Erich Kempka

Ultimele zile
cu Adolf Hitler
Completări şi explicaţii de Erich Kern

Traducere din limba germană

de Catrina-Alexandra Ciornei

METEOR
PRESS
Redactare: Doina Florea șiViorica Horga
Tehnoredactor: Mariana Radu
Copertă: Roxana Geantă
Foto copertă: Bundesarchiv, Bild 183-H12943/CC-BY-SA
(Hitler și Mussolini in München, 1938;
șofer Erich Kempka)

Titlul original: DIE LETZTEN TAGE MIT ADOLF HITLER

Copyright © 1991 by Deutsche Verlagsgesellschaft Preuβisch Oldendorf

© 2013 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate

editurii METEOR PRESS

Contact:
Tel./Fax: 021.222.83.80
E-mail: editura@meteorpress.ro

Distribuţie la:
Tel./Fax: 021.222.83.80
E-mail: carte@meteorpress.ro
www.meteorpress.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

KEMPKA, ERICH
Ultimele zile cu Adolf Hitler / Erich Kempka ; trad.:
Catrina-Alexandra Ciornei. - Bucureşti : Meteor Press, 2013
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-728-611-6
I. Ciornei, Catrina-Alexandra (trad.)
94(430)”19” Hitler,A
929 Hitler,A
 Cuprins

Introducere de Erich Kern ............................................................. 5

Hitler mă angajează ...................................................................... 13

Treisprezece ani în serviciul personal al lui Adolf Hitler .......... 16
La Berghof ..................................................................................... 24
Profesorul dr. Theo Morell .......................................................... 27
Martin Bormann ........................................................................... 33
Sub semnul neliniştii .................................................................... 43
În buncărul Führerului, la Berlin ................................................ 48
Sfârşitul se apropie ....................................................................... 62
Moartea lui Adolf Hitler .............................................................. 73
După incinerare ............................................................................ 83
Fuga mea din Berlin ..................................................................... 88

CONTEXTE ȘI INTERFERENŢE
de Erich Kern .......................................................................... 99
Adolf Hitler şi generalii ............................................................. 101
În buncărul ultimei bătălii ......................................................... 161
Aliatul italian .............................................................................. 199
Adolf Hitler şi femeile ............................................................... 213
Evadarea din Citadelă ................................................................ 233
Adevărul despre sinucidere ....................................................... 253
Surse bibliografice ...................................................................... 262
Index de persoane ...................................................................... 265
 Nota redactorului:
Pentru denumirile rangurilor din SS întâlnite în cuprinsul cărţii,
prezentăm mai jos echivalarea cu gradele militare din Wehrmacht,
trupele de uscat:
Reichsführer SS (funcţie deţinută de Heinrich Himmler) – nu există
echivalent
SS-Oberstgruppenführer – general-colonel
SS-Obergruppenführer – general de armă (infanterie, artilerie etc.)
SS-Gruppenführer – general-locotenent
SS-Brigadeführer – general-maior
SS-Standartenführer – colonel
SS-Obersturmbannführer – locotenent-colonel
SS-Sturmbannführer – maior
SS–Hauptsturmführer – căpitan
SS-Obersturmführer – locotenent-major
SS-Untersturmführer – locotenent
SS-Oberscharführer – plutonier
SS-Unterscharführer – sergent
 Introducere
După colapsul din 1945, învingătorii au influenţat nu doar
soarta materială a poporului german, ci şi pe cea morală, punând în
mişcare o adevărată „reeducare” – în Est şi în Vest. S-a început cu
o gigantică acţiune de spălare a creierelor, pentru a le stârpi
germanilor sentimentul conştiinţei proprii. Materialul util acestui
scop era furnizat mai cu seamă de războiul psihologic purtat de
către Aliaţi, care răspândiseră ani de zile, în mod sistematic,
minciuni şi jumătăţi de adevăr – pentru a frânge rezistenţa morală
a germanilor –, şi, foarte probabil, şi de propriile noastre greşeli, ce
se năpusteau acum asupra noastră într-o fantastică avalanşă.
Scopul – în Vest şi în Est – era clar: să se obţină, prin anularea
conştiinţei istorice, un tineret german fără istorie. Aceasta
constituie o premisă sigură pentru moartea morală a poporului,
căreia îi va urma, în curând, şi cea fizică. Astfel, germanii, atât în
Germania de Vest, cât şi în „RDG”, au fost puşi pe linie de moartă:
sicriele erau mai numeroase decât leagănele. Acolo unde germanii
sunt obişnuiţi să trăiască dintotdeauna sub presiunea puternică a
celorlalţi, doar acolo pot dăinui cu succes – germanii din Rusia,
saşii din Transilvania, tirolezii de sud.
Numai foarte puţini germani au avut curajul ca, de la începutul
înfrângerii, în ceasul decisiv, să înoate împotriva curentului,
depunând mărturie întru adevăr. Există doar un singur mijloc de a
stăvili ceea ce a fost şi este hărăzit: martorii contemporani trebuie
să declare purul adevăr. Deseori, pentru noi, acesta nu e prea
îmbucurător. Dar legat de întreg tabloul evenimentelor, este
singurul capabil să dezvăluie minciuna şi jumătăţile de adevăr.
Dar după ce au fost dezbrăcate uniformele, iar ordinele şi
decoraţiile au fost smulse, după ce milioane de oameni au dispărut
în spatele sârmei ghimpate sau chiar după zidurile închisorilor, iar
călăii şi-au spus cuvântul, au putut fi număraţi pe degete sinucigaşii
politici care au sfidat, cu curajul lor, toate pericolele şi ispitele.
Unul dintre primii germani „kamikaze” a fost Erich Kempka. Pe el
l-a aşezat soarta, ca tânăr, în imediata apropiere a bărbatului care
avea să devină făuritorul a cel puţin o generaţie de germani: Adolf
Hitler.
6 ULTIMELE ZILE CU ADOLF HITLER

Raportul redat simplu de către Kempka, apărut în 1950, cu nefe-

ricitul titlu – cu care nu are nici în clin, nici în mânecă – Ich habe
Adolf Hitler verbrannt (Eu l-am incinerat pe Adolf Hitler), este un
document istoric. Cu o sfială plină de modestie, dar cu o sinceră
consecvenţă, acesta prezintă lucrurile fără teamă, aşa cum au fost,
nu aşa cum au vrut unii să se audă ori să se vadă, începând cu 1945.
Pe lângă Erich Kempka, ar mai putea exista, ca martori
contemporani, cu cărţile lor, doar Hanna Reitsch, Fliegen – mein
Leben (Zborul – viaţa mea), Hans Ulrich Rudel, Trotzdem (Totuşi),
căpitanul de aviaţie Hans Baur, Ich flog Mächtige der Erde (Am
zburat cu „greii” pământului) şi, în cele din urmă, Rudolf Jordan,
Erlebt und erlitten (Trăit şi îndurat).
Desigur că unii scriitori revizionişti, dovedind cutezanţă, pre-
cum Annelies von Ribbentrop, Hans Grimm, Peter Kleist, Helmut
Sündermann, Friedrich Lenz, Udo Walendy şi Hans-Severus
Ziegler, au făurit, cu lucrările lor istorice, o întreagă literatură.
Aceasta stă mărturie pentru adevăr, fiind, tocmai de aceea, o lite -
ratură a sufletelor trecute în nefiinţă. Ea nu este la-ndemâna ori-
cărui muritor german. În Est – interzisă, în Vest – trecută sub o
tăcere programatică. În Republica Federală Germania, n-au interzis
aproape nimic; dar au grijă ca nimeni să nu afle de existenţa acestei
literaturi.
Pe lângă aceşti autori „uitaţi”, au mai apărut câţiva oameni
extraordinari – cunoscuţi pentru fapte de arme –, cu memoriile lor:
Karl Dönitz, Albert Kesselring, Heinz Guderian, Lothar Rendulic,
Hans Friessner, Otto Skorzeny şi alţii. Din păcate, în rest, prea
mulţi militari, cu-adevărat mari, n-au rezistat tentaţiei, încercând
să dovedească faptul că ei ar fi câştigat războiul dacă Hitler i-ar fi
lăsat. Alţii, pe de altă parte, au falsificat istoria marii lupte,
prezentând-o în favoarea câştigătorilor.
Erich Kempka ar fi putut câştiga mulţi bani dacă ar fi scris
despre „orgiile” care n-au avut loc niciodată în buncărul Führe -
rului, aşa cum se presupune că ar fi zis. Dar omul simplu Kempka
a rămas de neclintit, spulberând fără milă nenumăratele poveşti,
care au fost şi mai sunt încă difuzate pe bandă rulantă. El a ţinut
piept istoriei, în adevăratul sens al cuvântului. Şi-a spus punctul de
vedere scurt, soldăţeşte, dar foarte limpede.
Introducere 7

Eu l-am cunoscut pe Erich Kempka abia după război. M-au

impresionat modestia şi camaraderia lui firească. Atunci când un
avocat zelos a vrut să facă plângere la adresa mea pentru faptul că
scriam, în Von Versailles nach Nürnberg (De la Versailles la
Nürnberg), că Hitler, în timpul ultimei călătorii din 1945, la frontul
de pe Oder, fusese înconjurat de mulţimea disperată şi de soldaţii
epuizaţi, şi că doar puterea magică a personalităţii sale mai izbutea
să insufle speranţă oamenilor, Erich Kempka a confirmat fără
ezitare, sub jurământ: aşa s-a întâmplat, şi nu altfel. Kempka l-a
însoţit pe Adolf Hitler în această ultimă călătorie pe front, în
calitate de şofer.
Acest ajutor bărbătesc a devenit, din păcate, o raritate. Mult
prea mulţi martori contemporani – în măsura în care mai trăiesc –
apelează la înţelegere. Nu doresc să declare nimic. De aceea, am
preluat bucuros sarcina activei edituri K.W. Schütz, căci Erich
Kempka fusese chemat, de către Armata cea mare, să completeze
perioada cuprinsă între ultima călătorie pe front a lui Hitler, în
martie 1945, şi evadarea din buncărul Führerului, din 2 mai 1945.
Numeroase declaraţii şi lucrări au apărut de atunci încoace.
Tocmai de aceea cartea este atât de necesară, pentru că Hitler
cel mort nu-i lasă pe mulţi să doarmă – nu doar pe tinerii cei
sceptici, ci şi pe mulţi istorici de pretutindeni. Joachim C. Fest ne
dezvăluie de ce, în a sa Psychogramm (Psihogramă), scrisă pentru
volumul ilustrat Hitler, Gesichter eines Diktators (Hitler – feţele
unui dictator): „Chiar dacă Hitler ar fi eşuat şi ar fi fost uitat de
noua generaţie, tot nu s-ar putea anula niciuna dintre premisele
care l-au condus până la vârf. În acest sens, nu se poate vorbi de un
eşec, şi ar fi o idee bună să-l salvăm din ghearele uitării.”
Tocmai din această cauză, Adolf Hitler n-ar trebui să moară;
cărţile şi volumele ilustrate referitoare la el umplu biblioteci
întregi. Legat de Hitler cel mort, apar multe întrebări stăruitoare.
Cu cât va trece mai mult timp de la apariţia sa meteorică şi de la
moartea apocaliptică, în Berlin, cu atât vor deveni mai sonore
întrebările însetate de adevăr.
Cât de greu îi este celui ce caută să păşească pe urmele ade -
vărului, din cauza scrierilor istorice oficiale, izvodind în mod
conştient neadevăruri şi jumătăţi de adevăr, ne-o dovedeşte un
8 ULTIMELE ZILE CU ADOLF HITLER

istoric englez care nu aparţine nicidecum tagmei revizioniştilor:

David Irving. Acesta nu este un admirator al celui de-al Treilea
Reich, dar, aflat într-un puternic contrast cu mulţi dintre colegii
săi, este un fanatic al adevărului. Cu volumele sale (titlurile în
limba germană în original – n.red.) Der Untergang Dresdens
(Căderea Dresdei), Und Deutschlands Städte sterben nicht (Iar
oraşele Germaniei nu mor), Die Geheimwaffen des Dritten Reiches
(Armele secrete ale celui de-al Treilea Reich), Die Tragödie der
Deutschen Luftwaffe (Tragedia aviaţiei militare germane), fără a
ţine cont de interesele Aliaţilor, a adus o contribuţie valoroasă la
cercetarea istorică onestă. Când a început să scrie Hitler und seine
Feldherrn (Hitler şi comandanţii săi), lucrarea sa de referinţă, s-a
lovit de aspecte cutremurătoare, evocate în introducerea lucrării
sale – din păcate, o ediţie prescurtată:
„Ca istoric, am fost, fără excepţie, îngrozit şi deprimat din
cauza abundenţei de «jurnale» care, la o cercetare mai atentă, se
dovedeau a fi falsuri sau conţineau, uneori, pasaje importante ce
fuseseră «periate», mereu în detrimentul lui Hitler. Multe falsuri
sunt dovedite cu documente.
Jurnalele Evei Braun, publicate de actorul Luis Trenker, au fost
falsificate în mare măsură după Memoiren (Memorii), pe care cu
mult timp înainte le scrisese contesa Irma Larisch-Wallersee;
falsificarea germană a fost constatată în octombrie 1948, de către
Camera Civilă 9 din München. Tagebücher (Jurnalele), scrierile
maseurului terapeut al lui Himmler, Felix Kersten, sunt de ase-
menea produsul imaginaţiei, aşa cum o dovedeşte «Fişa medicală
de 26 de pagini a lui Hitler» redată în aceste jurnale; în mod bizar,
adevăratele jurnale ale lui Kersten – care conţin material exploziv,
din punct de vedere politic, pentru elita Suediei – sunt intacte, dar
n-au fost editate până în ziua de azi. Şi Tagebücher (Jurnalele)
publicate ale lui Rudolf Semmler în Goebbels – the Man Next to
Hitler (Goebbels – Omul de lângă Hitler) (Londra, 1947) sunt neve-
ridice, aşa cum o dovedeşte înregistrarea din 12 ianuarie 1945; şi nu
ne lăudăm cu faptul că descoperim anacronisme în mult citatele
Jurnale ale contelui Ciano, ce aduc dovada că şi acestea, la rândul
lor, au fost revizuite mai târziu, cel puţin în pasaje semnificative, ca
de exemplu Klage wegen Rommel (Plângere referitoare la Rommel),
Introducere 9

de la 12 decembrie 1940, al lui Graziani – cu două luni înainte ca

Rommel să fie trimis pe câmpul de luptă din Italia. Ribbentrop a
atras atenţia, în evocările sale, asupra falsificării – el văzuse
jurnalele adevărate ale lui Ciano în septembrie 1943 –, iar
translatorul, dr. Eugen Dollmann, susţine că un ofiţer britanic, în
a cărui captivitate se afla, i-ar fi confirmat falsificarea; dar şi o
verificare superficială a volumelor-manuscris oferă informaţii
despre felul în care Ciano a tăiat şi a completat materialul său;
totuşi, istorici de rang înalt şi nume ilustre au citat fără spirit critic
jurnalele, ca de exemplu Lisaboner Papiere (Documentele de la
Lisabona) ale lui Ciano, chiar dacă acestea poartă însemnele
prelucrărilor ulterioare – toate au fost, la un moment dat, rescrise
la o singură maşină de scris, deşi teoretic ar fi apărut într-o perioadă
de timp de şase ani, din 1936 până în 1942.
Jurnalul real al generalului de aviaţie Karl Koller nu indică
niciun fel de similitudini cu textul publicat de acesta, cu titlul Der
letzte Monat (Ultima lună) (Mannheim, 1949). Şi Helmuth Greiner,
autorul jurnalului de război al OKW-Wehrmachtführungsstab1
până în 1943, a profitat de ocazie – atunci când a fost provocat,
în 1945, să rescrie notele sale cu privire la lunile «pierdute» din
12 august 1942 până pe 17 martie 1943 – pentru a omite pasaje pe
care nu le putea înţelege sau aruncau o lumină nefavorabilă asupra
unor prizonieri ca generalul Heusinger, sau o lumină favorabilă
asupra lui Hitler; şi, fără îndoială, ca să se facă iubit de americani,
a inventat texte mai lungi, care criticau din plin conducerea
războiului de către Hitler; acestea lipsesc din notele sale iniţiale,
scrise de mână, pe care eu le-am comparat cu volumele tipărite.
Această tendinţă este vizibilă şi în Tagebüchern (Jurnalele)
generalului-locotenent Gerhard Engel, care a fost activ, din martie
1938 până la transferul său pe front, în octombrie 1943, ca aghio -
tant al lui Hitler; şi numai din perspectiva unei dovezi istorice – de
exemplu, comparaţia cu documentele Armatei a 6-a a generalului-
colonel Paulus, care se afla la Stalingrad – se poate concluziona că
acestea erau orice, numai jurnale contemporane nu.”
___________
1
Statul-Major al Înaltului Comandament al Wehrmachtului. (n.tr.)
10 ULTIMELE ZILE CU ADOLF HITLER

Dacă până şi un englez neangajat politic a avut experienţa

aceasta în timpul unei corecte prelucrări istorice, ne putem
închipui cu uşurinţă ce anume ni se oferă, de regulă, de către
germani ca fiind „adevăr istoric”!
Erich Kempka a furnizat o parte esenţială a adevărului real şi
tragic, pe care eu am putut s-o completez în baza declaraţiilor
martorilor contemporani, a documentelor şi lucrărilor. Aceasta
mi-a făcut o imensă plăcere, căci germanii au nevoie de adevăr
precum înfometatul de un dumicat de pâine. Până acum, istoria
germană recentă a fost denaturată cu bună ştiinţă – cu excepţia
unui grup de istorici şi publicişti sinceri –, convertită şi parţial
falsificată. Felul cum se procedează e relevat de exemplul curajoasei
Hanna Reitsch, care, la 7.08.1973, mi-a scris după cum urmează, şi
astfel a dovedit, în mod eclatant, cum se falsifică istoria germană:
„În Republica Federală Germania, şi chiar mult peste graniţele
ei, oamenii sunt din nou – pentru a câta oară? – bântuiţi, chiar
inundaţi de Hitler Stories (Poveşti despre Hitler), în filme şi reviste;
totul, desigur, «istoric şi autentic», se-nţelege. Aşa şi cu cel mai
recent film, Hitler, ultimele 10 zile. Actorul englez care îl inter-
pretează pe Hitler are un renume mondial, fiind ridicat de către
regină la rangul de Cavaler, iar actriţa e drăguţă şi simpatică. Doar
că ceea ce joacă ei nu e nimic altceva decât: «Cum îşi imaginează
Muc cel Mic căderea celui de-al Treilea Reich». De fapt, n-ar trebui
să le-o luăm în nume de rău niciunuia dintre ei – n-au fost nevoiţi
să trăiască pentru a vedea căderea propriei ţări şi, probabil, nici nu
s-au confruntat vreodată cu moartea; altfel ar fi ştiut că o astfel de
cădere nu este nicidecum dramatică – şi că moartea are loc în tăcere,
mai cu seamă în zilele şi ceasurile dinaintea ei. Astfel, este practic
lipsit de importanţă dacă eşti pentru sau împotriva trecutului.
Şi regizorul, care de altfel are un tată foarte renumit – şi anume,
faimosul regizor Max Reinhardt, care a emigrat din Germania ca
atâtea alte milioane de oameni –, ar fi trebuit să-şi aleagă mai
degrabă altă sursă pentru film, mai ales fiindcă – se pare – a ţinut
foarte mult să prezinte totul «istoric şi autentic», având în vedere
mesajul. Unul dintre cei răspunzători de acest film, fapt ce reiese
din trailerul filmului, este fostul căpitan Boldt. El ştia exact că
prezentarea ultimelor zile în buncărul Cancelariei Reichului este
Introducere 11

neadevărată şi neobiectivă. Oare acest căpitan Boldt să se fi supus

atât de mult puterii insurmontabile a producătorului filmului, încât
n-a reuşit să introducă nici măcar o fărâmă de adevăr istoric despre
felul cum a decurs sfârşitul în buncăr? Ar fi trebuit neapărat să
refuze să-şi dea numele, ca testimoniu al adevărului istoric.
Singurul lucru care se pare că i-a reuşit, legat de el, a fost că acel
căpitan Boldt era numit, în film, Hoffmann. Ceea ce se prezintă
despre el este, de asemenea, fals. Ca să dăm doar un singur exemplu:
n-a existat niciodată un al patrulea testament al lui Hitler, şi de
aceea domnul Boldt nici n-a rupt vreodată un al patrulea testament
în faţa zidurilor buncărului. Dar ce mai contează – istorie încolo,
istorie încoace –, de ce să nu minţim liniştit milioane de oameni
care se uită la astfel de filme sau reviste, de dragul dramatismului,
dacă dă bine?
În ceea ce mă priveşte, acţiunile şi vorbele mele, pe care se
presupune că le-aş fi rostit, fiecare întâmplare şi cuvânt, dintre cele
ce i-au fost puse în gură simpaticei actriţe care a jucat rolul meu,
sunt neadevărate. Dacă ar fi vrut să spună adevărul, atunci ar fi
trebuit să mă cheme pe mine, pentru a fi de ajutor, dar se ştia sigur:
dacă s-ar fi oprit asupra adevărului, atunci filmul ar fi ieşit altfel,
lipsit de dramatism. Zborul cu-adevărat dramatic pe care trebuia
să-l parcurg ca aviator, pentru a-l duce pe generalul-colonel Greim,
n-a putut fi prezentat în film – deci trebuia să facă loc imaginaţiei,
şi am fost pur şi simplu aşezată între Adolf Hitler şi Eva Braun,
pentru a le povesti istoria zborului. Iar eu n-am stat lângă ei
niciodată în viaţa mea. Presupusa mea poveste este la fel de
neadevărată ca şi toate celelalte; bunăoară, n-a fost doborât niciun
avion de luptă, pe când în film au doborât 43. Dar ei tocmai de asta
au avut nevoie pentru conceptul ce stătea la baza filmului. Da – şi
regizorul a vrut să mă şi căsătorească, în film, cu feldmareşalul
Ritter von Greim. Doar că regizorul n-a ştiut că Herr von Greim era
deja căsătorit. Conform filmului, mariajului nostru i-a stat în cale
doar faptul că eu am respins căsătoria, considerând-o o chestiune
burgheză, depăşită. Asta, în germană, e o mare nesimţire.
Dar aşa cum rolul meu (în film) a fost inventat, în afară de
faptul că l-am depus la sol pe rănitul general-colonel Greim, în faţa
Porţii Brandenburg, şi că l-am îngrijit în buncăr, la fel sunt şi
12 ULTIMELE ZILE CU ADOLF HITLER

cuvintele, şi acţiunile celorlalte personaje ale filmului – inventate

de-a dreptul grotesc. Numai Dumnezeu ştie, în buncăr n-a fost
niciun fel de petrecere sau dănţuială, în timpul festinului... Era
profund deprimant, aproape ireal, şi o linişte ca de mormânt.
«Adevărul istoric» al filmului se bazează pe datele furnizate de
istoricul englez Trevor-Roper şi pe cartea sa despre ultimele zile
în buncărul lui Hitler. Deci, probabil că e adevărat – susţin produ-
cătorii filmului. Faptul că un istoric, care şi astăzi mai conferenţiază
la Christ-Church-College din Oxford, nu este interesat de adevăr,
ci doar de politică, poate să ne mire, dar aşa stau lucrurile. Când
am aflat, după o perioadă de detenţie de un an şi jumătate, de cartea
lui Trevor-Roper şi după ce am citit-o, speriată, i-am trimis imediat
o scrisoare. Pe-atunci eram foarte tânără şi mai credeam, desigur,
în încercarea sinceră a unui istoric de a descoperi adevărul. I-am
comunicat că a căzut pradă unui fals, deoarece a folosit un aşa-zis
«raport de martor ocular al Hannei Reitsch» referitor la ultimele
zile în buncărul lui Hitler, ce ar fi fost scris la persoana I, dar pe care
eu nu l-am întocmit niciodată, nu l-am scris niciodată, nu l-am
văzut niciodată şi, mai ales, nu l-am semnat niciodată, căci nu
corespunde realităţii. Răspunsul lui – de mirare pentru un istoric –
a fost cam aşa: ceea ce a pus el pe hârtie ar fi fost primit de la
CIC2-ul american, iar aceştia au obiceiul de a spune adevărul.
Istoricul englez n-a dorit sub nicio formă raportul meu; căci
istoria se scrie, pentru un istoric din cercul puterilor învingătoare,
mult mai uşor, mai frumos şi mai interesant, inventat şi falsificat,
atunci când e vorba de fapte şi cuvântări ale învinşilor.”
Cine este în căutarea adevărului – acela îl va găsi, indiferent de
obstacole. Căci, între timp, prea mulţi publicişti revizionişti le-au
tulburat apele măsluitorilor istoriei.
Trebuie doar să vrei să afli adevărul!
Erich Kern

___________
2
Counter Intelligence Corps (n.tr.).