editorial

DRAPELUL DE LUPTĂ – SIMBOLUL VITEJIEI

ŞI GLORIEI MILITARE
General de brigadă dr. Avram CĂTĂNICI
Directorul Statului Major General

D in cele mai vechi timpuri, drapelul de luptă a constituit simbolul onoarei, vitejiei şi
gloriei militare, fiind destinat să reamintească, fiecărui militar, tradiţiile glorioase ale
poporului român, în general, şi ale unităţii căreia îi aparţine, în special, precum şi datoria sacră
de a servi cu credinţă patria, de a apăra cu bărbăţie şi abnegaţie, chiar cu preţul suprem al vieţii,
independenţa şi suveranitatea României.
Primele drapele de luptă au fost conferite de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în
cadrul unui ceremonial înălţător, la 1 septembrie 1862, pe platoul de la Cotroceni, Regimentelor
I-VII Infanterie, Regimentelor I şi II de Lăncieri, Regimentului I de Artilerie, Batalionului I de
Vânători, Batalionului I de Pompieri, Legiunii I Linia Dunării, Legiunii a II-a Linie, Legiunilor I
şi a II-a.
În perioada 1862-1947 nu au existat reglementări specifice şi nicio practică uniformă în ceea
ce priveşte legiferarea acordării drapelelor de luptă. Ca urmare, până la 30 decembrie 1947, drapelele
de luptă au fost acordate prin înalt decret regal, înalt ordin de zi pe armată, mesaj regal dat cu prilejul
sărbătoririi zilei de 10 mai (uzitat în perioada Regenţei 1927-1930), respectiv ordin al ministrului
apărării naţionale (de război), al Ministerului Apărării Naţionale – Secretariatul General sau al comandantului corpului de armată
în organica căruia se afla unitatea. Această din urmă practică era uzitată, în special, atunci când avea loc preschimbarea drapelelor.
Această prezumţie este confirmată şi de un raport, din anul 1938, al şefului Serviciului Istoric al Marelui Stat Major, colonelul
Victor Renescu, prin care solicita: „Pentru ca în viitor Serviciul Istoric să poată avea, în orice moment, evidenţa unor astfel
de chestiuni, ar fi necesar ca la orice schimbare în organizarea corpurilor de trupă, comandamentelor de trupă, serviciilor şi
instituţiilor armatei, să fie şi el consultat din punct de vedere al tradiţiei acestora în special şi al armatei în general. Iar conferirea
drapelelor şi stindardelor, decorarea, schimbarea, moştenirea şi eventual depozitarea unora la Muzeu, date capitale în această
tradiţie, să intre de fapt şi în sfera activităţii sale. În ce priveşte conferirea, moştenirea, schimbarea, decorarea drapelelor şi
stindardelor, ar putea să se facă prin Înalt Ordin de Zi pe Armată şi, dacă se voieşte a se păstra discreţia, întregul lor ar putea fi
adus, confidenţial, numai la cunoştinţa ofiţerilor”1.
După 30 decembrie 1947, acordarea drapelelor de luptă s-a făcut la propunerea ministrului apărării naţionale, prin decret
al Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi ulterior, prin decret al preşedintelui Consiliului de Stat. Până la această dată, drapelul de
luptă a fost conferit tuturor regimentelor (indiferent de armă), batalioanelor şi divizioanelor independente – denumite în epocă
„corp aparte” – şcolilor militare şi centrelor de instrucţie, unităţilor Marinei şi Aeronauticii. Nu a fost acordat marilor unităţi de
tip divizie şi corp de armată care, probabil, din cauza modificărilor operate în organica lor – mai rare la pace, dar foarte frecvente
la război – nu erau considerate ca purtătoare de tradiţii. Excepţie au făcut Diviziile de Voluntari „Tudor Vladimirescu” şi „Horia,
Cloşca şi Crişan” care, fiind create în U.R.S.S., după model sovietic, au primit drapelul chiar la înfiinţare2.
În conformitate cu „Statutul drapelului de luptă al Forţelor Armate ale R.P.R.”, editat în 1958, acesta se acorda
„comandamentelor de divizie, comandamentelor de brigăzi, regimentelor de toate armele (inclusiv unităţilor de instrucţie,
echipajelor de tancuri şi autotunuri) şi batalioanelor (divizioanelor) independente (similare la unităţile de uscat ale Forţelor
Maritime Militare), academiilor militare,
şcolilor militare şi liceelor militare. Marilor
unităţi de orice armă de la divizie în sus, li se
acorda drapelul de luptă numai în cazul în care
erau decorate cu ordine ale R.P.R. (...) Marilor
unităţi de orice armă de la divizie în sus care
nu sunt decorate cu ordine ale R.P.R., unităţilor
şi formaţiunilor de spate, unităţilor disciplinare,
unităţilor de construcţii sau unităţilor care
lucrează pe principiul gospodăririi socialiste, nu
li se acordă drapelele de luptă”3.
Unităţile militare primeau drapelul
de luptă fie la înfiinţare, fie de la o unitate
desfiinţată, dar căreia îi prelua odată cu drapelul
editorial

şi tradiţiile, existând, astfel, unităţi care aveau

Depunerea jurământului de către recruţii contingentului 1939
două drapele de luptă. Această situaţie era
prevăzută şi în „Statutul drapelului de luptă al
Forţelor Armate ale R.P.R.”, din 1958, în care
se preciza că „Unităţile şi marile unităţi pot
să păstreze, cu aprobarea ministrului Forţelor

document 2011 2 (52) 1

 editorial
Regele Ferdinand I omagiind trupele în anul 1917
Armate, ca simbol al vitejiei şi gloriei ostăşeşti, unele drapele de
luptă de la unităţi care au luptat pe front şi au obţinut victorii
importante în apărarea patriei ....”4. Un al treilea caz era cel în care
vechiul drapel fusese degradat sau la nivelul unei părţi a oştirii
avea loc o preschimbare de drapele.
Drapelul de luptă se păstra de fiecare unitate în sediul
comandamentului, pe timp de pace sau în zona acţiunilor de
luptă, la război; în cazul în care unitatea era nevoită să capituleze,
drapelul trebuia distrus pentru a nu cădea în mâinile inamicului.
Spre exemplu, la 23 noiembrie 1916, Regimentul 31 Infanterie,
din compunerea Grupului „Cerna”, fiind silit să capituleze, a
distrus drapelul prin ardere, iar pajura a fost aruncată în Olt. La
aceeași dată, Regimentul 17 Infanterie, făcând parte din același
grup, înainte de a capitula, a luat măsuri de distrugere a pânzei și
braţului drapelului și a îngropat acvila și învelitoarea pe care le-a
regăsit după război5. Pierderea drapelului cauzată de lipsa de curaj
avea ca urmare trimiterea în judecată a comenzii unităţii, precum
și desfiinţarea acesteia.
De-a lungul celor peste 150 de ani de evoluţie a armatei
naţionale moderne, stindardele și drapele de luptă au concentrat
în simbolistica lor, în funcţie de modelul diferitelor epoci – 1863,
1866, 1872, 1877 – 1882, 1882 – 1897, 1872/1902, 1972/1908,
1872/1914, 1872/1915, 1923, 1923/1930, 1923/1940, 1923/1944,
1948, 1952, 1965, 1994 – virtuţile eroice și spiritul de jertfă ale
ostașului român, de la soldat la general6.
Drapelele vechi, degradate sau cele ale unităţilor desfiinţate în
cursul succesivelor reorganizări se depuneau la Arsenalul Armatei
sau la Muzeul Militar Naţional.
Ceremonialul înmânării drapelelor a diferit de la o epocă la
alta. Astfel, la 1 septembrie 1862 acesta a inclus: „După sfânta
slujbă se vor citi rugăciunile speciale cuprinse în liturghia Bisericii
Ortodoxe pentru binecuvântarea steagurilor. În acel moment,
subofiţerii care purtau noile steaguri veniră a le pune la treptele de
jos ale tronului și E.S. Dl. Ministru de Război luă pe rând fiecare
steag din mâinile lor, spre a le depune în ale Principelui Domnitor.
În același timp, E.S. cheamă cu mare glas pe șefii diferitelor
corpuri de oștire, care primeau steagurile din mâinile Măriei Sale
(...). Între Tron și Capelă erau pe o masă crucea, cărţile sfinte, un
magnific vas de argint suflat cu aur conţinea agheasma la sfinţirea
steagurilor. Toţi șefii de corpuri, având în frunte pe E.S. Dl.
Ministru de Război veniră a îngenunchea în jurul acestei mese și
Em.S. Mitropolitul cheamă binecuvântarea Cerului asupra Ţării,
2 2 (52)
Ceremonialul schimbării drapelelor la Palatul Cotroceni
a Principelui și a Armatei, precum și asupra steagurilor ce stăteau în
faţa altarului (...)7.
În 1929, Ceremonialul distribuirii drapelelor a cuprins:
„a) Sosirea gărzilor în București
După un plan de afluire întocmit de M.St.M. – Secţia
Transporturilor au sosit în dimineaţa zilei de 8 mai 1929, în Gara
de Nord, toate gărzile împreună cu drapelul vechi și fără drapele la
regimentele care n-au avut drapele.
Fiecare drapel a venit însoţit de comandantul de regiment
și de garda drapelului compusă din: 1 ofiţer, 1 plutonier major și
5 grade inferioare (...). De la gară, la locul de cartiruire, drapelele
au fost duse cu muzica militară.
b) Ţintuirea drapelelor noi la Palatul Regal
Arsenalul Armatei a transportat drapelele noi în dimineaţa
de 8 mai la Palatul Regal.
S-a hotărât dispunerea gărzilor ce au primit drapele, precum
și ţinuta ofiţerilor și a trupei (...).
Operaţiunea ţintuirii
Domnul ministru al Armatei prezintă ciocanul aurit M.S.
Regelui.
M.S. Regele și familia regală bat primele ţinte, urmează
domnul ministru al Armatei, ceilalţi domni generali, șeful de corp
respectiv și port drapelul.
După terminarea ţintuirii drapelele s-au pus la rastel, iar
gărzile au plecat la cartierele respective.
c) Predarea drapelelor noi
Înainte de distribuire, s-a făcut sfinţirea drapelelor noi de
către episcopul militar în curtea Palatului Regal și în prezenţa
familiei regale și a invitaţilor.
A urmat apoi predarea drapelelor vechi și primirea drapelelor
noi, după cum urmează:
Comandantul de regiment ia drapelul vechi și îl predă M.S.
Regelui.
M.S. Regele înmânează acest drapel directorului Muzeului
Militar, iar acesta le predă, pe rând, soldaţilor din garda sa.
Un aghiotant regal ia, pe rând, drapelele noi de la plutonierii
port-drapel și le prezintă M.S. Regelui.
M.S. Regele încredinţează comandanţilor de regimente care
se găsesc așezaţi lângă M.S. Regele drapelele.
Comandantul de regiment, la primirea drapelelor noi,
răspunde cu o scurtă cuvântare, apoi se duce cu drapelul la port
drapel.
2011 document

După predare a urmat defilarea drapelelor pe front de două
drapele.
Drapelele au defilat cu o companie de onoare din Școala
Militară de Infanterie și sub comanda ajutorului de comandant
al școlii.
Drapelele vechi au fost duse apoi de o companie de onoare
din Regimentul 2 Vânători, la Muzeul Militar”8.
Un alt moment încărcat de semnificaţii îl constituie decorarea
drapelului de luptă. Astfel, la 26 mai 1929, la Iași a avut loc o
emoţionantă astfel de ceremonie: „Prin ordinul telegrafic nr. 265 al
Marelui Stat Major s-a făcut cunoscut Regimentului că Drapelul
însoţit de comandantul Regimentului și garda sa să fie în ziua de
26 mai a.c. la Iași, spre a lua parte la parastasul ce se va oficia acolo
în prezenţa M.S. Regelui și membrilor Guvernului, în amintirea
eroilor căzuţi pentru Patrie.
În ziua de 25 mai, comandantul Regimentului, colonelul Penescu
Constantin, împreună cu drapelul și garda sa au plecat la Iași.
În ziua de 26 mai, zi măreaţă; căci au fost strânse acolo toate
drapelele acelor eroice Regimente care au sângerat pe câmpul de
luptă, M.S. Regele a binevoit a anina de Drapelul Regimentului
Mircea nr. 32 Ordinul militar „Mihai Viteazul”, clasa a III-a.
La 28 mai 1918, Drapelul a fost înapoiat de la Iași, iar în ziua
de 29 mai 1918 trupa Regimentului adunată pentru revistă a putut
să admire podoaba Drapelului, câștigată cu sângele lor și preţul vieţii
camarazilor lor care astăzi nu mai sunt.
Cu această ocazie s-a oficiat o pioasă ceremonie pentru
pomenirea celor căzuţi în lupte, iar la sfârșit s-a rostit trupei de
către comandantul Regimentului (urmează cuvântarea...)”9.
Un alt episod memorabil s-a consumat la 30 august 1920 când,
prin Înaltul Decret nr. 3659, «Maiestatea Sa Regele a binevoit a
conferi Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Cavaler
cu panglica de „Virtute Militară” Drapelului Regimentului 5
Vânători, pentru bravura şi devotamentul de care au dat dovadă
ofiţerii şi trupa regimentului în luptele contra maghiarilor
din 1919. În luna aprilie au străbătut în timp de 5 zile defileul
Mureşului, respingând şi punând pe fugă trupele vrăşmaşe, iar în
luptele de la Czongrad, rând pe rând echipe formate din ofiţeri şi
trupă au înaintat cu avânt pe podul de fier, sub focurile ucigătoare
ale cuiburilor de mitraliere inamice.
S-au distins de asemenea în lupta de la Szenteş la 1 mai,
precum şi în luptele de la Sregvar şi Mindzent în iulie 1919.
În care scop se primeşte telegrama nr. 2433 din 20 noiembrie
1921 a Statului Major Regal – Biroul Decoraţiilor, prin care se
ordonă ca, în ziua de 21 noiembrie 1921, drapelul regimentului
condus de comandant şi cu o gardă de un ofiţer şi trei grade
inferioare să fie prezentat M.S. Regelui în sala Tronului pentru
decorare.
Pentru aceasta, colonelul Gagiu Vasile, comandantul
Regimentului a plecat la Bucureşti cu drapelul şi garda necesară.
Decorarea drapelului a avut loc luni, 21 noiembrie 1921, la
ora 16.00, la Palatul Regal, în sala Tronului, de către Maiestatea
Sa Regele; la această solemnitate au asistat A.S.R. Principele
Moştenitor, generalii şi coloneii comandanţi de brigadă şi regiment
prezenţi în Capitală»10.
Prin Decretul nr. 189 din 28 iulie 1950 s-a înfiinţat Drapelul
de luptă al Forţelor Armate ale R.P.R. Ulterior, acest decret a fost
document 2011 2 (52)
editorial
modificat şi completat prin Decretele nr. 124 din 28 iulie 1951,
nr. 93 din 26 martie 1954, nr. 1016 din 21 decembrie 1966 şi
nr. 50/1974.
În prezent, Drapelul de luptă se acordă marilor unităţi şi
unităţilor militare în baza Legii nr. 34 din 2 mai 1995, prin decret
al preşedintelui României, la propunerea ministrului apărării
naţionale. Ceremonia militară de acordare, respectiv decorare a
drapelului de luptă se desfăşoară în conformitate cu prevederile
„Regulamentului onorurilor şi ceremoniilor militare”, ediţia 2009.
27 aprilie 2011. Ministrul Apărării Naţionale, domnul Gabriel Oprea,
înmânând drapelul de luptă al Statului Major al Forţelor Terestre
Decizia de acordare în anul 2011 a drapelelor de luptă statelor
majore ale categoriilor de forţe ale Armatei României, la propunerea
ministrului apărării naţionale Gabriel Oprea, reprezintă expresia
cea mai înaltă a încrederii în potenţialul combativ şi aprecierea
realistă a capabilităţilor operaţionale complexe ale organismului
militar românesc actual, structură flexibilă, suplă şi dinamică aptă
să dea o ripostă eficace oricărei agresiuni armate la adresa securităţii
naţionale şi de a-şi îndeplini cu profesionalism misiunile ce-i revin
din obligaţiile militare internaţionale care derivă din statutul de
ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice şi Uniunii Europene.
NOTE
1
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond 948, dosar nr. crt.
2787, f. 7.
2
Idem, Fond 916, dosar nr. crt. 287, f. 6.
3
Idem, Fond microfilme, rola F.II. 2.467, cd. 92.
4
Ibidem, rola F.II. 1.1966, cd. 553.
5
Ibidem, rola F.II. 2.435, cd. 408.
6
Pentru detalii, vezi, pe larg, Camelia Cristea, Corneliu M. Andone, Drapele,
în Enciclopedia Armatei României, coordonator amiral prof. univ. dr.
Gheorghe Marin, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
pp. 1044-1065.
7
Popovici Ion, Organizarea armatei române, Roman, 1902, p. 156.
8
A.M.R., Fond microfilme, rola F.II. 2.467, cd. 92-106.
9
Idem, Fond documentare, F/5.
10
Ibidem.
3
studii/documente

DIRECŢIA CONTRAINFORMAŢII ŞI SECURITATE MILITARĂ

- REPERE CRONOLOGICE -
Colonel dr. Cornel CUCU

S pecificul activităţilor militare, începând cu Epoca

Modernă, a evidenţiat necesitatea creării în cadrul
armatelor a unor structuri informative în scopul identificării,
astfel: în Eşalonul I - Biroul 2 Informaţii/Secţia III Operaţii/
Marele Stat Major şi în Biroul 5 Informaţii şi Supravegherea
Ştirilor/Marele Stat Major - Partea Sedentară9.
prevenirii şi contracarării riscurilor, ameninţărilor şi La 20 februarie 1917, generalul Constantin Prezan, din
vulnerabilităţilor la adresa organismului militar în ansamblul său, Marele Cartier General, a aprobat o reglementare în cadrul
atât pe timp de pace, cât şi la război. Ministerului de Război intitulată „Instrucţiuni asupra organizării
Primele elemente instituţionale specializate în culegerea şi funcţionării serviciului de informaţiuni” în care se menţiona că
informaţiilor au fost create la 12 noiembrie 1859, prin Înaltul „în atribuţiile ofiţerului şef al serviciului informaţiunilor secrete de la
Ordin de Zi nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, odată Marele Cartier General intră toate chestiunile spionajului propriu zis,
cât şi acele ale serviciului de contraspionaj - în zona armatelor”10.
cu înfiinţarea Secţiei a II-a în cadrul Statului Major al Armatei
În martie 1917, din însărcinarea Direcţiei Siguranţei
Principatelor Române, care pe lângă atribuţiile informative avea Generale şi a Marelui Stat Major, subcomisarul Mihail Moruzov
şi altele în care se regăsesc astăzi originile a mai multor direcţii a pus bazele Biroului de Siguranţă al Deltei Dunării la Ismail11.
centrale1. În iulie 1917, Regele Ferdinand I a emis Ordonanţele
În perioada următoare, până la începutul secolului XX, în nr. 13, 14, şi 15 în interesul siguranţei armatei, al apărării ţării
funcţie de evenimentele politico-militare, structurile informative şi ordinii publice, în urma căreia în Armată s-au emis măsuri
din Armata Română au parcurs o serie de discontinuităţi, pentru organizarea contraspionajului şi cuprindea: supravegherea
transformări şi au avut ca misiune principală culegerea de străinilor; supravegherea şi reglementarea circulaţiei; cenzura
informaţii pentru luptă şi despre armatele moderne din Europa, presei şi corespondenţei; măsuri contra indiscreţiilor; organizarea
în special din statele vecine. Totodată, au fost semnalate primele reţelelor telefonice şi telegrafice; cercetări pentru a împiedica
preocupări pentru asigurarea secretului militar, materializate în spionajul inamic; rolul şi repartiţia personalului Siguranţei
Ordinul de Zi Nr. 1 din 14 aprilie 1877, prin care se atenţionau Generale12.
ofiţerii că „pentru orice abatere de la păstrarea secretului operaţiilor
militare aceştia vor fi judecaţi în faţa Consiliului de Război”2.
În urma intensificării acţiunilor de spionaj austro-ungare,
bulgare şi ruseşti pe teritoriul Regatului României, la începutul
secolului XX, în perioada 1907-1911 au fost identificate
preocupări ale autorităţilor militare române pentru contracararea
spionajului şi elaborarea unei legi a contraspionajului. Astfel,
în anul 1911, Biroul 6 Informaţii din Secţia a II-a a elaborat o
instrucţiune pentru contracararea acţiunilor altor ţări pe teritoriul
Regatului României, intitulată „Indicatorul general al unora din
chestiunile militare asupra cărora diferiţi agenţi străini caută să obţină
informaţii”3.
Ulterior prin Înaltul Decret nr. 354 din 29 ianuarie 1913, la
propunerea Marelui Stat Major, a fost promulgată „Legea contra
spionajului în timp de pace”4.
Recrudescenţa acţiunilor de culegere de informaţii din
Regatul României, coroborate cu neglijenţa sau trădarea unor ofiţeri
români, a dus la elaborarea Referatului nr. 89 din 20 ianuarie 1914,
prin care şeful Secţiei a II-a avertiza că „Serviciul de informaţii din
Armata Română, aşa cum era organizat era departe de a fi la nivelul
serviciilor similare din armatele străine”5. Astfel, şeful Secţiei a II-a
a propus Marelui Stat Major un proiect de organizare a Biroului
5 Informaţii pe două diviziuni, centrat pe culegerea de informaţii
despre armatele străine, dar în care figura înfiinţarea unei structuri
destinate contraspionajului: Subdiviziunea 1 – Serviciul interior
sau contra-spionaj/Diviziunea II-a/Biroul 5 Informaţiuni6.
Această propunere nu a fost pusă în practică, dar ofiţeri din cadrul
Secţiei a II-a aveau sarcini de identificare a spionajului străin în
Regatul României, în cooperare cu Direcţia Siguranţă Generală a
Ministerului de Interne7.
Suprapunerea sarcinilor informative de bază cu cele
contrainformative ale Secţiei a II-a Informaţii din Marele Stat
Major sunt confirmate în perioada 1911-1915, când la structura
de informaţii a Armatei s-a întocmit un „Registru cu persoanele
dovedite că s-au ocupat cu spionajul în România”, în care au fost
înregistrate 93 de persoane8.
Odată cu mobilizarea generală a armatei în august 1916,
structura informativă a fost dispersată pe eşaloanele de luptă, Alexandru Ioan Cuza în uniformă de general de cavalerie

4 2 (52) 2011 document


În baza Înaltului Decret nr. 1010/1918, la începerea
demobilizării generale a Armatei, Marele Cartier General, prin
Ordinul de Zi nr. 36 din 1 mai 1918, la Secţia IV-a au fost
organizate două birouri: Biroul l Informaţii şi Biroul 2 Contra
Informaţii13. Primul şef al acestui birou a fost numit mr. Ioan
Ţăranu, confirmat şi în ordinea de bătaie a Marelui Stat Major la
15 septembrie 1918.
La această dată, Biroul 2 Contra Informaţii era încadrat cu
8 persoane din care 5 ofiţeri, 1 subofiţer şi 2 translatori civili14.
La 1 noiembrie 1918, în ordinea de bătaie a Marelui Stat Major,
Biroul 2 Contra Informaţii era încadrat cu 5 ofiţeri15.
În 1918, Biroul 2 Contra Informaţii/Secţia IV-a/Marele Stat
Major a elaborat „Instrucţiunile asupra organizării şi funcţionării
Serviciului Secret”, în care s-a menţionat explicit existenţa unui
serviciu de contrainformaţii şi că prin „contraspionaj se
înţeleg măsurile ce se iau pentru a descoperi şi urmări
agenţii de spionaj inamic; precum şi acelea pentru a
împiedica activitatea lor”16.
Prin Înaltul Decret nr. 1579
din 18 aprilie 1919, pe baza raportului
ministrului de Război,generalul Alexandru
Văitoianu, Regele Ferdinand I a aprobat
modificarea şi completarea legii de
organizare a Ministerului de Război.
Marele Stat Major era organizat pe
două diviziuni. În Diviziunea a II-a a
fost inclusă şi Secţia a V-a Informaţii
şi Contrainformaţii cu două birouri.
Biroul 2 Contrainformaţii avea două
subbirouri (l – culegerea şi adunarea
prin agenţi a informaţiilor secrete din
ţările străine şi serviciul columbofil; 2 –
serviciul de contrainformaţii, contraspionaj,
propagandă şi cenzură)17.
Subbiroul 2/Biroul 2 Contrainformaţii
avea următoarele atribuţii: urmărirea în ţară a
activităţii agenţilor de spionaj ale armatelor străine;
Carol
combaterea spionajului în timp de pace; studii pentru
împiedicarea spionajului în timp de război; controlul
propagandei, cenzura presei şi corespondenţei particulare18.
La 30 martie 1920, şeful Biroului 2 Contrainformaţii,
mr. Ioan Ţăranu a înaintat, ministrului de Război, Referatul
nr. 11312, care a fost aprobat, cu Planul organizării Biroului de
Contrainformaţii, în care a argumentat necesitatea continuării
activităţii şi funcţionării biroului în bune condiţii prin încadrarea
cu personal stric necesar serviciului (la subbiroul l – 4 ofiţeri şi
1 civil; la subbiroul 2-3 ofiţeri activi şi 2 ofiţeri în rezervă şi ca
personal inferior – 6 subofiţeri, 9 gradaţi/soldaţi, 2 funcţionari civili).
Subbiroul l/Biroul 2 Contrainformaţii – serviciul de spionaj,
se ocupa cu obţinerea de informaţii generale şi militare şi starea
de spirit externă, prin agenţi secreţi, ataşaţi militari, ofiţeri de
legătură. Subbiroul 2/Biroului 2 Contrainformaţii – serviciul
de contraspionaj, se ocupa cu aplicarea măsurilor preventive de
contraspionaj şi reprezenta biroul la procesele de spionaj ca expert,
controlul străinilor, circulaţia paşapoartelor, control frontieră,
siguranţa la comandamente, anchete de spionaj, starea internă de
spirit, mişcări sociale, cenzură19.
La 1 noiembrie 1920, în ordinea de bătaie a Marelui Stat
Major, Secţia a V-a Informaţii a fost organizată pe patru birouri:
Biroul 1 Informaţii Directe (6 ofiţeri, plus 15 ataşaţi militari),
Biroul 2 Informaţii Secrete şi Contrainformaţii (2 ofiţeri), Biroul
3 Propagandă (2 ofiţeri) şi Biroul 4 Cifru (2 ofiţeri)20.
La 1 decembrie 1921, în ordinea de bătaie a Marelui
Stat Major, şef al Biroului 2 Contrainformaţii a fost numit
mr. Constantin D. Niculescu.
document 2011 2 (52)
studii/documente
Secţia a V-a Informaţii/Diviziunea a II-a a Marelui Stat
Major era organizată pe trei birouri, Biroul 1 Informaţii (7 ofiţeri),
Biroul 2 Contrainformaţii (4 ofiţeri, 1 subofiţer), Biroul 3 Cifru
(5 ofiţeri), plus ataşaţii militari (14 ofiţeri)21.
La 1 ianuarie 1922, în organizare şi dinamica de personal a
Secţiei a V-a Informaţii intervin modificări, conform ordinii de
bătaie a Marelui Stat Major, astfel: Biroul 1 Informaţii Directe
(7 ofiţeri, 9 ofiţeri ataşaţi militari – reducere din motive de
ordin financiar), Biroul 2 Informaţii Secrete şi Contrainformaţii
(3 ofiţeri), Biroul 3 Cifru (3 ofiţeri)22.
La 1 aprilie 1922, în organizare şi dinamica de personal a
Secţiei a V-a Informaţii intervin modificări, conform ordinii de
bătaie a Marelui Stat Major, astfel: Biroul 1 Informaţii (6 ofiţeri,
9 ataşaţi militari), Biroul 2 Informaţii Secrete şi Contrainformaţii
(3 ofiţeri), Biroul 3 Cifru (3 ofiţeri)23.
La 31 mai 1923, în organizarea Secţiei a
V-a Informaţii intervin unele modificări în
denumirea birourilor, conform Ordinului de
Zi nr. 34, astfel: Biroul l Informaţii asupra
armatelor străine. Interpreţi, Biroul 2
Contrainformaţii, Biroul 3 Cifru24.
La 1 octombrie 1923 la Biroul l
Informaţii asupra armatelor străine.
Interpreţi erau încadraţi 7 ofiţeri
(din care 3 interpreţi), la Biroul 2
C o n t r a i n f o r m a ţ i i e r au î n c ad raţ i
3 ofiţeri şi l subofiţer, Biroul 3 Cifru erau
încadraţi 3 ofiţeri25. Din 28 noiembrie
1923, în cadrul Secţiei a V-a Informaţii
a fost înfiinţat Biroul 4 Presă26.
În urma experienţei acumulate şi a
studiului din octombrie 1923, începând cu
1 ianuarie 1924, organizarea Secţiei a V-a
Informaţii a fost următoarea: Biroul l Informaţii
şi Centralizare, cuprinzând frontul de Est, frontul
de Vest şi frontul de Sud; Biroul 2 Contrainformaţii,
I însărcinat cu contrainformaţiile, presa, propaganda, statistici
străine, interpreţi; Biroul 3 Cifru27.
Începând cu 1 aprilie 1924, Biroul 2 Contrainformaţii,
condus de lt. col. Ştefan Costescu, avea încadrat 5 ofiţeri şi
l subofiţer28.
În anul 1924, activităţile de contrainformaţii şi securitate
militare au crescut ca amploare şi printre activităţile principale
desfăşurate de Secţia a V-a Informaţii, specifice Biroul 2
Contrainformaţii, s-au enumerat: urmărirea şi completarea
datelor referitoare la spionajul maghiar şi rus; întocmirea lunar
a „Buletinului evenimentelor interne” cu starea de spirit în armată
şi populaţia civilă; întocmirea instrucţiunilor generale pentru
împiedicarea acţiunilor de spionaj inamic; colaborarea cu organele
de poliţie, siguranţă, jandarmi, grăniceri, vamă, poştă; mânuirea şi
păstrarea corespondenţei secrete; controlul de zi şi de noapte în
comandamente şi corpuri de trupă pentru a se putea preveni actele
de spionaj; reînnoirea ordinelor cu privire la întărirea măsurilor de
pază şi împiedicarea acţiunilor elementelor teroriste, înlăturarea
personalului militar străin din birourile comandamentelor şi
serviciilor; experimentarea unui sistem de cifrare nou; elaborarea
unor instrucţiuni cu privire la mânuirea şi păstrarea cifrului;
întocmirea unui proiect pentru completarea şi reorganizarea
serviciului de contrainformaţii29.
În 1924, Marele Stat Major hotărăşte înfiinţarea unui serviciu
civil de informaţii, ataşat Secţiei a II-a, după modelul serviciului
de informaţii civil francez, condus de Mihail Moruzov30.
În 1925, serviciul de informaţii al Marelui Stat Major a fost
ridicat de la rangul de secţie la acela de „diviziune”. Diviziunea a II-a
5
studii/documente
din Marele Stat Major a funcţionat cu o Secţie de informaţii Secţiei II-a38. Au luat de asemenea fiinţă secţii de informaţii la
compusă din 7 birouri şi o Secţie Contrainformaţii, constituită din comandamentele marilor unităţi, subordonate direct Secţiei
3 birouri: Biroul Contrainformaţii, Biroul Propagandă şi Biroul Informaţii a Marelui Stat Major, care au fost dotate cu mijloace
Presă-Cenzură. Secţia de Contrainformaţii era condusă de lt. col. tehnice informative39.
Ştefan Costescu şi era încadrată cu 5 ofiţeri şi l subofiţer31. În anul 1941, Secţia a 5-a din Marele Stat Major/Ministerul
În conformitate cu aprobarea ministrului de Război pusă pe Apărării Naţionale a elaborat „A5-Regulamentul de informaţii şi
Încheierea Comitetului Consultativ al Marelui Stat Major, Procesul contrainformaţii”, care evidenţia cu claritate necesitatea activităţii
Verbal nr. 2 din 9 februarie 1926, materializat în Ordinul de Zi nr. contrainformative, căreia i-a acordat o parte considerabilă în
17 din 1 martie 1926, structura informativă şi contrainformativă a cadrul regulamentului40.
Armatei a crescut ca amploare, astfel Diviziunea a II-a cuprindea: La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial,
Secţia a X-a Contrainformaţii, cu Biroul l Contrainformaţii, la 22 iunie 1941, a luat fiinţă Marele Cartier General al Armatei,
Biroul 2 Propagandă şi Biroul 3 Presă; Secţia a V-a Informaţii, cu compus din două eşaloane, potrivit prevederilor Decretului
Biroul l Căutarea Informaţiilor, Biroul 2 Organizare, Mobilizare, nr. 1798/1941. Secţia a II-a informaţii şi contrainformaţii a fost
Instrucţie, Biroul 3 Frontul de Est, Biroul 4 Frontul de Vest, organizată şi a acţionat în ambele eşaloane conform Ordinului de
Biroul 5 Frontul de Sud, Biroul 6 Tratate, Biroul 7 Cifru, Biroul zi nr. 33/1941 al Marelui Stat Major41.
8 Radio32. După punerea în aplicare a Convenţiei de Armistiţiu
Până în 1 octombrie 1927 Diviziunea a II-a din Marele semnată la Moscova la 12/13 septembrie 1944 cu U.R.S.S.,
Stat Major a funcţionat pe cele două secţii, iar după această Marea Britanie şi S.U.A., activitatea militară a României, inclusiv
dată, Secţia a V-a Informaţii şi Secţia a X-a Contrainformaţii cea din domeniul informaţiilor şi contrainformaţiilor, se afla sub
au fost restructurate creându-se o singură secţie, Secţia a II-a, pe supravegherea şi dirijarea Înaltului Comandament Aliat (U.R.S.S.,
5 birouri: căutare, contrainformaţii, studii informative, instrucţie Marea Britanic şi S.U.A.) şi Comisia Aliată de Control (U.R.S.S.),
şi tratate, cifru33. până în septembrie 194742.
În 1927, Ministerul de Război a elaborat „Instrucţiuni În baza Decretului nr. 3506 din 29 noiembrie 1946 şi a
provizorii asupra informaţiilor” prin care se recunoştea că practica
dispoziţiilor articolelor 12 şi 24 din Legea nr. 452/1946 cu privire
lucrurilor a necesitat dezvoltarea de noi organe de informaţii/
la organizarea Ministerului de Război, a fost emisă o decizie
contrainformaţii pentru interpretarea informaţiilor obţinute şi că
ministerială prin care Secţia a II-a informaţii şi contrainformaţii a
în acelaşi timp a apărut lupta „contra investigaţiunilor adversarului,
adică acţiunea contra informativă, care se dezvoltă din ce în ce mai fost eliberată de misiunea contrainformativă în armată43.
mult”34.
La 26 iunie 1930 a fost promulgată şi publicată în Monitorul
Oficial nr. 139 „Legea contra Spionajului şi trădării în timp de pace”,
care completa şi modifica Legea din ianuarie 1913, cu implicarea
directă a Ministerului Armatei35.
În anul 1930, în cadrul Secţiei a II-a a luat fiinţă Serviciul
Special de Informaţii, iar în anul 1931 acesta a ieşit din organica
secţiei36.
În anul 1933, s-au înfiinţat trei centre de contrainformaţii la
Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Până în anul 1935 nu s-au produs schimbări
în organica Secţiei a II-a, dar atribuţiile Biroului l Căutare au fost
extinse şi la probleme de contraspionaj şi ataşaţi militari37.
La 9 octombrie 1940, Secţia a II-a Informaţii şi
Contrainformaţii a fost reorganizată, în acelaşi timp, au fost
reformulate atribuţiile sale şi ale compartimentelor sale, în
conformitate cu noua situaţie politico-militară a României.
Organizarea şi atribuţiile secţiei au fost următoarele:
- Biroul l Informaţii (cu cele 3 fronturi) urmărea şi semnala
incidentele de frontieră, culegea informaţii asupra tratamentului
românilor rămaşi în teritoriile cedate;
- Biroul 2 Contrainformaţii şi studii coordona activitatea
contrainformativă în armată şi în afara armatei (cu cea mai mare
dezvoltare) şi contraspionajul;
- Biroul 3 Legături externe coordona activitatea ataşaţilor
militari români în străinătate, colabora cu ataşaţii militari străini
din România şi rezolva cererile legaţiilor străine în România;
- Biroul 4 Organe de investigaţii coordona activitatea
centrelor informative şi birourilor statistice militare, numai din
punct de vedere tehnic şi administrativ;
- Biroul Adjutantură;
- Serviciul Radio.
- Biroul Cifru a fost, la rândul său, reorganizat şi s-a
transformat în serviciu independent, ieşind din subordinea Ferdinand I

6 2 (52) 2011 document

 studii/documente
Prin Decizia ministerială nr. 2541 din 23 martie 1947 6
Ibidem ff. 6-7.
7
Idem, Fond microfilme, rola P.II.1.521, cd. 561-564.
a fost desfiinţat Biroul 2 Contrainformaţii, ulterior sarcinile 8
Idem, rola P.II. 1.505, cd. 347, 349-365.
contrainformative în Armată fiind preluate de Direcţia a IV-a 9
Idem, Fond 948/52, dosar nr. 46, f. 165.
Contrainformaţii44. 10
Idem, Fond nr. 5417, dosar nr. 549, ff. 19-26.
La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221, privind înfiinţarea
11
Ştefan Mariţiu, Nevian Tunăreanu, Serviciile de informaţii româneşti în
primul război mondial, Revista Profil, anul 3; nr. 9, noiembrie 2005.
şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului în cadrul 12
A.M.R., Fond microfilme, rola P.II. 1.614, cd. 688-698.
Ministerului Afacerilor Interne, a luat fiinţă Direcţia a IV-a 13
Idem, Fond nr. 5417, dosar nr. 564, f. 51.
Contrainformaţii Militare45. 14
Idem, Fond Marele Stat Major (în continuare M.St.M.), Secţia 2 Informaţii,
În perioada 1964-1989 activitatea contrainformativă dosar nr. 368, ff. 36-38.
15
Idem, Fond M.St.M., Registrul istoric nr. 1041, f. 276.
în Armata României a fost desfăşurată de Direcţia a IV-a 16
A.M.R., Fond Divizia l Vânători, dosar nr. 35/1918-1919, ff. 11-26.
Contrainformaţii Militare în cadrul Departamentului Securităţii 17
Col. Ion Dohotaru (coord.), col. (r) Emil Burghelea, ş.a., op. cit., pp. 63-64.
Statului.
18
A.M.R., Fond M.St.M., Registrul istoric nr. 1041, f. 285.
19
Idem, Fond M.St.M., Secţia 2 Informaţii, dosar nr. crt. 368, ff. 69-70.
La 14 mai 1990, prin Ordinul ministrului Apărării Naţionale 20
A.M.R., Fond M.St.M., Registrul istoric nr. 1041, ff. 292-293.
nr. M. 41, se prevedea înfiinţarea, la 25 aprilie 1990, a Direcţiei 21
Ibidem, f. 299.
Contraspionaj a Ministerului Apărării Naţionale. Instituţional, 22
Ibidem, ff. 308-309.
Direcţia Contraspionaj a funcţionat, începând cu 15 iunie 1990,
23
Ibidem, ff. 315-316.
24
Ibidem, f. 321.
prin numirea primului şef al direcţiei, general de brigadă Victor 25
Ibidem, ff. 326-327.
Negulescu. 26
Ibidem, f. 344.
Direcţia Contraspionaj a Ministerului Apărării Naţionale 27
Ibidem, f. 355.
28
Ibidem, f. 456.
a fost înfiinţată în baza Decretului nr. 100 din 7 februarie 1990 29
Ibidem, ff. 371-373, 389-391, 411-414, 430-431.
al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională şi a Ordinelor 30
Amiral prof univ. dr. Gheorghe Marin (coord), col. Adrian Pârlog, Informaţii
ministrului Apărării Naţionale nr. 41/1990, nr. 89/1990 şi militare în Enciclopedia Armatei României, Editura CTEA, Bucureşti, 2009,
MC 1166/1990, în scopul prevenirii scurgerilor de informaţii şi p. 476.
31
A.M.R., Fond M.St.M., Registrul istoric nr. 1041, ff. 465-466.
contracarării acţiunilor de spionaj la adresa Ministerului Apărării 32
Ibidem, ff. 545-546.
Naţionale, exercitându-şi atribuţiile ca un „organ departamental 33
Idem, Fond 948/52, dosar nr. 46, f. 168.
aflat în subordinea directă a ministrului Apărării Naţionale”46. 34
Biblioteca C.M.N., Fond M, Cota II 224, Instrucţiuni provizorii asupra
informaţiilor, Tipografia M.St.M., Bucureşti, 1927, p. 13-18, Anexa.
În cadrul proceselor de transformare a Armatei României, 35
Biblioteca C.M.N., Fond M, Cota II 6035, Lege contra spionajului şi
structura contrainformativă şi-a schimbat denumirea, concomitent trădării în timp de pace.
cu lărgirea atribuţiilor funcţionale, în Direcţia Protecţie şi Siguranţă 36
A.M.R., Fond 948/52, dosar nr. 46, f. 168.
Militară (Hotărârea de Guvern nr. 10 din 14 aprilie 1991 şi
37
Ibidem, f. 169
38
Idem, Fond M.St.M., Secţia a 2-a, dosar nr. 955, ff. 48-53.
Ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. MP-339 din 25 aprilie 39
Ibidem, dosar nr. 837, ff. 1-2, 199-200.
1997), Direcţia Siguranţă Militară (Ordinul ministrului Apărării 40
Biblioteca C.M.N., Fond M, Cota I 1718, A5 - Regulamentul de informaţii
Naţionale nr. M S-12 din 9 februarie 2001) şi, în prezent, Direcţia şi contrainformaţii.
41
Col. Ion Dohotaru (coord.), col. (r) Emil Burghelea, ş.a., op. cit., pp. 104-105.
Contrainformaţii şi Securitate Militară (Ordinul ministrului 42
Col. Ion Dohotaru (coord.), col. (r) Emil Burghelea, ş.a., op. cit., pp. 115-116.
Apărării Naţionale nr. DGB S-359 din 13 noiembrie 2006). 43
Col. Ion Dohotaru (coord.), col. (r) Emil Burghelea, ş.a., op. cit., p. 121.
Totodată, începând cu 1 iulie 1999, în baza Hotărârii 44
Gl. (r) Victor Negulescu, De la informaţii la contraspionajul militar - drumul
de Guvern nr. 385, Direcţia Protecţie şi Siguranţă Militară anevoios al unui serviciu secret: 1990-1996, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2000, p. 25.
funcţionează în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a 45
Revista Profil, S.R.I., anul 2, nr. 4, martie 2004.
Apărării. 46
Cristescu, Radu Constantin, Serviciile Secrete din România şi scandalurile
de corupţie - 1989-2001, Editura Antet XX Press, 2002, p. 166.

NOTE

1
Col. Ion Dohotaru (coord.), col. (r) Emil Burghelea, ş.a., Direcţia Informaţii
Militare între ficţiune şi adevăr, Editura C.E.A.T.E.P.T.A./M.Ap.N., Bucureşti,
Intelligence and Military Security Service –
1994, p. 18. Colonel Cornel Cucu, Ph.D.
2
Apud Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, Aspecte ale activităţii de informaţii
şi contrainformaţii puse în slujba luptei seculare a poporului român pentru
apărarea libertăţii, formarea statului naţional şi cucerirea independenţei
Abstract: Since the creation of General Staff,
depline, Editura SEPPRP/M.I., Bucureşti, 1977, p. 109 în Documente privind there were created intelligence structures that
istoria României. Războiul de Independenţă, vol. II, Editura Academiei R.P.R., activated in war and peace time.
Bucureşti, 1952, p. 230-232.
The evolution of military intelligence is presented
3
Apud Orjanu Mihaela, Culegerea şi protecţia informaţiilor odată cu crearea
Marelui Stat Major român, 1859-1918, în Istoria Statului Major General în from the creation (1859) till present time.
arhitectura organismului militar român, 1859-2009, Editura CTEA, Bucureşti,
2009; Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (în continuare Keywords: intelligence service, protection,
C.S.P.A.M.I.), Fond 5418, dosar nr. 126/1911, f. 73.
4
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Biblioteca espionage, military attaché, information
Arhivistică, Monitorul Oastei nr. 5/1913, f. 13-17.
5
A.M.R., Fond nr. 5417, Dosar 295, ff. 3-5.

document 2011 2 (52) 7

studii/documente
DEZVOLTAREA ARMEI GENIU ÎN PERIOADA 1878-1914
R ecunoaşterea internaţională a independenţei
de stat a României, în cadrul Congresului de la
Berlin, în luna iulie 1878 şi progresul economic din perioada
ce a urmat, au generat o multitudine de măsuri diplomatice
şi politico-militare menite să asigure întărirea urgentă
a capacităţii de apărare a ţării şi a potenţialului combativ
al armatei care, realmente au vizat: mărirea substanţială a
resurselor bugetare alocate pentru apărare; sporirea efectivelor
şi modernizarea continuă a forţelor armate atât din punct
de vedere al structurilor organizatorice cât şi al înzestrării,
instruirii şi întrebuinţării acestora şi dezvoltarea sistemului
de comunicaţii şi de fortificare a teritoriului ţării.
Evoluţia structural-organizatorică a Armei Geniu
În contextul menţionat avându-se în vedere totodată,
concluziile şi învăţămintele rezultate din acţiunile desfăşurate
în timpul războiului de independenţă, Trupele de Geniu au
La 1 aprilie 1882, în baza Înaltului Decret nr. 960, cele două batalioane de geniu au fost reunite sub comanda lt. col.
Constantin Poenaru în cadrul Regimentului 1 Geniu (62 ofiţeri şi 1 280 trupă); la 1 aprilie 1884 numărul batalioanelor s-au
dublat, iar acesta a fost reorganizat, astfel:
8 2 (52)
Colonel (r) Marian GARGAZ
parcurs un amplu proces de dezvoltare şi modernizare, după
cum urmează:
La data de 1 octombrie 1878, în baza Înaltului Decret
nr. 2253 din 5 octombrie 1878, Batalionul de Geniu aflat în
cazarma Cotroceni s-a reconstituit în forma de dinaintea
războiului (4 companii de săpători-minari şi telegrafie
şi 1 companie pontonieri), iar Compania 5 Pontonieri a
fost dislocată în cazarma „Carantina” din Brăila pentru „a
da concursul trupelor care mergeau în Dobrogea spre a
constitui garnizoanele oraşelor Constanţa, Ostrov, Măcin şi
Tulcea, dar şi pentru „a-şi întreţine şi dezvolta instrucţia de
specialitate” la un curs de apă adecvat.
Începând cu 16 octombrie 1880, potrivit Înaltului
Decret 2550, la nivelul Armatei Române se înfiinţează sub
comanda mr. Constantin Candiano, un al 2-lea Batalion de
Geniu, jumătate din resursele umane şi materiale ale acestuia
fiind asigurate de Batalionul 1 Geniu, organizat astfel:
2011 document

* La 01.04.1885 în cadrul B.1 şi B.2 Ge. se mai înfiinţează câte o Cp. Tgf. şi C.F., iar începând cu 01.06.1885 acestea se separă în Cp.C.F. şi Cp. Tgf.
La 6 iunie 1886, în baza Ordonanţei Ministeriale
nr. 4607, cele 4 companii de pontonieri ale Regimentului 1
Geniu au fost întrunite în garnizoana Brăila, sub comanda
mr. P. Oteteleşeanu, în cadrul unui batalion de pontonieri
(nr. 5), în scopul centralizării conducerii şi desfăşurării unitare
a instrucţiei de specialitate; subunităţile au păstrat garnizoanele
de dislocare iniţială astfel: Compania Pontonieri/Batalionul 1
Geniu şi Batalionul 2 Geniu garnizoana Giurgiu, iar Compania
Pontonier/ Batalionul 3 Geniu şi Batalionul 4 Geniu garnizoana
Brăila. Întrucât Regimentul 1 Geniu devenise o unitate foarte
* Cea de-a treia Companie Săpători - Minari se înfiinţează la 01.02.1888
document 2011 2 (52)
studii/documente
mare (5 batalioane x 4 companii, totalizând aproximativ 2 400
de oameni), iar conducerea acestuia devenise tot mai greoaie, la
1 februarie 1887, în baza Înaltului Decret nr. 15 din 8 ianuarie
1887, se înfiinţează un al 2-lea regiment de geniu în garnizoana
Focşani, prin redistribuirea de efective şi materiale aparţinând
Batalioanelor 1 – 4 Geniu şi luarea integrală în subordine a
batalionului de pontonieri care păstrează garnizoana Brăila;
cu acest prilej subunităţile de căi ferate se integrează şi ele în
cadrul unui batalion de căi ferate, iar ambele regimente se
reorganizează astfel:
9
studii/documente

Col. Ion ARGETOIANU Mr. Petre OTETELEŞEANU Col. Zamfir GHEORGHIU Mr. Ion CULCER

Începând cu 1 noiembrie 1906, în baza Înaltului Decret
nr. 3559, se înfiinţează în cadrul Regimentului 1 Geniu noi
structuri specializate, după cum urmează: Secţia Proiectoare
Electrice cu 1 ofiţer (lt. Jorj Gărdescu) şi 165 trupă; Secţia
Aerostaţii sub comanda lt. Octav Boian; Atelierul Fotografic
Special; Serviciul Columbărie Militară, sub coordonarea
nemijlocită a lt. col. Constantin Candiano; Secţia Ciclişti
Militari dotaţi cu aparatură foto şi Muzica Regimentului 1
Geniu, devenită Muzica Cartierului Regesc, sub conducerea
cpt. A. Kratochvil jr.
Prin Înaltele Decrete nr. 875 din 25 martie 1887 şi
nr. 3098 din 20 noiembrie 1888 au fost aprobaţi ca patroni
spirituali, Sfântul Martir Trifon la Regimentul 2 Geniu şi
Sfântul Gheorghe la Regimentul 1 Geniu, serbându-se în fiecare
an la 1 februarie, respectiv 24 aprilie.
La 9 aprilie 1905, în baza Înaltului Decret nr. 2043, pentru
nevoile Cetăţii Bucureşti a fost creat Batalionul Geniu Cetate,
(15 ofiţeri, 427 trupă), organizat astfel:
*Cp. S.M. Cetate s-au format din câte o Cp.S.M./B.Ge./R.1şi R.2 Ge.
telegrafie alipită la fiecare batalion de pionieri/corp de armată)
şi serviciul geniu (toţi ofiţerii de geniu întrebuinţaţi la nivelul
ministerului, al comandamentelor regionale şi al regiunilor
fortificate; construcţiile în domeniul militar au intrat în sarcina
Corpului Tehnic de Geniu administrat de Direcţia a IV-a Geniu la
nivel central şi Serviciile de Geniu şi Intendenţă la nivel regional).
La 1 noiembrie 1909, pe baza Înaltului Decret nr. 2893 şi
a Deciziei Ministeriale nr. 484, s-a înfiinţat în cadrul Trupelor
de Comunicaţii, ca o necesitate impusă de nevoile de asigurare
a unor mijloace rapide de transport şi comunicare o Companie
de Specialităţi (sub comanda cpt. Diamandi Genuneanu)
având în compunere: „1 Secţie T.f.f. (telegrafie fără fir – n.r.),
1 Secţie Proiectoare, 1 Secţie Automobile şi Motociclete, 1
Staţie Centrală Columbofilă şi 1 Laborator Foto Militar”.
La 1 aprilie 1910, pentru Corpul 5 Armată nou creat în
Dobrogea, s-a înfiinţat un batalion pionieri şi o companie
telegrafie în garnizoana Murfatlar.
La 31 martie 1911, prin Înaltul Decret nr. 1195, Secţia
Aerostaţii se transformă în Compania Aerostaţii, ataşată
Batalionului de Căi Ferate.
La 23 martie 1913, prin Înaltul Decret nr. 1953, se creează o
şcoală şi un parc de aviaţie, cu reşedinţa în Bucureşti, depinzând
ca activităţi de comandament, de Batalionul de Căi Ferate, iar din
punct de vedere tehnic, de Inspectoratul General al Geniului.
Începând cu 26 aprilie 1913, în baza Înaltului Decret
nr. 3253, luându-se în considerare că ataşarea tuturor
specialităţilor pe lângă Batalionul de Căi Ferate nu mai prezintă
o soluţie potrivită s-a hotărât înfiinţarea în cadrul Trupelor
de Comunicaţii a unui Batalion de Specialităţi (16 ofiţeri şi
225 trupă), organizat astfel:

Începând cu 1 aprilie
1908, în baza Legii de
organizare a puterii armate
din 29 martie 1908, arma
geniu a fost restructurată
în două ramuri: pionieri
(câte un batalion de pionieri
pentru fiecare corp de armată
şi un batalion de pionieri
pentru Cetatea Bucureşti) şi
geniu compus din trupele de
comunicaţii (un batalion de
pionieri, un batalion de căi
ferate şi câte o companie de

10 2 (52) 2011 document

 studii/documente

Gl. bg. Anton BERENDEI Gl. bg. C-tin POENARU Gl. bg. C-tin HARJEU
Inspector al geniului Şef al Trupelor de Geniu Şeful Direcţiei Fortificaţii
1879-1880 / 1887-1896 1880-1887 1912-1914

Concomitent cu trupele, au evoluat şi structurile de La 1 ianuarie 1895, odată cu încheierea construcţiilor

conducere ale geniului, după cum urmează:
La 1 aprilie 1879, au fost reînfiinţate serviciile regionale de
geniu (corp armată) şi s-a creat structura „inspector al geniului” în
cadrul Direcţiei Armelor Speciale din Ministerul de Război; în
funcţia de inspector al armei a fost numit col. Anton Berindei.
La începutul anului 1881, funcţia de inspector al geniului a
fost transformată în şef al trupelor de geniu, în care a fost numit
col. Constantin Poenaru.
La 1 februarie 1882, s-a înfiinţat Serviciul Central al
Geniului cu rolul de a dirija toate construcţiile de clădiri
şi amenajări de terenuri destinate armatei, având ca şef pe
col. Z. Gheorghiu.
La 1 iunie 1884, a luat fiinţă Direcţia Lucrărilor Cetăţii
Bucureşti, ulterior (1 martie 1890) fiind denumită Direcţia
Generală a Lucrărilor de Fortificaţii, pentru conducerea unitară
a lucrărilor la Cetatea Bucureşti şi Regiunea Întărită Focşani,
Nămoloasa, Galaţi (F.N.G.).
Cetăţii Bucureşti şi a Frontului Întărit F.N.G., Direcţia
Generală a Lucrărilor de Fortificaţii s-a desfiinţat.
În anul 1886, în contextul creşterii volumului construcţiilor
militare, Ministerul de Război a hotărât înfiinţarea unei Direcţii
a Geniului (numită ulterior Direcţia IV Geniu) distinctă de cea a
artileriei din vechea Direcţie a Armelor Speciale, sub conducerea
Şefului Trupelor de Geniu din Inspectorului Geniului.
La 27 februarie 1887, se reînfiinţează Inspectoratul
Geniului cu atribuţii de inspectare a serviciilor şi trupelor de
geniu, a construcţiilor militare şi lucrărilor de fortificaţii, sub
comanda col. A. Berendei, iar la 26 noiembrie 1894, acesta se
transformă în Inspectoratul General al Geniului.
La 1 mai 1895, prin Înaltul Decret nr. 2295, s-au creat
serviciile de geniu la comandamentele regiunilor fortificate
având ca şefi pe lt. col. C. Prezan la Cetatea Bucureşti şi
lt. col. I. Raţiu la Regiunea Întărită Focşani, Nămoloasa, Galaţi.
În anul 1906, se înfiinţează Serviciul de Geniu al Marinei cu
atribuţii similare serviciului de geniu de la corpurile de armată.

Arma Geniu la sfârşitul anului 1913

document 2011 2 (52) 11

studii/documente
Gl.div. Al. CARCALEŢEANU Gl.div. Gr. CRĂINICEANU
1901-1904 1904-1907
În anul 1908, Direcţia a IV-a Geniu s-a reorganizat pe două
compartimente distincte: 1. Serviciul Interior cu Secţia 1 personal,
materiale de geniu şi fortificaţii [şi] 2. Serviciul Logistic cu
supravegherea şi executarea lucrărilor noi de construcţii şi
cazare.
Prin noua lege de organizare a Ministerului de Război,
în anul 1913, Direcţia IV Geniu a căpătat toate atribuţiile
unui comandament de armă, devenind organul nemijlocit
al inspectorului general al geniului care purta şi numele de
„directorul superior al geniului”, prin care îşi exercită multiple
funcţii de conducere.
Formarea cadrelor de geniu
După Războiul de Independenţă, amplul proces de
dezvoltare şi modernizare a armei geniu a vizat cu prioritate
şi măsuri speciale în domeniul pregătirii cadrelor şi al instruirii
trupelor, astfel:
La 7 aprilie 1881, la iniţiativa ministrului de Război,
colonelul de geniu George Slăniceanu, prin Decretul nr. 998,
Principele Carol I a aprobat înfiinţarea Şcolii Speciale de
Artilerie şi Geniu, ca o necesitate stringentă pentru pregătirea
în ţară a ofiţerilor celor două arme. Potrivit regulamentului de
funcţionare al şcolii aprobat prin acelaşi decret, cursurile se
desfăşurau pe durata a 3 ani, astfel: anul I – „preparator”, cu
elevi selecţionaţi din Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie;
anul II şi III – în cadrul Şcolii Speciale, cu toţi elevii din
anul preparator care în urma examenului de absolvire au fost
declaraţi „admişi” şi avansaţi la gradul de sublocotenent.
În anul 1882, în baza Decretului nr. 3640, Şcoala Specială
de Artilerie şi Geniu a fost reorganizată pe două diviziuni –
preparatoare şi de aplicaţie – fiecare cu durata de 2 ani.
Construcţia unui pod de echipaj
12
Gl.div. Mihai BOTEANU1 Col. C-tinBRĂTIANU
907-1916 Cdt. Şc. Sp. Ge.
1884-1887
Începând cu anul de învăţământ 1889-1890, instituţia
este din nou reorganizată, sub denumirea de Şcolile Militare de
Artilerie şi Geniu, pe 4 diviziuni, şi anume: Şcoala Militară de
Ofiţeri de Artilerie şi Geniu (preparatoare); Şcoala de Aplicaţie
pentru Artilerie şi Geniu; Şcoala Superioară de Artilerie şi
Geniu [şi] Şcoala Militară pentru Guarzi de Artilerie şi Geniu.
În baza Decretului nr. 284/1910, Şcolile Militare de
Artilerie şi Geniu se reorganizează sub denumirea de Şcolile
Militare de Artilerie, Geniu şi Marină.
În cadrul şcolii, profesorii de geniu au editat cursuri de
specialitate al căror nivel ştiinţific depăşea deseori pe cele ale
şcolilor similare din Franţa, Germania sau Belgia.
Începând cu anul 1878, având la bază şi experienţa
războiului, ofiţerii de geniu din comandamente şi unităţi au
elaborat un număr însemnat de regulamente, instrucţiuni şi
metodici de specialitate, publicaţii de interes general, studii
şi cărţi istorice şi doctrinare de mare valoare teoretică şi
practică; aşa-zisele regulamente de specialitate, cunoscute sub
denumirea de „şcoli” fiind depăşite, au fost înlocuite treptat
cu altele noi, mai importante fiind: Cartea caporalului (1898);
Manualul Pionierului (1909); Manualul de telefonie şi telegrafie
(1889); Manualul de mine şi Manualul provizoriu de distrugeri
al trupelor de pionieri (1902); Cartea lucrărilor pentru instrucţia
companiei de săpători-minari (1909); Regulamentul asupra
organizării şi atribuţiilor statelor majore şi trupelor de geniu de
câmp în război (1896); Nomenclatura, descripţia şi întrebuinţarea
materialului de echipaj al pontonierilor (1897); Regulamentul
provizoriu asupra exerciţiilor şi manevrelor pontonierilor (1901)
şi Călăuza ofiţerilor la construcţia podurilor de campanie şi liniilor
de comunicaţie (1911) etc.
Perfecţionarea pregătirii superioare a cadrelor de geniu s-a
realizat prin trimiterea la studii în şcolile şi instituţiile de profil
din străinătate (într-un număr limitat) şi la Şcoala Superioară
de Război.
Pentru înaintarea în gradele superioare a ofiţerilor, s-a
instituit practica înscrierii acestora în Anuarul Armatei, în
special împreună cu cei din infanterie, măsură ce le permitea să
aspire la cele mai înalte funcţii şi grade din Armata Română.
Pentru formarea subofiţerilor şi a gradaţilor, în conformitate
cu Regulamentul Şcolii Teoretice şi Practice a Trupelor de Geniu,
începând cu anul 1883, s-au înfiinţat şcolile regimentare.
În anul 1905, prin grija Inspectoratului General al
Geniului a fost scos primul periodic al armei – „Memorialul
Geniului” în care erau publicate trimestrial, diferite studii şi
lucrări de specialitate ale ofiţerilor din arma geniu.
Dotarea şi instruirea trupelor de geniu
Potrivit resurselor bugetare anuale alocate, Trupele
de Geniu şi-au completat progresiv parcul de mijloacele
şi materialele tehnice, astfel încât la sfârşitul anului 1913,
2 (52) 2011 document

Pregătirea pentru distrugerea unui pod
dispuneau de: trăsuri tehnice de materiale pentru subunităţile
de telegrafie (116), pionieri şi căi ferate (227); 5 parcuri uşoare
de pod pentru râuri, pentru subunităţile de pionieri; 4 parcuri
de pod din vase metalice pentru râuri (md. 1893) şi 1 500 m pod
metalic pentru fluvii (md. 1912) pentru subunităţile de pontonieri;
25 staţii de telegrafie fără fir, telefoane şi aparate de telegrafie
optică; mijloace de transport auto şi velo (40 autocamioane,
20 autoturisme, 20 biciclete); mijloace explozive şi incendiare;
unelte şi aparate speciale pentru minari (2 perforatoare Augier,
2 ventilatoare de mină, lămpi de iluminat şi aparate de protecţie
pentru accesul în galeriile de mină infectate cu gaze mefitice);
unelte de lucru pentru toate tipurile de subunităţi; parc de
proiectoare cu 12 instalaţii de iluminat; parc de aerostaţii cu
3 baloane captive; pavilion de columbărie militar, cu porumbei
călători din cele mai bune rase; aparate de navigaţie aeriană
(5 aeroplane) [şi] ateliere de întreţinere şi reparat tehnică etc.
Instrucţia militară şi de specialitate a trupelor de geniu s-a
desfăşurat, cu mare dificultate, în contextul reorganizărilor
structurale succesive şi angajării active a acestora la executarea
lucrărilor de fortificare a ţării şi în folosul economiei naţionale,
pe parcursul a trei etape distincte, astfel:
- etapa I (1879 – 1882) caracterizată prin reorganizarea
unităţilor după Războiul de Independenţă şi angajarea acestora
la executarea unor lucrări de reconstrucţie cu destinaţie
obştească, în diferite zone ale ţării (porţiuni de şosele, poduri
permanente sau din vase);
- etapa a II-a (1883 – 1995), caracterizată prin reluarea
instrucţiei concomitent cu angajarea anuală a subunităţilor,
prin rotaţie, la executarea lucrărilor de fortificare a ţării;
- etapa a III-a (1896 – 1913) caracterizată prin: sporirea
considerabilă a ponderii activităţilor de instruire a trupelor în
raport cu celelalte servituţi atribuite unităţilor; îmbunătăţirea
calităţii pregătirii ca urmare a perfecţionării formelor şi
metodelor de instruire; instituţionalizarea unui sistem unitar
de pregătire pentru luptă a trupelor, la nivelul întregii armate.
Instrucţia propriu-zisă s-a organizat şi desfăşurat conform
prevederilor Regulamentului Şcolii Teoretice şi Practice a Trupelor
de Geniu aprobat prin Decizia Consiliului de Miniştrii nr. 1
din 31 martie 1883, care modifica şi abroga primul regulament
din 1874. Noul regulament aducea următoarele modificări
semnificative:
a) instrucţia teoretică se desfăşura în perioada 1 octombrie – 31
martie pe parcursul a 3 grade (niveluri/etape): şcoala de gradul I,
şcoala specialităţilor şi şcoala de gradul 2. Primele două niveluri
de instruire se realizau în cadrul subunităţilor, sub conducerea
comandanţilor acestora, cel de-al treilea nivel de instruire se
realiza în cadrul Şcolii Regimentare pe parcursul a 3 diviziuni:
diviziunea I, care viza pregătirea soldaţilor pentru gradul de
caporal; diviziunea a II-a, care viza pregătirea caporalilor pentru
document 2011 2 (52)
studii/documente
gradul de subofiţer şi diviziunea a III-a, care viza completarea
pregătirii celor mai merituoşi subofiţeri din regimente.
b) instrucţia practică, se desfăşura în perioada 1 aprilie –
30 septembrie, pe specialităţi, prin scoaterea subunităţilor
în poligoane/tabere, sub supravegherea comandanţilor de
batalioane şi controlul comandantului Şcolii Regimentare,
prilej cu care se urmărea: realizarea deprinderilor individuale şi
a coeziunii subunităţilor pentru executarea lucrărilor specifice
armei: fortificaţiile de câmp, sapele, minele, drumurile de
fier, telegrafia, navigaţia şi construcţia podurilor din vase sau
improvizate, repararea şi întreţinerea materialului de pod,
ridicările topografice, iluminarea câmpului de luptă sau a unor
obiective importante, executarea recunoaşterilor aeriene şi a
diferitelor transporturi etc.; experimentarea unor noi mijloace
tehnice specifice, norme/bareme pentru executarea diferitelor
lucrări etc., şi rezolvarea mai multor situaţii tehnice şi tactice în
cadrul unor exerciţii de specialitate, la nivel de subunitate;
c) evaluarea nivelului de pregătire şi a capacităţii unităţii/
subunităţilor de a îndeplini misiunile specifice şi de a coopera
cu celelalte arme se realiza, anual, în raioane necunoscute, cu
teren variat şi cursuri de apă cu caracteristici noi, în cadrul:
aplicaţiilor tactice de geniu, planificate de către regiment
şi aprobate de către Inspectoratul General al Geniului;
manevrelor organizate la nivelul marilor unităţi tactice ale
armatei (diviziile) şi manevrelor regale de toamnă organizate
la nivelul corpurilor de armată.
Activitatea structurilor de geniu în perioada 1878 – 1914
În perioada ce a urmat Războiului de Independenţă,
activitatea trupelor şi a serviciilor de geniu a fost deosebit de
complexă şi diversificată, concretizându-se în: desfăşurarea
ritmică a instrucţiei curente, în poligoanele proprii; evaluarea
nivelului de pregătire în cadrul aplicaţiilor tactice planificate
la nivelul fiecărei unităţi de geniu; participarea, prin rotaţie la
manevrele anuale organizate cu marile unităţi operativ-tactice
ale armatei, în zonele de sud şi est ale României; participarea,
prin rotaţie la realizarea sistemului defensiv al ţării şi a unor
lucrări în economia naţională, mai importante fiind: construcţia
lucrărilor de fortificare a Cetăţii Bucureşti (Regimentul 1
Geniu) cu 18 forturi şi 18 baterii intermediare, cale ferată şi
şosea de centură, mascate cu o perdea de plantaţii lată de 10 m;
construcţia Regiunii Fortificate Focşani – Nămoloasa – Galaţi
(Regimentul 2 Geniu) având în compunere: frontul cuirasat
Focşani (26 km cu 75 baterii dispuse pe 3 linii semicirculare);
frontul cuirasat Nămoloasa (12,5 km cu 32 de baterii dispuse
pe 2 linii semicirculare); frontul Galaţi (14 km cu 53 de
baterii dispuse pe 3 linii semicirculare); realizarea legăturilor
de telecomunicaţii între forturi, baterii şi comandamentele
centrale; finisarea şi utilarea forturilor/bateriilor şi a reţelelor
de comunicaţii şi telegrafice; asigurarea condiţiilor pentru
cazarea trupelor care ocupau fortificaţiile realizate; realizarea
lucrărilor de fortificaţii semipermanente în capul de pod
Staţie de telegrafie pregătită pentru marş
13
studii/documente

Cernavodă (2 linii de apărare cu 17 uvraje, 29 amplasamente,

32 turele şi 7 cupole pentru mitraliere şi tunuri); construcţia
a 3 linii de cale ferată pentru legătura între forturile cetăţii şi
oraşul Bucureşti; construcţia a 2 poduri peste râurile Olt (la
Slatina) şi Jiu (la Craiova) pentru asigurarea legăturilor până
la refacerea podurilor permanente; construcţia liniilor de cale
ferată Titu-Târgovişte, Tr.Măgurele-Costeşti, gara Ghencea-
poligonul Cotroceni, centura Cetăţii Bucureşti; refacerea
unor linii de cale ferată, şosele şi poduri de interes naţional;
intervenţii pentru prevenirea şi combaterea calamităţilor
naturale (canalizarea Oltului în zona Slatina; îndiguiri în zona
Olteniţa; distrugerea sloiurilor de gheaţă în sectoarele Turnu
Severin, Giurgiu şi Cernavodă; stins incendii în raioanele
Moineşti şi Târgu Ocna; înlăturarea efectelor inundaţiilor în Vizita arhiducelui Austro-Ungariei la R.1 Ge. (Cdt.-Ion Istrati)
raioanele Slobozia şi Nămoloasa etc.).
progresivă a numărului structurilor şi a specialităţilor de
Participând la cel de-Al Doilea Război Balcanic geniştii au
geniu, astfel încât să satisfacă încă din timp de pace nevoile
îndeplinit următoarele misiuni: asigurarea legăturilor telefonice şi
marilor unităţi şi comandamentelor, aflate în continuă creştere;
radio la toate nivelurile ierarhice, în toate momentele acţiunilor
numeric, structurile de geniu au crescut considerabil: de la
militare; amenajarea şi deservirea a trei puncte de trecere pe
cele 5 companii existente după încheierea Războiului de
mijloace mobile (pontoane simple, portiţe, nave) şi două pe
Independenţă, s-a ajuns la 9 batalioane cu 34 de companii; la
pod (din pontoane şi improvizat) peste fluviul Dunărea în
cele 3 specialităţi (săpători-minari, pontonieri şi telegrafişti)
raioanele Bechet, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, precum
s-au adăugat treptat cele de pionieri (de câmp şi de cetate),
şi peste unele cursuri de apă mici şi mijlocii în teatrul de telegrafie (electrica, optica şi fără fir), pontonieri (de râuri,
operaţii (Batalionul Pionieri/C.A, Batalionul Pontonieri Râuri de fluvii, de poduri uşoare), căi ferate, proiectoare, aerostaţie,
şi Batalionul Pontonieri Fluviu – înfiinţat în urma mobilizării aviaţie, automobile şi columbărie; s-a limitat pregătirea
din iunie 1913); asigurarea transporturilor pe calea ferată spre specialiştilor de geniu în străinătate creându-se în acest scop
şi în teatrul de operaţii a trupelor şi pentru aprovizionarea structuri proprii de învăţământ şi instrucţie; apar şi se amplifică/
acestora; refacerea unor porţiuni de cale ferată şi poduri diversifică într-un număr tot mai mare tipăriturile elaborate
de cale ferată la sud de fluviu Dunărea; executarea rapidă a de ofiţeri de geniu în domeniul specialităţilor armei, cât şi
misiunilor de recunoaştere, a serviciilor de corespondenţă şi publicaţii de interes general pentru cultura militară în cadrul
curierat, a transporturilor de personal şi materialelor militare forţelor armate.
cu ajutorul mijloacelor aviatice, a automobilelor, motocicletelor, Concomitent cu îndeplinirea misiunilor de bază, Trupele
bicicletelor. de Geniu au fost angajate la realizarea diferitelor lucrări în
economia naţională (drumuri, poduri, căi ferate) sau acţiuni
Concluzii privind Arma Geniu în perioada 1878 – 1913 pentru prevenirea şi înlăturarea efectelor unor calamităţi
naturale (inundaţii, incendii, îngheţuri).
În perioada 1878-1913, Trupele de Geniu au cunoscut o Un număr foarte mare de ofiţeri de geniu, făcând
amplă dezvoltare din punct de vedere organizatoric, al dotării dovada unei înalte pregătiri tehnico-inginereşti, militare şi a
şi instruirii, al elaborării şi aşezării întregii pregătiri pe baza unor calităţi manageriale de excepţie, au îndeplinit funcţii de
regulamentelor, instrucţiunilor şi metodicilor proprii. Este conducere în diverse organisme militare şi civile, au comandat
perioada în care: s-au cristalizat structuri proprii de conducere M.U. ale Armatei Române sau au îndeplinit funcţii de
atât la nivel central, cât şi teritorial (Inspectoratul General conducere supreme din cadrul acesteia (Statul Major General,
al Geniului, Direcţia Geniu, Serviciile Geniu); dezvoltarea Ministerul de Război).
structurală a Trupelor de Geniu, a cunoscut în principal două
tendinţe: trecerea treptată la structuri de nivel companie şi
batalion cu specialităţi omogene în locul celor mixte; sporirea
The development of engineers’ branch between
1878 and 1914 – Colonel (r.) Marian Gargaz

Abstract: After winning the independence, the

enginneers’ branch continued the development of the
troops and the specific technique.
The diversity of the attributions imposed a
learning system and an organization adequate to the
new conditions.

Keywords: engineer, bridge, railway, military

constructions, Independence War

M.S. Regele Alexandru I al Serbiei la R. 1 Ge. (1896)

14 2 (52) 2011 document

 studii/documente

RELAŢII BILATERALE ROMÂNO-JAPONEZE

ÎN SECOLUL AL XX-LEA
Comandor dr. Marian MOŞNEAGU1

Î n 1902, E.S. dl. Makino, ministru extraordinar favorizate pentru comerţul, drepturile de vamă şi navigaţie.
şi plenipotenţiar al Japoniei la Viena i-a trimis o Totodată, s-a stipulat libertatea de a intra şi locui în
scrisoare omologului său român, E.S. dl. Ghica, exprimând oricare din cele două state, de a exercita liber orice meserie
dorinţa stabilirii relaţiilor diplomatice între Japonia şi sau profesiune, de a desfăşura operaţii comerciale şi
România. industriale. Prin acelaşi schimb de scrisori s-a acordat
În cursul anilor 1915-1916 a funcţionat temporar tratamentul naţiunii celei mai favorizate şi cu privire
o misiune specială în Japonia, compusă din locotenent- la sarcinile, taxele şi impozitele directe sau indirecte5.
colonelul Corneliu Felix şi inginerul I. Petrescu, în vederea Acordul a fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 142 din
achiziţionării de 30 iunie 1930 şi
echipament militar2. „La finele primei mari conflagraţii, reprezentanţii Japoniei 257 din 16 noiembrie
La 13/26 au făcut parte din tabăra învingătoare, oficialii de la Tokio 1930 şi a fost votat de
septembrie 1917, participând la dezbateri în multe din comitetele şi comisiile Senat la 23 decembrie
România şi Japonia 1930 şi de Adunarea
care au delimitat frontierele unor state europene, între care
au stabilit relaţii Deputaţilor la 16
şi acelea ale României. În acest sens, amintim că Japonia
diplomatice la nivel martie 1931. Legea
de legaţie, Nicolae a făcut parte din grupul de mari puteri care au semnat, pentru ratificare a fost
Xenopol fiind la 28 octombrie 1920, Tratatul prin care forumul păcii promulgată prin D.R.
numit ministru oficializa în plan internaţional, de jure, Decizia de Unire a nr. 990 din 31 martie
plenipotenţiar la Sfatului Ţării de la Chişinău. Anglia, Franţa, Italia şi Japonia 1931, publicată în
Tokio. Din păcate, recunoşteau suveranitatea României asupra Basarabiei şi se „Monitorul Oficial”
acesta a decedat la obligau să ajute, la nevoie, ţara noastră împotriva oricărei nr. 76 din 1 aprilie
5/18 decembrie, încercări de a redobândi pe cale armată această provincie“. 1931.
înainte de a-şi fi Dr. Valeriu Florin Dobrinescu Pe 3 decembrie
prezentat scrisorile de 1930 a sosit la
acreditare3. Bucureşti, într-o călătorie de studii
În 1921, ministrul extraordinar mijlocită de însărcinatul cu afaceri
şi plenipotenţiar al României sosea al Japoniei în România, colonelul
la post la Tokio, iar un an mai târziu Suzuki, ataşatul militar al Legaţiei
omologul său japonez se instala la Imperiale japoneze la Varşovia6.
Bucureşti. Între 1 aprilie 1922-1 Pe 3 decembrie 1930 au sosit
aprilie 1927, Legaţia României la în ţară generalul locotenent Ayao
Tokio a fost închisă din motive Kishimato şi maiorul Hasegara
bugetare. din Armata Japoniei7. A doua zi au
La 1 mai 1923 a fost deschis fost primiţi de ministrul Apărării
Consulatul General Onorific al Naţionale, generalul de divizie
României la Osaka. adjutant Nicolae Condeescu, şeful
Între 3-6 aprilie 1924, Alteţa Marelui Stat Major, generalul de
sa imperială, Prinţul Naruhiko divizie Nicolae Samsonovici şi au
Higashikuni al Japoniei a vizitat vizitat Regimentul 6 Infanterie de
România4. Gardă, Regimentul 4 Roşiori „Regina
La 22 octombrie 1930 a fost Maria”, Muzeul Militar Naţional şi
încheiat un Acord comercial prin Cercul Militar.
schimb de scrisori între România Între 22-26 ianuarie 1931,
şi Japonia. Prin cele două scrisori, principele Nobuhito Takamatsu al
guvernele României şi Japoniei se Japoniei, fratele împăratului Hirohito,
angajau să-şi acorde în mod mutual Împăratul Hirohito, împreună cu principesa Kikuko, a
tratamentul naţiunii celei mai şeful Comandamentului Armatei Imperiale Japoneze efectuat o vizită privată în România8.

document 2011 2 (52) 15

studii/documente
Pe 17 octombrie 1931 s-a deschis prima Expoziţie comercială
românească la Osaka9, iar în aprilie 1932 este deschisă la
Bucureşti o Expoziţie industrială japoneză10.
La 22 octombrie 1931 România şi Japonia au încheiat
la Bucureşti un Aranjament comercial prin care resortisanţii
şi întreprinderile cu personalitate juridică ale părţilor
contractante beneficiau pe teritoriul celeilalte părţi, pentru
persoana şi bunurile lor, de tratamentul naţiunii celei mai
favorizate, acesta constituind primul acord bilateral între cele
două ţări11.
Prin scrisorile din 20 şi 28 februarie 1934, Legaţia
japoneză de la Bucureşti anunţa oficialităţile române că
puteau înzestra armata „cu tot felul de materiale de război”,
preţurile fiind cu aproximativ 20 % sub cele mondiale. Partea
japoneză solicita, în schimb, sare, petrol şi cherestea. Oferta
se încadra în tendinţa de expansiune economică a Japoniei,
determinată de criza economică mondială, printre ofertanţi
numărându-se îndeosebi trustul „Mitsubishi”12.
La 12 decembrie 1935, la Bucureşti a fost semnat un
tratat de stabilire, comerţ şi navigaţie între România şi
Japonia, în care erau prevăzute drepturile supuşilor uneia
din părţi stabiliţi pe teritoriul celeilalte părţi, libertatea
de comerţ şi navigaţie, importurile reciproce beneficiind
de taxele de vamă cele mai scăzute aplicabile mărfurilor
similare străine etc.13
Prin Î.D.R. nr. 3367/1938, la 1 noiembrie 1938,
generalul Nicolae Rădulescu a fost numit ataşat militar, naval
şi aeronautic în Japonia, înlocuindu-l pe colonelul Gheorghe
Băgulescu14, de la care a preluat efectiv funcţia pe 8 februarie
1939. Legaţia României din Tokio era condusă de ministrul
Gheorghe Stoicescu, care, în martie 1939, a fost rechemat
în ţară prin scoaterea la pensie. Sarcina afacerilor Legaţiei a
trecut asupra secretarului Radu Flondor până în luna iunie,
când s-a prezentat la post Gheorghe Paraschivescu. Acesta
a fost rechemat în decembrie 194015.
La 24 martie 1941, guvernul român a stabilit relaţii
diplomatice la nivel de legaţie cu „statul” Manciuko, aflat
sub controlul Japoniei16.
Ion Gheorghe Maurer primindu-l pe Shojiro Kawashima, trimisul special
al primului ministru japonez (10 octombrie 1966)
16
Membri ai conducerii de partid şi de stat vizitând expoziţia industrială
japoneză de la Bucureşti (29 mai 1967)
În luna aprilie 1941 a sosit la Tokio noul ministru
al Legaţiei, generalul (r) Gheorghe Băgulescu, însoţit de
domnii Constantinescu, în calitate de ataşat comercial
onorific şi căpitanul (r) V. Guţulescu, dactilograf. Generalul
Băgulescu a părăsit Legaţia pe 30 octombrie 1943, sarcina
afacerilor Legaţiei fiind preluată ad-interim de generalul
Rădulescu17.
La 1 noiembrie 1944 Guvernul român a rupt relaţiile
diplomatice cu Japonia. Generalul Nicolae Rădulescu
a părăsit Japonia la 15 februarie 1945, sosind în ţară la
17 aprilie 1945, cu pasagerul „Transilvania”, pe care se
ambarcase la Marsilia.
În anul 1944, ataşatul militar al Japoniei la Bucureşti
era locotenent-colonelul Tsuneyuki Shimanuki. Din
Legaţia Japoniei, condusă de ministrul Kiyoshi Tsutsui, mai
făceau parte căpitanul Nomura Saburo şi secretarii Shinichi
Minami şi D. Sughihara18.
În perioada 31 octombrie 1944-1 septembrie 1959,
relaţiile diplomatice bilaterale dintre cele două ţări au fost
întrerupte. La 1 septembrie 1959 România şi Japonia au
restabilit relaţiile diplomatice la nivel de legaţie19. Ca urmare,
România l-a numit pe Pavel Silard ministru extraordinar
şi plenipotenţiar al României în Japonia (cu reşedinţa la
Jakarta), iar Japonia l-a desemnat pe Suemitsu Kadowaki
omologul său în România (cu reşedinţa la Moscova).
Între 12-20 septembrie 1962 a avut loc vizita primei
delegaţii economice guvernamentale române în Japonia20.
La 1 iunie 1964, guvernele României şi Japoniei
au ridicat la rang de ambasadă reprezentanţele lor
diplomatice21.
Între 23 mai-7 iunie 1967, Corneliu Mănescu,
ministrul român de Externe a vizitat Pakistanul, Singapore
şi Japonia22.
În perioada 4-9 aprilie 1975, preşedintele R.S.R.
Nicolae Ceauşescu, împreună cu soţia, au efectuat o vizită
oficială de stat în Japonia, pe timpul căreia s-au întâlnit cu
Majestăţile lor imperiale împăratul şi împărăteasa Japoniei
şi au avut convorbiri oficiale cu primul-ministru al Japoniei,
2 (52) 2011 document

Vizita în România a prinţului moştenitor al Japoniei, Alteţa Sa Imperială
Akihito, împreună cu Alteţa Sa Imperială prinţesa Michiko,
în calitate de reprezentant al Majestăţii Sale Hirohito,
împăratul Japoniei (8 octombrie 1979)
Takeo Miki. Cu acest prilej, s-a căzut de acord asupra
creării unei comisii mixte guvernamentale care urma să se
întrunească alternativ la Bucureşti şi Tokio. În acest context,
au fost semnate un comunicat comun, precum şi Acordul de
cooperare ştiinţifică şi tehnologică în industria metalurgică
cu firmele „Nishin Steel Co” şi „Nisho-Iwai Ltd”, Înţelegerea
româno-japoneză privind colaborarea în producţia şi
desfacerea de rulmenţi speciali şi de echipament pentru
industria de rulmenţi, Memorandumul privind cooperarea
bilaterală şi pe terţe pieţe în domeniile minier, petrolier,
forestier, agricol, precum şi în livrarea de echipament
de foraj românesc pe terţe pieţe, cu compania „Mitsui”,
Acordul cu privire la construirea în România a unor
instalaţii în industria de intermediari pentru coloranţi şi
livrare reciprocă de materii prime şi produse finite, cu firma
„Sumitomo Chemicals Co”, Acordul cu privire la construirea
în România a unor fabrici pentru producerea firelor şi
fibrelor poliesterice, cu firmele „Teijin” şi „Maruheni”,
Acordul privind realizarea în România a unei societăţi
mixte de producere şi comercializare pentru fabricarea
hârtiei sintetice din materiale plastice, cu firmele „Sekisui”,
„Shihata” şi „Sumitoma”, Acordul privind constituirea unei
societăţi mixte comerciale româno-Japoneze cu sediul la
Tokio, încheiat cu firma „Mitsui Bussan”, Acordul pentru
livrarea în comun pe terţe pieţe de instalaţii petrochimice,
cu firma „Mitsui Toatsu”, Acordul pentru realizarea unor
instalaţii de fabricare a fungicidelor pentru agricultură,
cu firmele „Nippon Soda” şi „Sumotomo”, înţelegeri de
cooperare privind livrarea de instalaţii petrochimice, cu
firma „Mitsubishi”23.
Între 7-10 octombrie 1979, Alţele lor Imperiale,
prinţul moştenitor al Japoniei, Akihito şi prinţesa Michiko
au efectuat o vizită oficială în România24.
Între 3-5 august 1983, Shintaro Abe, ministrul
Afacerilor Externe al Japoniei a efectuat o vizită oficială în
România, fiind primit de preşedintele Nicolae Ceauşescu şi
având convorbiri cu omologul român Ştefan Andrei25.
document 2011 2 (52)
studii/documente
1979. Vizita în România a prinţului moştenitor al Japoniei
La 12 iunie 1985, delegaţia Grupului parlamentar
de prietenie Japonia-România, condusă de Asamu Inaba,
membru al Camerei Reprezentanţilor, preşedintele grupului,
care a efectuat o vizită în ţara noastră, a fost primită
de preşedintele României26. La 12 iulie, Vasile Pungan,
ministrul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice
Internaţionale a primit o delegaţie de oameni de afaceri
japonezi27.
La 25 aprilie 1987, prinţul moştenitor al Japoniei,
Akihito, l-a primit la Tokio pe Manea Mănescu,
vicepreşedinte al Consiliului de Stat, aflat în vizită în
Japonia, iar la 27 aprilie, oficialul român a avut o întâlnire cu
Yasuhiro Nakasone, primul-ministru nipon28.
La 16 mai 1989, participanţii la cea de-a XI-a sesiune
a Comitetului Economic Mixt România-Japonia, ale cărei
lucrări s-au desfăşurat la Bucureşti în zilele de 16 şi 17 mai,
au fost primiţi de preşedintele ţării29.
Între 27-28 martie 1990, o delegaţie guvernamentală
condusă de Mircea Mitran, adjunct al ministrului Afacerilor
Externe, a efectuat o vizită în Japonia30.
Între 3-5 mai 1990 a avut loc vizita delegaţiei
Ministerului Comerţului Internaţional şi Industriei din
Japonia, condusă de S. Muraoka. Delegaţia a avut convorbiri
cu ministrul Economiei Naţionale, C. Caloianu, ministrul
Comerţului Exterior, Alexandru Mărgăritescu, precum
şi la Camera de Comerţ, la Ministrul Finanţelor şi la
Comisia guvernamentală pentru coordonarea ajutorului din
străinătate31.
Între 4-7 iunie 1990 a avut loc vizita unei delegaţii a
Comitetului Economic Japonia-România, condusă de Zenji
Umeda, preşedintele acestuia32.
La 4 august 1990, Ion Iliescu, preşedintele României,
l-a primit pe Hiyousuke Kujiraoka, membru al Camerei
Reprezentanţilor a Dietei japoneze, preşedintele Ligii
parlamentare de prietenie Japonia-România, aflat în vizită
în ţara noastră33.
La 15 octombrie 1990, o delegaţie de oameni de
afaceri din Japonia, conduşi de Masaya Miyoshi, directorul
general al organizaţiei „Keidanren” şi Shoichi Tanaka, vice-
preşedinte al Consiliului Economic japonezo-român, a
efectuat o vizită în ţara noastră34.
17
studii/documente
Între 10-14 noiembrie 1990 a avut loc vizita
preşedintelui României, Ion Iliescu, în Japonia, cu ocazia
încoronării împăratului Akihito. Pe timpul prezenţei
sale în Japonia, preşedintele României a avut întâlniri cu
managerii unor firme importante precum Mitsubishi Corp.,
Mitsubushi Heavy Industries, Kanematsu şi Marubeni35.
Între 3-9 august 1991 a avut loc vizita oficială în
Japonia a ministrului Afacerilor Externe al României,
Adrian Năstase36.
La 22 octombrie 1993, acesta l-a primit la Bucureşti
pe K. Matsuura, adjunct al ministrului Afacerilor Externe al
Japoniei, aflat în vizită în România37.
Între 23-27 septembrie 1995, a avut loc vizita oficială în
România a Alteţei Sale Imperiale, Prinţul Hitachi al Japoniei,
însoţit de prinţesa Hanaku, desfăşurată la invitaţia preşedintelui
Ion Iliescu, care a prilejuit şi un schimb de vederi între oaspeţii
japonezi şi premierul Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului
Oliviu Gherman şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Adrian
Năstase38.
În perioada 26-29 mai 1996, ministrul Afacerilor
Externe al României Theodor Meleşcanu a efectuat o vizită
oficială în Japonia, şeful diplomaţiei române fiind primit de
Împăratul Japoniei, de primul-ministru Ryutaru Haşimoto
şi de omologul său japonez, Yukikiko Ikeda39.
Între 12-16 iulie 1997 a avut loc vizita oficială în Japonia
a unei delegaţii române conduse de preşedintele Emil
Constantinescu, care a fost primit de Împăratul Japoniei,
Akihito, şi a avut convorbiri cu primul-ministru Ryutaru
Haşimoto. Cu această ocazie, miniştrii de Externe ai celor
două ţări au semnat Declaraţia de cooperare în domeniul
politicii externe între România şi Japonia, precum şi câteva
acorduri de cooperare economică40.
În perioada 10-7 mai 1999, delegaţia condusă de Mihai-
Răzvan Ungureanu, secretar de stat, a efectuat un turneu
în Extremul Orient, care a inclus Japonia şi R.S. Vietnam.
Convorbirile şi contactele din Japonia s-au concentrat
pe sporirea aportului financiar şi a investiţiilor de capital
nipon în sprijinul proceselor de reformă şi de privatizare din
România41.
La 7 ianuarie 2000, Petre Roman, ministrul Afacerilor
Externe şi Yoshiaki Koyama, ambasadorul Japoniei la
Bucureşti, au semnat notele diplomatice aferente Acordului
interguvernamental româno-japonez privind un ajutor
financiar nerambursabil oferit României în valoare de 500
milioane yeni (aproximativ 5 milioane dolari). Ajutorul a fost
destinat să compenseze parţial pierderile economice cauzate
statului român de conflictul din Kosovo din 1999, finanţarea
nerambursabilă fiind asociată altor proiecte financiare
desfăşurate de Japonia în ţara noastră, precum construirea
unui terminal modern în portul Constanţa, disponibilitatea
guvernului Japoniei de a sprijini modernizarea căii ferate
Bucureşti-Constanţa a magistralei Bucureşti-Timişoara etc42.
În planul relaţiilor militare, România a fost reprezentată
la Tokio de colonelul ing. Mitică Detot43 (1974-1987),
căpitanul de rangul 2 Ioan Marian (1990-1992), locotenent-
colonelul ing. Dan Virgil (1994-1997) şi colonelul Ion Lărgeanu
(1997-2000).
18
Vizita Principelui Carol al II-lea în Japonia,
un succes al diplomaţiei româneşti
La 1 august 1919, Carol al II-lea a surprins Casa
Regală şi clasa politică românească printr-o nouă renunţare
la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Apariţia
primului său fiu, născut din idila cu Zizi Lambrino şi botezat
Mircea Grigore, avea să-i determine pe părinţi să-i propună
acestuia să efectueze un voiaj în jurul lumii, în compania
unei misiuni diplomatice.
Declarând „nulă şi neavenită” scrisoarea din 1 august 1919,
Carol se consolează cu ideea acestui voiaj în scopuri culturale şi
de binefacere, al cărui proiect data din anul 1917. Ca urmare, în
acel an locotenentul de rezervă Alexandru Bianu fusese numit
pe post de ataşat militar la Tokio44, fiind urmat de locotenent-
colonelul Gheorghe Argeşanu (1 octombrie 1920-1 aprilie
1922)45.
Menită să facă propagandă României, misiunea trimisă
în Extremul Orient era compusă din colonelul adjutant
Nicolae Condeescu, locotenent-colonelul adjutant Nicolae
M. Condiescu46, căpitanul Horia Lazăr, ministrul N. Filodor,
însărcinat să trimită la Bucureşti rapoarte asupra conduitei
A.S.R. Principele Carol, secretarul delegaţiei R. Djuvara şi
generalul Constantin Găvănescu47.
În suita Principelui s-a aflat şi Tudor Postmantir,
unul din pionierii operatoriei de film din România, care
avea să se numere ulterior printre favoriţii Regelui Carol.
Călătoria a fost imortalizată pe peliculă în documentul de
lung metraj „Peste mări şi ţări” (1921). În decurs de 7 luni
şi o zi (21 februarie-17 septembrie 1920) au fost parcurşi
62 200 km, două treimi pe apă şi numai o treime pe uscat
(20 436 Mm, respectiv 24 000 km). Călătoria a oferit încă un
prilej de amuzament: presa internaţională urmărea „studiile”
efectuate de Carol şi le comenta copios: „Ocol al lumii ca
leac împotriva dragostei”. „Era evident că această călătorie,
menită să-i lărgească orizontul prinţului moştenitor şi să-i
dea un anumit simţ al responsabilităţii, nu făcuse, de fapt,
decât să-i sporească independenţa şi să-i scoată şi mai mult
în evidenţă neplăcuta tendinţă ce-i era caracteristică, aceea
de a se abandona cu totul plăcerilor vieţii”.
1990. Contraamiralul de flotilă Ioan Marian, ataşatul aero şi naval
al României în Japonia, se prezintă generalului Taizo Terashima, preşedintele
Comitetului întrunit al Şefilor de State Majore, cu prilejul începerii misiunii
2 (52) 2011 document

Îmbarcat pe contratorpilorul englez „Turbine”
comandat de căpitanul Paul Whitfield, pus la dispoziţie de
către britanici, Carol a părăsit Constanţa pe 21 februarie
1920, însoţit doar de cronicarul său. Ceilalţi membri din
suita princiară s-au îmbarcat pe „Principesa Maria”, navă
comandată de căpitanul Constantin Păun, transbordarea
urmând să se facă la Pireu.
Două zile mai târziu, în Bosfor, Carol trecea în revistă
flota interaliată formată din 32 nave de luptă engleze,franceze,
italiene, americane şi greceşti, făcând o vizită pe cuirasatul
englez „Revenge” viceamiralului Freemantle, comandantul
escadrei R. De la Pireu, „Principesa Maria” a plecat la 25
februarie spre Alexandria unde, după două zile obligatorii de
carantină, pe 28 februarie Carol a fost oaspetele sultanului
Egiptului, Excelenţa Sa Hautesse. De Mărţişor, Carol a
trecut în revistă toate trupele engleze din Cairo, aflate sub
comanda generalului de divizie Congrave. Cu acest prilej, el
a remis, în cadrul unui ceremonial adecvat, Ordinul „Mihai
Viteazul”, clasa I-a, mareşalului Lord Allenby, rezidentul
englez în Egipt, cu specificaţia: „În numele Maiestăţii Sale
Regelui Ferdinand I al României şi pentru actele de bravură
ce aţi făcut, decorez cu Ordinul militar „Mihai Viteazul”,
cl. I-a pe cuceritorul Ierusalimului”.
După vizitele la Luxor şi Port Said, cu o escală la
Ismailia pentru o croazieră pe Canalul Suez cu vaporaşul
„Aigrette”, pe 26 martie Carol şi compania s-au ambarcat
pentru India pe vaporul „Africa” al Societăţii Lloyd
Triestino. După scurte escale la Massaua, portul Erytreei
şi Aden, misiunea română a sărbătorit Paştele, la 1 aprilie,
la Colombo, capitala insulei Ceylon (Sri Lanka), de unde
a plecat spre India, cu trenul, peste 15 zile. A.S.R. cu
aghiotanţii a sosit la Madras cu crucişătorul „Carolina”, pus
la dispoziţie de către viceregele Indiei. În India au petrecut
42 de zile, timp în care au străbătut 8 617 km, majoritatea
cu trenul, vizitând Agra, Delhi, Patiala, Simla, în Munţii
Himalaia, Cashmir.
Prinţul Carol al României împreună cu oficiali imperiali japonezi, în grădina Arsenalului Maritim din Iokosuka
document 2011 2 (52)
studii/documente
La Calcutta s-au îmbarcat pe vasul englez „Madras” cu
destinaţia Kobe-Japonia, la 22 mai începând navigaţia pe
Gange.
După escale la Rangoon, capitala Birmaniei, Penang şi
Singapore, oaspeţii au ajuns cu bine la Hong Kong. Urmează
o croazieră cu un vaporaş pe fluviul Tchu-Kiang, până la
Canton, apoi se reia călătoria cu vaporaşul spre Shanhai,
unde nava acostează la 15 iunie.
Duminică, 20 iunie, vaporul „Madras” a sosit la Kobe,
unde a fost întâmpinat de Misiunea japoneză, condusă de
Iossaka Joshida, înalt funcţionar în Ministerul de Externe,
maestru de ceremonii, cu titlul de excelenţă şi rang echivalent
generalului de divizie şi compusă din Fomoharu Jamanobe,
Heitaro Okada şi Kiyoshi Nishimura, maeştri de ceremonii,
colonelul de artilerie Katsuichi Ogata, Kazno Matsubara,
prim-secretar de legaţie, căpitanul de fregată Ken Terashima
şi comandorul Terashima48. Conform protocolului, Carol a
fost salutat cu 21 de lovituri de tun şi pavilionul. Delegaţia
română a fost transferată pe crucişătorul japonez „Tokiwa”,
cu care a călătorit la Osaka.
La intrarea în port, principele a fost întâmpinat de
ministrul Olandei în Japonia şi ataşatul militar olandez.
De la moartea lui A.D. Xenopol (27 februarie 1920 –
n.n.), România nu mai avea ambasadă în Japonia. În urma
armistiţiului şi a păcii de la Bucureşti din 1918 Olanda fusese
însărcinată să reprezinte interesele României. De la Osaka,
oaspeţii români au sosit la 14.00 la Kyoto, vechea capitală
a Japoniei. După ce au fost vizitate Castelul shogunilor şi
Muzeul imperial, marţi, 22 iunie înalţii oaspeţi români s-au
deplasat cu un tren special spre Tokio, unde Carol a fost
găzduit în Palatul Kasumigaseki.
Joi, 24 iunie, Carol a fost primit de M.S. Împăratul
Joshihito şi M.S. Împărăteasa Sadako, cărora le-a înmânat
scrisorile oficiale şi colanul Ordinului „Carol I”, „Marea
Cruce” a aceluiaşi ordin, respectiv decoraţia „Regina Maria”.
19
studii/documente

După amiază, prinţul moştenitor al Japoniei i-a înmânat coroană de flori la Mormântul ridicat în memoria eroilor
lui Carol Ordinul „Crizantemelor”, cea mai înaltă decoraţie morţi pentru patrie, Muzeul Arsenalului Armatei şi
japoneză, rezervată exclusiv capetelor încoronate şi celor Muzeul contelui Noghi51, eroul de la Port Arthur, care şi-a
mai importante personalităţi ale Japoniei. Seara a avut loc făcut harakiri, împreună cu soţia sa, în ziua înmormântării
un dineu de gală. împăratului Mutsu-Hito, de aprecierea şi onorurile căruia s-a
Vineri, 25 iunie, generalul Găvănescu a fost oaspetele bucurat ca nimeni altul. Cu aceste prilej, generalul Găvănescu
generalului de corp de armată a ţinut o conferinţă în sala
G. Tanaka, ministrul de Război, de festivităţi a Marelui Stat
generalului de divizie Fukuda, Major, la finalul căreia şeful
subşeful Marelui Stat Major, instituţiei i-a mulţumit,
fost ataşat militar al Japoniei la asigurându-l că „vor păstra
Viena, prieten cu omologul său, o foarte plăcută amintire
român, colonelul Mihail Schina despre vizita noastră aici
şi al Serviciului Geografic al şi despre camaraderia ce
Armatei. Seara românii au leagă azi cele două armate,
participat la dineul de gală la română şi japoneză”52.
ministrul de Externe al Japoniei, La 27 iulie, Carol
unde l-au cunoscut pe generalul se îmbarcă în portul
Y. Uehara, şeful Marelui Stat Yokohama pe vaporul
Major General al Armatei japonez „Koreea Maru”
şi soseşte la 12 august la
Japoneze, absolvent al Şcolii din
San Francisco, după o
Fontainebleau, unde a fost coleg
scurtă escală în Hawaii, la
cu compatrioţii noştri, generalii
Honolulu. Traseul urmat
Constantin Coandă şi C.N.
pe pământ american a
Hârjeu.
inclus Portland, Chicago,
Sâmbătă, 26 iunie românii
Cleveland şi New York,
vizitează Arsenalul din Tokio
unde a staţionat cinci zile.
şi participă la dejunul oferit
La 28 august,
de ministrul de Război, unde transtlanticul „Aquitania”
Amiralul Haihatschiro Togo (1847-1934)
muzica a intonat, printre altele, (46 000 t, 22 Nd) l-a preluat
valsul „Valurile Dunării” de pentru Southampton – Anglia. După opt zile la Londra
Ivanovici!49 şi şapte la Paris, misiunea a revenit la Bucureşti, la 21
Miercuri, 30 iunie, are loc o vizită la marele Arsenal septembrie 1920.
Maritim din portul militar Iokosuka, unde ajung, de la La finele acestui periplu care i-a satisfăcut din plin
Yokohama, cu un contratorpilor. Întâmpinat de comandatul „gustul său aparte pentru pitoresc şi grandios”, Carol şi-a
Flotei japoneze, comandantul Arsenalului şi alţi amirali întrerupt călătoria la 17 septembrie, făcând popas la Zürich
japonezi, Prinţul Carol şi suita vizitează atelierele unde, alături de Regina Maria, se afla familia regală a
Arsenalului, nava militară „Mutsu” de 42 000 tone, cel mai Greciei.
mare vas de război din lume la acea dată, Şcoala Specială La 10 martie 1921, la Atena, Carol se căsătorea oficial
de Artilerie de Marină, Şcoala pentru Gradele Inferioare cu Principesa Elena a Greciei, iar la 25 octombrie, se năştea
de Marină şi cuirasatul „Yamashyro”50, pentru dejun, în Mihai, eveniment în măsură să-i liniştească întrucâtva, dar
prezenţa amiralului Togo, amiralului Shimamura, amiral nu pentru mult timp, pe greu încercaţii părinţi, Ferdinand
şef şi şeful Marelui Stat Major al Marinei, amiralul Kato, şi Maria.
fostul şef de stat major al lui Togo în bătălia de la Tsushima Deşi oarecum intempestivă, vizita în Japonia a constituit
ş.a. Ulterior, au fost vizitate submarinul german 125, primit un succes diplomatic şi economic, încurajând amplificarea
drept compensaţie de război şi Şcoala de Hidroaviaţie. schimburilor comerciale dintre cele două ţări.
Joi, 1 iulie sunt vizitate Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie
de la Narashino şi Şcoala de Ofiţeri de Infanterie de la ***
Chiba, unde asistă la manevre şi exerciţii tactice specifice.
Luni, 5 iulie, este vizitată Camera Seniorilor din Notă: Publicăm, în anexe, lista militarilor japonezi
Parlamentul Japoniei, iar marţi, 6 iulie, Universitatea. distinşi cu diferite ordine şi medalii româneşti.
Miercuri, 7 iulie, delegaţia română vizitează Şcoala
Militară de Ofiţeri „Shikuangakko” din Tokyo, depune o ***

20 2 (52) 2011 document

 studii/documente

Anexa nr. 1 Biroul Decoraţiilor

Decretul nr. 143
Marele Cartier General 8 august 1917
Serviciul Ataşaţilor Militari
RAPORT LA MAIESTATEA SA REGELE
Căpitanul Lahovary Sc.
către SIRE
D-l Şef al Biroului de Informaţii
Cu cel mai profund respect supun aprobării Maiestăţii
Am onoarea a vă raporta decizia Guvernului Japonez Voastre alăturatul proiect de Decret relativ la conferirea
în privinţa trimiterii D-lui maior Tokinori ca delegat pe Ordinului „Steaua României” cu spade şi Ordinul „Coroana
lângă Marele Cartier General Român în locul D-lui maior României” cu spade, ofiţerilor cuprinşi întrânsul din Misiunea
Takeda din M.St.M. al Armatei Japoneze, care urmează să
Japoneză.
plece după ce va sosi înlocuitorul D-sale.
D-l maior Takeda în timpul şederii sale printre noi a Sunt cu cel mai profund respect
dat preţiosul său concurs ca un devotat camarad de arme SIRE
şi bun aliat, arătând o dragoste deosebită pentru ţară cât şi Al Maiestăţii Voastre Prea plecat şi supus servitor
pentru oştirea noastră. Dânsul va lăsa în sufletul nostru cele Ministru de Război
mai bune şi cele mai vii amintiri. General de divizie (ss) Iancovescu
Aducând aceasta la cunoştinţă, am onoarea a vă ruga să p. Directorul Personalului
binevoiţi a decide dacă ar fi locul să propuneţi pe d-l maior Locotenent-colonel (ss) Rădulescu
Takeda la o distincţie militară53.

Căpitan Sc. Lahovary

***
***

Martie 1918. I.J.N. „NISSHIM“ la Malta

cu submarinul german „UC-90“, capturat, în babord

document 2011 2 (52) 21

studii/documente
FERDINAND I
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
REGE AL ROMÂNIEI
La toţi de faţă şi viitori sănătate
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat
la Departamentul de Război
sub No. 525/16 august 1917
Am decretat şi decretăm:
Art. I – Conferim următorilor ofiţeri mai jos menţionaţi
din Misiunea Japoneză, decoraţiile de război astfel după cum
urmează:
Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de
Mare Ofiţer generalului Takaganagi
Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de
Ofiţer maiorului Takeda.
Art. II – Ministru Nostru Secretar de Stat la
Departamentul de Război este însărcinat cu executarea
Decretului de faţă.
Dat în Iaşi la 16 august 1917
(ss) Ferdinand
Ministru de Război
General de divizie Iancovescu
***
Anexa nr. 2
Ferdinand I
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Rege al României
La toţi de faţă şi viitori sănătate
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la
Departamentul de Război, sub No. 56528, din 6 ianuarie 1922
Am decretat şi decretăm:
Art. I – Conferim Ordinul „Crucea Regina Maria”
persoanelor notate mai jos, de la Crucea Roşie Japoneză:
Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa a II-a
Doamnei marchize Naka Nabeshima,preşedinta Asociaţiei
Doamnelor din Crucea Roşie Japoneză
Doamnei vicontese Hisa Motono, vice-preşedinta
Asociaţiei Doamnelor din Crucea Roşie Japoneză
Domnişoarei Kei Suzuki, infirmieră la Crucea Roşie
Japoneză
Domnişoarei Yei Tamaki, infirmieră la Crucea Roşie
Japoneză
Domnişoarei Asa Noguchi, infirmieră la Crucea Roşie
Japoneză
Domnişoarei Yei Satow, infirmieră la Crucea Roşie
Japoneză.
22
Art. II – Ministru Nostru Secretar de Stat la
Departamentul de Război, este însărcinat cu executarea
Decretului de faţă.
Dat în Bucureşti la 6 ianuarie 1922.
Ferdinand
Ministru de Război
General de divizie (ss) St. Holban
***
Anexa nr. 3
Nr. 122
Ferdinand I
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Rege al României
La toţi de faţă şi viitori sănătate
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la
Departamentul de Război, sub No. 56529 din 6 ianuarie 1922.
Am decretat şi decretăm:
Art. I – Conferim decoraţii de război, următorilor ofiţeri
generali, superiori, inferiori, precum şi gradelor inferioare,
din Armata Japoneză, astfel, după cum urmează:
Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a
Contraamiralului Sato K.54, comandantul Diviziei
Navale Japoneze din Mediterana
Locotenentului Nakamura J., din Regimentul 56
Infanterie Japoneză
Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare Cruce
Generalului-locotenent Tanaka G., ministru de Război
al Japoniei
Amiralului Kato Tomosaburo, ministru de Marină al
Japoniei
Generalului Uchiyama Kojiro, adjutant-şef al Maiestăţii
Sale Împăratului Japoniei
Amiralului baron Hayano Shimamura, şeful Statului
Major General al Marinei Japoneze
Amiralului baron Kato S., comandantul-şef al Flotei a
II-a Japoneze la Kiao-Tsiao
Amiralului Yamaya T., comandantul primei Divizii
Japoneze care a ocupat coloniile germane din Oceanul
Pacific
Generalului baron Kan-o M., comandantul Diviziei a
18-a Japoneză
Ordinul „Coroana României” cu spade
în gradul de Mare Cruce
Generalului-locotenent Yamanashi H., vice-ministru
de Război al Japoniei
2 (52) 2011 document

Generalului baron Uehara Y., şeful Statului Major
General al Armatei Japoneze
Viceamiralului Tochinai Sojiro, vice-ministru al
Marinei Japoneze
Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare
Ofiţer
Generalului-locotenent Fukuda M., subşef de Stat
Major General al Armatei Japoneze
Viceamiralului Takeshita Isamu, subşef de Stat Major
General al Marinei Japoneze
Viceamiralului Matsumura T., comandantul Diviziei
a 2-a Japoneză, care a ocupat coloniile germane din Oceanul
Pacific
Ordinul „Coroana României” cu spade
în gradul de Mare Ofiţer
Contraamiralului Kato K., din Marina Japoniei.
Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Comandor
Generalului Kato T., comandantul Regimentului 56
Infanterie Japoneză
Contraamiralului Yoshida K., şeful Statului Major al
Flotei Japoneze la Kiao-Tsiao
Colonelului de artilerie Ogata Katsuichi, din Armata
Japoneză
Căpitanului Yamamoto S., din Marina Japoneză
Căpitanului Kavai T., comandantul Flotilei japoneze
de distrugătoare din Mediterana.
Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de Comandor
Generalului-maior Isomura N., şeful Statului Major al
Diviziei 18-a Japoneză
Generalului-maior Tusurumi T., comandantul
Regimentului 46 Infanterie Japoneză
Generalului-maior Nagabori H., comandantul
Regimentului 55 Infanterie Japoneză
Colonelului Matsumae H.,Comandantul Regimentului
48 Infanterie Japoneză
Căpitanului de fregată Terashima Ken din Marina
Japoneză, ataşat la Persoana Alteţei Sale Regale Principele
Carol, în Japonia
Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Ofiţer
Locotenent-colonelului Takuma T., comandant de
batalion în Regimentul 45 Infanterie Japoneză
Locotenent-colonelului Uji T., comandant de batalion
în Regimentul 48 Infanterie Japoneză
Locotenent-colonelului Hoshino B., comandant de
batalion în Regimentul 55 Infanterie Japoneză
document 2011 2 (52)
studii/documente
Locotenent-colonelului Eto F., comandant de batalion
în Regimentul 48 Infanterie Japoneză
Locotenent-colonelului Shimada R., comandant de
batalion în Regimentul 34 Infanterie Japoneză
Locotenent-colonelului Yasuoka H., din Regimentul 2
Artilerie Grea de Câmp Japoneză
Căpitanului de fregată Nakashara K., comandantul
distrugătorului japonez „Matsu”
Căpitanului de fregată Narisava B., comandantul
crucişătorului japonez „Akashi”
Căpitanului de fregată Nakayama T., din Flota de
Distrugătoare Japoneză din Mediterana
Căpitanului de fregată Doi K., mecanic-şef al Flotilei a
24-a de Distrugătoare japoneză din Mediterana
Căpitanului Ozawa K., comandantul distrugătorului
japonez „Sugi”
Căpitanului Matsuoka K., din Regimentul 48 Infanterie
Japoneză
Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de Ofiţer
Locotenent-colonelului Takagui, din Regimentul 3
Artilerie Grea de Câmp Japoneză
Locotenent-colonelului Nomura Y., din Artileria
Japoneză
Locotenent-colonelului Mori G., din Regimentul 24
Artilerie de Câmp Japoneză
Maiorului Horinouchi N., din Infanteria Japoneză
Maiorului Taniyama M., din Regimentul 3 Artilerie
Grea de Asediu Japoneză
Medicului maior clasa I Shirakami M., din Armata
Japoneză
Căpitanului de corvetă Kabota S., comandantul
distrugătorului japonez „Sakaki”
Căpitanului de corvetă Uematru R., comandantul
distrugătorului japonez „Kashi”
Căpitanului de corvetă Komaki K., comandantul
distrugătorului japonez „Sugi”
Căpitanul de corvetă Egzchu K., comandantul
distrugătorului japonez „Katsura”
Căpitanului de corvetă Ishikawa T., comandantul
distrugătorului japonez „Yanagi”
Căpitanului de corvetă Sakano J., din Statul Major al
Diviziei Japoneze din Mediterana
Căpitanului de corvetă Yoshimoto H., mecanic-şef în a
23-a Flotilă Japoneză de Distrugătoare din Mediterana
Căpitanului de corvetă Ikoda H., din Marina
Japoneză
Căpitanului de corvetă Tamura S., comandantul
distrugătorului japonez „Ume”.
Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de cavaler
Căpitanului de Geniu Nagasawa K., ataşat la Corpul
de Aerostaţie Militară Japoneză
23
studii/documente
Căpitanului de Infanterie Haguiwara, de la Statul
Major al Diviziei a 18-a Japoneză
Căpitanului Tukakusa A., din Infanteria Japoneză
Căpitanului Takeda K., ataşat pe lângă Batalionul 1
Volant de Geniu Japonez
Căpitanului Todo R., comandantul Batalionul 2
Artilerie Grea de Asediu Japoneză
Căpitanului Tada H., din Cavaleria Japoneză
Căpitanului Nakamura S., comandant de companie în
Regimentul 55 Infanterie Japoneză
Căpitanului de geniu Takatsu, din Armata Japoneză
Căpitanului Hayashi Y., comandant de companie în
Regimentul 67 Infanterie Japoneză
Căpitanului Hasikimoto K., din Regimentul 46
Infanterie Japoneză
Căpitanului Niwa I., din Regimentul 56 Infanterie
Japoneză
Căpitanului Iba T., din Batalionul 18 Geniu Japonez
Căpitanului Maruyama T., din Regimentul 24 Artilerie
de Câmp Japoneză
Locotenentului Ilgura K., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Minami T., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Yanagawa N., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Yamamura M., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Nakaiama M., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Zane O., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Suemune S., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Oe K., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Kadowaki K., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Kanematsu K., din Flota Japoneză din
Mediterana
Locotenentului Kataoka K., din Flota Japoneză din
Mediterana
Ofiţerului de Marină clasa I Ito T., din Flota a 2-a
Japoneză de la Kiao-Tsiao
Ofiţerului de Marină clasa I Kono T., de pe distrugătorul
japonez „Yanagi”
Locotenentului Arai J., din Regimentul 56 Infanterie
Japoneză
Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de Cavaler
Căpitanului de Infanterie Miura N., din Statul Major
al Diviziei a 18-a Japoneză
Căpitanului Yamada K., din Regimentul 67 Infanterie
Japoneză
Căpitanului Kitano S., din Regimentul 48 Infanterie
Japoneză
Căpitanului Tanaka H., din Armata Japoneză
Căpitanului de Geniu Kodama T., din Regimentul
Provizoriu de Căi Ferate Japoneze
24
Căpitanului Utsunomiya H., din Regimentul 34
Infanterie Japoneză
Căpitanului Matsui T., din Regimentul 67 Infanterie
Japoneză
Căpitanului Kimata Y., din Regimentul 2 Artilerie
Grea de Câmp Japoneză
Căpitanului Oki K., din Artileria Japoneză
Căpitanului Horio R., din Regimentul 3 Artilerie Grea
de Câmp Japoneză
Căpitanului de Geniu Sato M., din Corpul de
Aerostaţie Japonez
Căpitanului de Geniu Kote K., din Batalionul
Provizoriu de Căi Ferate Japoneze
Căpitanului Masuda T., din Regimentul 24 Artilerie
de Câmp Japonez
Ofiţerului de Marină clasa I Mihara K., de pe
distrugătorul japonez „Ninoki”
Ofiţerului de Marină clasa I Kato Y., de pe distrugătorul
japonez „Kashi”
Ofiţerului de Marină clasa I Konodo T., de pe
distrugătorul japonez „Yanagi”
Ofiţerului de Marină clasa I Nakamura G., de pe
distrugătorul japonez „Matsu”
Ofiţerului de Marină clasa I Umebayashi M., de pe
distrugătorul japonez „Kashiwa”
Ofiţerului de Marină clasa I Yuki J., de pe distrugătorul
japonez „Kusu”
Ofiţerului de Marină clasa I Uehara J., din Flotila a
22-a din Mediterana
Ofiţerului de Marină clasa I Miyoshi K., de pe
distrugătorul japonez „Sugi”
Ofiţerului de Marină clasa I Yamamoto K., de pe
distrugătorul japonez „Sugi”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Sakagami J., de pe
distrugătorul japonez „Kiri”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Kanesaka Y., din
Flota Japoneză din Mediterana
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Kashimoto K., de pe
distrugătorul japonez „Sugi”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Kunii T., de pe
distrugătorul japonez „Kashiva”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Nomura T., de pe
distrugătorul japonez „,Matsu”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Yamaguchi U., de pe
distrugătorul japonez „Kauran”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Ozawa R., de pe
distrugătorul japonez „Sendan”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Sugihara D., de pe
distrugătorul japonez „Hinoki”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Moryama J., de pe
distrugătorul japonez „Yanagi”
Ofiţerului de Marină clasa a II-a Kuwana S., de pe
distrugătorul japonez „Kashi”
Ofiţerul de Marină clasa a II-a Koga Y., de pe
distrugătorul japonez „Ume”
Locotenentului Hidaka Y., din Armata Japoneză
Locotenetului Fujita M., din Armata Japoneză
Locotenentului de Geniu Maeda K., din Armata Japoneză
2 (52) 2011 document

Medalia „Virtutea Militară” de Război clasa I
Sergentului-major Itaya N., ataşat pe lângă Garda
Oamenilor la Kasmangaseki ( Japonia)
Sergentului-major Eto F., din Regimentul 48 Infanterie
Japoneză
Sergentului-major Yamada Y., din Regimentul 56
Infanterie Japoneză
Sergentului Yoneda Y., din Regimentului 56 Infanterie
Japoneză
Subofiţerului maestru Higaskizono G., din Flota a
22-a de Distrugătoare Japoneză din Mediterana
Medalia „Virtutea Militară” de Război clasa a II-a
Căpitanului Fukasawa K., din Batalionul I de Geniu
Independent (Divizia Gărzii Imperiale Japoneze)
Ofiţerului inferior Kawazu I., din Regimentul 48
Infanterie Japoneză
Adjutantului Mijasaki R., din Regimentul 46 Infanterie
Japoneză
Adjutantului Shimamura T., din Regimentul 55
Infanterie Japoneză
Sergentului-major Taziri S., din Regimentul 56
Infanterie Japoneză
Sergentului Yamanouchi, din Regimentul 67 Infanterie
Japoneză
Elevului-caporal Toda K., din Regimentul 24 Artilerie
de Câmp Japoneză
Elevului-caporal Uraguchi G., din Batalionul 18 de
Geniu Japonez
Elevului-caporal Shibata S., din Regimentul 34
Infanterie Japoneză
Elevului-caporal Kameshima K., din Regimentul 2
Artilerie Grea de Câmp Japoneză
Elevului-caporal Yabu I., din Regimentul 3 Artilerie
Grea de Câmp Japoneză
Elevului-caporal Oseko T., din Batalionul 4 de Geniu
Independent (Divizia a 6-a Japoneză)
Maestrului clasa I Takahama S., din Flota Japoneză
din Mediterana
Maestrului clasa I Sonada K., din Flota Japoneză din
Mediterana
Maestrului clasa I Takahashi K., din Flota Japoneză
din Mediterana
Maestrului clasa a III-a Iki K., din Flota Japoneză din
Mediterana
Maestrului clasa a III-a Baba K., din Flota Japoneză
din Mediterana
Maestrului clasa a III-a Dobashi B., din Flota Japoneză
din Mediterana
Maestrului clasa a III-a Oku M., din Flota Japoneză
din Mediterana
Maestrului clasa a III-a Tani K., din Flota Japoneză
din Mediterana
Art. II – Ministrul Nostru Secretar de Stat la
Departamentul de Război este însărcinat cu executarea
Decretului de faţă.
document 2011 2 (52)
studii/documente
Dat în Bucureşti la 6 ianuarie 1922.
Ferdinand
Ministru de Război
General de divizie (ss) Holban
Nr. 123
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei.
2
Istoria politicii externe româneşti în date, coordonator Ion
Calafeteanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 213.
3
Ibidem, p. 221.
4
Ibidem, p. 248.
5
Dr. Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României
1921-1939. Texte rezumative, adnotări, bibliografie, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 299 – 300.
6
Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond
Marele Stat Major, dosar nr. 696/1930, f. 3.
7
Dr. Valeriu Florin Dobrinescu, Diplomaţie românească în Japonia,
în „Revista de istorie militară” nr. 3/1994, p. 10.
8
Istoria politicii externe româneşti în date, p. 267.
9
Ibidem, p. 269.
10
Ibidem, p. 272.
11
Ibidem, p. 266.
12
Dr. Valeriu Florin Dobrinescu, loc.cit., p. 12.
13
Istoria politicii externe româneşti în date, p. 285.
14
Generalul Gheorghe Băgulescu (n. 1 noiembrie 1886, Flămânda -
m. 26 noiembrie 1963, Nisa-Franţa), a fost ataşat militar aero şi naval
al Regatului României în Imperiul Japonez (1935-1939) şi ambasador
al României în Japonia, Manchuko şi China (1941-1945). A fost
distins cu Ordinul militar „Mihai Viteazul” (Î.D.R. nr. 131
din 25 ianuarie1918, „pentru vitejia şi avântul cu care a comandat
compania în ziua de 29 iulie la cucerirea cotei 408, sud Grozeşti,
menţinând-o împotriva tuturor contraatacurilor. La 3 august a atacat
viguros un detaşament inamic care ameninţa retragerea, restabilind
situaţia critică”), Legiunea de Onoare şi Ordinul japonez „Tezaurul
sacru”, clasa a III-a, „ca recunoştinţă pentru serviciile eminente pe
care... le-a adus relaţiunilor amicale dintre România şi Japonia”
(1939). A fost decanul ataşaţilor militari din capitala niponă, primul
străin membru al Academiei Naţionale a Japoniei, membru al
Societăţii Scriitorilor Români şi cetăţean de onoare al oraşului Nisa.
A publicat Zile de energie. Impresii şi povestiri de pe front 1916-
1917, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1919, Antiquitas
rediviva, roman istoric, Craiova, 1926, trilogia Yamato Damashii,
iniţial în limbile franceză (Marele Premiu pentru Literatură) şi
engleză, tradus ulterior şi în limba română cu titlul Suflet japonez
(1939) şi japoneză (1943), Noua religie, două volume (1947) şi Race
de vipères; la vérité devant Dieu et devant les hommes, Édition M.B.,
Paris, 1950. Despre personalitatea generalului Băgulescu, la Mihai
Epure, Aproape de Soare-Răsare, Editura Cartega, 2002 şi Dor de
Sakura, Editura Cartega, 2006 şi Colonel Vasile Moldovan, maior
(r) Florin Vasiliu, Un sol Ţara Soarelui-Răsare: generalul Gheorghe
Bâgulescu, în „Viaţa armatei”, nr. 3/1999, pp. 14-15, 26.
15
A.M.R., Fond Marele Stat Major, dosar nr. 1652/1946-1947, f. 88.
16
Istoria politicii externe româneşti în date, p. 332.
17
A.M.R., Fond Marele Stat Major, dosar nr. 1652/1946-1947, f. 98.
18
Ibidem, dosar nr. 1341/1944-1945, f. 10-11.
19
Istoria politicii externe româneşti în date, p. 379.
25
studii/documente
20
Ibidem, p. 384. al Fundaţiilor Literare. Pentru detalii, vezi Armata şi societatea
21
Ibidem, p. 389. românească, coordonator ştiinţific: colonel dr. Alexandru Gh. Savu,
22
Ibidem, p. 397. Editura Militară, Bucureşti, 1980 p. 372-373 şi Florian Gheorghe,
23
Relaţiile internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică. Mihai Popescu, conf. dr. Ion Rotaru (coordonator), Prezenţe militare
Vol. II 1965-1980, coordonator Nicolae Ecobescu, Editura politică, în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar, Editura Militară,
Bucureşti, pp. 281-282. Bucureşti, 1982, p. 102-103.
24
Istoria politicii externe româneşti în date, p. 498. 47
Generalul Constantin Găvănescu, membru de onoare al Ligii Navale
25
Ibidem, p. 528. Române (L.N.R.), scriitor şi publicist cunoscut în epocă, a publicat în
26
Ibidem, p. 554. 1922 lucrarea „Din ocolul pământului. Călătorie făcută însoţind pe A.S.R.
27
Ibidem, p. 555. Principele Carol”, iar în 1923, jurnalul complet al acestei vilegiaturi, în
28
Ibidem, p. 576. cinci volume cu ilustraţii (vol. I, IIA, III (IIB), IV Bucureşti, V Institutul
29
Ibidem, p. 599.
de Arte Grafice „Ramuri” S.A., Sucursala Turnu Severin, 1923).
30
Ibidem, p. 608. 48
Paul al României, Carol al II-lea Rege al României, Editura Holding
31
Ibidem, p. 610.
Reporter, Bucureşti, 1991, p. 67.
32
Ibidem, p. 611. 49
Ibidem, p. 98.
33
Ibidem, p. 614. 50
Caracteristici tehnico-tactice: deplasament – 30600 tone, lungime –
34
Ibidem, p. 618.
226 metri, lăţime – 31 metri, propulsie – 4 maşini cu turbine cu patru
35
Ibidem, p. 619.
36
Ibidem, p. 636. elici, câte două în fiecare bord, 48000 CP, viteza – 23 Nd, armament –
37
Ibidem, p. 662. 12 tunuri de 36 cm, 16 tunuri de 15 cm, 4 tunuri antiaeriene, 3 tunuri de
38
Ibidem, p. 710. 6,5 cm, 6 tuburi lanstorpile de 58 cm, 12 proiectoare de 110, echipaj –
39
Ibidem, p. 722. 1341 membri, dintre care 94 ofiţeri, 314 gradaţi şi 941 trupă.
40
Ibidem, p. 743.
51
La încoronarea regelui George al Angliei, împăratul Mutsu-Hito
41
Ibidem, p. 794. a hotărât, în semn de preţuire, ca cei doi iluştri militari Noghi şi Togo
42
Ibidem, p. 810. să-l însoţească pe prinţul Japoniei, desemnat să reprezinte Ţara Soarelui
43
Autorul a câtorva inspirate volume memorialistice, printre care Răsare la această mare solemnitate. La înapoierea în Japonia, Noghi a
Misiune în Ţara Soarelui Răsare, Editura Militară, Bucureşti, 1992, trecut şi prin România, unde regele Carol I l-a decorat cu cel mai înalt
Japonia, un miracol perpetuu, Editura Militară, Bucureşti, 1996 şi ordin naţional, „Steaua României” în gradul de Mare Cruce.
Cunoscând Japonia. Memoriile unui ataşat militar (1975-1987), vol. 52
Paul al României, op.cit., p. 221.
I şi II, Editura Pastel, Braşov, 2007. 53
În rezoluţie, şeful Biroului Informaţii, colonelul Condeescu sublinia:
44
Asociaţia Diplomaţilor Militari în Rezervă şi în Retragere „Pentru bunele sentimente ce ne păstrează, pentru căldura cu care
„Alexandru Ioan Cuza”, Diplomaţia Română a Apărării. Un secol şi urmăreşte cauza noastră şi pe care o susţine în toate împrejurările,
jumătate sub zodia Minervei. Scurt istoric, Editura Medro, Bucureşti, merită această deosebită distincţiune” A.M.R., Fond Statul Major
2007, p. 65. regal, dosar nr. 193, f. 3.
45
Generalul de divizie Gheorghe Argeşeanu (n. 28 februarie 1883, 54
Contraamiralul Kozo Sato, fost comandant al Escadrei nr. 2 a
Caracal – m. 27 noiembrie 1940, Jilava), a fost şef de stat major al Marinei Imperiale Japoneze H.I.J.M.S. „Izumo”, detaşate în Marea
Diviziei 3 Cavalerie, comandant al Brigăzilor 2 Roşiori şi 6 Cavalerie, Mediterană. A sosit în Marea Mediterană în septembrie 1918. Escadra
Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie, Diviziilor 1 Cavalerie, 3 Cavalerie, era compusă din opt distrugătoare şi nava-amiral „Nisshin”. A staţionat
Diviziei de Gardă şi al Corpului 2 Armată, ministrul Apărării Naţionale
la Baza Navală engleză din Malta, unde a îndeplinit o serie de misiuni
(30 martie-14 octombrie 1938), respectiv comandantul Corpului 2
de însoţire a convoaielor ţărilor aliate, în colaborare cu navele acestei
Armată, comandant militar al Capitalei ş.a. Ibidem, p. 217-218.
ţări. Escadra japoneză a rămas în Marea Mediterană până la sfârşitul
46
Generalul de brigadă Nicolae M. Condiescu (n. 2 octombrie 1880
Primului Război Mondial. În ianuarie 1919, escadra a trecut prin
la Craiova – m. 15 iunie 1939, Bucureşti), fiul căpitanului Matei
Gibraltar şi s-a deplasat la Portland-Anglia. Escadra a primit felicitări
Condiescu şi al Mariei, născută Panu, adjutant regal, scriitor şi
şi aprecieri din partea Comisiei Malta pentru cooperarea generoasă şi
membru de onoare al Academiei Române din 1938, a absolvit
Liceul „Carol I” Craiova şi Şcoala de Ofiţeri Bucureşti (1 iulie loială dovedite în cursul misiunilor sale. Sursa: Arhiva Ministerului
1902). A fost preşedintele Societăţii Scriitorilor Români şi secretar Marinei Imperiale japoneze, dosar Nichi-Doku T 3433.

Romanian-Japanese bilateral relations in the 20th century – Captain (N.) Marian Moşneagu, Ph.D.

Abstract: Romania and Japan established diplomatic relations at legation level on September 13/26, 1917. In interwar,
the bilateral relations were consolidated by the establishment of economic agreements and also by the visits of Prince Carol
at Tokio, in 1920 and of Prince Naruhito Higashikuni at Bucharest, in 1924. Between October 31, 1944 and September 1,
1959, the diplomatic bilateral relations between the two countries were interrupted. Since the ’60, the cooperation between
the two countries increased in the diplomatic, military and economic relations domain that conduced at the end of the 20th
century to an important financial contribution and consistent investments of Japanese capital in Romania.

Keywords: Romania, Japan, bilateral relations, 20th century, diplomacy

26 2 (52) 2011 document

 studii/documente

ARTILERIA ANTIAERIANĂ ROMÂNĂ

ÎN PERIOADA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
General-maior (r) dr. Visarion NEAGOE

Evoluţia artileriei antiaeriene din principalele de mijloace antiaeriene de-a lungul frontului, o veritabilă
state beligerante în primii ani de război performanţă pentru vremea respectivă.
În anul 1916, în plin război mondial, artileria antiaeriană
U tilizarea pe scară largă a aviaţiei în acţiuni militare franceză îşi dovedise utilitatea. Ca urmare, producţia de
şi, mai ales, diversificarea şi specializarea acesteia tunuri a continuat să crească, în special a celor mobile atât
pentru îndeplinirea unor misiuni cu pondere în obţinerea de necesare armatelor în zonele de operaţii.
victoriei în luptă, precum observarea aeriană, bombardament, Activitatea ştiinţifică desfăşurată în Centrul de
vânătoare, transport etc. au determinat factorii de decizie Instrucţie a început să dea roade. Pe baza rezultatelor
din multe state ale lumii, în primul rând din cele aflate în obţinute, au fost concepute aparate care asigurau artileriei
conflict, să intensifice măsurile de antiaeriene aplicarea unor
contracarare a acestor acţiuni şi de „Cu toată diversitatea materialelor
metode de tragere, iar
limitare a efectelor lor în situaţia şi a mijloacelor improvizate la care mitralierelor antiaeriene
când au avut loc. De altfel, disputele
s-a recurs pentru a face posibil un tir ochirea mai precisă a avioanelor
locale, care au precedat Primul ce evoluau la înălţimi mici (sub
Război Mondial, au demonstrat că cât mai precis, cu toată nepregătirea
1 000 m).
loviturile aeriene au devenit tot mai personalului, mai ales trupa, care era În acelaşi an, artileria
eficiente şi pot produce importante provenită din contingentele cele mai antiaeriană franceză a fost
pierderi materiale şi umane, atât în înzestrată cu proiectoare
rândul trupelor combatante, cât şi bătrâne, artileria noastră antiaeriană a
speciale, care asigurau
al populaţiei civile. Mai mult, ele obţinut rezultate apreciabile” executarea tragerilor antiaeriene
au început să influenţeze în mod pe timp de noapte. Tot atunci, a
nemijlocit deznodământul acţiunilor militare desfăşurate pe fost organizată o reţea de supraveghere şi informare aeriană,
uscat şi pe mare, preluând în anumite limite rolul trupelor de care permitea alarmarea din timp a centrelor din interior
uscat şi marinei militare, care până atunci hotărau, de regulă, ameninţate de atacurile aeriene şi o intrare oportună în
soarta războaielor. acţiune a artileriei antiaeriene. Pentru o mai bună conducere
Prima concluzie rezultată din aceste realităţi a fost şi o mai oportună asigurare de luptă, în cursul anului 1916,
aceea că, în caz de conflict armat, aviaţia proprie nu poate armata franceză a procedat la prima reorganizare a artileriei
înlătura pericolul aerian provocat de inamic, indiferent de sale antiaeriene, astfel:
calitatea şi cantitatea aparatelor de zbor avute la dispoziţie. - artileria antiaeriană dispersată şi dependentă de
Soluţia nu putea fi alta decât găsirea unor mijloace cu diferite unităţi de artilerie a fost constituită într-o singură
baza la sol sau pe mare, în măsură să opună rezistenţă unitate;
atacurilor aeriene. Această soluţie s-a chemat ARTILERIA - unităţile de artilerie antiaeriană din sectorul unei
ANTIAERIANĂ. Principalele state interesate în rezolvarea armate astfel constituite au fost puse sub comanda unui
situaţiei au adoptat-o fără rezerve. ofiţer cu grad superior, devenit comandantul artileriei
În Franţa, încă din anul 1915, organizarea şi înzestrarea antiaeriene a armatei – subordonat comandantului armatei
artileriei antiaeriene au constituit una din priorităţile prin comandantul artileriei.
priorităţilor. În acest scop, s-a elaborat o doctrină a tragerilor Rezultatele obţinute prin reorganizarea artileriei
antiaeriene şi s-a trecut la realizarea unor tunuri cu parametri antiaeriene au fost pe măsura eforturilor depuse, aşa încât,
tehnico-tactici impuşi de nivelul atins de mijloacele aeriene la sfârşitul anului 1916, apărarea antiaeriană a Franţei îşi
de atac. În acelaşi an, pentru aprofundarea studiului asupra trecuse în cont doborârea a 60 de avioane inamice.
metodelor de tragere şi de instruire a personalului necesar Germania, o altă putere militară a epocii, dispunea
unităţilor de artilerie antiaeriană, s-a înfiinţat la Amouville la începutul războiului doar de câteva piese de artilerie
un centru de instrucţie, iar atelierele speciale de la Puteaux antiaeriană. Pentru combaterea inamicului aerian, a
au realizat platforme pentru tunurile de 75 mm, care să le recurs, într-o primă etapă, la improvizaţii, care au constat
permită executarea tirului antiaerian. În acest fel, la sfârşitul în adaptarea pentru tirul antiaerian a tunurilor de câmp
anului 1915, Franţa a reuşit să realizeze o linie continuă proprii sau capturate de la belgieni, francezi sau ruşi.

document 2011 2 (52) 27

studii/documente

Astfel, în anul 1915, armata germană îşi mărea zestrea de de 37 mm existente în înzestrarea marinei militare pentru
mijloace antiaeriene cu 500 de tunuri franceze de câmp a fi întrebuinţate în lupta cu inamicul aerian potrivit
calibru 75 mm, la care au fost aduse îmbunătăţiri pentru posibilităţilor lor tehnico-tactice. Măsura avea să constituie,
sporirea posibilităţilor de mişcare în plan orizontal şi însă, o rezolvare de moment, întrucât cerinţele luptei armate,
vertical, şi pentru creşterea vitezei iniţiale a proiectilului din în care aviaţia devenea tot mai puternică, a obligat armata
producţia proprie la 487 m/s. Rezultate deosebite au fost germană să realizeze noi tipuri de mijloace sol-aer care,
obţinute de artileria antiaeriană germană prin întrebuinţarea curând, vor deveni printre cele mai competitive din lume.
tunurilor ruseşti calibru 76,2 mm (Schneider-Putilov), la Pentru ca cititorul să-şi formeze o imagine cât mai reală
care au fost aduse modificări, obţinându-se o viteză iniţială asupra stadiului la care ajunsese producţia de armament
a proiectilului de 590 m/s, record pentru acea vreme. antiaerian, redăm, în continuare, caracteristicile principale
Aceste tunuri, montate pe platforme, aveau să fie ale materialului existent în înzestrarea unor armate la
întrebuinţate în zona etapelor şi în cea interioară. În acelaşi vremea respectivă.
timp, au fost perfecţionate tunurile germane mai vechi,
calibru 90 şi, respectiv, 77 mm, utilizate cu bune rezultate şi Tunuri antiaeriene aflate în înzestrarea Armatei
în tragerile antiaeriene. Din punct de vedere organizatoric, în Române în Primul Război Mondial şi în perioada
anul 1915, a luat fiinţă Inspectoratul Artileriei Antiaeriene
interbelică
pentru front şi zona interioară, subordonat direct Marelui
Cartier General german. Problemele de conducere şi cele
1. Tun antiaerian improvizat cu tragere înceată, sistem
strict de specialitate au impus numirea unui ofiţer specialist,
Krupp model 1880, calibru 75 mm, bătaie 640 m, greutate
consilier tehnic pe lângă comandantul de armată, răspunzător
790 kg. Folosit iniţial ca tun de câmp, a fost îmbunătăţit şi
pentru problemele de instrucţie, întrebuinţare în luptă şi
transformat în tun antiaerian, în 1916, de către specialiştii români.
legătură cu aviaţia. De asemenea, în toamna anului 1915,
Cu un astfel de tun, a fost lovit Zeppelinul german, care a zburat
s-a înfiinţat o baterie la Frankfurt pe Main, care avea să
devină, în scurt timp, grupul de artilerie antiaeriană pentru deasupra capitalei în noaptea de 11/12 septembrie 1916.
zona interioară.
În anul 1916, numărul tunurilor antiaeriene din armata
germană a sporit considerabil, fiecare divizie dispunând de
câte o secţie de artilerie antiaeriană, ataşată organic unuia
dintre regimentele de artilerie de câmp, subordonat diviziei.
Şcoala de Tragere şi Centrul de Instrucţie al Artileriei
Antiaeriene, înfiinţat anterior, au început să desfăşoare
activităţi de instruire a personalului şi de perfecţionare a
metodelor de tragere. Pentru tragerile executate pe timp
de noapte, s-au construit proiectoare, destinate a descoperi,
ilumina şi însoţi aeronavele inamice, până la combaterea
acestora de către artileria antiaeriană, astfel încât, la finele
anului, Germania dispunea de 132 asemenea aparate de
calibru 90, 110 şi 200 cm. Tot în această perioadă, a fost
organizat şi serviciul de pândă sistematic, subordonat
nemijlocit inspectorului pentru artileria antiaeriană din zona
interioară. Un aliniament dublu de posturi de pândă urma
frontiera occidentală, întinzându-se de la Marea Nordului
până la lacul Constanţa.
Zona interioară a fost împărţită în sectoare, puse fiecare
sub comanda unui ofiţer cu grad superior din artileria
antiaeriană.
La data de 8 octombrie 1916, a luat fiinţă
Comandamentul Forţelor Aeriene, care a preluat comanda
tuturor mijloacelor specializate în lupta cu inamicul aerian
prin intermediul a trei birouri: aviaţie, aerostaţie şi artilerie
antiaeriană. Cu toate aceste realizări şi măsuri, în armata
germană s-a resimţit acut lipsa unor tunuri performante, Tun de câmp cu tragere înceată, sistem Krupp, cal. 75 mm, md. 1880. Piesa a
specializate în executarea tragerilor antiaeriene. Această fost adaptată în 1916 pentru trageri A.A. Cu acest tun a fost lovit
situaţie a determinat conducerea armatei germane să în septembrie 1916 Zeppelinul german care survola Bucureştiul
repartizeze apărării antiaeriene un număr de 366 tunuri (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)

28 2 (52) 2011 document

 studii/documente

2. Tun antiaerian improvizat cu tragere repede, sistem 10. Tun antiaerian cu tragere repede, sistem Skoda,
Grusson, model 1888/1916, calibru 53 mm, bătaie 3 200 m, model 1925, calibru 76,5 mm, bătaie verticală 5 000 m,
greutate 250 kg. Realizat prin montarea ţevii din turelele cu greutate 1 300 kg, în dotarea armatei române în perioada
eclipsă ale fortificaţiilor oraşului Bucureşti pe un afet-pivot 1925-1945.
antiaerian tip Burileanu. 11. Tun antiaerian cu tragere
3. Tun antiaerian improvizat repede, sistem Krupp, model 1936,
din material sistem Hotchkiss, calibru 88 mm, bătaie orizontală
model 1891/1916 calibru 57 mm, 14 600 m, bătaie verticală 10 500 m.
bătaia verticală 3 500 m. Folosit A constituit materialul de bază
iniţial în cupolele fortificaţiilor al artileriei antiaeriene române,
oraşului Bucureşti. După anul 1915, începând cu anul 1938. În cazuri
a fost montat pe un afet Krupp speciale, s-a utilizat şi în trageri
şi s-a folosit ca tun antiaerian în terestre. Rămas în dotare până
timpul luptelor 1916-1918. în anul 1956. Ulterior, în acelaşi
4. Tun antiaerian cu tragere an, colonelul Burileanu a realizat,
înceată, sistem Hotchkiss, model pentru proiectilul acestui tun, un
1891/1915, calibru 57 mm, bătaie focos cu o durată de ardere mai
verticală 3 500, greutate 1 500 mare, sporindu-i astfel eficacitatea.
kg. Între anii 1894-1914, ţeava a Totuşi, această adaptare a durat mai
echipat turelele fortului Cetăţii mult timp decât ne-am fi aşteptat,
Bucureşti, iar în anul 1915 a fost astfel că, în apropierea intrării
montată pe afetul românesc cu României în război, Capitala
fălcea mobilă, sistem Negrei, folosit era apărată antiaerian numai de
în luptele din anii 1916-1917. 20 tunuri calibru 75 mm (cadenţa
5. Tun antiaerian improvizat 2 lovituri/minut), 2 tunuri de
cu tragere repede, sistem Deport 57 mm, 6 proiectoare de 60 cm
model 1911, calibru 75 mm, şi 2 de 90 cm. În final, s-a ajuns
bătaie 7 600 m, greutate 1 040 kg. la 12 proiectoare de 90 cm. Am
Realizat din tunul de câmp redat aceste date întrucât ţările
Deport, prezintă particularităţi
respective au devenit, cu timpul,
de construcţie prin adaptarea
principalul furnizor de armament
fălcelelor mobile duble (bifleş). Tun antiaerian improvizat cu tragere înceată,
pentru România.
A fost în dotarea armatei române sistem Hotchkiss md. 1888/1916, cal. 57 mm,
în Primul Război Mondial. montat pe pivotul sistem colonel Ştefan Burileanu Participarea artileriei antiaeriene
6. Tun antiaerian (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)
române în campania militară din anul
improvizat cu tragere repede, 1916. Situaţia artileriei antiaeriene la
sistem Skoda, model 1914, 15 august 1916
calibru 80 mm, bătaie verticală 6 000 m, greutate
1 816 kg. Model improvizat prin montarea ţevii tunului de Învestit, începând cu 25 iulie 1916, cu responsabilitatea
câmp pe un afet special cu scut şi cupolă, în dotarea armatei ca, până la 15 august 1916, să organizeze apărarea Capitalei,
austro-ungare, capturat de Armata Română la Mărăşeşti, în comandantul Cetăţii Bucureşti, generalul de divizie (r)
anul 1917. Mihail Boteanu avea în subordine şi Serviciul Apărării
1
7. Tun antiaerian improvizat cu tragere repede, sistem Capitalei Contra Aeroplanelor . În virtutea acestui fapt,
Krupp-Putilov, model 1916, calibru 76,2 mm, bătaie verticală comandantul Cetăţii Bucureşti a primit misiunea să
6 000 m, greutate 2 000 kg, proiectilul 6,4 kg. Model coordoneze organizarea apărării antiaeriene nu numai a
improvizat de germani din tunul de câmp rusesc, montat pe Capitalei, dar şi a principalelor obiective de pe teritoriul
un afet-pivot german, capturat de armata română în 1917. naţional, inclusiv din zonele de operaţii. La modul concret,
8. Tun antiaerian cu tragere repede sistem Krupp, model urma să fie materializată concepţia generală elaborată de
1916, calibru 77 mm, bătaie verticală 8 000 m, greutatea către Marele Stat Major de care s-a mai amintit, privitoare
proiectilului 7,300 kg. Model improvizat prin montarea ţevii la întrebuinţarea materialului de artilerie recuperat din
tunului de câmp german pe afetul tunului antiaerian francez forturi şi destinat, după adaptările necesare, pentru misiuni
(capturat de armata română în perioada 1916-1918).
de apărare contra aeronavelor, activitate care a continuat
9. Tun antiaerian cu tragere repede sistem Puteaux,
până la decretarea mobilizării.
model 1917, calibru 75 mm, bătaie verticală 6 500 m,
Concepţia, semnată de către şeful Statului Major
greutate 3 460 kg. Este primul tun antiaerian cu aparatură de 2
tragere şi observare automată, în dotarea armatei române, între General al armatei – generalul de divizie Vasile Zottu şi
anii 1917-1945. aprobată de către Ministerul de Război prin semnătura

document 2011 2 (52) 29

studii/documente

generalului de brigadă Dumitru Iliescu, avea un conţinut Antiaeriene, organ care, fără să fie similar eşalonului corp de
interesant îndeosebi sub aspectul principiilor organizatorice şi armată din cadrul trupelor de uscat, trebuia să se constituie
de întrebuinţare a tunurilor antiaeriene. Din punct de vedere într-o structură de comandă pentru toate mijloacele terestre
organizatoric, remarcabilă era organizarea subunităţilor de apărare antiaeriană existente în armata română în situaţia
de tragere pe baterii, structură specifică artileriei de trecerii acesteia la starea de război4.
câmp din care s-a născut, de fapt, şi artileria antiaeriană. Recapitulând, putem aprecia că, înaintea intrării
Privind întrebuinţarea în luptă, potrivit prevederilor acestui României în război, apărarea antiaeriană a ţării se afla în
document, artileria antiaeriană a fost destinată, chiar de la perioada de organizare, pregătire a efectivelor şi intrare
apariţia ei, atât pentru apărarea antiaeriană mobilă (în zona succesivă în dispozitiv de luptă, dispunând de un minim
operaţiilor), cât şi pentru necesar de forţe şi mijloace.
apărarea antiaeriană fixă (în Conducerea acesteia era
zona interioară). În această asigurată de Serviciul
idee, cel puţin conceptual, Apărării Capitalei Contra
ţinând seama de posibilităţile Aeroplanelor, condus de
de înzestrare, fiecare divizie către căpitanul (r) Gheorghe
de infanterie şi cavalerie era Ciurea, care se afla în
prevăzut să aibă în organică organica Comandamentului
câte o baterie de artilerie Cetăţii Bucureşti, dar sub-
antiaeriană. Mobilitatea ordonat, din punct de vedere
tunurilor din înzestrarea administrativ, Corpului 2
subunităţii urma să se asigure Armată5. Acest serviciu,
prin utilizarea căii ferate, care includea şi subunităţile
transportului hipo şi auto. De luptătoare din Bucureşti,
asemenea, au fost repartizate era încadrat la război cu
forţe şi mijloace pentru Tun de câmp cu tragere înceată, sistem Krupp, cal. 75 mm, md. 1880. 14 ofiţeri şi 709 militari în
apărarea împotriva atacurilor Piesa a fost adaptată în 1916 pentru trageri A.A. termen, dispunea de un punct
(Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”) de comandă şi beneficia de
din aer a unor obiective fixe
(în limbajul epocii – centre legăturile telefonice necesare.
şi puncte sensibile). În afara unor centre de importanţă În ceea ce priveşte elementele luptătoare din subordine,
politică, economică şi militară, de o atenţie deosebită s-au situaţia acestora se prezenta astfel:
bucurat trecerile peste fluviul Dunărea şi staţiile de cale - în apărarea antiaeriană a Capitalei se aflau:
ferată importante. - 11 secţii de tunuri la Ghencea, Rahova, Şerban-Vodă,
Artileria antiaeriană fixă şi mobilă formau, în concepţia Văcăreşti, Dudeşti, Obor, Floreasca, Băneasa, Cotroceni,
amintită, apărarea antiaeriană activă, la care s-au adăugat, Atelierele C.F.R. şi la Chitila-Triaj, înzestrate cu 20 tunuri
ceva mai târziu, şi tunurile antiaeriene ambarcate, pe de 75 mm md. 1880 şi 2 piese de 57 mm tip Negrei;
remorchere sau pe alte vase maritime şi fluviale3. O situaţie - 8 secţii de proiectoare dispuse la Ghencea, Cotroceni,
detaliată a artileriei antiaeriene, inclusiv a mitralierelor şi Văcăreşti, Obor, Dudeşti, Floreasca, Băneasa şi Chitila,
proiectoarelor, rezultă din planul de mobilizare a armatei dispunând de 6 proiectoare de 60 cm şi 2 de 90 cm;
pentru anii 1916-1917. Între principalele prevederi ale - la diferite instituţii publice importante din Bucureşti,
se mai aflau, de asemenea, dispuse în poziţie de tragere
acestuia ce vizau artileria antiaeriană se remarcă includerea
16 mitraliere de diferite modele;
atât în cantitatea necesară, cât şi în cea real asigurată şi a
- în apărarea antiaeriană a zonei interioare, existau
tehnicii de import contractate. De altfel, date fiind condiţiile
16 tunuri de 75 mm md. 1880 şi 6 piese de 57 mm tip Negrei,
istorice existente, planul era permanent actualizat, pe măsura
repartizate după cum urmează: la Cernavodă: 7 tunuri de
adaptării unor noi piese de câmp de către locotenent-coloneii
75 mm; la Pulberăria Armatei (Dudeşti) – 4 piese de
Negrei şi Burileanu sau a primirii tunurilor antiaeriene
75 mm, 4 piese de 57 mm şi 3 mitraliere; la Teiş (Târgovişte) –
din import. Din studiul planului, rezulta, de asemenea, şi
3 tunuri de 75 mm şi o secţie de proiectoare; la Lăculeţe –
repartiţia tehnicii de luptă pentru apărarea Capitalei şi a
2 tunuri de 75 mm, 2 de 57 mm şi 2 mitraliere, şi la Depozitul
principalelor obiective din zona interioară, în care regăsim, de armament din Târgovişte – 3 mitraliere.
pentru prima oară, şi posturile de observare-informare, Muniţia asigurată pentru aceste tunuri se cifra la
aflate în subordinea aceluiaşi Serviciu al Apărării Capitalei 560 lovituri pentru fiecare gură de foc de 75 mm şi câte
Contra Aeroplanelor. 300 lovituri pentru cea de 57 mm.
Potrivit prevederilor planului de mobilizare amintit, la La aceste mijloace terestre, amenajate pentru trageri
decretarea mobilizării, Serviciul Apărării Capitalei Contra antiaeriene, aveau să li se adauge, în prima zi de război, o
Aeroplanelor urma să se transforme în Corpul Apărării baterie de tunuri antiaeriene (două secţii a câte două piese

30 2 (52) 2011 document

 studii/documente

fiecare), calibru 75 mm Deport din Italia şi încă două şi şosele cu eşapamentul liber (fără amortizare de zgomot),
tunuri de 75 mm md. 1915 din Franţa, care, însă, nu au fost pentru a evita confundarea mişcării acestora cu zgomotul
întrebuinţate în primele zile ale războiului. făcut de motoarele aeroplanelor; între orele 13.30 şi 17.00,
Pentru observarea îndepărtată şi înştiinţare, existau apa în oraş se închidea pentru a se asigura, în cursul nopţii, o
22 posturi de observare, încadrate cu câte 8 militari, presiune suficientă stingerii eventualelor incendii provocate
dispuse la 50-60 km în jurul Bucureştiului (Comana, Titu, de bombardamentul aerian.
Tîrgovişte, Moviliţa, Bilciureşti, Sabar, Greaca, Hotarele, Măsurile au fost publicate în ziarul „Adevărul”7,
Putinei, Goştinari, Budeşti, Pîrlita, Vidra-Cartojani, Bila, unul dintre cotidienele cu cel mai mare tiraj din perioada
Călugăreni, Drăgăneşti, Frăţeşti, Crevedia etc.). Toate respectivă.
aceste posturi erau dotate cu Primele confruntări cu
mijloacele telefonice necesare aviaţia inamică şi principalele
înştiinţării asupra direcţiei măsuri de întărire a artileriei
de deplasare a aeronavelor antiaeriene în anul 1916
inamice, începând de la
frontieră până la sosirea lor Intrat în conştiinţa
deasupra Capitalei. În afara naţională a poporului român
acestui sistem, mai exista şi în istoria sa drept „războiul
o reţea de informare prin pentru întregirea neamului”,
prefecturile judeţene. Primul Război Mondial a
Nici în privinţa aviaţiei – început, pentru România, la
arma cea mai modernă a 15 august 1916. Intrarea ţării
timpului – România nu avea noastre în război a fost decisă,
o situaţie mai bună. Dacă în pe de o parte, de puternicele
iulie 1914, aviaţia română presiuni politico-diplomatice
însuma 29 aparate tip Bleriot, exercitate de către statele din
Bristol-Coandă, Farman şi ambele tabere, fiecare dorind
Vlaicu, până la începerea ca România să fie de partea
războiului, numărul lor avea sa, iar pe de altă parte, de
Proiector sistem „Harel” folosit de către armata română în timpul urmărirea, de către forurile
să sporească cu încă 80 de Primului Război Mondial. În prim-plan se află generatorul de curent
avioane de fabricaţie franceză, (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)
conducătoare de la Bucureşti,
dar de 11 tipuri diferite şi în a realizării intereselor
marea lor majoritate vechi naţionale, într-o conjunctură
sau uzate. Dintre acestea, pentru apărarea împotriva aviaţiei istorică favorabilă. Garanţiile oferite de Anglia, Franţa
de bombardament inamice, nu puteau fi întrebuinţate, însă, şi Rusia, prin tratatul de alianţă şi convenţiile militare
decât 4 aparate Nieuport6. semnate în august 1916, au pus capăt neutralităţii noastre
Pericolul aerian pe care-l reprezentau mijloacele aeriene de la începutul războiului, astfel încât, potrivit prevederilor
documentelor menţionate, începând cu 15 august 1916,
ale inamicului, dar, mai ales, urmările incursiunilor şi
România se obliga să decreteze mobilizarea şi să lupte
bombardamentelor executate de acestea asupra obiectivelor
alături de Antanta. În ceea ce-i priveşte, aliaţii au promis,
terestre, trupelor şi a populaţiei au determinat autorităţile
în afara acţiunilor militare concertante din sud şi nord, din
române să stabilească măsuri de prevenire şi protecţie
păcate neonorate, sprijin constând în materiale de război,
împotriva atacurilor din aer. Aşa se face că, chiar la intrarea
echipament, medicamente, subzistente şi specialişti pentru
ţării în război, Prefectura Capitalei, de comun acord cu
fabricarea în ţară a muniţiilor.
Comandamentul Cetăţii Bucureşti, a emis o ordonanţă
Fidelă angajamentelor asumate, România îşi trecea
care cuprindea regulile generale ce trebuiau respectate
economia şi armata pe picior de război, punând în aplicare, în
de populaţie în caz de atac aerian, şi anume: camuflarea
noaptea de 14/15 august, prevederile planului de mobilizare
ferestrelor cu perdele groase sau hârtie albastră; alarmarea
şi ale planului de campanie pentru „Ipoteza Z”.
asupra pericolului aerian se făcea prin clopotul Mitropoliei,
Astfel, cu Înaltul Decret nr. 2784 din 14 august 1916,
la auzul căruia băteau prelung clopotele din toate bisericile
la orele 21.00, ordinul de mobilizare a fost transmis în toată
Capitalei; alarma aeriană se repeta prin fluieratul prelung al armata, inclusiv ordinul de înfiinţări la mobilizare, care
sergenţilor de stradă; la auzul alarmei, cetăţenii erau obligaţi cuprindea şi Corpul Apărării Antiaeriene, cu ordinea de
să se adăpostească şi să stingă luminile în locuinţe, în cazul bătaie şi structura organizatorică prevăzute în plan. Acest
atacurilor nocturne; la întreprinderi, nu se oprea lucrul, ordin reprezenta, în fapt, certificatul de naştere al artileriei
dar se aplicau măsurile de camuflare; între orele 6 seara şi antiaeriene române, în condiţiile în care, toate măsurile şi
6 dimineaţa era interzisă circulaţia automobilelor pe străzi activităţile pregătitoare fuseseră deja îndeplinite.

document 2011 2 (52) 31

studii/documente

În plan, la capitolul „Structura forţelor mobilizate”, la toate constituind de fapt elemente de dispozitiv. Potrivit
punctul „Artileria antiaeriană” şi în anexa nr. 8 a acestuia erau prevederilor planului de mobilizare, la capitolul „înfiinţări”,
prevăzute cele 113 tunuri pregătite pentru a executa trageri Corpul Apărării Antiaeriene figura cu o compunere mult
antiaeriene. În continuare, la paginile 69-70 ale planului, mai dezvoltată decât cea realizată în dimineaţa zilei de
numărul de piese era detaliat, astfel: 4 tunuri antiaeriene 15 august 1916, dar care era în curs de completare, în
75 mm Deport – ltalia; 4 tunuri antiaeriene 75 mm Franţa, raport cu asigurarea tehnică şi a pregătirii efectivelor. În
40 tunuri 57 mm cu afet, sistem Negrei; 4 tunuri 57 mm cu documentele vremii au fost folosite, o perioadă scurtă, atât
pivot, sistem Burileanu şi 45 tunuri 75 mm md. 1880, din denumirea de Serviciul antiaerian, cât şi cea de Corpul
care: 2 pentru Cernavodă; 20 pentru Bucureşti; 13 pentru Apărării Antiaeriene, uneori chiar în conţinutul aceluiaşi
stabilimente din teritoriu. document.
Termenul de mobilizare stabilit pentru artileria Din cele prezentate, rezultă că unitatea de
antiaeriană era de 5 zile. În prima zi de mobilizare, la 15 august artilerie antiaeriană, atestată documentar în ziua de
1916 orele 08.00, în urma 15 august 1916 ca fiind
verificării modului de aplicare în funcţiune, consfinţeşte
a planului de mobilizare la apariţia în structura armatei
nivelul Comandamentului române a unei noi arme,
Cetăţii Bucureşti, generalul artileria antiaeriană. Iar
de divizie M. Boteanu faptul că apariţia ei a coincis
avea să înscrie în jurnalul cu intrarea României în
acţiunilor de luptă următoarea războiul de întregire a
neamului constituie o
constatare: „S-au găsit ca
favoare acordată de istorie
servicii şi trupă funcţionând:
artileriştilor antiaerieni.
R. 1 Art. Cetate...; 4 R. Art.
Înfiinţarea acestei arme a
Grea constituite de R. 1 Art.
corespuns pe deplin nevoilor de
Cetate ...; Serviciul antiaerian apărare a României, întrucât,
(Serviciul Apărării Capitalei chiar înaintea intrării ţării
Contra Aeroplanelor, n.a.), noastre în război de partea
Tun antiaerian improvizat, sistem Skoda, md. 1914, cal. 80 mm
având ca şef pe domnul Antantei, comandamentul
(Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)
căpitan (r) Ciurea Gheorghe german, prevăzând această
din artilerie. Biroul domniei sale eventualitate, dislocase câteva
se află la Poarta Centrală – comandament – litera A. Materialul dirijabile Zeppelin şi o escadrilă de aviaţie în Bulgaria, la
şi personalul pus la dispoziţia domniei sale se compun din: Razgrad (între Ruse şi Turtucaia), unde a organizat o bază de
22 posturi de observare a câte 8 oameni [şi] 11 secţii de atacuri aeriene asupra ţării noastre.
tunuri. În ciuda promisiunilor unui înalt demnitar de la Berlin,
Ordinea de bătaie a Serviciului Apărării Capitalei potrivit cărora românii „nu vor avea război aerian”, Bucureştiul
Contra Aeroplanelor este: şef serviciu: căpitan (r) Ciurea a fost a treia capitală europeană (după Paris şi Londra)
Gheorghe, ajutat de locotenenţii Georgescu Ion, Matak bombardată de aviaţia germană9. Primul bombardament a
Dumitru,Negreanu Dumitru,Ghica Şerban şi de sublocotenenţii avut loc chiar în noaptea de 15/16 august 1916 la ora 00.15,
Georgescu Gheorghe, Racoviţeanu Vasile, Costriş Ionel, Dorin când s-a înregistrat întâiul mesaj de avertizare privitor la
llie şi Borcănescu Eugen”. pericolul atacului aerian din istoria apărării antiaeriene a
Prin urmare, la doar 8 ore de la intrarea în vigoare României.El a fost transmis de postul de observare îndepărtată
a decretului de mobilizare, în jurnalul de operaţii al Giurgiu şi avea următorul conţinut: „Atenţie! Atenţie!
Comandamentului Cetăţii Bucureşti se menţiona că această O aeronavă vrăjmaşă a trecut Dunărea la noi dinspre
10
primă structură organizatorică a apărării antiaeriene a fost Bulgaria şi se îndreaptă spre nord” .
găsită „funcţionând”, ceea ce constituie un fapt cu relevanţă La ora 01.05, artileria antiaeriană care apăra Bucureştiul
a deschis focul asupra ei. Aeronava a trecut deasupra
aparte privind oficializarea existenţei în Armata Română
cartierelor periferice ale Capitalei – Calea Călăraşilor şi
a armei artilerie antiaeriană. Mai mult decât atât, această
Uzinele Lemâitre. La orele 02.45, altă aeronavă a survolat
consemnare exprima, în fapt, starea de operativitate a
Capitala, dinspre Cernica spre Dudeşti. În aceeaşi noapte, la
unităţii constituite, precum şi capacitatea acesteia de a duce
orele 02.40, postul de observare Giurgiu semnalase trecerea
lupta contra aeroplanelor inamice8.
Dunării de către încă o aeronavă, care însă a zburat numai
Într-adevăr, această structură avea tot ceea ce-i trebuia până la Călugăreni, de unde s-a înapoiat spre sud, pe direcţia
pentru a-şi îndeplini menirea, misiunea pentru care fusese Turtucaia.
creată, punct de comandă, secţii de tunuri, proiectoare, Prima aeronavă semnalizată a fost un dirijabil Zeppelin,
posturi de observare şi reţele teritoriale de înştiinţare- iar ce-a de-a doua un avion. Ambele au aruncat 8 bombe

32 2 (52) 2011 document

 studii/documente

pe Calea Călăraşilor, asupra Uzinelor Lemâitre şi în râul român, rezulta un număr de 10 atacuri executate asupra
Dâmboviţa, fără a cauza, însă, stricăciuni, pierderi de vieţi Capitalei şi 20 atacuri asupra localităţilor Constanţa, Piatra
omeneşti sau răniţi. Neamţ, Ploieşti, Bechet, Turnu-Severin, Topliţa, Alexandria,
În comunicatul oficial nr. 2 din 16 august 1916, Marele Padeşul (jud. Mehedinţi), Budeşti, Cernavodă şi satelor
Cartier General al Armatei Române arăta că aceste mijloace din jurul Bucureştiului, care s-au soldat cu morţi, răniţi şi
nu au provocat nici o pagubă şi că artileria noastră le-a pagube materiale.
alungat11. Evenimentul a fost prezentat pe larg, entuziast, şi În aceeaşi perioadă, artileria antiaeriană destinată
în presa bucureşteană. apărării antiaeriene a trupelor din zonele de operaţii avea
În continuare, timp de o lună, avioane sau dirijabile să ducă şi ea lupta cu inamicul aerian. Un exemplu în acest
germane au executat aproape zilnic raiduri asupra teritoriului sens îl reprezintă succesul bateriei de artilerie antiaeriană
României. Traiectele de zbor ale aeronavelor atacatoare, înzestrată cu tunuri italiene Deport, repartizată, la 16 august
precum şi riposta artileriei antiaeriene sunt consemnate în 1916, Armatei 3, care, pe timpul executării manevrei de la
diferite documente ale epocii şi în lucrări de specialitate. Flămânda, la 19 septembrie
Cele mai semnificative
1916, a doborât un avion
sunt raidurile aeriene executate
german13. Această primă victorie
în zilele de 21-23 august şi 11-
antiaeriană, materializată în
12 septembrie, când au fost
doborârea unui avion, a rămas
bombardate Capitala şi oraşul
un eveniment cu mare rezonanţă
Ploieşti, bombardamente în
cursul cărora artileria antiaeriană în amintirea artileriştilor
a reuşit să respingă atacurile antiaerieni. Aeronava a ars,
aeriene respective, diminuând iar scheletul său a fost adus
astfel efectele loviturilor din la Bucureşti. Comandantul
aer. Prima victorie a artileriei bateriei, locotenentul
antiaeriene, materializată în Constantin Constantin a fost
lovirea unei aeronave vrăjmaşe, decorat cu Ordinul „Coroana
se va înregistra la mai puţin României” în grad de cavaler,
Tun antiaerian improvizat, sistem Deport, md. 1911, cal. 75 mm
de o lună de la intrarea ţării (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”) iar elevul-plutonier Limburg
în război. Evenimentul avea Dumitru a primit medalia
să se producă în noaptea de 13/14 septembrie 1916, când „Bărbăţie şi Credinţă”. Urmare a acestui succes al tunarilor
Zeppelinul cu nr. 181 a survolat Bucureştiul pe traiectul antiaerieni în confruntarea cu inamicul aerian, ziua de
Calea Dorobanţilor, Atheneu, Cişmigiu, Cheiul Dâmboviţei. 19 septembrie a fost considerată, multă vreme, ca patron
Artileria antiaeriană română, foarte activă, a lovit aeronava, al artileriei antiaeriene. Un succes asemănător a obţinut şi
care numai după ce a abandonat, peste bord tot ceea ce sergentul Ion Vintilescu împreună cu tunarii săi, care, tot în
putea arunca a reuşit să ajungă la baza din sudul Dunării, luna septembrie 1916, a distrus, deasupra Olteniţei, un avion
fiind apoi scoasă din serviciu. Avarierea Zeppelinului a fost german cu numai două proiectile.
confirmată chiar de echipajul aeronavei, în jurnalul de bord Începute în noaptea de 15/16 august 1916, bombar-
întocmit de un membru al acestuia, în care acţiunea a fost damentele executate de inamic asupra României, aşa
prezentată cu lux de amănunte. „La dreapta şi la stânga navei cum rezultă din documentele vremii, s-au desfăşurat
aeriene – se descria în jurnalul de bord – apar reflectoare, cu o intensitate diferită, crescândă unele dintre ele, ca
care nu ne mai slăbesc nici o clipă. Ca la o comandă, intră
de exemplu cel din 12 septembrie 1916 executat asupra
artileria antiaeriană în acţiune.... Nu încape îndoială, am
Capitalei, soldându-se cu morţi şi răniţi. Ele au vizat nu
fost loviţi. Nici nu e de mirare la canonada”12.
numai obiective militare, ci şi civile, dispuse atât în zonele
Isprava avarierii Zeppelinului a aparţinut echipei de
interioare, cât şi în cele operative.
tunari comandată de sergentul în rezervă Scipione Şerbănescu,
Ca urmare a acestei situaţii, la 14 septembrie 1916,
elogiat în presa vremii pentru precizia cu care tunul său a
executat tragerea şi decorat cu „Virtutea Militară”. Atacul căpitanul Ciurea Gheorghe, comandantul Corpului Apărării
aeronavei cu nr. Z-181 avea să fie şi ultimul executat cu un Antiaeriene a fost chemat la Marele Cartier General
dirijabil Zeppelin asupra Bucureştiului, toate acţiunile din pentru a raporta starea apărării contra aeroplanelor. La o
aer fiind efectuate în continuare cu avioane. primă analiză, s-a constatat că avioanele care au trecut de
O sumară analiză a atacurilor aeriene executate de aliniamentul de apărare antiaeriană organizat în exteriorul
către aviaţia inamică, în prima lună de război, arăta că în Capitalei, odată ajunse deasupra acesteia, „fac ce vor”. Drept
intervalul 15 august – 17 septembrie 1916, marea majoritate urmare, ca primă măsură, s-a ordonat instalarea a încă
a acţiunilor a vizat obiective de teritoriu şi mai puţin trupele. 5 secţii de tunuri antiaeriene în Bucureşti, care să fie dispuse
Astfel, din comunicatul nr. 235 al Marelui Cartier General pe Bulevardul Elisabeta nr. 90, Piaţa Lascăr Catargiu, Parcul

document 2011 2 (52) 33

studii/documente

Carol, Halele Traian şi una la Periş, în zona de dislocare a Toate aceste probleme şi măsuri propuse de către
Marelui Cartier General. Din lipsă de mijloace, nu a putut personalul implicat în pregătirea, organizarea şi ducerea
fi, însă, instalată decât una singură, în Bulevardul Elisabeta, luptei cu inamicul aerian au rezultat din experienţa de
care a constituit a 12-a secţie de tunuri antiaeriene din luptă a tunarilor noştri antiaerieni în cele aproape două
apărarea Capitalei. luni de război. La acestea, aveau să se adauge sugestiile şi
La 27 octombrie 1916, comandantul Cetăţii Bucureşti, recomandările ofiţerilor de artilerie antiaeriană francezi,
generalul de divizie Mihail Boteanu a prezentat ministrului membri ai Misiunii Militare Franceze sosite în România la
de Război un raport amplu asupra apărării contra aeronavelor, începutul lunii octombrie 1916.
în care s-a arătat că „apărarea antiaeriană a Capitalei Potrivit înţelegerii survenite între guvernul român
14
este insuficientă” . Printre cauzele eficienţei scăzute a şi cel francez, generalul Henri Mathias Berthelot, fost
acţiunilor contra inamicului aerian, au fost menţionate: prim-adjunct al generalului
efective reduse, sub numărul Joseph Joff re în anul 1914,
prevăzut în regulamente şi a condus Misiunea Militară
cazarea necorespunzătoare în Franceză în România. El
corturi; cantitatea de mijloace avea în subordine ofiţeri de
insuficientă; tunurile din artilerie antiaeriană – căpitan
dotare aveau bătaie mică, Humbert,locotenenţii Gibory
tragere înceată şi manevra şi Lavinty şi sublocotenentul
limitată; intervalele de Vimenit, care au participat
dispunere a secţiilor de tragere nemijlocit la acţiunile de
erau mari, formând breşe de luptă ale artileriei antiaeriene
pătrundere în interiorul zonei române din Primul Război
de apărare; tehnica din import Mondial15.
era slab însuşită şi insuficientă; Tun de câmp cu tragere înceată sistem Krupp, cal. 75 mm, md. 1880. Între 16-30 octombrie
aparatura de observare şi ochire Piesa este adaptată pentru trageri A.A. (1916).
1916, aceşti ofiţeri au studiat
(Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)
– rudimentară; aviaţia proprie situaţia apărării antiaeriene
nu participa la apărarea a României, multe dintre
antiaeriană, iar cooperarea acesteia cu artileria antiaeriană concluziile la care au ajuns fiind similare cu cele prezentate de
nu era organizată; focoasele întrebuinţate de tunurile către generalul M. Boteanu, comandantul Cetăţii Bucureşti.
antiaeriene aveau acţiune atât fuzantă, cât şi percutantă, În baza acestor concluzii, s-au stabilit unele măsuri de
constituind un pericol chiar pentru obiectivele proprii; îmbunătăţire a apărării contra aeroplanelor, incluse în
proiectoarele erau slabe şi insuficiente; în general, personalul Ordinul nr. 2795 din 30 octombrie 1916 al Marelui Cartier
nu beneficia de o pregătire de specialitate suficientă. General român, şi care urmau să fie aplicate în două etape,
Pentru realizarea unei observări corespunzătoare astfel:
a spaţiului aerian, se propunea înfiinţarea a 24 posturi de - în primă etapă s-au prevăzut: sporirea efectivelor până
observare în nordul ţării şi 27 în sud, iar pentru întărirea la necesarul cerut de tehnică; realizarea amplasamentelor şi
apărării antiaeriene a Bucureştiului, se solicita repartizarea a construirea a dăposturilor pentru personal;creşterea numărului
18 avioane Nieuport şi F-40 de la Pipera. de proiectoare la 12 şi scoaterea din dispozitiv a celor de
În scopul creşterii eficienţei apărării antiaeriene, 60 cm; eliminarea dispozitivului percutant la focoasele
s-a propus: fixarea mai precisă a misiunilor; traducerea destinate tragerilor antiaeriene;organizarea participării aviaţiei
regulamentelor şi a regulilor de tragere pentru tunurile la apărarea antiaeriană şi a cooperării acesteia cu artileria
antiaeriene importate; refacerea platformelor la tunuri, antiaeriană; consolidarea legăturilor între posturile de tragere şi
astfel încât să permită executarea tragerilor până la un unghi posturile de observare îndepărtată;
de înălţare de 80°; gruparea minimă de tunuri pe o poziţie - în a doua etapă se prevedeau măsuri de reorganizare,
de tragere să fie de nivel baterie (4 piese) şi nu de secţie cu participarea şi a ofiţerilor din Misiunea Militară
(2 piese), cât fusese iniţial; Arsenalul armatei să realizeze, Franceză. Măsurile vizau trei direcţii distincte: probleme de
în regim de urgenţă, dispozitive de ochire la tunurile comandament, de personal şi de asigurare tehnică.
antiaeriene; adaptarea focoaselor la tunurile de 75 mm şi În legătură cu problemele de comandament, s-a hotărât
87 mm pentru 24 de secunde; asigurarea aparaturii pentru ca Serviciul de Apărare a Capitalei Contra Aeronavelor,
creşterea preciziei tragerilor antiaeriene; confecţionarea practic, Corpul Apărării Antiaeriene, să treacă în subordinea
Marelui Cartier General. Comandant al acestuia a fost
unor rachete de semnalizare, care să fie utilizate pe timpul
numit generalul de divizie Mihail Boteanu, şef de stat major –
cooperării între aviaţie şi artileria antiaeriană.
colonelul Dumitru Haralambie, iar ca ajutor al acestuia

34 2 (52) 2011 document

 studii/documente

căpitanul Ciurea Gheorghe, asistat de căpitanul francez din aer a trupelor; să împiedice reglarea tirului artileriei;
Humbert (însărcinat cu chestiunile tehnice, de fabricaţie şi să protejeze artileria proprie; să împiedice cercetarea în
întrebuinţare tactică a tunurilor antiaeriene). În subordinea adâncime; să protejeze raioanele de îmbarcare-debarcare şi
directă a generalului Boteanu au fost numiţi: locotenentul depozitele militare; să protejeze coloanele în marş, în munţi,
Dumitru Matak (pentru apărarea antiaeriană a Capitalei), pe calea ferată şi în punctele obligate de trecere [şi] să apere
locotenentul Şerban Ghica (pentru zona interioară a ţării), centrele de concentrare, punctele de comandă, centrele de
precum şi câte un ofiţer de la comandamentul fiecărei armate transmisiuni, Marele Cartier General etc.
de arme întrunite, stabilit de către comandantul acesteia, În ceea ce priveşte misiunile apărării antiaeriene a zonei
pentru conducerea apărării antiaeriene a acestui eşalon. interioare, acestea au fost definite astfel: apărarea antiaeriană a
De menţionat că,în unele documente,structura organizatorică Capitalei, stabilimentelor militare, pulberăriilor, depozitelor
în fruntea căreia era numit teritoriale etc.; protejarea
podurilor şi nodurilor de cale
generalul Boteanu este
ferată împotriva loviturilor din
denumită şi Direcţia pentru
aer; apărarea aprovizionărilor
Apărarea Antiaeriană.
teritoriale; apărarea reţelelor
Referitor la problemele
de apă, electrice etc. [şi]
de personal, a fost stabilit apărarea punctelor sensibile
numărul minim necesar atât (gări, porturi).
pentru deservirea tehnicii, cât Experienţa de război a
şi pentru conducerea acţiunilor celor două luni de confruntare
de luptă ale subunităţilor de cu inamicul aerian a
tragere antiaeriană. Astfel, impus şi stabilirea unor
s-a hotărât ca fiecare post măsuri generale de apărare
de tragere să fie condus de antiaeriană obligatorii pentru
ofiţeri, iar echipajul fiecărui unităţile şi subunităţile de
tun să fie compus din 20-25 toate armele. În acest sens,
Tun de câmp cu tragere înceată sistem Krupp, cal. 75 mm, md. 1880. Piesa
militari la tunul de 75 mm a fost adaptată pentru trageri A.A. în timpul Primului Război Mondial prin dispoziţiile emise, au
şi din 7-10 militari la cel de (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”) fost ordonate următoarele:
57 mm. Totodată, avându-se instalarea posturilor de
în vedere complexitatea problemelor specifice domeniului observare pe cote, turnuri, clopotniţe; santinelele au primit
apărării antiaeriene (cunoaşterea tehnicii), a problemelor şi misiuni de observare aeriană la semnalul „aviaţia inamică”,
de cercetare, de tragere şi de întrebuinţare în luptă etc. s-a populaţia şi trupele erau obligate a se adăposti [şi] pe timpul
stabilit ca pregătirea ofiţerilor şi a trupei să se organizeze şi staţionării, trupele şi mijloacele de transport trebuiau să
să se execute în şcoli special constituite. aplice măsuri de mascare.
Privind problemele tehnice, s-a hotărât, în primul rând, Referitor la contribuţia adusă de către ofiţerii din
urgentarea primirii a 6 tunuri antiaeriene franceze calibru Misiunea Militară Franceză la îmbunătăţirea apărării
75 mm şi continuarea, într-un ritm sporit, a adaptării antiaeriene cu artileria antiaeriană mai pot fi adăugate şi unele
măsuri pe linie de specialitate, care au determinat o creştere
tunurilor româneşti pentru trageri antiaeriene în scopul
corespunzătoare a eficienţei tragerilor împotriva ţintelor
creşterii cantităţii de mijloace necesare apărării unui număr
aeriene. Cităm din prima lucrare dedicată domeniului apărării
mai mare de obiective şi trupe împotriva atacurilor din aer.
antiaeriene, publicată la puţini ani după încheierea Primului
În acelaşi timp, s-a ordonat asigurarea posturilor de tragere
Război Mondial „Sosind misiunea franceză antiaeriană, s-au
şi de observare cu binocluri (unu la fiecare post), lunete (una
făcut următoarele îmbunătăţiri: 1. Pentru tunurile de 75 mm
la fiecare post) şi distribuirea lunetelor tip baterie la grupe. md. 1880, de 57 mm tip Burileanu şi 75 mm T.R. Deport,
De asemenea, s-a preconizat introducerea în apărarea s-au făcut tablele de tragere reale, prin trageri; 2. Le-a montat
antiaeriană a proiectoarelor de 150 cm. aparate de ochire şi de măsură speciale tirului antiaerian;
În baza aceleiaşi aprobări a Marelui Cartier General, 3. Le-a făcut îmbunătăţiri tehnice la platforme (manevră,
şi în raport cu posibilităţile inamicului aerian, dar şi ale transport); 4. A sosit din Franţa material antiaerian de
mijloacelor proprii, au fost stabilite, cu mai multă exactitate, 75 mm (posturi semifixe). După instalarea unei piese de
misiunile apărării antiaeriene. Era o primă definire a 75 mm, nici un zeppelin n-a mai zburat deasupra
misiunilor mijloacelor terestre de apărare antiaeriană şi o Bucureştiului. (Prima piesă a fost instalată la primăria veche
primă delimitare, în „acest context, a specificului apărării a Capitalei n.a.); 5. S-a format şcoala specială de tragere
antiaeriene a teritoriului şi, respectiv, a trupelor de uscat. antiaeriană pentru ofiţeri şi trupă”16.
Astfel, potrivit precizărilor făcute, forţele şi mijloacele Concomitent cu desfăşurarea operaţiilor de apărare de către
apărării antiaeriene a zonelor operative trebuiau să Armata Română şi pe măsura ocupării vremelnice a Olteniei
îndeplinească următoarele misiuni: să împiedice cercetarea şi Munteniei de către trupele Armatei Germane, la ordinul

document 2011 2 (52) 35

studii/documente

Marelui Cartier General român, subunităţile de artilerie La 13 decembrie 1916, secţia de tunuri comandată de
antiaeriană au început regruparea spre Moldova odată cu către locotenentul Sion Teodorescu din apărarea antiaeriană
celelalte trupe române. La 13 octombrie 1916, forţele şi a Brăilei a doborât un avion. Ofiţerul a fost decorat cu
mijloacele dispuse în apărarea antiaeriană a obiectivelor Teiş – Ordinul „Coroana României” în gradul de cavaler.
Lăculeţe s-au deplasat la Brăila, iar cele de la Cernavodă, Primele acţiuni antiaeriene desfăşurate de artileria
parte la Brăila, pentru apărarea oraşului şi parte la podurile antiaeriană română în această primă parte a războiului au
de la Ghecet. oferit şi un prim set de concluzii importante, ce aveau să fie
Treptat, întreaga artilerie antiaeriană fixă s-a regrupat valorificate în continuare în teoria şi practica militară din
domeniu. Astfel, între explicaţiile ca relativ slaba eficacitate
în Moldova, cu eşaloane separate, iar cea mobilă s-a deplasat,
a apărării antiaeriene cu mijloace terestre au fost reţinute
odată cu trupele apărate antiaerian. Toate aceste deplasări
următoarele: lipsa armamentului antiaerian performant
s-au executat în condiţiile în care incursiunile aviaţiei din înzestrarea Armatei Române (exemplu: tunul de
inamice asupra obiectivelor 75 mm românesc nu avea
de teritoriu şi trupelor au decât o cadenţă de tragere
fost tot mai dese, iar eficienţa de 1-2 lovituri pe minut);
tragerilor antiaeriene transformarea tunurilor de
sensibil diminuată datorită cetate în tunuri antiaeriene
mobilităţii reduse şi s-a executat din mers, prin
duratei mari de pregătire tatonări succesive care au
pentru luptă a tehnicii din necesitat un timp îndelungat;
înzestrare. arsenalele existente în
Deplasarea eşaloanelor Armata Română nu erau
pregătite nici teoretic şi
din compunerea artileriei
nici tehnologic pentru
antiaeriene fixe s-a executat,
realizarea tehnicii de apărare
începând cu 12 noiembrie
antiaeriană; personalul din
1916, în baza Ordinului
rezervă a fost pregătit în
nr. 7077 al Marelui pripă, într-un timp scurt,
Cartier General, prin care insuficient pentru însuşirea
s-a stabilit că forţele şi unor cunoştinţe cu totul
mijloacele din compunerea Tun antiaerian improvizat sistem Krupp, md. 1880, cal. 75 mm noi şi pentru formarea unor
Comandamentului Cetăţii (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”) deprinderi care necesitau
Bucureşti, inclusiv Corpul condiţii specifice, apropiate
Apărării Antiaeriene să de realitatea confruntării cu un inamic necunoscut, care-şi
execute marşul, prin Rîmnicu-Sărat spre Moldova, potrivit elabora la rându-i procedeele de atac şi propria tactică de
concepţiei de dislocare a unităţilor în Moldova elaborată de acţiune; prevederile din statele de organizare la război,
Marele Cartier General. în general măsurile din planurile de mobilizare nu au
O mică parte din secţiile şi posturile de artilerie corespuns cu situaţia reală oferită de stadiul atins de
antiaeriană au fost întrebuinţate pentru apărarea punctului evoluţia fenomenului război; importul de tehnică de artilerie
sensibil Iaşi, care devenise reşedinţa familiei regale şi a antiaeriană avea să fie în mod firesc paralizat de declanşarea
guvernului român, iar majoritatea – concentrate pentru războiului mondial, încă din anul 1914; raportul dintre cadrele
pregătire şi verificare în raionul Paşcani – Stolniceni. active şi cele de rezervă a fost cu totul nesatisfăcător, cu
Evacuarea şi instalarea artileriei antiaeriene pe poziţii implicaţiile corespunzătoare asupra constituirii şi închegării
subunităţilor de tragere antiaeriană.
au durat până la 1 februarie 1917. În aceeaşi perioadă, în
S-a desprins cu claritate concluzia că dacă organizarea
afara pregătirii şi executării deplasărilor în cadrul Corpului
şi realizarea apărării antiaeriene ar fi stat mai din vreme în
Apărării Antiaeriene au mai avut loc unele evenimente care
atenţia factorilor diriguitori din domeniul militar, efectele
necesită a fi reţinute. Astfel, potrivit Ordinului nr. 22 din
acţiunilor din aer ale aviaţiei inamicului ar fi fost cu mult
31 decembrie 1916 al Ministerului de Război, comandantul
diminuate.
Cetăţii Bucureşti a devenit generalul Ion Raşcu, iar generalul Cu toate acestea, având în vedere insuficienţa
Boteanu a fost demobilizat. De asemenea, locotenentul mijloacelor la dispoziţie în comparaţie cu amploarea
Matak Dumitru a fost numit comandant al apărării acţiunilor militare, putem aprecia că artileria antiaeriană
antiaeriene a punctului sensibil Iaşi. Comandant al Corpului română a primit cu adevărat, în campania militară a anului
Apărării Antiaeriene avea să fie numit locotenent-colonelul 1916, „botezul focului”, înscriindu-şi numele între armele
Nicolae Opran. active din compunerea Armatei Române.

36 2 (52) 2011 document

 studii/documente

Acţiunile artileriei antiaeriene în campaniile militare Urmărindu-se respectarea unor principii generale,
din anii 1917-1919 stabilite pentru întregul proces de organizare a armatei, au fost
avute în vedere şi elemente de specificitate proprii artileriei
În contextul politico-militar de la cumpăna anilor antiaeriene. Astfel, lipsa unui personal calificat, instruit
1916-1917 şi din prima parte a anului 1917, problema în mod corespunzător pentru deservirea armamentului şi
reorganizării sau a „refacerii” Armatei Române, cum a fost tehnicii de luptă din înzestrare, a determinat ca una dintre
denumit în epocă procesul de reconsolidare a potenţialului direcţiile principale de efort să o constituie pregătirea
nostru militar, a dobândit o importanţă capitală nu numai personalului. Un accent aparte s-a pus pe cunoaşterea tehnicii
la nivelul frontului românesc, ci şi al situaţiei strategice de din înzestrare şi pe însuşirea regulilor de tragere cu materialul
pe întregul Front de Est17. Factor antiaerian. În acest scop, s-au luat
hotărâtor, care a stat la baza măsuri de asigurare cu manuale,
victoriilor din vara anului 1917, instrucţiuni şi regulamente.
reorganizarea Armatei Române a Pregătirea a fost organizată şi
constituit principalul eveniment s-a desfăşurat în şcoli de trageri
militar de pe front în această antiaeriene, care au funcţionat la
perioadă. Ea a fost declanşată Stolnici – Paşcani (în perioada
încă din a doua parte a lunii 1 aprilie – 22 noiembrie 1917,
decembrie 1916 şi s-a terminat pentru materialul românesc de
în linii generale, la începutul 57 mm) şi la Ciornei – Iaşi (în
lunii iulie 1917. perioada 22 noiembrie 1917 –
În aceeaşi perioadă se 1 iulie 1918, pentru materialul
înscrie şi reorganizarea artileriei francez de 75 mm)20. Şcoala de
antiaeriene, care s-a desfăşurat la Iaşi avea să numere printre
concomitent cu îndeplinirea profesorii-instructori pe maiorul
misiunilor de luptă la punctele Gheorghe I. Popescu şi pe
sensibile şi, respectiv, grupările căpitanii francezi Gibory, Marie,
de trupe în apărarea cărora a Vincent şi pe sublocotenentul
fost dislocată după regruparea Bartolome. Prin această şcoală
Armatei Române în Moldova. aveau să treacă, urmând cursurile
Organizată, în continuare, de pregătire organizate în
în cadrul Corpului Apărării această perioadă, toţi ofiţerii
Antiaeriene, artileria antiaeriană şi comandanţii de posturi din
a rămas în subordinea Marelui artileria antiaeriană. Tot în anul
Cartier General până în februarie 1917, s-a înfiinţat Şcoala specială
1917. În urma schimbărilor de tragere antiaeriană a ofiţerilor
produse în conducerea al cărei comandant era maiorul
Comandamentului Cetăţii Humbert. La aceste şcoli, au fost
Tun A.A. cal. 76,2 mm, sistem Krupp – Putilov
Bucureşti, Corpul Apărării (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”) profesori atât ofiţeri români, cât
Antiaeriene avea să capete o anume şi francezi din cadrul Misiunii
autonomie, primind ordine direct Militare Franceze, încadrarea
de la Marele Cartier General (exemple: Ordinele nr. 1063 din bateriilor fiind deficitară, efectivele acestora au fost
27 decembrie 1916 şi nr. 1478 din 3 ianuarie 1917. De altfel, completate cu ofiţeri de rezervă buni tehnicieni, îndeosebi
după ce în perioada 8 – 11 februarie se instalase la Huşi, ingineri nemobilizabili. Beneficiind de o selecţionare mai
în urma reorganizărilor de fond produse în structurile exigentă a personalului, care urma să încadreze bateriile şi
organizatorice ale oştirii române, Comandamentul Cetăţii secţiile de artilerie antiaeriană, aceste şcoli au pus un accent
Bucureşti avea să se dizolve la sfârşitul aceleiaşi luni februarie18. deosebit pe pregătirea teoretică, dar mai ales practică a
În aceeaşi perioadă, s-a produs şi trecerea Corpului Apărării cursanţilor. Insistându-se pe însuşirea atribuţiilor funcţiilor
Antiaeriene din subordinea Marelui Cartier General în cea pe care urmau să fie repartizaţi, s-a procedat şi la organizarea
a Inspectoratului General al Artileriei19, în structura căruia la sfârşitul perioadei de şcolarizare a unor aplicaţii ce
artileria antiaeriană va rămâne până în anul 1923. vizau formarea deprinderilor de întrebuinţare în luptă a
În afara acestor măsuri de natură organizatorică, cu subunităţilor şi posturilor de artilerie antiaeriană.
resubordonările arătate, artileria antiaeriană a cunoscut, în Concomitent cu asigurarea aparaturii de observare,
această perioadă pregătitoare a marilor victorii ale Armatei calcul şi conducere a tragerilor, au fost întocmite table de
Române de la Marăşeşti, Mărăşti şi Oituz, unele îmbunătăţiri, tragere pentru tunurile de 75 mm md. 1880, 75 mm Deport
în special sub aspect calitativ. şi 57 mm Burileanu.

document 2011 2 (52) 37

studii/documente

Intensificarea activităţii aeriene inamice pe frontul În sfârşit, un alt principiu avut în vedere în
românesc a determinat Marele Cartier General să ia procesul reorganizării artileriei antiaeriene l-a constituit
măsuri pentru înzestrarea armatei cu cât mai mult material dimensionarea subunităţilor de tragere în raport cu tipul
antiaerian. Amenajarea acestui material s-a executat, după tehnicii din înzestrare.
dislocarea armatei în Moldova, la Paşcani, sub conducerea Având în vedere această cerinţă, subunităţiile de
maiorului Gheorghe Popescu, adus din Regimentul artilerie antiaeriană au fost organizate în raport cu specificul
24 Artilerie şi ajutat, aşa cum am mai arătat, de către ofiţeri misiunilor pe care urmau să le îndeplinească: în apărarea
francezi. antiaeriană a zonei interioare şi, respectiv, în cea a trupelor
Totodată, „se fac sforţări extraordinare cu întregul din zona frontului. Urmare a aplicării concepţiei de
material amenajat pentru ca tirul antiaerian să fie organizat şi întrebuinţare a artileriei antiaeriene, în funcţie de situaţia
perfecţionat”21. operativ-strategică existentă, în aprilie 1917, cea mai mare
Una dintre soluţii a constituit-o, la vremea respectivă, parte a subunităţilor de artilerie antiaeriană au fost dispuse
creşterea mobilităţii artileriei antiaeriene prin asigurarea la punctele sensibile de pe teritoriul Moldovei, iar celelalte la
unor mijloace de transport adecvate. În acest sens, este de armatele de operaţii. Astfel, Bateria de artilerie antiaeriană
consemnat organizarea, în cursul anului 1917, a două trenuri Deport se afla în apărarea Armatei a 2-a, iar posturile fixe
antiaeriene, unul cu tunuri calibru 57 mm şi altul cu tunuri 2 şi 11, la Hanu Conachi şi Lieşti, în zona de concentrare
calibru 75 mm. a Armatei 1-a, unde asigurau
În urma eforturilor debarcarea artileriei grele.
depuse, înaintea campaniilor În raportul întocmit
militare din vara anului de către locotenent-
1917, Armata Română colonelul Nicolae Opran,
concentrată în Moldova comandantul Corpului
conta pe următoarele forţe Apărării Antiaeriene, la
şi mijloace de artilerie 20 iunie 1917, erau prezentate,
antiaeriană: 8 baterii de 75 sintetic, principalele realizări
mm md. 1880, 4 baterii de ale perioadei de reorganizare
57 mm sistem Negrei, o a artileriei antiaeriene. În
baterie de 75 mm Deport, raport, se arăta că, în medie, au
fost reorganizate 40 de posturi
12 posturi semifixe de tunuri
de tragere contra aeronavelor
franceze, 9 posturi semifixe
dispuse de-a lungul frontului
de tunuri româneşti, 5 posturi
din Moldova, cuprinzând
mobile şi 36 proiectoare.
30 de obiective importante,
Analiza acţiunilor
precum depozite de muniţii,
desfăşurate pe linia apărării
gări, raioane de staţionare,
antiaeriene în anul 1916
coloane în marş, artileria grea,
a condus, printre alte
poduri şi puncte de comandă,
concluzii, şi la constatarea că
şi locul de dislocare a Marelui
organizarea unei cooperări Tun antiaerian
Cartier General.
strânse între artileria (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)
La unele obiective,
antiaeriană şi aviaţia de puteau acţiona 2 şi chiar
vânătoare era indispensabilă. După ce, începând cu misiuni 3 posturi de tragere. Aflate în dispozitiv de luptă în acest scop,
de apărare antiaeriană prin procedeele „de serviciu în aer au fost utilizate 81 tunuri şi 6 mitraliere antiaeriene,dintre care
prin patrulare” măsură la care s-a renunţat repede din cauza 45 de 75 mm şi 36 de 57 mm. În raport cu dinamica
consumurilor mari de materiale şi solicitărilor extreme la acţiunilor de luptă, numărul posturilor de tragere şi cantitatea
care erau supuşi piloţii, s-a optat, în continuare, pentru de mijloace antiaeriene aveau să se modifice permanent.
utilizarea procedeului de acţiune în zona comună. Pentru Din analiza dispunerii forţelor şi mijloacelor de artilerie
această situaţie, s-a stabilit că, în cazul acţiunilor aviaţiei antiaeriană în perioada premergătoare marilor confruntări
proprii pe timp de noapte, artileria antiaeriană să înceteze militare de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, repartiţia
tragerile, explicaţia acestei reguli constând în imposibilitatea artileriei antiaeriene între zona de operaţii şi zona interioară
recunoaşterii avioanelor din cauza întunericului. Curând era aproximativ egală: 47,5 % – pentru zona interioară şi
însă, avea să se renunţe şi la această interdicţie impusă 52,5 % pentru cea operativă.
artileriei antiaeriene, deoarece s-a dovedit că, artileria Practic, între 1 – 15 iunie 1917, subunităţile de artilerie
antiaeriană să acţioneze nestânjenit în zona sa de foc, iar antiaeriană au ocupat poziţiile de tragere stabilite, realizându-se
aviaţia de vânătoare să intervină numai atunci când artileria legăturile între acestea, aviaţia de vânătoare şi trupele
antiaeriană era insuficientă în anumite zone ale teritoriului. apărate antiaerian. Era perioada premergătoare declanşării

38 2 (52) 2011 document


operaţiilor ofensive sau de apărare din vara anului 1917, când
Armata Română, în noua sa structură organizatorică, ocupa
dispozitivul ordonat.
În timp ce Armatele 1-a şi a 2-a pregăteau operaţiile
planificate, artileria antiaeriană repartizată acestora a dus
acţiuni de luptă şi a înregistrat succese de prestigiu. Cu
materialul la dispoziţie, cu ofiţeri şi trupe mai bine instruite,
posturile repartizate armatelor de operaţii au doborât, în anul
1917, mai multe avioane decât în campania anterioară.
La 12 iunie, un avion german a fost doborât de focul
postului semifix nr. 11, instalat lângă gara Cosmeşti şi
comandat de către plutonierul t.r. Gh. Georgescu. Era doar
începutul unor frumoase reuşite, care au dat satisfacţie atât
artileriştilor noştri antiaerieni, cât şi maiorului Humbert,
secondat de căpitanul Emil Gibory, ofiţeri francezi, ataşaţi
nu numai profesional, ci şi cu sufletul de acţiunile tunarilor
antiaerieni români.
Necesităţi operative au făcut ca posturile de tragere
antiaeriană să-şi schimbe des poziţiile de tragere, astfel
încât în perioada iulie – septembrie 1917, acţiunile duse de
artileria antiaeriană au cunoscut o arie spaţială şi temporală
relativ întinsă, victoriile dobândite în combaterea inamicului
aerian în această perioadă au consfinţit locul şi rolul artileriei
antiaeriene între celelalte arme active ale Armatei Române,
adăugând noi pagini de glorie în istoria militară a poporului
român.
La 21 august, postul fix nr. 7, comandat de către
locotenentul francez Henry Montezi, a doborât un avion pe
linia Bacău – Piatra. După ce a dat foc aparatului, pilotul a
fost făcut prizonier. Pentru acest merit, ofiţerul francez a fost
decorat cu Ordinul „Steaua României” în gradul de cavaler,
iar de către guvernul Franţei cu „Legiunea de onoare”.
În aceeaşi zi, o secţie de 57 mm, comandată de către
sergentul Grigore Surdu, a doborât la Piatra Neamţ un
avion inamic, care a căzut în flăcări lângă Roznov. Sergentul a
fost distins cu Medalia „Bărbăţie şi credinţă” clasa a II-a.
În ziua de 1 septembrie, postul fix nr. 7, prin focul
executat asupra a două avioane ce veneau din direcţia Tîrgu –
Ocna, a reuşit să doboare unul dintre ele la Gligoveni (20 km
sud Bacău); pilotul şi observatorul au incendiat avionul, dar
au fost făcuţi prizonieri.
La 27 septembrie, postul fix nr. 11 comandat de către
sublocotenentul (r) Dumitru Barbu a deschis focul asupra
unui avion pe direcţia Ciuşlea ((pe Siret) şi lovindu-l, l-a
obligat să aterizeze între liniile inamice.
În aceeaşi zi, postul mobil nr. 1 (o secţie de 57 mm
Burileanu şi o secţie de 75 mm) au executat foc asupra unui
avion, care a fost lovit şi a căzut între Comăneşti şi Mărăşeşti.
Comandantul postului, locotenentul Ion Georgescu, a fost
decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de cavaler,
iar plutonierul Costin Simionescu a primit medalia „Bărbăţie
şi credinţă” clasa a II-a.
Aceste succese ale artileriei noastre antiaeriene au fost
remarcabile dacă se ţine seama de calitatea şi cantitatea
materialului întrebuinţat pentru executarea tragerilor, care,
în septembrie 1917, consta în 70 de tunuri de 75 mm,
document 2011 2 (52)
studii/documente
76 tunuri de 57 mm, 23 mitraliere antiaeriene şi
12 proiectoare, toate repartizate între cele două armate şi
zona interioară.
Odată cu încheierea armistiţiului din noiembrie 1917,
Corpul Apărării Antiaeriene a fost demobilizat şi a rămas
ca structură organizatorică permanentă sub denumirea
Divizionul de artilerie antiaeriană. Sub această denumire
şi sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Opran,
artileria antiaeriană a continuat, în cursul anului 1918,
organizarea şi înzestrarea cu material, precum şi instruirea
personalului în garnizoana Iaşi.
În toamna anului 1918, din materialul capturat de la
Armata Rusă s-au organizat două baterii de autotunuri de
76,2 mm, care au intrat în organica Divizionului de Artilerie
Antiaeriană.
De la 28 octombrie 1918, data celei de-a doua
mobilizări şi până la 15 aprilie 1919, Divizionul de Artilerie
Antiaeriană a pregătit şi trimis în Transilvania, la dispoziţia
comandamentului organizat pentru conducerea celei
de-a doua părţi a Războiului de Reîntregire a Neamului,
următoarele subunităţi: 2 baterii autotunuri de 76,2 mm, o
secţie autotunuri de 57 mm, o baterie de 75 mm francez pe
calea ferată şi o baterie de 57 mm pe calea ferată.
Dislocat, începând cu 24 decembrie 1918, în Bucureşti,
Divizionul de Artilerie Antiaeriană a coordonat permanent
aceste subunităţi pe linia înzestrării cu tehnică, muniţie şi
materiale şi a completării cu efective.
Subunităţile de artilerie antiaeriană au participat
nemijlocit la acţiunile militare desfăşurate pentru eliberarea
Ardealului, îndeplinind, în special, misiuni de apărare
antiaeriană a trupelor, dar şi a unor puncte obligate de trecere,
gări, transporturi pe calea ferată etc.
Bateriile de autotunuri au fost întrebuinţate atât pentru
executarea tragerilor antiaeriene, cât şi a celor terestre.
Datorită mobilităţii relativ superioare în comparaţie cu
cea a trupelor de uscat, aceste subunităţi s-au dovedit a
fi deosebit de, utile marilor unităţi în cadrul cărora au
acţionat (Diviziile 7, 16 şi 1 Infanterie, Divizia 1 Vânători
de Munte, Diviziile 1 şi 2 Cavalerie), ducând lupta împotriva
inamicului aerian atât în apărarea antiaeriană a trupelor, cât
şi a punctelor sensibile din zona acţiunilor militare. În acest
context, între misiunile importante, îndeplinite cu succes de
către subunităţile de artilerie antiaeriană, pot fi menţionate
apărarea contra atacurilor aeriene a podului de pontoane
de peste râul Tisa, la Tisa-Bo, pe unde au trecut primele
trupe române în marşul triumfal către Budapesta, misiune
îndeplinită de către Bateria 4 Autotunuri sau a capului de
pod de la Solnok, rezolvată de către Secţia de Autotunuri.
Acţiuni remarcabile a dus şi Bateria de Artilerie
Antiaeriană înzestrată cu tunuri de producţie franceză
calibru 75 mm pe calea ferată, care, având piesele uşor
blindate, a luptat împotriva inamicului terestru, contribuind
la succesele repurtate de Diviziile 1 Vânători de Munte
şi, respectiv, 1 Infanterie. Totodată, această subunitate a
executat apărarea antiaeriană a câtorva centre importante
(depozitele de muniţie de la Tîrgu-Mureş, Sas – Sebeş, Dej,
Debreţin, Sibiu etc.).
39
studii/documente

Bateria de Artilerie Antiaeriană pe cale ferată de care în statele avansate din punct de vedere tehnologic, au
57 mm a îndeplinit misiuni de apărare antiaeriană a fost create noi aparate şi materiale auxiliare, care au permis
diferitelor transporturi şi a trenurilor mai importante executarea tragerilor antiaeriene pe timp de noapte cu
(cel regal, de exemplu). Două posturi de tunuri de 75 mm ajutorul proiectoarelor, aparatelor de ascultare şi altele; anul
franceze semifixe, trimise de la Bucureşti la 19 iulie 1919, 1917 a fost unul consacrat, în special, activităţilor de concepţie
au înlocuit două posturi mobile din Bateria de Artilerie şi organizatorice. S-au luat măsuri de îmbunătăţire a apărării
Antiaeriană pe calea ferată de 57 mm, care au fost deplasate antiaeriene a trupelor de uscat, a asigurării cu proiectoare
în zona frontului. şi mitraliere antiaeriene, a
fost pusă la punct cooperarea
Concluzii în urma artileriei antiaeriene cu aviaţia
participării artileriei de vânătoare şi s-au stabilit
antiaeriene la campaniile noi reguli de întrebuinţare în
militare din Primul Război luptă potrivit cu structurile
Mondial realizate; anul 1918 a fost unul
al realizărilor în domeniul
La începutul Primului artileriei antiaeriene.
Război Mondial, apărarea Din analiza celor patru
antiaeriană era aproape ani de război, a rezultat
inexistentă în toate statele necesitatea asigurării unei
beligerante. Pe măsură cantităţi sporite de mijloace
ce aviaţia a început să fie antiaeriene la fiecare punct
întrebuinţată masiv în acţiuni de tragere şi, în general, la
militare, fapt care nu putea fi armatele de operaţii (în Franţa
anticipat înaintea declanşării – grupuri de câte 3 secţii,
conflagraţiei mondiale, de calibre superioare lui 75
Proiector Nedalo, md. 1937
specialiştii militari au făcut (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”)
mm). De asemenea, a apărut
eforturi considerabile pentru necesitatea întrebuinţării
în masă a mitralierelor
crearea unui sistem de reacţie
antiaeriene. Tot în acest an, s-au conturat mai clar unele
cât mai complet şi eficace. Prin urmare, artileria antiaeriană
principii de întrebuinţare în luptă a artileriei antiaeriene,
a fost creată tocmai pentru a contracara ameninţarea aeriană
precum: concentrarea mijloacelor de foc în zone şi pe
care, pe măsura desfăşurării acţiunilor, devenea tot mai
direcţii principale, cooperarea strânsă între mijloacele active
puternică şi mai greu de combătut.
participante la apărarea antiaeriană, inclusiv între aviaţia de
O analiză sintetică a evoluţiei artileriei antiaeriene în
vânătoare şi artileria antiaeriană, dispunerea mijloacelor de
anii Primului Război Mondial, raportată la acţiunile aviaţiei
luptă împotriva inamicului aerian în adâncime pe mai multe
împotriva obiectivelor de pe teritoriul ţărilor beligerante
linii.
şi, ulterior, asupra trupelor din zonele de operaţii, permite
Totodată, a apărut ca indispensabilă organizarea şi
desprinderea unor concluzii asupra modului în care a fost
dezvoltarea unei reţele de pândă şi alarmă, ca o componentă
constituită artileria antiaeriană ca armă de sine stătătoare, importantă a sistemului de apărare antiaeriană. Prin aplicarea
astfel: anii 1914-1915 au reprezentat perioada de căutări şi acestor măsuri, eficacitatea artileriei antiaeriene a cunoscut
încercări tehnice care, în apărarea antiaeriană, au constat în un continuu progres. Analizând rezultatele obţinute de
întrebuinţarea izolată a unor tunuri terestre adaptate pentru artileria antiaeriană în decursul anilor 1914-1918, în raport
tirul antiaerian. cu numărul de avioane doborâte, specialiştii militari din
Această etapă s-a caracterizat prin lipsa de continuitate Franţa şi Germania au scos în evidenţă importanţa pe
a apărării zonelor şi punctelor sensibile din interior, care a dobândit-o apărarea antiaeriană în deznodământul
datorată, în principal, lipsei unei concepţii bine conturate, confruntărilor armate. Progresele înregistrate în acest
a unui personal specializat şi cantităţii insuficiente de domeniu s-au datorat, în primul rând, realizărilor obţinute pe
mijloace adecvate pentru lupta cu inamicul aerian; anul linia asigurării cu armament antiaerian şi aparatură ajutătoare
1916 a marcat trecerea intensă la rezolvarea problemelor cu parametri îmbunătăţiţi şi cu metode de tragere din ce în
rezultate din activităţile anterioare, în special pe linia ce mai precise. Aşa s-a ajuns, în anul 1918, la rezultatul unui
pregătirii personalului şi perfecţionării tehnicii de luptă. consum de 3 000 proiectile pentru un avion doborât, faţă de
Au fost înfiinţate şcoli de profil şi centre de instrucţie în 10 000 proiectile în 1915. Potrivit unor statistici publicate în
Franţa, Germania, Italia şi în alte state europene; la noi, a revista „France Militaire” de după război, în Statele Unite
fost practicată soluţia concentrării rezerviştilor prevăzuţi ale Americii, în aceeaşi perioadă, se dădea ca cifră fermă
în planul de mobilizare pentru artileria antiaeriană în şcoli 700 de proiectile trase pentru un avion doborât.
improvizate, destinate instrucţiei şi cunoaşterii tunurilor Încă de la apariţie, în raport de natura obiectivelor
adaptate pentru trageri antiaeriene. A fost perioada în apărate, artileria antiaeriană s-a specializat în două

40 2 (52) 2011 document

 studii/documente

sisteme distincte: apărarea antiaeriană a zonei interioare care tunurile antiaeriene avute la dispoziţie proveneau în
(a teritoriului) şi apărarea antiaeriană a frontului (respectiv, majoritate din cele terestre modificate pentru tir antiaerian,
a trupelor de uscat). Marile puteri militare ale timpului, pentru combaterea avioanelor a fost întrebuinţat un singur
Franţa şi Germania, au acordat, încă de la apariţia artileriei procedeu: tragerea directă descentralizată. Prin acest
antiaeriene, o importanţă deosebită apărării antiaeriene a procedeu, fiecare tun ochea avionul şi efectua prin aparate
zonei interioare. Motivul acestei opţiuni l-a constituit grija proprii corecţiile principale rezultate din mişcarea ţintei.
pentru apărarea împotriva loviturilor din aer a marilor centre Determinarea azimutului, înălţimii şi vitezei ţintei se asigura,
industriale şi dens populate, pentru întregul pluton
unde prin pierderile sau întreaga baterie de
materiale şi efectele morale artilerie antiaeriană, de
pe care le-ar fi provocat, către o grupă de servanţi.
bombardamentele ar fi înălţimea se determina
influenţat în mod nefast cu altimetrul cu fir şi cel
desfăşurarea războaielor. optic (Busson), viteza cu
Încercând să tahiscopul, distanţa până
sintetizăm amploarea pe la ţintă cu telemetrul de
care a dobândit-o artileria comandă, iar azimutul, cu
antiaeriană în cursul busola Bricarde.
Primului Război Mondial, Tragerea propriu-zisă
o putem evidenţia sub se executa de către o echipă
două aspecte: gradul de de luptă care, la tunul de
diversificare a mijloacelor calibru 75 mm, era compusă
puse la dispoziţie şi nivelul din 9 militari: şef de tun,
principiilor de întrebuinţare ochitor în direcţie, ochitor
a acestora în luptă. În în înălţare, corector în
legătură cu primul aspect, direcţie, corector în înălţare,
apărarea antiaeriană a dispus Tun antiaerian greu, sistem Krupp, md. 1936, cal. 88 mm regulator de focoase,
de mijloace de foc: tunuri (Colecţia Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”) aducător de proiectile,
grele de calibru 75-100 mm încărcător şi trăgător.
şi tunuri uşoare automate de calibru 20-57 mm, precum Iniţial, tragerile se executau numai pe timp de zi.
şi mitraliere (reprezentând arma artilerie antiaeriană); Ulterior, tunurile puteau să tragă şi pe timpul nopţii, dar la
mijloacele de descoperire a aviaţiei: aparate de reperaj, lumina proiectoarelor, neputându-se vorbi în aceste condiţii
proiectoare şi echipamente simple pentru posturile de de metode şi aparate de tragere.
pândă; mijloace de interdicţie: baloane de protecţie: mijloace Pentru completarea focului artileriei antiaeriene,
de camuflaj. s-a recurs la realizarea şi adaptarea unui aparat de ochire
Dintre toate mijloacele menţionate şi participante la mitralierele destinate tragerilor asupra avioanelor ce
la confruntarea cu inamicul aerian, cele mai complicate zburau la înălţimi mici. Soluţia a fost adoptată datorită
probleme, îndeosebi de natură tehnică, le-a ridicat artileria ineficientei tragerilor tunurilor antiaeriene asupra ţintelor
antiaeriană. Aceste dificultăţi au fost întâmpinate în special ce evoluau în aceste condiţii în care vitezele unghiulare erau
în rezolvarea aspectelor teoretice şi practice privitoare prea mari în comparaţie cu vitezele de rotire a pieselor de
la executarea tragerilor antiaeriene, adică la întâlnirea în artilerie antiaeriană. Experienţa dobândită în întrebuinţarea
spaţiu a avionului-ţintă cu proiectilul, în condiţiile când mitralierei pentru combaterea aeronavelor inamice din
parametrii de mişcare a acestora erau diferiţi. Problema timpul războiului, ca şi nevoia instruirii efectivelor în
a fost soluţionată, în prima fază, prin artificii de calcul şi acest sens au determinat ca, în anul 1918, să fie tradus în
aplicarea teoriei probabilităţilor. S-a pornit de la premisa că, limba română şi tipărit la laşi, Regulamentul de manevră
în timpul necesar transmiterii elementelor (coordonatelor) al tragerii pe avioane cu mitraliera, introdus imediat în
ţintei (respectiv – direcţiei, distanţei, înălţimii şi vitezei, şi Armata Română. În cuprinsul regulamentului, se prevedea
stabilirii distanţei – focos şi duratei de traiect a proiectilului, ca mitralierei să i se adapteze un corector pentru tragerile
avionul se deplasează în aceeaşi direcţie, cu viteza constantă executate sub altitudinea de 1 500 m. Acesta era compus
şi la înălţimi invariabile, toate aceste date au constituit dintr-o rigletă ce forma mira şi dintr-un ghidon reticular,
ipoteza fundamentală de rezolvare matematică a problemei o stadie şi un telemetru. Mitraliera se monta pe un suport
tragerilor antiaeriene. În anul 1917, s-au realizat primele vertical, ce permitea tragerea în toate azimuturile şi sub
aparate pentru determinarea înălţimii şi vitezei avionului- toate unghiurile de înălţare cuprinse între 30° şi 90°. Piesa
ţintă, cu ajutorul cărora s-au constituit primele posturi putea trage în avioane ce zburau cu viteze de 40-60 m/s.
centrale de conducere a focului. Echipa de luptă a mitralierei se compunea din 5 servanţi:
Cu toate aceste realizări, în parte avansate mai ales pe şeful de piesă, care conducea focul, aproxima distanţa cu
plan teoretic, dar rudimentar din punct de vedere practic ajutorul stadiei şi regla deriva la corector; cititorul, care
din lipsa unor aparate în măsură a soluţiona problema determina înălţimea cu ajutorul telemetrului de altitudine,
întâlnirii proiectilului cu ţinta aeriană şi în condiţiile în anunţa unghiurile de înălţare şi duratele de traiect; ochitorul;

document 2011 2 (52) 41

studii/documente
încărcătorul; încărcătorul auxiliar, care aproviziona pe
încărcător cu benzi de cartuşe.
În ceea ce priveşte întrebuinţarea în complex a tunurilor
şi proiectoarelor, se impune precizarea că acestea se dispuneau
unele în apropierea celorlalte. La darea alarmei, proiectoarele
începeau căutarea avioanelor. Fiind rare şi dispersate la
intervale mari, acestea nu puteau, însă, lumina decât ţintele
aeriene mai voluminoase cu o suprafaţă de reflexie a luminii
mare, cum erau, de pildă, dirijabilele Zeppelin. În realitate,
pe timpul cât erau aprinse, proiectoarele dispuse circular în
jurul oraşului facilitau de fapt într-o bună măsură, localizarea
acestuia de către inamicul aerian!
Tot în anii Primului Război Mondial, au fost
întrebuinţate şi baloanele de protecţie. În anul 1918, Franţa,
Germania şi Anglia le-au introdus în înzestrarea apărării
antiaeriene pentru realizarea unor baraje la marile centre
urbane, ridicându-le în aer, de obicei, noaptea. Efectul lor a
fost, însă, mai mult moral decât material.
Având în vedere rolul şi importanţa informaţiilor despre
ţintele aeriene în executarea tragerilor artileriei antiaeriene,
este de reţinut apariţia, aproape concomitentă în statele
beligerante, a Serviciului de Pândă Aeriană. Destinat
să îndeplinească misiunile de supraveghere a spaţiului
aerian şi de informare oportună despre apariţia şi evoluţia
ţintelor aeriene, acest serviciu, care mai târziu prin dotări
tehnice adecvate, va deveni o armă de bază (radiolocaţia),
componentă a sistemului apărării antiaeriene, a conlucrat
strâns cu artileria antiaeriană, dovedindu-se indispensabil.
Serviciul de Pândă Aeriană era organizat pe posturi de pândă,
dotate cu aparate de observare şi măsurare a vitezei, înălţimii
avioanelor inamicului cu misiunea de a determina traiectele
de zbor ale acestora pe teritoriul naţional. Posturile de pândă
erau dispuse, de regulă, pe unul sau mai multe aliniamente, la
o distanţă de 50 km faţă de punctul sensibil de apărat. Fiecare
post era încadrat cu un şef şi câte 6 pândari, care asigurau
lucrul în 3 schimburi.
Referitor la posibilităţile de luptă ale artileriei
antiaeriene, este de remarcat că acestea au fost strâns legate
de posibilităţile destul de limitate ale tehnicii de luptă din
înzestrare. Aşa de exemplu, dacă tunul francez de 75 mm
realiza o viteză iniţială a proiectilului de 525 m/s, cel de
76,2 mm (autotun) de 600 m/s, tunul românesc de 57 mm
Burileanu numai 450 m/s.
Datorită acestor viteze iniţiale relativ scăzute, duratele
de traiect ale proiectilului erau foarte mari, micşorând
eficacitatea tragerilor antiaeriene. Aceste neajunsuri,
conjugate şi cu posibilităţile reduse ale mijloacelor de
cercetare şi transmitere a datelor referitoare la situaţia aeriană,
au condus la o ripostă, uneori palidă, a artileriei antiaeriene.
Cu toate acestea, acţiunile artileriei antiaeriene române
au fost bine apreciate la vremea respectivă. Astfel, în
campaniile militare din anii 1916-1917, aceasta a executat
aproximativ 1 454 de trageri asupra a 1 830 ţinte (inclusiv
prin transport de foc asupra 376 ţinte), şi a realizat un consum
de 20-25 lovituri la o tragere, totalizând 33 884 lovituri.
Parcurgerea rapoartelor din dosarele de arhivă a evidenţiat
ca doborâte 30 de aparate de zbor duşmane, din care, însă, au
fost omologate numai 11 avioane pentru care s-au prezentat
probe. Chiar şi aşa, din totalul de 40 de avioane pierdute de
42
aviaţia germană în luptele de pe teritoriul României, 11 au
fost doborâte de artileria antiaeriană română (plus avarierea
Zeppelinului Z-181) celelalte 20 fiind atribuite aviaţiei de
vânătoare.
Un element important pentru aprecierea eficacităţii
tragerilor antiaeriene îl reprezintă numărul de proiectile
trase pentru doborârea unei ţinte. Din acest punct de
vedere, statisticile vremii indică pentru perioada 1914-
1917 un consum cuprins între 7 400-30 000 proiectile.
La modul concret, în anul 1916, de pildă, în Rusia s-au
consumat pentru doborârea unei ţinte 10 000 de proiectile,
în Germania 9 889, iar în Franţa, Anglia şi Austro-Ungaria
11 000. Consumul a scăzut, treptat, ajungând, în anul 1918,
la 7 000 în Franţa şi 3 000 în Rusia. În România, în aceeaşi
perioadă, s-au consumat, în medie, 1 500 lovituri pentru un
avion doborât, ceea ce constituia o performanţă şi un debut
promiţător pentru artileriştii antiaerieni români care, graţie
unei pregătiri temeinice, au realizat o bună eficacitate a
tragerilor antiaeriene comparativ cu cele obţinute în alte
armate europene.
În legătură cu întrebuinţarea în luptă a artileriei
antiaeriene în perioada prezentată, merită a fi reliefate câteva
aspecte. în primul rând, acţiunile acesteia au fost în marea
lor majoritate la nivel tactic, ceea ce exclude posibilitatea
desprinderii unor concluzii de mai largă anvergură. Dat
fiind gradul de dezvoltare a armamentului antiaerian din
înzestrare, caracterul şi amploarea acţiunilor artileriei
antiaeriene, în general, iar în ţara noastră, în special, s-au
limitat mai mult la acţiuni izolate, independente, chiar
atunci când erau desfăşurate în jurul principalelor zone
şi puncte sensibile din adâncimea teritoriului naţional ori
pentru apărarea principalelor grupări de trupe sau puncte
obligate de trecere din zona operaţiilor militare. În asemenea
situaţie, nu putea fi vorba de un sistem antiaerian. E drept
că nici pericolul aerian nu avea consistenţa şi intensitatea
de mai târziu, acesta constituind doar arareori o ameninţare
pentru integritatea principalelor obiective de interes pentru
economia şi potenţialul militar al statelor. Cantitatea de
bombe, ca şi precizia loviturilor din aer erau relativ scăzute,
efectul acţiunilor aviaţiei atacatoare fiind mai mult moral,
de descurajare, şi mai puţin material, distructiv. Efectele
au fost, iniţial, multiplicate datorită elementului surpriză,
caracterului de noutate pe care îl prezentau acţiunile
aviaţiei, necunoscutul, imprevizibilul conferit de apariţia în
război a armelor aeriene amplificând în mod corespunzător
sentimentele de nesiguranţă ale oamenilor atât pe câmpurile
de luptă, cât şi în rândul populaţiei paşnice.
Astfel, pentru a preveni lovirea obiectivelor de apărat
prin pătrunderea aviaţiei din orice direcţie, artileria
antiaeriană a adoptat principiul „apărării circulare”. În baza
acestui principiu, rămas valabil până în zilele noastre, artileria
antiaeriană se dispunea în apropierea obiectivelor, circular,
astfel încât acestea să poată fi apărate din toate direcţiile.
E adevărat că nici aviaţia de atac nu-şi perfecţionase
procedeul manevrei la obiectiv, ţinând seama de configuraţia
terenului şi dispunerea obiectivului, astfel încât, majoritatea
pătrunderilor se executau în funcţie de dislocarea lor pe
aerodromuri.
2 (52) 2011 document

Un alt principiu, înscris în tactica întrebuinţării în luptă
a artileriei antiaeriene, l-a constituit concentrarea forţelor şi
mijloacelor pentru apărarea celor mai importante obiective
şi trupe. Sub acest aspect, sunt remarcabile contribuţiile
specialiştilor din Armata Română, care după campania din
1916 au stabilit modalităţi bine fundamentate de aplicare a
acestui principiu, atât la obiectivele fixe, cât şi la grupările
de trupe ce necesitau o apărare antiaeriană corespunzătoare.
Acţiunile antiaeriene desfăşurate pe timpul războiului au
dovedit că nicio categorie de mijloace participante la lupta cu
inamicul antiaerian nu poate fi obţinută aerian. Procedeele
şi regulile de cooperare au evoluat, dar importanţa lor nu s-a
diminuat cu nimic.
Aşadar, în urma Primului Război Mondial apărarea
antiaeriană circulară, concentrarea eforturilor şi cooperarea
s-au constituit în principii fundamentale ale luptei împotriva
inamicului aerian, principii rămase valabile până în prezent, cu
îmbunătăţirile impuse atât de creşterea posibilităţilor de acţiune
ale inamicului aerian, cât şi de cele ale mijloacelor apărătorilor
antiaerieni.Trebuie menţionat totodată faptul că, în afara acestor
principii, experienţa războiului a validat şi unele reguli, între care
pregătirea forţelor şi mijloacelor de apărare antiaeriană pentru a
fi gata de luptă în orice moment şi menţinerea unui înalt grad de
operativitate a forţelor şi mijloacelor şi unei permanente stări de
veghe se situează pe prim-plan. Prin aceste particularităţi care
şi-au pus amprenta pe modul de realizare propriu-zisă a tehnicii
de luptă, pe desfăşurarea instrucţiei şi educaţiei personalului şi,
mai ales, pe modul de îndeplinire în timp şi spaţiu a misiunilor,
artileria antiaeriană şi-a definit statutul de armă în structura
oricărei armate.
Mai mult, prin modul de ducere a acţiunilor de luptă,
artileria antiaeriană a determinat mutaţii de substanţă şi
în tactica aviaţiei adversarului, legate în special de viteză,
înălţime de zbor şi formaţii adoptate pe timpul atacului. În
perioada războiului, spre exemplu, aviaţia atacatoare a fost
obligată să-şi mărească altitudinea de zbor de la 1 500 m, la
3 500 m, cu scăderea corespunzătoare a preciziei de lovire.
Câteva aprecieri referitoare la rolul, locul şi importanţa
acestei noi arme, apărute în scrierile perioadei imediat
următoare sfârşitului Primului Război Mondial, ni se par
relevante pentru evoluţia artileriei antiaeriene române.
Una priveşte chiar condiţiile, sesizate la timpul respectiv,
pentru evoluţia corespunzătoare a artileriei antiaeriene:
„Pentru ca apărarea contra aeronavelor să poată ajunge la
gradul de dezvoltare şi perfecţionare la care ajunsese pe
frontul occidental la sfârşitul Marelui Război, va trebui
să facem eforturi şi sacrificii materiale multe şi mai ales
să ne convingem cu toţii că nu se poate realiza nimic cu
improvizaţii şi experienţe momentane, într-un domeniu în
care nici chiar precizia nu înseamnă ceva decât atunci când
ea este organizată cu cea mai desăvârşită sistemă”. Este o
concluzie ce merită atenţie şi care nu trebuie ignorată nici
în prezent, şi nici în viitor în procesul de construcţie a
sistemului de apărare a României.
În legătură cu participarea artileriei antiaeriene la Primul
Război Mondial, unul dintre pionierii săi constata: „Cu
toată diversitatea materialelor şi a mijloacelor improvizate
la care s-a recurs pentru a face posibil un tir cât mai precis,
cu toată nepregătirea personalului, mai ales trupa, care
document 2011 2 (52)
studii/documente
era provenită din contingentele cele mai bătrâne, artileria
noastră antiaeriană a obţinut rezultate apreciabile”. Sunt
concluzii, desprinse din experienţa de război, susţinute cu
puterea faptelor, şi care cel mai adesea exprimă învăţăminte
de valoare, întrucât animă până la eroism voinţa omului, a
luptătorului de a învinge greutăţile şi de a obţine victoria.
Astfel de oameni a avut şi artileria antiaeriană în anii Primului
Război Mondial, printre care s-au aflat sublocotenenţii Sion
Teodorescu, Victor Priboianu şi Constantin Vlădescu.
NOTE
1
Ordinul Marelui Stat Major nr. 2621 din 25 iulie 1916.
2
Denumirea organismului superior de concepţie şi comandă al armatei române
a fost de mai multe ori schimbată, (spre edificare, cititorul poate consulta
lucrarea Istoria Statului Major General român, Editura Militară, Bucureşti,
1994).
3
Ordinul Ministerului de Război nr. 690 din 13 mai 1916.
4
Marele Stat Major, Serviciul Istoric, România în războiul mondial 1916-
1919.
5
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond 1704, dosar nr. crt.
57, f. 2- 3.
6
Locotenent-colonel Alexandru Ioaniţiu, Războiul României (1916-1918),
vol. I, Bucureşti, pag. 21.
7
Ziarul „Adevărul” XXIX, nr. 16.573 din 16.08.1916.
8
General de brigadă Eugen Teodorescu, ziarul „Observatorul Militar”, nr. 35
(142) din anul 1992.
9
Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, vol. I pag. 201.
10
A.M.R., Fond Comandamentul Cetăţii Bucureşti, dosar nr. crt. 111 (Jurnalul
de operaţii al Comandamentului Cetăţii Bucureşti)
11
A.M.R., Fond 1704, dosar nr. crt. 101, f. 2.
12
Ibidem, f. 44-46.
13
Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, vol. V,
pag. 428.
14
Raportul nr. 136 din 27 octombrie 1916 al comandantului Cetăţii
Bucureşti.
15
Ion Focşeneanu, Une mission militaire francaise en Roumanie, în R.R.H.
nr. 3/1967, pag. 379-407.
16
Locotenent-colonel Gheorghe Popescu, Apărarea Antiaeriană, 1922.
17
Pe larg în România în anii Primului Război Mondial, vol. 2, Bucureşti,
1987, pag. 35-50.
18
Ordinul Marelui Stat Major nr. 1995 din 25 februarie 1917.
19
A.M.R., Fond 1704, dosar nr. crt. 57, f. 590.
20
Ibidem, f. 313.
21
Colonel I. Bungescu, „Evoluţia artileriei contra aeronavelor”, Tipografia
Şcolii de Ofiţeri de Artilerie „Regele Carol I”, Piteşti, 1943, pag. 13.
The Romanian anti-aircraft artillery
in the First World War period – Major General (r.)
Visarion Neagoe, Ph.D.
Abstract: The creation of a new weapon
determined a way of defense against its attack
effects – the anti-aircraft artillery.
The participation at the First World War and
the efforts of the military specialists to determine
the function ways of the anti-aircraft artillery, are
analyzed from the point of view of the military man
and also of the science man.
Keywords: anti-aircraft artillery, cannon, aviation,
aircraft, defense system
43
studii/documente

ÎNFIINŢAREA DIVIZIEI 1 BLINDATE ROMÂNE –

EVENIMENT IMPORTANT ÎN PROCESUL
DE MECANIZARE ŞI MODERNIZARE A TRUPELOR
DE USCAT DIN ARMATA ROMÂNIEI
Colonel Tc. (rtg) George D. GHEORGHIU1
Maior Tc. Ioanid Cătălin DIACONU2

D e la apariţia TANCULUI, „copilul minune” al

Primului Război Mondial, ca armă de luptă, în au
Ofiţeri din cadrul Regimentului Carelor de Luptă
fost trimişi la studii sau în stagii de pregătire în
septembrie 1916, nu au trecut decât 3 ani şi conducerea străinătate, în Franţa.
politico-militară a ţării a intuit efectele pozitive ale Realităţile politico-militare ale anului 1939 au
folosirii lui într-un eventual nou război, precum şi determinat conducerea militară superioară a ţării să
necesitatea înzestrării armatei cu un nou mijloc de luptă. aprecieze că este momentul şi că se impune creşterea
Astfel, România a fost a cincea ţară din Europa care a numărului de unităţi de tancuri în Armata Română. Ca
început să-şi doteze armata cu noile urmare a situaţiei internaţionale create
mijloace de luptă. „Faceţi prin curajul vostru ca în Europa în anul 1939, când primejdia
Iniţial, la 1 august 1919, la Mihai Divizia 1 Blindată a acestei de război era iminentă, armata ţării va
Bravu, a fost înfiinţat, întâiul batalion ţări să fie o pildă pentru constitui un obiectiv prioritar pentru
de tancuri, batalion înzestrat cu tancuri generaţiile viitoare. Faceţi primul ministru al guvernului şi
franceze „Renault FT-17”, pentru ca prin destoinicia şi forţa totodată ministru de Război, Armand
doi ani mai târziu, la 1 ianuarie 1921, voastră ca Divizia 1 Blindată Călinescu, fiu de ofiţer: „prin reformele
cu care a venit la acest minister, a asigurat
batalionul să constituie „nucleul” de să scrie cea mai frumoasă
înarmarea, echiparea şi pregătirea oştirii,
bază al primului regiment de tancuri pagină în cartea bătăliilor”
al Armatei Române, sub denumirea ca scut de apărare a ţării, nu în scopuri
de REGIMENTUL CARELOR DE LUPTĂ, primul agresive, ci pentru apărarea fruntariilor
3
comandant al regimentului fiind colonelul de artilerie ţării, tot mai ameninţate în acea perioadă” .
Pandele Predescu. Din suita măsurilor stabilite în Planul general de
În anul 1926 regimentul a fost reorganizat, prin înarmare întocmit de către minister, a fost şi acela al
înfiinţarea celui de-al doilea batalion de tancuri. Vreme creşterii gradului de mecanizare şi motorizare a armatei,
de 18 ani, între 1921 – 1939, în cadrul Regimentului proces care viza accelerarea înfiinţării de noi unităţi şi
Carelor de Luptă, valorificând experienţa dobândită în mari unităţi mecanizate şi de tancuri.
procesul de instrucţie, cadrele şi instructorii au desfăşurat La 1 ianuarie 1939, prin Decretul nr. 38/1939 a fost
pregătirea recruţilor ca tanchişti, pe echipaje şi funcţiuni, creat Centrul de Instrucţie Motomecanizat – comandant
s-au executat exerciţii şi şedinţe practice de conducere a colonelul Pompei Dumitrescu – dislocat în garnizoana
tancului ziua şi pe timp de noapte, în teren frământat, au Târgovişte, centru destinat pregătirii personalului care
urma să exploateze noua tehnică blindată prevăzută să
fost însuşite regulile de exploatare şi întreţinere şi s-au
intre în înzestrarea noilor unităţi.
executat trageri cu armamentul de pe tanc.
Centrul de Instrucţie Motomecanizat dispunea de
În paralel cu instruirea militarilor tanchişti, în
şcoli de calificare, şcoli tehnice de şoferi şi cursuri de
regiment au fost organizate şi desfăşurate cursuri de
specializare de subofiţeri mecanici şi de subofiţeri auto,
informare la care au participat generali, comandanţi de
iar din 1940 şi cursuri de specializare pentru ofiţerii
regimente de infanterie şi de cavalerie. Regimentul a
tehnici.
fost vizitat de către ofiţerii studenţi ai Şcolii Superioare
La 20 octombrie 1939 a fost înfiinţată în garnizoana
de Război şi ai Şcolilor de Aplicaţii ale armelor. A
Turda prima unitate motomecanizată din istoria
fost constituită o companie de tancuri „model”, care în
Armatei României, Brigada 1 Motomecanizată, în
perioada 18 septembrie – 11 octombrie 1937, pentru
compunerea căreia se găseau infanterie motorizată
iniţierea unităţilor de infanterie şi cavalerie, în comun (moto), tancuri, unităţi organice de sprijin motorizate
cu tancurile, a trecut succesiv prin garnizoanele Slatina, (artilerie moto), o companie de autoblindate, un pluton
Caracal, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Turnu Severin, Târgu de mitraliere autopurtate, un pluton antitanc şi un pluton
Jiu, Lugoj, Timişoara, Sibiu, Piteşti. motociclişti.

44 2 (52) 2011 document


Evenimente notabile au loc în ceea ce priveşte
TANCURILE, deoarece începând cu 1 noiembrie 1939,
Regimentul Carelor de Luptă s-a transformat, după 18
ani, în Regimentul 1 Care de Luptă, concomitent luând
fiinţă Regimentul 2 Care de Luptă (dislocat iniţial în
garnizoana Târgu Mureş).
Regimentul 1 Care de Luptă, al cărui comandant
la acea dată era colonelul Ioan Beldiceanu, era constituit
din două batalioane, fiind înzestrat cu 126 care de luptă
uşoare, de fabricaţie cehoslovacă, model „Skoda R.2”.
Regimentul 2 Care de Luptă comandat de colonelul
Aurel Săndulescu, era organizat pe două batalioane şi
avea în dotare 75 de care de luptă uşoare de fabricaţie
franceză model „Renault R.35”.
În ce priveşte Cavaleria, grupurile de recunoaştere
din structura diviziilor de cavalerie, precum şi regimentul
Centrului de Instrucţie al Cavaleriei, au fost înzestrate cu
autoblindate de fabricaţie cehoslovacă „Tatra” şi „Skoda”,
precum şi care de luptă uşoare „R1. CKD”.
Spre deosebire de alte armate ale unor ţări din
Europa, în care tancurile au cunoscut o răspândire şi
dezvoltare rapidă, acest proces evolutiv în ţara noastră nu
a avut loc.
Faptul că timp de aproape două decenii, în Armata
României au existat doar cele două regimente de care
de luptă, se datorează în principal situaţiei economico-
financiare a ţării, a fondurilor insuficiente alocate
de la bugetele de stat, care nu permiteau satisfacerea
corespunzătoare a nevoilor de înzestrare ale armatei.
Din punctul de vedere al înzestrării armatei eram
dependenţi de străinătate. În consecinţă, Marele Stat
document 2011 2 (52)
studii/documente
Major a elaborat o concepţie de apărare armată a ţării
prin forţele proprii ale naţiunii.
Generalul Constantin Atanasescu, inspectorul
general al Cavaleriei (între anii 1937 – 1940), în şedinţa
Consiliului Superior al Armatei din 30 septembrie 1938,
arăta că: „situaţia ţării nu va permite o motorizare decât în
timp. Este bine să ne folosim astăzi de CAL”4.
Procesul de instrucţie cu militarii din unităţile nou
înfiinţate ale Brigăzii 1 Motomecanizate a fost afectat
de urmările „arbitrajului” de la Viena, când s-a cedat
Ungariei partea de nord a Transilvaniei. „între 31 august
şi 14 septembrie 1940, Brigada 1 Motomecanizată cu 80 de
ofiţeri şi 3 000 de oameni, 210 maşini şi 70 de motociclete
a contribuit la operaţiunile de retragere şi evacuare a
materialelor, armamentului şi muniţiilor din Cluj şi Oradea,
cu 3 detaşamente în regiunea Năsăud, Târgu Mureş şi
Topliţa”5.
„În ianuarie 1941 (19 ianuarie – n.n.), Brigada 1
Motomecanizată s-a transformat în Divizia 1
Motomecanizată, care a fost dislocată în garnizoana
Târgovişte”6 [...] În cursul lunii ianuarie 1941, Divizia 1
Motomecanizată a participat cu toate forţele la reprimarea
rebeliunii legionare”7.
În ziua de 22 februarie 1941 are loc un eveniment
remarcabil. Din această zi „conform ordinului telegrafic
al Marelui Stat Major – Secţia 1, nr. 26 din 22.02.1941,
Regimentele 1 şi 2 Care de Luptă intră în subordinea
Diviziei 1 Motomecanizată”.
Patru zile mai târziu, la 26 februarie 1941, „prin
Înaltul Decret Regal nr. 1124, Divizia 1 Motomecanizată,
care între timp a primit care de luptă, o serie de materiale
Tanc Skoda R 2
45
studii/documente
Tancul mijlociu tip T 4 cu tun lung
şi cu frână de gură
noi, autovehicule şi armament, s-a transformat în Divizia
1 Blindată”. Elementul predominant în noua divizie
îl constituiau carele de luptă „Skoda R.2” şi „R. 35” –
principalele mijloace de izbire care îi ofereau posibilitatea
să desfăşoare acţiuni de amploare în teren variat, cu
posibilităţi de manevră.
Gradul de motorizare şi mecanizare al unităţilor din
compunerea Diviziei 1 Blindate la 26 februarie 1941
Regimentul 1 Care de Luptă era dislocat în
garnizoana la Târgovişte şi comandat de colonelul
Emilian Ionescu, veteran din Primul Război Mondial.
Era organizat pe două batalioane de tancuri uşoare tip
„Skoda R.2”, fiecare batalion fiind organizat pe trei
companii de care de luptă, fiecare companie având trei
plutoane.
Regimentul era înzestrat cu 91 care de luptă, 95
camioane „Tatra”, 38 de motociclete cu ataş, bucătării
rulante, grupuri electrogene.
Tancul uşor „Skoda R.2” avea o greutate de 9,4 tone,
dispunea de un tun de calibru 37 mm şi două mitraliere
de tip „ZB” de calibru 7,92 mm cu o cadenţă de tragere
de 850 lovituri/minut, (o mitralieră instalată în turelă,
cea de-a doua jos, în cutia blindată, lângă mecanicul
conductor). Focul era declanşat de către mecanicul
conductor de la un contact/buton de tragere montat într-
unul din levierele de comandă.
46
Regimentul 2 Care de Luptă era dislocat iniţial în
garnizoana Târgovişte, ulterior în garnizoana Bucureşti
şi comandat de colonelul Aurel Săndulescu, veteran din
Primul Război Mondial.
Era structurat pe 3 batalioane, înzestrate cu 75 care de
luptă „Renault 35” (R.35) şi 50 de care de luptă „Renault
FT-17”, din generaţia Primului Război Mondial, care de
luptă depăşite din punct de vedere al cerinţelor operative
ale câmpului de luptă al anului 1941.
Carul de luptă „Renault 35” avea o greutate de 10,8 tone,
dispunea de un tun de calibru 37 mm cu ţeavă scurtă
şi o puşcă mitralieră calibru 6 mm, înlocuită ulterior de
către specialiştii militari conduşi de căpitanul inginer
Gheorghe Ghiulai, cu o puşcă mitralieră tip „ZB” de
calibru 7,92 mm.
Regimentul 3 Infanterie (Vânători) motorizat
era dislocat în garnizoana Târgovişte şi comandat de
colonelul Constantin Nistor, veteran din Primul Război
Mondial.
Avea în organică două batalioane, fiecare batalion
(motorizat până la nivel grupă) cu câte trei companii de
infanterie şi o companie de mitraliere. Fiecare companie
avea trei plutoane de infanterie, fiecare pluton având
trei grupe de infanterie (fiecare grupă înzestrată cu
1 autocamion „Tatra”). Ca subunitate de regiment exista
Compania de armament greu (aruncătoare). Regimentul
avea aproximativ 2 300 de oameni şi 311 autovehicule.
2 (52) 2011 document

Tancuri uşoare tip R 35 în cazarma Malmaison din Bucureşti
Regimentul 1 Artilerie Grea Motorizat a fost
înfiinţat la Turda la sfârşitul anului 1940, dislocat mai
apoi în garnizoana Bucureşti şi comandat de colonelul
Gheorghe Constantinescu, veteran din Primul Război
Mondial.
Era structurat pe trei divizioane. Două divizioane,
fiecare cu câte trei baterii, erau dotate cu obuziere „Skoda”
de calibru 100 mm pe pneuri, tractate de autocamioane
„Tatra”, uşor manevrabile, noi şi foarte precise, având o
bătaie de până la 10 km. Al treilea divizion avea trei baterii
de tunuri grele lungi, de tip „Schneider” de fabricaţie
franceză, cu o bătaie maximă de 18-20 km, având o
precizie impresionantă şi tractate de autocamioane
„Skoda”.
Fiind un regiment motorizat avea în înzestrare
următoarele mijloace tehnice: camioane „Skoda” de
tracţiune pe ultimele roţi, camioane „Skoda Mops” cu
dublă tracţiune, camioane „Tatra”, maşini break mari şi
mici, de teren tip „Polski-Fiat”, motociclete solo şi cu
ataş „Zundapp”, remorci pentru muniţii şi carburanţi,
ateliere mobile de reparaţii. Fără îndoială acest regiment
de artilerie motorizat era una dintre cele mai dotate şi
moderne unităţi de artilerie din armata noastră.
Cu o forţă de aproximativ 1/3 din valoarea unei
divizii blindate germane a anului 19418, Divizia 1
Blindată română aflată sub comanda generalului de
artilerie Ioan Alecu Sion, constituită în pripă, sub
presiunea evenimentelor politico-militare, va porni în
campania din anul 1941, fără experienţă de război, spre
Prut, pentru reeliberarea Basarabiei.
La 30 iunie 1941, Divizia 1 Blindată se găsea cu
toate unităţile sale în faţa Prutului. Cu indicativul „Iureş”,
va fi „vârful de lance” al Corpului 11 Armată german,
în ofensiva impetuoasă a acestuia împotriva inamicului
din partea de nord a Basarabiei, pe direcţia Ştefăneşti –
Edineţi – Moghilev.
Sub faldurile tricolorului, ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii
din unităţile Diviziei 1 Blindate erau gata să răspundă
îndemnului generalului comandant al diviziei, „faceţi prin
document 2011 2 (52)
studii/documente
curajul vostru ca Divizia 1 Blindată a acestei ţări să fie o
pildă pentru generaţiile viitoare. Faceţi prin destoinicia şi
forţa voastră ca Divizia 1 Blindată să scrie cea mai frumoasă
pagină în cartea bătăliilor”.
În loc de concluzie
După apariţia lor, evoluţia tancurilor a dus la
consacrarea unor parametri tip apreciaţi ca o îmbinare
judicioasă între capacitatea de protecţie prin blindaj a
echipajului, puterea de foc, greutatea şi mobilitatea.
În principiu s-a ajuns la următoarea clasificare: care
de luptă (tancuri) uşoare – cu o greutate medie de până
la 20 tone, mijlocii – cu o greutate între 20 – 40 tone şi
grele – peste 40 tone.
În evocarea noastră am rămas fideli terminologiei
folosite în Armata Română, care în perioada interbelică
şi până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a
păstrat denumirea de „car de luptă”, denumire provenită
din franceză – „char de combat”, „char d’assault”.
NOTE
1
Asociaţia Naţională a Cultului Eroilor - Filiala Bacău.
2
Batalionul 631 Tancuri.
3
Nicolae Chivulescu, „Armand Călinescu, un reformator al oştirii române”,
Revista de Istorie Militară nr. 1 (53), 1999, pag. 20;
4
„Istoria armei tancuri din Armata României”, Editura Militară, Bucureşti,
2001, pag. 68;
5
Arhivele Militare Române, Fond Divizia 1 Blindată, dosar nr. crt. 949/1, fila 7,
12 verso, 13, 16;
6
Locotenent-colonel Constantin Onişor – „Curs introductiv de tactica
tancurilor”, Academia de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, pag. 145;
7
Arhivele Militare Române, Fond Divizia 1 Blindată, dosar nr. crt. 549/2,
f. 8 – 9.
8
Divizia blindată germană în anul 1941 dispunea de: „130 care de luptă
mijlocii, 79 care de luptă uşoare, 160 transportoare blindate”.
The creation of Romanian Division 1 Armoured –
an important event in the mechanization
and the modernization
of the land troops from Romanian Army –
Colonel (r.) George Gheorghiu,
Major Ioanid Cătălin Diaconu
Abstract: Tank branch was established in 1919.
It had an evolution that was influenced by the new
military doctrine.
The article presents the main moments till 1941,
emphasizing the organization, the equipment and
the management of the armoured units.
Keywords: tank, armoured, division,
mechanization, unit
47
studii/documente

ORGANIZAREA NAŢIUNII ŞI TERITORIULUI

PENTRU APĂRARE ÎN CONCEPŢIA CONSILIULUI SUPERIOR
AL APĂRĂRII ŢĂRII DIN PERIOADA INTERBELICĂ
Luminiţa GIURGIU1

ctul normativ fundamental pentru întreaga politică studiază toate chestiunile în legătură cu Apărarea Naţională
A interbelică de pregătire a României pentru o şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a planului general fixat
eventuală agresiune a fost Legea asupra organizării naţiunii de guvern” (articolul 17).
şi teritoriului pentru război, votată de Senat şi Adunarea Potrivit articolului 18 în cadrul fiecărui minister se
Deputaţilor în aprilie 1933 şi promulgată prin Decretul crea o structură specială cu atribuţia „de a pregăti şi executa”
nr. 1245 publicat în Monitorul Oficial nr. 96 în 27 aprilie mobilizarea. În vederea armonizării planurilor cu directivele
1933. Ministerului Apărării Naţionale, pe lângă fiecare minister
Guvernul era răspunzător de pregătirea naţiunii şi era detaşat câte un ofiţer de stat major „care va fi ţinut la
teritoriului pentru timp de război. Prevăzând din timp de curent cu toate lucrările care interesează apărarea naţională
pace necesităţile Apărării Naţionale trebuia şi va lucra cu organele ministerului unde este
„să ia măsurile necesare pentru ca în timpul detaşat, pe baza instrucţiunilor primite de la
războiului să satisfacă atât trebuinţele armatei, Ministerul Apărării Naţionale (M.St.M.)”
cât şi ale populaţiei” (articolul 2). (articolul 18).
Erau vizate: „a) organizarea forţelor Pe lângă ministerele existente în timp de
militare; b) orientarea opiniei publice astfel pace, la război se putea crea şi un minister al
ca întreaga naţiune să fie conştientă de armamentului şi muniţiilor.
eforturile ce i se cer pentru apărarea naţională; Anual, la o dată precizată de Consiliul
c) dezvoltarea industriei, agriculturii şi de Miniştri, fiecare departament trebuia să
comerţului în legătură cu nevoile apărării întocmească un raport, pe care trebuia să îl
naţionale; d) organizarea şi dezvoltarea tuturor înainteze Consiliului Superior al Apărării
mijloacelor de comunicaţii şi transport, pentru Ţării, care urma la rândul său să întocmească
a satisface atât nevoile armatei, cât şi cele ale Gheorghe Tătărescu o sinteză pe care să o prezinte, cu avizul
populaţiei; e) pregătirea preregimentară a preşedintelui Consiliului de Miniştri, regelui în
tinerilor de la vârsta de 19 la 21 ani; f ) organizarea defensivă prima şedinţă (articolul 21).
a teritoriului” (articolul 3). Potrivit dispoziţiilor finale „trecerea de la starea de pace
Cetăţenii cu obligaţii militare făceau parte din forţele a naţiunii la starea război se ordonă prin decret regal”.
militare, tinerii sub 18 ani şi femeile putând să fie folosiţi la În aprilie 1934, Gheorghe Tătărescu – preşedintele
muncă pentru producţia de război. Consiliului de Miniştri, se adresa colaboratorilor săi –
Pentru apărarea naţională se puteau „rechiziţiona pe miniştri de Interne, Externe, Instrucţiei Publice, Cultelor
toată întinderea teritoriului naţional sau apele româneşti şi Artelor, Agriculturii şi Domeniilor, Muncii, Sănătăţii şi
bunurile de orice natură aparţinând locuitorilor ţării” Ocrotirilor Sociale, Industriei şi Comerţului, Lucrărilor
(articolul 9). Publice şi Comunicaţiilor, Apărării Naţionale, Finanţelor,
Guvernul fixa scopul politic al războiului, coordonând Armamentului şi Marelui Stat Major – arătând că lucrările
toate ramurile de activitate naţională, punând la dispoziţia de mobilizare deosebit de importante pentru apărarea
Comandamentului de Căpetenie toate mijloacele solicitate. naţională nu au fost întocmite la timp şi nu a fost păstrat
Potrivit articolului 15 „Comandamentul de Căpetenie secretul lor. În baza articolului 18 din Legea pentru
al Armatei, care are în sarcina sa conducerea operaţiilor organizarea naţiunii şi teritoriului pentru război, Marele Stat
militare, va avea deplină libertate de acţiune şi nu va fi Major delegase, începând cu 18 septembrie 1933, câte un
stânjenit în conducere”. ofiţer pe lângă fiecare minister cu atribuţii în domeniul
Sarcina întocmirii Planului general de pregătire a apărării naţionale.
naţiunii şi teritoriului pentru război revenea Guvernului, Pentru asigurarea unei bune colaborări au fost aprobate
prin preşedintele Consiliului de Miniştri, care avea „ca Instrucţiunile privitoare la funcţionarea delegaţilor M.A.N.2 pe
organ ajutător Consiliul Superior al Apărării Ţării, care lângă ministere, urmând ca titularii de departamente să ia

48 2 (52) 2011 document


Regele Carol al II-lea, prinţul Mihai, generalul Constantin Ştefănescu-Amza,
generalul Henri Gorsky, comandorul Gheorghe Koslinski şi generalul Constantin Ilasievici
măsuri pentru a asigura „încadrarea serviciilor de mobilizare
[...] cu personal complet şi cât mai bine selecţionat,
menţinerea secretului lucrărilor de mobilizare [şi]
cunoaşterea de către personalul de direcţiune şi conducere
[...] a atribuţiilor delegaţilor Marelui Stat Major”3.
Considerăm a fi de interes prezentarea actului normativ
evocat.
***
Preşedinţia Consiliului de Miniştri
Instrucţiuni privitoare la funcţionarea delegaţilor
M.A.N. pe lângă ministere
I. Dispoziţii generale.
Art. 1. Pentru îndeplinirea prescripţiilor legii asupra
organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de război,
publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 27 aprilie 1933,
se detaşează pe lângă fiecare minister (inclusiv Preşedinţia
Consiliului de Miniştri), conform art. 184 din această lege,
câte un ofiţer de stat major (maior sau locotenent-colonel).
Art. 2. Ofiţerii detaşaţi trebuie să menţină un contact
permanent între Marele Stat Major – care conduce şi
coordonează activitatea lor – şi ministere.
Art. 3. Scopul, aplicarea şi executarea lucrărilor ce
revin fiecărui minister sunt prevăzute în L.O.N.T.5 şi în
regulamentul de aplicare acestei legi.
document 2011 2 (52)
studii/documente
În general, rolul lor trebuie să se mărginească la
executarea lucrărilor, ce sunt în legătură cu apărarea ţării,
din departamentul pe lângă care sunt detaşaţi.
Delegaţii vor îndruma, supraveghea şi asigura
funcţionarea serviciului mobilizării înfiinţat şi organizat în
acest scop pe lângă fiecare departament.
Art. 4. Delegaţii vor asigura păstrarea secretului
lucrărilor şi corespondenţei militare în legătură cu apărarea
naţională, în care scop:
- este necesar să existe pe lângă fiecare serviciu de
mobilizare o registratură specială, care să primească, să
distribuie şi să expedieze corespondenţa după instrucţiunile
date în acest sens;
- toată corespondenţa venită de la autorităţile militare
se deschide de delegatul M.A.N. şi o repartizează:
a) fie serviciului mobilizării, care o înregistrează;
b) fie direcţiilor sau serviciilor din ministerul respectiv,
a cărei soluţionare o urmăreşte;
- toată cealaltă corespondenţă (care nu este secretă)
se deschide de şeful serviciului, după care este văzută de
delegatul M.A.N., se înregistrează, apoi se repartizează
birourilor acestui serviciu.
II. Atribuţii.
Art. 5. Atribuţiile delegaţilor M.A.N. pe lângă
departamente sunt cele prevăzute în art. 196 din L.O.N.T.,
pentru a asigura:
49
studii/documente
Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu - personalităţi marcante ale perioadei interbelice
- organizarea de război a serviciilor centrale şi
exterioare a departamentului unde sunt detaşaţi;
- încadrarea de război a acestor servicii prin lucrările
întocmite conform Instrucţiunilor M.St.M., relativ la
mobilizarea autorităţilor civile, asigurând funcţionarea
departamentului în timp de război;
- controlul şi evidenţa tabelelor Md.A.C. şi a carnetelor
de mobilizare (Regulamentul mobilizării autorităţilor
civile);
- evidenţa funcţionarilor înscrişi în bugetul statului pe
naţionalităţi şi origine etnică;
- pregătirea lucrărilor de evacuare ale instituţiilor,
bunurilor şi personalului din zonele ameninţate şi ordonate
de M.St.M.;
- coordonarea lucrărilor necesare stabilirii datelor, pe
baza cărora urmează ca ministerul de resort să întocmească
planul special ce-i revine în cadrul planului general de
organizarea naţiunii şi teritoriului pentru război.
Art. 6. În afară de atribuţiile generale arătate mai sus,
delegaţii M.A.N. au atribuţii speciale corespunzătoare
departamentului pe lângă sunt ataşaţi şi anume:
a) Pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri:
- asigură o permanentă legătură între Preşedinţia
Consiliului de Miniştri, Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul de Stat al Armamentului şi Muniţiilor, Marele
Stat Major şi Consiliul Superior al Apărării Ţării, în scopul
ca rezolvarea chestiunilor ce interesează apărarea naţională
să fie uşurate cât mai mult,
- ţine evidenţa lucrărilor Preşedinţiei Consiliului de
Miniştri referitoare la apărarea ţării, trimise spre rezolvare
50
de diferite departamente, autorităţi etc., asigurând păstrarea
secretului lucrărilor ce i-au fost încredinţate;
- informează, la cerere, Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, despre desfăşurarea programului de organizarea
naţiunii şi teritoriului pentru război, stabilit de Consiliul
Superior al Apărării Ţării;
- în cazul când Preşedinţia Consiliului de Miniştri
ar avea nevoie de date complementare pentru rezolvarea
chestiunilor urgente în legătură cu apărarea naţională,
ofiţerul delegat al M.St.M. va furniza aceste date luând
legătura cu departamentele şi autorităţile respective.
b) Pe lângă Ministerul de Interne:
- în legătură cu Secţia I-a din M.St.M., pregăteşte
lucrările relativ la recrutare, mobilizare şi rechiziţii pentru
război şi pentru manevre, astfel ca ceste operaţiuni să se facă
în bune condiţii;
- colaborează la lucrările privitoare la protecţia
populaţiei civile;
- îndrumă şi controlează lucrările relativ la încadrarea
pentru mobilizare a ministerului;
c) Pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului:
Ia parte la întocmirea lucrărilor de mobilizare şi
anume:
- statistica stabilimentelor, depozitelor şi
întreprinderilor stabilind potenţialul pentru fiecare, în
legătură cu Ministerul Apărării Naţionale (Direcţia
Tehnică);
- statistica materialelor şi resurselor în legătură cu
M.A.N. (Direcţia Tehnică);
- face propuneri relativ la stocarea din timp de pace a
materiilor prime şi a combustibilului ce nu s-ar afla în ţară;
2 (52) 2011 document

Regele Carol al II-lea şi prinţul Mihai
la pavilionul Reginei din portul Constanţa
- studiază nevoile şi propunerile făcute de fiecare
departament în legătură cu mobilizarea industrială şi în
special nevoile armatei;
- ia măsuri de satisfacerea nevoilor armatei făcând
propuneri asupra mijloacelor şi posibilităţilor de realizare,
prin alegerea stabilimentelor pe categorii, dotarea cu
utilaj şi instalaţii; completarea stocului cu materii prime
şi combustibil, încadrarea cu personal tehnic, planul de
producţie.
Pregăteşte mobilizarea industrială care comportă:
- întocmirea statisticii cu capacitatea industrială a
ţării;
- calcularea necesarului pentru un an de război în
diferite articole pentru nevoile populaţiei şi economia
generală a ţării;
- alegerea stabilimentelor industriale pe categorii la
război (B.,C. şi D.) şi repartizarea la fiecare a produselor ce
urmează a fabrica la război pentru a acoperi necesarul;
- studiază mişcarea materiei prime şi a combustibilului
la mobilizare.
d) Pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale:
- în legătură cu organele respective pedinte de
departamentul pe lângă care este detaşat, ţine evidenţa
mâinii de lucru pentru toate categoriile de industrii;
- ia măsuri pentru organizarea mânii de lucru, cerută
respectiv de industrie şi agricultură, mai ales în ceea ce
priveşte activitatea acestora pe timp de război;
- ia măsuri pentru asigurarea recrutării, formării şi
selecţionării meseriaşilor specialişti de toate categoriile, mai
ales acei necesari industriei de război, astfel ca să predomine
elementul românesc;
- studiază retribuţiile (salariu) ce s-ar cuveni diferitelor
categorii de personal destinat să lucreze pentru apărarea
naţională;
- studiază şi propune în legătură cu organele respective
organizarea învăţământului muncitoresc;
- studiază şi propune legiferarea drepturilor
lucrătorului decedat în fabrică în timpul războiului, care să
fie egală cu a luptătorilor de pe front;
- se interesează de dezvoltarea, încadrarea şi utilarea
spitalelor, precum şi de organizarea serviciului medical la ţară:
document 2011 2 (52)
studii/documente
e) Pe lângă Ministerul Instrucţiei Publice:
Studiază şi face propuneri relativ la:
- pregătirea preregimentară a tinerilor de la 19-21
ani;
- pregătirea naţiunii din punct de vedere moral,
naţional, patriotic şi fizic;
- diferite lucrări de statistică ce ar putea interesa
apărarea naţională.
f ) Pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor:
Studiază şi face propuneri relativ la:
- mobilizarea personalului şi a mijloacelor;
- executarea transporturilor pentru completarea
lipsurilor din regiunile sărace;
- aplicarea Planului de cultură şi producţie, fixând
suprafeţele cultivate pe categorii de cereale, organizând
mijloacele şi stabilind planul de lucru;
- strângerea, depozitarea şi repartizarea recoltei;
- stabilirea existentului şi necesarului pe întreaga ţară;
- ţine evidenţa zonelor împădurite şi despăduririle,
care interesează nevoile apărării ţării;
g) Pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice şi
Comunicaţiilor:
Studiază şi face propuneri pentru a se realiza:
- o bună funcţionare la mobilizare a tuturor
administraţiilor ce depind de acest departament;
- stabilirea potenţialului de război existent la C.F.R.,
căile fluviale, maritime, drumuri, transmisiuni, telegrafice şi
telefonice.
Urmăreşte şi informează Marele Stat Major de lucrările
ce se execută la:
a) Regia Autonomă P.T.T.
• construcţii de noi reţele;
• îmbunătăţiri aduse reţelelor;
• starea lor şi a aparatelor;
b) Direcţia Generală a Drumurilor
• refaceri sau clasări de drumuri;
• construcţii noi şi îmbunătăţiri;
• starea drumurilor;
• evidenţa lucrărilor de artă;
c) Regia Autonomă P.C.A.7
• starea vaselor existente;
• înzestrări cu noi vase;
• îmbunătăţirea şantierelor şi docurilor;
d) Regia Autonomă C.F.R.
• construcţii de noi linii sau modificări;
• îmbunătăţiri şi instalaţii la gări;
• înzestrări de material rulant.
- în caz de grevă sau tulburări interne, delegatul
conlucrează la asigurarea transporturilor conform
instrucţiunilor M.St.M.;
- ofiţerul delegat reprezintă Marele Stat Major în
comisiile în care departamentul respectiv cere un delegat al
M.St.M.;
h) Pe lângă Ministerul de Finanţe:
Execută lucrările pregătitoare constând din:
- estimarea financiară a necesarului pentru un an de
război;
51
studii/documente
- estimarea resurselor financiare actuale pentru a
se vedea măsura în care poate satisface nevoile armatei
populaţiei civile şi economia generală a ţării;
- studiul modalităţilor de finanţare a războiului;
- lucrările de încadrare pentru mobilizarea ministerului
respectiv;
i) Pe lângă Ministerul Afacerilor Străine:
- asigură o permanentă legătură între Ministerul
Afacerilor Străine, Ministerul Apărării Naţionale, Marele
Stat Major în scopul ca, rezolvarea chestiunilor ce interesează
apărarea naţională să fie cât mai uşurate; studiază şi ţine
evidenţa tuturor convenţiilor internaţionale, al căror obiect
interesează apărarea naţională, având o permanentă legătură
cu biroul tratatelor de la Consiliul Superior al Apărării Ţării
şi Secţia a II-a din M.St.M.;
- îndrumă şi controlează lucrările de mobilizare ale
acelui departament.
III. Funcţionarea.
Art. 7. Ofiţerii delegaţi lucrează, după caz, cu domnii
miniştri subsecretari de stat şi secretarii generali. Se
informează şi cere datele necesare directorilor generali, şefi
de instituţie şi case autonome.
Art. 8. Culege date de la toate departamentele pentru
întocmirea şi aplicarea planului special al ministerului
respectiv.
Art. 9. Delegatul M.A.N. (M.St.M.) va întocmi
trimestrial o dare de seamă, pe care o va înainta Marelui
Stat Major, arătând stadiul lucrărilor de mobilizare, greutăţi
întâmpinate şi propuneri.
Art. 10. Ofiţerii delegaţi pe lângă departamentele
ministeriale conlucrează la întocmirea dării de seamă
anuale prevăzută de art. 218 din Legea organizării naţiunii
şi teritoriului pentru timp de război.
Preşedintele Consiliului de Miniştri
Gheorghe Tătărescu
Ministrul Apărării Naţionale
General de divizie N. Uică
***
În iulie 19359,Marele Stat Major se adresa Secretariatului
Consiliului Superior al Apărării Ţării exprimându-şi avizul
cu privire la Planul general prevăzut în Legea organizării
naţiunii şi teritoriului pentru război.
Între alte obligaţii ale ministerelor, foarte interesantă
ni s-a părut prevederea potrivit căreia Ministerul de Interne
era obligat la „orientarea opiniei publice astfel ca întreaga
naţiune să fie conştientă de eforturile ce i se cer pentru
apărarea naţională” (articolul 3, lit. b).
Scopul propus se putea atinge prin înfiinţarea unei
emisiuni „ora radio pentru apărarea naţională” la care
„emeriţi conferenţiari civili şi militari [...] ar ţine săptămânal
prelegeri la Postul Radio Bucureşti”; sprijinirea publicaţiilor
sau înfiinţarea unei publicaţii dispuse să desfăşoare a
intensă propagandă „de orientare asupra apărării naţionale”;
instituirea „odată pe an a «Zilei Armatei» pentru
realizarea fuziunii sufleteşti între Naţiune şi Armată”
(s.n.) şi introducerea şi sprijinirea „filmelor cinematografice
care ar corespunde scopului de propagandă fixat”10.
52
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei.
2
Ministerul Apărării Naţionale.
3
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, dosar nr. crt. 33/1934, f. 30.
4
Art. 18. Pregătirea şi executarea mobilizării fiecărui departament ministerial
este asigurată de un organ special existent din timp de pace pe lângă ministerul
respectiv. În scopul de a armoniza lucrările diferitelor departamente cu ale
Ministerului Apărării Naţionale şi a se obţine astfel maximum de folos, se
va detaşa pe lângă fiecare minister un ofiţer de stat major, care va fi ţinut la
curent cu toate lucrările care interesează apărarea naţională şi care va lucra cu
organele ministerului unde este detaşat pe baza instrucţiunilor primite de la
Ministerul Apărării Naţionale (M.St.M.).
5
Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de război.
6
Pe lângă atribuţiile prevăzute în legea de organizare a ministerelor,
departamentele de mai jos, mai au şi următoarele, în legătură cu organizarea
naţiunii şi teritoriului pentru timp de război: Ministerul de Interne colaborează
cu Ministerul Apărării Naţionale la tot ce e necesar pentru ca pregătirea şi
executarea lucrărilor de apărare naţională să se facă în bune condiţii. Pregătirea
şi executarea evacuării persoanelor şi bunurilor din zonele ameninţate. Cenzura
presei şi a publicaţiilor de orice fel. Asigură protecţia populaţiei civile contra
atacurilor aeriene, având concursul tehnic al Ministerului Apărării Naţionale.
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale este însărcinat cu strângerea, organizarea
şi distribuirea mâinii de lucru necesară diferitelor lucrări şi întreprinderi ce
interesează apărarea naţională. Completarea personalului specializat necesar
diferitelor exploatări publice sau private care lucrează pentru apărarea naţională,
se va putea face cu oamenii, pe care Ministerul Apărării Naţionale îi va pune
la dispoziţie în acest scop. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor intensifică
producţia agricolă, astfel ca la mobilizare să poată satisface nevoile armatei,
populaţiei civile, precum şi economia generală a ţării. Ia măsuri pentru împăduriri
şi opreşte despăduririle în acele regiuni ce vor fi indicate de Ministerul Apărării
Naţionale (M.St.M.). Ministerul Industriei şi Comerţului organizează industria
naţională astfel încât să satisfacă cu propriile ei mijloace toate cerinţele apărării
naţionale. Ministerul Apărării Naţionale face guvernului propunerile necesare
în tot ce interesează apărarea naţională şi colaborează cu celelalte departamente
pentru aducerea la îndeplinire a planului general stabilit de Consiliul Superior
al Apărării Ţării. Hotărăşte regiunile în care se pot instala fabricile interesând
apărarea naţională şi reglementează condiţiile tehnice pe care trebuie să le
îndeplinească produsele acestor fabrici.
7
Regia Autonomă a Porturilor şi Comunicaţiilor pe Apă.
8
Art. 21. În fiecare an, la data fixată de preşedintele Consiliului de
Miniştri , fiecare minister va întocmi un raport asupra pregătirii de război a
departamentului respectiv, pe care-l va înainta Consiliului Superior al Apărării
Ţării. Consiliul Superior al Apărării Ţării va întocmi un raport general asupra
pregătirii organizării naţiunii pentru timp de război. Acest raport, împreună
cu avizul preşedintelui Consiliului de Miniştri va fi prezentat M.S. Regelui, la
părima convocare a Consiliului Superior al Apărării Ţării.
9
A.M.R., Fond M. St. M. – Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 5/1935-1936, f. 27.
10
A.M.R., Fond M. St. M. – Secretariatul C.S.A.Ţ., dosar nr. crt. 5/1935-1936, f. 27.
The organization of the nation and the territory
in the conception of the Homeland Superior
Defense Council in interwar – Luminiţa Giurgiu
Abstract: The main law of the whole conception
regarding Romania’s defense system was the
Law concerning the nation and the territory. The
Homeland Superior Defense Council had the task
to create a General Plan for National Defense, based
on the plans that were made by the departments that
had responsibilities in the field.
Keywords: national defense, Homeland
Superior Defense Council, general plan, General
Staff, instructions
2 (52) 2011 document
 studii/documente

PRO MEMORIA:
ARTISTUL PLASTIC LYDIA KOTZEBUE

Virgiliu Z. TEODORESCU

L ydia, fiica lui Nicolae Suchanov, funcţionar avea neamuri. Dacă s-ar fi întors în Rusia, soţul ei, general-
la primăria oraşului Saratov1, s-a născut la locotenent conte ar fi fost împuşcat de revoluţionarii
9 decembrie 1885. Oraşul copilăriei era o veche localitate bolşevici. Adoptând această hotărâre s-au stabilit iniţial la
situată pe malul fluviului Volga. Tânără, în preajma Bolgrad, în sudul Basarabiei. Aici, pentru a asigura existenţa
războiului ruso-japonez din anii 1904-1905, s-a căsătorit familiei, Lydia şi-a deschis un magazin de jucării pe care
cu ofiţerul Gladky. Principalele zone ale confruntărilor le făcea singură din lemn, carton şi alte materiale. Modela
au fost Port Arthur2 şi Peninsula Liaodomg, împreună cu capete de păpuşi pe care le picta după ce erau arse, apoi le
calea ferată care lega Port Arthur de Harbin. Într-una din făcea corpuri şi îmbrăcăminte.
aceste lupte pe front a murit soţul Lydiei. În următorii Generalul Pavel Kotzebue a solicitat acordarea unei
ani ea şi-a completat studiile, valorificând calitatea de pensii în conformitate cu gradul său. După legile române
bună desenatoare, modelatoare, precum şi de atunci, generalii de corp de armată nu ieşeau
inventivitatea care o ajutau să elaboreze o la pensie, rămânând activi până la sfârşitul vieţii.
diversitate de lucrări plastice. Astfel în 1914 Ca să obţină pensionarea, i s-a scăzut din grad
a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte printr-un decret regal, devenind astfel general
din Moscova, obţinând diploma de sculptor. de divizie. Au abandonat locuinţa din Bolgrad
Marea conflagraţie mondială care a integrat şi s-au stabilit la Bucureşti, unde, la domiciliul
şi Rusia în rândurile combatanţilor a din strada Brutari nr. 1, artista şi-a înjghebat un
reclamat o mare participare umană, inclusiv atelier de sculptură.
a femeilor. Treptat, în condiţiile amplei acţiuni de
În 1917, fiind în Odessa, din partea refacere a ţării, a cunoscut viaţa artistică,
conducerii provizorii, în calitate de „artistă atelierele, sălile de expoziţii, artiştii, dar şi
a poporului”, i-a fost încredinţată misiunea comanditarii, precum şi pe criticii şi oamenii
redeschiderii teatrului, care fusese abandonat. presei care frecventau şi scriau despre creaţia
Aici a pictat decorurile şi s-a ocupat şi cu artistică. A fost prilejul să cunoască realizări,
Sculptoriţa Lydia Kotzebue
scenografia şi coregrafia. tendinţe, dar şi numeroase decepţii. Orele de
A fost perioada când s-a ajuns la confruntările dintre modelaj au adus în propriul atelier o serie de persoane cu
cei fideli vechiului regim şi cei ce acţionau pentru înlăturarea experienţă, iubitori de artă şi chiar colecţionari de artă.
privilegiilor. A fost perioada când Lydia a participat În anul 1924, Lydia a participat la Salonul Oficial reluat
voluntar la îngrijirea răniţilor ca infirmieră. Aşa a ajuns să din iniţiativa Ministerului Artelor cu lucrarea „Portretul
acorde cuvenita asistenţă celor din rândurile unităţilor ruse domnişoarei D”. Catalogul i-a consemnat participarea
dislocate pe frontul din Moldova, care, teoretic, ca aliate, la poziţia 219, precizând că lucrarea era turnată în gips.
acţionau, cooperând cu unităţile române. A avut astfel Artista a revenit în respectivul deceniu, prezentând în 1926
posibilitatea să vadă multe, atât ca suferinţă umană, cât şi ca în incinta Palatului Ateneului Român lucrarea „Pieta”, piesă
diversiuni propagandistice. turnată în gips, catalogul consemnând-o la poziţia nr. 328,
Între cei răniţi s-a aflat şi generalul conte Pavel iar la cel din 1930 a participat cu lucrarea „Orfeu” turnată în
Kotzebue3 care, într-o luptă, şi-a rupt piciorul în urma unei gips înscrisă în catalog la poziţia 270.
lovituri de la o rătăcită schije de obuz. Acesta în anul 1918 a La 1 aprilie 1926 artista a avut şi o expoziţie personală
ajuns în Basarabia, fiind comandantul Armatei a 6-a ruse pe în sala Mozart4 de pe Calea Victoriei, reuşind să se exprime
frontul de la Nămoloasa - Galaţi, având sub comanda sa şi un monumental şi în lucrări de mici dimensiuni, care au fost
grup de aviaţie. Acordându-i îngrijirile cuvenite, vindecarea vândute foarte bine. Una, intitulată „J’y suis, j’y reste”,
şi convalescenţa i-a apropiat, ajungând la căsătorie. mărime naturală reprezentând o femeie aşezată pe umerii
Cum evenimentele din Rusia evoluau spre înlăturarea unui bărbat, a fost cumpărată de o familie franceză - Boissy.
regimului ţarist şi totala descompunere a unităţilor militare Altă figurină, „Sacagiul” (mărime circa 50 cm turnată
care ajunseseră să-şi conteste conducătorii, au considerat ca în bronz) a fost cumpărată de Constantin Cantacuzino
salvatoare rămânerea pe teritoriul României, unde generalul şi „Femeia cu copilul în furtună”, turnată în bronz, de

document 2011 2 (52) 53

studii/documente
circa 40-50 cm, de Regina Maria, care a vizitat expoziţia.
Lucrarea „Vine automobilul”, în mărime naturală, de o
gingăşie fără seamăn, reprezentând cinci capete de copii
privind peste gard, reprodusă în marmură, nu se ştie cine a
cumpărat-o.
În majoritatea cazurilor, în lucrările sale se inspira din
mizeria şi suferinţa oamenilor, mai ales ale copiilor. Astfel
prezintă la o expoziţie „Doi orfani” (mărime naturală),
„Copil basarabean refugiat” şi „O pereche pe Griviţa”.
În catalogul expoziţiei mai sunt înscrise: „Bustul
prinţesei Alexandra Cantacuzino5”, lucrare dăltuită în
marmură, mărime naturală. Un alt bust o reda pe „M-lle
Maria Ghica”. Cităm alte câteva titluri de lucrări expuse:
„Fată”, „Rugăciune”, „Pieta”, „Copil adormit”, „Tristeţe”,
„Amazoană rănită”. A redat aspecte din viaţa ţăranilor,
creând astfel statuete sugestive prin ritmul compoziţional,
cum sunt: „Copil cu măgar”, „Copilă cu viţel”, „Cioban”,
„Copilă cu gâşte”, „Doină”, „Cal cu mânz”, „Căprioară”. În
ordinea catalogului au mai fost: „Flirt”, „Idilă amoroasă”,
„Povestire”, „Pierrot”, „Copii”, „Nud”, „Fetiţe”, „Muncă”.
Toate au fost remarcate de criticii de artă, considerent
pentru care au fost reproduse pe cărţi poştale ilustrate, pe
ele figurând titlul lucrării şi numele autoarei.
De asemenea, a mai primit o comandă pentru un
concurs hipic internaţional, ţinut la Bucureşti, respectiv o
cupă de circa 40 cm având reliefate trei capete de cai.
Rezultate remarcabile a obţinut şi la executarea
portretelor care se impun prin realismul figurilor înfăţişate.
Astfel a executat, dăltuit în marmură un bust al soţiei
pianistului Culibin, redată în mărime naturală.
Alte două busturi, după modelare au fost turnate
în bronz. Ele evocă pe iluştrii savanţi bacteriologi Louis
Pasteur6 şi Claude Bernard7, lucrări care au fost comandate
de Institutul de Seruri şi vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”8, azi
fiind aşezate în holul acestui institut, unde poate să le admire
oricine din România, dovedind adevărata virtuozitate în
modelaj a sculptoriţei. A fost prilejul ca savantul dr. Ioan
Cantacuzino să o cunoască şi să-i aprecieze calităţile
de artistă plastică şi gradul de receptare şi colaborare cu
comanditarii.
Încununarea acestei aprecieri a fost oferită de modul
cum i-a fost predată misiunea şi sprijinită pentru realizarea
monumentul „Eroilor Aerului”. Această lucrare i-a revenit
atunci când artista ajunsese la deplina dezvoltare a talentului
său şi a consacrat-o ca artistă matură pe deplin formată.
Iniţiativa realizării acestui monument ca simbol al cinstirii
tuturor zburătorilor datează încă din anii războiului.
Ulterior, în 1923, când s-a pornit efectiv la parcurgerea
tuturor treptelor spre realizare, iniţiatorii s-au confruntat
cu numeroase probleme. Găsirea fondurilor, desemnarea
tematicii care să conducă la mobilizarea executanţilor
machetelor monumentului şi care urmau să fie analizate,
apreciate pentru a desemna pe viitorul executant, locul unde
să fie amplasat şi alte multe pe care iniţial nici nu le-au
54
întrevăzut ca motive de întârziere, de tergiversare care să
reclame în ultimă instanţă circa un deceniu şi jumătate de
eforturi ale celor care au considerat că nu aveau dreptul să
abandoneze acest proiect.
Se poate aprecia că pentru iniţiatori, membrii juriilor
care au analizat lucrările participanţilor, cele cu care s-au
confruntat au constituit temei de cunoaştere, de exprimare
a unei permanente exigenţe menită a asigura în final o
realizare reprezentativă, care să dea garanţia perenităţii în
timp a lucrării. Ideea aviatorilor a antrenat pe parcursul
anilor o diversitate de discipline care, prin ideile enunţate,
au contribuit la elaborarea tuturor celor necesare bunei
coordonări a fiecărei etape. Recurgem la un exemplu care s-a
dovedit deosebit de util în ultimă instanţă. La fiecare etapă
a concursurilor, juriile în momentul când au sesizat notorii
rezolvări parţiale au procedat la premierea respectivilor
concurenţi, dobândind prin premiul acordat dreptul de
proprietate a ideii. A fost astfel apreciată ideea sculptorului
Ioan Schmidt care a preconizat ca în partea terminală să
plaseze un Icar în postura momentului luării zborului.
Concomitent cei care au procedat la strângerea
fondurilor necesare au diversificat formele prin care
dobândeau leu de leu, pentru a-l capitaliza la bănci, pentru
a putea asigura plăţile necesare. Printre alte multe formule
uzitate s-a procedat la filmări aeriene ale Bucureştiului.
Cu aceste imagini au fost editate o serie de cărţi poştale
ilustrate9 care au fost operativ oferite publicului. Sume
modice au fost astfel obţinute, dar prin tirajele reeditărilor
încasările au adus o contribuţie care s-a alăturat cotizaţiilor,
chetelor, spectacolelor, balurilor, tombolelor aducătoare de
alte fonduri. Dacă la 1925-1927 se considera că sumele
obţinute, la care se adăugau dobânzile, ajungeau pentru
achitarea cheltuielilor, devalorizarea intervenită după 1927,
falimentul unor bănci a obligat pe iniţiatori să procedeze
spre finalul deceniului la reluarea acţiunilor de strângere a
fondurilor necesare.
Revenim la problema desemnării viitorului realizator.
Lansarea primului concurs de machete a reunit la 20 iunie
1925, la Ateneul Român piesele realizate de concurenţi.
Diversitatea, proporţiile au relevat carenţele pretenţiilor
formulărilor beneficiarilor. Acest prim concurs pentru
desemnarea celui mai bun proiect la care au participat
peste 20 de artişti de prestigiu, printre care: Ion Jalea10,
Ion Faur11, Oscar Spaethe12, Ioan C. Dimitriu - Bârlad13,
Spiridon Georgescu14, Corneliu Medrea15, Lydia Kotzebue
ş.a., a determinat pe organizatori să-şi reformuleze tematica
concursului de mai multe ori, devenind mai exigenţi de la o
etapă la alta şi totodată preluând idei salutare chiar şi de la
concurenţi.
La începutul anului 1927 a avut loc ultimul concurs
cu această temă. Fiind un concurs anonim, machetele aveau
câte un număr, un motto şi un plic sigilat cu numele şi
adresa sculptorului. S-a procedat şi la un sondaj de opinie
din partea vizitatorilor. La intrare, aceştia primeau câte o
2 (52) 2011 document
 studii/documente

hârtie, pe care trebuiau a monumentului Ştefan

să scrie numărul cel Mare şi Sfânt. Ei
machetei preferate şi depuseseră un jurământ
să o depună la ieşire şi au semnat un proces-
într-o urnă. Macheta cu verbal, angajându-se
cele mai multe voturi a să fie imparţiali, adică,
avut drept motto: „Per indiferent cine va fi
Aspera ad Astram”. La autorul proiectului cu
deschiderea plicurilor, cele mai multe voturi,
stupoare! Concursul a aceluia să i se acorde
fost câştigat de o femeie! Premiul I şi execuţia
sculptoriţa Lydia monumentului.
16
Kotzebue . Vizionarul În urma desemnării
ei „Moto” s-a împlinit 40 câştigătorului
de ani mai târziu, odată concursului, sculptoriţa
cu începerea zborurilor Lydia Kotzebue a primit
cosmice. Este necesar scrisoarea nr. 02078
să precizăm că membrii din 22 februarie 1927,
juriului în prealabil prin care i se aducea la
enunţaseră către viitorii cunoştinţă că proiectul
concurenţi ai etapei ei a luat premiul I şi,
finale pretenţia de a implicit, urma să se
introduce în mod creator ocupe de conducerea
cele dobândite prin lucrărilor de realizare a
concursurile anterioare modelărilor la mărimea
ca elemente obligatorii. care să permită, după
Astfel „Zburătorul” lui avizare, turnarea în gips
Ioan Schmidt, apreciat şi apoi în bronz.
în 1925 de către prinţul La 11 iunie 1927 a
Carol cu prilejul fost semnat contractul
vizionării expoziţiei de Monumentul Eroilor Aerului între Lydia Kotzebue
machete, era necesar şi Comitetul constituit
să domine compoziţia pentru ridicarea acestui
viitorului monument. Prinţul interesându-se de autor monument. Din contract reieşea că sculptorul s-a angajat
aflându-i numele, prompt la tradus în româneşte apreciind să supravegheze şi construcţia radierului, a piedestalului
că sculptorul era un efectiv Faur. Astfel artistul pentru anii (obeliscul cu placarea de piatră), turnatul în bronz şi
care au urmat a fost definit cu noul nume, iar ideea fost asamblarea componentelor sculpturale. Atunci când s-a
uzitată pentru dominanta obeliscului. trecut la modelarea personajelor a fost angajat un boxer
Rezultatul sondajului a fost pentru membrii de culoare cu o reprezentativă anatomie, fizicul său fiind
Comitetului de iniţiativă şi pentru juriul concursului o reprezentativ şi pentru tăria caracterelor zburătorilor.
efectivă surpriză care obliga. Aceştia erau ilustre personalităţi, Aminteam mai sus de dificultăţile de natură financiară
implicaţi în domeniile pe care le onorau, dar şi cu experienţă cu care s-a confruntat comitetul spre finalul deceniului
în opera de înzestrare a forului public cu reprezentative al treilea ca urmare a crizei economice. Au fost anii când
monumente. Cităm pe C.G. Olănescu, preşedinte al Ligii sculptoriţa, în condiţii precare ca improvizaţie de atelier
Aeriene Naţionale Române în 1912 şi unul din creatorii pentru realizarea pieselor de mari proporţii, a recurs la
Aeroclubului Regal Român în 1922, Mihai Oromolu17, serviciile a terţi colaboratori21. Printre aceştia au fost şi cei
vicepreşedinte al Aeroclubului şi guvernatorul Băncii care pe schele au realizat structurile, au plasat lutul pentru
Naţionale, savantul medic bacteriolog Ion Cantacuzino18, a da contur formelor în concordanţă cu machetele. După
persoană implicată la timpul respectiv în alte multe concursuri avizarea în urma vizionării de către membrii comitetului
de definire a viitorului realizator, lt. col. aviator medic de iniţiativă, investitorii şi beneficiarii primari ai lucrărilor
Victor C. Anastasiu19, sufletul mobilizator al zburătorilor la s-a trecut la turnarea în gips, la tăierea în subansamble care
acţiunea de cinstire a zburătorilor, precum şi generalul Vasile să permită transportarea la turnătorie. Demersurile pentru
Rudeanu20 om cu o bună experienţă dobândită la Chişinău, colaborarea cu turnătorul şi le-a asumat dr. Ioan Cantacuzino.
unde a promovat toate cele necesare aducerii în forul public În mai 1930, sculptoriţa Lydia Kotzebue a primit înştiinţarea

document 2011 2 (52) 55

studii/documente
din partea Ministerului Aerului că lucrarea modelată de ea a
fost preluată de Vasile V. Răşcanu22, care se ocupa de turnarea
în bronz a componentelor, cizelarea care să le confere după
asamblare o totală unitate.
Deşi demersurile către Primăria Capitalei fuseseră
declanşate din primele momente ale enunţării intenţiilor,
alegerea amplasamentului era încă o problemă pentru factorii
decizionali. Erau anii când colective de arhitecţi elaborau un
plan general de sistematizare a Capitalei şi ca atare hotărârea
edililor era condiţionată de aceste definitivări.
În zona nordică, pe axul Şoselei Jianu, pornind din
vechiul „Capul Podului”, actuala Piaţa Victoriei de la
8 octombrie 1878, străvechiul drum conducea călătorul la
traversarea albiei Colentinei, pe la vadul de la Ferăstrău
(Hierăstrău, Herăstrău). În perioada interbelică zona din
dreapta fusese parcelată şi se trecuse la edificarea unor
ansambluri rezidenţiale. Chiar şoseaua la locurile de
intersectare cu alte căi rutiere fusese trasată ca să primească
în centrul acestor pieţe simboluri reprezentative. Aşa s-a
ajuns ca în primul rond să fie găzduit monumentul Eroilor
Aerului. Anul 1935 a însemnat pentru soarta viitoare a
oraşului-capitală definitivarea lucrărilor grupului de arhitecţi
care şi-au asumat elaborarea planului de sistematizare
şi primirea ca inestimabil monument simbolul cinstirii
memoriei Eroilor Aerului. Era tocmai deceniul când, după
decesul în 1929 a regentului Gheorghe Buzdugan23, şoseaua
i-a purtat numele. Ulterior s-a acordat denumirea de
bd. Aviatorilor acestei importante artere de circulaţie. După
unele surse denumirea iniţială l-ar fi definit pe Iancu Jianu.
Din momentul adoptării hotărârii s-a trecut operativ
la realizarea săpăturilor necesare pentru realizarea radierului
menit a prelua structura metalică aptă de a suporta greutatea
componentelor sculpturale dispuse într-o firească logică de
la statuia Zburătorului, la componentele referitoare la modul
de cinstire a celor căzuţi în elanul lor spre văzduh.
A venit şi ziua de 20 iulie 1935, zi în care era prăznuit
de lumea creştin ortodoxă Măritul Proroc Ilie Tesviteanul,
iar de zburători ca patron apărător al destinului lor. Au
fost făcute pregătiri complexe ca solemnitatea să dea totală
satisfacţie atât celor care timp de ani buni năzuiseră a trăi
aceste momente, cât şi de publicul larg. Erau anii când în
conjunctura geopolitică care începea a fi tot mai încinsă
se acorda o atenţie deosebită aviaţiei şi slujitorilor ei. S-a
considerat deci, că momentul avea menirea să slujească la o
atragere a noi amatori spre a îmbrăţişa meseria de aviator.
În prezenţa membrilor guvernului, a ataşaţilor străini, a
trupelor aerului şi în entuziasmul miilor de bucureşteni, a
avut loc ceremonia dezvelirii măreţei opere de artă. De pe
înălţimea uriaşului piedestal, un Icar de o frumuseţe clasică
îşi întinde braţele înaripate spre cer, într-o intenţie de avânt
eternizând „victoria aviaţiei” şi vorbind contemporanilor
despre „Eroii Aerului”. La baza acestui piedestal sunt plasate
în panouri-pagini de carte de bronz pe care sunt înscrise
numele celor care au căzut, frângându-şi aripile în acţiunea
de cunoaştere a legilor care condiţionează prezenţa omului
în spaţiul înconjurător.
Este necesar să precizăm că la timpul respectiv
pedanteria realizatorilor a condus la elaborarea unei lucrări
56
monografice24 în care este prezentată istoria problemei,
de la intenţie la înfăptuire efectivă. Autorii trec în revistă
momentele, numele celor implicaţi, aflaţi în diverse posturi.
Sunt consemnaţi autorii unor componente premiate şi
preluate de comitet prin juriul concursurilor. Sunt prezentate
sumele dobândite şi modul cum au fost cheltuite. Este
atribuită realizarea sculptoriţei Lydia Kotzebue cea care,
preluând cele cerute de Comitetul de iniţiativă, printr-o
unitară viziune le-a conferit o menire în cadrul naraţiunii ce
se înscrie prin dispunere pe obeliscul-suport oferind celui
care, ocolindu-l, poate „citi” acest mesaj.
Scriem aceste precizări, deoarece în timp s-a erijat
ca autor o altă persoană din rândurile celor care, la timpul
respectiv, ca absolvent al Belle Artelor, i-a fost unul dintre
„colaboratorii” pe schelele „atelierului”. După decenii
sculptorul Iosif Fekete, ajuns la vârsta senectuţii a trecut la
formulări care i-au fost acceptate de cei care ar fi trebuit
să-l consilieze pentru a nu întina adevărul. Iniţial s-a etalat
drept colaborator, ca mai târziu să ajungă principal realizator.
Regretabil că la o asemenea „operă” de dezinformare
s-au alăturat tocmai persoane care aveau prilejul de a se
documenta şi înlătura asemenea aserţiuni. Săparea numelui
autoarei de drept a lucrării pe piedestalul monumentului,
în anul 1983, vine să facă dreptate şi să înlăture asemenea
eronate atribuiri.
Revenim la a prezenta şi alte preocupări ale sculptoriţei
Lydia Kotzebue care ulterior, în finalul respectivului deceniu
a primit comenzi importante. Pentru aviatorii căzuţi a
executat două sculpturi amplasate la mormintele lor din
cimitirul Bellu. Prima lucrare finalizată după modelare
prin turnarea în bronz, o aflăm la mormântul căpitanului
pilot Alexandru Cojan25 (fig. 35 locul 33), reprezentând un
aviator în cădere în două ipostaze (mărime naturală), cu
braţele întinse, în atitudine de înălţare şi în momentul când
braţele învinse de puterea morţii se apleacă spre pământ,
sugerând căderea. În ciuda faptului că nu obişnuia să-şi
semneze lucrările, de data aceasta, pe piedestalul de bronz
se află săpat numele realizatoarei: L. Kotzebue. Al doilea
monument era un vultur dăltuit în marmură care regretabil
nu mai este de găsit. Se pare că a fost uşor deteriorat fie
de cutremur, fie de bombardamente şi pus la adăpost într-o
capelă a cimitirului.
Alte şi alte lucrări se cer a fi semnalate pentru a
completa patrimoniul realizărilor acestei sculptoriţe.
Bolnavă fiind, a trăit în ambianţa satului Moara Domnească,
comuna Găneasa, judeţul Ilfov, unde, în cadrul conacului
proprietatea soţului, era amenajat şi atelierul de creaţie al
artistei. La 13 iulie 1944 a încetat din viaţă în urma unui
cancer la gât. Este înmormântată împreună cu soţul ei şi
cu mama acestuia, născută Mavros, în biserica de la Moara
Domnească – monument istoric.
Anii care au urmat au dus la distrugerea gospodăriei
familiei Kotzebue în amplul proces de sovietizare şi
stalinizare a României. A fost vandalizat atelierul artistei.
Din păcate în anii ulteriori n-au fost întreprinse cercetări
care să conducă la găsirea unor piese salvate. O atentă
cercetare în ceasul al doisprezecelea se impune.
2 (52) 2011 document

NOTE
1
„Anuarul Ateneului Român pe 1936”, Bucureşti, p. 280 date biografice.
2
Asediul de la Port Arthur s-a desfăşurat între 1 august 1904 – 2 ianuarie 1905.
Era un port de apă adâncă, importantă bază navală a Rusiei la extremitatea
Peninsulei Liaotung din Manciuria, a fost cea mai îndelungată şi mai violentă
bătălie terestră a Războiului Ruso-Japonez.
3
Paul (Pavel) Ernest Kotzebue (1865 – 1947, Moara Domească, comuna
Găneasa, jud. Ilfov), fiul lui Paulina Ernest Kotzebue, pregătire şi carieră
militară. Soţul Lidiei Kotzebue, născută Nicolae Suchanov.
4
Sala Mozart, în 1926, era în Calea Victoriei nr. 56. În perioada interbelică a
secolului al XX-lea a fost unul din spaţiile de expunere în care artiştii plastici:
pictori, sculptori, graficieni prezentau în expoziţii colective, de grup sau
personale realizările „la zi”.
5
Alexandrina Gr. Cantacuzino născută Pallady ( 1881, Bucureşti – 10 octombrie
1944, Bucureşti, cimitirul Bellu, figura 40, locul 50). Studii universitare,
militantă consecventă pentru promovarea femeii în societate. A înfiinţat în
anul 1910 S.O.N.F.R., membru în comitetul de conducere a Societăţii Crucea
Roşie, în anii 1916-1918 organizatoare a cantinelor populare, a spitalelor
în teritoriul ţării aflat sub ocupaţie străină, organizatoare a cursurilor de
alfabetizare şi calificare pentru adulţi, în anul 1923 creatoare a Consiliului
Naţional al Femeilor, iniţiatoare a construirii Casei Femeii din Capitală
dată în folosinţă în anul 1927, participantă activă la numeroase manifestări
internaţionale la care propunerile formulate de ea au vizat protejarea femeilor
şi a copiilor, promovarea culturii, publicistă. Pentru ampla activitate pe tărâm
obştesc desfăşurată pe parcursul vieţii a fost distinsă cu înalte distincţii române
şi străine.
6
Louis Pasteur (1822, Dole, Franţa – 1895), chimist şi biolog francez,
cercetător cu remarcabile realizări în domeniul serurilor şi vaccinurilor.
7
Claude Bernard (12 iulie 1813, Saint Julien, Rhône, Franţa – 10 februarie
1878), medic şi fiziolog francez, părintelefiziologiei şi fondatorul medicinii
experimentale. Este unul dintre marii investigatori ştiinţifici în domeniul
medicinii, fiind cunoscut pentru cercetările sale privind mecanismele digestiei,
în special pentru descoperirea funcţiei glicogennice a ficatului, a acţiunii
sucului pancreatic şi a mecanismului vasomotor. A fost membru al Academiei
Franceze.
8
Institutul Naţional de Seruri şi vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” a fost înfiinţat
în 1921 în localul special construit în Splaiul Independenţei nr. 103.
9
Biblioteca Mitropolitană „Mihail Sadoveanu” deţine în colecţia de cărţi
poştale referitoare la Bucureşti asemenea cărţi poştale ilustrate, alb negru
având pe verso o ştampilă imprimată cu tuş roşu al cărui sumar text precizează
menirea acestor tipărituri pentru strângerea de fonduri pentru preconizatul
monument.
10
Ion Jalea (19 mai 1887, Casimcea, jud. Tulcea – 7 noiembrie 1983, Bucureşti,
cimitirul Bellu). Şcoala de Arte şi Meserii 1908, studii de artă plastică –
sculptura la Bucureşti şi Paris la Academia Julien, elev al lui Valbudea,
Fr. Storck, D. Paciurea şi E. Bourdelle. Participant cu lucrări în saloanele din
Paris, Bucureşti, s-a specializat în arta monumentală. La începerea campaniei
militare europene, în anul 1914, a revenit în ţară participând la luptele de
la porţile Moldovei. Pe platoul de la Cozmeşti, în apropierea podului peste
Siret unde se afla comandamentul generalului Eremia Grigorescu, a fost
grav rănit pierzându-şi o mână. Invaliditatea nu l-a îndepărtat de sculptură,
continuându-şi, după război, laborioasa activitate de artist plastic modelator
a numeroase şi valoroase lucrări, de la cele miniaturale la cele monumentele,
dar şi de exponent al intereselor sculptorilor în cadrul Ministerului Cultelor
şi Artelor, unde, timp de peste două decenii, a deţinut funcţii de conducere în
Departamentul Artelor – Direcţia Artelor. Concomitent a desfăşurat şi o bogată
activitate didactică. Participant şi câştigător a numeroase concursuri care s-au
concretizat cu amplasarea în forul public a unor valoroase monumente, în mai
document 2011 2 (52)
studii/documente
multe împrejurări a colaborat cu sculptorul Corneliu Medrea. Ales membru
corespondent, la 31 mai 1946 şi 2 noiembrie 1948, titular 21 martie 1963 al
Academiei Române.
11
Ioan Schmidt-Faur (1883, Znaim, azi Znojmo, Cehia – 29 martie 1934,
Bucureşti, cimitirul Târgu Jiu), studii la Znaim şi Viena, ca şef de promoţie a
fost chemat în România la începutul secolului XX; a fost profesor de modelaj
la Şcoala de Ceramică de la Târgu Jiu de unde, muncind pentru un timp în
Craiova, a ajuns la Bucureşti, dedicându-se sculpturii. În anii ocupaţiei
străine a fost internat în lagăr, iar după război a fost ajutat să-şi finalizeze
studiile la Viena în domeniul artei monumentale. La revenirea în ţară, după o
scurtă perioadă de prezenţă la catedra Şcolii de Arte şi Meserii din Odorhei,
este transferat la şcoala similară din Bucureşti. A fost solicitat să realizeze
numeroase monumente pentru cinstirea eroilor. Personalitate complexă, a
avut preocupări şi pentru tehnica navigaţiei, atât cea aeriană cât şi cea navală,
cercetările fiind fructificate prin elaborarea de lucrări, unele brevetate.
12
Oscar O. Spaethe /Späthe/ (19/31 iulie 1875, Bucureşti, str. Puişorului nr. 4 –
14 octombrie 1944, Niculeşti, azi în compunerea comunei Vintilă Vodă, jud.
Buzău). Fiul familiei de obârşie germană, de religie evanghelică, a sculptorului
Oscar I. Späthe, în vârstă de 30 de ani şi al Mariei O. Späthe, de 23 ani. Studii
de sculptură la Bucureşti, München 1894 –1900, Berlin, cu o prestigioasă
activitate desfăşurată pe parcursul a patru decenii cu lucrări integrate în
forul public şi instituţii muzeale. La revenirea în România de la studii a făcut
demersuri pentru obţinerea cetăţeniei române („Monitorul Oficial” nr. 61 din
18 iunie/1 iulie 1908). A participat la campaniile militare 1913, 1916-1918.
Desfăşoară o prestigioasă activitate pe parcursul a patru decenii, participant la
expoziţii interne şi internaţionale, la diverse concursuri, cu lucrări integrate în
forul public, instituţii muzeale. A fost unul din fondatorii Societăţii Tinerimea
Artistică, profesor de sculptură şi consilier în probleme artistice al principesei
Maria. Căsătorit cu Florica, la 27 noiembrie 1919 (născută la 10 octombrie
1899).
13
Ioan C. Dimitriu-Bârlad (la naştere Demetriu) (17 mai 1890, Bârlad -
23 septembrie 1964, Bucureşti). Studii de artă plastică la Bucureşti,
specializare la Paris, carieră didactică şi artistică. Participant la războiul de
întregire a neamului, a cunoscut suferinţele apărătorilor gliei strămoşeşti, a
modelat chipuri şi ipostaze umane. În perioada interbelică a obţinut numeroase
comenzi pentru executarea de monumente ale cinstirii Eroilor. Permanent
expozant, a fost în atenţia criticilor dar şi a comanditarilor, raporturile cu
aceştia fiind caracterizate de probitatea profesională. Numeroase localităţi au
în forul public lucrări modelate de Ioan C. Dimitriu-Bârlad.
14
Spiridon Georgescu/Gheorghe Gh Spiru (29 decembrie 1887/10 ianuarie
1888, Bucureşti - 27 septembrie 1974, Bucureşti). Studii în Bucureşti, Şcoala
Superioară de Arte şi Meserii, studii de sculptură la Carrara - Italia (1911-
1912), apoi la Academia Regală Superioară din Roma (1912-1914) Locuinţa-
atelier str. Acvilei 39, în zona Arsenalului Armatei. Primul Război Mondial
l-a adus în ţară participând la complexele solicitări la care a fost supus întreg
poporul român, civili şi militari. Realizările ulterioare au oglindit modul cum
a receptat actele de eroism, monumentele care le-a realizat s-au constituit
apoteoza acestor fapte. Timp de două decenii a fost solicitat şi a realizat
pentru diverse localităţi semnificative monumente dedicate cinstirii eroilor.
Colaborând cu valoroşi arhitecţi a asigurat o fericită corelare între piesele
modelate, arhitectura platformei şi a soclului şi mediul ambiant. În cazul
monumentului Unirii de la Cernăuţi „colaborarea” cu sculptorul Theodor
Burcă a fost impusă de juriul care, prin analiza machetelor, a considerat că
îmbinarea celor două contribuţii va fi salutară. Ca o urmă a monumentului de
la Cernăuţi, în prezent se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie a României
macheta 1/1 a bourului în momentul când distrugea lanţurile raptului de
la 1775. Această piesă turnată în gips a servit la turnarea în bronz a piesei
modelată de Spiridon Georgescu.
57
studii/documente
15
Cornel Medrea/ Corneliu Medrea / Corneliu Virgiliu Medrea (8 martie
1888, Miercurea Sibiului, jud. Sibiu – 25 iulie 1964, Bucureşti). Urmaş al
unei familii de moţi, a studiat la Zlatna, la Şcoala de Arte şi Meserii, Şcoala
Superioară de Arte Decorative din Budapesta şi a călătorit în diverse ţări
europene, documentându-se şi receptând evoluţia artelor plastice, experienţa
dobândită valorificând-o ulterior în creaţia sa într-o manieră ce-l defineşte,
individualizându-l. În anul 1914 a debutat venind în România, fiind o prezenţă
permanentă la expoziţiile din ţară şi străinătate. S-a impus în anii deceniilor
care au urmat, ca realizatorul a numeroase şi valoroase monumente de for
public la Bucureşti, Sibiu, Bistriţa, Giurgiu, Avrig, Buzău, Mărăşeşti, Mamaia,
Timişoara, Năsăud, Feldru, Constanţa, Craiova, Carei, Hordou, Turda, Gura
Barza, Baia de Criş, Cluj, Măgurele, Satu Mare, Cernăuţi, Bozovici, Braşov
şi a altor multor lucrări sculpturale care au fost integrate în colecţii din ţară
şi străinătate. Carieră didactică, profesor universitar, donator al colecţiei de
artă ce a devenit în Bucureşti Muzeul Memorial „Corneliu Medrea”. Membru
corespondent al Academiei Române, 2 iulie 1955, a fost răsplătit cu numeroase
premii şi distincţii româneşti şi străine pentru valoroasa sa creaţie artistică.
Colaborări cu Ion Jalea. Se apreciază că în anii de intensă activitate a conceput
şi modelat peste 400 de lucrări de amploare. În anul 1948 sculptorul Cornel
Medrea a donat statului lucrările sale, piese în diverse stadii (turnate în gips,
bronz sau dăltuite în piatră. Iniţial această donaţie a fost găzduită temporar la
Mogoşoaia, iar după amenajarea clădirii din str. general Budişteanu nr. 16 au
fost transferate atât în interiorul edificiului, cât şi în curte. A fost momentul
când de la Alba Iulia a fost adusă în Bucureşti şi statuia dr. Vasile Lucaciu,
care, prin volum, greutate şi mai ales mesaj, s-a găsit cu cale de a fi depozitată
la „orizontală” în curte, pentru a fi preluată în 1968 când a revenit la Satu
Mare, însă pe un alt amplasament decât cel iniţial. La 4 martie 1977 multe
din piesele turnate în gips au suferit stricăciuni, fiind ulterior restaurate de
studenţii I.A.P. „N. Grigorescu”. Din păcate activitatea acestei preţioase
instituţii a fost curmată în momentul când a intervenit, la început de veac XXI,
restituirea clădirii către administraţia Casei Regale din România, patrimoniu
fiind dispersat în diverse locuri din Capitală.
16
Virgiliu Z. Teodorescu, Contribuţii la cunoaşterea autorului Monumentului
Eroilor Aerului din Bucureşti, în: „Muzeul Naţional”, Bucureşti, vol. IX,
1997, p. 127-143.
17
Mihail Oromolu (16 februarie 1875, Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea –
30 martie 1945, Bucureşti). Studii secundare la Bucureşti, universitare la Paris
licenţa în drept, literatură şi filozofie la München, carieră juridică a activat
în magistratură în 1900 la Piteşti, Târgovişte, Buzău, Constanţa şi Brăila. În
1903 este magistrat la Craiova, şi în 1904, avocat al statului. A fost prefect
al judeţului Dolj între anii 1912 – 1913. Om politic, Partidul Conservator,
deputat, senator, Partidul Conservator-Democrat, ministru al Industriei în
guvernul Tache Ionescu, P.N.L., guvernator al B.N.R. 1922-1926, membru în
Consiliul Superior al Agriculturii 1937. Semnează, alături de Nicolae Iorga,
memoriul prin care solicită apărarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de
agresiunea sovietică din 1940. În anii celui De-al Doile Război Mondial a fost
preşedintele Asociaţiei „Amicii Americii”.
18
Ion I. Cantacuzino (13/25 noiembrie 1863, Bucureşti – 14 ianuarie 1934,
Bucureşti, iniţial în cripta familiei la cimitirul Bellu, ca de la 7 iunie 1934 să
fie depus în cripta de la Institutul „Dr. Ion Cantacuzino” din Bucureşti.). Fiul
lui Ion C. Cantacuzino şi al Mariei, născută Mavros a fost cel de al 5-lea copil
al familiei care a avut 8 urmaşi, fiind însă singurul băiat. După cunoştinţele
dobândite în casa părintească este trimis la studii la Paris la liceul „Louis le
Grand”, licenţe în filozofie şi ştiinţele naturii, doctoratul în medicină. Carieră
universitară, cercetare şi specializare la Institutul Pasteur din Paris. Contribuţii
la acţiunile sanitare din Primul Război Mondial. În 1917 a plecat în Franţa
pentru a pleda cauza României, face parte din Consiliul Naţional pentru
unitatea Românilor şi din delegaţia României la Conferinţa Păcii. Director
general al Institutului de seruri şi vaccinuri, fondator al şcolii româneşti
58
moderne de microbiologie şi medicină experimentală. Publicist. A fost ales
membru corespondent la 24 mai/6 iunie 1911 şi titular la 30 martie 1925 al
Academiei Române. Om politic P.N.L., senator, ministru.
19
Victor Anastasiu (5 octombrie 1886, Huşi- 4 august 1972, Bucureşti), a fost
un medic şi psihofiziolog român, membru al mai multor societăţi internaţionale
de aeronautică din Paris şi Geneva, expert tehnic în cadrul Ligii Naţiunilor în
anul 1929. În prezent Institutul Naţional de Medicină Aeronautică îi poartă
numele. A fost primul medic român pilot şi al doilea medic pilot din lume. A
înfiinţat în 1920 Centrul de medicină aeronautică, printre primele astfel de
centre din lume. Studiile efectuate aici, i-au permis să contribuie semnificativ
la dezvoltarea medicinii aeronautice. A experimentat comportamentul
aviatorilor atât la sol, cât şi în timpul zborurilor. Studierea comportamentului
piloţilor în timpul zborurilor a fost o premieră mondială, aspect recunoscut în
cadrul Congresului Internaţional de navigaţie aeriană de la Paris din 1921 de
către Ch. Richet.
20
Vasile Rudeanu (15/27 ianuarie 1871, Bucureşti – 5 noiembrie 1965,
Bucureşti, cimitirul Bellu), părinţi i-au fost Constantin Rudeanu şi Elena
Fundăţeanu. A urmat Şcoala de fii de militari la Craiova (1885-1889), Şcoala
de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1889-1891), Şcoala de aplicaţie
de artilerie şi geniu (1891-1892), Şcoala de aplicaţie de artilerie şi geniu -
Bruxelles şi Şcoala tehnică superioară - Bruxelles (1892-1894). A realizat o
exemplară carieră militară, general de armată. A îndeplinit ca militar diferite
misiuni diplomatice în Italia, Franţa, Belgia, Anglia, Spania (1914-1919).
21
Anghel Marcu, Amintiri: Doamna Delavrancea, arhitectul face referinţă
la colaborarea arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory cu sculptoriţa Lydia
Kotzebue, în: „Arhitect Design”, Bucureşti, anul IV, nr. 4, 1993, p. 2.
22
Vasile V. Răşcanu (12 august 1877, Ţifu, comuna Banca, jud. Fălciu, azi
Vaslui – 26 decembrie 1963, Bucureşti, cimitirul Sf. Vineri). Fiul lui Vasile şi
Catinca studii la şcoala primară din satul Ţifu, în Bucureşti după un examen
bursier la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii, specialitatea turnătorie în
metal, specializare ca bursier al statului în Germania, Franţa, Austria, Italia
(1900-1905), revine în ţară şi cu sprijinul lui Frederic Storck realizează
întreprinderea V.V. Răşcanu & comp. în Bucureşti, str. Felix nr. 89, care a
evoluat până în 1945, realizând cele mai dificile lucrări de artă, fiind apreciat
şi de artiştii străini; a contribuit la formarea unei noi generaţii de turnători care
i-au continuat munca în cadrul Combinatului Fondului Plastic.
23
Gheorghe V. Buzdugan (1867, Focşani, jud. Putna, azi Vrancea - 1929,
Bucureşti). Studii Juridice, activitate juridică, preşedinte al Înaltei Curţi
de Casaţie 1921-1927, om politic desemnat ca regent la moartea regelui
Ferdinand I în 1927, răspunzând de prerogativele regelui alături de patriarhul
Miron Cristea şi prinţul Nicolae. Membru de onoare al Academiei Române
ales la 28 mai 1929.
24
Monografia monumentului Eroilor Aerului, Bucureşti, 1939, 23 p. +
7 planşe foto.
25
Alexandru Cojan (1902 - 1935, cimitirul Bellu, figura 95, locul 33) pregătire
şi carieră militară, căpitan aviator.
For memory – the woman sculptor
Lydia Kotzebue – Virgiliu Z. Teodorescu
Abstract: The author presents an artist that
created for the Romanian Army. The woman sculptor
Lydia Kotzebue created a representative monument
of Bucharest – The Pilots Statue.
Keywords: sculpture, statue, pilot, artistic
creation, Bucharest
2 (52) 2011 document
 studii/documente

RAFINĂRIA DIN BRAŞOV

ŞI BOMBARDAMENTELE AMERICANE
Ing. Vasile TUDOR

D intr-o notă a Statului Major al Aerului trimisă Presimţind probabil ce avea să urmeze, la 2 aprilie 1944,
ministrului Subsecretar de Stat al Aerului la 4 ianuarie Comandamentul Forţelor Aeriene a dat ordin ca ori de câte
1944, s-a aflat că americanii împreună cu britanicii pregăteau ori vor fi în aer mai multe avioane decât numărul celor dintr-o
atacarea zonei petrolifere, a Bucureştiului şi a altor obiective escadrilă de vânătoare, comandanţii de Grupuri trebuiau să zboare
importante din România. Avioanele care urmau să întreprindă în fruntea acestor formaţii. Cu acea ocazie s-a precizat că aviatorii
bombardamentele aveau să decoleze de pe aerodromurile ce se români şi germani, precum şi ostaşii care deserveau piesele de
amenajau în sudul Italiei. Din aceeaşi sursă se aflase că la Conferinţa artilerie antiaeriană aveau să primească câte 10 000 lei recompensă
de la Teheran încheiată cu puţin timp în urmă, se hotărâse, printre pentru fiecare avion inamic doborât pe teritoriul României3. Însăşi
altele, executarea de bombardamente aeriene asupra Bulgariei şi natura, parcă pentru a ne atrage atenţia la ce urma să ne aşteptăm
României1. curând, în luna aprilie a anului 1944,
În rezoluţie pe aceeaşi notă, a debutat în România cu mai multe
generalul Gheorghe Jienescu a furtuni puternice, care au lăsat în urma
ordonat să se controleze cât mai lor adevărate dezastre pe aerodromurile
sistematic aplicarea măsurilor şi asupra cărora se abătuse.
dispoziţiilor date de organele de După activitatea aeriană a
execuţie, pândă, alarmare, apărare aliaţilor de la începutul lunii aprilie, se
contra aeronavelor, aviaţie de poate bănui că numai situaţia meteo a
vânătoare, Apărare Pasivă şi de amânat începutul bombardamentelor
Centrul General de Informaţii2. asupra României. Astfel, la 2 aprilie
Numai de ar mai fi avut timp, 1944, o puternică incursiune a aviaţiei
deoarece postul de radio Londra, acestora a avut loc în regiunea Gratz
la 14 ianuarie 1944 a anunţat că şi Linz, iar în 3 aprilie a fost executat
forţele aeriene aliate din Africa un puternic bombardament asupra
de nord fuseseră transferate în Avion de recunoaştere şi bombardament tip IAR 39 Budapestei. Nu mult după aceasta,
Italia. Ceea ce însemna că ne în noaptea respectivă, avioane de
puteam aştepta la atacuri din partea acestora, deoarece distanţa recunoaştere au survolat Seghedinul. Dar mai întâi au trecut prin
dintre noile baze şi România era cu mult mai mică faţă de anul zona Timişoara-Arda, ieşind pe la Măcău. Au lansat bombe în
1943, când atacaseră la joasă înălţime oraşul Ploieşti cu rafinăriile localităţile Becicherişul Mic, Sân Andrei, Veriaş şi Nădlac, toate
sale. căzute pe câmp4. De asemenea, în 4 aprilie, aliaţii au făcut mai
Însă ceea ce a alarmat mai mult pe unii dintre militarii multe incursiuni de recunoaştere în sudul Bulgariei şi Serbiei,
noşti, a fost ştirea că, în 27 ianuarie 1944, Berlinul suferise pe cel precum şi în nordul Greciei, căutând obiective numai de ei ştiute.
de-al 12-lea atac, începând din noiembrie 1943. Aproximativ 200 În afara acestora la 4 aprilie 1944 a început calvarul populaţiei
de bombardiere americane l-au efectuat pe o vreme ploioasă cu din România. Aproximativ 200 de avioane Liberator, cu patru
plafonul jos şi vânt puternic, când nimeni nu ar fi crezut că este motoare venite din Italia au bombardat Bucureştiul, lăsând în
posibil. Aceasta dovedise de departe pregătirea aliaţilor în materie urma lor 2 732 morţi şi 1 924 răniţi5. Au fost lovite cartierele
de precizia loviturilor cu forţele lor aeriene. Cotroceni, Grozăveşti, centrul oraşului, Griviţa, cartierul Tei şi
Dar şi la noi, însă pe vreme bună, în ziua următoare, pe la altele. În întâmpinarea lor au ieşit 81 de avioane de la Grupurile
orele 17 două avioane neidentificate au zburat în direcţia Sulina 1, 6 şi 7 Vânătoare, precum şi de la alte formaţii, care au doborât
spre Ismail, pe deasupra Deltei, de unde s-au lansat imediat 11 avioane.
semnale luminoase. De asemenea, loviturile aeriene pe care le Nu se împrăştiase bine fumul exploziilor şi nici nu apucasem
dădeau Aliaţii ţărilor vecine nouă, au impus o serie de măsuri să ne identificăm toţi morţii din Bucureşti şi de prin vagoanele de
comune cu germanii. cale ferată din gări şi triaje că, la 5 aprilie, o altă mare formaţie de
Cu toate acestea, odată cu începutul lunii martie a anului circa 220-300 bombardiere americane, atât tip „B-17” cât şi „B-24”
1944, acţiunile aviaţiei sovietice şi anglo-americane au fost tot mai s-a îndreptat spre Ploieşti, venind tot din Italia.
prezente asupra României de parcă prevesteau marile nenorociri Alarmaţi din vreme, cei de la apărarea antiaeriană a Ploieştiului
ce aveau să urmeze. Au început-o cele cu stele mari roşii pe aripi la au produs un val de ceaţă chiar mai mare decât suprafaţa oraşului,
Constanţa şi Sulina, la Odorhei şi Cetatea Albă, pe unde avioanele au ridicat baloanele de baraj la peste 1 500 m înălţime, insistându-se
de recunoaştere au virat atât ziua cât şi noaptea, declanşând alarme pentru atenţia artileriştilor. Dar în momentul sosirii avioanelor,
acustice şi trageri cu tunurile, ceea ce a băgat groaza în populaţia bateriile artileriei antiaeriene nu au putut acţiona la vedere, tocmai
civilă. din cauza ceţei lansate, fiind nevoite să recurgă la indicaţiile
După atacul mai puţin reuşit din 1 august 1943 asupra aparatelor de detecţie electromagnetică. Dar nici acestea nu i-au
Ploieştiului, Aliaţii care au lăsat în jurul lui 36 de avioane cu patru putut ajuta, deoarece, când au ajuns în preajma Ploieştiului, inamicul
motoare doborâte, ne-au păstrat în atenţie şi din primăvara anului a împânzit cerul cu foiţe de staniol, perturbându-le vizarea. Mai
1944, aviaţia anglo-americană pe de-o parte şi cea sovietică pe mult, folosind baloanele noastre drept jaloanele centrului sensibil
de alta, au început sistematic o adevărată ofensivă aeriană asupra al obiectivului, americanii au trecut nestingheriţi la executarea
teritoriului şi populaţiei României. bombardamentului. Au aruncat bombe mari de 300-500 kg şi

document 2011 2 (52) 59

studii/documente
incendiare, lovind greu centrul oraşului, gara, triajul. Rafinăriile se
pare că nu au fost atât de nimerite. Avioanele noastre de vânătoare
au interceptat pe cele inamice chiar de la jumătatea distanţei dintre
Sulina şi Roşiori de Vede, luptând cu credinţa învingătorului. La
numai câteva zile, adică în 9 aprilie, sovieticii bombardau şi ei
Iaşul. Odată cu acestea au avut loc acţiuni de minare a Dunării
în sectorul Giurgiu-Călăraşi şi pe Canalul Sulina. Americanii au
revenit în 15 aprilie, atacând din nou Ploieştiul şi Bucureştiul cu
Gara lui de Nord6.
Cu mult mai din vreme decât s-ar fi aşteptat specialiştii de
la apărarea pasivă, în noaptea de 15 aprilie, oraşul Turnu Severin
a fost bombardat de avioanele englezeşti, specializate în asemenea
operaţiuni.
Deşi în 16 aprilie, sudul ţării, a fost martorul unei intense
activităţi aeriene inamice, obiectivul americanilor a devenit
Braşovul cu uzinele sale, dar mai ales cu cea de avioane şi rafinăria
de uleiuri pentru avioane şi auto. Atunci a fost distrusă în proporţie
de 80 % fabrica de celule de avion, rămânând întregi doar atelierul
de tinichigerie şi cel de elici. În urma acelui atac aerian s-au dispus
măsuri urgente de dispersare.
Cu ocazia acelui bombardament Societatea „Vacum Oil
Company” din Braşov a avut de suportat mari pagube la instalaţii,
clădiri şi produse etc. în valoare 145 538 065 de lei7. Lăsând voit
la o parte dezastrul făcut de americani populaţiei României care
a fost terorizată cu atacurile lor, oprite abia la 23 august 1944,
arătăm că pagubele în urma celui de-al doilea bombardament
aplicat Braşovului în 6 mai, la societatea amintită mai sus s-au
cifrat la 9 613 094 lei, ca la cel din 6 iunie să se oprească la
16 150 883 lei. Totalul distrugerilor din rafinăria braşoveană a avut
valoare de 771 302 089 lei8. Ori la acea dată instalaţiile rafinăriei
de sub Tâmpa erau unice în ţară, singurele care produceau ulei de
avion şi grija de a proteja pe cele care mai rămăseseră întregi a fost
primordială. Unica posibilitate de salvare a acelora era demontarea
şi reinstalarea într-un loc mai ferit din calea bombardierelor
americane. Pentru aceasta, conducerea a propus Subsecretariatul
de Stat al Aerului, coordonatorul programului de fabricaţie,
demontarea şi dispersarea instalaţiilor necesare fabricării uleiului
de avion la Ţânţari, sub Măgura Codlei, operaţii care au început
imediat după 16 aprilie. Astfel că la 4 iulie 1944 când Braşovul
a suferit pe cel de-al patrulea bombardament, americanii nu au
mai găsit nicio instalaţie importantă pentru fabricarea uleiului pe
vechiul amplasament.
Deşi situaţia financiară a societăţii era din cele mai critice,
demontarea şi montarea s-a făcut cu mari eforturi şi grele sacrificii
materiale, plătindu-se 18 723 949 lei şi ameninţând cu lipsa
banilor pentru salarii.
Cum prin mutarea şi reamplasarea instalaţiilor problema
uleiului de avion era rezolvată în mică măsură, s-a cerut concursul
Subsecretariatului de Stat al Aerului pentru procurarea acestor
mijloace în valoare de 320 000 000 lei. Pentru suma respectivă
intervenindu-se şi la Banca Naţională a României. S-a aprobat
un credit în valoare de 100 000 000 lei care să fie folosit pentru
începerea lucrărilor pe noul amplasament, după ce a numit un
expert care să constate valoarea garanţiilor oferite de societate.
Până la urmă bombardamentul din 4 iulie a distrus în
totalitate instalaţiile vechi aflate încă în Braşov. Cerându-li-se un
inventar al bunurilor rămase acesta a ajuns la 806 453 712 lei,
din care 339 712 000 lei reprezenta valoarea instalaţiilor necesare
producerii uleiului de avion ce fuseseră evacuate, 100 000 000 lei
valoarea vagoanelor cisternă, iar restul valoarea celor 123 000 mp
teren.
Un lucru a fost cert că statul nu a mai avut posibilitatea să
intervină în ciuda faptului că societatea a cerut despăgubiri de pe
urma bombardamentelor în valoare de 600 000 000 lei. Deşi s-a
intervenit la Ministerul Economiei Naţionale pentru a li se acorda
60
un avans în contul acelor despăgubiri care ar fi permis menţinerea
personalului în serviciu, nu s-a aprobat.
În curând economia românească avea să resimtă lipsa acelor
produse9. Lipsa avea să fie mult mai acută în urma sosirii Armatei
Roşii. Atunci ne-a fost luată, fără nicio formă, aproape întreaga
rezervă de carburanţi a Aeronauticii, care la 24 august 1944 era de
33 000 t benzină de avion, din care 27 000 t aflate în depozite fixe
de rezervă şi a celor 2 200 t ulei american Intava, economisit cu
cea mai mare grijă în timpul celor 4 ani de război.
Adunate din timp de pace acestea asigurau combustibilul
necesar pe timp de 2 ani. Ori acesta, la 1 decembrie, scăzuse la
mai puţin de jumătate după trei luni de la încetarea ostilităţilor
în răsărit şi se datorau consumării excesive de către Armata Roşie
fără să ţină seamă că acesta ne aparţinea. Apoi, nu s-a putut
reface stocul deoarece cotele repartizate de Ministerul Economiei
Naţionale, pe septembrie şi octombrie, au fost şi acelea ridicate
de sovietici, care nici nu voiau să audă că şi noi luptam împotriva
trupelor hitleriste şi hortiste. Ba mai mult, în cadrul acţiunii de
ridicare a carburanţilor fără nici o prealabilă înţelegere au fost
ocupate majoritatea depozitelor de carburanţi, unde au instalat
gărzi sovietice ca la Dăesti (Valea Jiului), Barul Mare (Valea
Oltului), Bretea Streiului, Bumbeşti, Curtişoarea, Timişul de Sus,
Sebeş (Alba). Instalarea gărzilor nu era nici pe departe conformă
cu Convenţia de Armistiţiu. După 1 decembrie 1944 jaful a
continuat, ajungându-se la cifra de 13 699 t benzină şi 1 681 t
ulei şi 17 964 butoaie de tablă de diferite mărimi. Toate acestea,
alături de urmările bombardamentelor anglo-americane, au produs
pagube enorme economiei româneşti care cu greu îşi va reveni
în următorii ani. S-au ridicat de Armata Roşie, din patrimoniul
Aeronauticii, produse în valoare de 1 923 000 000 lei10.
În cele din urmă s-a recurs şi la munca voluntară făcută de
salariaţi, care aveau interesul să poată lucra pentru a-şi câştiga
existenţa, mai ales că seceta grozavă ce a urmat, începuse a se
manifesta. Aceeaşi situaţie şi la „I.A.R.”, unde muncitorii au fost
primii care au descongestionat fabrica de moloz, Subsecretariatul
de Stat al Aerului acordând doar camioanele.
NOTE
1
A.M.R., Fond 5476, dosar nr. crt. 850, f. 29.
2
A.M.R., Fond 5476, dosar nr. crt. 860, f. 119.
3
A.M.R., Fond 5476, dosar nr. crt. 866, f. 85.
4
A.M.R., Fond 5476, dosar nr. crt. 857, f. 42.
5
Vezi Creangă-Stoileşti, Istoria apărării civile..., p. 488.
6
A.M.R., Fond 5476, dosar nr. crt. 857, f. 151.
7
A.M.R., Fond 5487, dosar nr. crt. 8013, f. 1.
8
Ibidem, f. 1.
9
A.M.R., Fond 5476, dosar nr. crt. 8013, f. 1-11.
10
A.M.R., Fond 5476, dosar nr. crt. 7733, f. 341-349.
Oil distillery from Braşov and American
bombing – Engineer Vasile Tudor
Abstract: An important industrial site, Braşov
city was in the attention of the English-American
Coalition for destroying the establishments that
were working for aeronautics. These events and their
consequences were important for the development of
further military operations.
Keywords: Keywords: aircraft, bombing, Braşov,
oil distillery, victim
2 (52) 2011 document
 studii/documente

UN OM AL DATORIEI.
COMANDORUL AVIATOR ANTON MARIN
Constantina STOIANOVICI1

F iecare generaţie a împlinit câte ceva pentru gloria şi

măreţia patriei noastre.
La data de 22 decembrie 1936 a fost brevetat ofiţer
de stat major, iar la 1 aprilie 1937 este numit în funcţia
Şi cei din generaţia celor două războaie mondiale au de şef de stat major al Regiunii I-a Aeriană (Cluj) până
avut cel puţin meritul de a fi contribuit prin participarea la 1 octombrie 1939, când a fost mutat ca profesor titular
într-o anumită perioadă istorică, la apărarea şi păstrarea la Şcoala Superioară de Război, cumulând şi funcţia de
suveranităţii ţării şi astfel, la menţinerea acestui leagăn de director de studii pentru Secţia de Aeronautică.
civilizaţie care e însăşi România. A luat parte la războiul contra
Războiul antihitlerist dus, în Uniunii Sovietice, în calitate de şef
admiraţia multor ţări, de Armata „Cu zâmbetul pe buze, zburătorii de stat major al Comandamentului
Română, cu sprijinul întregului Aero, din cadrul Armatei a IV-a, în
noştri s-au instruit, s-au antrenat şi
popor este şi el un moment Basarabia şi Transilvania, în perioada
s-au perfecţionat în crezul dragostei aprilie-noiembrie 1941.
important din şirul luptelor eroice
de ţară, acoperind de glorie aripile La data de 15 decembrie 1941 a
pentru păstrarea fiinţei naţionale.
Se poate afirma cu temei româneşti, mai cu seamă în cel fost numit în funcţia de comandant
că în cadrul acţiunii militare, de-Al Doilea Război Mondial” al Centrului de Instrucţie al
Aeronautica şi-a adus contribuţia Aeronauticii.
ei promptă cu toate forţele sale, După desfiinţarea Centrului
cu luptători care nu au pregetat în a-şi risca viaţa. Printre de Instrucţie al Aeronauticii a fost mutat la Statul Major
aceştia s-a aflat la loc de cinste şi comandorul aviator Anton al Aerului, ca şef al Secţiei a V-a Studii (septembrie 1944
Marin. – martie 1945), fi ind considerat un bun cunoscător al
Pentru a evidenţia activitatea remarcabilă desfăşurată teatrului de operaţii din Vest, pe baza activităţii şi studiilor
de acest ostaş de onoare al Armatei Române, o serie de pe care le-a făcut la Regiunea I-a Aeriană. Această funcţie
a îndeplinit-o până la data de 4 martie 1945, când a fost
detalieri sunt foarte relevante.
numit în funcţia de şef de stat major al Corpului Aerian
Român pe frontul antihitlerist.
O carieră de excepţie
Comandorul aviator Anton Marin a participat la
luptele contra trupelor hitleriste în două etape, astfel:
Anton Marin s-a născut la data de 19 octombrie 1898,
1. Cu unitatea sa de elevi (Centrul de Instrucţie al
în comuna Iveşti, judeţul Galaţi. Aeronauticii) şi cu întăriri sosite ulterior, a participat de la
A urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Artilerie (1918- început (din ziua de 24 august 1944), la operaţiunile pentru
1919) şi ale Şcolii Superioare de Război (1932-1934). apărarea Capitalei şi apoi, a continuat operaţiunile pentru
În etapa de pregătire pentru Şcoala de Ofiţeri de dezarmarea trupelor germane, conducând şi luând parte
Artilerie, ca elev, a participat, în perioada august-octombrie efectivă la luptele de la Pipera, Băneasa, Otopeni, cu bravură
1917, la acţiuni de luptă pe front, fapt pentru care a fost şi deosebit curaj în faţa inamicului.
decorat cu „Crucea Comemorativă” cu baretele „Mărăşti” şi Pentru aceasta a fost propus a fi decorat iniţial cu
„Târgul Ocna”. Ordinul „Mihai Viteazul”; i s-a acordat Ordinul „Coroana
La absolvirea Şcolii de Ofiţeri de Artilerie, la data de României”, clasa a III-a, cu panglică de virtute militară.
1 iunie 1919, a fost avansat la gradul de sublocotenent şi 2. Alături de Corpul Aerian Român (de la 1 aprilie
repartizat la Regimentul 39 Artilerie, cu care a participat la 1945 până la terminarea războiului), în funcţia de şef de
Campania din Ungaria până la data de 22 martie 1920. stat major al corpului, pe Frontul de Vest, fiind apreciat de
În perioada anilor 1920-1923 a făcut parte din diferite comandantul său ca un element priceput, competent şi un
unităţi: Grupul 5 Aviaţie, Inspectoratul General Aero, preţios colaborator al comandantului, găsind soluţii pentru
Regimentul 1 Aero, Centrul de Instrucţie al Aeronauticii – rezolvarea diferitelor situaţii complicate ivite în luptă; acest
îndeplinind diferite funcţii corespunzător gradului deţinut. fapt a atras mulţumiri pentru Corpul Aerian Român din
La 1 aprilie 1923 a trecut la arma aviaţie, ca personal partea comandamentelor militare române, cât şi din partea
navigant, până la 15 august 1946 când a devenit cadru comandamentelor superioare sovietice2.
disponibil. Pentru felul cum s-a comportat în operaţiunile de
A fost profesor la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie (Sibiu – apărare a Capitalei în august 1944 şi în Acţiunile de
1925) şi la şcoli de aviaţie. pe Frontul de Vest, a fost decorat cu Ordinele „Steaua

document 2011 2 (52) 61

studii/documente
Generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu în inspecţie pe front
României” în grad de comandor, „Coroana României” în
grad de comandor, „Virtutea Aeronauticii” clasa cavaler cu
două barete şi decoraţia sovietică „Victoria”.
Detaşamentul comandor Marin Anton – august 1944
Comandorul aviator Anton Marin a fost comandantul
care a acţionat la 23 august 1944 din primul minut,
imediat după transmiterea la radio a Proclamaţiei Regelui
Mihai, până la completa anihilare a trupelor germane
care ameninţau Bucureştiul, atât dinspre nord (Băneasa-
Otopeni-Tunari), cât şi dinspre sud (trupele germane care
veneau din Bulgaria).
În calitate de comandant al Centrului de Instrucţie al
Aeronauticii, fără să aibă vreun ordin anume şi pe propria-i
răspundere, la 23 august 1944 trece la apărarea Capitalei
contra atacatorilor cu toate unităţile pe care le avea în
subordine de pe terenurile de aviaţie pe care acestea se aflau
amplasate: Pipera, Băneasa, Giuleşti, Popeşti-Leordeni
şi Brăneşti; a acţionat şi în interiorul capitalei în noaptea
de 23/24 august 1944, în zona cuprinsă între locaţia fostei
Prefecturi de Ilfov – Calea Victoriei – Parcul Cişmigiu3.
La scurt timp după ce radioul a transmis Proclamaţia
Regelui Mihai I, prin care se solicita contribuţia întregii
Armate, în vederea unui scop suprem, salvarea ţării şi lupta
contra Germaniei, mesaj care avea să deschidă României
noile perspective de acţiune, comandorul aviator Anton
Marin, comandantul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii,
stabilea deja planul de apărare a aerodromului Pipera,
esenţial pentru apărarea Capitalei. Mai mult chiar, prin
hotărâre şi acţiune eroică, planul de dezarmare a germanilor
intra în funcţiune la Pipera. De fapt, acţiunile sale au fost
62
întru-totul conforme cu cerinţele directivei operative a
Marelui Stat Major, care prevedea ca una dintre misiunile
fundamentale, eliberarea Capitalei de trupele germane4.
Neobosit, comandorul aviator Anton Marin, a luat
iniţiativa pentru salvarea şi a celuilalt mare aerodrom al
Capitalei: Popeşti-Leordeni.
În această perspectivă, adresându-se direct germanilor,
comandorul Anton Marin le-a cerut depunerea armelor şi
a obţinut aceasta cu sprijinul trupelor pe care le comanda.
Apoi, cu acelaşi spirit de iniţiativă a procedat la dezarmarea
personalului german de lângă Herăstrău, în imediata
apropiere a aerodromului.
Eliberarea acestor importante aerodromuri ale Capitalei
a facilitat declanşarea unor puternice contraatacuri aeriene
din partea aviaţiei române împotriva elementelor germane,
atacuri care au contribuit la zdrobirea şi anihilarea acestora.
Totodată, salvarea acestor două aerodromuri, datorită
hotărârii şi curajului comandorului Anton Marin şi a
dârzeniei trupelor aflate sub comanda sa, a contribuit
la apărarea şi protejarea Capitalei de distrugeri grave
– în situaţia în care trupele germane ar fi posedat aceste
aerodromuri, ar fi avut posibilitatea de a lua Capitala cu
asalt şi de a o transforma în ruine.
Presa a consemnat acest mare serviciu adus Capitalei de
comandorul aviator Anton Marin, comandantul Centrului
de Instrucţie al Aeronauticii, care, acţionând neobosit timp
de 5 zile (24-28 august 1944) fără întrerupere, a contribuit
la îndepărtarea pericolelor de deasupra Capitalei5.
Este notabil, de asemenea, faptul că acţiunile aeriene
germane au fost contracarate şi ca urmare a intervenţiei
hotărâte a ostaşilor români de pe aerodromuri, care au atacat
şi capturat numeroase avioane şi personalul de observare,
2 (52) 2011 document
 studii/documente

au pus stăpânire pe depozitele de carburanţi şi muniţii ale violente aerodromul, tehnica din dotare şi instalaţiile au
germanilor. fost salvate de la distrugere şi redate efortului naţional în
Zona Capitalei cu aeroportul Băneasa şi aerodromurile războiul antihitlerist la care se angajase România.
Pipera, Giuleşti, Popeşti-Leordeni, Otopeni şi Brăneşti a Trebuie precizat că un detaşament cu acest nume –
constituit teatrul unor Detaşamentul Marin
aspre confruntări ale Anton – nu existase
trupelor de aeronautică la 23 august 1944,
române cu cele hitleriste organizarea lui nu
prezente în număr fusese prevăzută de
mare pe toate aceste forurile conducerii
obiective, bine dotate militare superioare;
cu armament, muniţie şi acest detaşament,
tehnică de luptă. Tocmai cu valoare de mare
de aceea primele măsuri unitate, nu s-a
luate de comandanţii constituit pe bază de
de unităţi, au constat în ordine şi dispoziţii,
aplicarea planurilor de ci pur şi simplu prin
apărare a aerodromurilor, curajul şi tenacitatea
cu particularitatea că unor aviatori, prin
trebuie făcut faţă nu conştiinţa patriotică
numai unui atac din a unor militari care
afară, ci în primul rând au intuit că numai
trebuiau dezarmate prin luptă pot depăşi
trupele hitleriste din o situaţie gravă, şi
propriul dispozitiv. că numai prin luptă
La 24 august 1944, inamicul va putea fi
când puternica grupare anihilat. Denumirea
germană de la nord de acestui detaşament
lacurile Bucureştiului, a venit ceva mai
în zona aeroporturilor târziu, când el exista
Băneasa şi Otopeni, deja, atunci când,
începea din aer şi de pe harta operativă a
pe uscat asaltul asupra Comandamentului
Capitalei, iar sub militar al Capitalei,
bombele care vizau apăruse un nucleu
instituţiile centrale, Generalul de brigadă Traian Burduloiu cu o parte din ofiţerii organizat şi un
guvernul era nevoit să se Comandamentului Corpului Aerian Român (aprilie 1945) dispozitiv activ de
disperseze în afara oraşului, luptă care contribuia
detaşamentul de apărare a aerodromului Pipera – alcătuit surprinzător de activ, la apărarea Bucureştiului, formând un
din trupe şi elevii Centrului de Instrucţie al Aeronauticii a „cap de pod” la nord de lanţul lacurilor Băneasa-Herăstrău-
atacat cu vigoare, din proprie iniţiativă, flancurile sud-estice Floreasca-Tunari, în strâns contact de luptă cu gruparea
ale forţelor inamice periclitându-le serios. Acest detaşament germană de forţe din zona aerodromurilor Băneasa, Otopeni
a fost întărit cu trupe de paraşutişti, infanterişti şi artilerişti, şi porţiunea sudică a şoselei Bucureşti-Ploieşti.
trimise de Comandamentul Militar al Capitalei, fiind astfel Comandantul acestui detaşament, numit ulterior
transformat într-o mare unitate operativă – Detaşamentul în Statul Major al Aerului şi apoi şef al statului major al
comandor aviator Marin Anton – care, împreună cu celelalte Corpului Aerian Român pe Frontul de Vest, a marcat prin
unităţi operative româneşti aduse în zonă, a contribuit dârzenia, hotărârea şi competenţa sa, episoade semnificative
semnificativ la reducerea totală a ameninţărilor trupelor din lupta aviatorilor români în războiul antihitlerist. Deosebit
germane. de relevante pentru conturarea profilului personalităţii
Pe aerodromul de la Pipera, acţiunile de luptă ale comandorului Anton Marin, sunt motivele propunerii
aviatorilor, organizaţi în „Detaşamentul comandor aviator pentru decorare cu Ordinul „Coroana României”, clasa a
Marin Anton”, au durat cinci zile (24-28 august), fiind III-a. Respectiv: în operaţiunile de la 23-28 august 1944
deosebit de crâncene. Hitleriştii au aruncat în luptă toate a îndeplinit funcţia de comandant al punctului sensibil
forţele de care dispuneau în zonă (sprijinite de tanchete şi Pipera, unde, prin măsurile pe care le-a luat şi hotărârea
artilerie). Celor peste 1.000 de militari de care dispunea fermă de a-şi îndeplini misiunea, a reuşit să menţină
la început detaşamentul, li s-au adăugat elevi şi ostaşi de aerodromul sub controlul trupelor române, deşi a fost atacat
la aeroportul Brăneşti, elevi şi soldaţi de pe aerodromul de forţe superioare timp de 48 de ore, Comandamentul
Giuleşti şi subunităţi din Batalionul de paraşutişti, comandat Militar al Capitalei neavând la acea dată (23-25 august)
de căpitanul comandor Teodor Dobre. După confruntări nicio posibilitate de a-l sprijini. După 25 august 1944, din

document 2011 2 (52) 63

studii/documente
Detaşamentul comandor aviator Marin Anton, întărit cu
2 batalioane (de infanterie şi de artilerie A.A.), s-a constituit
Gruparea comandor Marin Anton, care a acţionat în zona
Pipera-Podul Tunari. Prin acţiuni succesive şi contraatacuri,
a respins inamicul care încerca să pătrundă pe la nord-est
de Podul Tunari, reuşind să cucerească regiunea Pipera şi
rezistenţele inamice de la est de Podul Băneasa. Comandorul
Anton Marin, pe tot parcursul operaţiunilor, a dat dovadă
de multă pricepere în conducerea acţiunilor, impulsionând
în acelaşi timp unităţile prin prezenţa sa în momentele
critice ale luptei6.
Asupra felului cum s-a comportat în aceste împrejurări,
stau mărturie articolele elogioase din presa timpului,
precum şi „Darea de seamă a Statului Major General al
Aerului asupra acţiunii aeronauticii”, publicată în „Revista
aeronauticii” – anul 19, iulie-august 1945, organul oficial al
Subsecretariatului de Stat al Aerului.
Detaşamentul Marin Anton a contribuit semnificativ,
în cadrul acţiunilor terestre, la îndeplinirea cu succes a unor
misiuni vizând: blocarea materialului german de zbor şi
de asistenţă tehnică, capturarea şi asigurarea depozitelor
aeronauticii hitleriste, apărarea unor obiective importante
ca: depozite, aerodromuri, terenuri de zbor, dezarmarea şi
capturarea formaţiunilor hitleriste de pe aerodromuri, din
cazărmile aeronauticii7.
Trebuie, de asemenea, subliniat că acţiunile eficiente ale
Detaşamentului comandor Marin Anton şi în general ale
tuturor celorlalte unităţi care au acţionat în zona Capitalei,
s-au datorat faptului că în lunile iulie-august 1944, s-au
făcut exerciţii care au avut drept scop perfecţionarea
executării alarmelor, pe de o parte, iar pe de altă parte,
amplasarea trupelor în sectoarele şi locurile convenabile
executării rapide a misiunilor ce le reveneau în acţiunea ce
se pregătea8.
De asemenea, asigurarea unităţii de comandament
pentru organizarea şi desfăşurarea acţiunilor din interiorul
oraşului şi a celor de la nord de acesta, a fost una dintre
preocupările prioritare ale instanţelor strategice româneşti.
În acest scop, Comandamentului Militar al Capitalei, i
s-au pus la dispoziţie toate trupele aflate în Capitală şi în
subordine9.
64
Totodată, iniţiativele comandorului Anton Marin s-au
circumscris în sfera trăsăturilor esenţiale ale concepţiei
strategice româneşti, respectiv faptul că ansamblul de
condiţii din zona Capitalei a determinat Comandamentul
Militar Naţional să recurgă, cu originalitate, inventivitate şi
mare pricepere militară10, la soluţii specific româneşti.
Comandamentului Militar al Capitalei îi revenea
misiunea „să ocupe şi să apere instituţiile publice din
Capitală, garantând normala lor funcţionare”11.
„După 5 zile şi 5 nopţi de lupte foarte îndârjite – se
consemna în comunicatul difuzat de Marele Stat Major în
ziua de 28 august 1944 – trupele din Capitală au reuşit să
înfrângă pe deplin încercarea perfidă a conducerii Germaniei
de a pune stăpânire pe capitala ţării”12.
La Corpul Aerian Român
Comandorul Anton Marin a participat, în calitate de
şef de stat major al Corpului Aerian Român, la campania
din Cehoslovacia, în războiul antihitlerist (martie-
mai 1945).
În această funcţie, Anton Marin, a acţionat energic,
cu competenţă pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor
Corpului Aerian Român, respectiv de a acorda tot sprijinul
aviatic pentru reuşita operaţiilor terestre, cu efectele lor
benefice pe plan material şi moral, şi în funcţie de toţi
factorii care au concurat, de circumstanţele în care s-au dus
acele operaţii – incluzând starea timpului, reacţiunea aeriană
şi antiaeriană inamică şi starea materialului nostru aerian.
În etapa în care luptele au avut loc la frontiera ungaro-
cehoslovacă, în compunerea corpului existau 14 escadrile, cu
176 avioane şi o secţie de aviaţie13. Ca urmare a completărilor
primite din ţară, aviaţia română a participat la acţiunile
pentru eliberarea Cehoslovaciei, până la sfârşitul războiului,
cu 20 de escadrile, având 252 avioane şi 297 de echipaje, cu
un efectiv total de 7.347 oameni.
În afara misiunilor de sprijin nemijlocit al forţelor
române şi sovietice pe timpul pregătirii şi desfăşurării luptelor
şi operaţiilor ofensive, aviaţia de asalt şi de bombardament în
picaj a lovit obiective din adâncimea tactică a inamicului, a
dezorganizat transporturile pe căile ferate şi a distrus nodurile
2 (52) 2011 document

de comunicaţii, gări, depouri şi triaje, a împiedicat manevre
de forţe şi mijloace pe căile rutiere, a lovit aglomerările de
trupe şi raioanele de concentrare vrăjmaşe. Escadrilele de
vânătoare, de recunoaştere şi observare au angajat lupte cu
aviaţia germană şi respectiv, au executat misiuni de cercetare
aeriană în folosul trupelor române şi sovietice14.
Statul major al Corpului Aerian a depus o activitate
neobosită pentru a pregăti cât mai bine toate acţiunile
aeriene. Se avea permanent în vedere faptul că misiunile
ofensive aeriene pretind o serie de calcule şi de determinări
ce trebuiau efectuate de organul superior care întocmea şi
pregătea acţiunea, pentru că numai el cunoştea toate datele
referitoare la: scopul urmărit, mijloacele proprii pentru
execuţie, posibilităţile inamicului, starea timpului în zona
obiectivului, coordonarea acţiunii respective cu lucrul aerian
al altor categorii de aviaţie pentru ca executarea misiunii
respective să se integreze în ansamblul tuturor operaţiilor ce
se duceau pentru acelaşi scop (vezi Anton Marin „Aripi în
furtună”, p. 268).
Statul Major al Corpului Aerian Român, condus de
comandorul aviator Anton Marin, a avut ca regulă statornică,
pentru acţionarea din timp a mijloacelor necesare, practica
„ordinelor pregătitoare”, care urmăreau să prevină unităţile
indicate, imediat ce comandamentul se lămurea asupra
problemei, asupra celor ce erau de făcut şi precizând cine să
le execute. După această „prevenire”, urma ordinul propriu-
zis. Ordinul era concis ori se compunea din mai multe
dispoziţii scurte care se succedau pe măsură ce se definitivau
coordonatele sigure ale operaţiei aflate în curs de pregătire.
Ca principiu de lucru cu unităţile, se evita scriptologia sau
„papetăria” cum o denumeau militarii pe atunci, pentru că
din practică se ştia că scriptele numeroase, bogat şi frumos
redactate, chiar dacă încântă ochiul, ele nu foloseau nici
pregătirii, nici conducerii şi nici execuţiei, mai ales dacă nici
nu soseau la timp la cei implicaţi.
Greutăţile mari şi condiţiile defavorabile în care s-au
dus operaţiunile aeriene în războiul antihitlerist au pus
probleme spinoase şi continui, atât comandamentului
corpului, cât şi executanţilor. Acestea au putut fi învinse
graţie voinţei dârze şi neobosite din partea executanţilor, cât
şi unei conduceri viguroase şi eficiente la care a contribuit
în mod strălucit şi comandorul aviator Anton Marin, în
calitate de şef de stat major.
La 13 aprilie 1945, primind vizita ministrului de
Război român, generalul de corp de armată Constantin
Vasiliu-Răşcanu, aflat în inspecţie la armatele române pe
frontul din Cehoslovacia, mareşalul R.I. Malinovski, după
ce a prezentat situaţia strategică generală şi cea a Frontului
2 Ucrainean, a afirmat: „Armatele române luptă foarte bine
şi sunt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi
de trupe, care sunt brave şi gata de orice sacrificiu (...). La fel
de mulţumit sunt de Corpul Aerian Român, care dispune
de un personal extrem de bine pregătit şi foarte curajos”15.
Pentru faptele de arme săvârşite de zburătorii
români, Corpul Aerian a fost citat în mai multe rânduri
în comunicatele de război ale Marelui Stat Major român
şi alături de alte unităţi operative sovietice şi române, prin
ordine de zi de câtre Comandamentul Suprem Sovietic16.
document 2011 2 (52)
studii/documente
Generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu în inspecţie la Corpul Aerian Zvolen,
Cehoslovacia, aprilie 1945
Caracterizând contribuţia adusă de aviaţia română
la înfrângerea inamicului, generalul colonel de aviaţie
S.I. Goriunov, comandantul Armatei 5 Aeriene sovietice,
spunea următoarele, la 19 mai 1945: „Mă simt fericit că pot
saluta pe reprezentanţii Corpului Aerian Român, care şi-au
făcut pe deplin datoria şi au contribuit la victoria finală cu
toate forţele”17.
La terminarea războiului, din respect pentru eroii
aviatori şi cu simţul onoarei pentru aviaţia română,
comandorul aviator Anton Marin a solicitat aprobarea din
partea conducerii armatei pentru ca retragerea avioanelor
din Cehoslovacia să se facă pe aripile lor, nu tractate pe căile
ferate. (vezi Anton Marin „Aripi în furtună”, p. 315).
De asemenea, conştient de dificultăţile mari cu care
s-a confruntat aviaţia română pe parcursul operaţiilor,
comandorul Anton Marin a solicitat la Armata 5 Aeriană
sovietică aprobarea pentru Corpul Aerian Român, de a
dispune de tehnica de aviaţie capturată de la inamic, pentru
a o folosi ca piese de schimb la repararea şi întreţinerea
avioanelor de provenienţă germană din dotarea aviaţiei
române.
Fără concluzii
Comandorul aviator Anton Marin nu a făcut niciodată
politică şi nu a fost înscris în niciun partid politic.
În 1948 a fost acuzat de uneltire împotriva securităţii
statului (organizaţie subversivă) şi condamnat la 20 ani
muncă silnică precum şi la 10 ani degradare civică. A
executat 16 ani de detenţie până în 1964, când a fost graţiat
şi eliberat.
Abia după 16 ani de la pronunţarea sentinţei de
condamnare, autorităţile statutului au considerat că acest
om, care s-a remarcat prin fapte impresionante în operaţiile
din august 1944 cât şi pe Frontul de Vest, ar trebui pus în
libertate.
Cu dificultate i s-au recunoscut unele drepturi de
pensie.
În anul 1990, Comisia pentru acordarea unor drepturi
persoanelor persecutate din motive politice, conform
65
studii/documente
Decretului-lege nr. 118/1990, a aprobat recunoaşterea ca
vechime în muncă a perioadei în care Anton Marin s-a aflat
în detenţie.
Este evident faptul că un articol memorialistic nu poate fi
atât de cuprinzător şi de bogat în exprimări pe cât s-ar cuveni,
în ceea ce priveşte activitatea acestui ostaş al armatei române,
despre care putem afirma că a fost mai mult decât un om al
datoriei.
Prin contribuţia sa la evenimente şi fapte care au dreptul
de a fi consemnate şi cunoscute, comandorul Anton Marin
a reprezentat o mărturie personală despre lupta şi eroismul
militarilor români în războiul antihitlerist.
Rememorând evenimentele şi eroismul acelor clipe
în care viitorul ţării era în cumpănă, iar drepturile naţiunii
se cântăreau în principal cu jertfele şi eforturile militarilor
români, conştient de importanţa şi semnificaţia faptelor la care
participase personal, comandorul aviator Anton Marin a avut
capacitatea de a reda o parte din aceste fapte în două lucrări
de memorii şi povestiri, respectiv: „Aripi în furtună” (1979) şi
„Sub cupola de azur” (1984).
În lucrarea „Aripi în furtună”, relatările lui Anton Marin
au fost posibile datorită împrejurărilor care l-au situat pe autor
în contextul unor activităţi de mare importanţă: la aerodromul
Pipera, în calitate de comandant al Centrului de Instrucţie
al Aeronauticii, comandant al unui detaşament de luptă din
dispozitivul de apărare a Capitalei, apoi ca şef de secţie în
Statul Major al Aerului şi din nou în cadrul operativ ca şef de
stat major al Corpului Aerian Român pe front.
Autorul relevă faptul că eroicul personal al aeronauticii
– personal navigant, tehnic, terestru, de artilerie antiaeriană,
transmisiuni, geniu-alături de militarii altor arme, nu şi-au
precupeţit nici energia, nici sângele pe front şi nici în spatele
frontului, reuşind să obţină strălucite victorii împotriva unui
inamic încă puternic, dotat, pregătit, îndârjit până la disperare.
Aviatorii români zburând aproape continuu şi îndeplinind
în condiţii meteo grele misiuni complexe de observare,
vânătoare, bombardament, avioanele noastre erau supuse
unor riscuri permanente. La aceasta contribuia şi o anumită
„oboseală” a materialului precum şi distanţele tot mai mari faţă
de bazele de aprovizionare, întreţinere şi reparaţii.
Anton Marin a evocat aceste dificultăţi, în mod veridic în
calitate de participant direct la războiul antihitlerist, reuşind
să redea o imagine „de aproape” a realităţilor frontului, a
obstacolelor peste care au trecut personalul aeronauticii,
aripile româneşti, în crâncena încleştare cu inamicul, eforturile
supraomeneşti pe care le-au făcut militarii din aviaţie pentru
a asigura îndeplinirea misiunilor de luptă şi a le aduce la bun
sfârşit, chiar dacă era necesar să depăşească normele de zbor şi
de muncă omeneşti admisibile.
Cei care apreciază Armata Română, aviaţia şi tradiţiile ei,
pot găsi în această carte multe fapte care ilustrează sentimente
şi trăiri vibrante ale dragostei de ţară, ale simţului datoriei şi
răspunderii ostăşeşti.
Autorul are meritul de a fi consemnat multe din realizările
personalului aeronautic în război, fără a avea pretenţia de a
fi reliefat întreaga valoare a contribuţiei acestui personal în
cadrul războiului antihitlerist. Faptele relatate stau mărturie
pentru performanţele incredibile ale aviatorilor români care,
acceptând lupta chiar şi în condiţii de inferioritate numerică,
66
au făcut proba virtuţii profesionale, tăriei morale şi a dragostei
de ţară.
Referindu-se la situaţia aviatorilor în perioada interbelică,
exprimând un punct de vedere critic, în lucrarea „Sub cupola de
azur”, comandorul Anton Marin consemna:
„Unii din cei de la etajul de sus al lumii militare, manifestau
puţină înţelegere pentru aviaţie şi aviatori. Pentru ei zburătorii
însemnau cu totul altceva decât ceea ce erau în fapt: nişte
entuziaşti – admirabil dotaţi fizic şi psihic.
Cu zâmbetul pe buze, zburătorii noştri s-au instruit,
s-au antrenat şi s-au perfecţionat în crezul dragostei de ţară,
acoperind de glorie aripile româneşti, mai cu seamă în cel
de-Al Doilea Război Mondial.
Voioşia lor nu a exclus niciodată seriozitatea şi
conştiinciozitatea în executarea misiunilor aeriene, fapt care le-a
atras admiraţia aliaţilor şi cel puţin, respectul adversarilor”18.
NOTE
1
Serviciul Istoric al Armatei.
2
Fondul personal al comandorului aviatorului Anton Marin, p. 26, 27.
3
Ibidem, p. 28.
4
Arhivele Militare Române, Fond 948, Dosar nr. 838, f. 34-39.
5
Anton Marin, „Aripi în furtună”, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 125.
6
Arhivele Militare Române, Fondul personal al comandorului aviator Anton
Marin, p. 33.
7
Ibidem, Fond 1377, Dosar nr. 118, f. 18.
8
Ibidem, Fond 321, Dosar nr. crt. 2, f. 60-61.
9
Ibidem, Fond 948, Dosar nr. crt. 838, f. 34-39.
10
Ibidem, Fond 332, Dosar nr. crt. 128, f. 1-3.
11
Ibidem, Fond 321, Dosar nr. crt. 3, f. 18.
12
Ibidem, Dosar nr. crt. 3, f. 143.
13
Ibidem, Fond 359, Dosar nr. crt. 19, f. 1.
14
Ibidem, f. 44, 55.
15
Ibidem, Fond 948, Dosar nr. 1404, Vol. 2, f. 284, 285.
16
Căpitan comandor Nicolae Grigore „Contribuţia aeronauticii la războiul
pentru dezrobirea Ardealului şi libertatea omenirii”, în Revista „Aeronauticii“,
anul 19, iulie-august 1945.
17
Arhivele Militare Române, Fond 948, Dosar nr. crt. 234/3, f. 571.
18
Anton Marin, „Sub cupola de azur”, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 5.
A duty man – pilot Anton Marin –
Constantina Stoianovici
Abstract: With a military career that made him to
participate at extraordinary events – the disarmament
of German troops and Bucharest defense battle on
August 23, 1944, pilot Anton Marin suffered, unjustly, a
detention imposed by the Communist regime.
Presenting his career during the two world wars
is an act of remembering the heroic facts that he
achieved.
Keywords: aviation, war against German troops,
disarmament, August 23, 1944, pilot
2 (52) 2011 document
 studii/documente

ACTIVITATEA SUBCOMISIEI PENTRU APLICAREA

ARTICOLULUI 12 DIN CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU,
DE LA 7 OCTOMBRIE PÂNĂ LA 6 DECEMBRIE 1944
Teodora GIURGIU1

rin Convenţia de Armistiţiu, semnată la Moscova (4 911 vagoane, 284 locomotive, 7 tendere, 16 automotoare)];
P la 12 septembrie 1944, între reprezentanţii statului fosta administraţie a Basarabiei (46 situaţii diferite); fosta
român, pe de o parte, şi cei ai Uniunii Republicilor Socialiste administraţie a Bucovinei (pentru 6 directorate)6.
Sovietice, Statelor Unite ale Americii şi Regatului Unit, Din această raportare lipseau numai materialele care
pe de altă parte, România se angaja să participe, alături de se găseau asupra particularilor şi care erau colectate prin
Armata Sovietică la lupta împotriva circumscripţii de poliţie şi posturi de
Germaniei şi aliaţilor acesteia, să jandarmi, pentru care lucrările erau în
predea toate materialele de război „Armistiţiul survenise într-un curs de centralizare.
aparţinând Armatei Germane şi pe timp când toate autorităţile Aceste situaţii fuseseră verificate
cele capturate de trupele române militare şi civile se aflau dispersate în cea mai mare parte de reprezentanţii
pe teritoriul U.R.S.S., în timpul din cauza bombardamentelor subcomisiei, pentru a se stabili
Campaniei din Est şi să plătească aeriene în zone relativ lipsite de existentul pe teren şi pentru justificarea
despăgubiri de război. comunicaţii şi transmisiuni” diferenţelor, lucrare la care se angajaseră
Prin articolul 12 guvernul faţă de delegaţii Comisiei Aliate de
român se obliga ca în termenele Control încă de la început şi care era
indicate de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic) să în curs, fiind realizată într-o mare măsură la 6 decembrie
restituie Uniunii Sovietice, în bună stare, toate valorile şi 1944.
materialele luate de pe teritoriul ei în timpul războiului, Pentru transportul acestor materiale, conform
aparţinând statului, organizaţiilor politice şi cooperative, angajamentului iniţial au fost înaintate de subcomisie
întreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor particulari şi cereri de transport pe baza unor formulare care le fuseseră
anume: utilajul fabricilor şi uzinelor, locomotive, vagoane indicate de către delegaţii Comisiei Aliate de Control. Se
de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, ceruseră până la data de 15 noiembrie 3 591 vagoane pentru
valori de muzeu şi orice alte bunuri2. transportul materialelor aflate numai la autorităţi, fără
Subcomisia pentru Aplicarea Articolului 12 din materialul de război şi fără materialul care se găsea asupra
Convenţia de Armistiţiu a fost instituită prin ordinul particularilor7.
Ministerului de Război – Subsecretariatul de Stat al Armatei Din aceste cereri, din cauza lipsei de mijloace de
de Uscat nr. 105010 din 5 octombrie 19443. transport nu se putuseră rezolva decât o foarte mică parte
În darea de seamă cu privire la activitatea subcomisiei după care, pentru a se justifica întârzierile, delegaţii Comisiei
de la 7 octombrie 1944, de când şi-a început activitatea, Aliate de Control au pus alte condiţii şi anume, au cerut ca
până la 6 decembrie 19444, preşedintele acesteia prezintă să viziteze şi să controleze materialele în prealabil, să dea
activitatea pe teren şi lucrările executate de structura pe care „bun de transport” dacă ele erau socotite în ordine şi numai
o conducea în primele 2 luni de funcţionare. după aceasta să se execute transportul.
În ceea ce priveşte legătura directă cu Comisia Aliată Probă că această justificare nu era cea reală, era faptul că
de Control5, se înaintaseră delegaţilor ei, tabele în limba întreruperea transporturilor s-a făcut până la 1 decembrie,
rusă pentru toate materialele care erau de restituit conform când se dăduseră dispoziţii de a se continua, fără ca în acest
art. 12, aşa cum au reieşit din documentele următoarelor timp delegaţii sovietici să dea curs cererilor subcomisiei de a
autorităţi: Serviciul Capturi (pentru 49 depozite capturi, controla materialele în teren şi de a da „bun de transport”.
47 maşini utilaje, 3 autorităţi); Secretariatul General al În afară de cele 3 591 vagoane cerute prin această
Lichidării Bunurilor (5 lucrări diferite cu situaţii multiple); subcomisie, diferite autorităţi au mai prezentat cereri pentru
Marele Stat Major (pentru 34 comandamente şi unităţi); materialele provenite de la Secretariatul General pentru
Ministerul Economiei Naţionale (pentru 182 poziţii de Lichidarea Bunurilor pentru 321 vagoane8.
instalaţii şi utilaje, fiecare completate cu inventare traduse Până la 15 noiembrie se expediaseră 970 vagoane,
în limba rusă); Regia Autonomă C.F.R. [pentru materialele majoritatea la Constanţa, din care însă, din cauza lipsei de
intrând în prevederile art. 12 şi pentru materialele rulante ambarcaţiuni (şlepuri şi vapoare), nu se putuseră trimite

document 2011 2 (52) 67

studii/documente

decât circa 200 vagoane în 3 vapoare. Restul materialului Deoarece, prin dispoziţiile date de Comisia Aliată de
rămăsese debarcat pe rampă, parte înmagazinat şi parte Control, se ceruse ca materialele să fie văzute de delegaţii
depozitat sub cerul liber. sovietici înainte de transport, la subcomisie se înaintaseră
În afară de aceste materiale transportate, au mai fost până la data întocmirii dării de seamă 74 cereri dintre care
predate direct autorităţilor sovietice cu acte următoarele 23 au prevăzut numărul de vagoane, totalizând un număr
cantităţi: 4 500 vagoane materiale diferite; 4 500 vite mari; de 269 vagoane iar pentru rest cererile erau făcute pentru
5 948 oi; 6 000 stupi; 6 întreprinderi; 8 depozite de alimente totalitatea depozitelor respective.
complete; materiale din 6 depozite de alimente; 10 457 kg Acestor cereri, care fuseseră întocmite începând de la
miere; 65 000 kg orz; 778 410 kg porumb; 327 330 kg 15 noiembrie până la 6 decembrie 1944, nu li se dăduse curs
mazăre; 122 175 kg orez; 83 162 kg vin; 260 000 kg tutun deoarece delegaţii sovietici nu se prezentaseră pentru a vedea
şi multe alte materiale materialele şi a da
care erau în curs de „bun de transport”,
9
centralizare . cauză pentru care
Pe lângă transporturile nu
materiale predate s-au putut efectua.
cu acte, s-au predat Se făcuse o
fără acte mari nouă intervenţie
cantităţi de materiale din partea
astfel: 164 vagoane subcomisiei, cu
promisiunea că
materiale diverse;
erau în drum spre
2 întreprinderi; 67
ţară 200 specialişti
708 cai10; 8 901 boi; care aveau rolul de
10 616 vaci; 33 466 a vedea materialele
trăsuri diferite11. şi de a dispune
De asemenea transportul lor.
s-au mai livrat: Randamentul
60 cai; 5 boi; 1 546 oi; relativ scăzut
26 mai 1946. M.S. Regele Mihai, dr. Petru Groza, Gheorghe Tătărescu
26 căruţe; 3 tractoare al activităţii
alături de ofiţeri sovietici, în portul Constanţa, cu prilejul restituirii navei-şcoală „Mircea“
ale Guvernământului subcomisiei era
Basarabiei; 16 depozite de alimente complete; materiale datorat următoarelor cauze13:
diferite din 4 depozite şi acestea erau date numai cu titlu a) măsuri luate de Comandamentul Sovietic sau
informativ, centralizarea materialelor ridicate în acest fel elemente ale armatei sovietice:
fiind în curs la data întocmirii dării de seamă. La data de 29 septembrie, Antrepozitul Capturi al
Din cauza impunerii reparaţiei materialelor de tot Armatei din bd.-ul Tudor Vladimirescu nr. 67, fusese ocupat
felul s-au întocmit noi fişe şi planul general de reparaţii de o gardă sovietică care a luat cheile, a sigilat uşile şi nu
pentru toate materialele care s-au înaintat Comisiei Aliate a dat voie personalului să intre sau să activeze în depozit.
de Control astfel: 12 000 fişe pentru maşini, instalaţii etc., Această situaţie a durat până la 6 noiembrie, adică 38 zile,
ateliere de reparaţii, contracte pentru repararea materialelor timp în care nu s-au putut executa măsurile de inventariere,
centralizare, ambalare şi expediere a materialelor.
în ateliere civile etc. şi se executaseră în bună parte aceste
La Depozitul Materiale Geniu Mogoşoaia, pe ziua
reparaţii astfel: Serviciul Capturi (71 maşini unelte; 9 vagoane
de 4 septembrie 1944, s-a instalat o gardă sovietică, care a
materiale diverse); Marele Stat Major (3 locomotive de cale
urmat acelaşi procedeu, luând însă cheile de la magaziile cu
îngustă; 100 vagoane de cale îngustă; 100 autovehicule); materiale de dotare ale armatei române.
Ministerul Agriculturii (15 maşini; 35 unelte; 75 aparate Personalul depozitului şi-a reluat activitatea numai la
laborator); Ministerul Economiei Naţionale: 30% din totalul 6 noiembrie, dată de la care a colaborat cu delegaţii sovietici
materialelor pentru care le revenea însărcinarea să urmărească la inventarierea şi sortarea materialelor.
restituirea; Guvernământul Basarabiei: 60 % din materiale La Şcoala Ofiţeri Rezervă nr. 1 Ploieşti s-a instalat
în 8 ateliere organizate anume; Guvernământul Bucovinei: o unitate sovietică, care timp de aproape 45 de zile, nu a
aproape totalitatea materialelor; Regia Autonomă C.F.R. permis personalului subcomisiei să intre în cazarmă pentru
care avea mai multe lucrări de făcut, întocmise un plan de identificarea, repararea şi expedierea maşinilor tipografice
comun acord cu specialiştii din Comisia Aliată de Control care trebuiau restituite.
pentru repararea şi normalizarea la cale largă a întreg Gărzile sovietice la Centrele de Motocultură şi la
materialului luat din teritoriile U.R.S.S. şi care trebuia să fermele Secretariatului General al Lichidării Bunurilor au
fie restituit12. afectat activitatea.

68 2 (52) 2011 document

 studii/documente

Arestarea unui număr de persoane de la Secretariatul putut lua cunoştinţă în timp util.
General şi de la fostul Guvernământ al Basarabiei Multe chestiuni de detaliu puse de această subcomisie,
a împiedicat îndeplinirea sarcinilor care le reveneau incluse într-un memoriu adresat ministrului Vâşinschi, nu
structurilor din care făceau parte. au primit rezolvarea decât la 9 decembrie, când s-a primit
Delegaţii sovietici au refuzat un timp să semneze răspunsul.
procesele verbale de primirea materialelor (cazul de la Au existat şi alte tipuri de cauze: organizarea subcomisiei,
Regimentul 5 Artilerie Medgidia). dotarea ei cu mijloace, împuternicirea delegaţilor pentru
Transporturile pe calea ferată au fost conduse de Basarabia şi Bucovina, chestiunea fondurilor pentru
Comandamentul Sovietic, diferite suspendări de trenuri executarea lucrărilor în legătură cu art. 12 din convenţie etc. 14.
de călători provocând întârzieri mari în transmiterea La acestea se mai adăugau:
ordinelor. Armistiţiul
P e n t r u survenise într-un
inventarierea timp când toate
materialelor din autorităţile militare
Moldova a fost şi civile se aflau
nevoie de permise dispersate din cauza
speciale date de bombardamentelor
Comandamentul aeriene în zone
Sovietic, permise relativ lipsite de
care s-au emis comunicaţii şi
cu întârziere transmisiuni.
şi lucrarea nu De asemenea,
s-a putut face materialele se
simultan pentru aflau dispersate în
toată ţara, în aceleaşi condiţii şi
ceea ce priveşte, din aceleaşi cauze.
de exemplu, Organizarea
inventarierea depozitelor şi
26 mai 1946. M.S. Regele Mihai, mareşalul Tolbukin, dr. Petru Groza,
materialului rulant Gheorghe Tătărescu şi generalul Susaikov în portul Constanţa, la bordul navei şcoală „Mircea“ a serviciilor nu
al C.F.R. corespundea
Lipsa de funcţionării în
mijloace de transport U.R.S.S. în punctele de transbordare. condiţii normale aşa că faţă de obligaţiile impuse prin
b) Rezolvarea cu întârziere a problemelor ridicate convenţie şi mai ales de timpul scurt în care acestea trebuiau
de subcomisie, prin Comisia Română pentru Aplicarea executate, a fost nevoie de revizuirea organizărilor, de
Armistiţiului la care se adaugă: completări cu personal, ceea ce a necesitat timp.
Convenţia de Armistiţiu a fost publicată în ziare abia Autorităţile civile au trebuit să înfiinţeze Biroul
la 17 septembrie. Capturi, care fusese desfiinţat.
Primul comunicat asupra înfiinţării Comisiei Române Toate depozitele şi unităţile Subsecretariatului de
s-a dat în presă la 30 septembrie, deci cu întârziere de Stat al Marinei fuseseră ocupate de trupele sovietice, aşa
2 săptămâni de la publicarea convenţiei. că pentru materialele de marină în special, operaţiunile de
Pentru declararea obiectelor de către particulari, unificare, reparare şi expediere se executaseră în condiţii
comunicatul s-a dat, de asemenea, cu întârziere, iar Decretul anevoioase.
Lege nr. 571 pentru restituirea bunurilor a apărut în Aceste dificultăţi fuseseră în bună parte înlăturate, însă
Monitorul Oficial numai la 19 noiembrie, deci cu 60 zile alte probleme noi proveneau în special din faptul că delegaţii
după semnarea armistiţiului. sovietici din Comisia Aliată de Control schimbau din timp
Timpul de predare al obiectelor, de 5 zile, acordat în timp normele date iniţial pentru diferitele categorii de
de lege fiind insuficient, a fost necesară emiterea unor lucrări astfel: cazul materialului de război pentru care, în
comunicate pentru rezolvarea cazurilor de forţă majoră, care afară de situaţia cu totul izolată de la Sibiu, nu formulaseră
au completat lucrările acestei subcomisii. niciun fel de cereri; cazul cailor de la armată care fuseseră
Decizia interpretativă pentru decretul lege menţionat ceruţi ca şi autovehiculele armatei15.
a apărut în presă la 12 noiembrie, termenul declaraţiilor Aceste măsuri produseseră alte serii de dificultăţi
şi predărilor fiind până la 14 noiembrie. Majoritatea întrucât nu s-au putut da de la început instrucţiuni precise
autorităţilor, întreprinderilor şi particularilor interesaţi nu a de executare de către autorităţi, întreprinderi şi particulari.

document 2011 2 (52) 69

studii/documente

Delegaţii sovietici se prezentau cu întârziere la depozite
pentru a preciza instrucţiunile lor astfel16:
La Subdepozitul Capturi Breasta-Dolj nu se
prezentaseră, până la data de 6 decembrie, delegaţi sovietici
şi materialele nu putuseră fi sortate, ambalate şi expediate.
Planurile de transport au trebuit să fie refăcute de
3 ori, cerându-se iniţial pentru toate materialele existente,
apoi numai pentru materialele bune şi în fine a 3-a oară
numai pentru materialele clasate bune de transport de către
delegaţii sovietici.
Planul de reparaţii nu a fost cerut decât în momentul
când s-a pretins repararea tuturor materialelor, adică la
jumătatea lunii noiembrie, ori această lucrare necesita timp
mult, chiar numai cu pregătirea ei, adică întocmirea fişelor şi
a planului, destinarea fabricilor şi a atelierelor care executau
reparaţiile şi fixarea duratei acestor reparaţii.
Delegaţii sovietici care se deplasaseră în teren pentru
a constata diferitele stări de fapt nu ceruseră să fie însoţiţi
şi de delegaţii subcomisiei pentru a face constatările şi a lua
măsuri de comun acord. Spre exemplu:
Materialele expediate la Constanţa Port erau impropriu
adăpostite din cauză că autorităţile române nu aveau acces
în port.
preşedintelui comisiei pentru rezolvarea fără întârziere a
chestiunilor de mai mică importanţă, care totuşi erau de
natură să întârzie lucrările dacă nu erau soluţionate pe loc,
în special posibilitatea de a se adresa direct departamentelor
şi autorităţilor care executau lucrări în teren.
Materialele predate în acest timp direct delegaţilor
Comisiei Aliate de Control sau elementelor armatei
sovietice, din cele care trebuiau restituite la art. 12 cu forme,
precum şi fără forme, centralizarea materialelor transportate
şi predate la Constanţa şi Galaţi etc. era o activitate în curs
şi se raporta subcomisiei la terminare.
În acest scop fusese cerută înfiinţarea pe lângă această
subcomisie a unui Birou Administrativ, care să aibă între
altele şi această însărcinare.
În vederea îndeplinirii sarcinilor care îi reveneau,
Subcomisia pentru Aplicarea Articolului 12 din Convenţia
de Armistiţiu a colaborat cu structuri ale Ministerului de
Război sau din afara acestuia, care aveau misiunea de a duce
la îndeplinire obligaţiile asumate de România prin art. 12.
NOTE
1
Serviciul istoric al armatei.

La Galaţi, un delegat sovietic a stabilit că erau 70 de

2
Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei
de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, Inventar arhivistic, vol. I, Bucureşti,
vagoane descărcate sub cerul liber.
Editura Militară, 1999, p. 177.
La ancheta făcută de subcomisie s-a constatat că era 3
A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea
vorba de materiale aparţinând unităţilor militare sovietice şi Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 141, f. 111.
nu despre materiale expediate de autorităţile române. 4
Ibidem, f. 30.
Dispoziţiile autorităţilor sovietice nu erau cunoscute şi 5
Înfiinţată în baza art. 18 din Convenţia de Armistiţiu, cu rolul ca până la
încheierea păcii, să asigure reglementarea şi controlul executării obligaţiilor
nu se transmiteau la timp organelor de execuţie în teren.
care îi reveneau României. Lucra sub directivele generale şi ordinele Înaltului
O parte din propunerile care se desprindeau din darea Comandament Aliat (sovietic), acţionând în numele Puterilor Aliate.
de seamă fuseseră discutate în Comisia Română pentru 6
A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea
Aplicarea Armistiţiului la 9 decembrie 1944 şi anume17: Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 141, f. 30.
a) lămurirea printr-un comunicat a tuturor problemelor 7
Ibidem, f. 31.
care fuseseră rezolvate prin răspunsul dat memoriului
8
Ibidem.
9
Ibidem.
adresat ministrului Vâşinschi; 10
Între acestea nu intrau vitele luate în masă din Moldova şi cai de la unităţile
b) precizarea, prin contact direct cu experţii sovietici militare.
din Comisia Aliată de Control, a problemelor de executat 11
A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea
care nu erau clare; Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 141, f. 32.
c) rezolvarea de urgenţă a chestiunii fondurilor pentru
12
Ibidem, f. 33.
13
Ibidem.
executarea lucrărilor în legătură cu art. 12; 14
Ibidem, f. 35.
d) legalizarea organizării subcomisiei şi împuternicirea 15
Ibidem, f. 36.
delegaţilor pentru Basarabia şi Bucovina; 16
bidem.
e) pentru urgentarea lucrărilor, delegarea de atribuţii 17
Ibidem, f. 37.

The activity of Subcommission for Applying the 12 Article

from Truce Convention from October 7 till December 6, 1944 – Teodora Giurgiu

Abstract: The 12 article from the Truce Convention established that the Romanian government had to give back
to the Soviet Union all the values and the materials that were taken from its territory during the Second World War.
The article presents the activity of the subcommission and the problems occurred in the relation with the Soviet
authorities.

Keywords: Truce Convention, subcommission, legal forms, Romanian government, Soviet Union

70 2 (52) 2011 document


UNITATEA EXILULUI ROMÂNESC
– ÎNTRE DEZIDERAT ŞI REALITATE –
M ilioane de români sunt, astăzi, răspândite pe
glob – în cele două Americi, pe bătrânul nostru
continent, din Africa şi până în Australia.
Fenomenul plecării în masă a românilor din ţara lor
natală îşi are originile în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, când asistăm la o masivă emigrare a românilor din
Transilvania spre Lumea Nouă – Statele Unite ale Americii
şi Canada.
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial,
derularea lui şi sfârşitul conflagraţiei au dus la crearea de noi
contingente de români care au ales calea exilului. Ulterior,
după înlăturarea guvernului Rădescu şi impunerea de către
sovietici, la 6 martie 1945, a guvernului Petru Groza, chiar
şi cei care mai sperau într-o intervenţie a occidentalilor
şi o revenire la democraţie au început să-şi piardă iluziile.
Este perioada în care mulţi dintre fruntaşii vieţii politice
româneşti, diplomaţi, militari, oameni de ştiinţă şi cultură,
dar şi oameni simpli au preferat să aleagă calea exilului.
Instituţionalizarea regimului comunist la scară
naţională, cu sprijinul sovieticilor şi a nou createi Securităţi,
a dus, practic, la eliminarea adversarilor politici. Aruncaţi în
închisori şi lagăre, unde au ispăşit ani grei de detenţie sau de
muncă forţată, mulţi au pierit, iar alţii, puţini la număr, au
reuşit o evadare spectaculoasă spre lumea liberă.
Anii următori au făcut ca, prin numărul mare al celor
care au părăsit ţara, pribegia românească să capete înfăţişarea
unui adevărat exod. Au ales această cale cei mai buni dintre
cei mai buni, văduvind astfel ţara de elitele ei politice şi
spirituale1.
Departe de ţara natală, într-o lume, ce-i drept
democrată, dar uneori ostilă celor nou veniţi, românii
desrădăcinaţi au avut de înfruntat multe greutăţi şi neajunsuri.
Făcându-se corolarul acestor realităţi, poetul Demetrius
Leontieş, el însuşi un exilat, se exprimă astfel în versuri de o
mare sensibilitate:
„Unde-om mai poposi,
O, Doamne! Mâine...
Care prieteni ne-or mai găzdui...
Şi ce destin,
Destin de câine,
Ne va mai ocroti...
Cine sub cer străin,
Ne va primi mânia
Ne va iubi ca fraţi,
Sau ne va plânge agonia!!”(...)
Grija zilei de mâine, a unui cămin, a locului de muncă,
a nevoii de integrare într-o lume până atunci străină lor,
document 2011 2 (52)
studii/documente
Colonel (r) dr. Dumitru DOBRE
a făcut necesară crearea unor organizaţii ale românilor, la
început cu un scop caritabil, iar mai târziu a altora menite
să le apere interesele în ţările lor de rezidenţă, dar în acelaşi
timp constituindu-se şi într-o veritabilă armă de luptă
ideologică împotriva regimului totalitar instaurat în ţară.
Crearea de organizaţii ale românilor din exil doar
pe criterii caritabile, profesionale, comunitare sau de altă
natură, nu satisfăcea nicidecum nevoia de unitate la nivel
instituţional. Situaţia a fost receptată ca atare şi cu multă
responsabilitate de către fruntaşii exilului românesc: Nicolae
Rădescu, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu, Alexandru
Cretzianu, Mihail Fărcăşanu, Grigore Niculescu-Buzeşti şi
alţii. Încă din anul 1946, aflat fiind în Portugalia, generalul
Nicolae Rădescu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire
la formarea în exil a unei singure organizaţii a românilor,
fără culoare politică şi deasupra partidelor2.
După abdicarea forţată a Regelui Mihai la 30 decembrie
1947 şi plecarea lui în exil, activitatea generalului Nicolae
Rădescu, de strângere a rândurilor românilor din exil, începe
să se bucure şi de sprijinul acestuia.
Acceptând propunerile reprezentanţilor P.N.Ţ., deşi nu
acesta a fost scopul iniţial al acţiunii sale, ca din viitoarea
organizaţie a tuturor românilor exilaţi să nu facă parte
reprezentanţi ai mişcării legionare şi ai militarilor, generalul
Nicolae Rădescu a pus, la 10 mai 1949, bazele Comitetului
Naţional Român, devenind totodată preşedintele acestui
important forum al românilor, cu sediul la Washington.
Scopul declarat al înfiinţării C.N.R., având la bază şi criteriile
cuprinse în comunicarea Regelui Mihai din 5 august 1948,
era de: „a reprezenta naţiunea română şi a apăra interesele
ei până în momentul eliberării naţionale; a duce, prin
toate mijloacele, acţiunea în vederea eliberării României
şi stabilirea sistemului democratic de guvernământ; a
coordona şi a sprijini opera de asistenţă pentru românii
Ministrul Grigore Gafencu în biroul său de la Ministerul Afacerilor Externe
71
studii/documente

refugiaţi; a îndruma cooperarea românilor din străinătate

spre împlinirea acestor ţeluri”. Conducerea C.N.R.,
aprobată şi de Regele Mihai, a fost următoarea: Nicolae
Rădescu – preşedinte; Cornel Bianu Grigore Niculescu-
Buzeşti, Mihail Fărcăşanu, Augustin Popa, Iancu Zissu,
Nicolae Caranfil, Alexandru Cretzianu, Grigore Gafencu şi
Constantin Vişoianu – membri.
Aşadar, primul pas spre unitatea exilului românesc
fusese făcut.
Armonia în sânul conducerii C.N.R. a fost, din păcate,
de scurtă durată. Viziunile diferite asupra criteriilor de
constituire şi funcţionare a Comitetului au creat tensiuni
care s-au dovedit a fi irecuperabile. Două au fost motivele
disputelor între liderii C.N.R. Primul se referă la lupta
pentru asigurarea controlului asupra acestui organism şi
înclinarea balanţei de putere într-o anumită direcţie, iar al
doilea era miza asupra Fondului Naţional Român, alocat de
Banca Naţională a României în anul 1944, din dispoziţia
guvernului, pentru finanţarea activităţii unor oameni
politici şi intelectuali români din exil în eventualitatea
pierderii războiului3. Odată cu acutizarea divergenţelor pe
aceste teme era evident că până la producerea rupturii în
cadrul C.N.R. nu mai era decât un pas. Cu toată intervenţia
Regelui Mihai, care cerea membrilor C.N.R. să-şi exprime
punctele de vedere cu privire la cauzele disfuncţionalităţilor
şi să propună eventuale soluţii pentru remedierea situaţiei,
răspunzătoare de situaţia creată a fost găsită, pe nedrept,
o singură persoană – generalul Rădescu, căruia membrii
Comitetului i-au cerut demisia. Locotenent-colonelul Nicolae Rădescu
În noiembrie 1950, constatând că criza în C.N.R. a dureroasă printre românii din exil a trebuit să sfârşească
luat amploare, Regele Mihai l-a însărcinat pe Constantin prin lichidarea vechiului Comitet Naţional, unde o bună
Vişoianu cu alcătuirea unui nou C.N.R., având în parte din membri au suspectat buna credinţă a altora şi au
componenţă membrii ai P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I. împrăştiat fel de fel de zvonuri false, mărginindu-se să discute
Deziluzionat, generalul Nicolae Rădescu, împreună cu chestiuni personale, probleme de prestigiu individual şi alte
Mihail Fărcăşanu, militari şi alţi apropiaţi lui, a creat imediat asemenea lucruri complet străine de ţelurile şi misiunea
Asociaţia Refugiaţilor Români din S.U.A. şi Canada şi apoi unui asemenea Comitet. Este vorba şi aici de acelaşi proces
Liga Românilor Liberi (L.R.L.). morbid de subminare a unei personalităţi prin alta, a unui
Vina privind destructurarea C.N.R. a făcut obiectul unui grup prin alt grup”5.
întreg cortegiu de acuzaţii, venite din partea ambelor tabere Alte articole, publicate în presa exilului, vedeau în
(C.N.R. şi L.R.L.), fiecare dintre ele făcând responsabilă pe destructurarea C.N.R. un serviciu neaşteptat şi binevenit
cealaltă de spargerea unităţii exilului românesc. Mult mai regimului comunist de la Bucureşti. Redacţia Revistei
virulente şi numeroase, dispunând şi de un număr sporit de „România Muncitoare” conchidea, într-un articol de fond:
organe de presă, au fost cele venite din partea L.R.L. Astfel, „Trist bilanţ, triste concluzii: indirect noi am izbutit să
într-un articol publicat în ziarul „Patria”, generalul Ion facem jocul comuniştilor. Pentru că, ce aceştia n-ar fi izbutit
Gheorghe afirma: „Actul de deces al C.N.R. ne dezvăluie să facă, singuri prin neînţelegerile şi spiritul de exclusivism
numeroasele racile de care a suferit numitul comitet, de la al unora dintre politicienii noştri, care au substituit politicii
naştere şi până la moartea lui. Multe şi urâte racile, dar nici – politicianismul, demnităţii – interesele de castă, luptei
singurele şi nici cele mai grave. Printre acestea din urmă, pentru eliberare – o afacere sau alta a exilului”6.
cea mai de căpetenie a fost acea blestemată tendinţă de În numărul următor al revistei „România Muncitoare”,
exterminare reciprocă a diferitelor grupări ce formează continuând să se facă un bilanţ al exilului românesc, redacţia
emigraţia noastră şi al cărui reflex puternic a dominat toate valoroasei publicaţii ajungea la concluzia că C.N.R., în
celelalte preocupări ale Comitetului Naţional. Un fel de componenţa avută la acea dată, nu mai putea reprezenta
nihilism, care din fericire nu-i de ordin general şi nici măcar interesele şi aspiraţiile românilor din exil.
politic, ci numai politicianist”4. „Mâna de oameni ce compun aşa zisul Comitet
Deplângând situaţia creată prin scindarea C.N.R., un Naţional – se arată în articolul de fond al revistei – trăieşte
alt exilat român, Anghel Rugină scria: „Această situaţie izolată într-un turn de fildeş, la adăpostul oceanului. Fiecare

72 2 (52) 2011 document

 studii/documente

îşi duce viaţa lui, dacă nu confortabilă, măcar tihnită şi Unitatea fragilă a exilului românesc, realizată în jurul
lipsită de grija (zilei) de mâine. Departe de grija exilului, C.N.R., prin intermediul filialelor sale, mai mult în plan
ei par străini mizeriei fiecărui român. Era oarecum firesc teoretic s-a dovedit, în scurt timp, neviabilă.
ca, din izolarea în care s-au retras, să nu poată purcede La 9 mai 1975, ConstantinVişoianu – preşedintele
la acea largă organizare a emigraţiei, în vederea luptei, la C.N.R. îl înştiinţa pe Regele Mihai că rolul acestui organism
folosirea oamenilor capabili şi democraţi în lupta naţională, s-a încheiat şi este necesară formarea unui nou Comitet.
la organizarea unei acţiuni de sprijin şi salvare naţională, Dorinţa constituirii unui nou for reprezentativ
morală şi materială care să fie altceva decât o societate de românesc a prins contur în ianuarie 1976, când Consiliul
binefacere preferenţială”7. partidelor Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal, Social
Redacţia revistei venea şi cu soluţii privind organizarea Democrat şi Totul pentru Ţară au luat iniţiativa creării
viitoare a exilului românesc. Se propunea înfiinţarea unui unui Consiliu Naţional Român provizoriu în exil. La 24
larg Consiliu Naţional, care să cuprindă tot ceea ce exilul avea septembrie 1976, la Paris, a avut loc o reuniune în care s-a
valoros pe plan politic, cultural, intelectual şi profesional. hotărât crearea noului C.N.R. Scopul declarat al acestuia era
Presa ostilă L.R.L. arunca, desigur, întreaga vină a lipsei lupta pentru recâştigarea libertăţii şi a drepturilor poporului
de unitate a exilului pe acele personalităţi şi organizaţii care român. Biroul de coordonare provizoriu a fost compus din
s-au alăturat L.R.L., îndeosebi legionare. Într-un articol personalităţi marcante ale exilului românesc, precum: Radu
din „Buletinul Informativ al Românilor din Exil” (BIRE) Câmpeanu, Nicolae Penescu, Emil Ghilezan, Aurel Sergiu
se menţiona: „Din punct de vedere politic, trebuie să Marinescu, Dinu Zamfirescu, Constantin Mareş şi alţii11.
recunoaştem, oricât de dureroasă ar fi această confesiune, Aşadar, al doilea pas spre unitatea exilului s-a făcut.
că exilul nostru n-a putu realiza nimic. Nu s-a putu ajunge Important însă era ca lăudabila iniţiativă să reziste.
la o unitate totală, la o armonie politică, oricâte încercări După cinci ani de existenţă, neînţelegerile din interiorul
s-au făcut. Motivele acestor eşecuri sunt multiple. În primul C.N.R., dar mai ales intervenţiile agenţilor Securităţii,
rând a lipsit omul politic, care ar fi putu polariza în jurul mulţi dintre ei aflaţi deja în străinătate, aveau să torpileze
său întregul exil. Apoi, legionarii, divizaţi în cel puţin cinci noua organizaţie. Sesizând pericolul, Nicolae Penescu, el
clanuri, au torpilat şi torpilează orice încercare de a se ajunge însuşi acuzat că a introdus pe legionari în Consiliu, arăta:
la o unitate politică a exilului”8. „A trebuit să perseverăm mai mult de patru ani pentru a
Condamnând lipsa de unitate a celor din exil, un alt crea Consiliul Naţional Român pe o bază democratică şi
reprezentant al românilor desţăraţi, autor al multor articole să realizăm, pe cât a fost posibil, o unitate naţională. Azi se
care au abordat această temă dureroasă, colonelul Dan încearcă să-l dărâme după ce n-au putut să-l împiedice să
Ivanovici, se întreba: „Oare noi să nu ne putem uni? Să existe”12. În aceeaşi notă se exprima şi Cicerone Ioaniţiu,
ne lipsească acest dram de înţelepciune tocmai în aceste
momente cruciale ale lumii şi ale neamului nostru? Să fim
atât de subjugaţi politicii ce am dus, principiilor de grup ce
ne stăpânesc, ca să nu putem să ne unim şi uniţi să pornim
la luptă?”9.
Privind dintr-un alt unghi problema unităţii exilului
românesc, autori ai unor articole ce au fost publicate în
presa vremii, considerau că, de fapt, unitatea a fost realizată
în jurul unor idealuri, între acestea punând pe primul plan
lupta împotriva regimului comunist, îndeosebi a lui Nicolae
Ceauşescu. Unul dintre promotorii acestei idei a fost Chirilă
Ciuntu – preşedinte al Comitetului Naţional Român
American – secţia Canada, care într-un articol sublinia: „De
fapt, adevăratul exil românesc, adică toţi patrioţii români care
văd în regimul din ţară o unealtă a ocupanţilor, sunt uniţi în
jurul steagului de luptă, indiferent de culorile politice, pe
care, chiar în interesul neamului sunt obligaţi să le păstreze
şi să le cultive. Unitatea exilului nu are voie să ia caracterul
amorf al unui partid unic, după exemplul comunist, ci
trebuie să rămână o unitate în diversitate. Nimeni nu
trebuie să pretindă de la legionari, liberali, ţărănişti sau alte
formaţiuni politice să-şi schimbe părul şi năravul. Esenţial
este ca aceste partide să se găsească unite în jurul steagului
de luptă împotriva duşmanului comun, care este Ceauşescu Inginerul Nicolae Caranfil, ministrul Aerului
şi regimul său. Deci, exilul anticomunist este unit”10.

document 2011 2 (52) 73

studii/documente
într-un articol publicat în „Vatra”. El făcea referire atât la
acţiunile de subminare a C.N.R. din interior, dar şi la rolul
agenţilor informatori sau de influenţă trimişi de Securitate.
„Acţiunea întreprinsă de C.N.R. – arată autorul – a pus pe
gânduri nu numai pe agenţii comunişti din străinătate, dar
şi pe stăpânii lor de la Bucureşti”13.
Constatând eşecul acţiunilor C.N.R., în zilele de 7-8
octombrie 1981, Grupul de iniţiativă franco-german s-a
întrunit la Paris pentru a găsi noi forme de coordonare şi
federalizare în exil. La dezbateri au participat personalităţi
ale exilului românesc din Franţa şi Germania, cum ar fi:
Radu Câmpeanu, Mihai Korne, Dinu Zamfirescu, Doru
Novacovici, Radu Roşeanu şi alţii.
Dându-se curs acestei iniţiative, abia la 12-13 februarie
1983, un număr de 50 de exilaţi români din Anglia, Franţa,
Belgia şi Germania s-au întâlnit la Bruxelles, unde au
hotărât constituirea unui grup de lucru format din Ion Raţiu,
Radu Câmpeanu, Nicolae Lupan, Ioana Brătianu, Horia
Georgescu, Mihai Korne, Aureliu Lapadatu, Marius Roşca
şi Şerban Sturdza, care să propună principiile, programul şi
formele de organizare ale exilului românesc.
O ultimă încercare de realizare a unităţii exilului a
avut loc în perioada anilor 1984-1988, jalonată de lucrările
de constituire, în zilele de 19-20 mai 1984, la Geneva, a
Uniunii Românilor Liberi, apoi înfiinţarea, la 2 octombrie
1987, la Freiburg, a Grupului de Acţiune, denumit Frontul
Naţional al Unirii Românilor14 şi, în final, de Congresul
Mondial Românesc, care va pune bazele Uniunii Mondiale
a Românilor Liberi, având ca preşedinte pe Ion Raţiu, iar ca
secretar general pe Doru Novacovici.
Unitatea noii organizaţii va fi însă de scurtă durată.
După al doilea congres al U.M.R.L., care a avut la Saint
Maur (Franţa), în 1987, în anul următor, un grup de exilaţi
români format din Dan Cernovodeanu, Florin Mătrescu,
Vladimir Butmy şi Tudor Olimpiu Bompa au constituit
un Congres Mondial Românesc, care îşi aroga dreptul de
a conduce exilul. Spargerea unităţii U.M.R.L., nu a fost
străină de intervenţia Securităţii. Aceasta a deschis, încă din
1984, dosarul de urmărire a lucrărilor de constituire a noii
organizaţii, cunoscut sub numele de cod „Utopia”.
A fost cel de-al treilea pas, şi ultimul, pe drumul spinos
al unirii exilului românesc. Evenimentele din decembrie
1989, care au dus la înlăturarea regimului comunist totalitar,
făceau ca rolul U.M.R.L. să înceteze, chiar dacă, sub alte
forme de organizare şi cu un rol modificat substanţial, el
avea să fiinţeze până în anul 200415.
Încercând să analizeze cauzele lipsei de unitate a
exilului românesc, dr. J.T. Marcea scria: „Exilul românesc
n-a putut depăşi nivelul infantil al socializării. Acţiunile
diferitelor grupări din afara ţării sunt, de cele mai multe ori,
conduse de dorinţa de a satisface cât mai urgent necesităţi
de coloratură emoţională, din cauza cărora ţeluri raţionale,
de lungă durată, chiar dacă sunt discutate, trec în planul
secundar. Cauzele neunirii noastre nu trebuie căutate nici la
Bucureşti, nici la Moscova, ci în noi înşine”16.
74
Autorul distingea patru categorii de fenomene şi
tendinţe care duc la lipsa de unitate: destrămarea intereselor
de unitate; inactualitatea nevoii de unire; dispariţia şi/sau
neimplicarea personalităţilor exilului; neînţelegerile între
membrii grupului sau la nivel de conducere.
Cât de veridice sunt aceste afirmaţii, ce se mai poate
adăuga lor, rămâne ca cercetările viitoare să elucideze o temă
fundamentală cu care s-a confruntat exilul românesc.
NOTE
1
Veronica Nanu, Dumitru Dobre, Au ales libertatea! Dicţionar 2.265 de fişe
personale din evidenţele Securităţii, Editura „Pro Historia”, Bucureşti, 2007,
p. 3.
2
Comandanţi fără armată, Exilul militar românesc 1939-1972, ediţie de
Dumitru Dobre, Veronica Nanu, Mihaela Toader, Editura „Pro Historia”,
Bucureşti, 2005, p. 28.
3
Iulia Huiu, Regele Mihai şi Comitetul Naţional Român, în Caietele
I.N.M.E.R., anul III, nr. 5, martie 2006.
4
Ion Gheorghe, O soluţie care se impune, în „Patria”, mai, 1950.
5
Anghel Rugină, Mai multă solidaritate românească, în „Românul”, anul I,
nr. 2, aprilie 1951.
6
Un trist bilanţ al exilului, în „România Muncitoare”, Redacţia, nr. 15, martie
1955.
7
Tot în legătură cu bilanţul exilului românesc. Sugestii şi îndreptări, în revista
„România Muncitoare”, Redacţia, nr. 16, aprilie 1953.
8
Exilul politic românesc, în BIRE, Redacţia, anul 28, nr. 624-16 oct. 1975.
9
Colonel Dan Ivanovici, Unirea exilului românesc, în „Buletinul militar al
ofiţerilor şi subofiţerilor români din exil”, anul X, nr. 1, 1962.
10
Chirilă Ciuntu, Unirea exilului, în „Buletinul Comitetului Naţional Român
American”, anul XII, decembrie 1969.
11
La Paris s-a constituit Consiliul Naţional Român, în BIRE, anul31, nr. 679
din 16 iunie 1978.
12
Nicolae Penescu, Speram, în „Cuvântul Românesc”, anul 6, nr. 61, mai
1981.
13
Cicerone Ioaniţiu, Veşnica politică de dezbinare, în „Vatra”, nr. 160,
octombrie-decembrie, 1989.
14
Scrisoare deschisă adresată exilului românesc, în „Stindardul românilor”,
anul IV, nr. 19, mai, 1988.
15
Doru Novacovici, Căderea tiraniei, Editura Adam, Bucureşti, 2006, pp. 5-6.
16
Dr. J.T. Marcea, Unire şi neunire, în „Stindardul românilor”, anul IV, nr.
22, octombrie, 1988.
Romanian exile unity – between desideratum and
reality – Colonel (r.) Dumitru Dobre, Ph.D.
Abstract: The Government Petru Groza, Ph.D.,
invested on March 6, 1945, shattered the illusion
of a democratic management. The organizations of
The Romanians that were in exile had an ephemeral
existence because of the fight for power.
Keywords: democracy, exile, Romanian National
Committee, Romanian Refugee Association
from United States of America and Canada, Free
Romanians World Union
2 (52) 2011 document

Scientific Agenda of International Military
History Commission in 2011
Professor Rudolph JAUN, Chair, Military Education Committee
D uring the ICMH Congress in Amsterdam in
2010, some new trends in the study of military
history were presented by scholars from the Netherlands,
Ireland, Slovenia and Belgium. They presented papers that
explained how military history is taught at the university as
well as at defence and military academies. In the context of
procedures and rules outlined in the Bolognia Reform and
the Erasmus Student Exchange Program, military history
courses have a new profile at the university level. Today
there are new BA and MA degrees in Military History and
new courses on Military History and Strategic Studies.
The following article summarizes the information
presented at the 2010 ICMH
Congress in Amsterdam.
NETHERLANDS:
Dr. Wim Klinkert, Professor
at the Royal Netherlands Defence
Academy at Breda and the University
of Amsterdam explained the course
offerings:
University of Amsterdam: At
the University of Amsterdam the
BA level has an introduction course
(10 ETCS) that deals with western
military history from the 17th
century to present day peacekeeping
operations. The course includes
the following topics: early modern
warfare and the military revolution; Napoleonic warfare;
Germany and the 19th century; WW I and WW II; and
Dutch peacekeeping operations.
There is a Master in Military History (60 ETCS). This
course is the only university program in the Netherlands
which offers a Master in Military History.The master’s course
comprises the following topics: a survey of Dutch military
history; a choice between the history of counterinsurgency
or the history of sea and air warfare; and the Cold War. In
a seminar the subject changes every year, but all students
must prepare a presentation, a paper and do an exam. In
recent years the subjects have been the following:
2008: Six important debates in the field of military
history;
2009: Vietnam and Iraq;
2010: World War II: Germany, Japan and the Soviet
Union; and
2011: Prussian military history from Frederick the
Great to Hitler.
University of Utrecht: The university offers a BA level
an introduction course (7, 5 ECTS) with the same topics
as the course at the University of Amsterdam. The students
also prepare a paper and do an exam. At the MA level, as a
part of a program on the history of international relations,
document 2011 2 (52)
agora
there is a course on 19th and 20th century warfare. Students
are taught to make a military-historical analysis of military
operations. They present their findings in speech and in
writing. University of Leiden. At present the curriculum
is not yet known. Leiden traditionally focuses courses on
the military history of Antiquity, the Middle Ages, and on
colonial warfare and maritime warfare.
Netherlands Defence Academy, Breda: the Academy
offers a BA program in Military Arts and Sciences. Military
history is a part of this course. Each year cadets take courses
in military history. First year cadets take a very short in
ntroduction of the main themes of military history, including
the military revolution, and long
term evelopments in 19th and 20th
century warfare. The students go
on a battlefield tour to Arnhem
Market Garden 1944), Overloon
(mechanized warfare, 1944) and the
Scheldt estuary (amphibious warfare
1944).
Second year cadets take
the course of military history
with student presentations and
examinations. The main text is
Jeremy Black, Introduction to Global
Military History. Some themes in
this course are: Military revolution
and the birth of the Dutch republic;
16th-17th century warfare; 18th
century warfare and Frederick the Great; the French
revolution and Napoleonic warfare; 19th century warfare
and the wars for German unification; von Moltke and
WW I; Interbellum and Liddell Hart and Fuller; birth of
mechanized warfare in WW II, especially air warfare; Fall
Gelb (1940) and Barbarossa (1941); the Cold War; Dutch
military history from the French revolution to WW II; and
Dutch colonial warfare.
Second year cadets must also do a ‘project’ which
focuses on different military operations each year, but it must
be an operation within the period 1870-1945 in Belgium
and France. The aim of this project is to integrate history,
international relations, military operations and law by using
battles from the period 1870-1945. Cadets prepare a paper,
do an exam and do a presentation on a battle on the actual
location it happened. We spend one week on a battlefield
tour in Belgium and\or France. This project is used not only
as a tool to integrate different fields of study, it is also used
for practicing academic skills: searching for information;
presenting information on paper and on location; defining
problems in an academic sense. This project is the first
preparation for the BA thesis.
Fourth year cadets have a series of optional subjects.
One topic may deal with a military history subject, for
75
 agora
instance, such as: Vietnam; Iraq; history of Civil Military
Cooperation (CIMIC); or counterinsurgency operations
(COIN).
Fourth year cadets may choose to write their BA thesis
on a historical subject.
Later in their careers, Dutch officers must follow a
general course of six months length on a broad range of
subjects; one of them can be military history. This course is
not on an academic level.
Instead, it gives a general overview of modern military
history, with a focus on counterinsurgency.
IRELAND:
Dr. David Murphy, Lecturer in Military History
&Strategic Studies, National University of Ireland Maynooth
National University of Ireland, Maynooth: MA in
Military History and Strategic Studies (90 ETCS) in 2010-
2011. This course provides an authoritative introduction
to the disciplines of military history and strategic studies.
It addresses important issues relating to contemporary
security and strategy in addition to examining key features
of the history of warfare since the eighteenth century. The
course introduces key concepts, theories, debates and issues
within the field and equips students with a sophisticated
understanding of the history and conduct of war, of
contemporary strategy and of current Irish and European
security policies. The course appeals to those interested in
history, international relations, security studies and war
studies. However, no specialist prior knowledge is required.
The modular nature of the course, its availability on either a
part-time or a full-time basis, and the fact that it is taught
through evening classes, make the course accessible to the
widest range of students.
Thesis topics are chosen by the student, subject to
approval, and may focus on any of a wide range of issues
within the fields of military history or strategic studies. In
addition students must complete two modules chosen from
a list of elective topics. Electives on offer each year will
vary according to demand and availability. For 2010-2011
elective topics may include the following: Land warfare;
Naval and air warfare; Unconventional warfare; Northern
Ireland, 1969-1998; War and society; Strategic studies;
Contemporary security; The Irish soldier, 1685-2010; and
The Irish Revolution, 1912-1923.
Students must complete all of their modules and gain
a total of 90 ECTS credits.
SLOVENIA:
Dr. Vladimir Prebilic, Professor Defence Study Department,
University of Ljubliana.
Military History for Civilian Students: The
educational system in the Republic of Slovenia is based
on an emphasized distinction between the military and
civilian education. Military academies do not exist, so the
education of Slovenian officers is based on completely
civilian institutions of higher education. Consequently the
military education of the future officers begins at the Officer
Candidate School after the graduation from an institution
of higher education and lasts for thirteen months. In such
a system, the defence studies programme sets itself apart
from other study programs that the future Slovenian officers
graduate from, as its contents are different.
76
Defence studies, although still a completely civilian
programme at the Faculty of Social Sciences, focus on
the education in the field of security, crisis management,
international relations and international organizations as
well as defence. Despite the specific nature of this study
programme, the majority of its graduates do not become
officers in the Slovenian Army or seek employment at the
Ministry of Defence. The defence studies programme is
more politically-oriented, while military topics are addressed
mostly by civilian experts. Nevertheless, military history is
under the auspices of this very programme.
Military history courses are taught at the Defence
Studies Department. There are three courses: military
history, taught in the first year of B.A. (5 ECTS); national
military history taught in the fourth year B.A. (5 ECTS);
and military history of the cold war, taken in the first year
of M.A. (5 ECTS).
General Military History: It is part of Erasmus, the
project of European student mobility. The Bologna reform
placed military history into a new perspective, since the
option of selecting the subjects of individual programs,
faculties and universities allowed for the participation of
students without the basic knowledge of history and/or
familiarity with it. In 2009 another important change in the
teaching of military history took place, since the subject was
included in the project of European student mobility -Erasmus.
The minimum common denominator for all the students
in the European Union had to be established. Just in the last
year 36 foreign students from nine European countries took
part in the military history course in Slovenia. They had no
previous understanding of the military and defence systems.
Most of the students came from European humanist and
social sciences faculties without any programs related to the
military or to military history.
BELGIUM:
Dr. Bruno Colson, Professor, Department of History,
University of Namur, Belgium
At the University of Namur there is a lecture course:
“War and Strategy in Late Modern History”.
Students take this course in their third year of Bachelor
in History (3 ECTS). The course presents the following
topics: military history as a field of research; case studies
taken from the late modern history of Belgium (1792-
1945); current debates between academic historians; and
the main archival sources and major secondary works.
The course objectives are: knowing the essentials of
Belgium’s and Western Europe’s late modern military
history; studying the wars affecting the Belgian territory as
representative of the evolution of war and of the art of war
between 1792 and 1945; the Belgian armed forces; studying
the major Western military powers involved in Belgian
campaigns and battles: Austria, France, Prussia-Germany,
Britain and the United States; enabling students to find
research subjects in Belgian military history by seeing
unexplored fields and learning about existing archival
materials, and showing the students good examples of
military history writing.
2 (52) 2011 document

INTERNATIONAL CONFERENCES AND MEETINGS 2011
International Conference. Balkans in the Cold War,
27-29 May 2011, Greece:
The objective of the conference is to examine
comprehensively political, economic, ideological and
cultural affairs in the Balkans between the end of the
Second World War and the end of the Cold War (1945-
1990). For information contact, Eirini Karamouzi, LSE
IDEAS, Balkan International Affairs Programme, ideas.
balkans@lse.ac.uk.
Military History Conference, United States Society
for Military History, Annual Meeting, June 10-11, 2011:
This is held in association with The First Division
Museum at Cantigny in Lisle, Illinois. The First Division
Museum will host the 78th Annual Meeting of the Society
for Military History in Lisle, Illinois. Over 650 military
historians attended last year’s conference. The conference
hotel is the Hilton Lisle/Naperville, Illinois. This conference
will include an awards luncheon, graduate student reception,
field trip to Cantigny Park and Museum, and a banquet and
reception. For additional information consult the conference
website www.smh2011.org.
International conference “Russian Culture within
World War I and Revolution”, 11-12 June, 2011
in St. Petersburg, Russia:
This conference is sponsored by the European University
in St.-Petersburg, the St.-Petersburg Institute of History,
Russian Academy of Sciences, and the international project
“Russia’s Great War and Revolution”. The conference will
be devoted to studying Russia’s cultures during the critical
period of history, and also cultural memory of World War I,
revolution and Civil War. The main audiences for this
conference will be professional historians and researchers. For
the conference the working language is Russian. Conference
dates: the beginning of June 2011, approximately 11 and
12 June. Venue: European University at St. Petersburg. For
information consult: conference-WW1@yandex.ru.
European Conference, “The Slovenian Crisis of
1991,” June 9-11, 2011:
The Austrian National Defence Academy, the Austrian
Commission of Military History, the
University of Graz, the Slovenian Commission on
Military History, the Slovenian Military History Service
and Museum, and the University of Ljubljana are preparing
a conference in June 2011.
Starting in Graz, Austria on 9 June, the conference will
include a one-day staff ride on 10 June, and then end at
the Kadetnica at Maribor on 11 June. The conference plans
on exploring the Slovenian Crisis of 1991 from different
aspects, including presentations from Hungary and Italy.
Contact: Dr. Erwin A. Schmidl at erwin.schmidl@bmlvs.
gv.at.
document 2011 2 (52)
agora
Pat HARAHAN, Vice-President
International Committee on the History of
Technology (ICOHTEC) Symposium, Glasgow,
Scotland 2-7 August 2011. Theme: “Consumer Choice
and Technology”:
The deadline for submitting presentation proposals for
38th Symposium in Glasgow has been extended. The aim of
this conference is to examine the interaction of technology
and consumer behaviour in a historical perspective;
especially to focus on factors steering consumption and how
consumers influenced technological development in the
past. A transition from agrarian society to consumer society
was one of the epoch making phases in human history that
can be studied from various aspects and contexts. Download
the call for papers at: http://www.icohtec.org/documents/
CfP_ICOHTEC2011_v18.pdf.
ICOHTEC welcomes individual paper and poster
proposals as well as the submissions of compact and coherent
sessions to this path breaking symposium. The symposium
programme will include scientific and plenary sessions,
poster presentations, ICOHTEC’s business meetings and
general assembly, excursions, social events such as receptions
and a formal banquet, and pre- and postconference trips.
The University of Glasgow will serve as the venue for this
meeting. For further information about the conference and
ICOHTEC, please, visit at http://www.icohtec.org/.
International Conference “Legacies of the Cold
War”:
The eighth international conference in the series
“Between ‘Total War’ and ‘Small Wars’: Studies in the
Societal History of the Cold War” will be held at the
Hamburg Institute for Social Research, Hamburg, Germany,
August 24-26, 2011.
Since it began in 2003, this conference series, formerly
named, “Between ‘Total War’ and ‘Small Wars’: Studies
in the Societal History of the Cold War” has successfully
recharged the historical coordinates of the Cold War,
surveyed recent international research, and introduced new
approaches and issues in Cold War studies to German
discussions. The eighth and final conference will bring
together retrospective and prospective analysis of the
political, social, economic, and cultural continuities that
persist after the end of the Cold War, the legacies and after
effects that continue to shape the world of the twenty-first
century, whether directly or in a different guise. The aim
is, first, to identify significant legacies of the Cold War at
the level of a “holistic” societal history and, second, to pay
equal attention to examining such phenomena in the West,
the East, and the Third World. Conveners: Bernd Greiner,
Tim B. Müller, Dierk Walter, Claudia Weber. Contact:
coldwar@his-online.de.
77
 agora
International Conference “The Cold War in Latin
America: An ‘Exceptional’ Narrative?”:
This conference will take place at the XVI Congress
of AHILA to be held in Cadiz, Spain, on 6-9 September,
2011. We are issuing a call for papers that explore this topic
from various points of view. The language of the session will
be Spanish, but we will also consider proposals in either
Portuguese or English. Please note that we do not have
funding for participants, so those interested in participating
should have their own funding to attend the conference. For
information, consult Tanya Harmer (ideas.latinamerica@
lse.ac.uk), and José Antonio Sánchez Román
(sanchezroman@ccinf.ucm.es).
International Conference “The Bundeswehr - an
Expeditionary Force: Contemporary Military History
at the Interface between Historians, Policy-Makers, the
Public and the Armed Forces”, September 26-28, 2011:
The 52nd International Military History Conference
is sponsored by the Military History Research Centre.
Conference will be held at the Kongresshotel, in Potsdam,
Germany.
Military history in Germany must redefine its position
in view of the foreign and security policy situation in the
Berlin Republic. Germany’s changed role and the world-
wide employment of its armed forces are bringing about a
change in the tasks of military historiography at the interface
between historians, policy-makers, the public and the armed
forces. The Military History Research Institute (MGFA), a
Federal Ministry of Defence research establishment, based
in Potsdam since 1994, will in the future focus its research
on the most recent history of the armed forces. This will
include the study of the domestic, alliance, social, economic
and operational dimensions of operations abroad. The 20th
anniversary of the establishment of the “Army of Unity” is
an occasion for becoming aware of the path the Bundeswehr
has travelled since 1990 and for raising the question of the
identity of Germany’s armed forces in the 21st century.
The 52nd International Military History Conference
carves out a new field of research. In a project entitled
“Transformation of the Bundeswehr into an Expeditionary
Force [Einsatzarmee],” embarked upon in the summer of
2010, MGFA is studying the adaptation of the Bundeswehr
to new tasks (“transformation”), the process of change and
modernization, and the social and political environment
in which it is taking place. Contemporary military history
refers to both the national context of the Federal Republic of
Germany and the international context, the approach taken
to studying it being interdisciplinary and allowing political
and social science questions to be examined. For information,
contact Bernhard Chiari at MGFAEinsatzarmee@
bundeswehr.org.
International Conference “War in a Gender Context,
Topics and Perspectives within Women’s and Gender
History of the First World War”, Vienna, Austria,
29 September – 1 October 2011:
This conference intends for scholars to reflect on
four topics that appear to be central: front line/home
front, violence, citizenship, and peace efforts. It takes the
upcoming centenary of the war in 2014 as an occasion
78
for detailed discussion, to review previous results and to
conceptualize future research perspectives - including
contributions to historical peace research, which has been
particularly involved in aspects of social militarization and
the criticism of militarism. Those interested in participating
are kindly asked to send an abstract of a presentation
proposal written in English or German, to neuverortung.
geschlechtergeschichte@univie.ac.
International Workshop on “Military Tradition”,
Austria, 17-19 October, 2011:
This interesting project results from a joint effort of
the University of Vienna, the Austrian National Defence
Academy, the Science Commission of the Austrian
Ministry of Defence, and the Austrian Commission of
Military History. In an international workshop to be held
at Reichenau south of Vienna in from 17-19 October 2011,
colleagues from almost twenty countries will compare the
state of military traditions in different armies. The idea is
to present a state of affairs, with some emphasis on cases of
‘broken traditions’ – how does military tradition cope with
‘breaks’ in state or system identity? The papers presented at
this conference will be published as a book. Contact: erwin.
schmidl@bmlvs.gy.at.
International Conference “Trust, but Verify” -
Confidence and Distrust from Détente to the End of the
Cold War”, November 7–9, 2011:
The CFP deadline was March 1, 2011. The conference
will be at the Woodrow Wilson Centre for International
Scholars & the German Historical Institute.
U.S. President Ronald Reagan once famously quipped,
“Nations do not mistrust each other because they are
armed. They are armed because they mistrust each other.”
To transcend this quagmire, Reagan employed the strategy
“Trust, but Verify,” one of his signature phrases, during the
second half of the Cold War. Presenting this maxim as a
translation of a Russian proverb, Reagan predominantly
used it when describing U.S.-Soviet relations - for example,
when the two countries signed the groundbreaking
INF (Intermediate-Range Nuclear Forces) Treaty in
December 1987.
The landmark INF treaty, accompanied by reservations
among U.S. and Soviet allies about the increasingly cordial
relations between the former opponents, exemplifies the
significance of trust and trustworthiness in international
relations during the Cold War.
This conference will use the categories of trust and
distrust to explore and re-evaluate the final two decades
of the Cold War, beginning in the late 1960s. For more
information consult, Dr. Martin Klimke, German Historical
Institute, email: klimke@ghi-dc.org
2 (52) 2011 document
 agora

NOUTĂŢI
ÎN BIBLIOTECA
SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

C olonelul (r) dr. Petre Otu, președintele Comisiei

Române de Istorie Militară și director adjunct al
Institutului de Studii Istorice de Apărare și Istorie Militară, a
La Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei București a
apărut recent monografia De la
publicat în 2010, la Editura Militară, Divizia de Mare la Flotă. 1896-
lucrarea Pace și război în spaţiul 2011, semnată de contraamiralul
românesc.Secolul al XX-lea.Volumul de flotilă dr. Alexandru Mîrșu,
cuprinde, așa cum mărturisește autorul comandorii dr. Ion Custură și
în „Cuvânt-Înainte”, «o suită de studii Tiberiu Liviu Chodan și dr.
și articole, bazate pe atente investigaţii Andreea Atanasiu-Croitoru, prolific
în arhivele din ţară și străinătate, cele muzeograf la Muzeul Marinei
mai multe apărute în diverse publicaţii Române. În cele 440 de pagini
de specialitate, care tratează aspecte sunt prezentate evoluţia Flotei în
ale fenomenului militar românesc, cei 115 ani de existenţă, biografiile
ale raporturilor complexe dintre comandanţilor acesteia, caracteristicile principalelor clase de
armate și societate, într-o perioadă nave, precum și pagini din Jurnalul istoric al Diviziei de Mare
dramatică pentru istoria României și (1901-1915; 1920-1934).
a continentului european în ansamblul său. Sunt secvenţe mai Colonelul (r) Nicolae
puţin sau deloc cunoscute din istoria României în veacul al XX- Popescu a lansat în 2009,
lea. Câteva exemple sunt edificatoare: bătălia de la Turtucaia, la Editura Tiparg, lucrarea
soldată cu o gravă înfrângere; „cazul” generalului Alexandru memorialistică Trecător prin
Socec, degradat în faţa propriilor trupe la Iași, în ianuarie 1917, spirala vremurilor. Volumul
pentru fapta sa de „părăsire de post” din „bătălia Bucureștilor”; reprezintă, în fapt, o retrospectivă
cazul Șeba, ministrul cehoslovac în România, care a scris, în a activităţii Cercului Militar
1935, o carte jignitoare la adresa ţării în care era acreditat; Caracal, unde ofiţerul a activat cu
rolul unor lideri militari atât pe front, cât și în viaţa politică succes timp de 13 ani, ca manager
și publică (Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Radu al actului cultural, dar și ca regizor,
Bâldescu, Constantin Sănătescu); procesul de desfiinţare a actor și recitator. Aceste pagini,
mărturisește autorul „nu se vor,
armatei române la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial;
nici pe departe, o monografie a
eforturile de reconstituire a Micii Antante din anii 1941-1943;
Cercului militar, ci sunt simple
proiectele de constituire a guvernului Argetoianu (1946-1947);
amintiri ale unui om care a vrut să dea strălucire acestei
misterioasa întâlnire, din 1963, dintre Dean Rusk, secretarul
instituţii și a reușit să o situeze între primele în ţară, ani de-a
Departamentului de Stat American și Corneliu Mănescu,
rândul. Se vrea, mai degrabă, o mică și neînsemnată piedică în
ministrul român de Externe; agentura sovietică din România;
calea uitării...”. Prezentarea, alături de activităţi de răsunet de
poziţia statului român în cadrul
pe agenda culturală a instituţiei, a unor prieteni și colaboratori
Tratatului de la Veneţia etc.». devotaţi ai Cercului Militar Caracal demonstrează, încă o
La Editura Academiei Forţelor dată, atașamentul și contribuţia ofiţerului la cultura urbei (și,
Terestre „Nicolae Bălcescu” din deopotrivă, a garnizoanei în care și-a petrecut întreaga carieră!),
Sibiu a apărut recent lucrarea cu un palmares onorant atât pentru cel care i-a călăuzit destinul
fotodocumentară Evoluţia trupelor ani buni și rodnici cât și pentru camarazii săi, susţinători și
de pontonieri în Armata Română, beneficiari deopotrivă ai actului cultural. Ca dovadă, în 2008
sub semnătura colonelului (r) Marian a fost răsplătit cu titlul de cetăţean de onoare al municipiului
Gargaz, împătimit cercetător al Caracal.
Arhivelor Militare, dedicată „eroilor Două lucrări cu parfum de
pontonieri și tuturor slujitorilor epocă au văzut în 2010 lumina
acestei specialităţi a Armei Geniu, tiparului la Editura David Press
care au contribuit la propășirea și Print din Timișoara, în colecţia
înălţarea ei, în semn de răsplată morală și aleasa preţuire, cu Bibliotheca Banatica, seria
prilejul împlinirii la 25 februarie 2011 a 145 de ani de la atestarea Patrimonium, graţie conf. univ. dr.
oficială a primei companii de pontonieri în armata română Ioan David, cercetător știinţific
modernă”. Volumul este structurat pe șapte capitole și oferă la Institutul de Studii Banatice
cititorilor „într-o formă relativ succintă și în ordine cronologică, „Titu Maiorescu” al filialei
aspectele esenţiale ale evoluţiei Trupelor de Pontonieri de-a Timișoara a Academiei Române.
lungul existenţei lor în armata română, referitoare la structura Cap de serie este volumul T. Vuia,
organizatorică, dotarea cu mijloace și materiale de treceri, Le Banat (Timishana)/Bantul
formarea cadrelor militare, instruirea trupelor și întrebuinţarea (Timișana), cu o prefaţă de Crișu
acestora în timp de pace și la campanie”. Dascălu, ediţie îngrijită și tabel

document 2011 2 (52) 79

 agora

cronologic de Ioan David, traducere de Speranţa Milancovici, La Editura Ex Ponto din

după lucrarea omonimă editată la Paris, în 1918, de Consiliul Constanţa a apărut în 2011
Naţional al Românilor din Transilvania și din Bucovina, albumul monografic Prefecţii
condus iniţial de Traian Vuia. În Pledoaria unui patriot, Crișu judeţului Constanţa (1878-
Dascălu subliniază: „Ca om de știinţă, Traian Vuia a respectat, 1949 şi 1990 – până în prezent.
în limitele cunoștinţelor de atunci, obiectivitatea informaţiilor Mărturii fotodocumentare),
istorice, economice, etnografice, demografice etc., la care a realizat de dr. Virgil Coman,
apelat ca la argumente cu valoare politică, demne de a fi luate directorul Direcţiei Judeţene
în considerare. Ca cetăţean, Traian Vuia nu ezită să adopte Constanţa a Arhivelor Naţionale
poziţii evident subiective, vizibile îndeosebi în felul partizan şi Corina Apostoleanu, de la
în care îi dezavuează pe reprezentanţii politici și administrativi Biblioteca Judeţeană „Ioan N.
ai Imperiului Austro-Ungar și în care elogiază ţările Antantei, Roman” din Constanţa. Aşa cum
îndeosebi Franţa, Anglia, dar și Serbia. Scrisă cu scopul limpede menţionează în „Argument”
de a servi la adoptarea unei atitudini favorabile Banatului atunci Claudiu-Iorga Palaz, prefectului
când se va decide soarta provinciei, Le Banat este expresia judeţului Constanţa, lucrarea
unei atitudini patriotice exemplare, adoptate într-un moment valorifică date biografice mai puţin cunoscute publicului larg,
în care istoria românilor pretindea asemeni luări de poziţie”. identificate în anuare ale Ministerului de Interne, dicţionare de
Cea de-a doua (cu numărul 3 în colecţie, numărul 2 fiind personalităţi, presa vremii, dar şi în documente din patrimoniul
„Inventarul arhivistic al Registrelor parohiale de stare civilă din arhivistic, fotografii, dar şi documente cu semnătura olografă
judeţele Caraș-Severin și Timiș”), repune în circulaţie lucrarea a prefecţilor constănţeni. Printre aceştia, s-au numărat şi 15
dr. Valeriu Braniște, reputat ofiţeri, respectiv colonelul Grigore Grămăticescu, generalul
jurnalist, om politic și memorialist, Ioan Barozzi, generalul de brigadă Scarlat Scheletti, generalul
fost redactor responsabil și editor Iulius Dunca, colonelul Nicolae Chiriţescu, colonelul Mihail
al ziarului „Drapelul”, intitulată Capşa, generalul Vasile Atanasiu, generalul Ioan Spirea,
Tabla de la Lugoj: un monument colonelul Victor Nanu, generalul Constantin Cristescu,
preţios literar-istoric. Lucrarea, cu colonelul Eugen Demetrescu, generalul Hugo Schwab,
o prefaţă de Crişu Dascălu, ediţie generalul de brigadă Emil I. Buzincu, colonelul Alexandru
îngrijită, studiu introductiv şi tabel Ignătescu şi contraamiralul ing. Marcel Dragu.
cronologic de Ioan David, scoate
în evidenţă temeinicele cunoştinţe
de paleografie şi de lingvistică
ale autorului care a încercat să
dateze tabla (este vorba despre o
tablă de lemn, sculptată, cu text și
chipuri sfinte, descoperită la Lugoj – n.n.) drept „cel mai vechi Selecţie şi prezentare Luminiţa GAVRA
document de limbă cunoscut în cultura noastră”.

CONTENTS
Editorial “War flag – the symbol of military bravery and glory” - Brigade General Avram CĂTĂNICI, Ph.D.,
Managing Director of General Staff Intelligence and Military Security Service – Colonel Cornel CUCU, Ph.D.
The development of engineers’ branch between 1878 and 1914 – Colonel (r.) Marian GARGAZ Romanian-
Japanese bilateral relations in the 20th century – Captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D. The Romanian anti-
aircraft artillery in the First World War period – Major General (r.) Visarion NEAGOE, Ph.D. The creation of
Romanian Division 1 Armoured – an important event in the mechanization and the modernization of the land troops
from Romanian Army – Colonel (r.) George GHEORGHIU, Major Ioanid Cătălin DIACONU The organization
of the nation and the territory in the conception of the Homeland Superior Defense Council in interwar – Luminiţa
GIURGIU For memory – the woman sculptor Lydia Kotzebue – Virgiliu Z. TEODORESCU Oil distillery
from Braşov and American bombing – Engineer Vasile TUDOR A duty man – pilot Anton Marin – Constantina
STOIANOVICI The activity of Subcommission for Applying the 12 Article from Truce Convention from October 7 till
December 6, 1944 – Teodora GIURGIU Romanian exile unity – between desideratum and reality – Colonel (r.)
Dumitru DOBRE, Ph.D. Scientific Agenda of International Military History Commission in 2011 Novelties in the
library of Army Historical Service, Luminiţa GAVRA.

80 2 (52) 2011 document