă la rușii
cari nu putuseră să împiedice prăbușirea forțelor românești. Acum, dincolo de Buzău ni se
împotriviau ceva ruși – amestecați cu români.
Ceia ce Armata a 9-a a avut de îndurat în spațiul de timp de la 11 noiembrie până la 14 decembrie în
care timp ea luptă și mărșălui cu toată vremea rea, nefavorabilă, pătrunzând de la Pasul Surduc până
la Buzău este neasemănat în istoria războiului. Numai în aceste zile ale lui decembre ea a făcut, în
sumă rotundă, 75.000 de prizonieri, 125 tunuri și 115 mitraliere, ca pradă de războiu.

148
Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (n. 2 octombrie 1847, Posen – d. 2
august 1934, Gut Neudeck, Prusia) militar (cu gradul suprem de Generalfeldmarschall),Șef al Staffului General German
în funcție de la 29 august 1916 – la 3 iulie 1919. A fost și al doilea Președinte al Republicii de la Weimar.
174. Pe lângă acestea ea e mereu gata de luptă și a rămas tare ca și în ziua întâia – nu, poate și mai
tare, căci acest drum, din izbândă în izbândă, a elevat forțele sale, a întărit credința sa în izbândă și
voința de a învinge. –
( Fine și lui Dumnezeu laudă)

ss. Ltu C. Poppian O.G.L. Breesen – Mecklembürg, Deutschland

1917 Septembre 10

EXCURSUS PRIN ARHIVA SECRETĂ A VATICANULUI

Fasc.119. Pag112. 16.2.1916. Episcopul de Gorizia, Francesco Borgia dă o circulară. ”Dioceza

noastră este în mâinile unui dușman perfid și lacom,(Italia!). Oh, iubita noastră Austrie ! Viva
Impăratul Carlo”. (Episcopul era italian. Dar a făcut acelaș gest ca și Miron Cristea, N. Bălan și
alți episcopi ortodocși român, toți, supuși austro-ungari, contra românilor. ”!!!)
La 25 sept 1916. Împăratul Austriei dă ordine ca să se evite bombardarea edificiilor religioase și de
artă, ca de ex. la Venezia. Dar i se și răspunde: la Koln, franco- englezii au bombardat procesiunea
cu Corpus Domini, lumea pe stradă. Italienii au bombardat la Triest locuri nemilitare..
1917.
Fasc. 68. Pag.121. 2.3.1917. ziarul l’Unità cattolica. Torpilarea vasului Laconia. Wilson nu-l
consideră un fapt suficient pt. a provoca războiul. Dar aprobă înarmarea tuturor vaselor americane
de comerț și submarinele. Precum și alte măsuri, toate autorizate de Senat.
Idem un ziar. Departamentul Reichului. Spahn, de centru dreapta, și cancelarul Reichstagului,
speranța partidului său: cu submarine, Germania va învinge SUA !!!! Deplorăm ruptura cu USA
dar vom învinge.
Westarn, conservator zice: Dacă nu plătesc, ne păstrăm Curlandia, Lituania, Flandra, Nordul
Franței, Anversul. (Câtă suficiență față de SUA, n.n.)
1917. Fasc 116. Pag 4. De aici se vede că numai prin Pacelli se puteau rezolva aproape toate
problemele cu autoritățile germane si austro-ungare. După ce încerca pe ici pe colo, la nunți, la
prinți, la guverne, la diplomați, P. Gasparri tot lui Eugenio Pacelli, nunțiu la Munchen îi
scria.Și acesta făcea cum făcea și rezolva. Sute de cazuri mici și mari. (Nu degeaba a ajuns Papa
Pius XII, cel mai capabil Papă al veacului, n.n).
Fasc.85, pag.120. 8.03.1917.Și Joannes, Cardinalul maghiar de Strigoniu se plânge Papei de
război și cere în latină Papei să rezolve. El nu vede motive de ură pt care să se facă război. (n.n.Uita
asuprirea maghiară asupra atâtor popoare,mai ales români n.n.).
FASC. 6. GUERRA /RĂZBOI , pag. 248
17 iunie 1917. Prinsă de cenzura militară o copie de la Biroul cu cenzura militară din Milano, o
scrisoare express (în limba spaniolă) de la Viena, via Berna, a prințesei Elvira Maria di Borbone,
cu destinatar: Infantele de Spania și principesa Beatrice Massimo, villa Lugano. (Cum va fi ajuns
pe mână italiană?n.n.)
Cu impresii della Curtea austriacă despre originea si durata războiului.
(Mai întâi o explicație a Card. Pietro Gasparri pentru Papa): ”Principesa Beatrice Massimo-
Borbon, ramură din Don Carlos, pretendentă la tronul Spaniei, este soția lui Don Fabrizio Massimo,
cu familie cu mari grade in Vatican, rudă de aproape cu Familia Imperială Austriacă.)
Scrisoarea, destinată Corpului diplomatic, a fost pusă din greșală la poșta normală și,
normal, găsită de cenzură. Biroul cenzurii italiene o trimite Papei, cu nota nu foarte măgulitoare:”e
o scrisoare italofobă”.
Prințesa spune că ”citește Corr. della sera și alte ziare ca să vadă cine minte mai tare; și vede că
”Italia” minte mai rău ca toate. E pesimistă, vede revoluție în toată Europa, după Rusia vine Italia;
deziluzionată că după 2 ani de război, nimic, doar promisiuni si 0 altceva, război inutil. (Cine știe
ce-și dorea ?n.n.)
Germania e foarte tare, dar ea e marele vinovat al acestui război. Dar după 2 ani va ceda. Curios, la
curtea din Viena, acestea sunt gândurile care circulă.
Scrie și de situația economică rea, în Austro- Ungaria. La țară este de mâncare, dar cu economie,
chiar si pentru prinți. Hainele foarte scumpe, cu bani sunt de toate, carne fără limită. La orașe, la
Viena, foarte rău.
Deplânge cu ură bătălia de la Isonzo, degeaba, Italia a fiert-o.”
Concluzia Papei, transcrisă de Card. P. Gasparri:”Prinți cu amici în Vatican să
corespondeze numai prin curier, nu prin poșta cenzurabilă; și se pot avea pentru Austria știri
reservate despre Italia, tot numai prin Vatican, tot prin curier special. Altminteri este periculos.
Trebuie avertizat. O copie a acestei scrisori se păstrează pentru Arhivele Vaticanului. Originalul să
fie trimis Infantelui”.

FASC.80, pag.255.
London, 16.8. 1917. Mufti Muhamad Sadiq Ahmadi, Missioner, scrie Papei. P.Gasparri notează
pe spatele scrisorii: Un arab ne scrie:
 „Sunt fiu și succesor al lui Messia, un alt Sf. Ioan Botezătorul. Vă trimit descrierea viziunii
mele despre ce va fi în 1919:
”O Pace splendidă, creștină. Golite de trupe și eliberate, Franța, România, Serbia care acum sunt
ocupate. Restituite coloniile germane. Franța avu o parte din Alsacia si Lorena, Italia a avut
Trentino și Trieste, Istria, insule. Corsica rămâne franceză.Se va restaura Polonia și Armenia. Vreun
stat balcanic demonstrează aspirații ca-n timpurile trecute, dar nu va reuși. O eră de civilizație se va
deschide.”
Pietro Gasparri, sceptic. (Și, totuși, profeția arabului s-a nimerit, n.n).
Fasc 116 Pag 213. din ziar: Polonezii, fericiți pentru apelul Sf. Părinte de la 1 aug 1917 privitor la
drepturile Poloniei din cele 3 părți ale ei dispersate in 3 imperii; sentimente exprimate de Edmond
Dalbor Arhiepiscop de Gnezno și Poznan.
1917. Fasc 116 . Pag 273 -75. 17-18.11.1917. Un anumit Jakob Maximilian Balinski, polonez din
Michigan USA scrie in poloneză 2 scrisori, păstrate in original in arhive…una e adresată
Impăratului Germaniei, cerând reconstituirea Poloniei. Alta Papei direct.
Pe spatele lor, P. Gasparri notează, manuscris, cu creionul: Lettera di un polacco all'Imperatore.
Guglielmo perche cessi la guerra e ricostituisca la Polonia. Timbru Arhive.
I se traduce Papei din polonă in latină. Pentru traducerea acestei scrisori este insărcinat fr
Maximilian Maria Kolbe O. M. Conv. din Collegium Seraficum S Theodoro. (viitorul martir și
sfânt, n.n.) Care comentează în latină, cu titlu polemic: ”animadversio traductoris, că acest om a
mai scris Sfântului Scaun alte 10 pagini, date tot mie spre traducere. Dar considerând că acest om
nu e întreg, am rezumat doar, nu am tradus toate inepțiile, hanc autem nullius momenti esse et
potius anormalem statum mentis ostendentem, ex tenore totius epistolae existimans totaliter omisi.
Et in brevi reasumpto collegi”.
A tradus in latină, dar consideră pe autorul polonez potius anormalem:
A 2-a scrisoare, adresată Papei însă, o traduce quasi verbaliter.
Transcriem aici textul către Împărat: 17.11.1917 et 18.11.1917.
”Majestății Sale Impăratului Wilhelm al II-lea, Berlin.
Împărate! Dumnezeu mă trimite la tine cu o ramură de măslin de pace. Luați-o din mână și
opriți nefericitul război cu Polonia. Majestatea Voastră Imperială mă va crede că acest discurs nu
este al meu, ci o poruncă din cer. Majestatea Voastră nu va face nimic fără integritatea Regatului
Poloniei; rasa nobilă Hohenzollern va cădea și Germania va fi redusă la nimic. Dacă nu mă vei
asculta pe mine, care acum îţi scriu pentru a patra oară, armatele tale se vor slăbi;(…) că Poznan
este capitala Poloniei; Regele său polonez era în confederație cu Austria și Germania.
 (După care îl imploră pe Papa să trimită, el însuși, Impăratului Germaniei scrisoarea
alăturată (porrigere) care să fie cunoscută și de Impăratul Carol al Austriei.
Scripsi, Am scris această scrisoare la cei 2 Împărați.
n.n.(Scrisă in timpuri nesuspecte când nu se știa de soarta războiului.Din contră, prin revoluția
rusă, victoria Germaniei era clară. Polonezul, în schimb, a fost profet adevărat, Germania a fost
distrusă. NU l-au luat in serios, cred, din cauza comentariului negativ al lui Kolbe. Și n-au trimis
Impăratului scrisoarea. Dar a avut dreptate acest ”nebun”, tot ce a scris aici s-a întâmplat
aidoma).
1918.
84.368. 7 oct.1918. Delegatul Apostolic în SUA, Card. Bonzano îi dă Președintelui Wilson o
scrisoare a Papei circa cererea de armistițiu a Puterilor Centrale, cu propunerile sale.
84.223. 10 oct.1918. Wilson răspunde Germaniei: Nu. Pentru că este prea târziu. Wilson se decisese
deja să recunoască dezmembrarea Imperiilor, Austriac, German, și Otoman și independența slavilor
ocupați, etc.
28 oct.1918. Răspunsul guvernului german la nota Președ. Wilson. Dimisia guvernului generalului
Ludendorf.
Fasc.85. Octombrie, 1918. pag 133. Nota Austriei: vrea sincer pace. Se retrage din teritoriile
ocupate și vrea rectificarea frontierei. Prin Sf.Scaun vrea să știe propunerea Italiei.
Nov. 1918. P.Gasparri răspunde în numele Papei, târziu și ironic: ”Prea târziu, în noiembrie 1918
Italia intră în Trentino și în Tirolul de sud. È finita.”
Fasc.119.Pag 121. Noiembrie, 1918. Papa scrie episcopului de Trieste o scrisoare liniștitoare; ”stai
pe loc, nu te tulbura”, sau cam așa ceva . Nota: Este acuzat de italieni de ”austria-filie”, de aceea el
cerea să fie luat de acolo și dus ca prelat papal la Roma. Autoritățile italiene sunt contra lui pentru
că ”nu este patriot, nu a vizitat guvernul italian al orașului abia instalat, nu a celebrat Te Deum la
ocuparea orașului de către italieni, (Dar el știa că ”Italia” persecută Biserica. Cum trebuia să
facă ?n.n).
Fasc.86./1918. Pag 25. P Gasparri scrie Contelui Dalis ambasadorul Anglei, o scrisoare pt Rege.
Textul : ”din informații directe și sigure,Sf. Scaun e la cunoștință că situația economică și politică
a Germaniei este gravissima. Dacă nu se ajunge la pace ne-umilitoare, Germania va deveni
bolșevică, aliată și imitatoare a Rusiei. Sf.Scaun consideră de datoria sa să avertizeze cu maximul
de grabă prin Exc. Voastră, Autoritățile Marii Britanii și ale celorlalte Puteri ale Antantei,
implorându-le să ajungă la pace cât mai curând. Cu distinsă stimă, etc….ss P.Gasparri, Secretar de
Stat..”
84299. La 13 noiembrie, 1918, Papa recomandă Germania lui Wilson, pentru că ”moare de foame,
să o ajute într-un fel”. Card. Gibbons de Washington răspunde că ar fi gata să meargă la Wilson în
acest scop.
Fasc.85 Tratatul de pace. Pag 130.
Sfârșit.

TEXTE PENTRU INSTRUCȚIA ARMATELOR GERMANE

CARE TRAVERSEAZĂ AUSTRO-UNGARIA
ȘI IAU CONTACT CU POPULAȚIILE ÎNVINSE: ROMÂNI, RUȘI, ETC..
Ubersetzungen

1.Ziar, 20 octombre B.T.(1917).?

19 octombre pe front Italian 300 prizonieri;6 ofițeri de la Italieni și 3 mitraliere
Berna 19 octombrie.
Socialistul, orator, Barenne, a declarat în ședința secretă a Camerei franceze că a sosit momentul
pentru Aliați de a-și exprima clar sentimentele. Cu oarecare bună voință pacea viitoare s-ar putea
ajunge în toate punctele. În ziua când se va ajunge la apărarea interesului lumii, va fi ca nimeni să
nu mai nutrească gânduri ascunse, expunând în toate amănuntele cum se înțelege sfârșitul
răsboiului. Dacă se condamnă negocierile secrete, nici intervențiile deschise nu se pot admite.
Numai dezbaterile se pot da la iveală. Ententa numai atunci poate comunica nota ei de pace când
toate desbaterile vor fi cunoscute de toți si...
Haga 19 oct (1917?)
Manifestul de pace al Comitetului scandinavo-olandez către socialiștii tuturor țărilor. Condițiunile
unei păci de înțelegere : cedarea teritoriilor ocupate; libertatea națiunilor, dezarmare,..... misc...??

România :
Favorizată mai mult de natură, România este așezată între Rusia, Dunăre și ținutul Austro-
Ungar, udată de Olt, Siret și Prut. Cu capitala sa, București, este însemnată prin clima sănătoasă și
excelentă; însă nevoiașă în cultivarea pământului.
Cu toate că locuitorii se ocupă cu creșterea vitelor, munca pământului se face anevoios;
totuși, această țară furnizează cereale bogate, mai ales porumb și mult vin și fructe în abundență,
fără multă bătaie de cap. Pășunile bogate hrănesc cai și bovine, oi, capre și porci; iar imensele
păduri dau lemn și animale sălbatice mai mult de cât au nevoie locuitorii. 7. Nicăieri nu se află mai
multe privighetori ca aci, dar și imense proviziuni de sare. Însă poporul, în general, stă încă jos pe
treapta civilizațiunii. Cu toate că au beneficiat de Creștinism din al patrulea secol, creștinismul lor
este legat până astăzi prin multe dogme religioase prost scrise și datini superstițioase.
Limba lor este o fiică a limbii latine, căci romanii și-au întins stăpânirea și peste Valahia care era o
provincie a Daciei.
În locuințe, îmbrăcăminte și mai ales în felul de viață, au multe particularități. În șesul țării sunt de
obicei case de gard, în a căror despicături îndoapă bucăți de pietre, mușchi și pământ și în afară
lipite cu o amestecătură de humă și pleavă.Casa se desparte în două sau trei despărțituri, prin pereți
subțiri; din acestea, cea din mijloc o constitue cuhnia (care are cămin cu vatră). Într-un loc plăcut,
sub un portic, se întrunesc membrii familiei și pun la cale afacerile casnice. Numai pe ploaie sau
frig se strâng românii în case.
Cele mai multe case sunt așezate la câțiva pași înapoia liniei șoselii și pitite până la acoperiș după
un gard înalt complet, așa că oricine vede, pe dreapta și stânga drumului, numai pomi și porți înalte;
în dosul acestora pe coperișuri se ridică coșurile lungi.
– Ca particularitate a îmbrăcămintei, la bărbați se prezintă căciula mare de piele de oae, neagră sau
albă, și la femei șervetul de pe cap, vărgat sau alb.
Românii sunt sârguincioși și muncitori. Femeile torc, țes, cos, vopsesc, spală, coc, gătesc
bucate, poartă și hrănesc copiii și toate acestea lângă ogor, la lucru, pe care-l împart cu barbații lor.
Copiii nu sunt trimeși la munca câmpului, ci mai mult la paza vitelor. Astfel, copilul este făcut, prin
naștere și sânge, un păstor, cu multă dragoste pentru vite. Ce are stăpânul, împarte cu dobitoacele
sale, de care vădit se îngrijește să sporească sub mâna sa. Pe planul întâi, românul trebuie privit ca
păstor, când el, cu pletele sale lățoase, cu zeghie pe ciomag, peste umeri, și el,însuși, compozitor, cu
fluierul în gură, pășește agale peste pajiște ; sau stă lungit în marginea cu stufiș și piatră și cântă plin
de șiretenie, înțeleptele sale melodii, adesea cu întortochiate triluri. El este un tată al oilor sale, pe
cari le îngrijește ca pe copii, întrebuințând câinele mai mult pentru paza lor decât să le îndrepte
cărările.
Românul vorbește cu o deosebită mândrie de capitala țării sale, care dela 1881 este o
reședință regală.
Bucureștii sunt așezați pe o câmpie întinsă, lângă murdarul râu, Dâmbovița. Lipsa apei de
băut, care aci se vinde cu bani, generează o foarte neplăcută priveliște, în timpul cald al verii din
cauza pulberii și a prafului. Din cauza curților și a grădinelor întinse cari sunt situate chiar în
interiorul orașului, se pare că el ar fi foarte mare.8. Strălucirea din afară nu vorbește însă de interior
care e format, în majoritate,de o mulțime de strade colțuroase și murdare.

Germania
 Această Țară, în întinderea ei, aparține celor mai frumoase țări pe care soarele, în eterna lui
călătorie, le salută. Sub nemărginitul ei cer nu se cunosc între ele încântătorul aer al sudului cu
posomorâtele ținuturi de la nord; cea mai mare variație, cea mai mare diversitate se oferă măreț
vederii noastre, înălțător pentru suflet; această țară poate da tot ce omul poate pretinde.– Pământul
este propice pentru orice ramură de producție.- Aici se pare că s-a acumulat toată puterea de
producție care s-a refuzat aiurea. Sub Alpii veșnic înzăpeziți se întind pășuni mărețe, unde căldura
viețuiește îndoit, operând în libertate pretutindeni. Dela pereții stâncoși se întind imediat văile
îmbelșugate. Lângă mlaștini și turbării pe lângă papura palidă și stufurile de rugi, hărnicia
omenească însuflețește porțiuni considerabile de hrișcă sau ovăz, iar întinsele holde de semănături,
proprii locului, mângâie ochiul calătorului, precum și mărețele ogrăzi de arbori fructiferi. Pomi
încărcați de fructe se întind pe spațiuri imense, dela acrii meri pădureți până la delicioșii piersici. Pe
înalții munți ai țării, sub fag și brad se întinde puternicul stejar, care își înalță falnic fruntea până la
nori și privește peste colinele încărcate cu vie, care aduc cele mai scumpe vinuri : care este bucuria
locuitorilor, dela cei mai tari până la cei mai nevoiași.
Nici o fiară sălbatică nu rage aci, nici o reptilă veninoasă nu se târăște, nici o insectă supărătoare nu
înțeapă. Mai mult ca orice, în această țară, vitele sunt atât de folositoare, de la cele mai mici până la
cele mai mari, pentru omul lucrător, ca ajutor și tovarăș: oaia cu lâna fină pentru fabricarea finelor
țesături; taurul, care aci reprezintă forța și voinicia, prin felul lui de a fi ca prezență și construcție;
calul, care merge răbdător în executarea muncii, în câmp, măreț când trage colosalele care și nespus
de mândru, ca tovarăș al războinicului, plin de tenacitate, aci ca și dincolo.
Subsolul acestei țări e plin de neprețuite comori. Din multele și neprețuitele isvoare țâșnește
pretutindeni pentru omenire: mântuirea, sănătatea și mângâerea. Harnicii locuitori ai munților își iau
răsplata lor: când din extragerea aromatelor și a a sării, când din aur și argint îmbogățind comerțul și
înfrumusețând viața, când din colosul de fier, care contribuie la construcția vaselor, armamentului,
la apărarea și protecțiunea poporului. O atare țară, înzestrată cu așa bogate daruri, cu așa proprietăți
și forțe, este învederat hotărâtă de natură să hrănească un mare și puternic popor în simplicitate și
virtute și în a mărturisi, păstra și ocroti prin exercițiu și duritate, înalta imagine a spiritului său. Și
nu în zadar această țară este lipsită de granițe hotărâte la răsărit sau la apus, nici chiar la nord și la
sud. 2.Locuitorii Germaniei nu se pot bizui, față de pizma, lăcomia și semeția popoarelor streine,
decât pe propriile lor puteri. Nu exista pentru ei altă siguranță decât unirea puternică, asociată cu
forța tradițională a poporului nostru.
În fine, prin marile și frumoasele noastre fluvii, este deschisă locuitorilor acestei țări calea spre
toată lumea. Aceste râuri brăzdează pământul Germaniei fără să târască nimic din solul ei în larga
mare și așa se explică că poporul german, în nobila lui gândire, niciodată nu poate părăsi pământul
și frumosul cer al iubitei lui țări de naștere.

Insula Rügen

Mii de călători vin anual la Rügen, spre a se bucura de frumoasele boschete de pădure ale
insulei, de pitoreștile maluri ale coastei de răsărit, de albastrul cer străveziu al mării sale. Când
călătorul a ajuns în Stralsund este ca și cum ar fi ajuns pe coasta acestei insule, care, numai printr-
un îngust braț de mare este despărțită de continent. De aci, cu trenul, pe drumul de fier, ajunge la
capul Rügen. Muntele constitue punctul mijlociu, ca o măsură de siguranță; căci trăgând cineva linii
drepte între mai multe puncte de coastă situate în față, toate direcționează spre această înălțime. În
apropiere, se ridică Rugard, cea mai înaltă insulă de gips (90m).
Putbus, situat la sud de munte, este mai mult un mare castel, decât un oraș. Localitatea
constă din vile, construite în interiorul parcului principal, pentru streinii (care stau vara aci). Acest
din urmă loc este fermecător. Falnicii stejari, cu viguroasele lor trunchiuri, întind crengile lor peste
pajiștea superbă, întunecații molizi, argintiii plopi, castanii veritabili, cu minunatele lor crengi se
arată în felurite chipuri și nuanțe. Dintre toți, mai ales teii cresc mai frumoși, ascunzând întunecatele
lor vlăstare sub verdele luminos al frunzișului. În valea tainică sălciile plângătoare și frasinii își
spânzură crengile până la oglinda apei.
Călătorind pe țărmul răsăritean al Putbusului, se poate observa cât de fructiferă este această
țară. Scump răsplătește acest gras pământ lutos pe harnicii lui locuitori. Nu mărimea, ci mai ales
drăgălășenia și curățenia caselor, vorbește despre buna lor stare. Niciunei case nu-i lipsește grădina
de flori și pomii fructiferi. Granița este o întreagă pădure de stejar și fag care o protejază contra
vânturilor mării, spre Răsărit. O măreață priveliște peste țară și mare se poate avea din turnul situat
pe țărm, anume ”Castelul vânătoarei”. Cine nu vrea să vadă de aci ”Mânăstirea”, acela trebuie să
colinde strâmtul ținut spre peninsula Jasmund . Primele locuri de vizitat pe Jasmund sunt Krampas
și Sassnitz. 3.De aci parcurgi un drum umbros prin pădurea de fag scorburoși, la casele de bârne în
partea cea mai proeminentă a coastei de răsărit. O călătorie pe apă la aceasta nu e mai puțin
frumoasă. Așa numita ” Stubbenkammer” pe înălțimea țărmului de est se pare că a înțepenit pe
stânca de calcar, formând un tot cu creta. Din cel mai înalt punct, acela al ”Scaunului
regesc/Königsstuhl”, vederea are o perspectivă de peste 40 km depărtare. Se vede înaintea ochilor
monstrul nemărginit al mării albastre fumurii, care se confundă la orizont cu albastrul cerului. De pe
țărm, coborându-se cineva printr-o văgăună jos, privește peretele de stâncă în toată măreția sa.
Țărmul însă e așa masiv constituit din piatră că e foarte greu ca cineva să poată urca înapoi. În
Stubnitz Walde, numai un sfert de oră depărtare de Stuben Kammer se înnalță ”Herthaburg” în
vecinătatea așa numitului ”Burgwall” și după aceia stă sombru și mut, fără valuri și albastru
întunecat, ca o taină adâncă, ”Herthasee” numită aci ”Schwarzesee”. Adâncimea sa va atinge peste
15m. Acest lac este înconjurat de trestie și papură, și acoperit de tot felul de plante de apă.
Pe țărmul nordic stă înfipt ”Burgwall”, împresurat cu șanțuri, și a cărei latură dinspre mare e mult
mai prăpăstioasă ca partea dinlăuntru. Aci stătu, după cum se spune, sfântul car al Hertei
(Nerthus)149, care, ca zeiță a pământului și aleasă a zeilor, fusese onorată de vechii rugieri/normanzi.
Cea mai mare bucurie domnia în țară, când zeița se arăta copiilor ei. Aceasta se petrecea în fiecare
an, în zile hotărâte. Preoții înjunghiau apoi tauri cu coarne mari, înaintea sfântului car și o urmau pe
ea cu cea mai mare liniște și profund respect, pe când băieți și fete, mândru împodobiți, conduceau
carul, servind-o. Nu se stârnea război, nu se țineau vânători, nu se ridica o armă, pacea și
mulțumirea binecuvântau ținutul și veselele serbări începeau în libertate . În fine, după ce zeița
obosea în cercul muritorilor, era dusă iarăși de preoți în sfântul templu, carul și veșmintele se
curățau în sfântul lac al Hertei (Hertasee), apoi băieții și fetele, conducătorii și însoțitorii carului,
erau înghițiți de mare.
Vizitând mai departe, descoperi în partea nordică a Rügenului, peninsula Wittow. Drumul
până aci trece printr-o nisipoasă ”Schaabe”. Colindând pe țărmul mării, se vede curgând de-a lungul
valurilor enormă cantitate de nisip și se vede la dreapta numai apă, la stânga nimic decât dune
subțiri, fluide. Nici o ființă omenească nu se zărește. Te întâmpină numai tactul măsurat al valurilor
spumegânde și, din timp în timp, țipătul păsărilor de mare.
Peninsula Witow este, în jumătatea sa sudică, netedă și joasă; înspre nord, terenul urcă succesiv și
atinge înaintea muntelui Arkona cea mai înaltă proeminență. Farmecul Arkonei constă în poziția sa
insulară. Stând pe turnul de lumină, se vede în jur marea furioasă. În vest și sud-vest, pământul ia
forma unui corn întins, pe care se ridică un sat. 4. În mare depărtare se zărește pădurosul Jahsmund,
biserica pe munte, tufișurile de mărăcini pe insula Hiddensöe; iar când vremea e limpede, însăși
depărtata Möen/Møn  răsare din valuri spre apus. Rügen, din pricina aleselor sale castele și a
movilelor tumulare, prezintă cel mai mare interes pentru arheologie. (după Heutschel und Marckel)

Furtuni în Marea Baltică (Ostsee)

Pe când Marea Nordului nu arare ori năvălește cu înspăimântătoarele-i revărsări în ținuturile

locuitorilor și constrânge cu sălbaticul său element pe locuitorii pașnici ai coastelor să părăsească
spațiul lor, Marea Baltică se întinde prietenoasă, ca o mare de albine; pornind de la ocean și aproape

149
Nerthus este zeița fertilității evocată de Tacitus. Cunoscută și sub numele de Herta, al cărui car, iată, este aici, n.n.
înconjurând insulele daneze, îi rămâne nealterat fluxul și refluxul regulat și se întinde dela ele
dinspre nord-est spre sud-vest, formând golfuri, adevărate bazine de mare. Iată de ce își are situate,
pe bogatele țărmuri, sate și orașe în deplină siguranță: prin urmare, zidirile și proprietățile oamenilor
nu sunt apărate cu diguri. Totuși, în ziua de 13 noiembrie 1872, se stârni o furtună cum nu mai
trecuse vreodată peste această apă, nici pe înfloritoarea coroană de orașe a Mării Baltice. Trebuie să
se fi întâmplat aceasta în urma unei izbucniri subterane, după un cutremur bunăoară; apele, după
unii martori, să fi clocotit sălbatic. Sigur, a fost un vânt puternic din vest, care altădată împingea
apele din Kattegatt să se scurgă și să se stăvilească în Marea Baltică; dar aceasta până la 12
noiembrie când, stârnindu-se ciclonul dinspre nord-est, vârtejul de valuri fu aruncat înapoi cu cea
mai mare putere. Înspăimântătorul vânt de nord-est ținu 24 de ore și se transformă în uragan. Atunci
se produse colosul de valuri din golfurile Finic și Riga, mânându-le în direcția sud-vest; coasta
Gottlandei fu numai atinsă, fu izbită cu plină putere insula Bornholm și alte insule daneze; vârful
sudic de la Falster fu complect inundat; pustii apoi insulele Fehrman/Fehrmarn și se aruncă cu
nemaiauzită violență pe coasta germană, adânc în țară, ca un energumen, în interiorul bazinelor. A
fost o nemaiauzită grozăvie; căci apa se ridicase cu 3 m. peste nivelul obișnuit și trecuse peste
înălțimea cunoscută la 1694 cu 60cm, peste cea dela 1836 cu 67 cm. Cât de înspăimântător năvălea
clocotitoarea mare, dovedește faptul că orașul Oldemburg în Holstein, care este așezat la două ore
de mare, totuși fu atins de apă și o casă în oraș fu pustiită. Nimenea nu fusese pregătit pentru un
atare eveniment național. Căci dacă istoria veche povestește despre un flux sălbatic, care la 1304
rupse insula de astăzi, Rügen, din Pomerania, de atunci au trecut deja 500 de ani și care întâmplare
nu mai poate fi ținută minte de popor; dar atât numai cât permit povestirile istorice, de asemenea
furtună nu s-a mai auzit. Se socotise și de data aceasta că fluxul furtunos, ca și altădată, nu se va sui
peste țărmurile stabilite; de aceia năvala inundației surprinse pe toți,căci pe la 9 seara ea depăși
punctele cele mai înalte, împrejmui totul cu masa de ape, așa că populația din părțile joase,
neapărate de diguri, abia că se putu salva. 5.Din orașe fură greu vătămate, Stralsund, Rostok,
Warnemünde, Kiel, Apenrade; cel mai înfricoșat suferii Ekckernförde pe coasta Schleswig-ului.
Micul oraș e situat pe un șes dispus dela sud la nord ca o limbă de pământ, care se mărginește la
răsărit cu Marea Baltică și la vest asemenea cu o tăietură a lui Windeleyer pe Noov, un stăvilar
puternic și lat cam de 9 m. care leagă orașul cu micul loc de bac Barbye. În dimineața de 13
noiembrie, fluxul furtunos se rostogoli, crescând peste țărm, împresură casele situate în apropiere și
pătrunse pe stradele orașului; apoi, apa umflată trecu în altă jumătate de oră peste puternicul zăgaz
și umplu și valea Noov; până și aceasta se revărsa ca o ceașcă plină pe strade. În foarte puține ore
tot orașul fu prefăcut într-un drum plutitor; însă noroc că se întoarse vântul de sud-est și apa se
retrase repede. Însă, în urmă, rămase un oraș mohorât; căci 150 case fură dărâmate și peste 160
familii rămaseră fără acoperiș. Nimeni nu poate să descrie mizeria pe care a dus-o această revărsare
furtunoasă, dela insula Usedom, pe coasta Pomeraniei, până în Yutlanda. Este destul pentru a
îmbrățișa cu privirea grozava nenorocire de pe Coasta Holsteinică. Baia Travemunde fu aspru
vătămată, (în apropierea căreia e situată mica stațiune balneară Niendorf); 38 de familii își pierdură
locuințele; insula Fehrman fu iarăși complet inundată; în nisipul care desparte insula de Holstein,
casa piloților s-a scufundat, cu toți locuitorii săi. Din satul Darnin, numai trei părți rămaseră, 40 de
locuințe fură sfărâmate de pătrunderea apei; micul Rietbruch dispărea cu totul. Pe o singură
ridicătură numită Klostersee se înecară 350 vaci; și aproape de aci, întreaga coastă a Mării Baltice
oferi aceeași pildă de distrugere. Câteva mici porțiuni de teren fură pentru totdeauna despărțite de
uscat; mii de locuințe omenești distruse; mai departe, terenuri cultivabile fură complect acoperite cu
mâl și prundiș, apa și pământul se amestecară și noroiul neproductiv aduse pentru mulți ani terenul
în stare de sterilitate. Grămezi zăceau corăbiile, aruncate de furia vântului pe pămâmtul întărit; și
scheletele lor înfricoșau ținutul peste care până atunci numai plugul trecuse; câteva fură aruncate în
apropierea pădurilor, unde stau și acum, înțepenite în grămezi de sfărâmături, printre arbori. Imense
fură pierderile în dobitoace cari se înecară, proprietățile pescarilor și ale corăbierilor, locuitori ai
coastelor, care au fost loviți în tot ce, prin tradiție și amintire, le-a fost mai scump și mai iubit. În
Schlezwig-Holstein, pierderile private se evaluară la 3.000.000 de mărci. Și nu arareori plânseră
aceștia, pe lângă averea prădată, și viața vreunuia din cei ce le erau scumpi și pe care furiosul
uragan îl smulsese de lângă ei.
ss. O. Kallsen.
Lüneburg
Lüneburg se întinde dela sud-est la nord-vest, între Elba și Weser, ca un bărăgan.Spre nord
este mai râpos decât spre sud; așa se pare, venind din nord, când îți apare în față o fâșie de munți
albaștri, din care vin repede râuri pe văile adânci. Spre sud e un șes în care apele abia se mișcă
printre mlaștini și stupării. Pe dealuri, încă sunt mlaștini; de aci însă ies pâraele cele mai limpezi ale
ținutului. Nu aș minți dacă aș spune că acest pustiu cu semănături întinse și mlaștine, fără munți și
văi, este foarte obositor pentru o călătorie de plăcere; totuși ținutul are frumusețile sale; nici o
stavilă nu se pune înaintea privirii la orizont. Ce splendoare, într-o curată zi de iarnă, când peste
crengile negru/ verzi se așterne covorul de zăpadă! Sau în zorii zilei sau în apusul soarelui, când
strălucirea de aur îmbracă șesul de semănături sau colinele cu mesteceni! Numai din goana trenului
se poate bucura cineva de priveliștea ce-i oferă satele înșirate pe lângă pădurile cari exală aer
rășinos, plin de sănătate. Mergând cineva pe jos, trebuie să parcurgă ore întregi ca să întâlnească un
sat; pe mile întregi de nisip arzător nu auzi decât zuzuitul albinelor și ciocănitul ghionoaiei. Părăsit,
însă, trebuie să se simtă călătorul pe care, iarna, un viscol grozav l-ar apuca pe aci; zadarnic ar căuta
el un acoperiș, zadarnic ar căuta să nu-l prindă noaptea. Ca o curiozitate a pustiului, sunt așa
numitele blocuri rătăcitoare. Acestea sunt aduse de valurile mării dela nord, fiind rupte din coastele
Suediei și în scurgerea vremii s-au fărâmițat și împrăștiat tocmai pe aci. Ele sunt folosite de
locuitorii ”pustiei” la clădiri, de aceia, pe unele locuri, sunt foarte rare. Curioase sunt și ”câmpiile
cu pietre de fier” și izvoarele de păcură care se găsesc la suprafață în satele Edemissen und
Hanigsen de lângă hotarul Braunschweig. Turbăriile sunt bogate depozite de combustibil, de aceia
au mare însemnătate. Iarba nemărginitului pustiu hrănește tot soiul de vite și albine. Grâu e puțin; în
schimbe mult orz, secară, in, cânepă și cartofi. Din afine, căpșuni, merișoare, enupere se scot cam
2.500.000 kg. anual. Cerbii aici sunt mici și piperniciți și nici iepuri nu sunt numeroși. Râurile
limpezi au păstrăvi și melci cu perle prețioase. O curiozitate a ”pustiului” mai sunt nenumăratele
turme de oi mici (Heidschnuken) care se tund de 2 ori pe an și dau de fiecare până la 1 Kg. de lână.
Cantitatea de ceară care se transportă la Braunschweig, Hamburg și Bremen se ridică la
150.000 kg. Mierea se amestecă la fabricarea zahărului și la unt (Ersatz).
Până acum 800 de ani, aici erau cele mai mari păduri din centrul Eropei.... care azi sunt
înlocuite de pustiul de nisip.

Ocna Wieliczka 272

Cea mai lăudată, dacă nu și cea mai însemnată ocnă de sare din Europa, este fără condiție
Wieliczka, în Galiția Austriacă, un mic oraș ca de 7000 locuitori. Mina în care rătăcești 14 zile, are
și un spațiu plan de 2850 m. lung și 1250 m. lat, în coprinderea ei și este împărțită în 5 etaje, unul
peste altul, despărțite prin straturi de 30-35m. Adâncimea totală este de 370 m. Conformația
treptelor? În parte, nu par tăiate și conduc pe streini în haosul infinit; se înmulțesc prin încrucișarea
galeriilor și bolților, cari, prin scoaterea sării, au fost construite timp de sute de ani și nu arareori
ating mai mult de 30 m. înălțime și tot atâta lungime și lărgime. Cele mai frumoase ganguri, drepte
și late ca stradele unui oraș, sunt numite după monarchi ca: Franz, Alexandru, etc; care au vizitat-o,
dacă nu și au îngrijit-o. Totuși, în timpul lor se regulamentă întinderea ei și cele mai mari trepte încă
amintesc vizita țarilor, originea lor și că în mijlocul veacurilor a fost vizitată de Regele August cel
puternic.
Oricine pricepe că aici unde produsul material are propria sa apreciere, înfrumusețarea se poate face
fără mari cheltuieli. La etajul întâi se găsește o renumită Capelă închinată Sf. Antoniu. Pilaștrii ei,
cu altarul ei, cu coloanele ei, au fost tăiate în mase de sare, în cursul veacurilor, de mineri religioși
și îndemânatici. Din cauza timpului și a umezelii a pierdut mult din ascuțișurile originale și din
frumusețe.
Despre această capelă și mai ales despre Wieliczka se povestesc multe născociri. Așa, unii susțin,
între altele, că aci casele și satele au fost sub pământ și că mulți din mineri sunt născuți acolo și că
mulți, după scoborârea lor în mină, nicioadată n-au mai eșit la lumina zilei.
În toate acestea, nu e nici un cuvânt adevărat; tot așa de puțin este adevărat, că acei cai cari își duc
viața în această lume subpământeană, prin lipsa de lumină naturală, rămân orbi.
Demn de ținut în seamă este că aci, dedesubt, vin izvoare de apă dulce, ceia ce dovedește că sarea
nu înconjoară locul în formă de cetate, ci e așezată în mari blocuri și mase în munții înconjurători,
așa că, în mai multe locuri, apa de afară se strecoară în interior fără să atingă sarea și fără ca izvorul
sa-și altereze gustul. Masele de sare nu sunt aruncate în mod dezordonat între ele, ci sunt aranjate în
masive liniare care sunt înconjurate sau despărțite de ținuturi de pământ. În apropierea suprafeței,
sarea are culoarea verzuie, pierzând 5-6% din curățenie, din cauza amestecului cu materiale străine.
Vârfurile de sare sunt cristaluri totuși amestecate cu nisip. 9.Proeminențele care își fac apariția din
pereți s-ar părea cristaline și ele, din cauza suprafețelor mai întinse. Cele mai multe isvoare
interioare au un gust puternic de sare și în unele locuri mai adânci s-au format mici lacuri, care
comparându-se cu apa de mare aceia s-ar putea numi dulce.Etajul de deasupra în care cineva intră
întâi, nu este întotdeauna sprijinit cu bulumaci, așa că nu arareori casele din Wieliczka s-au dărâmat
și câte-odată s-au stârnit incendii puternice care, în mijlocul secolului al 17-lea au durat peste un an.
De aceea,în adâncul galeriilor,lucrările se duc acum cu îndoită grijă și, din distanță în distanță, se
lasă stâlpi puternici, spre a susține zidurile de deasupra. Dacă un mare număr de facle luminează
spațiul, cum bunăoară cu ocazia visitei regelui August, când o imensitate de candelabre luminau
pereții, toate lucrurile cristalizate din bolți puteau să verse lumină; însă la lumina obișnuită a hrubei,
voind cineva să prețuească măreția sa, nu are posibilitatea s-o facă.
Mina ocupă aproximativ 12.000 de lucrători și livrează anual 10.000.000 kg de sare.
La câteva ore distanță de Wieliczka se află ocna Bochnia care produce anual cam 2.000.000 kg sare
și ocupă zilnic 600 lucrători. Afară de acestea, Austro-Ungaria mai posedă însemnate ocne de sare
în Transilvania- (ss.Georg Hardwig)

Pusta (ungară) 282

Asemenea unei mări netede, se întinde, între Dunăre și platoul Transilvaniei, o câmpie, care
pe ungurește se chiamă Alföld . Adevărata ”Pustă” este lipsită de apă și păduri și bogăția ei constă
din numeroase turme de vite, îndeosebi oi. În timpurile moderne s-au desțelenit bătrânele izlazuri și
s-au transformat în ogoare. Marii proprietari, care au aci imense domenii, petrec aici numai vara. În
mijlocul ”Pustei” sale, fiecare proprietar mare are câte un castel măreț, unde vara petrece ore
plăcute. Primăvara, în câteva zile ”Pusta” înverzește. În mai, toată stepa e o grădină de flori, peste
care se întinde un cer albastru, fără pic de nouri. În iunie, toate se scutură. În august, din cauza
arșiței și lipsei de ploaie, totul e scuturat și picat la pământ, iar pustia ruginită. După o scurtă
toamnă care re-nverzește iarăși Pusta, vine aspra iarnă specifică. Ploile torențiale continui
transformă acum câmpia într-o mlaștină. Vânturile vijelioase pun toată viața în cătușe. Tot ce a fost
câmpie acum e grâu și porumb. Tot ce a fost iarbă și stuh, acum e holdă de aur. În afară de salcâm
nu există alt arbore. Udatul artificial ar fi extra-costisitor pentru Pusta Ungară. Cine nu s-a născut
aci, greu ar putea trăi. Șesul imens obosește ochiul; grâu și iar grâu și nenumărate drumuri printre
localități. Nori de pulbere, casele de pământ, ghimpoși salcâmi, arată starea mizerabilă a ținutului.
Și totuși, maghiarii se simt liberi și fără limite pe această pustie fără margini.
10.Satele se deosibesc de orașe numai prin praful lor și casele rare care sunt în linie una de alta și au
2 ferestre în față, prin care lumea pătrunde în casă, dar sunt și ele acoperite de tufele de porumb.
Înaintea casei nu arare găsești câte o bancă de lemn. În definitiv aci viața se scurge ca și în vremea
nomadă a pustei. Liniște și pustiu pe largile drumuri. Gâște și porci, arareori câte o pereche
omenească; dar copii zglobii în cârd, niciodată.
Casele țărănești pe afară sunt văruite. Aci se învață că maghiarii se deosibesc în două clase, simpli
și nobili cari sunt considerați ca o complectare prin altoire pe o bogăție vechie.
Ca agricultori țărani din pustă, sunt mai prejos de alți locuitori ai Ungariei. Dacă pe marea
proprietate agricolă munca s-a modernizat, țăranul tot cu plug primitiv zgârie coaja pământului, în
mod superficial; și în loc de tăvălug, copitele boilor, iar balega se arde. Secara se păstrază mai mult
în gropi, vitele în staule.
Nu vezi aci iubirea de pământ pe care o are bavarezul. Aci nu e nimic care să atragă plăcerea de a fi
proprietar: nu colină, nu canal, nu arbore, nu tufiș drăgălaș, nici un colț cu frumusețe. Bunul
fiecăruia stă gol și stingher pe drumuri, unul mai pustiu ca altul. Mica gospodărie răpește foarte
puțin timp maghiarului pustiei. Multă nevoie el nu cunoaște fiindcă se mulțumește cu slănina,
papricașul, mălaiul, pipa cu tutun tare, butoiașul cu vin sau șlibovițză,... și așa el este mulțumit și
bogat. Mândria îl apasă însă adânc și greu pe inimă. Marea sa lăcomie constă în a avea cât mai
multă întindere de pământ, chiar dacă nu e în stare să-l cultive. Micul comerț și micile meșteșuguri
sunt desprețuite, căci ei socotesc că numai valachii, slavii și șwabii se pot îndeletnici cu aceasta.
Inimă au bună și nu pot vedea pe nimeni suferind, animalele se bucură de cea mai mare bunăvoință.
Imaginția lor este vie și basmele și poveștile lor uimitoare. Naivi, cred orice nebunie și neadevăr.
Firea ungară a păstorilor, cărora le sunt încredințate turmele boerești de cai, vite și porci, se arată
mereu de cel mai adânc primitivism. În schimb, viețuiesc în imensa pustă, în desăvârșită libertate,
îndestulându-se zilnic cu slană, pâine, și o înghițitură de vin. Singura variație, în viața lor monotonă,
sunt poveștile de seară în jurul focului și danțurile sălbatice.
(ss.Heutöchel ” Mȁrckel).

ALTE TRADUCERI DIN TEXTELE DE PROPAGANDĂ

TRAIUL ȚIGANILOR
de
Dr Emil Fischer. Traducere de Ltu C.C. Popian

Despre țiganii români nu există încă o lucrare complet științifică, cum spre exemplu despre
cei din Ungaria, cu cari s-a ocupat răposatul principe moștenitor Josef, apoi un anume Dr. Heinric
von Wiesloch150 – un adânc cunoscător al țiganilor- și în fine Dr. Anton Hermann (Buda Pesta).
Wiesloch a trăit, ani îndelungați din viața sa, în lipsă și privațiuni, între țigani și Anton Hermann
locuește încă și astăzi, câteva luni pe an, în mijlocul lor. Din aceste izvoare am scos eu multe reguli
și învățăminte, mai ales că țiganii din Ungaria și Ardeal au multă legătură cu cei din România.
2.De unde vine numele de ”țigan”? El trebuie să fie coborâtor din indicul ”Cangar”.- Că
țiganii vin din N-V Indiei (extreme), aceasta este astăzi precis cunoscut. Pott și Frȁnz v.
Mikloschick au adus un mare aport în scopul de a întări acest adevăr științific.
Din Țara mumă, țiganii au trecut în Persia, Armenia și Turcia și mai departe în Egipt și
Grecia, către sud-estul Europei. De aceia și numele lor diferite. În Persia ei se numesc și astăzi încă
”Luri” (după provincia Luristan). În Anglia ”Gipsi” (aceasta cum că ar veni din Egipt); în Spania și
Portugalia, ”Gitano”, în Franța, ”Bohemi” (fiindcă în Franța ei au trecut din Bohemia). În Ungaria
se numesc încă foarte deseori ”Pharaò-nèpe”, ceea ce înseamnă ”neam de Pharaon”, asemenea și
între sașii din Ardeal. Mundert are pentru ei denumirea de : Farönér (neamul lui Faraon).
3.Țiganii însiși se numesc ”Rom”, = bărbat și se mai numesc Kalò=negru (contrar oamenilor
albi); în fine ”mànush”= Mensch= om. Arareori și numai în adunări la cuvântări, întrebuințează
țiganii din Ardeal denumirea proprie de : Sinti/Sinte= tovarăși. Poate că acesta izvorăște din ramura
indică Simboi Indish Sundhu și vine din limba fiică, sanscrită, a unui neam revărsat în Pendschal,
numit ”Tschangar”, care încă și astăzi colindă de acolo și până în Persia. Prin România se aud
cuvinte ca : pardé =făcător, vàde =fată, move (mivo=al meu) core, rahe și Kese (ocară); încă și la
românii din munte, Mărmăndé (=dă-mi pâine).

150
Heinrich Zimmermann (* 25. Dezember 1741 in Wiesloch; † 3. Mai 1805 in Starnberg) scriitor, cunoscut prin
Jurnal de voiaj în jurul lumii,1781.,
 4.Se aude în gura țiganilor încă denumirea de Cortorar = țigan de cort spre deosebire de cei
statornici.
"Gleteșorè" însemnează vorbire săracă. Demnă de observat este încă denumirea ce germanii o
păstrează dela slavi: Nemeși = muții (în limba maghiară Nèmet, dela nèma = mut). În toate
cazurile, Grecia este țara de origină, din Europa, a tuturor grupelor de țigani care sunt împrăștiați în
acest continent. Deja în anul 1398, după cât se știe, ei apar în Navplia/Grecia. În anul 1414, ei trec
în Ungaria. În România, (Banatul Craiovei) în anul 1387, Vlad I dăruește mânăstirei Tismana 40 de
sălașe (corturi). Că vor fi fost țigani în Walachia, încă de la 1241, sub stăpânirea mongolilor lui
Batu –Khan, nu este încă stabilit.
În anul 1417 se arată primii țigani, în orașele de pe coasta Mării Nordului și Baltică.
5. La țigani domnește dreptul mamei. Câteva familii la un loc stau sub conducerea unui
Voevod și despărțite în grupe neatârnate de tovarăși (màhliva, màhlo= prieteni) care stau sub
ascultarea unor președinți (sailidșò). În interiorul familiei există încă o diviziune în micile ca și în
marile clici (familii), gakia= văr, rudă și aceasta numai în linie femeiască, iar în linie bărbătească
totul este orânduit numai în mod secundar. De-aci urmează că țiganul de cort, de îndată ce s-a
căsătorit, aparține neamului Maliva sau Gakia, căreia aparține femeia sa. O țigancă bătrână, pe care
eu am consultat-o, în sensul acestei întocmiri, mi-a dat următorul răspuns:” Aceasta așa trebuie să
fie ! A cărei mume este un copil, știe oricine,dar al cărui tată este, acesta este absolut nesigur”. 6.La
ce folosește dreptul roman cu autoritaru-i principiu: ”tatăl este acela pe care-l consfințește, ca atare,
căsătoria?”
În Sardinia sunt oameni cari- după nașterea unui copil – se abțin chiar de a se așeza pe patul
copilului.
Tânărul țigan, căsătorit, primește toată orânduiala gospodăriei sale: cort, car, cai, unelte, etc
– dela femeia sa, ale cărei neamuri veghiază cu grije ca cel intrat în familie să nu risipească
”avutul”. Pe linia bărbătească, din lipsă de considerație, se numesc cu toții cu un scurt cuvânt
"mànuseyà" = adunătură, gloată; linia femeiască dinpotrivă poartă denumiri drăgălașe ca : "gule,
paralipe"= neamuri iubite, dragi. După moartea femeii, bărbatul poate intra în alt neam, luând o a
doua soție. 7.Zicala țigănească sună astfel: ”neve romi, neve gakkyn”: ”Femeie nouă, neamuri noi".
Femeia, nu bărbatul, se necăjește pentru copiii săi să aibă o viață bună; ea duce în spate toată povara
unei norme. Așa se întâmplă că mulți copii aproape că n-au văzut pe tatăl lor, sau nu-l cunosc, chiar
dacă trăiește.
După felul ocupațiunii lor, țiganii români sunt în primul rând căldărari (cârpaci) , lăcătuși și fierari.
Lucrează însă cu sculele cele mai primitive și în loc de nicovală întrebuințează adesea un pietroi. Se
mai îndeletnicesc și cu spoitul vaselor de aramă și fier, suflând în cărbuni cu foale în mână. În iarnă,
vârâți în munți și păduri, lucrează mături de mesteacăn, blide, albii, capisteri și linguri mari și mici,
ici și colo donițe, cofe și talere.
La seceriș încă se pricep, dar mânuiesc bine secera, nu și coasa. Și la fabricarea țiglelor au înclinare,
dar muncesc prost pământul. Se ocupă cu cea mai mare dragoste cu geambașlâcul. 8.Femeile sunt
cunoscute ca șarlatane, ghicitoare și vrăjitoare, fierb încă buruieni de dragoste, dau în cărți și
cercetează viitorul în ghioc, adică într-o crustă de moluscă de mare- pe care-l poartă la urechi; sau
în caimacul cafelei de la fundul ceșcii, pe care o răstoarnă pe farfurioară; sau cu boabe albe de
fasole pe care le împrăștie înaintea jerfei, pronosticuri rămase încă din vremuri primitive.
Cel mai iubit animal al țiganului român e porcul. ”Ar fi” – așa pretindea o țigancă – ” cea
mai frumoasă pasăre, daca ar avea aripi”.
Cea mai drăgăstoasă ”ocupație” pe care țiganii o numesc ”plugul țiganului” este: a tăinui, a-
nșela, a minți, a amăgi unde și cum poate. El merge cocoșat, se face damblagiu și orb numai spre a
ne orbi pe noi și a-și scoate bacșișul.
Țiganii români sunt cunoscuți ca muzicanți: Faima unui Barbu Lăutarul n-a pierit nici
astăzi: Iordache, Dinicu, Ciolac, Buică nu sunt mai prejos.
9.Felul lor melancolic de-a trage arcușul, scoțând tonuri neauzit de mișcătoare și duioase,
este cunoscut de toată lumea. Caracteristic pentru ei este ritmul propriu al muzicii lor și
apogiaturile.Totuși este bine să ne permitem întrebarea dacă există o muzică proprie țigănească sau
dacă țiganii fură numai simțirea muzicală, intră în sufletul poporului în mijlocul căruia trăiesc și
redau muzica întocmai în acelaș chip. Căci s-a constatat- cu toată înrudirea – o mare deosebire între
țiganii muzicanți unguri (Brudo Ianoș, Darás Mișca sau Vak Lai) și cei din România ori Turcia,
pe cari chiar eu i-am ascultat în Stambul și pretutindeni pe coasta Asiei-Mici.
10.Fermecătoare este povestea țigănească, despre invenția viorii: ”Era odată un rege
puternic cari avea o minune de fată. Nu e de mirat că pretutindeni din toate părțile lumii veneau la
ea, dar nimeni nu se putea lipi, căci regele punea condițiunea că numai aceluia o va da soție, care va
putea face ceva ce nu s-a văzut încă în lume. Mulți își încercară norocul, dar toți fură spânzurați de
rege, căci nici unul nu îndeplini condițiunea pusă. Se prezintă în fine, tot un tânăr la fiica de rege. I
se făcu cunoscut și lui că numai dacă, etc, etc, va putea lua pe fată. Regele, mânios că el încă nu
cunoștea condițiunea pe care toată lumea o cunoștea, îl aruncă în închisoare. Când poarta se închise
și-l cuprinse întunericul și se descorajă și disperă chiar, deodată îl orbi o lumină miraculoasă și-i
apăru regina Fee Matuya, care-i șopti duios: ”Nu fii trist, tu trebuie să iei pe fiica de rege. Ține
această cutiuță și acest băț. Smulge din creștetul capului meu o șuviță de păr, frumoasă și lungă și
întinde-o peste cutie și bețișor”. Tânărul făcu cum îi porunci ea. Când totul fu gata, îi zise fecioara:
”Trage cu arcul peste părul sucit de pe cutie ” .
11.Tânărul acceptă, dar încă nu pricepea nimic din ce i se arăta, că el nu vedea nimic nou în cutie.
Atunci vorbi fecioara:”Această cutie va fi o minune, care după voia ta va înveseli ori întrista pe
oameni”. După aceia, ea se aplecă pe vioară și începu a râde și apoi începu a plânge vărsând
lacrimi într-însa. ”Trage acum peste coardele viorii” zise ea tânărului. El trase și acum curgeau
cântece care întrista inima și apoi deodată o înveseleau. După care Fecioara dispăru.
Tânărul ceru îndată să fie dus în fața regelui: ”Vezi ce am făcut ?” Tot sfatul curții fu adunat și
tânărul începu să cânte pe vioara sa, de toate inimile tresăltau și toți ochii înnotau în lacrimi. Regele
era extrem de încântat. El dădu pe frumoasa fiică tânărului și trăiră toți în fericire și noroc. Așa a
ieșit pe lume vioara”.
12. Dacă și în România, (ca și în Ardeal), țiganii cei din ramura de obârșie sunt în ramurile :
KuKuia, Leilà, Așaniì, și Tișalé, aceasta nu e încă stabilit cu siguranță. Lăsând la o parte orice
considerație și judecând numai după configurația corpului, după trăsăturile feții și proporțiunea
membrelor, îi putem despărți în două tipuri: 1)- rasa mică, pripită (pipernicită), cu păr ondulat sau
creț și cu capul în medie scurt și 2) – nu arareori figuri țigănești, ideale, mari frumuseți, staturi de un
cavalerism sălbatec, cu trăsăturile feții pline de regularitate, svelte, înalte, musculoase, cu capul
lungăreț și părul lins, lung, în șuvițe. Primei categorii aparțin mai totdeauna țiganii stabili,
domesticiți; ceilalți, din a doua categorie, aparțin triburilor nomade – Ocupația de predilecție a
acestora este creșterea cailor și a catârilor. 13.Femeile lor sunt, în tinerețe, vioaie, nu arareori de o
frumusețe uimitoare, de o mlădiere fără seamăn în talie și de o finețe extraordinară în construcția
membrelor. Ele au trăsăturile feții tăiate ager și lin adâncite, fruntea nu tocmai înaltă, însă sublimă;
sprâncenele moi și frumos desenate, ochii mari tăiați în migdală, foarte adânci și întunecați de o
strălucire umedă, unită cu un cântec de vrajă ciudat, fermecător; un nas ușor încovoiat, nări cari se
umflă (supțiri) iar buzele, tăiate rotunjit, vorbesc de patima de care țigăncile, din cele mai vechi
timpuri sunt capabile, în gradul cel mai innalt. De fidelitate în căsnicie nu se simt legați țiganii.
Înainte și după căsătorie, ei proslăvesc iubirea liberă. Proprietățile lor morale arată o curioasă
amestecare de destrăbălare și comunism, fanfaronadă, gravitate și adevărată ușurință. 14.Seara,
înșirați în jurul focului scânteietor din fața cortului, tinerii cântă, alături de cântecele stridente de
dragoste norocoasă, foarte vioaie, pe acelea pline de jale, ale unei iubiri pierdute ori de dragoste
nestatornică. Oamenii se definesc prin dragostea pentru persoana pe care au pierdut-o. Voiește
cineva să judece, într-o oarecare măsură, puterea de iubire a țiganilor? Ar trebui atunci să se
îndrepte spre cântecele lor obscene, dar mai bine este să te lași păgubași. Cine vrea să audă pe
țigani, ar trebui să cugete la cântecele de dragoste ale țiganilor germani, cum sunt descrisi de
Fandarada, când ”el” caută pe iubita lui.
 15. Povestirile mitologice ale țiganilor sunt extra- interesante – ei cunosc tot soiul de zâne și
vedenii (ale apelor, pământului, vântului și spiriduși), la ei se găsesc cântece (și descântece)
îndreptate în contra celor trei ursitori, în contra creațiunii, în contra Potopului, în contra construcției
corăbiilor, în contra boalelor cauzate de demoni, în fine, în contra tuturor boalelor rele. Mijlocul de
a se lecui, cel mai la ordinea zilei, pentru țigani, este a se descânta. Un mare rol joacă, pe lângă
descântec, masajul cu scuipat. Sunt întrebuințate un mare număr de unsori provenite din grăsime de
câine, urs, lup, broască, șarpe, țânțar. Ficatul și plămânii de broască, joacă de asemenea un rol foarte
însemnat. Toată ființa sa metafizică cu care el populează globul pământesc are, mai mult sau mai
puțin, o natură demonică, o natură care urmărește și persecută pe oameni cât îi stă în putință.
Mizerie de ambele părți ale liniei separatoare între ”a fi și a nu fi”.
Bocetele țiganilor sunt adesea vestite, ele formând cea mai sublimă floare, în poezia
țigănească.
16.Cum jelește fiica pe mama ei: ”Dulce mamă, dulce, nu m-ai mai fi născut, mai bine ai fi născut
o piatră, mai bine ai fi născut o piatră! Piatra nu știe când moare maica ei, eu însă, sărmană
ciocârlie, cânt în vânt, cânt în raza soarelui moartea dulcei mele mame. O, mamă, gura ta este
închisă, tu nu mai săruți niciodată floarea ta; picioarele-ți niciodată nu vor mai călca pe verdea
câmpie; mâinile tale sunt încremenite și nu vor mai lucra niciodată. O, mamă, tu nu mai poți știi
dacă floarea ta se ofilește”.
17.Fiul pe mama sa: ”O, mamă de ce mă părăsești? De ce pleci tu de lângă fiul tău? Tu mă lași pe
mine ca un câine fără stăpân. Pământul de acum e culcușul meu și niciodată poala ta. O mamă, cerul
va fi de acum acoperământul meu și niciodată mâna ta, o Mamă! Piatra este căpâtâiul meu. De aceia
jelesc întreaga noapte. O să vie vara și noi vom colinda singurei; fără tată și mamă vom sta sub
cortul nost. Pe câmpul verde, în verdea dumbravă, vor cânta alții; noi însă vom sta și vom plânge”.
Omul pe femeia sa : ”O, tu, bună, dulce soție, tu floarea mea roșie, tu buchetul verde al pălăriei
mele! Inima mea este goală și ochii mei plini de lacrămi”.
Femeia pe bărbatul ei : ”tu, cel mai înalt copac din pădure! Cine ne va ocroti pe noi? Mă întreabă
lumea de ce plâng, mă întreabă vântul de ce bocesc. Păsările mă întreabă de ce jelesc și tuturor eu le
rostesc și tuturor eu le răspund: copacul meu s-a veștejit”.
18. Dacă, istovit de mizerie, lăețul găsește ultimul ”popas” la marginea unei păduri sau într-
un colț răzleț al unui cimitir sătesc, după o viață lungă, plină de chin și suferință, plină de privațiuni
și lipsuri, poporul său călătorește înainte, cântând și glumind, dându-și toată bucuria, toată ființa,
prin lume, unde anină de toți copacii, de toate tufele, plăcerea visătoare și iubirea nepăsătoare de
ziua de mâine.....Acolo, în pustia colțuroasă a vieții sale, el, încă, trudește...
”Cine zice ție încotro?” –Nimeni!
 Încă multe se pot comunica din și despre basmele, poveștile, bocetele și romanțele,
ghicitoarile și proverbele țiganilor, de mare frumusețe poetică.

ss.Ltu C. Popian, ofițer prizonier

Deutschland

TREI CRAI DELA RĂSĂRIT

După Heine.

Din răsărit trei crai pornesc

Și dintr-un sat în altu-ntreabă
Pe toți ce-n cale întâlnesc
La Betleem s-ajungă-n grabă.
x
Bătrâni și tineri nu știau
Și ei mergeau acum pe-o rază
De la o stea ce-acum zăreau
Cum calea blând le-o luminează
x
Și steaua se opri deodată
Pe a lui Iosif hrubă sfântă
Iar boii rag, căci sub polată
Plânge-un copil și trei regi cântă.
1917 Dec. 25, Crăciun, Breesen
 Bibliografie
Falkenhayn, Erich von, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor, Atelierele
Grafice Socec & Co S.A., București, 1937
Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989
Ioanițiu Alexandru (Locot.-Colonel), Războiul României: 1916-1918, vol. 1, Tipografia Geniului,
București, 1929
***, România în războiul mondial 1916-1919, Documente, Anexe, Volumul 1, Monitorul Oficial și
Imprimeriile Statului, București, 1934
***, Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli,
București, 1996
***, Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989
***, România în anii primului Război Mondial, Editura Militară, București, 1987
***, România în primul război mondial, Editura Militară, 1979
Victor Atanasiu, Atanasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în primul
război mondial, în Istoria românilor, Vol. VII, Tom. II
Ion Cupşa, Armata română în campaniile militare din anii 1916-1917
Foley, R. T. (2005). German Strategy and the Path to Verdun : Erich von Falkenhayn and the
Development of Attrition, 1870–1916. Cambridge: CUP. ISBN 978-0-521-04436-3.
Alexandru Ioanițiu (Lt.-Colonel), Războiul României: 1916-1918, vol. 1, Tipografia Geniului,
București, 1929
 Erich von Ludendorff, My War Memories 1914-1918, Naval & Military Press, 2001, ISBN
9781845743031, pp 299-300
Rangliste der Königlich Preußischen Armee und des XIII. (Königlich Württembergischen)
Armeekorps für 1914, Hrsg.: Preußisches Kriegsministerium|Kriegsministerium, Ernst Siegfried
Mittler & Sohn, Berlin 1914, S. 104
Hanns Möller: Geschichte der Ritter des Ordens pour le mérite im Weltkrieg. Band II: M–
Z. Verlag Bernard & Graefe. Berlin 1935. S. 268–271.
Florian Hoffmann: Okkupation und Militärverwaltung in Kamerun. Etablierung und
Institutionalisierung des kolonialen Gewaltmonopols 1891–1914, Göttingen 2007
Karl-Friedrich Hildebrand, Christian Zweng: Die Ritter des Ordens Pour le Mérite des I.
Weltkriegs. Band 3: P–Z. Biblio Verlag. Bissendorf 2011. ISBN 3-7648-2586-3. S. 224–225.
Karl Rosner, Dela Sibiu până la Siret. Impresiunile unui corespondent de răsboiu, București,
Editura „Regele Carol”, 1917.
Alexandru Marghiloman, Note politice vol. I, București, EdituraScripta, 1993, p. 171.
Ioan Missir, Fata moartă, memorii de război, ed. Cartea Rom. Buc.1936.
Ion Manolescu , Amintiri, Editura Meridiane, București, 1962
Radu D. Rosetti, Remember,1916-1919, Buc.1921.
Gh.Topârceanu, Pirin Planina, Amintiri de război, diferite ediții.
CC.Popian, Memorii, vol.II, 1913-1944. Ed. Agnos,2019.