În prima jumătate a secolului al XIX-lea Ţările Române se aflau sub suzeranitatea otomană şi

protectoratul rusesc. Influenţată de ideile revoluţiei franceze, generaţia paşoptistă şi-a manifestat
clar dorinţa de unire şi independenţă, obiective regăsite în proiectul politic paşoptist de la 1848-
1849.

Deşi revoluţia paşoptistă a fost înfântă, ea a afirmat dorinţa de unire şi a creat premisele realizării
României Moderne. Contextul politic internaţional reprezentat de redeschiderea problemei orientale
prin Războiul Crimeii (1853-1856) a readus problema românească în atenţia Marilor Puteri. Cauza
românilor a fost sprijinită de presa internaţională şi de unii oameni politici străini. Congresul de pace
de la Paris din 1856 a pus în discuţie consultarea românilor în problema unirii, astfel în anul următor
au avut loc Adunările ad-hoc, care au cerut unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit
România, aducerea unui prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, neutralitatea teritoriului
şi autonomia. Compromisul dintre Marile Puteri a făcut ca prin Convenţia de la Paris din 1858 să fie
oferită o unire parţială, fără a lua în considerare rezoluţiile adunărilor ad-hoc. Deşi se prevedea
alegerea a doi domni, unul în Moldova şi unul în Ţara Românească, Convenţia nu prevedea ca domnii
să fie persoane diferite, prin urmare românii au pus Europa în faţa faptului împlinit prin dubla alegere
a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească.

Consolidarea unirii s-a realizat prin obţinerea recunoaşterii internaţionale a dublei alegeri şi a unirii
depline, dar şi prin unificarea instituţiilor. Unirea deplină a fost recunoscută numai pe timpul domniei
lui Cuza prin hotărârea Conferinţei de la Constantinopol din 1861. Reformele realizate de domnitor
au contribuit la consolidarea statului român. Printre ele putem menţiona: reforma rurală din 1864,
Codul civil, legea instrucţiunii.

Regimul autoritar instaurat prin lovitura de stat din 2 mai 1864, cu adoptarea Statutului dezvoltător
al Convenţiei de la Paris, a nemulţumit unii oameni politici, ceea ce a contribuit la înlăturarea forţată
a lui Cuza de către „monstruoasa coaliţie” la 11 februarie 1866.

Aducerea unui prinţ străin a fost unul din dezideratele adunărilor ad-hoc şi acest fapt s-a împlinit în
anul 1866 prin venirea pe tron a prinţului Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen. Însuşi Cuza afirmase
că personal se va retrage în cazul aducerii unui prinţ străin pentru ca dorinţele poporului român să se
realizeze şi unirea să nu fie în pericol.

Proiectul monarhiei constituţionale a devenit o realitate odată cu adoptarea Constituţiei din 1866,
fapt care a contribuit pe plan intern la consolidarea statului român modern. Constituţia din 1866 a
avut drept model pe cea belgiană din 1830, fiind prima constituţie internă a statului român şi una din
cele mai moderne din Europa la acea vreme. Ea avea la bază o serie de principii moderne precum:
separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă şi responsabilitatea ministerială, dar şi
suveranitatea naţională prin care se ignora suzeranitatea otomană, afirmându-se clar dorinţa de
independenţă. Legea fundamentală din 1866 prevedea că statul român este indivizibil, teritoriul său
este inalienabil, forma de stat era monarhia constituţională. În acelaşi timp erau garantate o serie de
drepturi şi libertăţi, iar votul era censitar. Era adoptat oficial numele de România.

Puterea executivă aparţinea domnului, care numea şi revoca miniştri, avea drept de veto absolut,
putea bate monedă, oferi decoraţii, era comandantul armatei, avea iniţiativă legislativă, convoca,
amâna sau dizolva Parlamentul, încheia tratate sau declara război. Puterea legislativă era exercitată
de un Parlament bicameral – Reprezentanţa Naţională – (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), cu
atribuţii precum: iniţiativa legislativă, sancţionarea legilor, acordarea sau retragerea încrederii
guvernului, drept de interpelare, adoptarea bugetului (Adunarea Deputaţilor). Puterea
judecătorească era exercitată de instanţele de judecată în frunte cu Înalta Curte de Casaţie.
Hotărârile judecătorilor erau executate în numele Domnului.
Obţinerea independenţei, obiectiv manifestat la 1848 şi reluat subtil şi de Constituţie, a fost scopul
principal al politicii externe a lui Carol I. Prilejul mult aşteptat a fost determinat de redeschiderea
problemei orientale. Astfel, România, interesată de participarea la războiul ruso-turc din 1877-1878,
a încheiat cu Imperiul Ţarist Convenţia de la Bucureşti din aprilie 1877, prin care trupele ruseşti
urmau să tranziteze teritoriul Vechiul Regat pe o rută bine stabilită şi cu garantarea integrităţii
teritoriale.

La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa prin discursul susţinut de Mihail Kogălniceanu în
Parlament. Deşi refuzase iniţial sprijinul militar al Romniei, Rusia a fost nevoită să-i solicite intervenţia
după eşecul de la Plevna. Comanda trupelor ruso-române la Plevna a fost primită de domnul Carol I,
armata română afirmându-se prin victoriile obţinute şi prin contribuţia adusă la înfrângerea turcilor.

Deoarece Tratatul de la San Stefano din februarie 1878 şi deciziile arbitrare ale Rusiei nemulţumiseră
Marile Puteri, ce nu doreau consolidarea puterii ruseşti în zonă, iar România, deşi era printre
învingători nici nu fusese invitată la negocieri, în iunie-iulie 1878 a avut loc Congresul de pace de la
Berlin. Prevederile tratatului referitoare la România erau recunoaşterea independenţei cu condiţia
modificării art. 7 din Constituţie şi acceptarea schimbului teritorial cu Rusia. Prin urmare România
ceda sudul Basarabiei, adică cele trei judeţe – Cahul, Ismail şi Bolgrad – şi primea Dobrogea, Delta
Dunării şi Insula Şerpilor.

O consecinţă a obţinerii independenţei de stat este afirmarea României pe plan politic internaţional
ca stat suveran, independent, prin urmare prestigiul ţării a crescut, având posibilitatea de a încheia
relaţii diplomatice de pe poziţii de egalitate cu alte state. În 1881 România s-a proclamat regat.

În această perioadă relaţiile cu Rusia s-au înrăutăţit datorită ameninţării cu ocuparea armată dacă
România refuza să accepte schimbul de teritorii. Prin acest fapt statul rus încălca Convenţia din aprilie
1877.

Ca urmare a înrăutăţirii relaţiilor cu Imperiul Ţarist, România s-a apropiat de Austro-Ungaria şi

Germania, pentru a evita izolarea pe plan politic internaţional. Prin urmare în 1883 a aderat la Tripla
Alianţă sau Puterile Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia.

Alianţa avea un caracter defensiv, secret şi a avut ca şi consecinţe consolidarea poziţiei ţării noastre
în această parte a Europei, dar şi avantaje economice. În acelaşi timp a stânjenit lupta de emancipare
a românilor din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară.

Consolidarea poziţiei ţării noastre a continuat şi la începutul secolului al XX-lea, România fiind un
factor de stabilitate în zonă. Prin urmare intervenţia în cel de-al doilea război balcanic din 1913,
încheiat cu înfrângerea Bulgariei, a adus statului român Cadrilaterul în urma păcii de la Bucureşti.

Din punctul meu de vedere implicarea României în relaţiile internaţionale din prima jumătate a
secolului al XX-lea a fost realizată în funcţie de conjunctura politică internaţională, unele decizii luate
au fost bune, altele discutabile, dar a avut ca scop realizarea statului naţional unitar român, apoi
păstrarea integrităţii teritoriale şi a statu-quo-ului rezultat în urma Primului Război Mondial. Prin
urmare ţara noastră a participat în perioada 1916-1918, alături la Antanta, la Primul Război Mondial,
cu scopul realizării marii uniri, deoarece această alianţă îi recunoscuse dreptul asupra Transilvaniei şi
Bucovinei. În perioada interbelică a acţionat pentru prevenirea revizionismului şi respectarea
Tratatelor din cadrul Sistemului de la Versailles, prin încheirea unor alianţe regionale precum Mica
Înţelegere (1921) şi Înţelegerea Balcanică (1934). Îzbucnirea celei de-a doua conflagraţie mondială a
pus statul român într-o situaţie dificilă, deciziile luate în perioada 1940 – 1944 fiind de cele mai multe
ori discutabile şi nefericite.