LUPTA DE LA ŞOPLEA, PE

TELEAJEN
16/26 iunie 1655
 ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI
♦ Nicolae C. Bejenaru, Răscoala seimenilor (1655) şi stabilirea supremaţiei
politice a lui Rákóczy asupra Ţării Româneşti, în „Arhiva”, XXXI, nr. 3-4,
Iaşi, 1924, pp. 239-242 şi XXXII, nr. 2, Iaşi, 1925, pp. 99-115.
♦ Paul I. Cernovodeanu, Răscoala seimenilor şi dorobanţilor din Bucureşti la
1655, Bucureşti, Muzeul de Istorie Bucureşti, 1961.
♦ Ludovic Demény, Cu privire la caracterul răscoalei din 1655 în Ţara
Românească, în „Studii. Revistă de istorie”, an. XVI, nr. 2, 1963, p. 307-
338.
♦ Lidia A. Demény, L. Demény, N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau
răscoală populară? 1655. Ţara Românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1968.
♦ Nicolae Stoicescu, Constantin Şerban, Bucureşti, Editura Militară, 1990.
♦ Mircea Soreanu, Şoplea (26 iunie 1655), în: Petre Otu, Alesandru Duţu,
Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu, 100 de mari bătălii din istoria
României, Bucureşti, Editura Orizonturi, 2009, p. 206-209.
♦ Claudiu Neagoe, Seimenii în Ţările Române. Contribuţii la istoria
organizării militare a românilor în secolele XVII-XVIII , Bucureşti, Editura Ars
Docendi, 2017.
 SURSE ISTORICE DOCUMENTARE
♦ Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor ,
vol. III, traducere de Ioan Slavici, Bucureşti, 1900.
♦ Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria
românilor, vol. IV: Legăturile Principatelor române cu
Ardealul, de la 1601 la 1699. Povestire şi izvoare ,
Bucureşti, 1902
♦ Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului,
Moldovei şi Ţării Româneşti (în continuare: Andrei Veress,
Documente), vol. X: Acte şi scrisori (1637-1660), Bucureşti,
1938.
♦ Anexe la Lidia A. Demény, L. Demény, N. Stoicescu ,
Răscoala seimenilor sau răscoală populară? 1655. Ţara
Românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 191-
290.
 SURSE ISTORICE NARATIVE:
cronici muntene şi moldovene
♦ Constantin căpitanul Filipescu, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, cuprinzând istoria munteană de la început până la
1688, publicate de Nicolae Iorga, Bucureşti, I. V. Socec, 1902.
♦ Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă
încoace, în Idem, Opere, ediţie critică de Petre P. Panaitescu,
Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.
♦ Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc
(în continuare: Letopiseţul Cantacuzinesc), ediţie critică de C.
Grecescu, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1960.
♦ Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (în
continuare: Radu Popescu, Istoriile), ediţie critică de Const.
Grecescu, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1963.
♦ Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvania,
Ţării Munteneşti şi a Moldovei, traducere de George Sion,
Bucureşti, Editura Valahiei, 2008.
 Cronici maghiare şi germane
♦ Georg Kraus, Cronica Transilvaniei, 1608-1665 , traducere
şi studiu introductiv de G. Duzinchevici şi E. Reus-
Mârza, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1965.
♦ Însemnările lui Cristofor Bánffy despre drumul parcurs de
el cu oastea lui Gh. Rákóczi al II-lea cu prilejul
intervenţiei în Ţara Românească, pentru înăbuşirea
răscoalei, 11 iunie-17 iulie 1655 , în Călători străini
despre Ţările Române (în continuare: Călători străini),
vol. V, îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil),
Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p.
523-224
♦ Johan Filstich, Tentamen Historiae Vallachicae / Încercare
de istorie românească, ediţie îngrijită de Adolf
Armbruster, traducere de Radu Constantinescu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
♦ Memorialul lui Naghy Szabó Ferencz din Târgu Mureş
(1580-1658), traducere, note şi studiu introductiv de
Ştefania Gáll Mihăilescu, Bucureşti, Editura Kriterion,
1993.
♦ Ludwig Albrecht Gebhardi, Istoria politicească a Dachiei şi
a neamului românesc, tălmăcită de Ioan Nemişescu în
anul 1808, tom. I, ediţie îngrijită, note şi glosar de Mihai
Bordeianu şi Cătălin Bordeianu, cu o postfaţă de Vasile
Cristian, Iaşi, Editura Vasiliana᾽98, 2009.
 Răscoala seimenilor şi dorobanţilor
din Ţara Românească (17 februarie – 16/26 iunie 1655)
▪ La 16 februarie 1655, întro zi de sâmbătă, Constantin Șerban a
invitat la Curtea Domnească, la un ospăț pe toți căpitanii, iuzba șii și
ceaușii slujitorilor domnești, mai cu seamă pe cei ai doroban ților,
ocazie cu care le-a dăruit veșminte de preț și le-a promis, totodată,
soldele seimenilor.

▪ De mai multă vreme, lefurile acestor mercenari străini au constituit,

din punctul de vedere al fiscalității, o grea povară pentru Țara
Românescă.

▪ Din Letopiseţul Cantacuzinesc aflăm că marea majoritate a

seimenilor urmau să fie alungaţi din ţară. Cronicarul Janós Szalárdi
arată faptul că domnul, sfătuit de boierii cei mari, intenţiona să
diminueze numărul seimenilor, el păstrând doar câţiva pentru paza
Curţii. Georg Kraus ne spune că domnul dorea „să-i facă birnici” şi
să „le ia libertăţile”. În schimb Simon Renigăr, rezident austriac la
Istanbul, vorbeşte de hotărârea domnului de a desfiinţa corpul
seimenilor.
 Declanşarea răscoalei
♦ Duminică, 17 febr. (st. v.)/27 (st.n.) 1655, la amiază, „pe când
ieşea vodă din biserică” (Naghy Szábo Ferencz), s-au răsculat toţi
slujitorii Curţii „dorobanţii şi seimenii şi călăraşii” (carte
domnească din 29 martie 1655).

♦ au avut loc acte de violenţă şi jafuri asupra caselor boiereşti şi

negustoreşti, precum şi asupra bisericilor.
Numărul victimelor oscilează de la autor la autor: 1 boieri mari
şi mic (János Szalárdi); 25 de victime (Gh. Rákóczy II); 32 de
victime (Georg Kraus).
Revolta s-a extins de la Bucureşti şi a cuprins, rapid, oraşele
unde se găseau cete de slujitori: Târgovişte, Ploieşti, Gherghiţa,
Târgşor, Ruşii de Vede.

♦ Unii meşteşugari şi chiar ţărani s-au alăturat răsculaţilor, dar

nu a fost un fenomen general.
 Răspândirea răscoalei din 1655
(sursa: Lidia Demeny, L. Demeny, N. Stoicescu, Răscoala
seimenilor sau răscoală populară?, Bucureşti, 1968)
▪ Văzând că nu-i poate potoli pe răsculați, Constantin Șerban s-a sfătuit cu
boierii să aducă oști străine împotriva lor și a trimis solie în Transilvania și
Moldova, cerând ajutor militar. Ioan Kémény a citit „cererea”muntenilor în Dieta
de la Cluj (20 februarie 1655).
▪ Evenimentele din Țara Românească au ajuns să-l nemul țumească și pe Siavu ș
pașa, beilerbeiul de Silistra, căci răsculații făcuseră numeroase victime și în
rândul supușilor otomani aflați în cuprinsul țării. Astfel, Poarta Otomană, care
se confrunta cu serioase probleme interne și externe, îi dă mână liberă
principelui ardelean Gheorghe Rákóczy al II-lea, singurul capabil, din punct de
vedere militar, să intervină și să înăbușe răscoala.
▪ Potrivit înțelegerii dintre principele ardelean și beilerbeiul de Silistra se
preconiza o acțiune comună a oștilor ardelene, moldovene și otomane, care
trebuiau să acționeze simultan, să pătrundă în Țara Românească și să realizeze
joncțiunea trupelor.
▪ Convins de iminenta sosire a oștilor ardelene în țară, Constantin vodă i-a
înduplecat pe seimeni și dorobanți să părăsească Bucure știi, în jurul datei de 23
mai, și să iasă în întâmpinarea lor. Astfel, răscula ții s-au îndrepta spre
Târgovişte unde au întărit „şanţul cel mare” din jurul oraşului (făcut sub Matei
Basarab).
▪ Pentru a-l convinge pe principe, dar și pe boierii pribegi, de faptul că lini ștea și
ordinea fuseseră restabilite în țară, răsculații trimit în Transilvania, la 1 iunie, o
delegație, formată din 23 de căpetenii ale slujitorilor munteni, în frunte cu
„lotrul cel mai mare dintre seimeni și căpitanul pedestrimii" . Principele Rákóczy
i-a „tras la răspundere” pentru faptele lor.
Planul intervenţiei militare pentru înăbuşirea răscoalei slujitorilor şi
mercenerilor munteni din Ţara Românească (1655),
(sursa: Lidia Demeny, L. Demeny, N. Stoicescu, Răscoala seimenilor
sau răscoală populară?, Bucureşti, 1968)
Oşteni valahi (sec. XVII)
 Fuga lui Constantin Şerban
♦ După 14 iunie, Constantin vodă, îi scoate pe slujitori
din Târgovişte, îndreptându-i spre Gherghiţa şi dându-
le impresia că va lupta în fruntea lor împotriva
principelui şi a pribegilor munteni.

♦ Ajunşi la „al doilea conac” (probabil la Lipoveţi, la

graniţa dintre judeţele Ilfov şi Prahova), domnul a fugit
în toiul nopţii doar cu câţiva credincioşi spre Silistra,
punându-se sub protecţia lui Siavuş paşa. În mod
eronat, Georg Kraus şi Ioan Bethlen au susţinut că
domnul muntean ar fi fugit spre Focşani, iar de aici în
Moldova, la Gheorghe Ştefan.
 Răsculaţii îşi aleg un nou domn

♦ Mai întâi răsculaţii i-ar fi oferit domnia lui Preda Vornicul

Brâncoveanu, care s-a prefăcut că primeşte, dar a cerut timp ca
să meargă la Silistra, ca să „facă pace” şi să obţină, probabil,
recunoaşterea turcilor.

♦ Gheorghe Ştefan vorbeşte într-o scrisoare de faptul că boierii

munteni l-ar fi trimis pe Preda vornicul la Siavuş paşa ca să
ceară „un alt domn”.

♦ Potrivit mărturiei lui Coloman Mikeş, Preda vornicul ar fi

refuzat domnia: „eu nu primesc domnia de la astfel de tâlhari ci
numai dacă vrea paşa”. Un lucru e cert: Preda nu s-a mai întors
de la Dunăre.

♦ În aceste condiţii, în ziua de 21 iunie 1655, la Gerghiţa,

seimenii şi dorobanţii au ales ca domn pe un fost comandant de-
al lor: Hrizea din Bogdănei fost m. spătar (1654).
 Intervenția oștilor ardelene și moldovene în
Țara Românească
▪ Principele ardelean avea să pornească expediţia împotriva Ţării
Româneşti, el plecând de la Almaş, în ziua de 11 iunie, şi ajungând la
Întorsura Buzăului, la 20-21 iunie.
▪ La 22 iunie 1655, principele ardelean intra cu oastea sa în Muntenia,
prin pasul Buzău, primul popas fiind făcut la Cera șu (jud Prahova), iar
al doilea la Roznov. În dimineața zilei de 26 iunie (stil nou), armata
ardeleană ajungea la Șoplea, pe apa Teleajenului, la locul unde se afla o
„cruce din piatră“ (Ioan Nemeş de Hidveg şi Cristofor Bánffy).
▪ Domnul Moldovei, Gheorghe Ştefan, care a plecat cu oastea sa din
tabăra de la Ţind, în ziua de 18 iunie, a trecut graniţa moldo-munteană
la Focşani, cel mai probabil în jurul datei de 20 iunie. În ziua de 22
iunie, el se afla deja la Râmnicu Sărat. Aici aveau să sosească, în ziua
următoare, 2000 de tătari. După un popas de două zile la Buzău (24-25
iunie), Gheorghe Ştefan a ajuns cu oastea sa, formată din călăraşi,
dorobanţi şi seimeni moldoveni, pedestraşi nemţi şi tătari, în ziua de
sâmbătă, 26 iunie, „la un sat de sub Podgorie, numit Bădeni”, din
judeţul Prahova.
 Efectivele militare ale celor două tabere
înainte de lupta de la Şoplea
♦ Potrivit relatărilor lui Georg Kraus, principele Transilvaniei ar fi venit în Ţara
Românească cu 30000 de oşteni şi cu 12 sau, după alte surse, cu 24 de tunuri.
Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, ar fi venit cu 15-17000 de oşteni, la care s-au
mai adăugat vreo 1500 de tătari.
♦ Totuşi, relatările cronicarului Miron Costin, contemporan cu evenimentele, par să
fie, în opinia noastră, mult mai veridice: Gheorghe Rákóczy al II-lea ar fi venit cu
12000 de oşteni, iar Gheorghe Ştefan cu 5000 de oşteni.
♦ Cât priveşte oastea răsculaţilor munteni, potrivit unui cronicar sas braşovean
anonim aceasta ar fi numărat 22000 de oşteni. În schimb Ladislau Barkóczy vorbea
de 16000 de oşteni. Mult mai interesantă ni se pare însă, scrisoarea lui Gheorghe
Ştefan, adresată principelui Gheorghe Rákóczy al II-lea la 22 mai 1655, în care se
vorbea de 12000 seimeni. Numărul pare mult exagerat, dar ar putea fi vorba,
credem noi, de totalul slujitorilor răsculaţi.
♦ De la cronicarul sas Georg Kraus ştim că la sfârşitul domniei lui Matei Basarab
erau 4000 de seimeni. La un calcul simplu rezultă că din cei 12000 de slujitori
răsculaţi (eliminându-i şi pe cei 4000 de seimeni) 8000 erau dorobanţi şi călăraşi.
Cum cei 4000 de călăraşi, care staţionau la Buzău şi Râmnicu Sărat nu au luat parte
la bătălia de la Şoplea, aşa după cum aflăm dintr-o scrisoarea a domnului moldovean
(26 iunie 1655), înseamnă că oştile principelui Gheorghe Rákóczy al II-lea au avut de
înfruntat la Şoplea 8000 de seimeni şi dorobanţi la care s-a adăugat un număr
neprecizat de „roşii şi alţi oşteni” (Georg Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 181). Mai
trebuie precizat faptul că, spre deosebire de oastea ardeleană, răsculaţii muntenii
dispuneau de 30 sau 33 de tunuri.
 Data și locul bătăliei
▪ Potrivit Letopiseţului Cantacuzinesc, lupta dintre oastea principelui
ardelean şi cea a dorobanţilor şi seimenilor s-ar fi dat, „la iunie 17
dni leatul 7163 [1655], sâmbătă, [...], la Şoplea, în Teleajen”.
♦ În schimb, din cronica lui János Szalárdi aflăm că bătălia a avut loc
în ziua de 26 iunie. Prin urmare, dacă dăm crezare relatărilor mult
mai veridice ale lui János Szalárdi, cronicarul oficial al principelui
Gheorghe Rákóczy al II-lea, lupta de la Şoplea s-a dat la data de 16
iunie (stil vechi), respectiv 26 iunie (stil nou). Analizând calendarul
pe anul 1655 vom constata că data de 26 iunie (stil nou) a căzut într-
o zi de sâmbătă.
▪ Prin urmare, în data de 16/26 iunie a avut loc bătălia de la Şoplea,
şi ea fost, de fapt, a doua bătălie care s-a dat aici, prima fiind
înregistrată în 1653, atunci când un corp de oaste muntean, condus
de marele spătar Diicu Buicescu, a încercat să oprească înaintarea
oştilor lui Vasile Lupu, însă fără izbândă.
▪ De la cronicarul sighişorean Georg Kraus aflăm că în imediata
aproiere a locului bătăliei „era o biserică mică”, foarte probabil
biserica satului prahovean Şoplea, care a dispărut mai târziu.
 Desfășurarea bătăliei
▪ Primii care au ajuns pe valea Teleajenului, la Șoplea, în diminea ța zilei de 26 iunie, au
fost ardelenii, care și-au instalat tabăra lângă râu.

▪ După câteva ceasuri, aproape de prânz, pe celălalt mal al Teleajenului, și-a făcut
apariția o parte din oastea răsculaților, sub comanda lui aga Buliga Lupu din
Ciovârnăşani-Mehedinţi, care a așezat pe un deal artileria cu care venise de la Ploie ști.

▪ Bătălia a fost deschisă de tirul susţinut al celor 30 sau 33 de tunuri aflate sub
comanda lui Buliga. Din fericire însă, pentru oştile ardelene, focul acestor tunuri, aflate
pe un deal destul de înalt, nu le-a provocat pagube deoarece proiectilele răscula ților
treceau pe deasupra oștenilor ardeleni.

▪ Principele Rákóczy al II-lea a dat ordin de atac trupelor de lefegii unguri şi secui,
conduse de Ioan Kemény, precum şi celor germane (săseşti), aflate sub conducerea
căpitanului Andrei Gaudy.

▪ Trabanţii saşi, conduşi de Gaudy, au luat cu asalt dealul unde se afla artileria
domnului muntean. Seimenii au căutat să-i respingă, însă ei au fost rapid învin și de
atacatori. Aga Buliga a fost ucis, credem noi, în această confruntare de oştenii lui
Gaudy. Văzând că seimenii au luat-o la fugă, iar aga Buliga a fost ucis, tunarii munteni
s-au predat.

▪ După ce a pus mâna pe tunurile şi muniţiile seimenilor, Gaudy a poruncit oştenilor

săi să întoarcă tunurile către locul unde se afla tabăra lui Hrizea vodă. Atunci, Tănasie
vel căpitan a trecut de partea ungurilor, iar alţi căpitani au fugit la Dunăre.
▪ Cu toate acestea, Hrizea vodă şi slujitorii care i-au rămas
credincioşi s-au luptat vitejește, însă n-au avut sorţi de izbândă.
▪ Pierderea artileriei, lipsa unei coordonări susţinute între pedestrimea şi cavaleria
munteană, puţin numeroasă de altfel, au înclinat balanţa victoriei în favoarea oştirii
ardelene.
▪ Profitând cât mai bine de situaţie, oştenii principelui Gheorghe Rákóczy al II-lea, au
pătruns cu mare forţă în rândurile oştirii muntene, „ca nişte lupi în nişte oi, de-i tăea, îi
împuşca, de zăcea grămezi” (Radu Popescu, Istoriile).
▪ Ardelenii au început o adevărată vânătoare extrem de sângeroasă a slujitorilor, pe care
i-au urmărit şi masacrat „pe distanţă de o milă până la Ploieşti” (János Szalárdi).
♦ În scurtă vreme, slujitorii care au scăpat teferi din confruntarea cu oştenii principelui,
„au început a da dosul, câţi putea scăpa”, fugind spre Ploieşti. Hrizea vodă însuşi a
încălecat în mare grabă şi „a luat-o la fugă”, însoţit de un număr relativ mic de călăreţi, el
îndreptându-se spre Brăila. Potrivit lui Georg Kraus, Hrizea vodă ar fi fugit spre Silistra.
Este greu de crezut, totuşi, că acesta s-ar fi îndreptat spre Silistra, ca să dea nas în nas
cu domnitorul Constantin Şerban.
♦ Potrivit lui Miron Costin, trupurile celor omorâţi „dzăceau polog pre şleah * şi spinii de
pe laturi ‹erau› plini de trupuri omeneşti. Şi multe bulucuri încă nesosite, pre carii, cum
şi unde-şi i-au tâmpinat, aşea dzăcea, pănă în Ploeşti”. De la Nagy Szabó Ferencz aflăm
că ardelenii i-au fugărit şi căsăpit pe seimeni şi dorobanţi „până s-a întunecat”. Puţini
slujitori au reuşit, totuşi, să scape de urmăritorii lor: „Câţi scăpară, să răşchirară, unii în
munte, alţii preste Dunăre. Prin toate găurile să ascunseră şi de frică mare, ştiindu-şi
vina, şi de umbra lor să spăimânta. Şi-şi lepăda hainele lor cele dărăbănţeşti şi să
îmbrăca în fărfeneţe caliceşti şi să jura că n-au fost dorobanţi” (Nagy Szabo Ferencz).
♦ Din „jurnalul” lui Cristofor Bánffy aflăm că bătălia care s-a dat la Şoplea, pe Teleajen, a
durat „de la orele 11-12 până la apusul soarelui”.
 Urmările luptei de la Șoplea
▪ În urma luptei de la Șoplea și a represiunilor ce i-au urmat, întreaga artilerie a țării a
fost pierdută și forța militară principală a întregii mi șcări, pedestrimea seimenilor și a
dorobanților, a fost în bună parte nimicită, ceea ce a slăbit foarte mult puterea militară a
Țării Românești.

▪ Constantin Şerban a fost adus şi înscăunat la Târgovişte, după ce a depus „jurământ”

faţă de principele Gheorghe Rákóczy al II-lea (Lidia A. Demény, L. Demény, N. Stoicescu, op.
cit., p. 148-150).

▪ În ceea ce-l priveşte pe Hrizea vodă, lucrurile au stat în felul următor: cu o ceată puţin
numeroasă de slujitori călări, Hrizea a reuşit să se refugieze la Brăila. Din cronica lui
Georg Kraus aflăm că Hrizea s-ar fi predat de bunăvoie turcilor. Aflând de acest lucru,
principele Rákóczy al II-lea şi Constantin Şerban ar fi trimis la Silistra „o solie”, care să
ceară predarea lui Hrizea vodă, în schimbul a 25000 de ducaţi. Considerând această
propunere foarte tentantă, Siavuş paşa l-a predat pe Hrizea vodă şi pe însoţitorii
acestuia. Ioan Boros, comandantul trupelor ardelene rămase în Ţara Românească, spre
a fi de ajutor, la nevoie, lui Constantin Şerban, ne-a lăsat o succintă relatare despre
aducerea lui Hrizea la Curtea Domnească, în dimineaţa zilei de 16 iulie (stil nou) 1655.
El a fost surprins şi înduioşat, totodată, de compasiunea arătată de orăşenii târgovişteni
fostului voievod: „când a ieşit de la voievod, oamenii ţării aşa îl plângeau ‹pe Hrizea›,
încât se plecau la picioarele lui şi aşa îl sărutau”(Anexe la Lidia A. Demény, L. Demény, N.
Stoicescu, Răscoala seimenilor..., doc. XLVI, p. 245) . După o periodă petrecută în
captivitate, la Târgoviște, Hrizea e transferat la Alba Iulia, de unde reu șe ște să evadeze, în
ziua de 23 martie 1657. Se reîntoarce în Muntenia, în fruntea unui deta șament de
seimeni, cu intenția de a declanșa o nouă răscoală, dar este prins și ucis.