CAPITOLUL I Regimul constituțional din România în perioada (1948 – 1952)

I.1. Scurt istoric al perioadei

Transformările de ordin politic, juridic, economic și cultural, care au avut loc începând cu anul
1990, în România, înlăturarea de la putere a regimului comunist și instaurarea unui regim
democratic, au făcut posibilă cercetarea celei mai grele perioade din istoria recentă a țării noastre,
perioada totalitară.
Prin urmare, una dintre temele de interes pentru istorici și pentru specialiștii în drept
constituțional, respectiv pentru studenții facultăților de drept poate fi analiza obiectivă, fără ură și
părtinire, a regimului constituțional din România în timpul dictaturii comuniste.
Abdicare forțată a regelui Mihai I al României, dizolvarea Parlamentului României,
proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, falsificarea alegerilor electorale
de către comuniști în anul 1946, apoi în anul 1948, când întreaga putere a statului român a fost
concentrată în mâinile partidului unic – Partidul Comunist Român (redenumit Partidul
Muncitoresc Român), toate acestea au contribuit la reorganizarea tuturor structurilor statului după
principii totalitare, conform modelului sovietic.
Un act anticonstituțional s-a produs la 4 februarie 1948, când preșrdintele Consiliului
de Miniștrii – Petru Groza a încheiat la Moscova cu ministrul de externe al U.R.S.S. –
Viaceslov Molotov un protocol intitulat „Referitor la Precisarea Liniei Frontierei de
Stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice” în care se
preciza că: „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră
în cadrul Uniunii Sovietice”. Prin semnarea acestui protocol, pentru care primul ministru
Groza nu a avut mandat, a fost înstrăinată cu o simplă semnătură Insula Șerpilor –
teritoriu românesc care niciodată nu a făcut parte din Rusia sau din U.R.S.S. 1
Prin cedarea acestui teritoriu românesc a avut loc o încălcare flagrantă a Constituției
României din anul 1923 care, la art. 2 statuta: „Teritoriul României este nealienabil.
Hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”.
(Monitorul Oficial, nr. 282/29 martie 1923) Predarea insulei s-a realizat printr-un proces
- verbal din 25 mai 1948, încheiat între doi funcționari, Nicolai Pavlovici Sutov – Prim
Secretar de Ambasadă și reprezentat al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S. și
Eduard Mezincescu – ministru plenipotențiar și reprezentant al Ministerului Afacerilor
Străine al Republicii Populare Române.
După dizolvarea Parlamentului României, Marea Adunare Națională a devenit
organismul legislativ unicameral al Republicii Populare Române care a emis o serie de
legi și decrete în concordanță cu textul Constituției Republicii Populare Române din
anul 1948.
În vara lui 1948 a intrat în vigoare noua Lege a învățământului care viza
centralizarea, controlul total, precum și politizarea instituțiilor școlare de toate gradele.
Decretul 174 pentru reforma învățământului 1948 a fost publicat în Monitorul Oficial
din 3 august, și avea drept scopuri: „Educarea tineretului în spiritul democrației
populare” și „pregătirea cadrelor medii și superioare de specialitate pe baze științifice,
care să corespundă nevoilor consolidării democrației populare și constituirii societății
socialiste”.

1
Eleodor Focșăneanu, Istoria constituțională a României (1959 - 2003), Ediția a III- a, 2009, pp.
179 – 180.
 Pe baza Legii învățământului din anul 1948 a fost emis Decretul 297 pentru
înființarea școlilor juridice de un an, publicat în Monitorul Oficial din 29 octombrie
1948. Aceste școli juridice au funcționat la: București, Iași și Cluj, iar cursanții acestora
au fost selectați de către Consiliile sindicale județene și acceptați de către Ministerul
Justiției. Cursanții acestor școli au fost scoși din producție, au primit o indemnizație
lunară, iar după un an de instrucție, respectiv un examen, au primit o diplomă care le
permitea să lucreze în magistratură, parchet și orice funcție juridică.
La 15 decembrie 1948, autoritățile de la București au înființat Tribunale Militare în
Sibiu și Brașov, cu închisorile aferente. Putem constata că începând cu anul 1948,
regimul comunist a început reorganizarea justiției în România, având ca sursă de
inspirație justiția din U.R.S.S. Au avut loc cele mai multe disponibilizări de magistrați și
au fost desființate, la 17 ianuarie 1948, barourile, fiind înlocuite de către Colegiile de
avocați ai Republicii Populare Române. Ministrul Justiției Lucrețiu Pătrășcanu a fost
eliberat din funcție și înlocuit, la 24 februarie 1948, cu Avram Bunaciu.2
În perioadă (1948-1952) , regimul constituțional din România a fost profund marcat de
instaurarea regimului comunist, condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, fiind consfințit de dispariția
sistemului multipartid, de desfiinţarea principiului separaţiei puterilor în stat, precum și
încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, dar și cel al proprietății.
Prima Constituție adoptată de către comuniști a fost cea din 13 aprilie 1948 și a fost
realizată după modelul Constituției sovietice din anu 1936.
Marea Adunare Națională sau “MAN” era organul suprem al Republicii Populare
Române, iar ca organ executiv și administrativ, reprezentant era guvernul, acesta
răspunzând în fața acestei Mari Adunări. Drept instanțe judecătorești putem enumera:
Curtea Supremă, judecătoriile populare, dar și tribunalele.
Partidul Muncitoresc Român era cel care avea rolul de conducător, iar statul era
organizat după principiul unicității puterilor.

I.2. Adoptarea Constituţiei R. P. R. din 13 Aprilie 1948 și consecințele

acesteia
La data de 28 Martie 1948, Frontul Democraţiei Populare a participat la alegeri,
fiind format din Partidul Muncitoresc Român (rezultat din fuziunea la 23 Februarie 1948
dintre Partidul Social-Democrat Român şi Partidul Comunist Român), Uniunea Populară
Maghiară, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular (partidul intelectualilor
colaboraţionişti).
Această coaliţie politică a obţinut 405 mandate. În plus, disidenţa lui Petre Bejan,
care s-a desprins din grupul liberal condus de Gheorghe Tătărăscu, a obţinut 7 mandate,
iar Partidul Ţărănesc Democrat condus de dr. N. Lupu a obţinut 2 mandate. Prin urmare,
majoritatea guvernamentală a avut 405 mandate, în timp ce aşa-numita opoziţie a avut
doar 9 mandate.3
În data de 6 aprilie 1948, a avut loc inaugurarea unei Mari Adunări Naționale,
iar la două zile după validarea mandatelor, președintele Consiliului de Miniștrii, Petru
Groza, prezintă proiectul de Constituție, care a fost publicat în organul central al

2
Mirela Tărăbîc, Aspecte privind instaurarea comunismului în Banat (1945 – 1965) reflectate în
menoria colectivă, Editura Eurostampa, Timișoara, 2019, p.217.
3
Eleodor Focșăneanu, Istoria constituțională a României (1959 - 2003), Ediția a III- a, 2009,
pp.181-184.
P.M.R. , aceasta fiind prima Constituție adoptată după instaurarea comunismului și
căderea monarhiei. Cetățenii aveau o mentalitate democratică și mai ales cunoștiințe
constituționale, așadar, pentru a ilustra rolul activității reale ale acestei Mari Adunări
Naționale, s-a dorit simularea unei dezbateri parlamentare, formându-se apoi o Comisie
Constituțională, avându-l drept conducător pe ministrul economiei și al industriei, dar și
secretar general al P.M.R.-ului, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Gheorghe Georgiou-Dej, în calitate de corespondent al Comisiei Constituționale,
a făcut sugestii privind modificarea proiectului propus de Petru Groza și a inclus în două
coloane paralele textul proiectului de Constituție și modificările propuse. Aceste
modificări, intr-o primă fază păreau foarte numeroase, însă comparând textul acestor
articole, la prima vedere, nu există nici o diferență, par identice.
Analizate cu atenție, observăm diferențele: simple corecturi de ortografie sau de
stil. Așadar, unele cuvinte care apăreau foarte des în aceste articole, precum
“Republicei” din “Republicei Populare Române” a fost înlocuit cu “Republicii”, iar
“Marei” din “Marei Adunari Naționale” a fost înlocuit cu “Marii”. Alte cuvinte
modificate sunt: “manifestațiilor” în loc de “manifestațiunilor”, “este” a fost schimbat cu
“sunt”, “sprijin” în loc de “sprijinul” etc. Deși erau mici modificări, acestea au fost
prezentate drept modificări ale unui număr foarte mare de articole.
În data de 12.03.1948 au avut loc noi dezbateri unde s-a propus modificarea unor
articole din Constituție, precum: la articolul 1 să fie adăugat cuvântul “suveran”; o altă
modificare s-a făcut la articolul 6, unde a fost adăugat cuvântul „pădurile”.
Amendamentul articolului 11 a adus și un contra-amendament (ambele fiind adoptate),
deoarece s-a demonstrat că la cuvintele adăugate în acest articol în prima fază „precum
și băncile și societățile de asigurare”, primele două cuvinte ar trebui suprimate deoarece
sunt inutile.
Au fost aduse modificări și altor articole în această dezbatere, astfel la articolul 24,
un deputat a propus schimbarea expresiei „de o populație” cu de „populații”. S-a
observat și absența unor virgule sau a punctului în unele articole, ducând la modificarea
textului respectiv.
Această noua Constituție a fost adoptată de cei 401 deputați în unanimitate și
publicată prin Decretul nr.729 în data de 13 aprilie 1948.4
Constituția Republicii Populare Române din anul 1948, publicată în Monitorul
Oficial, nr. 87 bis/13 aprilie 1948 a fost prima Constituție a României comuniste
adoptată după modelul Constituției U.R.S.S. din anul 1936. Constituția are 10 titluri și
105 articole.
Fiind o lege fundamentală a statului român, Constituția a consfințit:
 dispariția pluripartidismului;
 înlăturarea principiului separării puterilor în stat;
 încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum
și desfințarea dreptul de proprietate.
Instituția supremă a țării era Marea Adunare Națională, iar guvernul reprezenta
organul executiv și administrativ al puterii fiind răspunzător în fața Marii Adunări
Naționale.

4
Decretul nr.729 în data de 13 aprilie 1948.
 Instanțele judecătorești erau: Curtea Supremă, tribunalele și judecătoriile
populare. S-a suprimat inamovabilitatea judecătorilor care reprezenta calitatea unui
demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcția pe care o ocupă.
Conform Titlului VII - Organele judecatoresti si parchetul, justiția din România a fost
reorganizată astfel:

„Art. 86. - Instantele judecatoresti sunt: Curtea Suprema, una pentru intreaga țară,
Curțile, tribunalele și judecătoriile populare.

Art. 87. - Se pot inființa prin lege, instante speciale pentru anumite ramuri de activitate.

Art. 88. - La toate instanțele, cu excepția Curtii Supreme, judecarea are loc cu asesori
populari, afară de cazurile când legea dispune altfel.

Art. 89. - Primul președinte, președinții și membrii Curtii Supreme sunt numiți de
Prezidiul Marii Adunari Naționale a R.P.R., la propunerea guvernului.

Art. 90. - Curtea Suprema supraveghează activitatea judiciară a instanțelor și

organelor judiciare, în condițiile legii.

Art. 91. - La toate instanțele de judecată dezbaterile sunt publice, afară de cazurile și
condițiunile prevăzute de lege.

Art. 92. - Dreptul de aparare in fața tuturor instanțelor este garantat.

Art. 93. - Judecătorii de orice grad se supun în exercitarea atribuțiilor lor numai legii și
aplică legile egal față de toți cetățenii.

Art. 94. - O lege va determina organizarea si modul de functionare a instantelor

judecatoresti, precum si modul de numire si indepartare a judecatorilor de orice grad.

Art. 95. - În Republica Populară Română, parchetul supraveghează respectarea legilor

penale, atât de către funcționarii publici cât și de către ceilalți cetățeni.

Art. 96. - Parchetul vegheaza îndeosebi la urmărirea și pedepsirea crimelor împotriva

ordinei și libertății democratice, a intereselor economice, a independenței naționale și a
suveranității Statului Român.

Art. 97. - Parchetul se compune dintr-un procuror general al Republicii Populare

Române și mai mulți procurori. Prin lege se vor determina modul de organizare,
atribuțiile și funcționarea parchetului.

Art. 98. - Procurorul general al Republicii Populare Române se numește de către

Prezidiul Marii Adunări Naționale al R.P.R., la propunerea guvernului.” 5

5
Monitorul Oficial, nr. 87 bis/13 aprilie 1948.
 Constituția Republicii Populare Române din anul 1948 a reprezentat instrumentul
prin care Partidul Muncitoresc Român a pregătit trecerea întregii economii sub controlul
statului. Constituția fiind legea fundamentală a statului a impus principiul suveranității
populare în locul celei naționale, fapt care a permis U.R.S.S. să intervină în viața politică
și economică a României.
Statul a fost organizat pe principiul unicității puterilor, iar rolul conducător îl
deținea Partidul Muncitoresc Român. Prevederile economice prevalau asupra celor
politice, fiind instrumentul, aparent legal, prin care se pregătea trecerea întregii economii
sub controlul statului: băncile, întreprinderile, mijloacele de producție, comerțul intern și
extern etc.
Astfel, art. 11 din Constituție prevede că mijloacele de producție, băncile și
societățile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; art.
14 prevede că atât comerțul intern cât și cel extern trec sub controlul statului, iar art. 15
prevede planificarea economiei naționale.
Principiul inviolabilității proprietății private a fost suprimat și se pregătea
dispariția proprietății private garantată prin Constituția din anul 1923.
Conform art. 103 și art. 104, Constituția Republicii Populare Române putea fi
modificată oricând ca lege ordinară la propunerea guvernului sau a unei treimi din
deputați (art. 103) și chiar de către Marea Adunare Națională în sesiune ordinară (art.
104). Din cele două articole reiese faptul că s-a renunțat la termenul de revizuire care
impunea o procedură specială anevoioasă.
De asemenea, în textul constituției putem constata omisiunea menționării
Consiliului Legislativ care aviza constituționalitatea proiectelor de legi, ceea ce denotă
lipsa totală de preocupare pentru problemele juridice – în regimul comunist primează
problemele politice. Această omisiune era intenționată și se explică prin faptul că această
instituție alcătuită din juriști competenți a făcut probleme guvernului Petru Groza la
ședința Adunării Deputaților de la 20 decembrie 1947, când Consiliul Legislativ, cu
motivări foarte judicioase a dispus restituirea către Ministerul Justiției a două proiecte de
legi:
1. primul pentru modificarea art. 265 a Codului Penal privind trecerea
frauduloasă a frontierei prin care se preconizau pedepse disproporționate,
debitând și absurdități logice – de exemplu: tentativa de la infracțiuni
neintenționate.
2. al doilea pentru completarea art. 1 și 2 ale Legii nr. 877 din 9 decembrie 1940
când, comuniștii lipsiți de scrupule au reactualizat o lege adoptată de
dușmanul lor de moarte – Mișcarea Legionară, „pentru retragerea cetățeniei
române a acelora care în străinătate au purtări potrivnice îndatoririi de
fidelitate față de țară”, propuneau pe lângă retragerea cetățeniei române,
neîntoarcerea în țară la data expirării pașaportului, precum și sancțiuni
penale.
Adunarea Națională ignorând avizele negative ale Consiliului Legislativ a
adoptat totuși cele două proiecte de lege.
 Pentru a preveni astfel de inconveniente în procesul de legiferare, după punerea
în vigoare a Contituției Republicii Populare Române, se adoptă Decretul nr. 3 pentru
Desfințarea Consiliului Legislativ.
Astfel, într-un ritm rapid, obiectivele economice trasate de către Comitetul
Central al Partidului Muncitoresc Român și inserate în Constituția Republicii Populare
Române din 13 aprilie 1948 sunt aduse la îndeplinire, realizându-se în același timp o
nivelare din punct de vedere economic a populației, dar la cea mai scăzută cotă.
Constituția din 1948 a impus un control strict asupra societății și instituțiilor
publice, a limitat drepturile și libertățile cetățenilor și a impus o structură de putere
dominată de Partidul Comunist din România.
Amendamentele din 1948 au stabilit baza legală pentru ca Partidul Comunist din
România să preia controlul asupra guvernului și economiei țării. Constituția din 1948 a
înființat un partid politic unic și a proclamat că singurul partid politic din această țară
este Partidul Comunist Român, oferindu-i control guvernului asupra economiei, a
sistemului de justiție și mass-media.
Guvernul a controlat strict continutul mass-media si a cenzurat orice opinie sau
informatie care nu se alinia cu propaganda oficiala. Acest lucru a impiedicat dezvoltarea
unei prese libere si a unui mediu de discutie publica deschis si transparent, ceea ce a avut
un impact negativ asupra dezvoltarii culturale si intelectuale a tarii. De asemenea,
cenzura a impiedicat dezbaterea publica si discutia asupra problemelor importante din
tara, ceea ce a impiedicat dezvoltarea unei societati democratice si participative.
Un alt efect negativ al Constituției din 1948 a fost restrângerea drepturilor și
libertăților cetățenilor, inclusiv dreptul la proprietate, libertatea de mișcare și libertatea
de asociere. În plus, drepturile politice, cum ar fi dreptul de a vota și de a participa la
politică, sunt restricționate.
Restricțiile severe ale drepturilor și libertăților cetățenilor au împiedicat
dezvoltarea unei societăți libere și deschise în România și au avut un impact negativ
asupra dezvoltării economice și sociale a țării. 6
Constituția din 1948 a mai instituit și un sistem economic planificat la nivel
central, care a avut ca rezultat o scădere semnificativă a nivelului de trai al oamenilor și
o creștere a sărăciei dar și a lipsei de resurse. În plus, Constituția din 1948 a dat
guvernului control complet asupra educației și culturii, ducând la standardizarea
ideologiei și culturii în România. Acest lucru a avut un impact negativ asupra dezvoltării
intelectuale și creative a poporului și a dus la o perioadă de stagnare culturală în țară.
Printre efectele negative ale Constituției din 1948 mai putem enumera și
restrângerea libertății religioase. Guvernul controlează strict activitățile religioase și
impune restricții severe asupra libertății de a practica religia. Biserica este supusă
restricțiilor severe, inclusiv controlului guvernamental asupra numirii și activităților
preoților, precum și drepturilor limitate de proprietate. Restricțiile severe ale libertății

6
Buletinul Oficial, nr. 1/27 septembrie 1952.
religioase au împiedicat dezvoltarea unei societăți libere și deschise în România și au
avut un impact negativ asupra dezvoltării culturale și spirituale a țării. În plus, restricțiile
asupra libertății religioase au împiedicat dezvoltarea dialogului inter-religios și
dezvoltarea unei societăți tolerante și deschise.
Constituția din 1948 consideră ateismul ideologia oficială a statului și interzice
orice expresie religioasă deschisă. Aceasta a dus la închiderea multor biserici și
mănăstiri și la arestarea și persecuția multor lideri și adepți religioși. În plus, guvernul a
impus educația atee în școli și a interzis toate formele de educație religioasă. Restricțiile
severe ale libertății religioase au creat o societate în care religia este văzută ca o
amenințare la adresa statului și au împiedicat dezvoltarea unei societăți deschise și
tolerante.

I.3. Măsuri Abuzive Adoptate de către regimul comunist după adoptarea

Constituţiei Republicii Populare Române din 13 Aprilie 1948
Odată cu promulgarea Constituției Republicii Populare Române din 13 Aprilie
1948 au fost luate măsuri abuzive, precum: Schimbarea Zilei Naționale a României,
Sărbătorirea Independenței României la 9 mai, impunerea legilor de naționalizare și
restructurarea Justiției.7
I.3.1. Schimbarea Zilei Naționale a României
Prima măsură abuzivă luată de către comuniști a fost schimbarea Zilei Naționale
a României printr-un comunicat al guvernului. Aceasta s-a sărbătorit începând cu anul
1877 până în 1947 în data de 10 Mai, însă dat fiind faptul ca această dată era
asemănătoare cu cea a Proclamării Regatului Român, dar si cea a Întemeierii Dinastiei,
apare inconvenianța guvernului sovietic, aceștia dorindu-și dezvățarea poporului român
să mai aducă în discuție numele regelui, astfel au găsit o modalitate pentru schimbarea
acestei date.
Cu ajutorul istoricului oportunist, aceștia au reușit să recurgă la o altă impostură
dar și o încălcare a principiilor constituționale. Într-un articol intitulat “Scânteia”, s-a
pretins că Ziua Independenței s-a proclamat în anul 1877 la 9 Mai printr-o declarație
de independență făcută de către politicianul Mihail Kogâlniceanu, în fața Adunării
Deputaților, afirmând că această zi în care românii sărbătoreau independența este un
“fals grosolan istoric”, însă toate acestea erau doar minciuni, deoarece ministrul nu
avea aceste competențe de a proclama Independența României, din contra, acesta a
explicat acestei adunări a Deputaților că el nu are niciun drept în acest sens, acest drept
aparținându-i puterii legislative.
Imediat după apariția acestui articol, la 7 Mai 1948, apare un nou comunicat:
“Independența României va fi sărbătorită în ziua de 9 Mai”, așadar data de 10 Mai nu
va mai fi una liberă.
Zis și făcut, la 9 Mai 1948, s-a sărbătorit independența românilor la Ateneul
Român din București, unde au fost dezvaluite de către Emil Bodnăraș motivele
schimbării acestei date, astfel Ziua Independenței avea să devină mai mult un simbol al
sclaviei în Uniunea Sovietică.8

7
Eleodor Focșăneanu, Istoria constituțională a României (1959 - 2003), Ediția a III- a, 2009, p.185.

8
Eleodor Focșăneanu, Istoria constituțională a României (1959 - 2003), Ediția a III- a, 2009, p.187.
I.3.2. Legile de naționalizare
În conformitate cu prevederile Constituției din 13 aprilie 1948, potrivit Legii
nr.119 din 11 iunie 1948, s-a naționalizat principalele companii industriale, miniere,
bancare, de transporturi și de asigurări, dar totodată și cele anexe. A fost înființat
Comitetul de stat al Planificării în data de 2 iulie 1948, astfel se suprimă principiul
economiei de piață, urmând a fi dirijată de guvern economia.
La 2 Martie 1949 are loc confiscarea celor 50 de hectare de pământ, obținute de
foștii proprietari prin reforma agrară.
S-a stabilit că statul trebuie să acorde despăgubiri proprietarilor și acționarilor
acestor întreprinderi naționalizate, însă în cazul in care o persoană care a servit un stat,
un județ sau o administrație locală s-a îmbogățit printr-o infracțiune stabilită de o
instanță în timpul serviciului său, au părăsit țara în secret sau în mod fraudulos și care nu
se întorc după expirarea documentului de călătorie eliberat de autoritățile române nu au
acest drept la despăgubire.9
I.4.3. Restructurarea Justiției (1948-1952)
După dizolvarea Parlamentului României, Marea Adunare Națională a devenit
organismul legislativ unicameral al Republicii Popular Române, care a emis o serie de
legi și decrete în concordanță cu textul Constituției Republicii Populare Române din
anul 1948. În ceea ce privește atribuțiile și competențele Marii Adunări Naționale,
Constituția Republicii Populare Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 87 bis, din
13 aprilie 1948, prevedea în capitolul 3 următoarele:
„Art. 22. Organul suprem al puterii de stat al Republicii Populare Române este Marea
Adunare Națională a Republicii Populare Române.

Art. 23. Marea Adunare Națională este unicul organ legiuitor al Republicii Populare
Române.

Art.24. Marea Adunare Națională are în competența sa directă:

a) alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române

b) formarea Guvernului Republicii Populare Române
c) modificarea Constituției
d) chestiunile Războiului și ale Păcii
e) stabilirea planurilor economiei naționale
f) aprobarea bugetului de stat, a încheierii exercițiilor bugetare și stabilirea
impozitelor și veniturilor destinate bugetului statului
g) stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea și desfințarea de
ministere
h) modificarea împărțirii pe regiuni a teritoriului Republicii Populare Române
i) acordarea amnistiei
j) controlul general asupra aplicării Constituției

9
Monitorul Oficial, Legea nr.119 din 11 iunie 1948.
 Art. 25. Marea Adunare Națională este aleasă de către oamenii muncii, cetățeni
ai Republicii Populare Române, pe circumscripții electorale, câte un deputat la
40.000 de locuitori. Marea Adunare Națională se alege pe timp de 4 ani.
Art.26. O lege se socotește adoptată dacă e votată de majoritatea simplă a Marii
Adunări Naționale.”10
Odată cu instaurarea regimului comunist totalitar, Curtea de Casație și Justiție
din România, înființată conform prevederilor Convenției de la Paris din 7/19
august 1858 (art. 38), nu a mai beneficiat de o lege proprie de organizare,
stabilirea regulilor sale de organizare și de funcționare, fiind făcută în
conformitate cu Legea nr. 341 din 5 decembrie 1947 pentru Organizarea
Judecătorească, publicată în Monitorul Oficial, partea I A, nr. 282 din 5
decembrie 1947. Precizăm însă că, încă din anul 1945, Curtea de Casație și
Justiție din România a suferit unele modificări stipulate în Legea nr.63 din 31
ianuarie 1945, privitoare la modificarea unor dispozițiuni din Legea pentru
Înalta Curte de Casație și Justiție, care constau în reducerea numărului secțiilor
la 3, iar al consilierilor la 51 – fiecare secție având câte 17 consilieri, la care se
adăugau președinții de secție și primul președinte. 11
Ca urmare a adoptării Constituției din anul 1948 a fost emis Decretul nr. 132
din 1 aprilie 1949, pentru organizarea judecătorească, al prezidiului Marii
Adunări Naționale a Republicii Populare Române, publicat în Buletinul Oficial
al R.P.R. , partea I, nr. 15 din 2 aprilie 1949, prin care Legea nr. 341/1947 a fost
abrogată. Conform Decretului nr. 132, Înalta Curte de Casație și Justiție este
numită în continuare, Curtea Supremă, numărul consilierilor a fost redus la 28,
iar Curtea a fost împărțită în două secții: secția penala, care judeca recursurile în
materie vamală, în materie silvică, împotriva hotărârilor instanțelor militare și
recursurilor penale, respectiv în secția civilă, care judeca celelalte tipuri de
recursuri.
În anul 1948, datorită noii legi pentru Organizarea Judecătorească, a Codului
Penal, a Codului de Procedură Civilă, a Codului Penal, al Republicii Populare
Române, a Codului Justiției Militare etc. Justiția din România a trecut sub
controlul total al regimului comunist.
Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 pentru Modificarea Codului de Procedură
Civilă, precizează competențele organelor judecătorești, care, conform art. 2 și
art. 3 sunt următoarele:
”Art. 1 Judecătoriile sînt competente să hotărască asupra tuturor cererilor pe
care legea nu le da în căderea altor instanțe judecătorești.
Art. 2 Tribunalele sînt competente să hotărască în prima instanță asupra
cererilor:
1) în materie comercială;
2) în materie de interdicțiune și consiliu judiciar;
3) în materie de convențiuni matrimoniale;
4) cu privire la transcrierea actelor de strămutare și urmărire a
nemișcătoarelor și cu privire la inscripția privilegilor, ipotecilor și
amanetelor. Ele judecă apelurile făcute împotriva cărților de judecată,
10
Monitorul Oficial, nr. 87 bis/13 aprilie 1948.
11
Monitorul Oficial, nr. 25 din 1 februarie 1945.
 precum și recursurile împotriva acelorași cărți, în cazurile cînd au fost date,
potrivit legii, fără drept de apel. Tribunalele judecă, de asemeni și în
materiile care legea le mai da în căderea lor.
Art.3 Curțile judecă:
1) apelurile făcute împotriva sentințelor date de tribunale în prima instanță;
2) recursurile făcute împotriva sentințelor date de tribunale ca instanțe de
apel sau în prima instanță, fără drept de apel, precum și recursurile
împotriva hotărârilor date de jurisdicțiunile înființate prin legi speciale,
dacă acestea sau legea de față nu prevăd alte instanțe de recurs. Curțile
judecă, de asemeni, și în materiile pe care legea le mai da în căderea lor.
Art. 4 Curtea de Casație judeca:
1) recursurile făcute împotriva deciziunilor desăvârșite date de Curți;
2) recursurile împotriva hotărârilor nedesăvârșite și actelor
judecătorești de orice fel, dacă ele nu ar putea fi atacate pe nicio altă
cale ordinară și cursul judecății s-ar găsi întrerupt;
3) în materie pe care legea le dă în căderea Curții de Casație”.12
După adoptarea Constituției din 1948, Parchetul General a fost reorganizat prin
desființarea Consiliului Legislativ și aprobarea noii componente a Curții Supreme. La 22
aprilie 1948 a fost numit un nou procuror general al Republicii Populare a României în
persoana lui Gheorghe C. Stere, care la rândul său, în data de 17 septembrie 1948 a fost
înlocuit de către Alex. Voitinovici.13
Începând 1948, noile legi care completau Codul Penal au devenit mult mai severe.
De exemplu, art. 184 din Codul penal prevedea ca pedeapsă pentru „crimă de înaltă
trădare” munca silnică pe viață, iar conform Legii nr. 16 din 1949 pentru „trădare de
patrie” se aplica pedeapsa capitală. Conform aceleași legi, pedeapsa capitală se mai
dădea pentru: „procurarea sau transmiterea către o putere străină sau dușmană a statului
”a unor secrete de stat (art. 1, alin. b); „uneltire împotriva securității interne și externe a
Republicii Populare Române (art. 1, alin. c); actele de teroare săvârșite individual sau în
grup” și „constituirea în bande în scop terorist sau sabotaj” (art. 1, alin. d), precum și
pentru furtul de armament sau aparatură militară.
Codul Penal al Republicii Populare Române din anul 1948, art. 209, introduce
delictul de uneltire contra ordinii sociale, delict care era sancționat astfel:
„I. De la 6 luni la 3 ani, amendă de la 2000 la 20.000 lei și interdicție
corecțională de la 1 la 3 ani faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea formei
democratice de guvernământ a Statului.
II. De la 3 la 7 ani, amendă de la 2000 la 20.000 lei și interdicție corecțională
de la 3 la 5 ani.
a) faptul de a face propagandă pentru răsturnarea în mod violent a
ordinii sociale existentă în stat;

12
Legea nr.18 din 12 februarie 1948, Cartea I Competința Organelor Judecătorești, Titlul I Competința
după materie, în Monitorul Oficial nr 35 din 12 februarie 1948.
13
Mirela Tărăbîc, Aspecte privind instaurarea comunismului în Banat (1945 – 1965) reflectate în menoria
colectivă, Editura Eurostampa, Timișoara, 2019, p.218.
 b) faptul de a constitui sau organiza asociații secrete în scopul
arătat la alineatul precedent, fie că au ori nu au caracter internațional;
c) faptul de a lucra, prin mijloace violente, pentru a schimba
ordinea economică sau socială din România;
d) faptul de a intra în legătură cu vreo persoană sau asociații cu
caracter internațional din străinătate sau din țară, în scopul de a primi
instrucțiuni sau ajutoare de orice fel pentru pregătirea unei răsturnări a ordinii
democratice a statului;
e) faptul de a ajuta, în orice mod, o asociație din țară sau
străinătate, care ar avea drept scop să lupte contra ordinii economice sau
sociale din România, prin mijloace arătate la litera a și c;
f) faptul de a se afilia sau deveni membru al vreuneia din asociațiile
prevăzute la b și c.
III. Se pedepsesc cu muncă silnică de la 15 la 25 ani și degradarea civică de la 2
la 10 ani cei care inițiază, organizează, activează sau participă la organizațiuni de tip
fascist, politice, militare sau paramilitare.
IV. Se pedepsesc cu închisoare corecțională de la 3 la 10 ani, amendă de la
4000 la 40000 lei și interdicție corecțională de la 1 la 3 ani care, fără a face parte din
organizațiunile prevăzute la punctul III, fac propagandă sau întreprind acțiuni în
favoarea organizațiilor lor sau a scopurilor urmărite de ele”.14
Remarcăm că, art. 209 din Codul Penal a facilitat trimiterea în închisori a unui
număr foarte mare de adversari ai regimului cu sprijinul organelor de securitate, poliție,
procuratură, instanțe de judecată, dezvoltând astfel latura politică a condamnărilor. De
asemenea, din Legea nr. 16 din 1949 reiese faptul că pedepsele s-au înmulțit și înăsprit
odată cu începerea procesului de colectivizare a agriculturii în România.
După instalarea regimului totalitar în România, Banatul a devenit o punte de
legătură cu Occidentul datorită graniței româno – iugoslave, graniță trecută clandestin de
mii de români dornici să scape de comunism. Tocmai de aceea o categorie aparte dintre
deținuții închisorilor comuniste o constituiau persoanele care au încercat să treacă
granița în mod fraudulos. În acest sens Codul Penal din anul 1948, la art. 267, pentru
delictul de trecere frauduloasă a graniței prevedea pedepse cuprinse între 3 și 10 ani
precum și o amendă de la 4000 la 400000 lei. Pentru persoanele care „înlesneau
trecerea” era aplicată aceeași pedeapsă. În acest sens a fost emis și Decretul 134 din 14
iulie 1948 care prevedea sancțiuni pentru persoanele care au comis un act preparator, au
înlesnit trecerea frauduloasă a frontierei.15
Tot în anul 1948 au apărut legi aspre cu privire la reprimarea speculei, a
sabotajului economic, a regimului de strângere a cotelor, toate însă având un caracter
politic. O parte dintre aceste legi, încă din anul 1945, au permis opresiunea autorităților
față de țăranul român în contextul pregătirii și desfășurării procesului de colectivizare
forțată a agriculturii și a distrugerii satului românesc. Decretul – lege nr. 351 din mai
1945 a stabilit cadrul juridic pentru reprimarea speculei și a sabotajului economic. 16
14
Codul Penal al Republicii Populare Române: 1948, p.67.
15
Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel, Editura Humanitas, București, 1991, p.324.
16
Monitorul Oficial, nr. 101 din 3 mai 1945.
 Legea nr. 16 din 15 ianuarie 1949 introducea un nou concept și anume
solidaritatea internaționalismului proletar.
Din articolele legii reiese că justiția din România avea sarcina de a pedepsi orice
dizident sau opozant împotriva acestui stat „în care puterea o dețin cei care muncesc”.
Prin urmare, cei care trebuiau pedepsiți conform noii legi, art. 6, alin. 1, pe lângă cele
două categorii de persoane amintite, erau „instigatorii, complicii, favorizatorii sau
tăinuitorii”, iar art. 2, lit. e, precizează că se pedepsește cu moartea „darea de foc sau
distrugerea în orice mod a produselor industriale, agricole și a pădurilor”. De
asemenea, conform art. 4, alin. 1 se pedepsesc cu moartea persoanele învinuite pentru
„instigarea, complicitatea, tăinuirea, precum și săvârșirea oricăror acte pregătitoare în
legătură cu crimele prevăzute în prezenta lege”, iar la alin. 2 se preciza că
„nedenunțarea de către cei care cunosc pregătirea sau comiterea crimelor arătate mai
sus, se pedepsesc cu munca silnică de la 5 – 10 ani”. Art. 5 preciza că „judecata
crimelor prevăzute de prezenta lege se face de Tribunalele Militare”.
Pornind de la citirea și interpretarea textelor legilor emise în perioada (1949 –
1953), constatăm că puterea centrală de la București s-a lovit de refuzul țăranilor de a
intra în structurile colectiviste. Datorită acestei opoziții, autoritățile comuniste au pornit
o campanie de colectivizare forțată folosind metode brutale de convingere: arestări,
bătăi, condamnări, deportări, crime – toate realizându-se în mod legal, conform Legii nr.
16 din 15 ianuarie 1949 și a legiilor emise în anii următori. Este evident că aceste legi au
încălcat drepturile și libertățile cetățenilor români.
Într-un ritm rapid obiectivele economice trasate de către Comitetul Central al
Partidului Muncitoresc Român și inserate în Constituția Republicii Populare Române din
13 aprilie 1948 sunt aduse la îndeplinire, realizându-se în același timp o nivelare din
punct de vedere economic a populației, dar la cea mai scăzută cotă. Următoarea
preocupare a regimului a fot restructurarea justiției și în acest sens a fost adoptată Legea
nr. 5 din 3 iunie 1952 pentru Organizarea Judecătorească și Legea nr. 6 din 19 iunie
1952 pentru Înființarea și Organizarea Procuraturii Republicii Populare Române.17

Prin Legea nr. 5 din 3 iunie 1952 privind Organizarea judecătorească de către
Marea Adunare Națională, Curtea Supremă – Curtea de Casație și Justiție devenea
Tribunalul Suprem, denumire pe care avea să o păstreze până la destrămarea regimului
comunist. Prin articolele 35 – 42, această lege (care a fost republicată în Buletinul
Oficial nr. 8 din 4 martie 1953, dispozițiile art. 35- art. 42 din forma inițială menținându-
și numerotarea) se stabiliea că, în Republica Populară Română există un singur Tribunal
Suprem, cu sediul la București, condus de un preşedinte, ajutat de unul sau mai mulți
preşedinţi adjuncţi, şi că acesta avea 3 colegii: Colegiul civil, Colegiul penal şi Colegiul
militar. Cele trei Colegii erau alcătuite din judecători și conduse de către un președinte.
Tribunalul Suprem era instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate în fond de către
tribunalele regionale, de către tribunalele militare ale regiunilor militare şi Marinei
Militare, de către tribunalele militare teritoriale, precum şi de către Tribunalul Capitalei.
Totodată, Tribunalul Suprem judeca în fond cauzele date prin lege în competenţa sa. Pe
de altă parte, Tribunalul Suprem supraveghea activitatea judiciară a instanţelor prin

17
Buletinul Oficial, nr. 31 din 19 iunie 1952 ; Buletinul Oficial, nr. 8 din 4 martie 1953.
judecarea cererilor de îndreptare şi prin îndrumările pe care le dădea prin deciziile ce
erau adoptate de plenul Tribunalului Suprem, în prezenţa ministrului justiţiei şi cu
participarea procurorului general.

Legea nr. 6 din 19 iunie 1952 pentru Înființarea și Organizarea Procuraturii

Republicii Populare Române a fost adoptată cu scopul supravegherii și respectării legilor
Republicii Populare Române „de către organele locale ale puterii de stat, organele
centrale și locale ale administrației de stat, instituțiile, organizațiile și întreprinderile de
stat, organizațiunile și întreprinderile cooperatiste, precum și de către funcționari și toți
ceilalți cetățeni; pentru apărarea ordinii sociale și orânduirii de stat a Republicii
Populare Române; pentru apărarea drepturilor și intereselor legale ale cetățenilor”
(art. 1). Odată cu publicarea acestei legi în Buletinul Oficial, nr. 8 din 4 martie 1953,
procuratura devine, legal, un instrument al regimulului totalitar comunist din România
și un aliat al celorlalte forțe de ordine, fidele și supuse organelor locale și centrale ale
putrii de stat.
Referitor la atribuțiile procuraturii, în art. 5 din legea sus menționată se
precizează următoarele:
„Procuratura are următoarele atributiuni:
a) supraveghează ca ordinele, instrucţiunile, hotărîrile, dispoziţiile şi celelalte
acte cu caracter normativ ale organelor locale ale puterii de stat, ale ministerelor şi
celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat, ale instituţiilor, organizaţiilor şi
întreprinderilor economice de stat, precum şi ale organizaţiunilor şi întreprinderilor
cooperatiste, cât şi ale celorlalte organizaţiuni obşteşti, să fie conforme cu legile
Republicii Populare Române şi hotărîrile Consiliului de Miniştri, precum şi cu celelalte
acte normative;
b) veghează ca orice infracţiune să fie la timp şi în mod complet stabilită şi just
sancţionată;
c) veghează la respectarea libertăţii individuale a cetăţenilor, supraveghează şi
controlează temeinicia şi legalitatea reţinerii sau a deţinerii preventive a cetăţenilor şi
ia măsuri pentru liberarea celor reţinuţi sau deţinuţi ilegal;
d) veghează la aplicarea uniformă şi justă a legilor de către tribunalele de pe
întregul teritoriu al Republicii Populare Române, supraveghind activitatea judiciară a
acestora;
e) supraveghează activitatea organelor de punere în executare a sentinţelor
(hotărârilor) judecătoreşti, cât şi activitatea instituţiilor unde se execută pedepsele şi
măsurile medicale şi pedagogice, în ce priveşte legalitatea şi condiţiunile de executare a
acestora.”.
De asemenea, au fost desființate judecătoriile de ocol care aveau competență
redusă și erau aproape de așezările rurale, fiind înlocuite cu tribunalele populare cu
sediul în reședințele de raion. Acestea aveau competență deplină și în materie penală.
 Se suprimă apelul prin desfințarea curților de apel și se înființează tribunalele
regionale cu sediul în reședințele de regiune, instanțe care aveau competența să judece
recursurile împotriva sentințelor tribunalelor populare. Curtea de Casație și Justiție care
a fost transformată în Tribunalul Suprem judeca recursurile extraordinare împotriva
hotărârilor definitive și pronunța decizii de îndrumare.
Pe lângă judecătorii de carieră cu studii juridice au fost promovați la toate
instanțele judecători populari, de regulă muncitori sau, mai rar, țărani, fără studii juridice
și, de cele mai multe ori, nici liceale. Aceștia au fost numiți pe post după ce făceau o
școală juridică specială de șase luni. Judecătorii erau astfel flancați de asesori populari,
introduși prin Legea nr. 341 din 5 decembrie 1947 pentru Organizarea Judecătorească,
simulându-se astfel o reprezentare a elementului popular asemenea Curții cu Juri. 18
De asemenea, a fost înlocuită denumirea de parchet cu cea de procuratură, ale
cărei organe corespund cu treptele respective din justiție, procuraturile regionale și
Procuratura Generală, aceasta din urmă având în competență să declare recursuri
extraordinare împotriva hotărârilor definitive și să sesizeze Tribunalul Suprem pentru a
emite deciziile de îndrumare.
În ceea ce privește exercitarea profesiei de avocat începând cu anul 1948,
precizăm că aceasta a fost reglementată, în principal, prin Decretul nr. 39 din 1950,
respectiv prin Decretul nr. 281/1954. În anul 1950, prezidiul Marii Adunări Națâionale a
Republicii Populare Române, în temeiul art. 44, pct. 2 și art. 45 din Constituția
Republicii Populare Române și în conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.
99 din 11 februarie 1950, a emis Decretul nr. 39 din 13 februarie 1950 privitor la
profesiunea de avocat. Din primul capitol – Dispozițiuni generale citez primele 14
articole care fac referire la exercitarea avocaturii, la Colegiul avocaților și nu în ultimul
rând la persoanele care au dreptul, respectiv nu au dreptul să exercite funcția de avocat
deși au studii juridice:
”Articolul 1. Avocatura în R.P.R. are sarcina de a apăra interesele justiţiabililor
potrivit adevărului material şi după principiile legalităţii socialiste.
Articolul 2. Numai mebrii Colegiilor de avocaţi pot exercita profesiunea de
avocat.
Articolul 3. Colegiile de avocaţi funcţionează în Capitalele de judeţ şi sînt puse
sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei. Ele au personalitate juridică.
Capitolul 2 Primirea în Colegiul avocaţilor
Articolul 4. Pentru a fi primit în Colegiul avocaţilor, candidatul trebuie să fie
cetăţean român, să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice şi să îndeplinească
condiţiunile de pregătire profesională ce se vor stabili prin decizia ministrului justiţiei.
Absolvenţii şcolilor juridice de un an se pot înscrie în Colegiul avocaţilor în
condiţiunile acestui decret.
Articolul 5. Sînt nedemni de a fi avocaţi:

18
Monitorul Oficial, Partea I A, nr. 282 din 5 decembrie 1947.
 a) Foştii mosieri şi fabricațti, comercianţii şi toţi cei care exploatează sau au
exploatat munca salariată;
b) Cei condamnaţi pentru infracţiuni care aduc atingere bazei politice, sociale
sau economice a Republicii Populare Române sau pentru orice alte infracţiuni care vor
fi apreciate de Consiliul Colegiului ca fac pe cel condamnat inapt pentru profesiunea de
avocat.
Articolul 6. Exerciţiul profesiunii de avocat este incompatibil cu:
a) Calitatea de militar în activitate;
b) Calitatea de preot şi orice altă demnitate eclesiastică;
c) Orice funcţiune publică retribuită;
d) Calitatea de salariat, cu excepţia salariaţilor avînd atribuțiuni juridice;
e) Calitatea de pensionar.
Articolul 7. Exerciţiul profesiunii de avocat nu este incompatibil cu calitatea de:
a) Membru al Corpului didactic la Facultăţile de Știinţe juridice şi şcolile
juridice, precum şi profesor de drept constituţional sau alte materii juridice la şcolile
medii;
b) Pensionar invalid de război. Consiliul Colegiilor va putea aprecia asupra
reprimirii în Colegiu a avocaţilor a căror incompatibilitate a încetat. În caz de admitere
a cererii de reprimire în Colegiu, timpul activităţii profesionale anterioare
incompatibilității va fi socotit la vechimea în Colegiu.
Articolul 8. Avocaţii sînt datori a face la începutul exerciţiului profesiunii un
stagiu efectiv .În timpul stagiului avocaţii poarta numele de avocaţi stagiari.
ART.9 Înscrierea în Colegiu se face prin decizia Consiliului, confirmată de
Ministerul Justiţiei. Cuprinsul cererii de înscriere şi actele însoțitoare se vor stabili prin
decizia ministrului justiţiei.
Articolul 10. Avocaţii stagiari se repartizează de Consiliul Colegiului la
birourile colective de avocatură, unde sînt apoi repartizaţi de directorul biroului pe
lîngă avocaţii definitivi, sub a căror îndrumare, control şi răspundere efectuează
lucrările ce le sînt încredinţate potrivit stadiului lor de pregătire profesională.
Articolul 11. Avocaţii stagiari sînt obligaţi a exercita în mod efectiv îndatoririle
profesionale de avocat stagiar. Ei au următoarele îndatoriri:
a) Să frecventeze şedinţele instanţelor judecătoreşti, pentru a se obișnui cu
practica judiciară;
b) Să urmărească dezbaterile proceselor mai importante, făcînd referate asupra
lor;
 c) Să ţină conferinţe, să facă lucrări de pregătire juridică după indicațiunile
avocatului pe lîngă care sînt repartizaţi sau ale directorului biroului şi să asiste la toate
conferinţele de stagiu;
d) Sa îndeplinească însărcinările primite în cadrul asistenţei judiciare;
e) Să îndeplinească şi să execute orice atribuțiuni şi însărcinări ce li s-ar da de
către ministrul justiţiei, Colegiul sau avocatul pe lîngă care sînt repartizaţi.
Articolul 12. Durata stagiului este de doi ani. Stagiul se prelungeşte:
a) De drept cu un an, pentru cei respinși la examenul de definitivare;
b) Pe un interval de timp care nu poate depăşi un an, în baza unei deciziuni a
Consiliului Colegiului în caz de neîndeplinire a îndatoririlor legale, sau în baza unei
deciziuni a Comisiunii disciplinare. Stagiul se suspendă pe durata serviciului militar,
precum şi în toate cazurile fortuite sau de forță majoră.
Articolul 13. După terminarea stagiului, avocatul stagiar va fi supus unui
examen de definitivare. Comisiile de examinare, data şi locul ca şi condiţiile
examenelor avocaţilor stagiari se vor fixa de către ministrul justiţiei. Candidatul care
nu se prezintă pentru examen la expirarea stagiului sau este respins de doua ori la
examen, este exclus de drept din Colegiul avocaţilor pe bază de decizie a Consiliului. Se
exceptează cazurile fortuite sau de forță majoră, care au împiedicat pe candidat de a se
prezenta la o sesiune de examen şi a căror apreciere ține de Consiliului Colegiului.
Articolul 14. Trecerea examenului de definitivare dă dreptul de înscriere în
Colegiu ca avocat definitiv, cu respectarea dispoziţiunilor din articolele următoare.
Înscrierea se face prin decizia Consiliului confirmată de Ministerul Justiţiei. (…)”
Până în anul 1990, avocatura se exercita sub conducerea Ministerului Justiției, iar
avocații nu erau liberi profesioniști, ci salariați, adică își desfășurau activitatea în
birourile colective de asistență juridică.19 (Alexandru Țiclea: 2019, p. 207)
Despre statutul avocaților, după cel de-al doilea război mondial, Boris Deșliu ne
mărturisește în Jurnal de avocat: „La început a intervenit șocul epurărilor din 1947,
„elemente burgheze” fiind înlocuite cu oameni care nu fuseseră niciodată juriști, dar
care și-au amintit că au între actele lor o diplomă de absolvire a unei facultăți de drept
și au invadat Palatul Justiției (...). Masa lor n-avea nici o chemare”.20
Lena Constante, în lucrarea Evadarea tăcută, referindu-se la activitatea
avocaților de după anii 1950, îi descria asrfel: „Avocații noștri? Să le plângi de milă,
marionete speriate și servile. Pledoariile lor, scamatorii. Încep prin a admite fără
putință de tăgadă toate acuzațiile aduse pretinților clienți. Le declară nu numai făptuite,
ci și pe deplin dovedite. Dar nu se mulțumesc doar cu atât.Mai pun și sare pe rană. Își
manifestă profunda indignare pe care „crimele acuzaților” le-o provoacă. Nici unul din
ei nu încearcă să-și apere clientul”.21

19

20
Buletinul Oficial, nr. 31 din 19 iunie 1952; Buletinul Oficial, nr. 8 din 4 martie 1953.
21
Lena Constante, Evadarea tăcută, Editura Humanitas, București, 1992, p. 111.
 Dintre legile și măsurile de naționalizare din perioada 1948-1952 impuse de
către autoritățile centrale ale statului român amintim: Legea nr. 119 din 11 iunie 1948
pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de
transporturi; la 2 iulie 1948 se înființează Comitetul de Stat al Planificării suprimându-
se astfel principiul economiei de piață care a fost înlocuit cu dirijarea economiei de către
stat; Decretul 175 pentru Reforma Învățământului a fost publicat în Monitorul Oficial
din 3 august 1948 și avea drept scop „educarea tineretului în spiritul democrației
populare” și „pregătirea cadrelor medii și superioare de specialitate pe baze științifice,
care să corespundă nevoilor consolidării democrației populare și constituirii societății
socialiste”. De asemenea, au fost desfințate școlile private.; la 3-5 martie 1949 se
hotărăște transformarea socialistă a agriculturii; la 20 aprilie 1950 se naționalizează o
mare parte a clădirilor și locuințelor; la 28 ianuarie 1952 se face o nouă reformă
monetară pentru confiscarea ultimelor rezerve în numerar ale populației.
După realizarea planului economic de către regimul comunist și aplicarea noii
reforme a justiției, în perioada 1948 - 1952, se impunea o nouă Constituție care să
realizeaze și planul politic al Partidului Muncitoresc Român. În acest sens a fost
elaborată Constituția Republicii Populare Române din anul 1952, publicată în Buletinul
Oficial nr. 1/27 septembrie 1952.
Una din principalele preocupări ale regimului comunist din România a constat în
restructurarea Justiției și, în acest sens a fost adoptată Legea nr. 5 din 1952 pentru
organizarea Judecătorească și Legea nr.6/1952 pentru înființarea și Organizarea
Procuraturii Republicii Populare Române, legi care au intrat în vigoare la 1 iulie 1952.
Au fost desființate judecătoriile de ocol, care aveau competenţă limitată, fiind
amplasate în apropierea așezărilor rurale și înlocuite cu tribunale populare, care aveau
competență deplină în materie penală și își aveau sediul în reședințele de raion.
De asemenea, în această perioadă a fost eliminat apelul prin desfințarea Curților
de apel și înfințarea tribunalelor regionale cu sediul ăn reședințele de regiune. Aceste
tribunale aveau ca și competență judecarea recursurilor împotriva sentințelor tribunalelor
populare. Curtea de Casație și Justiție este redenumită Tribunalul Suprem, care are
puterea de a judeca recursurile extraordinare împotriva hotărârilor definitive și de a
emite Decizii de Îndrumare.
În plus față de judecătorii de carieră, au fost numiți în fruntea instanțelor
Judecători populari, aceștia fiind de regulă muncitori sau în unele cazuri țărani fără
studii juridice și uneori nici liceale. Judecătorii populari au fost numiți în funcții după ce
urmau o școală juridică specială de 6 luni. Întotdeauna judecătorii erau asistați de asesori
populari, introduși prin Legea 341 din 5 decembrie 1947 pentru Organizarea
Judecătorească, care simulau o reprezentare a elementului popular asemănătoare Curții
cu Juri.
Termenul de parchet a fost înlocuit cu cel de procuratură, ale cărei instituții
corespund cu treptele respective din sistemul judiciar: procuraturile raionale (în timp ce
se îndepărtau de localitățile rurale instanțele judecătorești, se apropiau de acestea
organele represive, procuratura - anterior parchetele erau doar în orașele de reședință de
județ), procuraturile regionale și Procuratura Generală, aceasta din urmă având în
competență să declare recursuri extraordinare împotriva hotărârilor definitive și să
sesizeze Tribunalul Suprem pentru a emite Decizii de Îndrumare.
1.4. Comparație între Constituția Republicii Populare Române din 1948 si
Constituția României din 1991

Constituția din 1948 a fost adoptată sub regimul comunist și a pus bazele unui
stat socialist, în timp ce actuala Constituție a României, adoptată în 1991, instituie
România ca republică parlamentară democrată. În timp ce Constituția din 1948 acordă
marea putere Partidului Comunist din România dar și liderului acestuia22, actuala
Constituție prevede împărțirea puterilor în stat și protejează drepturile și libertățile
cetățenilor săi. În plus, actuala Constituție prevede independența justiției, libertatea de
religie și libertatea de exprimare. 23
Constituția Republicii Populare Române este caracterizată și prin suprimarea
libertăților civile și politice, presa fiind controlată cu mare strictețe și prin naționalizarea
proprietăților private, iar actuala Constituție se caracterizează prin protejarea drepturilor
cetățenilor și prin puterea limitată asupra proprietății private a statului.
Așadar, Constituția din 1948 s-a caracterizat printr-o structură centralizată, prin
extinderea puterii Partidului Comunist din România și a conducerii acestuia, prin
reprimarea libertăților civile și politice, controlul strict al presei și al naționalismului,
situația ducând la o perioadă de dictatură și opresiune. Pe de altă parte, actuala
Constituție instituie un sistem democratic și pluralist, protejând drepturile și libertățile
cetățenilor și limitează puterea statului.

22
Monitorul Oficial, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
23
Monitorul Oficial, nr. 429 din 31 Octombrie 2003.