Spațiul românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la

începutul secolului al XX-lea

(varianta 3 - 2015)

Statul român modern este rezultatul unui proces istoric desfăşurat în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, având la bază proiecte politice elaborate în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, care sintetizează obiectivele majore ale mişcării naţionale
româneşti, și anume: unirea românilor, independența politică şi modernizarea societăţii româneşti.
Constituirea statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă efectul
mai multor evenimente. O cauză care a dus la realizarea acestui fapt este Convenția de la Paris din
1858. Prin această Convenție, Marile Puteri ofereau românilor o unire parțială, iar astfel noul stat
urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei ale Valahiei. Acest stat prevedea alegerea a
doi domni, două guverne și două adunări, iar singurelele instituții comune erau Comisa Centrală și
Înalta Curte de Casație, ambele cu sediul la Focșani. Altă cauză care a dus la realizarea acestui fapt
este dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza din ianuarie 1859. Dubla alegere a avut loc
în contextul acțiunii românilor de a uni cele două principate.
La data de 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza abdică forțat, iar în locul acestuia este adus un
prinț străin, Carol I. Prin această nouă realitate politică s-a consacrat o nouă lege fundamentală, și
anume Constituția din 1866. O caracteristică a Constituției este principiul separării puterilor în stat:
executivă, legislativă și judecătorească. Puterea executivă era exercitată de către rege și guvern.
Regele era șeful statului și șeful suprem al oștirii, desemna primul ministru, numea și revoca
miniștrii, sancționa și promulga legile și avea drept de veto, dar nu absolut. De asemenea, regele
avea drept de inițiativă legislativă. Guvernul aplica legile și gestiona problemele curente ale politicii
interne și externe a statului. Puterea legislativă era exercitată de către Parlament, care avea o
structură bicamerală: Adunarea Deputaților și Senatul. Parlamentul dezbătea și adopta legile și
constituia organul de control al activității guvernului. De asemenea, parlamentarii reprezentau
națiunea, fiind desemnați de către cetățeni pe baza sistemului de vot cenzitar. Puterea judecătorească
aparținea instanțelor de judecată, instanța supremă fiind Înalta Curte de Casație și Justiție.
În ciuda evenimentelor din Balcani, România se menține neutră și întreprinde demersuri pentru
obținerea independenței pe cale diplomatică. Astfel, oamenii politici români încearcă încheierea
unei alianțe militare cu Rusia, însă această încercare este respinsă la Livadia (octombrie 1876).
Ulterior, la 4 aprilie 1877, la București este semnată o convenție româno-rusă, prin care se
reglementa tranzitul trupelor rusești pe teritoriul țării, fapt care a dus la participarea României la
“criza orientală”. De asemenea, România își face simțită prezența în războaiele balcanice prin
înfrângerea generalului Osman-pașa la data de 28 noiembrie 1877 la Plevna, fapt care a rezultat din
decizia domnitorului Carol I de a asedia orașul. Aceste fapte istorice au avut ca scop comun
obținerea independenței.
Participarea României la relațiile internaționale în primele două decenii ale secolului al XX-lea a
avut ca scop asigurarea integrității țării. Datorită unor neînțelegeri între fostele state aliate în primul
război balcanic, Bulgaria este prinsă într-un conflict la care participă și România, care era presată de
amenințarea bulgară la securitatea frontierei de sud. Prin urmare, statele se aliaza împotriva
Bulgariei în vara anului 1913, când armata română înaintează spre Sofia. Pentru a evita intrarea
armatei române în Sofia, Bulgaria cere pace. Astfel, la data de 10 august 1913 este semnat Tratatul
de pace de la București.
INCHEIERE