Statul roman in a 2-a jumatate a sec.

XIX

Statul roman in a2-a jumatate a sec. al XIX-lea a cunoscut o serie de transformari in plan
intern si in ceea ce priveste statutul juridic international, determinate de evolutia relatiilor
internationale. Romania a fost un factor politic activ in zona, implicandu-se in derularea
evenimentelor.

A doua jumatate a secolului al XIX-lea surprinde Romania dupa sfarsitul revolutiei

pasoptiste si la inceputul Razboiului Crimeei. Dupa 3 ani de desfasurare a acestui razboi
dintre marile puteri Rusia si Turcia, Rusia va fi infranta. Pentru discutarea pacii dintre cele
doua va avea loc Congresul de la Paris din 1856 care va pune si problema romanilor. O
decizie importante care se ia referitor la situatia din Principate este convocarea unor
Adunari ad-hoc, alcatuite din reprezentantii tuturor claselor sociale, una in Tara
Romaneasca si alta in Moldova, prin care romanii sa fie consultati cu privire la organizarea
tarii si unire. Astfel in 1857 va fi elaborat proiectul Adunarilor ad-hoc, care prevedea:
unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele de Romania, respectarea autonomiei
tarii si trecerea sub garantia colectiva a celor 7 puteri participante la Congresul de la Paris
si conducerea tarii sa fie oferita unui print dintr-o familie domnitoare europeana. Proiectul
Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă
moderată pentru că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.

Unirea s-a realizat prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 4 ianuarie si 24
ianuarie 1859, in Moldova si Tara Romaneasca, profitand de un context international
favorabil, urmand calea plebiscitar-diplomatica si impunand política “faptului implinit”.
Astfel, Alexandru Ioan Cuza este considerat fondatorul statului roman modern. O
caracteristica a acestei actiuni din a 2-a jumatate a secolului XX o reprezinta uneltirea
romanilor pe la spatele puterilor garante si stipularea textului Conventiei de la Paris, actul
cu rol de Constitutie impus in Principate dupa elaborarea Rezolutiilor Adunarilor ad-hoc, in
scopul uniformizarii unirii. Insa, intr-un final, Marile Puteri vor trece cu vederea aceasta
tradare si vor accepta dubla alegere a lui Cuza si unirea deplina, iar domnitorul va putea
incepe punerea in aplicare a proiectelor de modernizare a statului. Aceste reforme vor
atinge toate domeniile, astfel in decembrie 1863 este data “Legea secularizarii averilor
manastiresti”. Prin aceasta, averile manastirilor, care reprezentau 25% din suprafata
agricola a tarii, vor trece in proprietatea statului.

Astfel, o asemanare intre masurile adoptate in politica interna a statului roman in anul
1864 consta in faptul ca toate aceste masuri au fost luate in vederea modernizarii statului
roman, pentru adaptarea acestuia la noua realitate politica, economica, culturala si
institutionala. Acest obiectiv va fi atins spre sfarsitul secolului al XX-lea printr-o sustinuta
activitate pe plan intern si extern, profitand de situatiile internationale in favoarea tarii
noastre. Constituția din 1866 a instituit ca formă de guvernământ monarhia
constituțională ereditară. S-au pus bazele vieții politice de tip modern. Proclamarea
regatului, în 1881, implicit a lui Carol I, rege al României (1881-1914) a consacrat
progresul țării. Urmeaza apoi obtinerea independentei de stat, care a devenit principalul
obiectiv al politicii externe a Romaniei in aceasta perioada si care va reprezenta baza
infaptuirii Romaniei Mari, ultimul pas spre desavarsirea statului roman modern.

In opinia mea, aceasta realitate politica, economica, sociala si culturala care a

determinat aparitia nevoii infaptuirii unui stat modern este diferita in Transilvania fata de
Principate. Intotdeauna Transilvania s-a aflat intr-o postura diferita, fapt care va determina
reactii din partea romanilor de acolo. In acest sens, in 1892 fruntasii Partidului National
Roman vor elabora un document numit „Memorandum”, adica „De tinut minte”. Prin
acesta se protesta impotriva formarii Austro-Ungariei din 1867, in urma alipirii Regatului
Ungariei la Imperiul Austriac. Se mai cerea prin acesta respectarea autonomiei
Transilvaniei si drepturi pentru romani, precum: accesul copiilor romani in scoli si la
meserii, folosirea limbii romane in administratie, accesul romanilor in functii si
recunoasterea bisericii ortodoxe. „Memorandumul” a fost dus la Viena de catre o delegatie
formata din 300 de fruntasi romani. Imparatul austro-ungar a respins documentul si a
dispus arestarea unor memorandisti, acuzati de „tradare de patrie”. Insa, regele Carol I a
intervenit pentru gratierea celor arestati in 1894 si va reusi sa il convinga pe imparat.
Astfel, consider ca actiunile desfasurate de statul roman in deceniul noua al secolului al
XIX-lea au demonstrat ca romanii de pretutindeni, chiar si cei care traiau o realitate
diferita, isi doreau la fel de mult formarea unui stat modern unitar.

In concluzie, statul roman in a doua jumatate a secolului al XIX-lea a trecut printr-o

multime de provocari, dar obiectivele pe care conducatorii lui si populatia sa si le-au
propus, au fost indeplinite.