Sunteți pe pagina 1din 323

DOCUMENTE PRIVIND REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989

Activitatea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (1 februarie – 11 mai 1990)

Vol. I

INSTITUTUL

REVOLUŢIEI

ROMÂNE

DIN

DECEMBRIE

1989

DOCUMENTE PRIVIND REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989

Activitatea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (1 februarie – 11 mai 1990)

Vol. I

Editura MEGA

Cluj-Napoca

2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989 (Bucureşti) Documente privind Revoluţia Română din Decembrie 1989 : activitatea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (1 februarie - 11 mai 1990) / Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989. - Cluj-Napoca : Mega, 2009- 3 vol. ISBN 978-606-543-011-2 Vol. 1. - 2009. - Index. - ISBN 978-606-543-012-9

94(498)"1989"(093)

© 2009, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989

Corectură:

IOANA SAVU-GRUIŢĂ

Traducere în limba engleză:

MARIANA EGRI

Traducere în limba germană:

EDUARD NEMETH

Traducere în limba franceză:

ANA-MARIA VELE

Tehnoredactare:

CRINA SINCOVICI

EDITURA MEGA Cluj-Napoca e-mail: mega@edituramega.ro www.edituramega.ro

CUPRINS

13

Argument

15

Studiu introductiv, Lector univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu

 

ANEXE

41

ROMÂNIA – REZULTATE ELECTORALE

41

ROMÂNIA – PARTIDE ÎNSCRISE

42

GUVERNUL PROVIZORIU PETRE ROMAN

DOCUMENTE

47

Documentul nr. 1

8

februarie 1990 Tabel privind înregistrarea partidelor politice.

53

Documentul nr. 2

31

decembrie 1989 Decret-lege privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor

politice şi a organizaţiilor obşteşti din România.

55

Documentul nr. 3

3

ianuarie 1990 Decret-lege cu privire la organizarea adunărilor publice.

56

Documentul nr. 4

24

ianuarie 1990 Decret-lege privind unele măsuri referitoare la desfăşurarea

adunărilor publice.

58

Documentul nr. 5 1 februarie 1990 Decret-lege privind regimul juridic al frontierei de stat a României.

63

Documentul nr. 6 Februarie 1990 Expunere de motive cu privire la necesitatea adoptării unui decret-lege cu privire la alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui, urmată de un proiect de decret-lege.

89

Documentul nr. 7 Februarie 1990 Notă informativă cu privire la atmosfera generală în jurul unui decret-lege despre alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui.

90

Documentul nr. 8

11

februarie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile

omului privind dezbaterea din 10 februarie 1990 cu reprezentanţii partidelor politice asupra proiectului de decret-lege privind alegerea Parlamentului, a Preşedintelui României şi a consiliilor locale.

92

Documentul nr. 9

26 februarie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile

omului privind proiectul de decret-lege privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României în forma rezultată din dezbaterea publică a acestuia.

5

97

Documentul nr. 10 Februarie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului se referă la discutatul aspect al interzicerii candidaturilor pentru persoa- nele care au făcut parte din partide fasciste sau mişcare legionară sau care, înce- pând din 1948, au făcut parte din nomenclatura C.C. al P.C.R. şi din guvernele anterioare datei de 22 decembrie 1989.

99

Documentul nr. 11 5 martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului privind unele aspecte legate de exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă (ce aparţinea Biroului Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, Guvernului României sau unui număr de 3 membri ai Consiliului).

101

Documentul nr. 12 12 martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului se referă la durata mandatului pentru Parlament şi Preşedintele României – de doi ani.

102

Documentul nr. 13 Martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului privind unele dezbateri la diverse amendamente legate de proiectul de decret- lege cu privire la alegerea Parlamentului, a Preşedintelui României şi a consiliilor locale.

104

Documentul nr. 14 Martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului privind unele dezbateri la diverse amendamente legate de proiectul de decret- lege cu privire la alegerea Parlamentului, a Preşedintelui României şi a consiliilor locale.

105

Documentul nr. 15 Martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului privind unele dezbaterii la diverse amendamente legate de proiectul de decret- lege cu privire la alegerea Parlamentului, a Preşedintelui României şi a consiliilor locale.

107

Documentul nr. 16 Martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului privind unele dezbateri la diverse amendamente legate de proiectul de decret- lege cu privire la alegerea Parlamentului, a Preşedintelui României şi a consiliilor locale.

108

Documentul nr. 17 Martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului privind unele dezbateri la diverse amendamente legate de proiectul de decret- lege cu privire la alegerea Parlamentului, a Preşedintelui României şi a consiliilor locale.

6

109

Documentul nr. 18 31 martie 1990 Nota Comisiei constituţionale, juridice şi pentru drepturile omului privind unele dezbateri la diverse amendamente legate de proiectul de decret-lege cu privire la alegerea Parlamentului, a Preşedintelui României şi a consiliilor.

111

Documentul nr. 19 Februarie 1990 Decretul-lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională şi ale Consiliilor teritoriale (propunere de revizuire).

112

Documentul nr. 20 Lista membrilor Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională proveniţi din rândul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

117

Documentul nr. 21 Martie 1990 Hotărârea Biroului Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională cu privire la instituirea unei comisii de anchetă pentru cercetarea faptelor petrecute în cursul evenimentelor ce au avut loc în municipiul Târgu Mureş în zilele de 16, 19 şi 20 martie 1990.

118

Documentul nr. 22

9

februarie 1990 Decretul-lege privind constituirea Consiliului Provizoriu de

Uniune Naţională stipulează, în mod clar, conform principiului separării puterilor în stat.

120

Documentul nr. 23 Februarie 1990 Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (proiect supus dezbaterii).

123

Documentul nr. 24

februarie 1990 Tabelul nominal ce cuprinde membrii partidelor reprezentate în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

9

128

Documentul nr. 25 15 martie 1990 Tabel nominal cu componenţa partidelor care au primit statutul de observator al partidelor politice la şedinţele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională.

130

Documentul nr. 26 Februarie – martie 1990 Notă privind principalele probleme ce necesită dezbaterea în şedinţele C.P.U.N. – respectiv: organele de lucru, regulamentul de funcţionare, decretul de funcţionare, comisiile de specialitate, rapoartele guvernului, bugetul, finanţarea partidelor, posibilitatea partidelor de a-şi înlocui reprezentanţii iniţial desemnaţi.

137

Documentul nr. 27 Februarie – martie 1990 Regulamentul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională privind Comisia de disciplină (Proiect).

7

138

Documentul nr. 28 Februarie 1990 Comunicatul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională privind necesitatea impunerii transformărilor democratice şi pregătirii alegerilor libere.

140

Documentul nr. 29 Februarie 1990 Lista definitivă a membrilor Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională.

147

Documentul nr. 30

 

13

februarie 1990 Componenţa Biroului Executiv al Consiliului de Uniune

Naţională.

 

148

Documentul nr. 31

 

13

februarie

1990

Lista

delegaţiilor

din

partea

organizaţiilor

minorităţilor

naţionale la Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

 

150

Documentul nr. 32 13 februarie 1990 Lista preşedinţilor de judeţe participanţi la şedinţele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională.

152

Documentul nr. 33 9–13 februarie 1990 Hotărârea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională privind modificarea Regulamentului de organizare şi desfăşurare a sesiunilor acestui for politic.

153

Documentul nr. 34 9–13 februarie 1990 Expunerea de motive privind modificarea articolului 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.P.U.N.

154

Documentul nr. 35 9–13 februarie 1990 Informare cu privire la reglementarea problemei cvorumului în dreptul comparat în mai multe ţări ale lumii.

155

Documentul nr. 36

 

13

februarie 1990 Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea sesiunilor

Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională în formă definitivă.

 

159

Documentul nr. 37

 

14

februarie 1990 Nota Ministerului Geologiei privind abrogarea unui Decret al

Consiliului de Stat (nr. 50/1989) al cărui conţinut era considerat fie depăşit, fie incorect redactat (în cazul de faţă – includerea şi a altor pietre naturale, în lista pietrelor semipreţioase).

161

Documentul nr. 38 Februarie 1990 Decret-lege al C.P.U.N. privind abrogarea unui act normativ considerat vetust.

162

Documentul nr. 39

 

15 februarie 1990 Ordinea de zi a şedinţei Biroului Executiv al C.P.U.N. din 15

februarie 1990.

8

163

Documentul nr. 40

16 februarie 1990 Comunicatul Biroului Executiv al C.P.U.N. cu privire la prima

şedinţă de lucru, conţinând ordinea de zi.

165

Documentul nr. 41 Februarie 1990 Lista membrilor comisiilor de specialitate ale principalului for politic de până la alegerile din 20 mai 1990, C.P.U.N., urmată şi de repartiţia exactă a acestora în spaţiul destinat Consiliului (Proiect).

171

Documentul nr. 42 Februarie 1990 Lista proiectelor de decrete-lege cu care a fost sesizat Secretariatul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, trimise pentru avizare, apoi, comisiilor de specialitate.

173

Documentul nr. 43

23

februarie 1990 Ordinea de zi pentru şedinţa Consiliului Provizoriu de Uniune

Naţională din 23 februarie 1990, organizată post evenimentele din 18 februarie

 

1990.

174

Documentul nr. 44

27

februarie 1990 Notă conţinând principalele recomandări pentru consiliile

locale provizorii de uniune naţională vizând intrarea în normalitate la nivelul întregii ţări.

187

Documentul nr. 45

28

februarie 1990 Decretul-lege privind atribuirea sau schimbarea de denumiri,

unul dintre actele menite a introduce noua stare democratică în România şi a înlătura urmele regimului comunist.

179

Documentul nr. 46

28

februarie 1990 – 5 martie 1990 Hotărârea Guvernului României privind

supunerea spre aprobarea C.P.U.N.-ului a unui proiect de decret-lege privind acordarea unor drepturi pentru unele categorii de muncitori, în cazul de faţă – mecanicii şi mecanicii ajutori de locomotivă care lucrează pe rame electrice de metrou; urmată de expunerea de motive, elaborată de specialiştii din ministerul de resort şi de avizul comisiei de specialitate şi, în final, de decretul-lege în sine.

184

Documentul nr. 47

21

martie 1990 Decret-lege privind drepturile de hrană cuvenite în timp de pace

efectivelor ministerului apărării naţionale (inclusiv tabele comparative).

190

Documentul nr. 48 21 martie 1990 Decret-lege vizând acordarea unor drepturi ale personalului militar ambarcat pe submarine.

191

Documentul nr. 49

26 martie 1990 Decretele vizând formarea şi organizarea Serviciului Român de

Informaţii.

9

193

Documentul nr. 50

30 martie 1990 Ordinea de zi pentru sesiunea Consiliului Provizoriu de Uniune

Naţională din 30 martie 1990.

195

Documentul nr. 51

 

aprilie 1990 Ordinea de zi a şedinţei Biroului executiv al C.P.U.N., reunit la data de 6 aprilie 1990.

6

196

Documentul nr. 52

 

aprilie 1990 Lista invitaţilor la şedinţa Biroului Executiv al C.P.U.N., din 6 aprilie 1990.

6

197

Documentul nr. 53

 

7

mai 1990 Stenograma şedinţei Biroului Executiv al C.P.U.N., din data de 7 mai

1990.

205

Documentul nr. 54

 

11

mai

1990

Decretul-lege

privind

unele

dispoziţii

referitoare

la

cetăţenia

română.

206

Documentul nr. 55 Ianuarie – mai 1990 Lista decretelor emise în perioada 1 ianuarie – 1 mai 1990.

207

Documentul nr. 56

 

Ianuarie – mai 1990 Lista decretelor lege emise în perioada 1 ianuarie – 1 mai

1990.

208

Documentul nr. 57

 

12

martie 1990 Hotărârea pentru supunerea spre adoptare a proiectului de

Decret-lege privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor

firmelor comerciale şi organizaţiilor economice străine; urmată de avizul favorabil al Comisiei de specialitate şi decretul-lege efectiv.

215

Documentul nr. 58

 

21

martie 1990 Hotărâre pentru adoptarea proiectului de decret privind

modificarea unor acte normative anterioare, în acest caz, a art. 32 din Decretul nr. 468/1977 cu privire la organizarea şi efectuarea transporturilor cu autovehi- cule, urmat de nota specialiştilor de resort, avizul comisiei de specialitate, un

documentar comparativ şi actul normativ în sine.

 

221

Documentul nr. 59

 

23

martie – 4 aprilie 1990 Hotărârea privind stabilirea unor măsuri economico-

sociale pentru acordarea ajutorului de şomaj şi reintegrarea profesională a şomerilor; în anexă – expunerea de motive, avizul favorabil al comisiei de

specialitate şi decretul-lege în sine.

 

227

Documentul nr. 60

 

26 martie 1990 Hotărâre privind alocaţiile zilnice de hrană în unităţile sanitare;

în anexă – expunerea de motive, avizul favorabil al comisiei de specialitate, o situaţie comparativă şi decretul-lege în sine.

10

234

Documentul nr. 61

26 martie 1990 Hotărâre privind abrogarea Decretului nr. 223/1978.

237

Documentul nr. 62 3 aprilie 1990 Hotărâre privind schimbarea conţinutului jurământului militar; în anexă – nota explicativă, avizul favorabil al comisiei de specialitate şi decretul- lege în sine.

239

Documentul nr. 63

23

februarie 1990 Decretul-lege privind unele măsuri de ocrotire a organelor de

stat, a instituţiilor publice, a sediilor partidelor şi formaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a ordinii de drept.

241

Documentul nr. 64 Februarie – martie 1990 Raport cu privire la activitatea colectivului de relaţii cu publicul şi mijloacele informaţiei în masă de pe lângă C.P.U.N., precum şi a îndrumării şi rezolvării operative a problemelor deosebite ale cetăţenilor.

244

Documentul nr. 65 Mai 1990 Decret-lege privind condiţiile necesare încadrării în anumite funcţii din cadrul aparatului de stat, urmat de anexele necesare.

248

Documentul nr. 66 Martie – aprilie 1990 Propunere privind unele probleme ridicate de reprezen- tanţii Partidul Reconstrucţiei Naţionale din România.

250

Documentul nr. 67 Martie – aprilie 1990 Propunerea lui Silviu Brucan cu privire la dezamorsarea crizei prin care trecea România înaintea alegerilor din 20 mai 1990.

251

Documentul nr. 68

19

martie 1990 Hotărârea cu privire la numerotarea circumscripţiilor electorale

şi stabilirea numărului deputaţilor şi senatorilor – în vederea apropiatelor alegeri din 20 mai 1990.

256

Documentul nr. 69 Martie 1990 Diagrama operaţiunilor electorale în vederea apropiatelor alegeri din 20 mai 1990.

257

Documentul nr. 70

28

martie 1990 Raport al Ministerului Afacerilor Externe adresat preşedintelui

C.P.U.N. cu privire la participarea observatorilor străini la apropiatele alegeri din 20 mai 1990.

265

Documentul nr. 71 Aprilie 1990 Institutul Român pentru sondarea opiniei publice a efectuat un sondaj preelectoral, la 26–28 martie 1990.

270

Documentul nr. 72 Mai 1990 Propuneri ale Partidului Naţional Liberal prezentând varianta scrutinului de listă bazat pe alianţa prin înrudire ideologică.

11

272

Documentul nr. 73

10 mai 1990 Propunerile ale Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat

cuprinzând şi o declaraţie cu privire la mitingul prelungit din Piaţa Universităţii.

273

Documentul nr. 74 15 mai 1990 Notă referitoare la pregătirea alegerilor, atât în municipiul Bucureşti, cât şi în ţară.

275

Documentul nr. 75 Mai 1990 Notă cu privire la unele dezbateri la decretul-lege vizând organizarea alegerilor din 20 mai 1990.

279

Documentul nr. 76

14

mai 1990 Înfiinţarea Fondului „Libertatea”.

281

Documentul nr. 77

aprilie 1990 Informare cu privire la sumele strânse în contul „Libertatea 1989”, urmată de situaţia privind operaţiunile efectuate în acest cont sau în altele similare din întreaga ţară.

4

285

Documentul nr. 78

4

aprilie 1990 Nota Băncii Române de Comerţ Exterior cu privire la o propunere

de gestionare şi utilizare a fondurilor în valută existente în contul nr. 1000 –

Fond ajutor România.

287

Indice de nume

296

Indice de localităţi

297

Contents

306

Inhalt

315

Contenu

12

ARGUMENT

Î n istoria recentă a României democratice s-au impus deja câteva repere semnificative atât

pentru evoluţia în sine a evenimentelor, cât, mai ales, pen- tru impactul ce l-au avut asupra restructurărilor viitoare. Apariţia şi activitatea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională reprezintă un asemenea moment. În această generoasă idee nu numai de recuperare a trecutului apropiat, ci, mai ales, de stocare, de arhivare, pentru comparaţie, a principalelor date şi informaţii cu privire la redemocratizarea României, prezentul volum se înscrie într-o serie mai amplă de asemenea lucrări (urmând a apărea alte două volume conţinând stenogramele şedin- ţelor C.P.U.N.) ce doresc o atât de necesară reconfigurare a ultimelor decenii.

13

STUDIU INTRODUCTIV

Lector univ. dr. TEODORA STĂNESCU-STANCIU

S altul democratic de la societatea totalitară, cu partid unic, la noul sistem bazat pe un eşichier politic surprinzător de divers 1 , a condus

la impunerea uneia dintre cele mai mari schimbări din istoria statelor post-co- muniste din Europa Central-răsăriteană. „Schimbarea de regim în Europa central-estică s-a desfăşurat în mai multe feluri. Modelele acestea au fost reprezentate în literatura de specialitate occidentală prin termeni precum: „replacement”, „transplacement”, „confrun- tare”, „implozie”, „schimbare contractuală de sistem”. În plus, s-a vorbit foarte mult de aşa-numita „tranziţie impusă” de „sus”, direcţia impunerii fixând şi viteza şi conţinutul transformărilor.” 2 Una dintre temele cele mai frecvente şi chiar „îndrăgite”, am putea spune, ale literaturii de specialitate 3 este tocmai această „fragilitate” a instituţiilor politice democratice în estul şi centrul Europei. Cauzele, multiple, sunt însă uşor detectabile, după cum demonstrează şi analiza specialistei în geostrategie euro- peană, Violette Rey: „La temelia democraţiei contemporane stau reprezentarea parlamentară şi multipartidismul, respinse visceral de sistemul comunist; funcţionarea democraţiei ca regim politic presupune conflictul, un conflict care este însă conştient asumat, întrucât se supune unor reguli, se menţine în cadrul definit printr-un contract civic. Pentru gestionarea cu fermitate a conflictului politic este aşadar neapărată nevoie de o strictă coeziune a ansamblului societăţii la nivelul întregii ţări. Multipartidismul nu este deplin semnificativ decât într-o societate realmente diferenţiată, în care conglomeratul claselor mijlocii joacă un rol hotărâtor pentru soarta confruntărilor, ca factor de arbitraj şi de compromis,

1 A se consulta, în această direcţie, teoriile cu privire la apariţia unui număr extrem de mare de partide, la disiparea eşichierului politic cu precădere în cazurile de schimbare de regim prin revoluţie, dar şi la impunerea unor formaţiuni de guvernare destul de slabe, mai ales în organizare, sau ineficiente.

2 Gh. Stoilov, The transformation process in Bulgaria, Groenigen, 1999, p. 41, dar şi Klaus von Bayme, Parteien in westlichen Demokratien, München, 1992.

3 Atât în ceea ce priveşte autorii din spaţiul est-central european, cât şi cei din afara lui.

15

ceea ce implică existenţa unei economii complexe şi a unei mize variate în jocu- rile de putere. Temeiuri obiective ale funcţionării regimului democratic, toate acestea nu sunt nicidecum trăsături dominante ale societăţilor est-europene. Ca efect al unei jumătăţi de secol de socialism şi al unui lung trecut agrar anterior, diferenţierea socială este aici redusă şi prezintă trăsături singulare. În faza socialistă, a apărut pătura socială conducătoare a nomenclaturii, care i-a inclus, prin extindere, şi pe diverşii agenţi de legătură cu restul societăţii, necesar funcţionării statului.” 4 În mod obişnuit, în literatura de specialitate sunt diferenţiate cel puţin două 5 tipuri majore de democraţie. Astfel, cu predilecţie în studiile provenind din spaţiul de limbă engleză, cât şi în cele ale ultimei perioade, democraţia se defineşte, din nou, în modul său clasic, prin accentul pus pe votul universal, ală- turi de celelalte drepturi şi libertăţi individuale. Oarecum, în completarea acestei aserţiuni, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti ai perioadei pentru această pro- blemă, R. Dahl considera, la începutul anilor 1980, că regimurile democratice nu

pot funcţiona în afara sistemelor instituţionale care le definesc 6 . Altfel spus, atâta timp cât aceste instituţii nu sunt funcţionale, ci doar în stadiu de proiect, regimul democratic se găseşte, la rândul său, în acelaşi stadiu de proiect sau de tranziţie, am adăuga noi. Din această perspectivă, mult mai uşor se pot evidenţia tipurile de regimuri democratice întâlnite de-a lungul experienţelor istorice sau geogra- fice, cu denumiri variate: democraţii slabe sau palide, pseudo-democraţii, demo- craţii neconsolidate, democraţii reale etc. Într-un interesant raport asupra slăbiciunilor instituţiilor democratice din ţările foste comuniste din Europa central-estică, profesorul bulgar Jeliu Vladimirov 7 sublinia faptul că trebuie evidenţiate, pe de o parte, unele dileme de natură internă, iar pe de alta, cele de natură externă, dileme cu care se confruntă, la unison, regimurile în tranziţie din această parte a Europei. Din rândul primei categorii putem considera că fac parte:

- pericolul unei oligarhii construite de către partidele politice;

- transformarea tipului de politică din una ce interesează şi vizează întreaga societate, în una care se adresează doar unei categorii insignifiante;

4 Violette Rey, în Michel Roux, Nations, Etats et territoires en Europe de l’Est et en URSS, col. Pays de l’Est, Harmattan, Paris, 1992, pp. 27–28.

5 Vezi mai ales J. Schumpeter, „Two Concepts of Democracy”, în A. Quinton (ed.), Political Philosophy, Oxford, Oxford University Press, pp. 153–188, 1977, dar şi A. Touraine, „Qu’est- ce que la democratie aujourd’hui?”, în Revue Internationale des Sciences Sociales, 128, 1991, pp. 275–286.

6 R. Dahl, Polyarchy. Participation and Opposition, New Haven, Yale University Press, 1971, p. 3.

7 Jeliu Vladimirov, The Value Crisis and the Weaknes of democratic institutions in the post- totalitarian societies in Eastern Europe, The Bulgarian Case, Final Report, NATO Fellowships, Univ. of Sofia, 1997, pp. 4–10.

16

- schimbările ciclice la nivel guvernamental pot conduce la instabilităţi majore;

- dependenţa de contextul internaţional etc. Şi astfel, problema centrală, în opinia lui Vladimirov, devine tocmai abi- litatea cu care principalii actori politici interni pot face faţă ambelor dileme, dar şi cum sunt capabili să gestioneze conflictele sociale şi să stabilească, cu adevărat, controlul asupra forţelor militare sau ale poliţiei, bazându-se pe instituţiona- lizarea şi legitimarea constituţională a noilor valori democratice. Eşecul democratizării reale poate conduce, în spaţiul est-central euro- pean, la alte tipuri pseudo-democratice, adesea prezente în literatura de speciali- tate, ca democradura sau dictablanda 8 . În 1989, instituţionalizarea partidelor şi a mişcărilor politice 9 a reprezen- tat un proces dialectic. Pe de o parte, s-a născut un larg şi diversificat câmp poli- tic, iar pe de alta, opoziţia a fost reunită de sentimentele anticomuniste, în prin- cipal 10 . „Nu are rost să organizezi altceva în cadrul democraţiei – declara, imediat după prăbuşirea comunismului în Ungaria, Tamás Gàspàr Miklós, unul dintre conducătorii Alianţei Liberilor Democraţi 11 . Protestele, simpozioanele sunt, toate, sterile, e nevoie de un partid, având în vedere plămădirea unui sistem democratic parlamentar, constituit prin voinţa liberă a electoratului”. Samuel Huntington 12 considera că s-au impus trei grupe principale de partide, cu rol efectiv în gestionarea puterii politice, în perioada tranziţiei la de- mocraţie. Astfel, în „bătălia” electorală vor fi angrenate partide de „standpatters”, de reformişti liberali şi de reformişti democratici, ei fiind definiţi în funcţie de atitudinea lor de bază faţă de democraţie. După Huntington, cheia succesului unei tranziţii spre democraţie depindea de abilitatea grupurilor de reformatori liberali şi democraţi în a forma coaliţii de guvernare şi a învinge, astfel, vechile structuri, în care se angrenează vechile partide sau figuri comuniste. Foarte interesantă ni se pare şi ideea propusă de Ivan Vejvoda şi Kaldor Mary 13 , conform căreia se poate vorbi de existenţa unui „spaţiu al democraţiei

8 O’Donnell, G., Schmitter, P. (1986), „Tentative Conclusions about Uncertain Democracies”, în O’Donnell et al. (eds), Transition from Authoritarian Rule, Part 4, p. 9.

9 O foarte bogată literatură de specialitate s-a concentrat pe studierea acestui fenomen, cu precădere cea venind din spaţiul geopoliticii, de ex. Attila Agh, The Emerging Party System in ECE, Budapest University of Economics, 1992; Sten Berglund şi Jan Ake Dellebrant (eds), The New Democracies in Eastern Europe. Party Systems and Party Cleavages, Edward Elgar, 1991 sau Gordon Wightman (ed), Party Formation in ECE, Edward Elgar, 1995.

10 Vezi şi Herbert Kitschelt, „The Formation of Party System in East Central Europe”, în Politics and Society, 20, martie 1992, pp. 7–50.

11 Într-un interviu, „Ungaria – Periplu în noaptea alegerilor. Turnesol de toamnă”, realizat de Bániay Péter, în revista 22, anul I, nr. 41, 26 octombrie 1990, pp. 10–11.

12 S. Huntington, „How Do Countries Democratize?”, apud. J. T. Ishiyama – art. Comparative Politics, ianuarie 1995, p. 149.

13 Ivan Vejvoda, Mary Kaldor (eds), Democratization in Central and Eastern Europe, Pinter, London / New York, 1999.

17

europene”, care să impună acelaşi tip de democraţie consolidată în Europa cen- tral-estică, cât şi să revigoreze sistemul democratic, de astă dată în Europa occi- dentală. În schimb, cei doi analişti nu au fost capabili să ofere răspunsuri certe la întrebarea care i-a chinuit şi pe ei, în egală măsură cu restul specialiştilor din domeniu – sistemul politic est-central european este unul totalmente diferit de cel al Marii Europe? Găsirea variantei corecte, a fost îngreunată, după cum subliniau Vejvoda şi Kaldor, tocmai de continua divizare a continentului, în ciuda prăbuşirii Cortinei de fier. În studiul dedicat crizelor prin care a trecut sistemul politic est-central european, J. Vladimirov insista asupra perioadei extrem de scurte în care „ţările post-comuniste au fost nevoite să îşi schimbe vechiul regim şi să-şi construiască unul nou, aşa-numita democraţie procedurală. Aceste structuri democratice s-au dezvoltat în mod diferit în fiecare stat în parte, în funcţie de manifestările poli- tice din acele zone” 14 . Este interesant de adăugat că, pentru mulţi dintre specialiştii preocupaţi de natura şi evoluţia sistemelor politice din Europa, în partea est-centrală a con- tinentului, după 1989, s-a înregistrat un proces de apariţie a unor partide politice cu un caracter ideologic specific acestor zone, diferit oarecum (într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de autor sau de şcoala de interpretare sau comparaţie) de cel macro-european, ca şi a unor structuri de putere diferite sau combinate după aceleaşi principii generoase, dar altfel realizate. În plus, pentru mulţi dintre analişti, una dintre notele definitorii pentru

noile realităţi politice post 1989 a fost tocmai lipsa de experienţă, vizibilă mai ales în primele rezultate, dar şi comportamente politice. Astfel, foarte interesant apare un editorial publicat în gazeta Informaţii din Slovenia, la 11 noiembrie 1992: „Noi avem mai degrabă politicieni inadecvaţi, decât programele politice inadecvate, deoarece, dacă e să analizăm ceea ce scriem, folosim mai multe

cuvinte pentru a critica personalităţile, decât programele

politic pluripartidist, dar ne comportăm ca şi cum am avea unul cu sistem de

Gândiţi-vă doar cât de des auzim în jurul nostru cuvintele că o

naţiune mică trebuie să stea unită. Astfel, nu le permitem celorlalţi să gândească

Avem un sistem

partid unic

diferit, chiar dacă ne imaginăm că acesta este un lucru ce ar putea conduce la un rezultat pozitiv.” 15 Din punct de vedere strict al partidelor şi formaţiunilor politice, în egală măsură, după 1989, au reapărut, după cum era şi firesc, având în vedere experi- enţele democratice, partidele politice tradiţionale. În această perioadă de după prăbuşirea comunismului, au fost „dotate” cu programe şi manifeste, reactuali-

14 Jeliu Vladimirov, op. cit., p. 5.

15 Apud J. Brian Atwood, „Reflections on the Transition in Eastern and Central Europe”, în Larry Garber, Eric Bjornlung (eds), The New Democratic Frontier. A country by country report on elections in central and eastern Europe, National Democratic Institute for International Affairs, 1992, pp. 221–237.

18

zate momentului. Câteva exemple pot sta mărturie: Partidul Socialist – înfiinţat în l887, reapărut în anul 1987, pentru cazul Poloniei; Partidul Democrat – înfiin- ţat în 1944 pentru cazul Slovaciei; Partidul Popular Creştin Democrat – reînfiin- ţat în 1989 pentru cazul Ungariei, sau Partidul Naţional Ţărănesc (Creştin Democrat) – pentru cazul statului român. În acelaşi timp, s-au impus şi partide noi. Pentru Ungaria: Forumul Democrat – creat în 1988, Partidul Independent al Micilor Proprietari – în anul 1988, Alianţa Democraţilor Liberi (1988), Federaţia Tinerilor Democraţi (1988). Pentru cazul statului polonez – Uniunea Democratică (1991), Partidul Congre- sului Liberal-Democrat (K.L.D.), Confederaţia pentru o Polonie Independentă (K.P.N.), dintr-un total de 135 de formaţiuni politice înregistrate în anul 1994. Pentru Cehoslovacia, defalcat:

a) Cehia: Mişcarea Civică (1991, continuatoare a Forumului Civic înfiin- ţat în 1989), Partidul Democrat Civic (1991, continuatorul aceluiaşi Forum Civic), Partidul Coexistenţa (fondat în 1990 şi reprezentând minoritarii maghiari şi polonezi de pe teritoriul ceh); b) Slovacia: Uniunea Civică Democratică Publicul Împotriva Violenţei (1989) şi Partidul Naţional Slovac – pentru un număr total de 10 grupări politice înregistrate în momentul 1994. Pentru Germania de Est – Uniunea Creştin Democrată (CDU) şi Partidul Liberal Democrat (FDP).

Configuraţii de preluare a puterii

Analiştii occidentali au reuşit să evidenţieze două tipuri de configuraţii de preluare a puterii după 1989, în funcţie de existenţa unui partid sau a unei mişcări politice în fruntea acesteia:

a. putere cucerită de mişcări unitare, care a regrupat opozanţi ai regi- mului totalitar, ca de exemplu: Solidaritatea (în Polonia), Forumul Civic (în Cehoslovacia) şi gruparea Demos (în Slovenia). Există şi tentative de acest gen, dar care vor eşua, în cazurile Germaniei de Est – cu gruparea Neues Forum sau al României, cu organizaţii de genul „Grupului pentru Dialog Social”.

b. putere cucerită de un partid de centru – dreapta, construit pe formula

occidentală: Forumul Democratic în Ungaria sau Alianţa pentru Democraţie, dominată în cazul Germaniei de Est de către C.D.U. O altă trăsătură, în opinia Helgăi Welsh 16 , în aranjarea eşichierului poli- tic a fost dată de crearea, aşa-numitelor, în literatura de specialitate, „organizaţii de tip umbrelă”, respectiv conglomerate de partide sau mişcări-partid ce s-au situat în fruntea statului. În linii mari, sintagma defineşte organismul politic care

16 H. A. Welsh, art. cit.

19

a combinat o varietate de grupări şi partide politice, fără un program efectiv structurat sau o „aşezare” strict instituţionalizată. În societăţile post-comuniste, membrii opoziţiei, refuzând orice tip de ideologie, au încercat să creeze noi organizaţii, care să se adreseze tuturor sectoa- relor populaţiei, în ideea că „toate interesele politice sunt în numele celui mai înalt interes”, respectiv acela de a fi împotriva Partidului Comunist 17 . Astfel, pe fundalul unui partid comunist încă puternic şi unitar (chiar dacă divizat în mai multe partide, ca în cazul Poloniei şi Ungariei), opoziţia poli- tică s-a dovedit slabă, unitatea fiind linia esenţială ce trebuia urmată. Ca rezultat, un număr de alianţe politice puternice au început să apară la orizontul vieţii po-

litice în tranziţie: Uniunea Forţelor Democratice ce combină diverse forţe poli- tice de opoziţie în Bulgaria, Forumul Civic şi Publicul Împotriva Violenţei, pen- tru spaţiul ceh şi slovac. Situaţia Solidarităţii este puţin aparte, dar, în esenţă, şi în Polonia a prevalat sensul unitar al forţelor de opoziţie. Eforturile de a strânge sub aceeaşi „umbrelă” majoritatea grupărilor de opoziţie au eşuat în ceea ce priveşte cazul R.D.G., aici intervenind, în primul rând, partidele puternice de pe eşichierul politic al Germaniei Federale. Totuşi, a reuşit să apară aşa-numita „Alianţă pentru Germania”, ce reunea un număr im- portant de alianţe electorale: creştin-democraţii, liberalii şi social-democraţii.

O excepţie majoră de la aceste tipuri de împărţire a puterii a constituit-o

cazul ungar. La începutul anilor 1988, forţele de opoziţie ungare se bucurau de o libertate relativă, limitată însă la mediile de mijloc ale comunităţilor urbane. La 3 septembrie 1988 s-a impus principalul stâlp al opoziţiei anti-comuniste, Forumul Democrat Ungar, al cărui prezidiu era format aproape în totalitate din intelectuali: scriitori, ca Istvan Csurka (acesta fiind şi cel ce va crea oarecare ten- siuni în sânul partidului, în 1994) şi Gyula Fekete, poeţi – ca Sandor Csoori, cri- tici literari – ca Csaba Kiss; istoricul Lajos Fur şi politologul expert în problema naţionalităţilor – Rudolf Joo. După cum observa un alt analist al situaţiei, J. Batt, „creaţia acestei orga- nizaţii a fost mai mult produsul iniţiativei elitei, decât al unei presiuni venite din partea maselor, ca în cazul Solidarităţii, a Forumul Civic sau a Publicului Împo- triva Violenţei.” 18

România

În acest tablou general, care a fost comportamentul politic al României?

S-a integrat sau a făcut, oarecum preluând nota din perioada gorbaciovistă sau

chiar a prăbuşirii violente a comunismului, notă discordantă?

17 Vezi St. White, Communism and Post-Communism Political Systems: An Introduction, New York, 1990, p. 155, dar şi varianta românească.

18 J. Batt, East Central Europe from Reform to Transformation, New York, Council on Forreign Relations Press, 1991, p. 55.

20

„În general, perioadele imediat postdictatoriale sunt caracterizate de creşterea participării politice a populaţiei, de aşteptările sporite în legătură cu posibilităţile de implicare, directă sau prin reprezentanţi, în conducerea societă- ţii. Această trăsătură constituie efectul, pe de o parte, al vidului de putere, iar, pe de altă parte, al valorificării pozitive şi eficienţei acţiunii nemijlocite în raport cu atingerea obiectivelor proprii unor grupuri şi categorii sociale.” 19 Încercarea de definiţie a sociologului român Andrei Muşetescu, ce pare a se cantona într-un mai vechi limbaj, se poate aplica şi cazului autohton în ceea ce priveşte naşterea principalelor structuri politice? Dacă ar fi să-i dăm crezare întru-totul lui Vladimir Pasti, 20 „sistemul de distribuţie al puterii politice care s-a constituit în România nu are nevoie de par- tide politice pentru a funcţiona. Dimpotrivă, partidele politice pot fi, în anumite circumstanţe, un inconvenient serios.” Dar Pasti sublinia, în continuare, faptul că ar fi „incorect să se considere că a existat un complot pentru a înlătura parti- dele politice de la putere.” 21 Cu toate acestea, teza aşa-numitei „democraţii originale” a făcut şi mai face încă să curgă multă cerneală şi nu numai în spaţiul românesc. În plus, Pasti deosebeşte şi o a doua etapă în procesul transformării României post decembrie 1989, respectiv „de la democraţia originală a primei etape s-a trecut la o etapă pe care am putea-o denumi a partidelor originale.22 Am mai adăuga, a unor struc- turi politice originale, dacă luăm în calcul, de exemplu, cazul Consiliului Provi- zoriu de Uniune Naţională. Oarecum pe aceeaşi cale a accentuării caracterului specific al cazului românesc a mers şi Daniel Barbu, ce descria regimul politic din România post- comunistă ca pe o formă de partidocraţie, ce îşi afla originea în înţelegerea parti- culară a dreptului de vot 23 (care nu era considerat ca „aparţinând de sfera dreptu- rilor subiective, ci ca un drept creat exclusiv pe cale pozitivă” 24 ). La rândul său, George Voicu 25 încerca să fixeze aceeaşi idee a diferen- ţelor existente între sistemul politic românesc şi cel din Polonia, Ungaria,

19 Andrei Muşetescu, „Geneza sistemelor partinice”, în Petre S. Datculescu, Klaus Liepelt (ed.), Renaşterea unei democraţii. Alegerile din România de la 20 mai 1990, IRSOP, Bucureşti, 1991, p. 56.

20 Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 150, cu predilecţie capitolul intitulat „Partidele originale – Opoziţia”.

21 Ibidem, p. 151.

22 Ibidem, p. 164.

23 Ideea mai apare şi la Alexandra Ionescu, „Les partis post-communiste roumains: entre rupture et continuité”, în Alexandra Ionescu, Odette Tomescu-Hatto (eds), Politique et société dans la Roumanie contemporaine, L’Harmattan, Paris, 2004, pp. 78–81.

24 Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp. 147, 149, dar ideea de „partitocraţie” bine dezvoltată şi în Daniel Barbu, „De la partidul unic la partitocraţie”, în Jean-Michel de Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 253–272.

25 George Voicu, Pluripartidismul, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 199.

21

Republica Cehă sau Bulgaria. Aceasta, consideră politologul român, ar ţine tocmai de situaţia specială a regimului comunist de la Bucureşti, care, în ciuda direcţiei dictate de la Moscova, a rămas fidel, până în ultima clipă, stalinismului. Astfel, partidele din România nu au beneficiat de sprijinul oferit de societatea civilă, fiind, în consecinţă, de „o calitate în general îndoielnică,” 26 din punctul de vedere al doctrinei, cât şi al structurii organizatorice 27 . Pe aceeaşi filieră a mers şi Alexandru Radu 28 , cel care insista asupra caracterului „subdezvoltat şi fragil” al societăţii civile româneşti, iar, de aici, a întregului eşafodaj politic: „partidele politice, deşi au asigurat funcţionarea regi- mului democratic pluralist, nu au putut contribui la buna lui funcţionare. Ele au fost ineficiente, adică entropice. Sistemul partidist în sine a jucat, în mod para- doxal, un rol entropic” 29 . Dar şi Sorina Soare, 30 ce considera că sistemul politic românesc se caracteriza, la începutul anului 1990, prin patru trăsături directoare:

a. caracterul „hibrid”, datorat „tendinţei de a grefa caracteristicile unui pluripartidism extrem în contextul unui sistem pluripartid moderat, presărat cu elemente de logică majoritară”;

b. în cadrul sistemului există aproape numai guverne de coaliţie, „chiar dacă nedeclarate”, căutarea sprijinului în rândul partidelor mici şi mijlocii devenind astfel vitală;

c. existenţa unei polarizări ce „împiedică adesea colaborarea dintre partidele cu aceeaşi identitate politică”;

d. ideea partidocraţiei „ramificate, capilare, ce slăbeşte structurile de tip

societate civilă”, amânând astfel consolidarea democraţiei. În timp ce un tânăr politolog, Bogdan Popescu-Necşeşti, întrebându-se dacă, în România, existau într-adevăr partide politice autentice, considera că la

baza naşterii, dificile sau mai puţin dificile, a sistemului politic român a stat un „fenomen curios”, după cum îl numeşte autorul – „scufundarea totală în neant a Partidului Comunist Român, ca formă organizată, printr-un act administrativ şi prin explozia socială ce a dus la o implozie a sistemului comunist.” 31 Apoi, logica a fost foarte simplă: „Mai întâi au apărut nucleele, aşa-zisele comitete de iniţia- tivă pentru înfiinţarea şi reînfiinţarea diferitelor partide, în primul rând a celor

istorice

Ele nu erau decât nişte reprezentante ale unor tradiţii, valori şi amintiri

26 Ibidem, pp. 212–213.

27 Similare oarecum cu partidele din spaţiul bulgar.

28 Alexandru Radu, Nevoia de schimbare. Un deceniu de pluripartidism în România, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000.

29 Ibidem, p. 11.

30 Sorina Soare, „Sitstemul partizan românesc: catalizator sau obstacol al consolidării democratice?”, în Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. II, nr. 1/2002, p. 136, dar mai ales Sorina Soare, Les partis politiques roumains après 1989, Editions de l’Universite de Bruxelles, Bruxelles, 2004.

31 Bogdan Popescu-Necşeşti, „Există acum în România partide politice autentice?”, în Revista 22, an IV, nr. 12 (164), 1–7 aprilie 1993, p. 6.

22

care nu îşi mai regăseau un corespondent adecvat în realitatea socială. În replică,

F.S.N. (

deoarece se năştea dintr-o situaţie ambiguă de arbitru şi jucător politic simultan cu interese divergente, hibride.” Au fost însă aceste organisme cu adevărat par- tide politice? „Cred că ar trebui să admitem că, deşi formal, grupurile intitulate

partide puteau fi considerate aşa, întrucât aveau: a) structură organizatorică; b) lideri, ele nu au avut încă lideri rezultaţi din dinamica grupurilor ce se recunosc în ele şi o ideologie clar asumată, ca urmare a identificării prioritare cu un anu- mit grup de interese.” În încercarea de a trasa câteva paliere cronologice de interpretare a funcţionabilităţii sistemului politic românesc de după decembrie 1989, Filon Morar 32 consideră că se pot impune două mari etape: decembrie 1989 – mai 1990, etapa numită de autor a „concentrării”(cea asupra căreia ne focalizăm acum atenţia) şi, respectiv, cea de-a doua, din mai 1990 şi până în noiembrie 1996, respectiv epoca „dilatării”, când s-a produs adevărata, după Morar, „multiplicare, explozie a numărului de partide”. Foarte interesat este şi studiul unui politolog occidental, prezentat destul de aproape de evenimente, în 1994, cu ocazia unei zile a României, la School of Slavonic and East European Studies, Peter Siani Davies, „Political Legitimisation and the Romanian Revolution”, accentul căzând tocmai pe această dorinţă de legitimare a unei puteri provizorii, dovedind încă fragilitate şi, uneori, neconcordanţe. Emblematic, ni se pare, în acest sens, un dialog între doi repre- zentanţi marcanţi ai acelei perioade, Andrei Pleşu şi Petre Roman, în care este surprinsă tocmai realitatea care prindea contur din mers: „P.R. – Tu deveniseşi membru CFSN. A.P. – Dar eu nu ştiam în momentul ăla. P.R. – Păi, te pusese

chiar Iliescu. Îi pusese pe toţi: pe Dinescu, pe Caramitru, pe tine

târziu, unii mi-au spus că întrebase de mine Doina Cornea. Dar eu nu ştiam nimic. Habar n-aveam. Dinescu era deja acolo. P.R. – Dar fiecare a mai pus pe listă pe cineva. A.P.- Aşa este, aşa s-a făcut C.F.S.N.” 33 Atmosferă de provizorat, de transformare continuă, de adaptare la situa- ţii care mai de care mai neprevăzute, în căutare de rezolvare, de preluare de mo- dele acceptabile şi pretabile la cazul românesc, ce reiese şi mai departe, în acelaşi

volum. „A.P. – În legătură cu guvernarea provizorie, cea de până la alegeri, eu

am rămas în minte cu două imagini: una era aspectul supraaglomerat al sălii gu-

vernului

A.P. – 69, într-o sală relativ

)

suferea de aceeaşi lipsă de corespondent în viaţa socială, mai ales

A.P. – Mai

,

P.R. – La un moment dat eram 69 34

,

32 Filon Morar, Democraţia privilegiilor. Alegerile aleşilor în România, Editura Paideia, Bucureşti,

2001.

33 Andrei Pleşu şi Petre Roman în dialog cu Elena Ştefoi, Transformări, inerţii, dezordini. 22 de

luni după 22 decembrie 1989, Polirom, Iaşi, 2002, p. 48. Acest procedeu de completare a listelor de membri se poate observa şi din analiza listei adnotate, prezentate în partea de documente.

34 Lista membrilor guvernului provizoriu în partea de anexe a prezentului volum.

23

mică. Semănam cu o pluta Meduzei. Eram o echipă de naufragiaţi, foarte activi

Al doilea lucru

este că (

prea nouă, care nu-şi găsise încă ritmul şi legitimitatea – erau dubii în legătură cu asta – fie pentru că, în atmosfera revoluţionară de după decembrie, lucrurile

erau atât de tulburi încât nimeni nu mai putea aprecia în mod exact raporturile de putere şi mai toată lumea înţelesese revoluţia ca pe un prilej de a cultiva o anarhie veselă.” 35

de altfel, care aveau de făcut faţă unor situaţii cu totul noi. (

puterea nu era încă putere la acel moment. Fie pentru că era o putere

)

)

Repere cronologice: România debutului de an 1990 (ianuarie – mai 1990)

„Pe plan intern, revoluţia română a destrămat toate structurile şi institu-

ţiile care, comuniste sau nu, aveau funcţia de a menţine societatea coerentă şi de

a face diferitele sectoare ale acesteia să coopereze între ele. (

mai utilizate formule în acea perioadă era vidul de putere. De fapt, nu a existat niciodată un vid de putere, ci doar un vid de autoritate al instituţiilor centrale ale statului.” 36 În seara zilei de 27 decembrie 1989 a fost definit nucleul de putere al conducerii provizorii a statului, compus, formal, din două organisme distincte, constituite însă din aceleaşi persoane: Biroul Executiv al C.F.S.N. 37 : Preşedinte – Ion Iliescu; Prim-vicepreşedinte – Dumitru Mazilu; Vicepreşedinţi – Cazimir Ionescu şi Karoly Kiraly; Secretar – Dan Marţian; Membrii – Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru şi Nicolae Radu. Au fost structurate şi comisii de specialitate, organisme atât de necesare în procesul de reconstrucţie: Comisia de reconstrucţie şi dezvoltare economică, în frunte cu Bogdan Teodoriu; Comisia pentru agricultură; Comisia constituţio- nală, juridică şi pentru drepturile omului, condusă de Dumitru Mazilu; Comisia pentru tineret, în frunte cu Vasile Neacşa; Comisia pentru politica externă –

Una dintre cele

)

35 Ibidem, p. 57.

36 Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 99.

37 Şi alte variante au fost vehiculate – precum guvernul Dăscălescu sau Verdeţ, importante figuri ale regimului comunist, deci fără prea mari şanse de reuşită în contextul respectiv! Comunicatul CFSN, prezentat poporului, în seara zilei de 22 decembrie (ora estimată 22.30), a subliniat principiile directoare ale noii structuri de putere, impuse, în mod oficial, prin Decretul nr. 2 din 27 decembrie 1989. Au existat autori care au încercat să demonstreze că acest comunicat al CFSN din 22 decembrie 1989, nu este nici pe departe primul document programatic al revoluţiei române, ci, în opinia, de exemplu, a lui Alex Mihai Stoenescu, al patrulea, după Declaraţia şi Programului în opt puncte al Frontului Popular Român, difuzat, ca manifest încă din 10 decembrie, la Iaşi, Bacău şi Roman; Declaraţia şi Programul în 11 puncte al Frontului Democrat Român de la Timişoara, citit la 21 decembrie 1989; Declaraţia în trei puncte a Frontului Unităţii Poporului, prezentat de Petre Roman, în jurul prânzului zilei de 22 decembrie, la Bucureşti, în balconul Comitetului Central.

24

Silviu Brucan; Comisia pentru ştiinţă şi învăţământ – Gheorghe Manole; Comi- sia pentru cultură – Ion Caramitru; Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic – Cazimir Ionescu; Comisia pentru minorităţile naţionale – Karoly Kiraly; Comisia pentru administraţia locală – Nicolae Radu; Comisia organizatorică şi colectivul de împuterniciţi ai Consiliului – Mihai Montanu. Lista comisiilor 38 a fost publi- cată în Monitorul Oficial. A fost anunţată, apoi, înfiinţarea, pe lângă Biroul Executiv, a unui „colectiv pentru relaţiile cu publicul şi mijloacele informaţiei de masă” 39 . Noul nucleu conducător al statului era format dintr-un număr restrâns de persoane (12), reprezentative atât pentru situaţia actuală, climat, dar şi prove- nind din rândul celor care avuseseră experienţe politice şi în recent desfiinţatul regim. Foarte interesant, nucleul conducător în sine nu îl includea pe primul- ministru, încercând astfel să separe, după principiile democratice, puterile în stat. Pe acest fundal complicat, în încercarea de a impune sistemul democra- tic occidental, se impunea formarea şi a principalelor organisme politice, respec- tiv a partidelor politice. „Definirea unui partid politic românesc – sublinia Cristian Preda 40 – nu este deloc simplă. Mai întâi, din raţiuni care ţin de statutul său legal: în România, întemeierea juridică a formaţiunilor politice este în acelaşi timp decisivă şi fragilă.” A apărut astfel Decretul-lege numărul 8/31 din 1989, privind înregistra- rea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti. El prevedea libera constituire a partidelor politice, cu excepţia celor fasciste sau a celor care propagau concepţii contrare ordinii de stat şi de drept. Nu mai era stipulată nici un alt gen de îngrădire, pe motive de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice, pentru cei care doreau să organizeze un partid poli- tic. „Pentru realizarea unei societăţi cu adevărat democratice în România, asigu- rarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi înfăptuirea princi- piului pluralismului politic în temeiul art. 2 lit. a) din Decretul-lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Consiliul Frontului Salvării Naţionale decretează: Art. 1. În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepţia partidelor fasciste sau a celor care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept.” 41 Constituirea şi funcţionarea partidelor politice se realiza numai pe bază teritorială. Activitatea acestora trebuia să se întemeieze pe respectarea suverani- tăţii, independenţei şi integrităţii naţionale, în vederea asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti şi afirmării demnităţii naţiunii române.

38 Dar fără nominalizări.

39 Condus de Dan Rădulescu.

40 Cristian Preda, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989–2004, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 11.

41 Decret-lege nr. 8/1989, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi al organizaţiilor obşteşti din România”, Monitorul Oficial, nr. 9, 31 decembrie 1989; vezi partea de Documente.

25

Elementele de înregistrare efectivă a partidelor politice erau prevăzute în Decretul-lege: fiecare astfel de organizaţie trebuie să-şi prezinte statutul de orga- nizare şi funcţionare, programul politic, să îşi declare sediul şi mijloacele finan- ciare de care dispune şi să facă dovada a cel puţin 251 de membri. O persoană nu putea face parte în acelaşi timp din două sau mai multe formaţiuni politice. Cadrele militare şi personalul civil din Ministerele Apărării Naţionale şi de Interne, ca şi judecătorii, procurorii, diplomaţii, precum şi personalul operativ al Radioteleviziunii Române nu puteau face parte din vreun partid politic. În fond, însă posibilitatea legală a reapariţiei partidelor politice şi a pluripartidismului în România a fost creată chiar de primul punct al progra- mului politic al puterii temporare, enunţat în Comunicatul către ţară din 22 decembrie 1989, care prevedea „abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ” 42 . „Acesta este actul de naştere al noii democraţii politice şi al pluripartidismului în România postcomunistă. Sau actul de renaştere al pluripartismului. El marca discontinuitatea cea mai importantă dintre regimul politic comunist şi noul regim democratic.” 43 Explozia partidelor politice ce a urmat a devenit o caracteristică şi a sce- nei politice româneşti; numai puţin de 30 de partide s-au înscris legal până la sfârşitul lunii ianuarie 1990, numărul lor ajungând la 75 în preziua alegerilor din mai 1990 44 . „În perioada imediat următoare s-a înregistrat o adevărată inflaţie de partide politice, situaţie datorată atât dorinţei sincere a românilor de a rupe defi- nitiv cu monopartidismul comunist, cât şi a veleitarismului unor persoane care, profitând de numărul mic de membri necesar pentru legalizarea unei formaţiuni partizane, doreau să se afirme pe scena politică.” 45 În ciuda acestei atomizări, se asista şi la un proces total opus, respectiv lipsa de identificare a cetăţenilor cu un partid politic anume. Aceasta, bineînţeles, tocmai pe fundalul lipsei de coeziune ideologică sau organizatorică a recent înfiinţatelor formaţiuni politice, dar şi în baza, încă proaspătă în memorie ima- gine a înregimentării de partid, din perioada comunistă. Un sondaj preelecto- ral, 46 realizat de I.R.S.O.P. în perioada 26 martie – 10 aprilie 1990, o atestă fără urmă de tăgadă.

42 Textul integral în Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a eveni- mentelor, decembrie 1989-decembrie 1994, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1995, p. 449.

43 Dan Pavel, Iulia Huiu, Nu putem reuşi decât împreună! O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989–2000, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 16.

44 Un total de 88 de partide, din care doar 75 au prezentat liste electorale.

45 Georgiana-Margareta Scurtu, „Revoluţia din 1989 şi revenirea la structurile politice democratice. Studiu de caz: România”, în Ioan Scurtu (coord.), Structuri politice în Europa centrală şi de sud-est (1918–2001), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p.

283.

46 Apud Renaşterea unei democraţii. Alegerile din România de la 20 mai 1990, Editori Petre S. Datculescu, Klaus Liepelt, IRSOP, Bucureşti, 1991, p. 62.

26

 

26–28 martie N = 5.513

8–10 aprilie N = 1.859

Înscrişi într-un partid politic

9%

8%

Doresc să se înscrie într-un partid politic

12%

12%

Nu doresc să se înscrie într-un partid politic

54%

59%

Nu îşi dau seama

25%

21%

Construcţia efectivă a partidelor politice în România, ca şi a structurilor în sine de putere, după cum vom vedea în cele ce urmează, s-a dovedit un proces dificil. „Nu a fost greu, desigur, ca grupuri de oameni să se adune şi să se denu- mească partid politic, adoptând, în lipsa unei doctrine, măcar o etichetă recunos- cută de lumea occidentală – liberal, creştin-democrat, social-democrat au fost cele utilizate – şi, în felul acesta să beneficieze de o legitimitate şi de un sprijin occidental adesea net superior celui de care se bucurau în propria lor ţară – sublinia Vladimir Pasti 47 . Dar, aceste partide au rămas de cele mai multe ori în stadiul de mici grupuri, lipsite de audienţă reală 48 .” În cele ce urmează vom face o scurtă trecere în revistă a naşterii siste- mului partidist în România, pentru ca, apoi, să ne oprim asupra formării şi funcţionării principalului for democratic, de tip parlamentar, ce a gestionat, pro- vizoriu, până la alegerile din 20 mai 1990, puterea. Primul partid politic autorizat să funcţioneze de către Tribunalul Muni- cipiului Bucureşti, la 11 ianuarie 1990, a fost Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat 49 . Programul politic al noii formaţiuni, ce îmbina ideile interbelicului cu realitatea postdecembristă, militând pentru revenirea la monarhia constituţi- onală, a fost creionat de însuşi liderul ei, Corneliu Coposu: „asigurarea neatâr- nării ţării şi integrităţii ei; apărarea democraţiei pluraliste şi a dreptăţii sociale, cu reaşezarea poporului în drepturile sale legitime, apărându-se libertăţile fundamen- tale, în cadrul unei orânduiri constituţionale; realizarea unui stat de drept, cu respectarea strictă a legalităţii; revenirea la economia de piaţă şi restaurarea proprietăţii ţărăneşti de utilitate socială; organizarea asistenţei sociale şi promovarea sindicatelor libere; reorganizarea învăţământului, promovarea autonomiei universitare şi antrenarea tineretului în opera de redresare naţională

47 Vl. Pasti, op. cit., pp. 164–165.

48 Era, în fond, o atmosferă generală de fragilitate, după cum o demonstrează şi momentul 12 ianuarie 1990, când, sub criză şi presiunea străzii, s-au emis două decrete-lege privind organizarea unui referendum naţional pentru reintroducerea în Codul penal a pedepsei cu moartea (abolită doar cu puţin timp în urmă!) şi scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român. La doar câteva zile mai târziu, la 17 ianuarie 1990, actul a fost considerat de către CFSN ca o adevărată greşală politică, hotărându-se anularea lor (pentru a întări decizia, presa acelor zile a publicat şi un sondaj de opinie efectuat în perioada 15–19 ianuarie cu privire la aceste ultime decizii).

49 Despre atmosfera şi momentul în care s-a conturat grupul din jurul lui Corneliu Coposu pentru a deveni un renăscut Partid Naţional Ţărănesc, continuator al partidului omonim din perioada interbelică, a se vedea Dan Pavel, Iulia Huiu, op. cit., p. 18.

27

în spiritul moralei creştine; separarea puterilor în stat şi libera alegere a organis- melor de conducere în toate eşaloanele societăţii; egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor conlocuitoare şi a tuturor credinţelor religioase, în spiritul Proclamaţiei de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918.” 50 Cea de-a doua formaţiune politică, din aceeaşi categorie a partidelor tra- diţionale, istorice, a fost Partidul Naţional Liberal, reapărut oficial la 15 ianuarie 1990, prin Decizia civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, graţie eforturilor depuse de un comitet de iniţiativă, format din Radu Câmpeanu 51 , I. V. Săndulescu şi Dan Amedeo Lăzărescu 52 . Printre principiile enunţate în cadrul programului politic apăreau mult mai bine conturate, de astă dată, unele dintre aceleaşi idei conţinute şi în documentul programatic ţărănist, dar şi altele noi, caracteristice doctrinei liberale: „garantarea libertăţii individuale, condiţie fundamentală pentru descătuşarea forţelor creatoare în toate sferele de activitate socială; garantarea realei separări a puterilor în stat; reabilitarea democraţiei şi apărarea ei prin instituţii care să o garanteze; înfiinţarea unui organism însărci- nat cu controlul birocraţiei şi înlăturarea exceselor ei; lupta pentru reinstaurarea libertăţii de expresie şi difuzarea opiniei, libertatea presei şi abolirea cenzurii; garantarea libertăţii tuturor cultelor şi repunerea în drepturi a Bisericii Greco- Catolice; stricta respectare a drepturilor egale ale tuturor minorităţilor etnice; privatizarea treptată a unităţilor economice şi restructurarea lor după principiul rentabilităţii în cadrul unei economii de piaţă.” 53 Şi cel de-al treilea partid politic înscris în mod oficial în România a făcut parte din categoria formaţiunilor politice tradiţionale: Partidul Social Democrat Român, legalizat la 18 ianuarie 1990, avându-i drept conducători pe Adrian Dumitriu şi Sergiu Cunescu. În program, partidul se declara pentru realizarea unui stat în care să domnească „demnitatea, libertatea, justiţia socială, egalitatea în drepturi, solidaritatea şi bunăstarea”, un stat de drept, bazat pe „sufragiul uni- versal şi pe pluralism”. În condiţiile recuceririi drepturilor minorităţilor naţionale, era firesc ca una dintre primele formaţiuni politice în recent democratizata Românie să reprezinte şi interesele populaţiei de naţionalitate maghiară, minoritatea cea mai importantă numeric în stat. Fondată la 25 decembrie 1989, la sediul editurii

50 „Partidul Naţional Ţărănesc (Democrat şi Creştin)”, în Adevărul, 10 ianuarie 1990.

51 Conform mărturiei unui apropiat al vechilor fruntaşi liberali, Radu Câmpeanu, reprezentantul liberalilor din exil, nu a fost altceva decât o soluţie de interimat, până la reîntoarcerea unui membru al familiei Brătianu, în acele momente indisponibil, din motive legate de sănătatea soţiei.

52 Despre modalitatea de formare a P.N.L., a se vedea Şerban Rădulescu-Zoner (coord.), Istoria P.N.L., Editura All, Bucureşti, 2000 (mai ales capitolul semnat de Gheorghe Onişoru, „Lupta pentru păstrarea instituţiilor democratice şi împotriva totalitarismului comunist”, care poate servi drept material pentru înţelegerea continuităţii ideologice şi nu numai între partidul din perioada interbelică şi cel apărut după prăbuşirea comunismului).

53 „Partidul Naţional Liberal”, în Adevărul, 12 ianuarie 1990.

28

Kriterion, în jurul unui grup de intelectuali maghiari, în frunte cu Domokós Géza, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a dobândit personalitate juridică la 26 ianuarie 1990, printr-o sentinţă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti 54 . „Din punct de vedere formal, sublinia Dan Pavel 55 , U.D.M.R. nu era un partid politic 56 , ci, aşa cum avea să rezulte de-a lungul timpului, o metaorganizaţie a societăţii civile, reunită pe baza unei diversităţi de criterii (aso- ciaţii locale, profesionale, de vârstă, platforme politice şi mici partide politice – liberale, creştin-democrate, social-democrate, reformiste etc.). Criteriul combi- nării diferitelor partide mici şi platforme politice – acoperind spectrul opţiunilor doctrinare şi ideologice şi având ca scop participarea la alegeri şi accesul în par- lament, la guvernare, ca şi în diferitele structuri ale administraţiei locale – clasi- fica UDMR în categoria coaliţiilor politice şi electorale.” Programul politic iniţial cuprindea reprezentarea şi apărarea intereselor minorităţii maghiare din România. După cum declara primul preşedinte, Domokós Géza, într-un interviu din acea perioadă, obiectivele U.D.M.R.-ului erau: „proclamarea recunoaşterii şi garantării drepturilor şi libertăţilor indivi- duale şi colective ale minorităţilor naţionale prin noua Constituţie a ţării; elabo- rarea şi adoptarea legii minorităţilor naţionale, care să concretizeze prevederile Constituţiei; asigurarea cadrului instituţional necesar pentru exercitarea dreptu- rilor fundamentale ale minorităţilor; folosirea limbii materne, promovarea cultu- rii naţionale şi apărarea identităţilor etnice; instituirea unui minister al minori- tăţilor naţionale.” 57 Lunile ianuarie – februarie au adus şi alte înscrieri de partide politice (nu mai puţin de 21), de astă dată predominând mai ales tipurile noi, printre care:

Mişcarea Ecologistă din România (11 ianuarie 1990), definită în platforma-pro- gram drept „un curent larg de opinie publică şi de acţiune socială independentă, cu caracter democrat, pacifist şi umanist” şi Partidul Ecologist Român (16 ianuarie 1990); Partidul Democrat Agrar din România (29 ianuarie 1990), bazat pe „asigurarea celor trei securităţi: alimentară, socială şi naţională” sau Partidul Democrat (6 februarie 1990), ca şi Partidul Unităţii Naţionale Române (15 martie 1990); dar şi Partidul Socialist Democratic 58 Român, Uniunea Democrat- Creştină, Partidul Unităţii Democratice, Partidul Uniunii Creştine din România, Partidul Progresist, Partidul Naţional-Democrat, Partidul Liberal (al Libertăţii) din România, Partidul Ecologist-Umanist din România, Partidul Unităţii Democratice din Moldova, Partidul Socialist-Liberal, Partidul Ţărănesc Român,

54 Vezi, pentru mai multe comentarii şi articolul lui Horaţiu Pepine, „UDMR – organizaţie umbrelă sau partid disimulat?”, în Sfera politicii, nr. 18, 1994.

55 Dan Pavel, Iulia Huiu, op. cit., p. 24.

56 Această caracteristică este subliniată şi de Vl. Pasti, op. cit., pp. 188–192.

57 Interviu cu Domokós Géza, realizat de Alexandru Pintea, Adevărul, 11 ianuarie 1990.

58 Este interesant de a urmări frecvenţa titulaturii democrat-democratic în numele acestor noi formaţiuni politice!

29

Partidul Liber-Democrat, Partidul Social-Democrat Agrar din România, Partidul Republican. La 12 ianuarie 1990 59 s-a produs un prim eveniment semnificativ în isto- ria acelor momente: o primă manifestaţie împotriva noii puteri. După toate pro- babilităţile, unul dintre membrii marcanţi ai C.F.S.N. 60 s-a aflat în spatele orga- nizării ei. Prezenţa acestuia în mijlocul manifestanţilor a sporit cu mult confuzia acelor zile. Era o figură a puterii provizorii şi, totuşi, se alătura străzii, în susţine- rea unor sloganuri de genul „Jos comunismul!” „Fragilul consens dintre comunişti şi disidenţi şi noile elemente politi- zate, care, pentru scurt timp, s-au aflat de aceeaşi parte a baricadei în timpul revoltei anticeauşiste a luat sfârşit la 24 ianuarie 1990, când un grup de protes- tatari revoltaţi au ieşit pe străzi să denunţe F.S.N. Ei au fost stârniţi de o schim- bare politică semnalată la o întrunire a Consiliului F.S.N., din 23 ianuarie, când s-a anunţat că F.S.N. va participa la alegeri ca organizaţie politică.” 61 Liderul organizaţiei, Ion Iliescu, a declarat că decizia a fost luată sub influenţa „presiu- nilor din partea alegătorilor”, invocând discuţiile purtate cu „muncitorii mineri din Valea Jiului, din Maramureş, cu muncitorii bucureşteni”, care i-au cerut ca „Frontul să declare oficial că va participa la alegeri”. „F.S.N. încearcă să transforme o formă politică tranzitorie într-o structură politică ce ar putea să acapareze puterea pe termen lung” – era principala temere prezentă în acea vreme în presa românească 62 . Decizia a lansat, începând cu 25 ianuarie, ample manifestaţii de protest ale opoziţiei. Trei zile mai târziu, la 28 ianuarie 63 , în Piaţa Victoriei, s-a atins vâr- ful acelor mitinguri. În paralel, s-a desfăşurat o contra-manifestaţie, organizată de F.S.N. şi susţinută de muncitorii de la câteva unităţi industriale importante ale capitale, precum I.M.G.B., I.C.T.B., I.M.M.R. şi I.I.R.U.C. A fost atacat sediul Guvernului, cerându-i-se, cu insistenţă, demisia. Ziua s-a încheiat cu lansarea de tratative între partidele istorice şi reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale. La 29 ianuarie, minerii au sosit, pentru prima dată, la Bucureşti, pentru a pune capăt conflictului dintre F.S.N. şi opoziţia politică. În haosul produs, au fost devastate sediile principalelor partide politice de opoziţie. Pentru a calma situaţia, care părea să scape total de sub control, liderii politici Ion Iliescu şi Petre Roman au încercat lansarea unui dialog cu mulţimea nemulţumită. Întregul context general a creat confuzie şi chiar dezaprobare în rândul membrilor struc- turilor puterii provizorii. Astfel, una dintre figurile importante ale Consiliului

59 Zi declarată ca moment de reculegere naţională în amintirea eroilor Revoluţiei.

60 Vicepreşedintele Dumitru Mazilu.

61 Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România. 1989–1998, GlobALL, Bucureşti, 1999, p. 106.

62 Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Sorin Vieru, „De ce se teme lumea”, în Revista 22, nr. 2, din 27 ianuarie 1990, p. 1.

63 Zi programată, iniţial, ca dată a referendumului pentru introducerea pedepsei cu moartea şi scoaterea în afara legii a P.C.R., decizie anulată apoi.

30

Frontului Salvării Naţionale, poeta Ana Blandiana a declarat, la 30 ianuarie, că se retrage, deoarece „confruntările s-au mutat în stradă, iar schimbul de opinii tinde să devină unul de imprecaţii şi suspiciuni” 64 . În urma evenimentelor, membrii marcanţi ai C.F.S.N. 65 s-au întâlnit, la 1 februarie, cu reprezentanţi ai partidelor politice, pentru constituirea unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.), formaţiune menită să asigure reprezentarea în structurile de vârf ale puterii a partidelor nou constituite. Se considera că adoptarea legilor şi decretelor-lege, atât de necesare în perioada de

tranziţie pe care o traversa România, pînă la alegerile din 20 mai, să nu se mai facă de către un Consiliu al Frontului Salvării Naţionale, ci de un nou organism – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, în care 50% din locuri să fie ocupate de foşti membri ai structurii anterioare, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, şi alte 50% din locuri să revină reprezentanţilor partidelor politice nou înfiinţate. Astfel, după cum a subliniat şi analistul Alfred Bulai, „de la 1 februarie 1990 scena politică s-a complicat. S-a născut o nouă formaţiune cu caracter legislativ, mărindu-se şi mai mult confuzia. Aceasta deoarece F.S.N.-ul acţio- nează atât ca partid, cât şi ca organism legislativ, prin C.F.S.N. Noua structură are un rol legislativ şi poartă numele de Consiliul Provizoriu de Uniune

Naţională. (

În felul acesta dispar, în mod formal, partidele de opoziţie sau,

altfel spus, sunt puse într-un creuzet comun care creează impresia unei forţe comune.” 66 Şi această realitate destul de complicată, mai ales pentru reprezentan- ţii forţelor de opoziţie, acest experiment destul de aparte, a fost acceptat, deoa- rece, după cum sublinia şi Vladimir Pasti, „toţi participanţii considerau C.P.U.N. doar o etapă intermediară, de scurtă durată.” 67 O „schimbare cosmetică” – în

)

64 Înainte, au existat şi alte două demisii de marcă, ca răspuns la câteva evenimente interne:

Doina Cornea, 23 ianuarie, când Frontul Salvării Naţional a anunţat că va participa la alegeri;

Dumitru Mazilu, 26 ianuarie – ca urmare a unor acuzaţii apărute în România Liberă. Referitor la aceste „departajări”-demisii, foarte interesantă ni se pare opinia lui Andrei Pleşu – „Erau foarte mulţi (în CFSN, n.n.), deci ideea de a fi sau nu prezent acolo nu mi se părea că defineşte în mod esenţial o postură politică. Ăla era un organism destul de arbitrar, constituit pe valul revoluţiei, şi a spune „nu mai stau” sau „mai stau” nu însemna din punctul meu de vedere foarte mult, fiindcă nu era clar cine de cine te desolidarizezi. În CFSN erau şi ţărănişti, şi

liberali, şi disidenţi

Ideea e că puteau rămâne acolo, fără să se compromită, figuri importante

ale Partidului Ţărănesc sau Liberal; dar, brusc, câţiva reprezentanţi ai societăţii civile au hotărât că nu mai e de demnitatea lor să rămână în CFSN. Făcând asta, s-au rupt, desigur, cum au şi declarat, de ceea ce li se părea criptocomunism, dar s-au rupt şi de responsabilitatea politică.” (Andrei Pleşu şi Petre Roman în dialog cu Elena Ştefoi, op. cit., p. 105).

65 Stelian Tănase: „Cei care constituie Consiliul F.S.N. nu sunt un grup de democraţi. Sub presiunea maselor, ei au cedat dar, odată dezmeticiţi, mentalitatea lor de comunişti cu vechi stagii în aparatul birocratic de partid a început să lucreze”; „Eroarea F.S.N. este că doreşte să facă glasnost şi perestroika în România.” (Stelian Tănase, „Nu Perestroika!”, în Revista 22, nr. 3, 3 februarie 1990, pag. 1).

66 Alfred Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 79.

67 Vladimir Pasti, op. cit., p. 156.

31

opinia liderului naţional-ţărănist Ion Raţiu – o „o concesie” a „bunei credinţe dovedită de Ion Iliescu” 68 . Liderul P.N.L., Radu Câmpeanu, declara: „Noi am obţinut mai mult decât speram la începutul reuniunii”. La rândul său, şi Sergiu Cunescu, reprezentantul P.S.D.R., a remarcat: „Noi am obţinut maximum din ce

se putea obţine azi”, după declaraţiile prezentate de cotidianul francez Le Monde 69 . Au apărut multe reacţii din partea unei societăţi civile în formare, destul de palide încă. Scrisoarea Grupului de Dialog Social adresată lui Silviu Brucan şi C.F.S.N.-ului, ca organizaţia importantă a momentului, conţine câteva cereri emblematice pentru acea perioadă:

„ (

)

b) Frontul să-şi definească mai clar platforma politică;

c)

C.F.S.N. să-şi declare atitudinea faţă de ideologia comunistă şi faţă de

tentativele de o moderniza;

d)

C.F.S.N. să asigure o televiziune şi o presă cu adevărat libere; ( )

f)

C.F.S.N. să dezvăluie noile atribuţii ale Securităţii;

g)

C.F.S.N. să abroge decretele nepopulare şi neviabile privind demonstra-

ţiile şi raporturile cu poliţia

În societatea fragilă, atât din punct de vedere politic, cât şi social, simple

incendii de proporţii. Un exemplu, în acest

sens, l-ar putea reprezenta mitingul de protest din 4 februarie 1990, organizat din nemulţumirea faţă de rolul manipulator al Televiziunii Române. Interesul pentru politic era uriaş, după cum o demonstrează şi tirajul semnificativ al unor principale cotidiene – de exemplu, România Liberă a editat, în perioada ianuarie – februarie 1990, între 1.000.000 şi 1.300.000 de exemplare zilnic. Constituirea oficială a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională 71 s-a făcut prin Decretul-lege nr. 81 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, datat 9 februarie 1990. „Apariţia CPUN-ului este, indiscutabil, un mare pas înainte.” 72 Se consuma, după cum sublinia şi Daniel Barbu, „momentul cel mai important al resuscitării memoriei practicilor constituţionale”. „Ca orice pact constituţional şi acesta avut două componente principale: afirmarea unui principiu de legitimitate şi realizarea unui compromis.” 73

scântei puteau provoca adevărate

70

.

68 I. Raţiu, În fine, acasă, Editura Univers, Bucureşti 1999, p. 78–79.

69 „Le Front”, Le Monde, 3 feb. 1990.

70 Publicate în Revista 22, nr. 3, din 3 februarie 1990, p. 4.

71 Crearea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a fost comparată de Ion Iliescu, în Marele şoc din finalul unui secol scurt: Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004) cu Pactul Moncloa, din Spania anului 1978. Prin acesta din urmă, sectorul privat, cel profesional, sindicatele şi partidele politice importante şi-au recunoscut unele altora drepturile şi obligaţiile şi au convenit să promoveze pacea socială, necesară redactării unei constituţii spaniole de către toate forţele politice, care avea să fie supusă unui referendum popular.

72 Ibidem, p. 80.

73 Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 175.

32

În şedinţa din 13 februarie 1990, a fost ales, apoi, Biroul Executiv al C.P.U.N., în următoarea componenţă:

- Preşedinte: Ion Iliescu

- Vicepreşedinţi: Ion Caramitru, Cazimir Ionescu, Kiraly Karoly, Radu Câmpeanu, Ion Mânzatu

- Secretar: Dan Marţian

- Membri: Serghei Mesaroş, Virgil Andrei Vâţă, Radu Ciuceanu, Nicolae S. Dumitru, Gheorghe Manole, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Constantin Gurilă, Janos Vincze, Mircea Dinescu, Toma George Maiorescu, Nicolae Radu, Ion Diaconescu, Dan Hăulică La 16 februarie, şi în sânul Armatei, una dintre cele mai credibile insti- tuţii ale României post-decembriste, se impuneau primele mişcări de reformare. Un grup de şase tineri ofiţeri au încercat să constituie o asociaţie numită Comi- tetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.). Ei au cerut demisia ministrului Apărării şi a celui de Interne, acuzându-i de complicitate şi de ali- mentarea tensiunilor din Armată. O altă importantă solicitare se referea la clari- ficarea aspectelor legate de implicarea armatei în represiunile de la Timişoara şi Bucureşti. Intervievat în legătură cu manifestaţia de protest organizată de C.A.D.A. în ziua de 16 februarie, primul ministru Petre Roman a declarat că nu doreşte să cedeze presiunilor. A fost criticată şi Doina Cornea, care se raliase protestului ofiţerilor din C.A.D.A. Peste numai trei zile de la declanşarea pro- testului, Ion Iliescu a renunţat la serviciile generalului Nicolae Militaru, fiind înlocuit la conducerea ministerului de generalul V. A. Stănculescu. Câteva zile mai târziu, la 18 februarie, tot în Piaţa Victoriei a avut loc o nouă manifestaţie. Printre lozincile vehiculate se numărau atât deziderate mai vechi, cât şi unele noi, în care actuala putere era comparată cu cea comunistă:

„Jos comunismul”, „Jos Securitatea”, „Puterea de stat se menţine cu ajutorul Securităţii”, „Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti”, „FSN-işti, aţi furat revoluţia din 17–22 decembrie '89”. Cu acel prilej, un grup de manifestanţi a forţat intrarea în sediul Guvernului. Slăbiciunea forţelor de ordine, ce apărau respectivul obiectiv, ca şi atacurile violente ale unor grupuri de manifestanţi înarmaţi cu răngi şi bâte, au determinat pătrunderea în sediul Guvernului, unde s-au comis violenţe (geamuri sparte, mobile şi documente distruse, birouri forţate). Gesturi ce au provocat, în rândul unora dintre manifestanţi, dezaprobare: „Fără violenţă”. În furia acelor momente, manifestanţii care au intrat în clădirea guvernului i-au căutat pe miniştri, dar nu l-au găsit decât pe vice-prim-ministrul Gelu Voican Voiculescu. Situaţia a fost restabilită prin intervenţia armatei. Jean Moldoveanu, şeful Inspectoratului General al Poliţiei, printr-un comunicat oficial, a anunţat că au fost arestate 102 persoane, din care 12 cu cazier judiciar, mulţi în stare de ebrietate, au fost răniţi 15 militari în termen şi 6 poliţişti.

33

Spre seara zilei de 18 februarie, au început să sosească în capitală circa 4.000 de mineri din Valea Jiului. Deoarece situaţia era deja sub controlul forţelor de ordine, aceştia şi-au exprimat dezaprobarea faţă de evenimentele recente, promiţând să revină, pentru a restabili liniştea, ori de câte ori asemenea eveni- mente se vor repeta. Evenimentele au fost dur criticate de reprezentanţii puterii. Astfel, Ion Iliescu a declarat ferm că „elementele turbulente şi infractoare care s-au dedat la acte de violenţă” vor fi aspru pedepsite. Biroul Executiv al C.P.U.N. a condam- nat, la rândul său, incidentele, făcând apel la luciditate şi linişte, apelul vizându-i şi pe mineri. Liderul Partidului Naţional Liberal, Radu Câmpeanu a declarat că demonstraţia, iniţial paşnică, a fost deturnată şi manipulată, dar a subliniat cu satisfacţie faptul că „P.N.L. nu a avut nici o contribuţie în acest sens.” 74 Luna martie a fost scurtcircuitată de consumarea evenimentelor de la Târgu Mureş. La 15 martie, etnicii maghiari, alături de conaţionali veniţi din ţara vecină, au celebrat sărbătoarea naţională a Ungariei 75 . A doua zi, la 16 martie, în oraş a apărut un zvon conform căruia o farmacistă maghiară a refuzat să ser- vească un client român. Cu toate că nimeni nu a putut să confirme incidentul, la 19 martie, la apelul asociaţiei Vatra românească 76 , au început ample manifestaţii, în centrul oraşului, unde s-a cerut înlăturarea unor etnici maghiari din structura Consiliului local. A fost şi ziua în care liderul Ion Iliescu a făcut un apel televizat pentru încetarea confruntărilor 77 . În ziua următoare, li s-au alăturat alte grupuri de ţărani români, din localităţi precum Hodoc şi Ibăneşti 78 , incitaţi de unele informaţii care pomeneau de profanarea statuii lui Avram Iancu. În cursul acelei seri, a fost atacat sediul U.D.M.R., iar scriitorul Andras Süto a căzut victimă hao- sului astfel produs.

74 Au existat scenarii, venite din partea unor reprezentanţi media sau chiar oameni politici, care au susţinut că escaladarea evenimentelor a fost determinată de o provocare iniţiată şi condusă chiar de Guven şi Securitate.

75 Declaraţia Guvernului Român cu privire la conflictul interetnic de la Tg. Mureş, dată publicităţii la 21 martie 1990, făcea legătura cu celebrarea acestei sărbători şi stimularea „sentimentelor naţionaliste ale poporului român”, dar şi cu prezenţa a numeroşi cetăţeni din Ungaria, sosiţi la Tg. Mureş, cu acel prilej.

76 Înfiinţată la începutul lunii februarie.

77 La Budapesta, un marş de protest încearcă să sensibilizeze autorităţile interne, dar şi opinia publică internaţională vizavi de criza din România. La 22 martie 1989, Guvernul ungar a acuzat Bucureştiul „de a nu fi luat măsuri ferme, menite să împiedice renaşterea naţionalismului românesc”. Şi, să nu uităm faptul că Ungaria era în plină campanie electorală! Pentru a nu deturna dezbaterea publică, principalele partide politice au încheiat un pact cu privire la excluderea chestiunii ardelene din campania electorală. Singura excepţie a fost cea a Partidului micilor proprietari, care, într-o alocuţiune televizată, a denunţat Tratatul de la Trianon. Ulterior, conducerea partidului s-a delimitat de poziţia unora dintre membrii. La 23 aprilie, adjunctul ministrului de Externe ungar a acuzat Bucureştiul de „politică ezitantă” şi a avertizat asupra iminenţei unui „nou Karabah”.

78 Ancheta parlamentară, dată publicităţii la 23 ianuarie 1991, a dezvăluit implicarea unor primari şi funcţionari publici, în deplasarea demonstranţilor la Târgu Mureş.

34

La 20 martie a venit şi răspunsul din partea etnicilor maghiari – în Piaţa Trandafirilor. Ca reacţie, Vatra românească i-a adus, din nou, pe românii din localităţile învecinate, Hodoc şi Ibăneşti. Din păcate, pe drum, românii s-au întâlnit cu ţăranii unguri, dintr-un alt sat din zonă. Au avut loc primele ciocniri. După-amiază a fost devastat şi sediul asociaţiei Vatra românească, fiind incen- diate autobuzele care-i aduseseră pe ţăranii români. Abia în dimineaţa zilei de 21 martie s-au interpus forţele armate. Printre sloganurile apărute în tabăra româ- nească s-a auzit: „Laszlo Tökes afară!” (însă episcopul era plecat în S.U.A.), figura episcopului fiind identificată, astfel, cu o întreagă comunitate. Sosit în oraş, pentru a încerca calmarea situaţiei, vice-prim-ministrul Gelu Voican Voiculescu le-a replicat manifestanţilor români: „Îi cunosc bine pe unguri, ei nu vor separatism!”. Replica a fost dură, după cum îşi aduc aminte participanţii la evenimente, acuzatoare. Singura soluţie vehiculată de manifestanţii din piaţă fiind acordarea unui ultimatum ungurilor 79 . O secvenţă de luptă de stradă, filmată de un cameraman olandez, a făcut

înconjurul lumii, utilizată în discursul acuzator atât de români, cât şi de unguri. Iniţial, s-a crezut că victima a fost un etnic maghiar. Ulterior, s-a dovedit că era român. Guvernul de la Bucureşti a anunţat că incidentele au făcut şase morţi şi 300 de răniţi, în majoritate etnici români. Câteva zile mai târziu, la 21 martie 1990, Biroul executiv al C.P.U.N. a examinat, printre altele, Decretul privind înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii. Finalul comunicatului şedinţei preciza: „Biroul executiv a hotărât că

să fie prezentate sesiunii C.P.U.N.”, unica

aceste proiecte de acte normative

autoritate legiuitoare la acea dată. În volumul de dialoguri cu Ion Iliescu, coor- donat de Vladimir Tismăneanu apare şi declaraţia preşedintelui prin care se sublinia faptul că organizaţia ar fi fost fondată în acea perioadă, după studierea legislaţiei în domeniu din statele democratice 80 . Tot în aceeaşi lună, la 10–11 martie, a fost lansată, în oraşul-martir al Revoluţiei române, documentul intitulat Proclamaţia de la Timişoara de către „Societatea Timişoara” şi de câteva alte organizaţii civice din Banat 81 . Proclama-

79 Vicepreşedintele Vetrei Româneşti, D. Pop a declarat atunci presei: „Dacă nu sunt mulţumiţi aici, să plece. În fond, noi suntem în România, nu?”.

80 Vladimir Tismăneanu arătase anterior faptul că apariţia instituţiei a fost precedată de evenimentele de la Târgu Mureş, Marele Şoc din finalul unui secol scurt: Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică, 2004.

81 Publicată în Revista 22, nr. 10, din 23 martie 1990. Câteva extrase sunt interesante:

„Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive, dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.” „Tot în acest context propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe masă”.

35

ţia a fost concepută ca un mijloc de mobilizare a societăţii, împotriva riscurilor consolidării neocomunismului şi marginalizării României 82 . Luna aprilie a adus lansări de candidaturi la preşedinţie. La 6 aprilie, P.N.Ţ.C.D. l-a nominalizat pe Ion Raţiu. Câteva zile mai târziu, la 8 aprilie, Ion Iliescu a fost ales preşedinte al C.F.S.N. şi desemnat, în mod oficial, drept candi- dat pentru alegerile prezidenţiale. De asemenea, luna aprilie a debutat cu mitin- gul organizat, la 1 aprilie, de sindicatul „Frăţia”, concentrat iniţial pe problemele sectorului educaţiei, transformat apoi înspre direcţii politice. Un eveniment cu importante repercusiuni, mai ales pe plan intern, s-a consumat la 22 aprilie, când, într-una dintre pieţele importante ale capitalei, Piaţa Aviatorilor, a avut loc un miting organizat de câteva forţe politice de opo- ziţie 83 . După terminarea manifestării, o parte dintre participanţi s-a îndreptat spre sediul Televiziunii Române. Pe Calea Dorobanţi, dintr-un balcon, s-a arun- cat un ghiveci de flori, ce a provocat unei demonstrante (Sanda Lugoj – 59 de ani) o fractură craniană. Incidentul a atras protestul manifestanţilor, care s-au deplasat spre Piaţa Universităţii, unde a fost ocupat carosabilul şi s-a luat hotărâ- rea de a rămâne pentru o noapte de veghe. Manifestaţiile au continuat până la 24 aprilie, când, la primele ore ale dimineţii, au apărut şi primele forţe poliţieneşti, ce au împrăştiat mulţimea, operând şi arestări. În şedinţa C.P.U.N., Ion Iliescu i-a numit pe cei din piaţă „golani” 84 , apelativ preluat de manifestanţi. Perimetrul ocupat de protestatari a primit denumirea de „Golania”. Printre cererile manifestanţilor se numărau: adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara; independenţa Televiziunii Naţio- nale; adevărul despre evenimentele din timpul Revoluţiei. Balconul Facultăţii de Geologie a devenit tribuna de la care s-au prezentat principalele doleanţe.

Încheierea provizoratului. Primele alegeri libere. 20 mai 1990

Ultimele alegeri parlamentare pe baza votului universal din istoria interbelică au avut loc la 20 decembrie 1937 şi s-au încheiat cu „victoria” 85 Parti-

82 În ziua de 28 aprilie 1990, a fost creată Alianţa naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara, organizaţie ce reunea aproape toate asociaţiile civice şi partidele politice anticomuniste. În apropiere de data alegerilor, liderii Alianţei au anunţat strângerea a 6 milioane de semnături, dar adeziunea acestora nu s-a reflectat şi în gestul votanţilor.

83 În fond, organizator a fost Alianţa Poporului, un cartel format din 10 formaţiuni politice, de mică importanţă.

84 Vladimir Tismăneanu remarca: „Iliescu şi-a pierdut stăpânirea de sine şi i-a numit pe demonstranţi golani. S-a dovedit a fi o greşeală foarte costisitoare, pentru că termenul amintea fatalmente de izbucnirea lui Ceauşescu împotriva ‚huliganilor’ de la Timişoara din primele zile ale revoluţiei”. (Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 233).

85 „Partidul Naţional Liberal – Gh. Brătianu a adunat voturile multor alegători care se opuneau planurilor autoritare ale regelui Carol al II-lea, reuşind să înregistreze un spor de mandate faţă de alegerile anterioare, deşi pe scara ierarhică a partidelor politice a pierdut două locuri.” Vezi Ioan Scurtu, Democraţia la români, 1866–1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 117.

36

dului Naţional Liberal, 35,92%, urmat de Partidul Naţional Ţărănesc (20,40%) şi Partidul Totul pentru Ţară (15,58%). Rezultate destul de contradictorii (vezi, de exemplu, distanţa mică între partide tradiţionale şi partide noi, între partide democratice şi partide ale extremei), care nu au putut conduce la formarea, dintr-un singur pas, a unui guvern (nici o formaţiune politică neîntrunind cel puţin 40% din totalul mandatelor pentru a putea dobândi prima majoritară). Pentru mulţi, ele reprezentau atât marca unei neîncrederi evidente în fostul sis- tem politic, bazat pe un anumit tip de partide democratice (mult discutata „criză a democraţiei” sau a „anilor ’30”), cât şi, într-o oarecare măsură, exerciţiul unei perioade de funcţionare a votului universal 86 . Cincizeci şi trei de ani mai târziu, alte rezultate aveau să descrie un cu totul alt comportament. Renaşterea demo- craţiei necesita, din nou, nu numai readucere aminte, ci, mai ales, învăţare şi deprindere. Prima campanie electorală de după prăbuşirea comunismului s-a desfă- şurat într-o atmosferă de confruntare deschisă, în care manifestările de stradă au jucat un rol important, „pigmentând”, uneori chiar dramatic, derularea eveni- mentelor. Societatea votantă, şi nu numai, s-a împărţit în două mari categorii:

susţinători ai F.S.N.-ului, văzut ca organizaţia politică a noii Români post-comu- niste şi, respectiv, anti-F.S.N., „lupta împotriva comunismului şi a neocomunis- mului”, considerate a fi reprezentate de acel partid, jucând pe cartea monarhică 87 , total diferită de cea republicană, promovată de F.S.N. şi de liderul acestuia, Ion Iliescu. Emblematic pentru acest tip de comportament diferenţiat a rămas „fenomenul Piaţa Universităţii”. Naşterea „zonei libere de neocomunism” se dorea a fi un semnal de alarmă pentru trezirea unei societăţi al cărui clivaj electoral spre stânga (F.S.N.) devenise din ce în ce mai probabil, cu predilecţie în opinia tinerilor. Doleanţele „kilometrului zero al democraţiei” se înscriau în această schemă de conştientizare socială: scoaterea în afara legii a oricărui partid de tip comunist 88 , înlăturarea din funcţiile de conducere a persoanelor care făcu- seră parte din nomenclatura comunistă şi din aparatul represiv al perioadei 1945–1989 şi susţinerea mult discutatului punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (11 martie 1990), prin care se interzicea dreptul de a candida în ale- geri persoanelor care deţinuseră funcţii în cadrul P.C.R. sau care fuseseră mem- bre ale Securităţii 89 .

86 Mai ales, din prisma disipării voturilor şi apropierii de scoruri electorale între P.N.L. şi P.N.Ţ.

87 Slogan central – „Monarhia salvează România!”

88 Bineînţeles, fiind direct vizat FSN-ul.

89 Interesantă, mai ales pentru sesizarea atmosferei politice a momentului, este insistenţa acordată explicării caracterului distructiv al comunismului şi asta într-un stat de-abia ieşit de sub dictatura lui N. Ceauşescu. Iată, în acest sens, textul Declaraţiei manifestanţilor din Bucureşti, în fond, un fel de declaraţie-program pentru tabăra anti-comunistă: „Instaurarea într-o ţară din lume, indiferent de continent, a unui regim comunist s-a făcut şi s-a menţinut prin teroare. Regimul comunist o dată instaurat a dat naştere la sărăcirea şi înfometarea populaţiei, la genocid. Comunismul şi-a dovedit astfel în timpul istoriei sale, să sperăm scurte, caracterul

37

Pe acest fundal, scurtcircuitat adesea de ieşiri mai mult sau mai puţin violente, s-a impus momentul alegerilor generale din 20 mai 1990 90 . Primele alegeri post-comuniste au fost reglementate de Decretul-lege nr. 92, din 14 martie 1990. Ca o primă remarcă-trimitere comparativă la realitatea diferenţiată a primelor alegeri democratice postcomuniste din Europa central-estică, prezenţa la vot a românilor a fost masivă (86%) 91 . Multe agenţii de presă şi canele de televiziune au transmis imaginea cetăţenilor care stăteau la coadă pentru a-şi exprima opinia; multe circumscripţii electorale fiind, în asemenea condiţii, obli- gate să-şi prelungească activitatea şi după ora oficială de închidere (22.00). Nu vom insista asupra caracterului tehnic (dificultăţile fiind, adeseori, prezente – trăsătură normală într-un prim experiment democratic, după o perioadă înde- lungată de nondemocraţie 92 ) şi nici a interpretărilor politologice. Nu este meni-

antiumanitar şi distructiv. România a fost, începând cu 1946, şi încă mai este, sub un regim comunist. De aceea, noi care manifestăm astăzi, 25 aprilie 1990, în Bucureşti, dorim să cerem:

Scoaterea în afara legii, la fel ca şi partidele fasciste, a oricărui partid de tip comunist. Înlăturarea din funcţiile de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă şi a aparatului ei represiv, în timpul perioadei 1945–1989. Cercetarea tuturor persoanelor care au aparţinut de cele două categorii menţionate mai sus şi trimiterea în judecată a celor care se fac vinovaţi de susţinerea regimului distructiv din ţară. Acordul şi susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (adică, interzicerea dreptului de a candida persoanelor din fosta nomenclatură şi Securitate). Ion Iliescu este principalul vinovat de deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei începute în decembrie 1989. Apelăm la toţi românii, ca în ziua de 1 mai 1990, să manifesteze împotriva regimului totalitar din ţară. Fie ca 1 mai 1990 să reprezinte ziua prăbuşirii comunismului, a detronării nomenclaturii şi a Securităţii în România. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

90 O posibilă scală reprezentând interesul pentru politică al populaţiei din România poate reieşi şi dintr-o analiză cantitativă a articolelor de presă. Astfel, pentru perioada 1990–1994, o publicaţie asemenea Revistei 22, aloca analizei şi prezentărilor partidelor politice: 12 articole (25%) în 1990; 13 (27%) în 1991; 17 (35%) în 1992; în 1993 şi 1994 – 8 (16,5%). Se observă o creştere evidentă în anul electoral 1992, considerat, de aproape toţi specialiştii, ca fiind anul emblematic pentru impunerea definitivă a noilor structuri politice democratice în România şi definitivarea sistemului politic intern.

91 Un total de 6/7 din electorat a fost prezent la urne. Judeţele cu cea mai ridicată participare la vot au fost Covasna (93%), Harghita (92%), Botoşani şi Brăila (91%), iar cea mai redusă s-a înregistrat în Bucureşti (78%) şi judeţele Giurgiu şi Maramureş (83%).

92 De exemplu, cinci formaţiuni politice (P.N.Ţ.C.-D., P.N.L., P.S.D.R., Partidul Liber Democrat, Partidul Socialist Liberal) au elaborat o moţiune de protest adresată guvernului provizoriu pentru a atrage atenţia asupra faptului că au fost împiedicate să ducă o campanie electorală normală. „Accesul la posturile de radio şi televiziune este limitat în mod arbitrar – se arăta în moţiune, idee discutată amplu şi în rapoartele observatorilor şi jurnaliştilor externi (de ex., Reuter, Romanian Elections, 23 mai 1990 sau corespondentul lui Liberation, Marc Semo, în articolul din 3 mai 1990, „Le pouvoir de Boucarest mise sur l’effet Chienlit” şi, apoi, de către analiştii români şi străini – şi adeseori şi declaraţiile reprezentanţilor noştri sunt trunchiate şi chiar înlocuite prin comentarii ale prezentatorilor televiziunii.” Problemele au fost sesizate şi de analiştii externi – de ex. St. Holmes: „Alegerile româneşti din mai 1990 au constituit

38

rea şi nici rostul unui studiu istoric. Oricum, cel puţin în plan românesc, clivajul F.S.N. – anti-F.S.N. (mai ales, pe ideea „comunist” versus „anticomunist”) s-a păstrat în special în rândul analizelor mai mult sau mai puţin specializate 93 . Şi-au depus liste de candidaţi – pentru Adunarea Deputaţilor, 73 de par- tide şi formaţiuni politice, iar pentru Senat – 60 de partide şi formaţiuni politice, la care s-au adăugat şi candidaţi independenţi. Astfel, primul parlament 94 pluripar- tidist din România post-comunistă a fost format din nu mai puţin de 40 de formaţiuni politice; legea electorală neprevăzând nici un prag de acces în acest sens. Organizaţia politică câştigătoare a fost Frontul Salvării Naţionale, care a reuşit să strângă peste 65% dintre voturi, atât pentru Adunarea Deputaţilor (66,31%), cât şi pentru Senat (67,02%). Pe poziţiile următoare s-au situat, cu până în 10% din voturi, două tipuri de formaţiuni: Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.) (7,23% pentru Camera Deputaţilor, respectiv 7,20% pentru Senat) şi Partidul Naţional Liberal (P.N.L.) (6,41% şi 7,06%). Cele trei au fost urmate de alte trei partide politice care au reuşit să adune puţin peste un procent de 2%: Mişcarea Ecologistă din România (2,62%; 2,45%), Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (2,56%; 2,50%), Alianţa pentru Unitatea Românilor 95 (AUR) (2,12%; 2,15%). Pentru funcţia de Preşedinte al României – Ion Iliescu a obţinut victoria, înregistrând nu mai puţin de 85,07% dintre voturi, în timp ce contracandidaţii săi, reprezentantul P.N.L., Radu Câmpeanu, doar 10,64% şi cel al P.N.Ţ.-C.D., Ion Raţiu, 4,29%. Într-un articol foarte discutat atât de observatorii interni, cât şi de cei externi – „Democraţia în România începe cu democraţia în front” –, Silviu Brucan atrăgea atenţia asupra rolului esenţial în complicatul proces de democra-

oarecum o excepţie, pe parcursul campaniei raportându-se câteva incidente foarte neplăcute.” (op. cit., p. 245), cât şi de către cei interni, din tabăra opoziţionistă, de regulă – ex. Nicolae Manolescu: „Există indicii că procentul acesta [al celor dezinformaţi, n.n.] a fost mult mai

Cel mai important indiciu este masivitatea votului favorabil F.S.N. şi

preşedintelui Iliescu (între 83 şi 95%) în zonele rurale (şi îndeosebi printre ţăranii cooperatori)

şi numărul infim, pe de altă parte de ţărani care au votat cu P.N.Ţ.-C.D. (3–4%). Şi dacă o eventuală fraudă poate oferi o parte din răspuns, cealaltă parte mult mai consistentă, o oferă dezinformarea. Propaganda electorală a partidelor istorice a fost în mod vădit insuficientă şi nu a pătruns decât la mică adâncime.” („Un an de la alegeri”, în România literară, 23 mai 1991).

93 La o analiză de ansamblu a principalelor articole publicate de Revista 22 în perioada 1990– 1993, analizelor asupra FSN-ului li s-au acordat 12 articole, iar celorlalte partide, mai mult sau mai puţin „tradiţionale”, dar făcând parte din opoziţie, cumulat – 14 articole, accentul dovedind interesul pentru prezentarea în special pe schemă de interpretare negativă, în detrimentul focalizării pe prerogativele democraţiei, pe schemă de interpretare pozitivă.

94 Şi cu rol de Adunare Constituantă.

95 Formată din Partidul de Uniune Naţională a Românilor din Transilvania (PUNRT) şi Partidul Republican (înregistrat la Tribunalul municipiului Bucureşti la 30 ianuarie 1990, Decizia nr. 23), cartel electoral încheiat la 18 aprilie 1990. AUR se pronunţa pentru apărarea unităţii naţionale a poporului român, a integrităţii statului unitar şi a intereselor tuturor românilor.

mare în România (

)

39

tizare ce i-a fost încredinţat acestei organizaţii politice de rezultatele alegerilor

decisivă în privinţa continuării procesului de

democratizare a ţării cade asupra Frontului Salvării Naţionale. Depinde acum într-o largă măsură de conducerea, ideologia şi structurile Frontului dacă acest proces va continua cu hotărârea şi în ritmul cerut de transformările revoluţio- nare începute în societatea românească, iar F.S.N.-ul este total nepregătit pentru acest rol.” 96

din mai

1990. „

răspunderea

96 Silviu Brucan, „Democraţia în România începe cu democraţia în Front”, în Revista 22, an I, 1 iunie 1990, p. 3.

40

ANEXE

ROMÂNIA – REZULTATE ELECTORALE 20 mai 1990

 

Adunarea

 

Formaţiune politică

Deputaţilor %

Senat %

Frontul Salvării Naţionale

66.31

67,02

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România

7,23

7,20

Partidul Naţional Liberal

6,41

7,06

Mişcarea Ecologistă din România

2,62

2,45

Partidul Naţional Tărănesc-Creştin şi Democrat

2,56

2,50

Alianţa pentru Unitatea Românilor

2,12

2,15

Partidul Democrat Agrar din România

1,83

-

Partidul Ecologist Român

1,69

1,38

Partidul Socialist Democratic Român

0,53

0,53

PARTIDE ÎNSCRISE ÎN MOD OFICIAL, ROMÂNIA *

 

PARTIDE ÎNSCRISE

28

ianuarie 1990

30

20

mai 1990

80

Titulaturi formaţiuni politice din România **

NUME

1990

1992

Alianţă

2

2

Asociaţie

1

-

Comunitate

1

2

Convenţie

-

3

Forum

2

2

Front

2

2

Grupare

2

-

Ligă

-

1

Mişcare

3

3

Partid

44

48

Solidaritate

-

1

Uniune

14

15

TOTAL

71

79

*

**

Apud Cristian Preda, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989–2004. Apud Cristian Preda, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989–2004.

41

GUVERNUL PROVIZORIU PETRE ROMAN

Perioada guvernării: 26.12.1989 – 28.06.1990

Componenţa:

Prim-ministru - PETRE ROMAN (26 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

Viceprim-ministru - Gelu Voican VOICULESCU (28 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

Viceprim-ministru - Mihai DRĂGĂNESCU (28 dec. 1989 – 31 mai 1990)

Viceprim-ministru

- Ion Aurel STOICA (28 mar. 1990–28 iun. 1990)

* 28 martie 1990 – Prin Decretul nr. 185, publicat în M.O. nr. 44 din 30 martie 1990, Ion Aurel Stoica se eliberează din funcţia de ministru al industriei construcţiilor de maşini şi se numeşte în funcţia de viceprim-ministru al guvernului.

Viceprim-ministru - Anton VĂTĂŞESCU (28 mar. 1990 – 28 iun. 1990)

* 28 martie 1990 – Prin Decretul nr. 185, publicat în M.O. nr. 44 din 30 martie 1990, Anton Vătăşescu se eliberează din funcţia de ministru al industriei electrotehnice şi electronice şi se numeşte în funcţia de viceprim-ministru al guvernului.

Ministrul de interne

- Mihai CHIŢAC (28 dec. 1989 – 14 iun. 1990)

- Doru Viorel URSU (14 iun. 1990 – 28 iun. 1990)

* 14 iunie 1990 – Prin Decretul nr. 242 din 14 iunie 1990, publicat în M.O. nr. 084 din 16 iunie 1990, generalul-colonel Mihai Chiţac se eliberează din funcţia de ministru de interne şi se numeşte în aceeaşi funcţie Doru Viorel Ursu.

Ministrul afacerilor externe

- Sergiu CELAC (28 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

42

Ministrul justiţiei - Teofil POP (3 ian. 1990 – 28 iun. 1990) * 3 ianuarie 1990 – Prin Decretul nr. 15 al CFSN, Teofil Pop este numit ministrul justiţiei.

Ministrul culturii - Andrei PLEŞU (28 dec. 1989 – 28 iun. 1990) * Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste care s-a desfiinţat, Decret CFSN nr. 12

Ministrul învăţământului - Mihai ŞORA (30 dec. 1989 – 28 iun. 1990) * Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, care s-a desfiinţat prin Decretul CFSN nr. 27 din 30 decembrie 1989

Ministrul cultelor

- Nicolae STOICESCU (18 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

* Minister nou creat prin reorganizarea Departamentului Cultelor, care s-a desfiinţat prin Decretul CFSN nr. 30

Ministrul apărării naţionale

- Nicolae MILITARU (26 dec. 1989 – 16 febr. 1990)

- Atanasie-Victor STĂNCULESCU (16 febr. 1990 – 28 iun. 1990)

* 16 februarie 1990 – Este acceptată cererea de eliberare din funcţia de ministru

al apărării naţionale a generalului Nicolae Militaru, prin Decret CPUN nr. 124. În postul rămas liber este numit generalul-colonel Victor-Atanasie Stănculescu.

Ministrul economiei naţionale

- Atanasie-Victor STĂNCULESCU (28 dec. 1989 – 16 febr. 1990)

* Minister nou format prin reorganizarea Comitetului de Stat al Planificării,

Decret CFSN nr. 8

Ministrul agriculturii şi industriei alimentare - Nicolae ŞTEFAN (28 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

* Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Industriei Alimentare, care se desfiinţează, Decret CFSN nr. 10

Ministrul energiei electrice - Adrian GEORGESCU (28 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

43

Ministrul industriei chimice şi petrochimice

- Gheorghe CARANFIL (28 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

Ministrul industriei electrotehnicii, electronicii şi informaticii - Anton VĂTĂŞESCU (29 dec. 1989 – 28 martie 1990) * Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Electrotehnicii, care s-a desfiinţat, Decret CFSN nr. 25

* 28 martie 1990 – Prin Decretul nr. 185, publicat în M.O. nr. 44 din 30 martie 1990, Anton Vătăşescu se eliberează din funcţia de ministru al industriei electrotehnice şi electronice şi se numeşte în funcţia de viceprim-ministru al guvernului.

Ministrul industriei metalurgice

- Ioan CHEŞA (29 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

Ministrul petrolului - Victor MUREA (29 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

Ministrul industriei uşoare

- Constantin POPESCU (29 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

Ministrul industriei construcţiilor de maşini - Ion Aurel STOICA (30 dec. 1989 – 28 mart. 1990)

* 28 martie 1990 – Prin Decretul nr. 185, publicat în M.O. nr. 44 din 30 martie 1990, Ion Aurel Stoica se eliberează din funcţia de ministru al industriei construcţiilor de maşini şi se numeşte în funcţia de viceprim-ministru al guvernului.

Ministrul geologiei - Ioan FOLEA (2 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

* Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Centralei Departamentale a Geologiei, care se desfiinţează, Decret CFSN nr. 9

Ministrul minelor

- Nicolae DICU (2 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

Ministrul industriei lemnului

- Ion RÂMBU (14 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

* Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Industrializării

Lemnului şi Materialelor de Construcţii, care s-a desfiinţat, Decret CFSN nr. 55)

44

Ministrul apelor, pădurilor şi mediului înconjurător - Simion HÂNCU (28 dec. 1989 – 28 iun. 1990) * Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Consiliului Naţional al Apelor, Ministerului Silviculturii şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător, care s-au desfiinţat, Decret CFSN nr. 11

Ministrul poştelor şi telecomunicaţiilor - Stelian PINTILIE (2 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

Ministrul comerţului exterior

- Nicolae M. NICOLAE (2 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

* Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale, care se desfiinţează, Decret CFSN nr. 7

Ministrul turismului

- Mihai LUPOI (2–14 ian. 1990 – ministru interimar; 14 ian. 1990 – 7 febr. 1990 – ministru)

Ministrul transporturilor

- Corneliu BURADA (2 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

Ministrul sănătăţii

- Dan ENĂCHESCU (8 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

Ministrul muncii şi ocrotirilor sociale

- Mihnea MARMELIUC (5 ian. 1990 – 28 iun. 1990)

* Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Muncii, care se

desfiinţează, Decret CFSN nr. 23

Ministrul sporturilor

- Mircea ANGELESCU (30 dec. 1989 – 28 iun. 1990) * Minister nou înfiinţat prin Decretul CFSN nr. 27

Ministrul construcţiilor - Alexandru DIMITRIU (18 ian. 1990 – 28 iunie 1990) * Minister nou înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Construcţiilor Industriale şi preluarea activităţii de producere a materialelor de construcţii şi instalaţii de la fostul Minister al Industrializării Lemnului şi Materialelor de Construcţii, Decret CFSN nr. 30

45

Ministru secretar de stat, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru Statistică - Petru PEPELEA (30 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

* Comisie nou înfiinţată prin reorganizarea Direcţiei Centrale de Statistică care s-a desfiinţat

Ministru secretar de stat, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru Standarde şi calitate - Mihail Victor BURACU (30 dec. 1989 – 28 iun. 1990)

* Comisie nou înfiinţată din Institutul Român de Standardizare, Institutul Naţional de Metrologie şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci)

Preşedintele Oficiului pentru Administraţia Locală, cu grad de ministru secretar de stat - Costică BĂDESCU (7 febr. 1990 – 28 iun. 1990)

Ministru secretar de stat în Guvern - Ovidiu Adrian MOŢIU (8 febr. 1990 – 28 iun. 1990)

46

DOCUMENTE

DOCUMENTUL NR. 1

Sistemul democratic se bazează pe multipartidism. În România, după prăbu- şirea regimului comunist, au început să se înfiinţeze numeroase asemenea organisme politice. Tabelul conţine informaţii de bază cu privire la formaţiu- nile politice înscrise oficial la începutul anului 1990, în România (Arhiva I.R.R.D., Fond I, Dosar 102).

TABEL privind înregistrarea partidelor politice

Nr.

Denumirea partidelor

Numele persoanei

Decizia

dosar

din conducere

1/1990

PARTIDUL NAŢIONAL

Preşedinte Corneliu Coposu Secretar general Liviu Petrina Secretar g-ral adj. Ion Lup

Decizia nr.

ŢĂRĂNESC CREŞTIN ŞI DEMOCRAT

1/11.1.90 a

Tribunalului

15.45.33

municipiului

11.54.40

Bucureşti

Coposu ac. 15.07.48

ADMIS

2/1990

MIŞCAREA ECOLOGISTĂ DIN ROMÂNIA

Preşedinte

Decizia nr.

Toma George

2/11.1.90 a

74.43.84

Maiorescu

Tribunalului

26.38.67

municipiului

Bucureşti

ADMIS

3/1990

PARTIDUL SOCIALIST DEMOCRATIC ROMÂN

Preşedinte

Decizia nr.

Cârciumaru Marius

3/15.1.90 a

927/60005

Vicepreşedinte

Tribunalului

18.41.10

Parciulea Vasile

municipiului

81.45.80

Secretar

Bucureşti

Stan Cornel

ADMIS

47

Nr.

Denumirea partidelor

Numele persoanei

Decizia

dosar

din conducere

4/1990

PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL

Secretar general

Decizia nr.

Radu Câmpeanu

4/15.1.90 a

15.73.10

Preşedinte org. Bucureşti I. V. Stănculescu Tăriceanu

Tribunalului

14.32.35

municipiului

Câmpeanu ac. 88.77.39

Bucureşti

ADMIS

65.26.48

5/1990

UNIUNEA DEMOCRAT CREŞTINĂ

Preşedinte

Decizia nr.

Grama Mihai

5/15.1.90 a

50.24.10

Prim vice-preşed.

Tribunalului

50.10.49

Voinea Octavian

municipiului

Vicepreşedinte

Bucureşti

Petrişor Marcel

ADMIS

6/1990

PARTIDUL DEMOCRAT DIN ROMÂNIA

Cherecheş Liviu

Decizia nr.

Cipac Mihai

7/16.1.90 a

15.24.78

Coiciu Viorel

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

7/1990

PARTIDUL UNITĂŢII DEMOCRATICE

Nucleul central prin Stăncescu Nicu

Decizia nr.

8/16.1.90 a

   

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

8/1990

PARTIDUL DEMOCRAT DIN CLUJ

Consiliul Politic

Decizia nr.

provizoriu

6/15.1.90 a

951/11.887

Zăgrean Gabriel

Tribunalului

11.889

Roşoga Ioan

municipiului

15.301

Groza Gavrilă

Bucureşti

ADMIS

9/1990

PARTIDUL ECOLOGIST ROMÂN

Comitet de iniţiativă Drăghici Iustin

Decizia nr.

9/16.1.90 a

74.43.84

Raluca Marinescu

Tribunalului

26.38.67

Manus Vişan

municipiului

Bucureşti

ADMIS

10/1990

PARTIDUL UNIUNII CREŞTINE DIN ROMÂNIA

Comitet de iniţiativă Pop Mihai Lazăr Liviu Popescu Adrian

Decizia nr.

10/17.1.90 a

 

Tribunalului

municipiului

 

Bucureşti

ADMIS

48

Nr.

Denumirea partidelor

Numele persoanei

Decizia

dosar

din conducere

11/1990

PARTIDUL PROGRESIST cu sediul în Baia Mare

Preşedinte provizoriu Priala Vasile

Decizia nr.

11/17.1.90 a

   

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

12/1990

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT ROMÂN Cunescu ac. 33.07.48

Preşedinte Sergiu Cunescu Preşedinte de onoare Adrian Dimitriu Secretar Mircea Stănescu

Decizia nr.

12/18.1.90 a

Tribunalului

 

municipiului

Bucureşti

ADMIS

13/1990

PARTIDUL NAŢIONAL DEMOCRAT

Membri constitutivi Cristian Butuşină

Decizia nr.

13/18.1.90 a

37.45.42

Ion Radu Zilişteanu Constantin Adrian Frimu Constantin Seliman Teodor Alexandru Morărescu

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

14/1990

PARTIDUL LIBERAL (AL LIBERTĂŢII) DIN ROMÂNIA 11.08.60 int.300

Comitet de iniţiativă Constantinescu Mihai Stan Cezar

Decizia nr.

14/19.1.90 a

Tribunalului

 

municipiului

 

Bucureşti

ADMIS

15/1990

PARTIDUL ECOLOGIST UMANIST FONDAT ÎN ARAD

Comitet de constituire:

Decizia nr.

Secretar

15/20.1.90 a

Gurilă Constantin

Tribunalului

 

Membri

municipiului

Tatar Ghiorghi

Bucureşti

Cetei Mihai

ADMIS

16/1990

PARTIDUL UNITĂŢII DEMOCRATICE DIN MOLDOVA 981/35.060 int. 420

Membri fondatori

Decizia nr.

Maftei Dumitru

16/23.1.90 a

Enache Petru

Tribunalului

Atănăsoaie Rodica

municipiului

 

Bucureşti

ADMIS

17/1990

PARTIDUL SOCIALIST LIBERAL DIN BUCUREŞTI

Comitet de iniţiativă Nicolae Cerveni

Decizia nr.

17/23.1.90 a

23.00.60

Vasile Olaru Calimachi Dimitrie Dragomir Petre Arjoceanu Lazăr

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

49

Nr.

Denumirea partidelor

Numele persoanei

Decizia

dosar

din conducere

18/1990

PARTIDUL ŢĂRĂNESC ROMÂN

Preşedinte

Decizia nr.

Teofil Teacă

18/24.1.90 a

15.77.24

Secretar general

Tribunalului

Geamănu Nicolae

municipiului

Consilier

Bucureşti

Doisa Emil

ADMIS

19/1990

PARTIDUL LIBER

Comitet de iniţiativă Preşedinte Telu Cătălin Membri Emilian Tarhon Constantinescu George

Decizia nr.

DEMOCRAT

19/25.1.90 a

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

20/1990

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT CREŞTIN ROMÂN cu sediul în Constanţa

Comitet de organizare Herghelegiu Decebal Damian George Petcu Alexandru

Decizia nr.

20/26.1.90 a

Tribunalului

municipiului

916/42.938

 

Bucureşti

ADMIS

21/1990

PARTIDUL LIBERTĂŢII ŞI DEMOCRAŢIEI ROMÂNE din Craiova

Comitet de iniţiativă Stelian Cincă Tăpurin Morar Vrâncuţi Victor

Decizia nr.

21/29.1.90 a

Tribunalului

941/52.936

municipiului

15.175

 

Bucureşti

45.591

ADMIS

22/1990

PARTIDUL DEMOCRAT

Comitet de iniţiativă Teaci Dumitru

Decizia nr. 22/1990 a Tribunalului municipiului Bucureşti ADMIS

AGRAR DIN ROMÂNIA

41.47.86

Surdu Victor Fănuş Neagu

23/1990

PARTIDUL REPUBLICAN

Comitet de constituire

Decizia nr.

10.69.61

Căpăţână Vasile Antemia Mihaela Chirilean Aurel

23/30.1.90 a

Tribunalului

municipiului

 

Bucureşti

ADMIS

24/1990

SINDICATUL POLITIC FRATERNITATEA

Comitet de constituire Preşedinte Traian Florea Vicepreşedinte Lucian Cojenel

Decizia nr.

25/5.2.90 a

 

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

 

ADMIS

50

Nr.

Denumirea partidelor

Numele persoanei

Decizia

dosar

din conducere

25/1990

FRONTUL DEMOCRATIC TIMIŞOARA

   

26/1990

PARTIDUL TINERETULUI DEMOCRAT

   

27/1990

PARTIDUL DEMOCRAT AL MUNCII

Comitet de iniţiativă Bălăşoiu Nicolae Albu Teofil Moisescu Anton Paraschiv Alexandru

Decizia nr.

26/6.2.90 a

 

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

 

ADMIS

28/1990

PARTIDUL DEMOCRATIC AL ROMILOR LIBERI

Comitet de iniţiativă Preşedinte Dima Daniel Vicepreşedinte Dima Marton Secretar Deme Terezia

Decizia nr.

33/8.2.90 a

 

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

29/1990

FRONTUL SALVĂRII NAŢIONALE

Comitet de iniţiativă Iliescu Ion Bogdan Pătraşcu N. S. Dumitru 1

Decizia nr.

27/6.2.90 a

 

Tribunalului

municipiului

 

Bucureşti

ADMIS

30/1990

PARTIDUL DEMOCRAT CONSTITUŢIONAL DIN ROMÂNIA

Comitet de iniţiativă Preşedinte Lupu Aurel Vicepreşedinte Constantin Adrian

Decizia nr.

28/6.2.90 a

Tribunalului

 

municipiului

Bucureşti

 

ADMIS

31/1990

PARTIDUL POPORULUI DIN ROMÂNIA

Comitet de iniţiativă Preşedinte Popescu Petre Vicepreşedinte Firescu Alexandru Secretar Dragu Mihai

Decizia nr.

29/7.2.90 a

 

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

1 În text, numele iniţiale, care apoi au fost tăiate cu creion negru şi adăugate cele care apar în tabel, sunt: Minculescu Ion, Neacşa Vasile.

51

Nr.

Denumirea partidelor

Numele persoanei

Decizia

dosar

din conducere

32/1990

FRONTUL POPULAR ROMÂN 2

Comitet de iniţiativă Preşedinte Prutianu Ştefan Vicepreşedinte Spiridon Maria Casian Secretar Odobescu Valentin

Decizia nr.

30/7.2.90 a

 

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

33/1990

PARTIDUL SOCIALIST AL DREPTĂŢII (INDEPENDENT)

Comitet de iniţiativă Preşedinte Tănăsescu Grigore Vicepreşedinte Cazacov Gheorghe Secretar Popescu Alexandru Dan

Decizia nr.

31/7.2.90 a

Tribunalului

 

municipiului

Bucureşti

ADMIS

34/1990

PARTIDUL COOPERATIST

Comitet de iniţiativă Vicepreşedinte Simionescu Ion Secretar Berca Dan Membri Andrieş Gheorghe Brătescu Mihai

Decizia nr.

32/7.2.90 a

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

35/1990

PARTIDUL INDEPENDENT MAGHIAR (Tg. Mureş)

Comitet de iniţiativă Preşedinte Vincze Janos Vicepreşedinte Dudas Läszlö Secretar Kocsis Sandor

Decizia nr.

34/8.2.90 a

 

Tribunalului

municipiului

Bucureşti

ADMIS

2 Cu creionul, apare adnotat, „Iaşi”.

52

DOCUMENTUL NR. 2

Unul dintre principalele decrete-lege adoptate, pentru sistemul democratic din România, după 22 decembrie 1989, este cel privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti, adoptat la sfârşi- tul anului 1989 (31 decembrie 1989) (Arhiva I.R.R.D., Fond I, Dosar 102).

DECRET-LEGE privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România

Pentru realizarea unei societăţi cu adevărat democratice în România,

asigurarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi înfăptuirea plu- ralismului politic,

În temeiul art. 2 lit. a din Decretul-lege privind constituirea, organizarea

şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale

ale Frontului Salvării Naţionale,

Consiliul Frontului Salvării Naţionale d e c r e t e a z ă :

Art. 1. – În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepţia partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept în România. Nici o altă îngrădire pe motive de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea şi funcţiona- rea partidelor politice. Înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice se fac în conformitate cu prevederile prezentului Decret-lege. Art. 2. – Organizarea şi funcţionarea partidelor politice se fac numai potrivit statutelor acestora, numai pe bază teritorială.

O persoană nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe

partide politice. Scopurile partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti trebuie să se înte- meieze pe respectul suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmă- rii demnităţii naţiunii române. Mijloace de realizare a scopurilor partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti trebuie să fie în conformitate cu ordinea de stat şi de drept din România.

53

Art. 3. – În vederea înregistrării, fiecare partid şi organizaţie obştească trebuie să-şi prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul politic, să-şi declare sediul şi mijloacele financiare de care dispun şi să facă dovada că are cel puţin 251 de membri. Art. 4. – Înregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul Munici- piului Bucureşti, care, în termen de 5 zile, se pronunţă asupra legalităţii consti- tuirii lor. Împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti se poate face contestaţie la Curtea Supremă de Justiţie, în termen de de 3 zile de la comunica- rea deciziei. Curtea Supremă de Justiţie se pronunţă în termen de 5 zile de la data înregistrării contestaţiei. De la data rămânerii definitive a deciziei de admitere a înregistrării, par- tidele politice dobândesc personalitate juridică. Art. 5. – Cadrele militare şi personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, judecătorii, procurorii şi diplomaţii, precum şi personalul operaţional al Radioteleviziunii Române Libere, nu pot face parte din partide politice.

PREŞEDINTELE CONSILIULUI FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE Ion Iliescu

Bucureşti, 31 decembrie 1989 nr. 8

54

DOCUMENTUL NR. 3

Alături de decretul-lege privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti, cel privind organizarea adunărilor publice încerca să impună bazele noului regim democratic (Arhiva I.R.R.D., Fond I, Dosar 102).

DECRET-LEGE cu privire la organizarea adunărilor publice

Consiliul Frontului Salvării Naţionale d e c r e t e a z ă:

Art. 1. – Adunările publice sunt autorizate, ca modalitate de manifestare a libertăţii de opinie şi expresie, precum şi de organizare a participării cetăţenilor la viaţa publică a ţării. Art. 2. – În scopul garantării desfăşurării normale a activităţilor econo- mice şi sociale şi asigurării ordinii şi liniştii publice, adunările publice în pieţe şi alte spaţii deschise pot avea loc numai după înregistrarea acestora de către orga- nizatori, la organele poliţiei din localitatea unde urmează a avea loc adunarea, cu cel puţin 48 ore înainte. Art. 3. – Organizatorii adunării publice sunt obligaţi să ia toate măsurile care se impun pentru a asigura desfăşurarea acesteia în mod paşnic, cu evitarea oricărui act de violenţă sau dezordine. Art. 4. – În cazul producerii unor daune materiale sau comiterii de infracţiuni, organizatorii adunării răspund, potrivit legii, împreună cu autorii direcţi ai acestor fapte.

PREŞEDINTELE CONSILIULUI FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE Ion Iliescu

Bucureşti, 3 ianuarie 1990 Nr. 2

55

DOCUMENTUL NR. 4

Venit în completarea anteriorului, decretul-lege privind unele măsuri referi- toare la desfăşurarea adunărilor publice încearcă să stabilească câteva reguli generale de urmat, absolut necesare într-un climat atât de tensionat cum era cel din România începutului de an 1990 (Arhiva I.R.R.D., Fond I, Dosar 102).

DECRET-LEGE privind unele măsuri referitoare la desfăşurarea adunărilor publice

Consiliul Frontului Salvării Naţionale d e c r e t e a z ă :

Art. 1. – În scopul garantării desfăşurării normale a activităţilor econo- mice şi sociale, asigurării ordinii şi liniştii publice, adunările publice pot fi orga- nizate numai în condiţiile stabilite prin Decretul-lege nr. 2 din 3 ianuarie 1990 şi cu respectarea măsurilor prevăzute în prezentul decret-lege. Adunările publice pot fi organizate, de regulă, în zilele nelucrătoare ori în afara programului de lucru. Art. 2. – În municipiul Bucureşti, adunările publice se vor organiza, de regulă, în Parcul Libertăţii, Parcul Tineretului, Parcul Operei Române şi Parcul Titan.

La cererea organizatorilor, Primăria municipiului Bucureşti va putea stabili şi alte locuri de desfăşurare a adunărilor publice, cu respectarea prevede- rilor prezentului decret-lege. Primăriile judeţene vor stabili în termen de 5 zile locurile de desfăşurare a adunărilor publice, care vor fi aduse la cunoştinţa cetăţenilor prin orice mij- loace de publicitate. La stabilirea acestor locuri se va avea în vedere evitarea perturbărilor de orice fel ale activităţilor economice, de aprovizionare şi transport, ale siguranţei circulaţiei, funcţionării normale a instituţiilor publice, de învăţământ, cultură şi sănătate. Organizarea adunărilor publice nu poate avea loc în apropierea gărilor, aeroporturilor, spitalelor, obiectivelor militare, a unităţilor economice care au instituţii, utilaje şi maşini cu grad ridicat de pericol în exploatare. Art. 3. – Locurile de organizare a adunărilor publice vor fi dotate, în limita posibilităţilor, cu staţii de amplificare şi alte mijloace tehnice necesare desfăşurării corespunzătoare a acestora, care se vor pune la dispoziţia organiza- torilor.

56

Art. 4. – Adunările publice pot fi organizate şi la sediile partidelor poli- tice şi ale celorlalte organizaţii obşteşti constituite potrivit legii. Art. 5. – Grupurile de participanţi la adunările publice se vor deplasa la locurile stabilite pentru desfăşurarea acestora numai pe traseele stabilite de orga- nele locale ale administraţiei de stat, împreună cu organele poliţiei. Art. 6. – Pe timpul deplasării, cât şi al desfăşurării adunărilor publice, organele poliţiei vor lua măsuri pentru protecţia cetăţenilor şi a bunurilor materiale. Art. 7. – Organele locale ale administraţiei de stat şi organele poliţiei vor lua măsuri de interzicere a desfacerii băuturilor alcoolice în locurile destinate desfăşurării adunărilor publice, precum şi în imediata lor apropiere, pe toată durata acestor adunări. Art. 8. – Fapta persoanei care organizează adunări publice fără înregis- trarea acestora la organele poliţiei cu cel puţin 48 de ore înainte, potrivit Decre- tului-lege nr. 2/1990, constituie contravenţie şi se sancţionează cu închisoare contravenţională de la 15 zile la 30 zile sau cu amendă de la 500 lei la 2.000 lei. Aceeaşi sancţiune se aplică şi pentru organizarea de adunări publice în alte zile sau în alte locuri decât cele stabilite. Art. 9. – Încălcarea prevederilor art. 5 din prezentul decret-lege de către cei care iniţiază, organizează şi conduc adunările publice constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 300 lei la 1.500. Constituie, de asemenea, contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei încălcarea prevederilor art. 7. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea de contravenţie se poate face plângere la judecătoria în raza căreia a avut loc contestaţia, în termen de 15 zile de la comunicare. Art. 10. – Faptele de distrugere de bunuri, ultraj, vătămare corporală, furt, precum şi orice alte infracţiuni comise cu prilejul organizării şi desfăşurării adunărilor publice se sancţionează potrivit legii penale. Totodată, pentru alte fapte decât cele penale, cei în cauză răspund, potri- vit legii, contravenţional, disciplinar, civil sau material, după caz.

PREŞEDINTELE CONSILIULUI FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE Ion Iliescu

Bucureşti, 24 ianuarie 1990 Nr. 39

57

DOCUMENTUL NR. 5

Decretul-lege privind regimul juridic al frontierei de stat a României face parte din aceeaşi categorie a documentelor definitorii pentru noul sistem democratic impus odată cu prăbuşirea comunismului, la 22 decembrie 1989 (Arhiva I.R.R.D., Fond I, Dosar 102).

ROMÂNIA CONSILIUL FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE

DECRET-LEGE privind regimul juridic al frontierei de stat a României

Consiliul Frontului Salvării Naţionale

d e c r e t e a z ă :

Art. 1. – Regimul juridic al frontierei de stat a României cuprinde tota- litatea regulilor prevăzute în legislaţia internă, care privesc frontiera de stat şi zonele în care statul român exercită drepturi suverane şi jurisdicţie, în confor- mitate cu normele dreptului internaţional şi ale tratatelor, acordurilor şi con- venţiilor de frontieră încheiate cu statele vecine. Art. 2. – Aplicarea regimului juridic al frontierei de stat a României se asigură, potrivit legii, de către trupele de grăniceri sub conducerea Ministerului Apărării Naţionale – Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Pentru exercitarea atribuţiilor ce le revin, trupele de grăniceri coope- rează cu unităţile teritoriale ale Ministerului Apărării Naţionale, cu organele locale ale administraţiei de stat şi ale poliţiei şi se sprijină pe serviciile pazei cetăţeneşti. Art. 3. – Zona de frontieră este alcătuită din teritoriul localităţilor limi- trofe cu frontiera de stat şi fâşia trupelor de grăniceri, care are o lăţime de 20 m. La frontiera de apă, fâşia trupelor de grăniceri se stabileşte la limita revărsărilor de ape, a terenurilor mlăştinoase sau supuse erodărilor. Art. 4. – În îndeplinirea sarcinilor ce le revin, trupele de grăniceri au următoarele atribuţii:

a) asigură paza frontierei de stat, supravegherea spaţiului aerian, apelor de frontieră, mării teritoriale şi zonelor în care statul român exercită drepturi suverane şi jurisdicţie, în conformitate cu normele dreptu- lui internaţional;

b) aplică normele şi măsurile privind îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin tratatele, acordurile şi convenţiile încheiate de România cu sta- tele vecine;

58

c)

asigură supravegherea, controlul şi întreţinerea semnelor de fronti- eră;

d) participă cu militari în termen pentru asigurarea pazei şi suprave- gherii mijloacelor de transport în punctele de control pentru trece- rea frontierei;

e) iau măsuri pentru aplicarea şi respectarea legislaţiei de frontieră şi pentru sancţionarea persoanelor care încalcă prevederile acesteia;

f) execută misiuni de supraveghere a apelor de frontieră, mării terito- riale şi zonelor în care statul român exercită drepturi suverane şi jurisdicţie, opresc şi conduc pentru cercetări în porturile României persoanele, navele şi ambarcaţiile care au încălcat dispoziţiile legale;