După unirea cu Vechiul Regat a provinciilor românești Basarabia, Bucovina și

Transilvania, se punea problema unei noi constituții, pentru a reflecta noile condiții politice,
economico-sociale, etnice și instituționale. Devenise mai complexă și problema minorităților
naționale, apăruseră confesiuni care anterior nu erau foarte importante din punct de vedere
numeric în Vechiul Regat (greco-catolică, protestantă, catolică), iar prin tratatele de pace
România era obligată, ca și în 1878, să le garanteze drepturile. Constituția adoptată la 27
martie 1923 menține principiile generale ale Constituției din 1866 și reproduce în cea mai
mare parte textul acesteia; forma publicată la 29 martie 1923 reprezintă o adaptare a vechiului
act fundamental la noua situație politică, economică și socială
Unul dintre principiile politice al Constituției din 1923 este principiul suveranităţii
naţionale (Regatul României era declarat stat naţional unitar şi indivizibil, teritoriul sau fiind
inalienabil (art. 1 şi 2); puterea în statul român aparţine naţiunii). Un alt pincipiu important
este cel al separației puterilor în stat. Astfel, acest lucru înseamnă că puterea executivă era
reprezenattă de rege și de guvern.
Constituția României din 1923, păstrează intact spiritul liberal al Constituției din 1
iulie 1866, printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative și, într-un
limbaj modernizat și specializat, adaptează vechile texte la situația politică, economică și
socială din România Mare. România devine un stat democratic și se adaptează realităților
politice, economice și sociale.
O altă Constituție este adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile
parlamentare, niciun partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima
electorală”. Aceasta este Constituţia din 1938, în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi
se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea
executivă. Carol al II-lea a înfățisat constitutia poporului printr-o proclamație iar „învoirea”
poporului a fost exprimată printr-un plebiscit, în care votul s-a făcut prin declarație verbală,
consemnată pe liste separate cu cei ce votau pentru și cei ce votau contra. Noua Constituție a
fost promulgată de Carol al II-lea prin Decretul regal nr. 1045 din 27 februarie 1938.
Principiile noii Constituții încetaseră de a mai fi liberale, așa cum se observă din Titlul
II, care, tratând drepturile omului, vorbește mai întâi „Despre datoriile românilor”, și de-abia
apoi „Despre drepturile românilor”.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine
diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare. Regele este capul statului; puterea
legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două:
Senatul şi Adunarea Deputaţilor. În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt
deosebit de mari (regele are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept
de veto absolut, întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice
refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-
un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile
judecătoreşti se execută în numele Regelui. O altă prevedere era dispariția sistemului
pluripartidist, înlocuit prin monopoartidism, reprezentat de Frontul Renașterii Naționale,
partid creat de Carol II.
Constituția din 1938 a fost în vigoare până la abdicarea lui Carol al II-lea, în anul
1940. În perioada 1940-1944 România nu a avut Constituție, iar după 23 august 1944, a fost
repusă parțial Constituția din anul 1923. Venirea la putere a unui guvern procomunist,
îndepărtarea rând pe rând a tuturor obstacolelor și mai apoi abdicarea forţată a regelui Mihai
(30 decembrie 1947) precum şi a proclamării Republicii Populare Române, o „democraţie
populară” impusă, a generat și o nouă Constituție, ce a apărut în 13 aprilie 1948.
 Prevederile Constituției din 1948 au fost reluate ulterior de Constituția din 1952
Astfel, în ceea ce privește executivul și legislativul, acestea erau exercitate de Marea Adunare
Națională, un parlament unicameral, considerat organul suprem al puterii în ambele
constituții. O altă asemănare este legată de introducerea votului universal de la 18 ani pentru
bărbați și femei , precum și faptul că în ambele titulatura statului era de Republică Populară
Română.
Un punct de vedere referitor la evoluția politică a României în deceniul 7 al secolului
XX este acela că se menține regimul comunist, cu precizarea că stalinismul este înlocuit de
național comunism. Îmi argumentez punctul de vedere cu faptul istoric întâmplat odată cu
venirea la conducerea partidului unic Nicolae Ceaușescu, odată cu schimbarea denumirii țării
în Republica Socialistă România, la 21 august 1965, când a fost adoptată o nouă Constitu]ie.
Aceasta prevedea în mod explicit că forța conducătoare a întregii societăți este Partidul
Comunist Român. Se păstra votul de la vârsta de 18 ani.
În concluzie , în deceniul șapte al secolului XX , prin Constituția din 1965 , se
mențineau prevederile de stat totalitar, dar se fac și unele modificări în perioada național-
comunistă, ce se caracteriza prin distanțarea deja începută față de URSS.